Casa atelier Theodor Aman [310958]

Casa – [anonimizat], [anonimizat], care ulterior s-a ocupat de arendarea vămilor Olteniei.

Terminând studiile la Colegiul Sf. [anonimizat], tânărul Aman decide să plece la Paris în 1850 – [anonimizat] a intra în atelierul lui Michel Martin Drolling și ulterior François-É[anonimizat], ambii elevi ai lui Jacques Louis David. Hotărăște să se întoarcă în țară în 1858 [anonimizat]. Astfel, [anonimizat] a [anonimizat] o casă-atelier proprie prin care își propunea „ca zidirea ce voi face să fie o înfrumusețare a orașului și o curiozitate pentru public”.

[anonimizat] a avut oportunitatea să îl cunoască pe Jérôme Napoléon, [anonimizat]-lea, care în 1855 a [anonimizat], și-a inaugurat noua reședință. Frecventarea acestor medii artistice și aristrocratice a avut o influență determinantă asupra orientării și abordării viitoare a pictorului. [anonimizat], [anonimizat]-Eugène Haussmann și deopotrivă câștigător al renumitului Prix de Rome și teoretician al policromiei antice. [anonimizat], în orașele îngropate de la baza Vezuviului. În 1819, Richard Mazois publică textul istoricului de artă Quatremè[anonimizat]éi, [anonimizat], [anonimizat], precum A. Normand, care însă vor depăși limitele elementelor descoperite prin relevarea arhelogică a siturilor. Construcția acestei reședințe a început în 1856, [anonimizat], s-a [anonimizat] a cunoscut-o și Aman. Ulterior, a [anonimizat] 1865 a [anonimizat] 1891, singurele testimonianțe ale existenței ei fiind fotografiile de arhivă păstrate la Médiathèque de l'[anonimizat]. (foto).

Theodor Aman era un artist complet: picta, sculpta, [anonimizat], iar mai târziu a [anonimizat], a atins culmi înalte. [anonimizat], [anonimizat] „zugrav de subțire”. Astfel și-a [anonimizat]-atelier, care mai apoi avea să devină muzeu. „Arhitectul care a [anonimizat] i-a zugrăvit vestibulul și tot ce este zugrăvit într-însa, sculptorul care i-a sculptat mobilierul în stejar și antepagmentum; arhitectul, pictorul și sculptorul acestei case delicioase, este proprietarul ei, Theodor Aman.”

La fel ca în cazul lui Jérôme Napoléon, care își dorea apropierea față de centrul cultural și social al Parisului, Theodor Aman a ales un loc pentru noua sa reședință care, în secolul al XIX-lea, era cel în care se regăseau exclusiv vilele familiilor care făceau parte din protipendada Bucureștiului. Asemănările cu vila pariziană sunt evidente atât din punct de vedere al scopului și mizei sociale cât și din punct de vedere al aspectului exterior. În strada Clemenței, astăzi C. A. Rosetti nr. 8, în apropiere de terenurile mitropoliei, artistul primește încuviințarea de a începe construcția casei-atelier. Aman apelează la serviciile arhitectului Friedrich Schiller, cu care încheie un contract, unde sunt stipulate foarte clar atribuțiile sale, și anume elaborarea pieselor grafice după conceptul și ideile lui T. Aman, și supravegherea de șantier, care se încheie doi ani mai târziu, în 1869.

Volumetria de ansamblu este una compactă, cu aspect de monolit, acoperișul în șarpantă cu pantă minimă, fiind invizibil din exterior. Dezvoltarea compozițională dominantă a fațadelor este cea orizontală, în trei registre suprapuse. Edificiul se dezvoltă pe subsol parțial, parter, etaj și pod. Paramentul elevațiilor prezintă bosaje clasice, fiind executat discret din tencuială de ciment. Registrele fațadelor sunt delimitate prin bandouri decorative, fiecare travee fiind marcată prin coloane adosate. Registrul median este decorat cu basoreliefuri și nișe cu statui, în schimb cel superior prezinta un basorelief cu zeița Minerva – protectoarea artelor, care împarte medaliide merit artiștilor și artizanilor- și medalioane cu efigiile lui Leonardo Da Vinci și Michelangelo în elevația dinspre stradă. Cornișa, abundent decorată cu mutule, accentuată de friza inferioară, cu bazoreliefuri executate în terracotta, amintind de tradiția renașterii italiene, susține parapetul aticului decorat cu modele traforate placate, întrerupt de montanți verticalicare susțin vase decorative, axate pe coloanele din registrele inferioare. Toate aceste elemente decorative au fost executate de către prietenul lui, sculptorul Karl Storck, alături de care Aman și N. Tătărăscu au deschis porțile Școlii de Artă din București.

