Căruntu Genu Alexandru Tă năsoiu Georgiana Romanescu George [616774]
UNIVERSITATEA ”CONSTANTIN BRÂNCU ȘI” TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
DEPARTAMENTUL ID
Căruntu Genu Alexandru Tă năsoiu Georgiana Romanescu George
MANAGEMENT FINANCIAR
pentru uzul studen ților ID
Editura Academica Brîncu și
Târgu Jiu
COORDONATOR DE COLEC ȚIE
Prof. univ. dr. Babucea Ana Gabriela
ISBN (13) 978-973-7637-77-2
3
CUPRINS
TEMA 1. MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI …………….…
1. Conceptul de manageme nt financiar ………………………………………..
2 Atributele managementul ui financiar ………………………………………..
3 Funcțiunea financiar ă a întreprinderii ………………………………………..
4 Relațiile managementului financia r cu alte discipline …………………….…
Test de autoevalua re ……………………………………………………………
5
5
69
1011
TEMA 2. MECANISME FINANCIARE ……………………………………
1 Piața financiară ………………………………………………………………
2 Fluxurile și cicluri financiare ………………………………………………..
Test de autoevalua re ……………………………………………………………
13
13
1516
TEMA 3. ANALIZA FINANCIAR Ă A ÎNTREPRINDERII …………….
1 Pregătirea informa ției contabile pentru analiza financiar ă ………………….
2 Fondul de rulment (capitalul de lucru) ………………………………………. 3 Necesarul de fond de rulment ……………………………………………….
4 Trezoreria net ă ………………………………………………………………
5 Situația netă a întreprinderii …………………………………………………
Test de autoevalua re ……………………………………………………………
17
17
19212223
24
TEMA 4. ANALIZA REZULTAT ELOR ÎNTREPRINDERII …………..
1 Contul de profit și pierdere …………………………………………………..
2 Analiza marjelor de acumulare (sol durilor intermediare de gestiune) ………
3 Capacitatea de autofinan țare …………………………………………………
Test de autoevalua re ……………………………………………………………
26
26
2733
34
4
TEMA 5. DIAGNOSTICUL ȘI ECHILIBRUL FINANCIAR AL
ÎNTREPRINDERII …………………………………………………………..
1 Rata rentabilit ății …………………… ………………………………………
2 Sistemul ratelor de aprecier ea a echilibrului financiar ………………………
3 Rate de finan țare ……………………… …………………………………….
Test de autoevalua re ……………………………………………………………
36
36
37
4445
TEMA 6. RISCUL ȘI GESTIUNEA RISCURILOR ÎNTREPRINDERII
1 Riscul de exploa tare ………………………………………………………….
2 Riscul financiar al întreprinderii ……………………………………………..
3 Riscul de falim ent ……………………………………………………………
Test de autoevalua re …………………………………………………………… 46
46
515357
TEMA 7. MANAGEME NTUL FINANCIAR AL PROCESULUI
INVESTI ȚIONAL ………………………………………………………….
1 Conceptul de investi ții și tipologia acestora ……………………………….
2 Elementele financiare ale unei investi ții ……………………………………
3 Criterii financiare pentru ev aluarea proiectelor de investi ții ……………….
4. Managementul form ării capitalurilor firmei ……………………………….
Test de autoevalua re ……………………………………………………………
59
59
61616676
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………… 77
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA I
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI
1. Conceptul de management financiar
Performanț ele societ ăților comerciale depind atât de managementul
operațional (al produc ției, al resurselor umane), cât ș i de managementul financiar.
Managementul financiar este o resursă a dezvolt ării în sensul capabilităț ii
de transformare a unei realit ăți potențiale într-una cert ă de stabilitate și de creștere
economico-financiară .
Ioan Bogdan în lucrarea ,,Tratat de management financiar bancar ″
defineș te managementul financiar ca fii nd ,,un subsistem al managementului
general al firmei, având ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea
și repartizarea lor profitabil ă, creșterea valorii firmei și a siguran ței patrimoniului
acesteia, îndeplinind un rol activ, pornind de la resursele financiare mobilizate în
stabilirea obiectivelor strategice și tactice ale firmei și în controlul și evaluarea
îndeplinirii acestora ″.
În accep țiunea autorilor, managementul financiar este știința și arta
conducerii proceselor financiare, menite s ă orienteze și să organizeze activit ățile
firmei pentru valorificarea tuturor re surselor financiare în vederea realiz ării unor
obiective de performan ță și eficiență – creșterea valorii întreprinderii, cre șterea
siguranței patrimoniului.
Managementul financiar poate fi definit printr-un proces de planificare, de
identificare și de conservare a resurselor financiare. El vizeaz ă mai multe
dimensiuni și anume:
– planificarea și controlul;
– trecutul și viitorul;
– termenul scurt și termenul lung;
– factorii interni și externi;
– teoria și practica financiar ă.
Ca urmare, un management financiar ad ecvat în cadrul firmei va contribui
la oferirea unor produse mai bune la preț uri scăzute, a unor salarii mai mari, atât
pentru personalul productiv, cât și pentru cel de conducere, și în acela și timp, la
realizarea unor venituri mai mari pentru investitorii care au injectat capital în afacerea respectiv ă
1.
Managementul financiar vizează organizarea și conducerea sistemică a
activității financiare a unei firme prin urm ătoarele căi2:
– prin previziunea financiar ă, pe baza bugetulu i de venituri și cheltuieli;
– prin controlul realiz ării obiectivelor financiare prestabilite;
– prin monitorizarea permanent ă a modului de gestionare a
patrimoniului în vederea prevenirii riscului de faliment al firmei.
Desfășurarea activit ății, de că tre managerii financiari, în condi ții de
performan ță și calitate managerial ă prezumă existența următoarelor condi ții:
– condiție primordială a conduc ătorilor compartimentelor financiare este
aceea de a fi instrui ți din punct de vedere managerial și de a fi motiva ți
1 P. Halpern, J.F. Weston, E.F. Brigham – Finan țe Manageriale, Editura Economic ă, București,
1998
2 I. Bătrâncea – Analiz ă financiar ă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000
5
Curs universitar ID – Management financiar
pozitiv în realizarea obiectivelor stabilite;
– managerii financiari trebuie s ă cunoască obiectivele generale ale
întreprinderii;
– obiectivele particulare, stabilite la nivelul compartimentului financiar
trebuie să fie corelate și fie convergente cu obiectivele generale ale
întreprinderii, în m ăsură să nu determine angaj ări riscante cu efecte
negative în domeniul: asigur ării desfacerii, eficienț ei produc ției,
asigurării resurselor, calit ății debitorilor etc.;
– managerii financiari trebuie s ă dispună de mijloacele indispensabile
(resurse materiale – utilaje, tehnologii, resurse informa ționale, resurse
umane, resurse financiare) atingerii obiectivelor stabilite;
– alegerea celei mai bune variante de decizie presupune ca managerul
financiar s ă beneficieze de un anumit grad de independen ță în planul
exploatării;
– în cadrul compartimentul financiar trebuie s ă existe anumite forme de
control, care pe de o parte s ă nu limiteze independen ța decizională , iar pe
de altă parte să nu producă nesiguran ță în ceea ce prive ște ,, averea ″
întreprinderii;
– angajarea comenzilor c ătre furnizorii s ă țină seama de capacitatea de
plată a întreprinderii;
– asigurarea unei p ărți din active în form ă lichidă sau în form ă ușor
lichidabil ă, în funcție de preferin țele de plat ă ale furnizorilor.
2. Atributele sau func țiile managementului financiar
Subliniind importan ța managementului ca resursă a dezvolt ării, literatura
de specialitate eviden țiază rolul progresului în conducere, stabilind faptul c ă
progresul social este o func ție dependent ă de munc ă, pregătirea personalului,
fonduri și dotă ri, progresul în conducere și alț i factori.
Managementul românesc, ca și cel interna țional, în majoritate
recunosc ca atribute:
• previziunea;
• organizarea;
• coordonarea;
• antrenarea;
• control evaluarea.
Previziunea constă în ansamblul proceselor de munc ă prin care se
determină principalele obiective ale firmei, resursele și principalele mijloace
pentru realizarea lor.
Previziunea este cea care determin ă obiectivele firmei.
Previziunea financiar ă este o component ă a previziunii generale a
întreprinderii, completeaz ă și concretizeaz ă politica financiar ă.
Politica și previziunea financiar ă au caracteristici distin cte, astfel ele sunt
inconfundabile și nesubstituibile.
Managementul firmei trebuie s ă transpun ă orice obiectiv strategic, chiar
deciziile tactice în venituri și cheltuieli, încas ări și plăți.
Previziunea financiar ă este o activitate complex ă și laborioas ă. Totodată,
este o profesie prin care specialistul realizeaz ă o sinteză a
întregii activit ăți de previziune a firmei și o ierarhizare a obiectivelor în func ție de
resurse și de profitul poten țial.
Previziunea financiar ă cuprinde:
6
Curs universitar ID – Management financiar
– prognoze financiare;
– politici financiare;
– strategii financiare;
– planuri financiare;
– bugete de venituri și cheltuieli etc.
Previziunea financiar ă este o prelungire și o concretizare a previziunii de
ansamblu a întreprinderii și asigură cu ajutorul indi catorilor de sintez ă (cifra de
afaceri, cost, profit, încas ări, plăți etc.), o cuantificare în resurse financiare;
Specialistul în previziunea financiar ă trebuie s ă propună o selectarea a
obiectivelor în func ție de sursele de finan țare. În func ție de abilitatea specialistului
pot fi antrenate avantaje pe planul profitabilit ății activității firmei, prin:
– asigurarea finan țărilor obiectivelor cele ma i performante ca profit și
piață ;
– utilizarea celor mai ieftine resurse de finan țare;
– valorificarea profitabil ă, temporar ă disponibilit ăților;
– utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de analiz ă
și control corespunz ătoare.
Previziunea financiar ă nu este o reflectare pasiv ă a celorlalte activit ăți ale
întreprinderii, ci este un instrument de promovare a eficien ței utilizării resurselor
financiare, a rentabilit ății, lichidităț ii, echilibrelor financiare și de ținere sub
control al riscului de firm ă.
Organizarea desemneaz ă ansamblul proceselor de management prin care
se stabilesc și se delimiteaz ă procesele de munc ă fizică și intelectual ă, precum ș i
componentele lor. Cuprinde atât organiza rea de ansamblu a întreprinderii, cât și
organizarea principalelor sale componente. Organizarea determin ă structurarea
resurselor, structura organizatoric ă, structura func țională, sistemul informa țional.
Organizarea financiar ă cuprinde ansamblul activit ăților necesare
îndeplinirii obiectivelor financiare ale firmei, locul pe care îl ocup ă, ca
responsabilit ăți, pe salaria ți, structuri organizatorice și statuarea acestora într-un
cadru precis conturat de luare și de urmărire a deciziilor.
Prin intermediul acestui atribut se armonizeaz ă resursele necesare
desfășurării în bune condi ții a activit ății și se stabilesc raporturi optime între
obiective și resurse.
În domeniul financiar se realizeaz ă activitățile de cea mai mare importan ță
pentru întreprindere, pentru ac ționari, clien ți, ca de exemplu :
• bugetul firmei;
• bilanțul contabil;
• contul de profit și pierdere;
• evaluarea firmei;
• stabilirea pre țurilor și tarifelor;
• asigurarea capacit ății de plată a întreprinderii;
• organizarea și exercitarea controlului și auditului financiar,
• relațiile întreprinderii cu bugetul public na țional;
• relațiile întreprinderii cu ac ționarii, băncile, piața financiar ă etc.
