Carvunari Cuza

Primul act ce poate fi privit ca o adevărată Constituție în adevăratul sens al cuvântului, a fost cea a Cărvunarilor. În perioada Principatelor Române, a fost introdus un proiect constituțional ce introducea un sistem modern de guvernare, care punea accent pe principul domniei legilor, precum și cel al separării puterilor în stat. Originea numelui acestui proiect face aluzie la carbonarii italieni ( Carboneria ), care în 1814 au început organizarea unor activități revoluționare. În 1812 spaniolii și-au creat propria constituție, urmând ca, în 1820 aceștia să se revolte cu succes în cadrul disputelor asupra constituției, italienii fiind influențați direct de aceste mișcări, prima revoluție a Carbonarilor fiind în 1814.

Deși face aluzie la carbonarii italieni, Constituția Cărvunarilor are la origini principii inspirate din Revoluția Franceză, precum respectul pentru proprietate, egalitatea în fața legilor, libertatea persoanei. Fiind acceptată de Ioan Sandu Sturdza, elaborată și supusă dezbaterii pe 13 septembrie 1822, aceasta nu a trecut de stadiul de proiect, din cauza opoziției Imperiului Otoman și al celui Țarist. Boierii au combătut acest proiect de constituție, motivul principal fiind acela că, nu se putea ajunge la un compromis de formulare, prin care boierii sa aibă control asupra organului reprezentativ, respectiv Sfatul Domnesc.

Alexandru D. Xenopol se referă la Constituția Cărvunarilor ca fiind “cea dintâi întruchipare a unei gândiri constituționale în Țările Române”, și “cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Nicolae Iorga consideră că, ideile cuprinse în Constituția Cărvunarilor au contribuit la “regenerarea noastră națională”.

Formulată fără aluzii la dependența față de Imperiul Otoman, Constituția Cărvunarilor propunea înființarea Adunării Reprezentative, adunare din care puteau să facă parte și boieri de rang mic, care până atunci erau înlăturați din funcțiile importante. Constituția Cărvunarilor a tins spre limitarea puterilor domnești, dreptul de conducere revenind Sfatului Obștesc. Acesta, alături de Domnitor, exercita puterea supremă în conducerea țării. Tot Sfatul Obștesc controla și finanțele țării, alături de vistiernic. Se preciza că, oștile țării nu puteau fi recrutate dintre străini, obiectivul fiind crearea unei armate pământene.

În perioada următoare a fost adoptată Convenția de la Paris, ce a dus la apariția Constituției din 1866. În baza Convenției, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat o serie de legi, cu scopul de a realiza o serie de reforme importante în țară. Drept urmare, a fost adoptată legea agrară din 14 august 1864, aceasta fiind urmată de reforma agrară. Tot în această perioadă se adoptă codul penal, codul civil, codul comercial, și se reorganizează armata.

Evenimentele cuprinse în perioada 1865-1866 au dus la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la data de 10 – 11 februarie 1866. Imediat după abdicare, se instituie o locotenență domnească, pe tronul țării fiind adus un principe străin. Principala urmare a acestor evenimente, a fost adoptarea Constituției adoptată la data de 29 iunie 1866, o copie a Constituției Belgiei. Deși a fost adoptată după modelul Constituției Belgiei, Constituția din 1866 a fost considerată în acea perioadă ca fiind cea mai modernă și liberală Constituție.

Având un cuprins de 133 articole, Constituția din 1866 reglementează cele mai importante relații sociale. Normele au fost sistematizate pe opt titluri, și anume: Despre teritoriul României ( titlul I ), Despre drepturile românilor ( titlul II ), Despre puterile Statului ( titlul III ), Despre finanțe ( titlul IV ), Despre puterea armată ( titlul V ), Dispozițiuni generale ( titlul VI ), Despre revizuirea constituției ( titlul VII ), Dispoziții tranzitorii și suplimentare ( titlul VIII ).

Încă din primul articol se precizează că “Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. Proprietatea este tratată cu deosebită atenție, aceasta fiind declarată “sacră și inviolabilă” ( articolul 19 ), garanția acestui lucru fiind articolul 17, în care se stabilește că “nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”. De asemenea, sunt reglementate și drepturile fundamentale ale cetățenilor.

În ceea ce privește reglementarea puterilor statului, Constituția spune că toate puterile emană de la națiune. Puterea legiuitoare este exercitată în mod exclusiv de către rege și reprezentanța națională. Reprezentanța națională era formată din două camere, senatul și adunarea deputaților. Adunarea deputaților era aleasă pe principiul sistemului colegiilor pe avere. Alegătorii din colegiul patru, cel mai numeros colegiu, alegeau indirect, alegeau de asemenea și cel mai mic număr de deputați. În colegiul patru intrau toți care plăteau o dare către stat, oricât de mică. În privința senatului, acesta era împărțit pe două colegii, tot după criteriul averii. Pentru a fi ales în senat se cereau două condiții, și anume vârsta minimă de 40 de ani, precum și „un venit de orice natură de 800 galbeni”.

Puterea executivă îi revenea în mod exclusiv domnitorului, Constituția stabilind regula monarhiei străine.

Ca fapt de interes istoric, articolul 128 interzicea posibilitatea suspendării Constituției. Revizuirea Constituției, dispozițiile tranzitorii și suplimentare ce stabileau un anumit program legislativ erau reglementate de articolul 129. De asemenea, articolele 101 și 102 stabileau faptul că, o lege va preciza responsabilitatea și pedepsele aplicabile miniștrilor, pentru delicte și crime. Deși această lege a fost adoptată abia după 13 ani, s-au dat atribuții legislative organelor judecătorești. Articolul 102 stabilea că, până la adoptarea legii cerute de articolul 101, “Înalta Curte de Casațiune și Justiție are puterea de a caracteriza delictul și de a determina pedeapsa”.

În concluzie, Constituția de la 1866, deși a suferit o serie de modificări cu privire la drepturile politice, în 1879, cu privire la domn, presă, sistemul electoral și pământurile rurale în 1884, cu privire la garantarea dreptului de proprietate și vot în 1917, iar în 1918 probabil cea mai importantă modificare, cea cu privire la desăvârșirea statului național unitar român, a fost considerată un adevărat pas înainte, în ceea ce privește evoluția statului român.