Pe fațada nordică se regăsește, amplasată central, accentuând axa de simetrie a întregii elevații, accesul către atelierul artistului, executat în monocanat. Statuile care animă nișele care flanchează intrarea reprezintă copii ale statuilor lui Praxitele, Satir odihnindu-se și Diana de Gabies, originalele aflându-se la Muzeul Capitolini – Roma și Muzeul Luvru – Paris.

Fațada estică, orientată către curtea de acces, păstrează aceași stil clasic al decorației, fiind dotată cu accesul principal în locuință. Acest aparat de acces este precedat de o scara, adaptată pentru a facilita coborârea din trâsură, în ax cu cheia de boltă de deasupra intrării decorată cu efigia stăpânului casei.

În continuarea treptelor se accede într-un vestibul, care face de asemenea parte din aparatul de acces, în continuarea căruia se deschide atriumul central al locuinței. Acest atrium este animat prin intermediul luminatorului central zenital, care conferă o lumină constantă albă, punând în evidență paleta cromatică cu dominanta de roșu pompeian a picturilor. În axul central, capăt de perspectivă, pe peretele vestic este figurat Apollo, patronul artelor, protectorul muzicii și al poeziei îndeletniciri cu care își petrecea timpul și Aman. Odată intrat în acest spațiu se poate observa facil posibilitatea distribuției, de aici înspre fiecare din camerele parter parterului, precum și spre scara care conducea la etaj. La nivelul parterului, se pot observa două tipologii de parcurgere a spațiului, circulară – dintr-o cameră în alta în sens orar – și imediată prin utilizarea atriumului central conectat cu toate spațiile. Astfel observăm un aspect al deschiderii și versatilității spațiale adeseori în epoca contemporană utilizat în cazul galeriilor sau a muzeelor, pe care Aman l-a impregnat încă de la început locuinței sale. În emisfera nordică a locuinței se găsesc salonul de primire, biroul și atelierul artistului, ultimul dintre acestea fiind singurul ambient al casei care se desfășoară pe dublă înălțime. În partea sudică se află alte trei saloane, dintre care unul a fost ulterior transformat în atelier de gravură de către Aman, și accesul către zona eminamente privată a locuinței, etajul, care adăpostea dormitoarele – al lui și al soției sale, Ana.

Decorația pictată a holului continuă, și încadrează potrivit atât tablourile semnate de către artist expuse aici cât și mobilierul format din șemineu, o bancă din lemn masiv inspirată de asemenea din modelul pompeian și un ansamblu de recepție din lemn.

Biroul lui T. Aman are pereții finisați cu tapet de hartie care imită perfect modelul celui din piele de Cordoba (foto Artmark), spațiul adăpostind un set de mobilier de birou din lemn masiv scluptat de artistul însuși, la fel ca scrinul cu sertare, ambele purtând mogograma TA. Din birou se trece cu ușurință spre Atelier – piesa cu cea mai mare însemnătate din întreaga reședință. Este exemplul încarnat al viziunii artistului asupra unui interior modern, construit în spirit renascentist. Întreaga încăpere este animată de tapiserii, violoncelul, mobila –stil sculptată de către Aman, efigii ale civilizației occidentale, iar pereții erau ticsiți până la refuz cu tablouri. Aici era unul dintre puținele locuri unde se desfășurau seratele sau întâlnirile prin care societatea burgheză a epocii lua contact cu lumea artei și a culturii în secolul XIX. Foto Atelierul artistului, ulei pe panză, inv.10

„În acest atrium unde frumusețile vii ale societății bucureștene-și disputau carmenii cu frumusețile imaginare ale pictorului, s-au ținut danturileși veselia d la 9 ore seara până la 6 ore dimineața cu musica eschisa. Artistul în cofetărie, Capșa, s-a întrecut de cu seara să-și aridice industria la adevarat grad de artă, în casa artistului, până la cine de sybarit. (…) Astfel s-a petrecut santul Theodor Aman de est-timp, în casa lui Theodor Aman”.