Coordonarea constă în ansamblul proceselor de munc ă prin care se
armonizeaz ă deciziile și acțiunile personalului firmei și ale subsistemelor sale în
cadrul previziunilor și sistemului organizatoric f iind de fapt o organizare în
dinamică.
Activit ățile care formeaz ă funcț ia de coordonare se divid în:
• activități de coordonare bilateral ă;
• activități de coordonare multilateral ă.
Pentru asigurarea unei coordon ări eficiente este necesar ă existența unei
7
Curs universitar ID – Management financiar
comunică ri adecvate la toate niveluri le managementului firmei.
Coordonarea și comunicarea, în domeniul financia, trebuie s ă fie
controlabile și controlate. Din acest motiv, sistemul de comunica ții impune o
construcție care să permită o funcț ionare corect ă a feed-back –ului, indispensabil
oricărui proces managerial.
Antrenarea încorporeaz ă ansamblul proceselor de munc ă prin care se
determină personalul firmei s ă contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor.
Antrenarea determin ă implicarea opera țională și efectivă a resurselor
firmei în realizarea obiectivelor.
Motivarea personalului, împletirea armonioas ă a intereselor firmei cu
interesele personalului (angaja ți, acționari etc)constituie motorul ac țiunilor de
antrenare.
Scopul antren ării are un caracter opera țional, iar fundamentul s ău îl
reprezinta motivarea, adic ă corelarea satisfacerii necesit ăților și intereselor
personalului cu realizarea obiectivelor și sarcinilor stabilite.
Pentru o antrenare eficient ă este necesar ca procesul motiv ării să fie
complex, diferen țiat și gratuat.
Calitatea antren ării condiționează concretizarea eficient ă a funcțiilor de
previziune, organizare și coordonare.
Control evaluarea este definit ă ca ansamblul proceselor prin care
performan țele firmei, subsistemelor ș i componentelor acesteia sunt m ăsurate și
comparate cu obiectivele stabilite ini țial în vederea elimin ării diferen țelor
constatate și integrării abaterilor pozitive.
Controlul și evaluarea asigur ă finalitatea unui ciclu al procesului
managerial și reprezint ă rampa de lansare a ciclului urm ător.
Control – evaluarea determin ă evaluarea rezultatelor, vizeaz ă
controlul preventiv și analiza cauz ă-efect.
Prin valoarea lui teoretic ă și practică, acest atribut asigur ă evaluarea
întreprinderii pe ansamblu și pe elemente componente.
Procesul de control – evaluare cuprinde m ăsurarea realiz ărilor, compararea
lor cu nivelul stabilit ini țial, determinarea cauzelor generatoare de abateri și
efectuarea corecturilor ce se impun. Pr in urmare, aceast atribut are un caracter
preventiv și corectiv.
Proporțiile optime în care se reg ăsește aplicarea atributelor conducerii sunt:
– previziunea – organizarea
– coordonarea
– antrenarea – control evaluarea 36% 25% 16% 12% 11%
Analiza func țiilor de conducere eviden țiază o serie de caracteristici ale
acestora:
• sunt specifice în ansamblul lor cadrelor de conducere cu mentiunea
faptului că un conducă tor face parte atât din echipa de conducere, cât și din
cea de executie;
• au caracter general – aplicându-se la toate întreprinderile, indiferent de
profil;
• au conț inut și forme de manifestare diferite în funcție de nivelul ierarhic;
• se realizeaz ă într-o pondere diferită în funcție de nivelul ierarhic și de
autonomia unit ății respective;
• se aplică într-o concepție de sistem care se refer ă la interdepen-den ța lor și
8
Curs universitar ID – Management financiar
la legatura unit ății cu alți parteneri de afaceri.
Analizată în ansamblu, evolu ția procesului de management perceput ă ca
rezultantă a evolu țiilor func țiilor componente este ciclic ă, ondulatorie iar
intensităț ile maxime corespund încheierii și începerii principalelor subdiviziuni
temporare folosite în previzionarea activit ății firmei.
3. Funcțiunea financiar ă a întreprinderii
În lucrarea sa ,, Administra tion industrielle et generale″ , H. Fayol, separ ă
funcțiunea financiar – contabil ă ca funcțiune distinct ă a întreprinderii. Aceast ă
funcțiune s-a conturat odată cu formarea întreprinde rii de tip capitalist și cu
amplificarea efortului financiar pe ntru dotarea aparatului de produc ție3.
Înainte de anul 1950, rolul principal al funcț iunii financiare era de a căuta
și de a ob ține fonduri . Dup ă anul 1950, aten ția a fost orientat ă spre utilizarea
eficientă a fondurilor.
Funcția financiar ă a întreprinderii poate fi definit ă ca ansamblul
activităților de asigurare și repartizare și utilizare ra țională a mijloacelor
financiare necesare desf ășurării continue și rentabile a activit ății, precum și de
analiză și control a rezultatelor ob ținute. Aceast ă funcție asigură funcționarea
sistemului întreprinderii în condi ții eficiente, controlând intr ările și ieșirile din
sistem, precum și reglarea corespunz ătoare a activit ății întreprinderii.
Se poate afirma c ă funcțiunea financiar ă are un puternic caracter de
sinteză, control și corecție.
Scopul func țiunii financiare este de a ap ăra și consolida patrimoniul și
autonomia financiară a întreprinderii.
Funcția financiar ă înseamn ă adoptarea celor mai importante decizii de
către managementul firmei (de resurse, de investi ții, de creditare, de repartizare a
profitului). Func ția financiar ă presupune ș i gestionarea fluxurilor financiare și
realizarea permanent ă de fluxuri financiare cu mediul economic extern (atragerea
de resurse, încas ări și plăți, emiterea de titluri financiare, impozite și taxe).
Funcțiunea financiar ă are rolul de a asigura în mod curent și la cele mai
mici costuri fondurile întreprinderii și de a controla buna utilizare a fondurilor
precum și rentabilitatea opera țiunilor cărora le sunt afectate resursele financiare4.
Pentru îndeplinirea acestui rol, func țiunea financiar ă trebuie s ă realizeze,
în condiții de echilibru, trei ac țiuni principale ale întreprinderii: investițiile,
finanțarea lor, repartizarea profitului . Este evident c ă deciziile în acest domeniu
aparț in conducerii generale a întreprinderii, dar modalit ățile de execu ție revin
întru totul funcț iunii financiare pentru alegerea mijloacelor, pentru gestiunea
activelor și pasivelor, pentru controlul realiz ării acestor decizii ș i pentru analiza
consecințelor lor5.
Funcțiunea financiar ă furnizeaz ă și menține resursele de capital sau b ănești
ale întreprinderii ș i oferă conducerii ei un sistem de indicatori financiari de
urmărire și control, care contribuie la orientarea tuturor activit ăților din
întreprindere.
Activitățile financiare din întreprindere pot fi clasificate astfel:
3 P. Bran – Rela țiile financiar bancare ale societ ăților comerciale, Editor Tribuna Economic ă,
București, 1994;
4 G. Vintil ă – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogic ă, București,
2000
5 I. Stancu- Gestiunea financiar ă a agenților economici; Editura Economic ă, București, 1994
9
Curs universitar ID – Management financiar
– previziune și prognoz ă financiară (elaborarea studiilor și a bugetelor de
venituri și cheltuieli pe termen scurt și mediu);
– controlul financiar (organizarea și exercitarea controlului financiar
preventiv și a controlului gestionar de fond asupra gospod ăririi
mijloacelor materiale și bănești);
– execuția financiar ă (întocmirea documentelor necesare constituirii și
creșterii capitalului social, calcularea și repartizarea profitului,
fundamentarea pre țurilor, finan țarea investi țiilor.);
– analiza financiar ă (elaborarea de studii ș i analize cu privire la
potențialul financiar al întreprinderii, la eficien ța utilizării fondurilor
financiare, la cre șterea rentabilit ății și a altor indicatori financiari);
– coordonarea financiar ă (activitățile prin care se armonizeaz ă deciziile
și acțiunile personalului firmei și ale subsistemelor sale în cadrul
strategiilor adoptate).
Totodată, funcț ia financiar ă cuprinde activit ăți care intr ă în atribu țiile
conducerii generale a întreprinde rii (control, coordonare, prognoz ă, analiză), ce
implică luarea unor decizii cu con ținut financiar, precum și activități de execu ție
(încasări, plăți etc.).
4. Relațiile managementului financ iar cu alte discipline
Conducerea cu succes a activit ății desfășurate de c ătre o întreprindere nu
poate fi realizat ă în mod singular de c ătre managementul fi nanciar, ci prin
utilizarea cuno ștințelor oferite de c ătre alte discipline.
Managementul financiar, în îndeplinirea func ției și obiectivelor sale și ca
urmarea a materiei extrem de vast ă și diversificat ă, foloseș te de la alte științe o
seamă de noț iuni și elemente, dup ă cum ș i alte științe utilizeaz ă diferite no țiuni și
elemente furnizate de c ătre managementul financiar în fundamentarea
concepțiilor, teoriilor ș i aplicațiilor lor.
Prin caracterul s ău interdisciplinar și complex, managementul financiar are
relații directe sau indirecte cu majoritatea științelor economice, ca de exemplu:
contabilitatea, moneda, finan țele, statistica, analiza micro și macro economic ă,
economia politic ă, marketingul, modelarea economic ă.
Managerul financiar uziteaz ă metodele și tehnicile oferite de c ătre
managementul financiar, îns ă el trebuie s ă dețină în instrumentarul propriu și
metode complementare furnizate de alte discipline.
Managementul financiar se afl ă în relații directe cu contabilitatea, aceasta
din urmă fiind cea care furnizeaz ă cea mai mare cantitate de informa ții pentru
fundamentarea și adoptarea deciziilor financiare în cadrul unei întreprinderi.
În adoptarea unei decizii de natur ă financiar ă, managerul financiar trebuie
să se raporteze în totdeauna la datele contabile.
Datele contabile sunt adaptate la criteriile care permit o tratare financiar ă.
În acest sens, managementul financiar utilizeaz ă detalierile care se fac în Anexa la
bilanț privind lichiditatea activelor, mai cu seam ă a creanțelor și exigibilitatea
pasivelor îndeosebi a datorilor întreprinderii
Datele oferite de că tre contabilitate servesc la întocmirea planurilor
financiare, precum și la analiza realiz ării acestora.
Se poate afirma: contabilitatea este disciplina care ofer ă ,,materia prim ă″
pentru managementul financiar.
Contabilitatea ajut ă în sensul cunoaș terii, stării financiare a unit ății economice
și urmărește desfășurarea cantitativă a fenomenului financiar.
10
Curs universitar ID – Management financiar
Funcțiunea financiar ă a fost, o lung ă perioadă de timp, confundat ă cu
funcțiunea contabil ă, dar odat ă cu diversificarea rela țiilor dintre operatorii
economici și mai ales a celor de pe pia ța financiar ă, aceasta și-a recăpătat locul
bine definit în cadrul întreprinderii.