Pânzele care ne parvin astăzi cu înfățișarea atelierului sunt de fapt o serie de „autoportrete spirituale”(foto), constituid un spațiu în care artistul lucra, visa, trăia și își primea oaspeții, în fața cărora ulteiror lucra nestingherit, pentru a le deschide mai presus de toate apetitul pentru artă.

Astfel, putem trage concluzia că spațiile parterului au fost concepute și realizate pentru a satisface în primul rând, două categorii fundamentale ale locuirii și anume: găzduirea și primirea. Așa precum reiese atât din rândurile lui Cezar Bolliac, precum și din descrierea Lenei Varga, „Având o gândire bine cristalizată cu privire la rolul artei, Aman și-a ținut mereu casa și atelierul deschide prietenilor, intelectualilor iubitori d artă și cunoștințelor (…) era locul de întâlnire al societății alese, care recunoștea în el nu numai artistul preferat, stăpân pe virtuozități de penel dintre cele mai uimitoare, dar și deschizătorul de drum pentru atâtea tendințe noui ce numai cu greu pătrundeau cuceritoare în domeniul artei culte din România”, cu precădere parterul cu atrim-ul, saloanele și atelierul.

Grădina, astăzi dispărută, era atât inspirația cât și locul de refugiu al artistului, în care o picta pe Ana, împreună cu prietenele ei, sau natura si plantele, în cel mai pur stil academist, al cărui mare maestru a fost ca general recunoscut.

Este necesar prin urmare să fie dezvoltate aceste două categorii aparte ale locuirii, pentru o înțelegere profundă a acestei reședințe. Discursul despre găzduire, prin natura proprie a termenului, face trimitere la interioritatea spațiului construit, la interiorul arhitectural, care prin calitatea sa perceptivă în relație cu obiectele concepute de mintea noastră, esențele, nefiind direct conectată cu experiența senzorială. Astfel, găzduirea, devine finalitatea oikologică a proiectului, ca termen de referință ideal pentru procesul configurativ al arhitecturii. Prin urmare, punerea de întrebări despre sensul acestei găzduiri, aprofundarea speculațiilor pe această temă, înseamnă transformarea cercetării de proiect într-o conștientă abordare critică, eliberând-o de arbitrarul gestului cazual și neconcludent. În semantica termenului, nu este deloc de neglijat aspectul de a grijă – cea pe ca care o are gazda față de noul venit – bucuria, dedicarea și implicarea pe care o are insul în a-l primi pe celălalt în propriul spațiu, în povestea propriei existențe, pentru a-l determina pe cel din urmă să perceapă și să se simtă în acel loc precum în unul propriu. Prin activitatea de găzduire se realizează integrarea psihologică cu spațiul vizitat, până la sintonie. Aceasta face referire la o modalitate de a relaționa diferită de cea implicată de termenele aparent similare: ospitalitate și primire. Ospetele, chiar dacă este implicit un nivel ridicat de confort psihologic în interiorul ambientului vizitat, va rămâne la condiția efemeră a celui care intră doar pentru a ieși, menținându-și instanța de outsider chiar dacă a fost introdus în interiorul locuinței. Găzduirea presupune mult mai mult decât ospitalitatea, afectând existența insului în manieră radicală, atingând elementele de interioritate psihologică și sentimentele. Ospitalitatea, în schimb, pornește de la o altfel de implicare, la limita compromisului, putându-se realiza fără implicarea nucleului profund care animă motivațiile relaționale interumane. Prin ospitalitate, stâpânul casei concede utilizarea propriului spațiu, a propriului habitat; prin găzduire însă, acesta își manifestă intenția de a-și însuși prezența celuilalt, favorizându-i dezvoltarea cu întraga sa atenție. Ospitalitatea se consumă în timpul prezent, proiectându-se în viitor în măsura în care se întrevede finalul relației care a inițiat-o de la bun început. Găzduirea presupune prezentul ca punct de plecare, fiind o relație care se construiește în timp, fără a avea o dată de expirare, cel mult dispariția unuia dintre cei doi actanți; aceasta însă nu poate fi actuată prin ospitalitate și cu atât mai puțin printr-o simplă primire, fiind totalmente insuficientă elementara înmânare de instrumente funcționale care sporesc confortul. De aici se poate deduce maniera netă și profundă de separare dintre acest concept de găzduit față de primit sau ospitat, în cele din urmă nefiind prezentă bogăția semantică și calitativă, rezumându-se doar la un împrumut funcțional-conjunctural.

În consecință, se observă implicațiile acestei găzduiri, la nivelul locurilor arhitectonice. Înainte însă de a intra în acest teritoriu extrem de fațetat și complex, în care devin fundamentale referințele instoriei arhitecturale și a celei cultural-domestice, trebuie examinată și pandantul termenului de accogliere /accipere(lat)- găzduire: raccogliersi/conferre(lat) – reculegere.

La fel și în acest caz este necesară în primă instanță o analiză a valorii semantice a termenului, ca mai apoi să fie luată în considerare relația pe care o are cu termenul de găzduire; ca la final să poată reieși implicațiile concrete pe care le poate avea asupra cercetării de arhitectură.

Se remarcă două nuclee semnatice care au legătură cu acest termen. În primul rând acesta face referire la un tip de recompunere a unei realități cândva sau cumva dezmembrate, disiecta membris. Simultan însă, se face apel la dorința conștientă de a readuce/reface întregul propriei existențe sustrăgându-se/ignorând factorii distubanți și stimulii exteriori.

Reculegerea reprezintă, prin urmare, momentul de întoarcere al eu-lui la propria sa natură unitară, dictat de nevoia viscerală de integrare și de necesitatea dialogului, în liniște, cu propria interioritate. Această stare, se contrapune, prin urmare, modalității contemporane în care se desfășoară viața cotidiană, în care totalitatea eu-lui se descompune, pierzând conștiința de sine și renunțând la instinctul de a instaura un raport semnificativ atât cu sine însuși cât și cu lumea. Toatea acestea însă nu conduc, așa precum s-ar putea crede, la concluzia conform căreia, dimensiunea esențială a reculegerii coincide cu cea a separării și a izolării; chiar dimpotrivă, in momentul de reculegere, eul reușește să fie prezent pe deplin și prin urmare capabil să dialogheze cu sine însuși dar și cu realitatea înconjurătoare. Reculegerea nu este o negare a lumii sau o retragere, ci o găzduire în sine însuși a lumii, instaurarea unui dialog conștient între aceasta și sine. Impedimentele acestui dialog nu sunt vocile ori sunetele lumii înconjurătoare: dialogul cu alte persoane, muzica, insectele animalele, foșnetul vântului, susurul apei; ci cu precădere gălăgia și zgomotele vulgare care se regăsesc printre toate cele menționate.

Se pot analiza, în această etapă, în detaliu, care sunt locurile în care se pot recunoaște valențele de ordin spațial relative la reculegere și găzduire, în cazul reședinței pictorului Theodor Aman. Individualizarea conformării acestor locuri, precum și dispunerea și succesiunea lor în funcție de masa construită a zonelor în care aceste categorii devin realitate va fi în cele ce urmează studiată.