Există și astă zi manageri care consideră că aspectele financiare trebuie
lăsate în seama contabililor. Aceasta este o viziune limitat ă întrucât trebuie
efectuată o distincț ie clară între înțelegerea consecin țelor financiare ale oric ăror
demersuri manageriale și activitatea propriu-zis ă de contabilitate a afacerilor
firmei.
Actualmente, în întreprinderile de dimensiuni mici aceste func țiuni se afl ă
în competen ța aceleiași persoane.
Managementul financiar se afl ă în relații strânse cu economia politic ă. El
utilizează din domeniul economiei politice acele categorii economice care
exprimă diferite aspecte ale for țelor de producț ie cuantificabile și exprimabile în
etalon bănesc. Putem spune c ă baza teoretic ă sub form ă de principii, concepte
generale este asigurată de economia politic ă.
Managementul financiar se afl ă în strâns ă relație cu statistica, întrucât o
parte din datele sale sunt preluate și prelucrate de statistic ă, care prin metode
proprii determin ă caracteristicile dominante și tendințele anumitor fenomene.
Managementul financiar poate fi considerat, al ături de statistic ă, o sursă de date
ale sistemului informa țional economic.
Managementul financiar ofer ă o serie de date mark etingului. Studiile de
marketing efectuate demonstreaz ă că politicile de marketi ng cu cele mai mari
șanse de succes sunt cele fundamentate pe o bun ă înțelegere a aspectelor
financiare.
Managementul financiar utilizeaz ă la rezolvarea problemelor atât
elemente și procedee matematice, cât și raționamentul matematic. Managerul
financiar modern poate folosi în m od extins tehnicile matematice pentru
soluționarea sistematic ă a problemelor financiare. Putem afirma c ă managementul
financiar și matematica se află în relații de colaborare organic ă și funcțională.
Managementul financiar utilizeaz ă o serie de modele furnizate de
informatic ă, și de forma concret ă a acesteia, birotica . Informatica asigură
metodele și tehnica pentru op ținerea rapid ă a informa țiilor de natur ă financiar ă,
,,materia prim ă″ pentru deciziile financiare.
Factorii care influen țează decizia financiar ă sunt numero și, ei trebuie
individualiza ți și cuantifica ți, prin urmare manage rul financiar trebuie s ă fie
familiarizat cu ace ști factori prin intermediul informa țiilor furnizate de
disciplinele enumerate.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt c ăile managementului financiar de organizare și consucere a
activității financiare a unei fieme?
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
11
Curs universitar ID – Management financiar
2. Care sunt atributele sau func țiile managementului financiar?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….………………………………………………………………………… 3. Care sunt activit ățile realizate de organizare în domeniul financiar?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4. Cum pot fi clasificate activit ățile financiare din întreprindere?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
12
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA 2
MECANISME FINANCIARE
1 Piața financiar ă
Prin intermediul pie ței financiare, cei care au nevoie de capital se întâlnesc
cu cei care de țin fonduri disponibile pentru investi ții.
Piața financiară , definită ca fiind ansamblul rela țiilor și mecanismelor de
alocare eficient ă a resurselor b ănești din economie, cuprinde piaț a monetar ă și
piața de capital (pia ța valorilor mobiliare)*.
Piața monetar ă este specializat ă în plasarea și atragerea de fonduri pe
termen scurt, inclusiv acordarea/luarea de credite. Pia ța monetar ă are mai multe
segmente, fiecare dintre acestea fiind speci alizate în utilizar ea unor instrumente
specifice dar utilizând acela și operator principal: b ăncile.
Segmentele pie ței monetare sunt1:
– piața scontului, specializat ă în cumpărarea și vânzarea cambiilor;
– piața interbancar ă, în cadrul că reia băncile se împrumut ă reciproc;
– piața certificatelor de depozit, în care b ăncile atrag resurse b ănești prin
emiterea de certificate de depozit negociabile, înscrisuri care pot fi răscumpă rate de bănci la o anumit ă dată cu o anumit ă rată a dobânzii;
– piața efectelor de comer ț, în care bă ncile, marile companii sau alte
instituții financiare emit titluri de cred it (bilete la ordi n sau cec-uri);
– piața eurovalutelor, reprezint ă atragerea și plasarea de fonduri în valut ă.
Piața de capital (piața valorilor mobiliare) este specializat ă pe tranzac ții
cu active financiare pe termen mediu și lung, reprezentând ansamblul rela țiilor și
mecanismelor prin care se realizeaz ă transferul capitalului de la cei care au
surplus (investitori ) c ătre cei care au nevoie, cu ajutorul unor instrumente
specifice (valori mobiliare) și prin intermediul unor operatori specifici (societ ățile
de intermediere de valori mobiliare).
Valorile mobiliare sunt documente di n hârtie sau electronice create ca
suport al tranzac țiilor financiare. Acestea sunt active financiare care presupun
drepturi pentru cei care le de țin (la dividende, la dobânzi, etc.) și obligații (de a
plăti dividende, dobânzi, etc.) di n partea celor care le-au emis.
Valorile mobiliare specifice pieț ei de capital sunt: ac țiunile, obliga țiunile
și alte instrumente și titluri financiare specifice.
Acțiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentând o parte
din capitalul social al firmei, din pa trimoniul firmei, din acest motiv se mai
numește și titlu de proprietate. În acela și timp, ac țiunea este un mijloc de atragere
a capitalurilor disponibile, ne cesare firmei, de pe pia ța de capital (intern ă sau
externă).
Interesul de ținătorilor de capitaluri de a subscrie și vărsa capitalurile la o
firmă este generat de avantajele ce li se ofer ă
2:
– o remuneraț ie (dividend) mai mare decât ar plasa capitalu rile în alte
* În literatura de specialitate se reg ăsește și o altă accepțiune, potrivit c ăreia piața financiară este
alături de pia ța monetară parte integrant ă a pieții de capital
1 Fătu S. – Pia ța românească de capital, Editura Vox, Bucure ști, 1998
2 I. Bogdan- Tratat de management financiar banacar, Eitura Economică ,
București, 2002
13
Curs universitar ID – Management financiar
zone ale economiei și societății (bănci, fonduri de investi ții, etc.);
– puterea pe care o pot dobândi prin acț iunile cump ărate, în
managementul firmei.
Acțiunea, ca mijloc de atragere și de formare a capitalurilor firmei trebuie
să conțină câteva elemente de con ținut minimale: denumirea societ ății, număr de
înregistrare la registrul comer țului, num ăr de ordine, capitalul social, valoarea
nominală a acțiunii.
În funcție de modul de de ținere și circulație, acțiunile pot fi:
– acțiuni la purt ător, pe care nu se men ționează nici un nume și pot fi
transmise de la o persoan ă la alta;
– acțiuni nominative, care poart ă numele proprietarului și nu pot fi
transmise decât prin transfer înregistrat în registrul societ ății
comerciale.
Acțiunile mai pot fi:
– privilegiate, atunci când dau dreptul de ținătorului la un dividend fix,
indiferent de m ărimea profitului realizat de societatea emitent ă;
– ordinare, atunci când cota de dividend este variabil ă, în funcție de
mărimea anual ă a profitului firmei emitente.
Obligațiunile sunt tot valori mobiliare emise de firme sau de stat pentru
procurarea fondurilor necesare sub form ă de împrumut.
Proprietarul unei obliga țiuni este o persoan ă care a împrumutat o anumit ă
sumă de bani emitentului (statul, o colectivitate public ă, societate na țională sau
privată) și de la care percepe o dobând ă proporțională cu totalul împrumutului.
Împrumutul este rambursabil, fie într-o singur ă tranșe, fie în mai multe tran șe,
care pot fi constante sau variabile dar e șalonate încă de la emisiunea titlului.
După diferite criterii, obliga țiunile se clasific ă astfel:
1. După modul de identificare a proprietarului, obliga țiunile pot fi:
a) la purtător, caz în care obliga țiunea apar ține posesorului;
b) nominative, dac ă au numele proprietarului înscris pe certificat/
sau în cont.
2. După forma de emisiune:
a) materializate, sunt emise în form ă materială, pe suport de hârtie;
b) dematerializate, emise prin înscri ere în cont, pe suport de hârtie.
3. După tipul de venit pe care îl genereaz ă, obligațiunile emise de organele
administra ției publice centrale și locale pot fi:
a) obligațiuni cu dobândă , sunt emise la o valoare nominal ă, valoare care se
returnează, de regul ă la scaden ță, plus o dobând ă care se distribuie
conform unui program de distribuire;
b) obligațiuni cu cupon zero sau obliga țiuni cu reducere (discount), sunt
emise la un preț de emisiune mai mic decât valoarea nominal ă care
este plătită la scaden ță, nu se pl ătește dobândă iar câștigul const ă în
diferența dintre pre țul de cump ărare dat de investitor și prețul de
răscumpă rare la scaden ță.
Riscurile de ținătorului de obliga țiuni sunt mai reduse în compara ție cu cele
ale deținătorului de ac țiuni. Ele se manifest ă ca risc de nerambursare și de
lichiditate a firmei, caz în care creditorii au prioritate în fa ța acționarilor.
Pia ța valorilor mobiliare cuprinde dou ă segmente:
– piața primară ;
– piața secundar ă.
Piața primară – este acea pia ță financiar ă în cadrul că reia se vând și se
cumpără hârtiile de valoare pe termen lung nou-emise de c ătre diferiți agenți
economici, bancar-financiari și autoritatea guvernamental ă. Operațiunile de
14
Curs universitar ID – Management financiar
emisiune și plasare a noilor titluri financiare se desf ășoară, în principal prin
intermediul b ăncilor, care încaseaz ă un comision.
Piața secundar ă – este pia ța pentru titlurile care au fost deja emise,
având acela și rol de a distribui cap ital, dar pentru o sum ă mai mică și, în plus, apar
tranzacțiile care se dep ărtează de acest scop, în sensul c ă se fac îndeosebi pentru a
realiza un profit datorit ă negocierii ș i jocului cererii și al ofertei.
2 Fluxurile și cicluri financiare
Activitatea întreprinderii se desf ășoara într-un mediu deosebit de complex,
care impune cunoa șterea acestuia și a relațiilor care guverneaz ă schimburile
reciproce dintre participan ții direcț i sau indirec ți la activitatea întreprinderii.
În economia de pia ță, schimburile de activit ăți (de mărfuri, de capital, de
titluri, etc.) dintre agen ții economici, reprezint ă condiția de viață a întreprinderii
deoarece resursele sunt rare și limitate. Cantit ățile de bunuri sau moned ă
transferate într-o anumit ă perioadă între agentii economici se nume ște flux.
Acestea se desf ășoară prin intermediul factorului monetar.
Orice schimbare implic ă două fluxuri compensatorii1:
– un flux real de bunuri și servicii;
– un flux financiar.
Fluxurile reale de bunuri și servicii constau în bunurile de natură materială
care au loc între dou ă înreprinderi, iar fluxurile fi nanciare sunt o contrapartid ă a
fluxurilor reale și reflectă evaluarea în expresie monetar ă a acestora. La rândul lor
fluxurile financiare po t fi: de contrapartid ă, decalate (întârziate), multiple și
autonome.
În cadrul activit ăților sale curente, o întreprindere efectueaz ă operațiuni
repetitive a c ăror reluare e definit ă prin noțiunea de ciclu de exploatare.
Ciclul de exploatare (aprovizionare-produc ție-stocare-vânzare) cuprinde
atât un flux fizic (de pr oduse finite, respectiv m ărfuri),c ât și un flux financiar
(intrare și ieșire de moned ă).
Pentru o întreprindere cu activitate de produc ție, acest ciclu de exploatare
comportă trei etape fundamentale care se deruleaz ă de fiecare dat ă când
întreprinderea lanseaz ă în produc ție o nouă comandă .
Pentru o întreprindere cu activitate de comer ț, care achizi ționează mărfuri
pentru a le revinde ca atare, f ără ale transforma, ciclul comport ă două etape
fundamentale: Conținutul etapelor cicl ului de exploatare:
– etapa de aprovizionare în care se procur ă materiile prime, materialele,
etc. necesare desf ășurării activit ății, îmbră când forma material ă a
stocurilor fizice;
– etapa de produc ție corespunde procesului de transformare a stocurilor
fizice, în produc ție în curs de fabricaț ie și respectiv în produse finite;
1 I. Stancu – Gestiunea financiar ă a agenților economici; Editura Economic ă, București, 1994
Aprovizionare Distribuție Producț ie
Aprovizionare Distribuț ie
15
Curs universitar ID – Management financiar
– etapa de distribu ție presupune ca întreprinderea s ă asigure, pe de o parte,
finanțarea pe perioada cât produsele fin ite sunt în stoc, iar pe de alt ă parte,
să dispună de sursele financiare necesare angajă rii unor cheltuieli de
comercializare pân ă în momentul vânz ării respectivelor produse finite.
Vânzarea în numerar permite co mpensarea fluxurilor reale de ie șire cu
fluxurile monetare de intrare. Dac ă vânzarea se face pe credit, decalajul între cele
două fluxuri, dă naștere apari ției creanțelor asupra clien ților. Încasarea crean țelor
echivaleaz ă cu stingerea debitelor.
Ciclul de investi ții cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia
achiziționării unor active care r ămân la dispozi ția întreprinderii o perioad ă
îndelungat ă de timp. Durata depinde de cara cteristicile tehnologice ale activit ății,
de performan țele tehnice și de politica de investi ții a întreprinderii.
Ciclul de finan țare cuprinde ansamblul opera țiunilor ce au loc între
întreprindere și proprietarii de capital (ac ționari și creditori) și permite ca
întreprinderea s ă facă față decalajului dintre fluxur ile monetare de intrare și ieșire
generate de ciclul de exploatare.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum este definit ă piața financiară ?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
2. Care sunt segmentele pie ței monetare?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 3. Ce este ac țiunea, dar obliga țiunea?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 4. După tipul de venit pe care îl genereaz ă obligațiunile pot fi :
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 5. Orice schimbare implic ă 2 fluxuri. Care sunt acestea?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 6. Care sunt etapele ci clului de exploatare?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
16
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA 3
ANALIZA FINANCIAR Ă A ÎNTREPRINDERII
ANALIZA FINANCIAR Ă – definire și scopuri
Analiza financiar ă, a apărut din necesit ăți practice, la sfâr șitul secolului al
XIX-lea, când bancherii solicitau informa ții pentru evaluarea și aprecierea
garanțiilor societ ăților care doreau s ă efectueze un împrumut.
La început aceste informa ții se refereau la o analiz ă sumară a solvabilit ății și
la verificarea anumitor ech ilibre financiare, odat ă cu dezvoltarea și diversificarea
agenților economici precum și ca urmare a cre șterii rolului b ăncilor și instituțiilor
financiare în economie, complexitatea analizei financiare cre ște1 .
Analiza financiar ă este activitatea de diagnosticare a st ării de performan ță
financiară a întreprinderii la încheierea exerci țiului. Ea î și propune s ă stabileasc ă
punctele tari și punctele slabe ale gestiunii fi nanciare, în vederea fundament ării
unei noi strategii de men ținere și dezvoltare într -un mediu concuren țial2.
Analiza financiar ă reprezint ă un ansamblu de concepte, tehnici și
instrumente care asigur ă tratarea informa țiilor interne și externe, în vederea
formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situa ția unui agent economic, la
nivelul și calitatea performan țelor sale, la gradul de risc într-un mediu
concurențial extrem de dinamic3.
Într-o accep ție sintetic ă, analiza presupune reperarea simptomelor, a
disfuncționalităților unei firme, cercetarea și analiza faptelor și responsabilit ăților,
identificarea cauzelor disfunc ționalităților, elaborarea unor programe de ac țiune
prin a c ăror aplicare practic ă se asigur ă redresarea sau ameliorarea
performan țelor4.
Utilizatorii informa țiilor furnizate de analiz ă se împart în dou ă categorii, ș i
anume5:
– utilizatori interni (managerii firmei);
– utilizatori externi (creditorii firmei, investitorii, partenerii comerciali, clienții, furnizorii, statul).
1 Pregătirea informa ției contabile pentru analiza financiar ă
Analiza static ă a echilibrului financiar, pe baza bilan țului contabil,
constituie o componentă tradițională a analizei financiare. Ea furnizeaz ă
răspunsuri cu privire la urm ătoarele probleme considerate a fi esen țiale pentru
aprecierea condiț iilor echilibrului financiar:
– structura patrimoniului și evoluția sa în timp;
– corelația lichiditate-solvabilitate;
– gradul de adecvare al compozi ției resurselor întreprinderii la utiliz ările
pe care acesta le finan țează.
Bilanțul financiar st ă la baza analizei lichiditate -solvabilitate. Acest tip de
bilanț este stabilit plecând de la bilan țul patrimonial, prin gruparea posturilor de
1 I. Mihai – Analiza economico-financiar ă, Editura Marineasa, Timi șoara, 1999
2 I. Stancu – Finanț e, Editura Economic ă, București, 1997
3 M. Niculescu – Diagnostic global strategic, Editura Tribuna Economic ă, București, 1999
4 D. Mărgulescu, S. M ărgulescu , C. C ăruntu – Analiza economico-financiar ă a întreprinderii,
Editura Hermes, Bucure ști, 1999
5 I. Bătrâncea – Analiz ă financiar ă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000
17
Curs universitar ID – Management financiar
activ în ordinea cresc ătoare a lichidit ății, iar a posturilor de pasiv în ordinea
crescătoare a exigibilit ății.
Structura activului dup ă criteriul lichidit ății grupează posturile de activ în
două grupe:
– active imobilizate;
– active circulante.
Activele imobilizate cuprind:
– imobilizările din afara activit ății curente (de exploatare), privind
terenurile neutilizate, casele de locuit, etc. și care nu particip ă la
funcționarea întreprinde rii. Ele reprezint ă o rezerv ă de capitaluri,
disponibile când situaț ia financiar ă ar impune lichidarea lor dar cu o
lichiditate foarte slab ă;
– imobilizările necorporale neamortizabile care se referă la drepturile de
dispoziție achiziționate (marca de fabric ă, marca de comer ț etc.) și care
au o lichiditate slab ă;
– imobilizările corporale neamortizabile (terenurile) care au o lichiditate
slabă;
– imobilizările necorporale amortizabile (brevete, licen țe, cheltuieli de
înființare etc.);
– imobilizările corporale amortizabile care devin lichide pe m ăsura
amortizării lor;
– împrumuturile acordate filialelor sub form ă de avansuri permanente
(rambursabile pe termen lung);
– participațiile sub form ă de acțiuni sau p ărți sociale;
– alte imobiliz ări financiare (dobânzi calculate și cu scaden ță amânată ,
împrumuturi c ătre terți, depozite).
Active circulante sunt mai lichide decât activel e imobilizate, putând fi rapid
transformate în moned ă. Gradul de lichiditate este variabil în funcț ie de
diversitatea lor:
– stocuri materiale de produse în curs și de produse finite;
– creanțele din activitatea curent ă (din exploatare) cuprind livr ările e
produse și servicii în curs de încasare și efectele de comer ț;
– alte crean țe pe termen scurt (avansuri pe termen scurt acordate filialelor);
– valorile mobiliare de plasament (active monetare și financiare) cu un
grad ridicat de lichiditate;
– conturi de regularizare de act iv (cheltuieli anticipate);
– disponibilit ățile bănești se refer ă la ansamblul mijloacelor de plat ă în
conturile bancare și în casă având cel mai ridicat grad de lichiditate.
Structura pasivului , după criteriul exigibilit ății, grupeaz ă posturile de
pasiv în dou ă mari categorii:
– capitalurile proprii;
– datoriile.
Capitalurile proprii au o exigibilitate nul ă, întrucât capitalu l este definitiv
la dispozi ția întreprinderii, pe toat ă durata ei de via ță.
Analiza datoriilor, în func ție de gradul de exigibilitate, are o importan ță
majoră în evaluarea riscului financiar pe care îl implic ă îndatorarea întreprinderii.
Gruparea datoriilor se face în func ție de scaden ța obligațiilor și sunt:
– datorii financiare (pe termen lung și mediu);
– datorii de exploatare (pe termen scurt).
În sinteză , bilanțul financiar cuprinde dou ă părți, cu o strânsă
coresponden ță a elementelor componente de activ cu cele de pasiv:
18
Curs universitar ID – Management financiar
– partea de sus pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu
imobilizări în activ ()iA, cărora le corespund capitalurile permanente
()pC în pasiv;
– partea de jos pentru reflectarea echilibrului fi nanciar pe termen scurt, cu
activele circulante ()cA și disponibilit ăți bănești ()bD în activ, în
coresponden ță cu datorii de exploatare ()exD și credite de trezorerie
()tC în pasiv.
Activ Pasiv
iA
pC
Partea de sus
cA
exD
bD
tC
Partea de sus
Figura 4.1 Sinteza bilan țului financiar
Bilanțul financiar în expresie algebric ă se reflect ă prin următoarele rela ții:
b c iD A A A++=
t ex pC D C P++=
Menținerea echilibrului fina nciar al întreprinder ii presupune respectarea
următoarelor două principii:
– nevoile permanente de alocare a fondurilor b ănești se vor acoperi din
capitalurile permanente (capitaluri proprii);
– nevoile ciclice (temporare) se vor aco perii din surse ci clice (temporare).
Abaterea de la disciplina financiar ă va determina o situa ție financiar ă
critică.
2 Fondul de rulment (capitalul de lucru)
Fondul de rulment poate fi definit ca reprezentând ansamblul resurselor
necesare pentru finan țarea activit ății curente de produc ție a întreprinderii.
Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe formul ări, însă două
dintre ele prezint ă interes deosebit și merită reținute drept concepte fundamentale
ale analizei financiare.
Fondul de rulment net sau permanent () FRN . Noțiunea de fond de
rulment net poate fi definită prin două formulări echivalente, exprimând fie o
abordare a p ărții de sus a bilan țului, fie o abordare a p ărții de jos a bilan țului.
19
Curs universitar ID – Management financiar
Prima formulare a fondului de rulment net pe baza p ărții de sus a bilan țului
se determin ă ca diferen ță între capitalul permanent și activele imobilizate dup ă
relația:
i pA C FRN−=
unde:
=pC capital permanent;
=iA active imobilizate.
A doua formulare a fondului de rulment net pe baza p ărții de jos a
bilanțului se determin ă ca diferen ță între activele circulante și datorii pe termen
scurt după relația:
ts cD A FRN−=
unde:
=cA active circulante;
=tsD datorii pe termen scurt.