Actul de găzduire se manifestă în primă instanță, în concordanță cu rigorile epocii, în atrium-ul locuinței de pe strada C.A.Rosetti nr. 8, loc în care se relaționează exteriorul cu interiorul; nu doar din punct de vedere fizic, dar și prin intermediul construcțiilor de natură perceptivă și comportamentală care mediază activitățile proprii lui afară față de înăuntru. Acestă funcțiune este cea care realizează raportul sensibil instaurat între cel care este găzduit – prietenul și cel care găzduiește – proprietarul, prieten la rândul lui, care alege să îl facă pe cel dintâi complice la o parte din semnificativă a propriei vieți sociale și a activității sale artistice. În cazul nostru atrium-ul central împreună cu vestibulul și atelierul sunt locurile în care găzduirea se manifestă prin aspectele sale cele mai semnificative: de la un spațiu cu dimensiuni reduse, în care insul salută gazda, se trece în atrium-ul organizat și decorat în concordanță cu modelul dictat de domus romana, sub generosul luminator zenital în formă de impluvium, de unde pornește o lumină difuză ce scaldă simezele perereților laterali caracterizați printr-o bază înaltă în roșu pompeian, bordată de o friză decorată cu motive clasice, deasupra căreia se regăsesc pictate scene luptelor istorice înfăptuite de către poporului român sub domnia lui Mihai Viteazul – Bătălia de la Călugăreni și mai apoi intrarea triumfală în oraș, fapt care face trimitere la tradiția romană antică în care pe peretele ce constituia punctul focal de perspectivă se regăseau scene similare din întemeierea familiei sau a poporului. Plafonul care se dezvoltă în continuarea luminatorului este casetat și decorat cu ghirlande de flori, respectând cromatica ambientală.

Este indubitabil faptul că arhitectura din punct de vedere al programului se poate conforma raportului dintre interior și exterior, chiar si prin negarea dialogului sau măcar pentru a intimida persoana care se pregătește să intre.

Aceasta aparține felului de a fi sau a funcțiunilor care necesită, prin natura lor, de a gradua și ordona modurile de găzduire; acesta fiind raportul dintre primul spațiu – vestibulul și cel constituit de atrium, locul în care oaspetele este imersat într-o atmosferă aparte, care transportă în lumea antică a străbunilor noștrii latini.

Există prin urmare, diverse grade de găzduire, prin care se relaționează locurile interioare; există un prim nivel pe care îl putem numi introductiv, față de cel ulterior, mai intim, ce corespunde unui raport dezvoltat în funcție de o durată de timp extinsă, și care se realizează în cadrul unor spații intime ale complexului global edificat. Este oportună menționarea unei secvențe care își are debutul în spațiul exterior, din afara arhitecturii construite, prin compunerea perspectivelor și a punctelor de observație din lungul intrării, pentru a ajunge în ultimă intanță la toate acele elemente care caracterizează pragul, cu acoperirea lui, treptele, felinarele și terminațiile exterioare ale arhitecturii construite, care compun și converg atmosfera dorită de către Aman.

În continuare, se trece la analiza ambientului intern al atelierului, în care se poate accede atât prin traseul descris anterior, cât și eludând secvența impusă de atrium, atras fiind de intrarea colocată central pe fațada vizibilă din stradă. Acest loc, prin definiție, este dedicat unei activități eminamente private, aceea de a picta, dar pe care Aman îl vroia a fi o scenă între prieteni, inima care palpită a societății burgheze, alimentată cu artă în loc de sânge. Conjugate acestui scop erau de asemnea saloanele dispuse radial în jurul atrium-ului care au asumat de-a lungul timpului saloane de bal, saloane de primire, loc de luat masa sau atelier de gravură.

Găzduirea se realizează, prin urmare, simultan, în locuri care însoțesc și asigură tranziția de la o dimensiune de totală înstrăinare la una în care sentimentele și senzațiile ce aparțin sferei comportamentale umane joacă rolul principal, ocupând/locuind spațiul transformându-l într-un habitat personal. Această tranziția poate asuma aspecte și nuanțe diferite, în funcție de cultura și timpul de care aparține. Poate fi foarte pronunțată, și prin urmare conectată la un ceremonial complex, sau extrem de compactă, ca rezultat al unei culturi mai puțin formale; aulică și monumentală, plină de simboluri și de semnificații codificate, sau discretă, liniară, pentru a fi mai directă; dar fiind întotdeauna pertinentă în actuarea unui ceremonial care concretizează, prin diferite modalități, ritualul de comunicare. Se descoperă astfel, în arhitectură, fenomenul extrem de dificil de încifrat și deosebit de complex, care implică fie practici de proiectare care includ organizări secvențiale scenografice de inspirație neoclasică sau barocă, fie locuri intime și private, tipice aparatului domestic.

Prin reculegerea, insul este în măsură să intre în sintonie cu propriul sine, indiferent de condițiile contextuale, găsindu-și locul în acele situații spațiale determinate care, în mare măsură apropiate de statura și natura omului, îl predispun la reflexie și introspecție. Un astfel de loc, și-a confecționat Aman în biroul din colțul nord-estic al casei, pandant al atelierului care domină atât ca poziționare cât și ca volumetrie. Pielea de cordoba-atmosfera-penumbra-lemn nuc foto birou ansamblu si detalii.

Relativ la aceste locuri care aparțin interiorului arhitecturii construite, este oportună analizarea limitelor care definesc încapsulatul spațial din punct de vedere material, morfologic și compozițional. Astfel elementele săpate în grosimea zidului, sau așezate în proximitatea golurilor de ferestre, a sobelor sau sub scară, se transformă în fracțiuni ale unui ambient mult mai complex, în care aceste structuri decupează micro-locuri, ideale pentru realizarea activităților cele mai intime fie din punct de emoțional. Astfel de locuri pot fi privite ca microarhitecturi, concepute special pentru introspecție și reculegere; ele constituind alungiri, deformări sau apendice ale unui spațiu mai vag definit, în interiorul căruia subliniază și pun în valoare aspecte ale sufletului uman, unicitatea lor constând în raportul perceptiv, tactil și evocativ, pe care îl stabilesc cu restul ambientului, care la rândul său, este îmbogățit astfel prin sensuri precise și semnificative. Modalitățile prin care putem recunoaște caracteristicile individuale, proprii acestor microarhitecturi, rezidă în definirea caracteristicilor de material, dimensionale și morfologice relative la funcțiunea pe care aceste o deservesc și satisfac. Schimbarea de textură, material sau gamă cromatică evidențiază o tensiune diferită a unui ambient în comparație cu celelalte, tot la fel precum diferențele de cotă sau înălțime (atelierul se deszoltă pe dublă înălțime), precum și comprimarea sau expansiunea unei părți a învelișului de zid, realizeză caracteristici spațiale destinate unei activități specifice. De-a lungul unei ambient cu un caracter nedefinit în mod precis, evoluția locurilor conținute de acesta pe parcursul timpului, i-au concretizat caracterul; astfel mobilierul de citit colocat în apropierea sobei, sau alcova patului, sau pur și simplu o măsuță pe care se odihnesc obiecte precise oferă caracter. În timp acest caracter evoluează și în funcție de ambițiile și interesele proprietarului, astfel unul dintre saloane a devnit atelier de gravură, ocupat cu presă, matrițe și o serie întreagă de obiecte adjuvante, iar dintr-un alt salon Ana Aman, și-a stabilit cartierul general pentru confecționarea de țesături fine. Foto

Este de asemenea posibil ca locurile cu un caracter astfel definit, sensibile la așteptările utilizatorului, să ia naștere prin alterarea unor ambiente care nu păreau să manifeste initial o vocație specifică, alta în afară de cea strict funcțională: este cazul scărilor, podurilor, teraselor, care, datorită manipulării conștiente și intenționate a structurii lor se transformă în locuri de contemplare, meditare, admirare a perspectivelor interioare alea casei, sau exterioare ale orașului. Aceastea sunt locurile cu formă liberă, sau mai precis eliberată, conformate “…faisant chanter l’espace…”pentru a favoriza acel dialog despre care am amintit anterior, conștient, profund, de care insul are nevoie pentru a fi în armonie cu cu sine însuși, cu cei din jurul lui, cu arta, cu istoria, cu evoluția în timp a obiceiurilor și a percepțiilor.

Prin urmare, aceste locuri, definite de către aman însuși, devin întruchiparea materială a personalității lui, care prin intermediul ansamblului casei în integritatea sa reușește să ne parvină astăzi.

Toate acestea ne obligă să fim de accord cu Charlotte Perriand care, amintindu-și de peropria ei confruntare cu temele de cercetare și cu precădere cercetarea calității intimității și a puterii de comunicare atribuită unei soluții spațiale propusă prin arhitectură afirmă că “…pour cette étude systématiquement je me posais des questions e je me reportais à d’autres temps, à d’autres lieux, à d’autres moeurs. Quel enrichissement! Art d’habiter – Art de vivre .”

Gradina disparuta.