Interpretarea fondului de rulment net
I. În funcție de mărimea celor dou ă mase bilan țiere din partea de sus a
bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situa ții.
1. Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0
Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigur ă finanțarea
integrală a activelor imobilizate, excede ntul fiind utilizat pentru
acoperirea financiar ă a unei pă rți din activele circulante.
2. Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0
Fondul de rulment negativ denot ă o stare de dezechilib ru financiar, care
trebuie analizat ă în funcț ie de specificul activit ății desfășurată de întreprindere.
Această situație reflectă nerespectarea principiului de finan țare, potrivit c ăruia
nevoile permanente sunt finan țate din resurse permanente , deoarece o parte din
resursele temporare este utilizat ă pentru finan țarea unor nevoi permanente.
Din punct de vedere al solvabilit ății, întreprinderea se afl ă în
imposibilitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt.
3. Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0
În activitatea practic ă este puțin probabil s ă se întâlneasc ă o asemenea
situație, însă ea denotă un echilibru perfect între cele dou ă mase bilan țiere.
II. Între activele circulante, ca lichidit ăți potențiale (încasarea crean țelor,
păstrarea unor disponibilit ăți) și exigibilitatea datoriilor pe termen scurt pot exista
următoarele situa ții:
1. Active circulante > Datorii pe termen scurt FRN > 0
Reprezentarea reflect ă existența unui excedent de lichidit ăți potențiale pe
20
Curs universitar ID – Management financiar
termen scurt fa ță de exigibilit ățile potențiale aferente acelea și perioade.
Situaț ia se apreciaz ă favorabil, deoarece activele circulante transformabile
în lichidit ăți pe termen scurt permit nu numai rambursarea integral ă a datoriilor pe
termen scurt ci și degajarea unor lichidit ăți excedentare.
2. Active circulante < Datorii pe termen scurt FRN < 0
Este o situa ție anormal ă, gravă. Firma are dificult ăți financiare serioase, un
semn al riscului de faliment, nu se mai poate face nici o plat ă.
Există posibilitatea de redresare dac ă se pot renegocia, convenabil
scadențele împrumuturilor și dacă se accelereaz ă viteza de rota ție a activelor
circulante, pentru a se crea lichidităț i.
3. Active circulante = Datorii pe termen scurt FRN = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguran ță, dar acest echilibru este
fragil, el poate fi compromis de orice dereglare în realizarea crean țelor. Fondul de
rulment permanent nul, constituie un semn de alarm ă și atrage aten ția asupra
fragilităț ii echilibrului financia r al întreprinderii.
În aceste condiț ii creditorii devin circumspec ți asupra capacit ății
întreprinderii de a-ș i onora obliga țiile de plat ă devenite scadente.
3 Necesarul de fond de rulment
Ținând seama de echilibrul care trebuie s ă existe între nevoile temporare și
resursele temporare, bilan țul patrimonial scoate în eviden ță un indicator de
echlibru financiar denumit nece sarul de fond de rulment.
Necesitățile de finantare a produc ției, a cilului de exploatare sunt acoperite
în cea mai mare parte din surse temporare corespunz ătoare (datorii exploatare:
furnizori, creditori etc.).
Necesarul de fond de ru lment (NFR) se determin ă ca diferen ță între
alocă rile ciclice (active circulante cu excepț ia lichidit ăților: stocuri și creanț e) și
sursele ciclice (datoriile pe term en scurt: datorii de exploatare și credite de
trezorerie).
NFR = ALOC ĂRI CICLICE – SURSE CICLICE
În cazul în care acest indi cator este pozitiv, exist ă un surplus de nevoi
temporare ciclice în raport cu sursele te mporare ciclice posibile de mobilizat.
Situaț ia poate fi considerat ă normală, cu condi ția ca ea s ă fie rezultatul unei
politici de investi ții privind creș terea stocurilor și creanțelor. Necesarul de fond de
rulment poate ilustra o discrepan ță între lichiditatea stocurilor și a creanțelor și
exigibilitatea datoriilor de exploatare.
Nevoia de rulment negativ ă evidențiază o situaței nefavorabil ă, dacă ea
este consecin ța unei întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea
stocurilor sau în activitatea de produc ție.
21
Curs universitar ID – Management financiar
4 Trezoreria net ă
Trezoreria reprezintă tabloul disponibilit ăților monetare și a
plasamantelor pe termen surt, ap ărute din evolu ția curentă a încasărilor și plăților,
respectiv a plas ării excedentului monetar6.
Trezoreria determin ă ca diferen ță între fondul de rulment și necesarul de
fond de rulment:
T = FRN – NFR
unde:
T = trezoreria; FRN = fond de rulment permanent; NFR = necesarul de fond de rulment. Trezoreria este expresia cea mai concludent ă a desfășurării unei activit ăți
echilibrate și eficiente.
FRN
= Cp – Ai
NFR = Ac-
Dex T = Db – Ct
ACTIV =
PASIV Active
imobilizate
Ai
Capitaluri
permanente Cp
Datorii de exploatare
Dex
Active
circulante
Ac
Disponibilit ăți bănești
Db
Credite de
trezorerie
Ct Ai + Ac + Db = Cp + Dex + Ct Ac + Db- Dex – Ct = Cp- Ai (Ac – Dex) + (Db- Ct) = Cp – Ai
NFR + T = FRN
FRN – NFR – T= 0 T = FRN – NFR
Această ultimă egalitate este definit ă de că tre unii anali ști ecuația
financiară a bilanț ului, trezoreria fiind indicatorul care asigur ă echilibrul între
resursele și utilizările bilanțiere.
Trezoreria se mai poate determina și ca diferen ță între disponibilit ățile
bănești inclusiv plasamente ș i împrumuturile pe termen scurt:
T = Db – Îts
unde: T = trezoreria; Db = disponibilit ățile bănești inclusiv plasamente;
Îts = credite curente + soldul creditor al b ăncii.
Diferenț a pozitivă dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment
evidențiază existența disponibilit ăților bănești, în conturi bancare și în casă, iar
6 I. Mihai, A. Buglea, P. Ștefea – Analiza economico-financiar ă, Editura Marineasa, Timi șoara, 1999
22
Curs universitar ID – Management financiar
trezoreria este pozitiv ă. Aceast ă diferență favorabilă se reg ăsește într-o
îmbogățire a trezoreriei , întrucât existen ța lichidit ăților permite rambursarea
datoriilor financiare pe termen scurt, cât și efectuarea diverselor plasamente
eficiente și în deplin ă siguranță pe piața monetar ă și/sau de capital. Se poate vorbi
chiar de o autonomie financiară pe termen scurt .
Nu întotdeauna o trezorerie pozitiv ă reflectă o situație favorabil ă, existența
pe termen lung a disponibilit ăților bănești poate reprezenta o insuficient ă utilizare
a lor.
Trezoreria pozitiv ă (FR> NFR) poate fi reprezentat ă astfel:
Necesarul de fond de rulment
Trezoreria pozitiv ă
Fond de rulment
Fig 1 Reprezentarea trezoreriei pozitive
Trezoreria negativ ă (FR< N F R ) r e l e v ă un dezechilibru financiar la
încheierea exerci țiului contabil, un deficit monetar acoperit prin a ngajarea de noi
credite pe termen scurt. Ea poate fi reprezentat ă astfel:
Fond de rulment
Necesarul de fond de rulment
Trezoreria negativ ă
Fig 2 Reprezentarea trezoreriei negative
5 Situaț ia netă a întreprinderii
Pornind de la abordarea juridic ă a bilanțului, numero și analiști financiari
utilizează conceptul de situa ție netă, estimând contabil valoarea drepturilor pe care
le dețin proprietarii aupra întreprinderii. Situa ția netă a întreprinderii se determin ă
pornind de la elementele componente ale activului (bunuri de ținute de
întreprindere și creanțe) și ale pasivului bilan țier (capitaluri proprii și datorii).
SITUAȚIA NETĂ = ACTIV TOTAL – DATORII TOTALE
Situaț ia netă poate fi considerat ă un indicator primar sau preliminar
efectuării unei analize financiare, având capacitatea de a reflecta modul de
gestionare al întreprinderii. Indicatorul situa ție netă exprimă valoarea activului realizabil la un
moment dat. Proprietarii, ac ționarii și creditorii sunt interesa ți să cunoască situația
netă a unei întreprinderi. Pe de o parte ac ționarii și proprietarii în treprinderii vor
să cunoască valoarea pe care o de țin, iar pe de alt ă parte creditorii vor s ă cunoască
activul realizabil care constituie gajul crean țelor lor. Situa ția netă ilustreaz ă
sumele ce revin asocia ților sau ac ționarilor în caz de lichidare.
Situaț ia netă pozitivă și crescătoare eviden țiază o gestiune economic ă
sănătoasă ca rezultat al reinvestirii unei p ărți din profitul net și a altor elemente de
capital. Cre șterea situa ției nete eviden țiază realizarea unuia dintre obiectivele
întreprinderii, și anume maximizarea valorii acesteia.
Situaț ia netă negativă reflectă o situație prefalimentar ă, consecin ță a
incheierii cu pierderi a exerci țiilor financiare precedente.
23
Curs universitar ID – Management financiar
Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria net ă, situația
netă sunt elemente de management financiar minimale care trebuie să facă parte
din informa țiile pe care managerii le primesc periodic, mai ales c ă implicațiile
acestor evolu ții pot fi negative.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum se grupează posturile de activ în func ție de criteriul lichidit ății?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 2. Cum se grupează posturile de pasiv în func ție de criteriul exigibilit ății?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. 3. Care sunt principiile ce tr ebuie respectate pentru menț inerea echilibrului
financiar?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
4. Cum se determin ă FRN, NFR, TN și SN:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
5. Prezent ăm bilanțul societății comerciale ALFA SA la 31 decembrie anul 2005,
într–o form ă mai detaliat ă:
24
Curs universitar ID – Management financiar
– mii lei –
ACTIV PASIV
Imobilizări corporale 3.000.000
-mijloace fixe 2.500.000
-terenuri 500.000 Stocuri 2.980.000 -materiale 1.450.000 -produse finite 660.000 -producție neterminată 620.000
-mărfuri 150.000
-ambalaje 100.000 Creanțe 540.000
-clienți 400.000
-debitori 105.000 -alte decont ări 35.000
Disponibilit ăți 460.000
și plasamente
-casa în lei și alte valori 20.000
-casa în devize 50.000 -disponibil la bănci în lei 140.000
-disponibil la banca în devize 190.000 – plasamente 60.000 Capital social 2.170.000 Alte fonduri proprii 1.750.000 Obliga
ții 2.670.000
-decontări cu bugetul 200.000
statului -TVA de plat ă 70.000
-decontări cu 170.000
asigurările sociale
-creditori interni 120.000
-dividende de plat ă 600.000
-participare la profit 200.000 -furnizori interni 650.000 -furnizori externi 380.000 -avansuri de la 160.000 clienți interni
-alte obligaț ii 120.000
de exploatare Împrumuturi 390.000 pe termen scurt
Total activ 6.980.000 Total pasiv 6.980.000
Se cere:
a) Întocmiț i bilanțul financiar simplificat prin grup ări ale posturilor sale.
b) Să se determine FRN, NFR, TN și SN.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
25
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA 4
ANALIZA REZULT ATELOR ÎNTREPRINDERII
Întrucât mediul ambiant al firmei este unul dinamic, se ridic ă problema
adaptării rapide la noile condi ții, în paramentri de competitivitate.
Prin intermediul subsistemelor sale și mai ales prin intermediul
subsistemul management financiar, mana gementul general al firmei trebuie s ă
cunoască situaț ia sa prezent ă, să identifice punctele slabe și cele forte, în vederea
stabilirii m ăsurilor necesare corect ării deficien țelor și accentuării laturilor pozitive
ale activit ății firmei.
Sarcina managementului financiar, privind analiza rezultatelor
întreprinderii, este aceea de a eviden ția efectele care pot fi generate de cauze
diferite sau de a oferii combina ții de efecte care determin ă o rezultant ă nouă .
1 Contul de profit și pierdere
Contul de profit și pierdere sau contul de r ezultate este parte integrat ă a
bilanțului contabil al întreprinderii.
Contul de rezultate reflect ă fluxurile de venituri și cheltuieli de gestiune de
la începutul pân ă la încheierea exerci țiului.
Contul de profit și pierdere se prezint ă sub forma unei liste, în partea sa
superioară fiind prezentate elementele venitu rilor din exploatare urmate de
elementele cheltuielilor de exploatare, rezultatul activit ății de exploatare,
veniturile și cheltuielile financiare, rezultatul financiar, continuând cu veniturile și
cheltuielile excep ționale și alți indicatori de rezultate , pentru ca în final s ă prezinte
rezultatul net al exerci țiului.
Cheltuielile de gestiune cuprind ansamblul elementelor de costuri
suportate de întreprindere în cursul exerci țiului: consumuri de materii prime,
cheltuieli de personal, amortiz ări și provizioane calculate în cursul exerci țiului,
valoarea contabil ă a elementelor de activ cedate, distruse sau disp ărute.
Veniturile de gestiune cupri nd valoarea tuturor actelor de îmbog ățire a
întreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normal ă sau curent ă. Cea mai mare
parte a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizat ă de întreprindere cu ter ți, pe
parcursul desf ășurării activității sale normale sau curente. În categoria veniturilor
se includ: vânză rile (facturate clien ților), creșterea stocurilor de producț ie în curs
(neterminată ) și a stocurilor de produse finite, relu ări asupra amortiz ărilor și
provizioanelor, dobânzile (asupra plasamentelor), subven ții repartizate etc.
Interpretarea contabil ă și cea financiar ă a veniturilor și cheltuielilor
impune câteva preciz ări:
9 O vânzare de produs finit, din punct de vedere al contabilit ății
reprezintă un venit, chiar dac ă această creanță va fi încasat ă mai târziu
sau în exerci țiul următor. Încasarea unei crean țe constituită în
exercițiul precedent nu va genera un nou venit.
9 Un consum de energie reprezint ă un cost pentru întreprindere chiar
dacă furnizorul va fi achitat pân ă la sfârșitul exerci țiului. Plata
furnizorului, în urm ătorul exerci țiu, nu va determina o nou ă cheltuială
pentru acest exerci țiu, ci va reprezenta doar plata unei datorii.
26
Curs universitar ID – Management financiar
9 Amortizarea anual ă a imobiliz ărilor se include în cheltuielile de
exploatare, dar nu au o influen ță asupra trezoreriei, decât în situa ția în
care într-o zi se impune înlocuirea unei ma șini complet amortizate, iar
pentru aceasta se va efectua o plat ă.
9 Provizioanele constituite se vor include în cheltuieli și vor micș ora
rezultatul exerci țiului, fără a influen ța trezoreria. Dac ă riscurile devin
efective atunci va avea loc o plată . Dacă riscul este în totalitate
acoperit, provizionul se va înregi stra într-un cont de venituri și va
majora rezultatul exerci țiului, însă nu va consecin țe asupra trezoreriei,
cu excepția unor aspecte care intr ă sub inciden ță fiscală.
2 Analiza marjelor de acumulare (sol durilor intermediare de gestiune)
Viața întreprinderii reprezint ă o înlănțuire continu ă de operațiuni (achizi ții,
vânzări, plăți, etc.) care influen țează contul de rezultate. Fiecare dintre aceste
operațiuni degaj ă un surplus financiar, surplus ca re va fi reinvestit în alte
operațiuni pentru a ob ține un excedent de rentabilitate final, rezultatul net.
Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici
privind volumul și rentabilitatea activit ății întreprinderii. Construc ția în trepte a
indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinz ător (produc ția exercițiului + marja
comercial ă) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerci țiului), a sugerat
denumirea de cascad ă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold
intermediar reflect ă rezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectiv ă de
acumulare.
.
Marja comercial ă
Este principalul indicator de apreciere a performan țelor unei activit ăți
comerciale, permi țând determinarea pragului de re ntabilitate sau punctului critic
al unei activit ăți comerciale
1.
Se calculeaz ă ca diferen ța dintre veniturile r ealizate din vânzarea
mărfurilor și costul de apr ovizionare al m ărfurilor vândute.
m m cC V M−=
unde:
=cM marja comercial ă;
=mV venituri din vânzarea m ărfurilor;
=mC costul de aprovizionare al m ărfurilor vândute.
Această marjă măsoară surplusul de valoare ob ținută peste costul m ărfurilor
vândute și reflectă poziționarea întreprinderii pe pia ța sa ținând cont de:
– natura produselor;
– formarea pre țului de vânzare;
– intensitatea concuren ței.
Rata marjei comerciale ()McR este util ă pentru analiza comparativ ă a
rezultatelor unor întreprinderi apar ținând aceluia și sector sau pentru compara ții
intersectoriale.
1 G. Vintilă – Gestiunea financiar ă a întreprinderii, Editura Didactic ă și
Pedagogică , Bucureș ti, 2000
27
Curs universitar ID – Management financiar
100⋅ =CAMRcMc
sau
mcMcCMR=
Evoluția marjei trebuie urm ărită atent deoarece sc ăderea ei are mai multe
consecințe, și anume:
– înrăutățirea conjuncturii economice;
– apariția noilor concuren ți;
– creșterea costului de aprovizionare.
Producția exercițiului
Producția exercițiului ()eQ reprezint ă totalitat ea bunurilor și serviciilor
produse de o întreprindere pe o perioadă de un an.
Ca expresie a activit ății globale a întreprinderii, acest indicator cuprinde
următoarelor elemente:
– producția vândută, care însumeaz ă bunurile și serviciile facturate la pre ț de
vânzare ()vP;
– producția stocată , a că rei valoare pozitiv ă indică creșterea stocului final, a
riscului de nevandabilitate ()sP;
– producția imobilizat ă, destinată nevoilor proprii firmei . ()iP
i s v eP P P Q+±=
Producția exercițiului este un indicator inevitab il, dar ambigu, întrucât este
constituit din elemente foarte eter ogene: unele sunt evaluate la pre ț de vânzare
(producția vândută), iar altele, la cost de produc ție (produc ția stocată și producția
imobilizat ă), ceea ce afecteaz ă comparabilitatea2.
Valoarea ad ăugată
Valoarea ad ăugată este un indicator si ntetic care exprim ă valoarea nou
creată de activitatea productiv ă a întreprinderilor într-o anumit ă perioadă de timp.
Valoarea ad ăugată exprimă creșterea de valoare rezultat ă din utilizarea factorilor
de produc ție, îndeosebi a factorilor munc ă și capital, peste valoarea materialelor,
subansamblelor, energiei, serviciilor cump ărate de întreprindere de la ter ți. Ea
reprezintă bogăț ia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare
ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la ter ți.
Valoarea ad ăugată prezintă următoarea structur ă:
– cheltuieli cu personalul;
– cheltuieli cu managementul (rente, deprecieri, taxe ș i impozite, alte
cheltuieli);
2 Mărgulescu D., M ărgulescu S., C ăruntu C., Analiza economico-financiar ă a
întreprinderii, Editura Hermes, Bucure ști, 1999
28
Curs universitar ID – Management financiar
– profit net.
Pentru determinarea m ărimii valorii ad ăugate se pot folosi două metode:
– metoda sustractiv ă (valoare ad ăugată creată);
– metoda aditiv ă (valoare ad ăugată repartizat ă).
În abordarea sustractiv ă, valoarea ad ăugată apare ca diferen ță între
producția exercițiului și consumurile intermediare necesare realiz ării ei.
m eC Q VA−=
unde:
=VA valoarea ad ăugată;
=eQ producția exercițiului;
=mC consumuri intermediare (cump ărări de la ter ți).
În cazul firmelor care desf ășoară și activitate de comer ț, valoarea ad ăugată
cuprinde și marja comercial ă:
() c m eM C Q VA+−=
În accep țiunea aditivă v aloare ad ăugată asigură remunerarea
participan ților direcți și indirecți la activitatea economic ă a întreprinderii4:
– personalul , prin salarii, indemniza ții, premii ș i cheltuieli
sociale;
– statul , prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
– creditorii , prin dobânzi, dividende ș i comisioane pl ătite;
– acționarii , prin dividende încasate;
– întreprinderea , prin capacitatea de autofinan țare.
n b mP I D A S VA++++ =
sau
v f bD A D I S VA+++ + =
unde:
=Ssalarii;
amortizarea anual ă; =mA
dobânzi pl ătite; =bD
=Iimpozite și taxe;
profit net; =nP
autofinan țarea; =fA
=vD dividende.
Valoarea ad ăugată este un instrument de analiz ă foarte util, mai ales pentru
întreprinderile industriale. Acest indicator permite m ăsurarea gradului de integrare
a întreprinderii (dac ă a asimilat filiera de fabrica ție și distribuție a produselor sale)
și de măsurare a contribu ției fiecărui factor la crearea bog ăției.
Excedentul brut al exploat ării
29
Curs universitar ID – Management financiar
Excedentul brut al exploat ării (EBE), exprim ă acumularea brut ă din
activitatea de exploatare, știind că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli
calculate, nu și plătite. De aceea, pân ă la solicitarea lor (pentru investi ții, riscuri
sau cheltuieli), amortizarea și provizioanele calculate se reg ăsesc în acumul ările
bănești ale întreprinderii3.
Acest indicator se determin ă după relaț ia:
p t eCh I S VA E B E−−+=. .
unde:
=VA valoarea ad ăugată;
=eS subvenț ii de exploatare;
=tI impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
=pCh cheltuieli de personal.
Principala destina ție a excedentului brut al exploat ării este să acopere
nevoile de finan țare care se impun pentru:
– plata cheltuielilor financiare;
– plata dividendelor;
– plata impozitelor;
– rambursarea datoriilor;
– asigurarea cre șterii întreprinderii.
Rezultatul exploat ării
Rezultatul exploat ării
()RE reprezint ă surplusul sau deficitul generat de
activitatea curent ă de exploatare a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului
veniturilor de exploatare cu ansamblul ch eltuielilor de exploa tare. Rezultatul de
exploatare exprim ă performan țele realizate de întreprindere din activitatea
industrial ă și comercial ă, ținând cont de politica financiar ă și fiscală a
întreprinderii.
( )( )ce pe a pe veA Ch Ch V A E B E RE++−++= . . .
e eCh V RE−=
unde:
=eV veniturile din exploatare;
=eCh cheltuieli de exploatare.
=veA alte venituri din exploatare;
=peV venituri din provizioane pentru exploatare;
=aCh cheltuieli cu amortizarea;
=peCh cheltuieli cu provizioanele pentru exploatare;
3 I. Stancu- Finan țe, Teoria pie țelor financiare, Finan țele întreprinderilor, Analiza
și gestiunea financiar ă; Editura Economic ă, București, 1997
30
Curs universitar ID – Management financiar
=ceA alte cheltuieli pentru exploatare.
Rezultatul exploat ării măsoară impactul politicii de investi ții și dinamica
acestora în raport cu normele sectoriale, ținând cont de structura activelor
bilanțului, reflectă riscurile exploat ării anumitor activit ăți (deprecierea stocurilor,
clienți incerți, etc.).
Rezultatul financiar
Rezultatul financiar ()fR apare ca expresie a politicii de finan țare
adoptată de unitate, fiind în majoritatea cazurilor negativ ă. Totuși, anumite
întreprinderi care, fie c ă nu au credite financiare cu pondere mare sau deloc, fie
obțin venituri financiare mai mari decât cheltuielile financiare, ob țin rezultate
financiare pozitive4.
Rezultatul financiar se determin ă ca diferen ță între veniturile financiare și
cheltuielile financiare, dup ă relația:
f f fCh V R−=
unde:
=fV venituri financiare;
=fCh cheltuieli financiare.
Rezultatul curent
Rezultatul curent ()cReste determinat atât de rezultatul exploat ării, cât și
de cel al activit ății financiare. El constituie în fapt baza de calcul a impozitului pe
profit.
Rezultatul curent echivaleaz ă cu diferen ța dintre veniturile curente (din
exploatare plus cele financiare) și cheltuielile curente (din exploatare plus cele
financiare).
Modelul indicatorului men ționat va fi:
f e cR R R+=
sau
c c cCh V R−=
sau
()()f e f e cC C V V R−−+ =
unde:
=cV veniturile curente;
=cCh cheltuielile curente.
4 N. Pașca – Situa ții financiare ale unit ăților economice din România, Cluj-
Napoca, 2002
31
Curs universitar ID – Management financiar
Rezultatul excep țional
Rezultatul excep țional ()exR reprezint ă rezultatul ob ținut din opera țiunile
excepționale, care nu sunt legate de evolu ția normal ă a activității firmei și se
determină ca diferen ță între veniturile excep ționale și cheltuielile excep ționale,
după relația:
ex ex exCh V R−=
unde:
=exV veniturile excep ționale;
=exCh cheltuielile excep ționale.
Rezultatul excep țional reprezint ă soldul intermediar de gestiune ce
sintetizeaz ă rezultatul activit ății (sub forma profitului sau pierderilor) cu caracter
de excepție al întreprinderii fie c ă se referă la operațiuni de gestiune, fie la
operațiuni de capital.
Rezultatul brut al exerci țiului
Rezultatul brut al exerci țiului
()bR exprimă în mărimi absolute
rentabilitatea brut ă sau pierderile aferente activit ății firmei, dup ă deducerea
cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exerci țiu financiar și
caracterizeaz ă toate laturile activit ății firmei (exploatare, financiar și excepțional).
Acest indicator se determin ă astfel:
ex f e bR R R R++=
sau
( )( )ex f e ex f e t t bCh Ch Ch V V V C V R++−++=− =
Rezultatul net al exerci țiului
Rezultatul net al exerci țiului ()nR poate îmbr ăca forma profitului sau
pierderii nete. El reprezint ă diferența între rezultatul brut al exerci țiului și
impozitul pe profit și se calculeaz ă după relația:
p b nI R R−=
unde:
=pI impozitul pe profit.
Scopul rezultatului net este de a remunera în principal
5:
5 I.M. Pantea, L.E Stark. – Analiza situa ției financiare. Studiu de caz, Editura
Marineasa, Timiș oara, 1999
32
Curs universitar ID – Management financiar
– acționarii prin dividende;
– firma prin investi ții (prin profitul reinvestit);
– să remunereze suplimentar personalul firmei (participarea la profit);
– să acopere eventualele pierderi din perioadele precedente.
3 Capacitatea de autofinan țare
Capacitatea de autofinan țare redă potențialul financiar rezultat al activit ății
rentabile a întreprinderii, la sfâr șitul exerciț iului financiar destinat s ă remunereze
capitalurile proprii (pri n dividendele datorate) ș i să finanțeze investiț iile de
expansiune (partea din profit repartizat ă pentru constituirea rezervelor și a
fondului de dezvoltare) și de men ținere sau reînnoire din exerci țiile următoare.
Capacitatea de autofinan țare este sursa financiar ă generată de activitatea
industrial ă și comercial ă a firmei dup ă scăderea tuturor cheltuielilor pl ătibile la o
anumită scadență.
Capacitatea de autofinan țare se determin ă pornind de la veniturilor și
cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxul de trezorerie. Capacitatea de autofinan țare (CAF) se poate determina prin dou ă metode:
deductivă și adițională , puse în eviden ță de structura contului de profit și pierderi.
Prin procedeul deductiv se re ține ca punct de pornire excedentul brut de
exploatare, din care se scad succesiv cheltuielile pl ătibile ale întreprinderii.
CAF = Venituri încasabile – cheltuieli pl ătibile =
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare
– Alte cheltutieli pentru exploatare
+ Venituri financiare și excepționale încasabile
– Cheltuieli financiare și excepționale plătibile
– Participarea salaria ților la profit
∗
– Impozitul pe profit
În cazul în care excedentul brut al exploat ării reprezint ă un cash-flow brut
de exploatare, capaci tatea de autofinan țare este echivoc ă cu un cash-flow
potențial net global. Capaci tatea de autofinan țare prezintă dezavantajul de a fi mai
sensibilă decât excedentul brut de exploatare, deoare ce ea este influen țată de
amortizări, provizioane ș i impozitul pe profit, dar are și avantajul de a cuprinde în
calcul toate elementele care genereaz ă cash-flow-ul întreprinderii. Prin limitele și
avantajele lor, excedentu l brut de exploatare și capacitatea de autofinan țare devin
complementare, și în nici un caz exclusive.
Metodei adi ționale îi revine meritul de a reflecta elementele contabile,
negeneratoare de fluxuri contabile, nege neratoare de fluxuri monetare, antrenate
de calculul capacit ății de autofinan țare. Procedeul adi țional porne ște de la
rezultatul net al exerci țiului la care se adaug ă cheltuielile calculate (amortiz ări și
provizioane) nepl ătibile la o anumit ă scadență și se scad veniturile calculate
(reluări asupra provizioanelor):
CAF = Rezultatul net al exerci țiului
+ Cheltuieli actuale
– Venituri calculate
∗ În situația înregistră rii acesteia ca o cheltuial ă deductibil ă din materia impozitului.
33
Curs universitar ID – Management financiar
Surplusul financiar rezultat în cursul exerci țiului de totalitatea opera țiilor
de gestiune nu va avea decât un caracter poten țial dacă nu este susț inut de
mijloace financiare. Acest aspect este dependent de varia ția trezoreriei nete
degajată din analiza echlibrului financiar pe baza bilan țului sau pe baza fluxurilor
financiare.
Autofinan țarea confer ă întreprinderii o serie de avantaje, cele mai
importante fiind:
9 reprezintă un mijloc sigur de finan țare, o sursă independent ă și stabilă,
tinând seama de faptul c ă în anumite situa ții conjuncturale
întreprinderea întâmpin ă dificultăți în colectarea capitalurilor de pe
piața financiară sau monetar ă;
9 asigură întreprinderii un grad de libertate mare privind alegerea
investițiilor (de exploatare, de înlocuire, imobiliz ări de expansiune) cu
condiția realizării unor investi ții utile;
9 asigură libertatea de ac țiune a întreprinderii, în sensul c ă autonomia
financiară dobândit ă prin autofinanț are permite acesteia independen ța
de gestionare fa ță de organismele financiare și de credit;
9 permite reducerea cheltuielilor financiare;
9 asigură cuantificarea randamentului cap italurilor proprii, a rentabilit ății
financiare (aotufinan țarea netă/capitaluri proprii);
9 reprezintă indicatorul hotă râtor în deschiderea accesului la piaț a de
capital și atragerea capiatului extern.
Mărimea autofinan țării joacă un rol semnalizator al performan țelor
întreprinderii. Ea indic ă potențialilor posesori de capital ai întreprinderii
capacitatea de utilizare eficient ă a capitalurilor încredin țate și de asigurare a unei
remuneră ri corespunz ătoare.
M ărimea absolută și relativă a autofinan țării certific ă pentru creditori
nivelul capacit ății de rambursare cât și nivelul riscului de neplat ă.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt metodele de determinare a valorii ad ăugate?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 2. Cum se calculeaz ă capacitatea de autofinan țare ?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 3. Pe baza contului de re zultate se poate determina o serie de indicatori
valorici privind volumul și rentabilitatea activit ății întreprinderii. Care sunt
acești indicatori?
34
Curs universitar ID – Management financiar
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….
4. Pentru întreprinderea ARTEX se cunosc urm ătoarele date:
– mii lei-
Indicatori Valoarea
Venituri din exploatare 789.458
Cheltuieli din exploatare 654.256
Venituri financiare 54.867
Rezultatul financiar al exerci țiului – 87.458
Să se calculeze:
a) rezultatul exploat ării;
b) cheltuielile financiare;
c) rezultatul curent al exerci țiului.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
35
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA 5
DIAGNOSTICUL ȘI ECHILIBRUL FINANCIAR
AL ÎNTREPRINDERII
Analiza rentabilit ății activității desfășurate de c ătre o întreprindere se
realizează cu ajutorul unui instrument eficient- sistemul de rate.
Ratele se determin ă fie ca raport între rezultat și resursă, fie între doi
indicatori de rezultate, fiind exprimate în procente.
Sistemul de rate prezint ă limite, datorate imposibilit ății de a delimita exact
mărimea absolut ă a activității (cifră de afaceri, active etc). Pentru a elimina acest
dezavantaj se recurge la ut ilizarea ratelor în conjuncț ie cu analiza ratelor în
mărimi absolute ale indicatorilor lua ți în considerare.
1 Rata rentabilităț ii
Rentabilitatea este un indicator sintetic de importan ță capitală a
managementului financiar și general al firmei, fiind expresia sintetic ă a
rezultatelor de orice fel ob ținute de c ătre firmă1.
Rentabilitatea se exprim ă cu ajutorul ratelor , iar rata rentabilit ății este
expresia relativ ă a profitului .
Aceast ă exprimare furnizeaz ă informații în plus fa ță de masa profitului, și
mai ales pentru realizarea de compara ții în timp și spațiu și față de programe.
Rata rentabilit ății este o m ărime relativ ă care exprim ă pe de o parte
capacitatea unei unit ăți economice de a realiza profit, iar pe de alt ă parte, gradul în
care capitalul, atât cel propriu cât și cel permanent aduc profit2.
Rata rentabilit ății reflectă calitatea evolu ției firmei și este influen țată de
toți factorii care ac ționează în cadrul firmei.
Managementul firmei, ac ționarii, creditorii, investitorii sunt interesa ți să
cunoască nivelul și evoluția indicatorilor de rentabilitate ai întreprinderii.
Rata rentabilităț ii economice (R) se exprim ă sub forma raportului între
profitul net realizat de c ătre întreprindere și valoarea activelor totale utilizate. Rata
rentabilității economice poate fi analizat ă în dinamică sau prin compararea cu
valorile indicatorului în cazul firmelor concurente. re
R= re 100Pr×total Activnet ofit
Totalul activelor la numitor arat ă eficiența utilizării capitalului total
disponibil, cu alte cuvinte f ără a lua în considerare structura de finan țare
(ponderea între sursele de natur ă proprie și cele împrumutate sau atrase). Prezint ă
importanță pentru utilizatorii interni ai informa ției (managementul firmei) și mai
puțin pentru cei externi3.
Importan ța ratei rentabilit ății economice ca indicator de analiz ă financiar ă,
rezidă și din necesitatea cunoa șterii acestuia de c ătre managementul superior al
întreprinderii și compararea sa cu rata infla ției4.
1 I. Bogdan – Tratat de management financiar banacar, Eitura Economic ă, București, 2002
2 V. Troac ă – Management financiar bancar, Editura Academica Brâncu și, Tg-Jiu, 2002
3 E. Dinu – Analiza economic ă și financiar ă a firmei, Editura ASE, Bucure ști, 2001
4 V. Troac ă – Management financiar bancar, Editura Academica Brâncu și, Tg-Jiu, 2002
36
Curs universitar ID – Management financiar
Între rata real ă a rentabilit ății economice (Rrre), rata infla ției și rata
rentabilității nominale exist ă o relație de interdependen ță, care poate fi redat ă
astfel:
R 100inf 1inf min×+−=latiei ratalatiei rata ale no atii rentabilit rata
rre
Rata rentabilităț ii financiare exprimă rentabilitatea capitalului propriu și
se determin ă ca raport între profitul net ob ținut de că tre firmă și capitalul propriu
după relația:
100Pr× =propriu Capitalnet ofitRf
sau
100 100 × × × = × =
exn
tex
pt
pn
fPP
VP
CV
CPR
Rata rentabilit ății financiare poate fi analizat ă în dinamică sau prin
comparare cu valorile indicatorului în cazul firmelor concurente (cu acela și
domeniu de activitate). Ea exprim ă eficiența cu care au fost utilizate sursele de
natură proprie, fiind baza pentru determin area ratelor de remunerare a capitalului
aportat de c ătre acționarii firmei.
Se poate stabili o rela ție între rentabilitatea financiar ă și cea economic ă,
determinat ă de structura financiar ă a capitalului, care se concretizeaz ă în efectul
de pârghie financiar ă, rata dobânzii precum și cota de impozitare a profitului:
⎥⎥
⎦⎤
⎢⎢
⎣⎡
× − + =
pd e e fCDR R R R) ( ⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛− ×1001iC
în care:
rata dobânzii; =dR
D = valoarea datoriilor;
= cota de impozitare a profitului. iC
Acest model se utilizeaz ă în fundamentarea gradului de îndatorare a
întreprinderii (dac ă Rre<R ), efectul de îndato rare este negativ). d
2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului financiar
Lichiditatea și solvabilitatea firmei
Lichiditatea reprezint ă proprietatea elementelor patrimoniale de a se
transforma în bani
5. Lichiditatea exprim ă capacitatea unei entit ății economice de
a face față obligațiilor sale de plat ă pe termen scurt.
Solvabilitatea exprimă capacitatea unei entit ăți economice
5 A. Ișfănescu – Ghid practic de analiz ă economico-financiar ă, Editor Tribuna
Economic ă, București, 1999
37
Curs universitar ID – Management financiar
de a face fa ță obligațiilor bă nești, respectiv de a- și onora pl ățile la termenele
scadente, fiind în rela ție directă cu gradul de îndatorare a acesteia.
Ținând seama de cele dou ă noțiuni, lichiditatea patrimoniului constituie
premisa asigur ării solvabilit ății.
Disponibilit ățile bănești pot îndeplini cerinț ele de plat ă imediată , în situaț ia
în care de țin 3-5% din activele circulante sau 1,5% din totalul bilan țului (în unele
sectoare aceste valori pot varia).
Rolul lichidit ății și solvabilit ății este acela de a identifica starea societ ății
comerciale la un moment dat, pentru a preveni insolvabilitatea acesteia și a adopta
măsurile necesare pentru a asigura stingerea obliga țiilor.
Ace ști indicatori furnizeaz ă informații conducerii societ ății, organismelor
bancare, partenerilor de afaceri, poten țialilor investitori ai firmei.
Pentru determinarea acetor indicatori se utilizeaz ă ca surse informa ționale
bilanțul contabil, contul de profit și pierdere.
Solvabilitatea poate fi exprimat ă prin intermediul mai multor indicatori,
astfel:
a) Rata solvabilit ății generale (R ): sg
R= sg 100×totale Datoriitotale Active
b) Rata solvabilit ății patrimoniale (R): p
R=p 100×+ propriu Capital lung si mediu termen pe Datoriipropriu Capital
Acest indicator se folose ște în special de că tre bănci, în
cadrul studiilor de bonitate și se pareciaz ă că valoarea minim ă acceptabilă este de
0,5%.
c) Rata solvabilit ății potențiale (R ): sp
R 100× =lung si mediu termen pe Datoriipropriu Capital
sp
d)Rata de îndatorare pe termen mediu și lung (Ridml):
R 100) (× =rezerve inclusiv propriu Capitallung si mediu termen pe Datorii
idml
Acest indicator este inversul ratei solvabilit ății potențiale putând fi
determinat și astfel:
⇔ × =⇔ × =
1001100
lung si mediu termen pe Datoriipropriu CapitalRpropriu Capitallung si mediu termen pe DatoriiR
idmlidml
38
Curs universitar ID – Management financiar
1001× =
spidmlRR
Lichiditatea poate fi exprimată ca rată a lichidit ății generale, rat ă a
lichidităț ii intermediare sau ca rat ă a lichidit ății imediate.
Rata lichidităț ii generale ( )se obț ine prin raportarea activelor curente
la pasivele de aceea și natură și arată în ce măsură firma poate face față obligațiilor
de plată pe termen scurt, cu active de aceea și natură. lgR
100lg × =curente Pasivecurente ActiveR
Nivelul minim acceptabil difer ă de la un sector de activitate la altul.
Se consider ă că o valoare de este minim necesar ă. % 2 8 , 1−
Rata lichidităț ii intermediare ( ) ia în considerare în cadrul
activelor curente numai activele cu gradul cel mai ridicat de li chiditate, respectiv
creanțele și disponobilit ățile bănești. erm lRint
100int ×−=curente PasiveStocuri curente ActiveRerm l
Nivelul minim se situeaz ă între % 1 8 , 0− .
Rata lichidităț ii imediate ( ) raporteaz ă numai disponibilit ățile
bănești ale firmei la valoarea pasivelor curente. edRlim
100lim × =curente Pasiveitati DisponibilRed
O valoare de 4 , 0 2 , 0− este minim necesar ă.
Rate structurale de activ bilan țier
În sistemul ratelor de structura a activelor, cele mai seminificative, ca
valoare informatic ă sunt: rata imobiliz ărilor, rata stocurilor, rata crean țelor, rata
stocurilor. Acestea eviden țiază aspectele privind patrimoniul economic al firmei,
apartenen ța sectorial ă, natura activit ății și mai puț in aspecte de politic ă
financiară6.
a) rata activelor imobilizate ( ), calculată ca raport între activele
imobilizate și totalul bilan țului, reprezint ă ponderea activelor patrimoniale ce
servesc permanent firma: iRa
6 V. Manole – Firma și banca, Editura Tribuna Economic ă, București, 1999
39
Curs universitar ID – Management financiar
100× =total Activimobilzate ActiveRai
Rata activelor imobilizate cuantific ă gradul de investire a capitalului în
cadrul firmei.
Întrucât componentele imobiliz ărilor au un con ținut diferit și o reacție
nuanțată sub acț iunea factorilor economici, tehnici, juridi ci, teoria și practica
economic ă uzitează următoarele rate complementare:
a1) Rata imobiliz ărilor corporale ( ) se determin ă astfel: icR
100Im× =total Activorporale c obilizariRic
M ărimea ratei imobiliz ărilor corporale depinde de natura activit ății. În
întreprinderile din industria grea această rată înregistreaz ă o valoare sporit ă, iar în
în ramurile care necesit ă o dotare tehnic ă mai slabă, rata imobiliz ărilor corporale
este relativ redusă .
De asemenea, rata imobiliz ărilor corporale variaz ă, în cadrul aceluiaș i
sector, în func ție de op țiunile strategice alese, de politica de dezvoltare, de
condițiile concrete în care activeaz ă.
a) Rata imobilizărilor necorporale ( ) se exprim ă sub forma
raportului procentual între imobiliz ările necorporale și totalul bilan țului: 2 inR
100Im× =total Activcorporale ne obilizariRin
a3)Rata imobiliz ărilor financiare ( ) reflectă intensitatea leg ăturilor și
relațiilor pe care o firm ă le stabile ște cu celelate, mai ales cu ocazia opera țiilor de
creștere: ifR
100Im× =total Activfinanciare obilizariRif
Politica de investi ții financiare este dependent ă de mărimea firmei.
Aceasta explic ă valoarile mici, respectiv mari în cazul firmelor mici, respectiv în
cazul holding-urilor.
b)
Rata activelor circulante ( ) exprimă ponderea activelor circulante
în totalul bilan țului ș i se determin ă astfel: cRa
100× =total Activcirculante ActiveRac
Între rata activelor imobilizate și rata activelor circulante exist ă relația:
40
Curs universitar ID – Management financiar
iRa + =1 cRa
Ratele analitice opera ționale ale activelor circ ulante pentru procesul
decizional sunt rata stocurilor, rata crean țelor comerciale, rata disponibilit ăților și
plasamentelor.
b
1) Rata stocurilor (R) se determin ă sub forma raportului procentual
dintre stocuri și totalul bilan țului: s
100× =total ActivStocuriRs
Dimensiunea ratei stocurilor, ca și cea a imobiliz ărilor
corporale ia valori diferite în func ție de natura activit ății.
Interpretarea ratei stocurilor necesită corelarea cu nivelul activit ății,
admițându-se ca ecua ție minimă de echilibru structural:
s caI I<
unde:
caI= indicele cifrei de afaceri;
= indicele stocurilor. sI
Sporirea volumului de activitate antreneaz ă o sporire ridicat ă a stocurilor.
Formarea stocurilor cu mi șcare lentă sau fără mișcare se apreciaz ă negativ datorit ă
dificultăților de transformare în lichidit ăți și consecin țelor negative asupra
solvabilității firmei.
Ponderea stocurilor în patrimoniul firmei și evoluția în timp constituie
informații indispensabile fundament ării politicii comerciale.
b)
Rata crean țelor comerciale ( ) exprimă ponderea activelor
comerciale în totalul activelor: 2 crR
100× =total Activcomerciale CreanteRcr
Natura rela țiilor firmei cu partenerii externi din aval, termenele de plat ă
care se acord ă clientelei, uzan țele specifice domeniului de activitate, în materie de
termene de plat ă sunt factori care influen țează mărimea ratei crean țelor
comerciale.
Această rată analitică înregistreaz ă valori foarte sc ăzute sau egale cu zero
la firmele aflate în contact direct cu o clientel ă numeroas ă, care își achită
cumpărăturile în numerar (comer ț cu amănuntul, prest ări de servicii c ătre
populație etc.). În rela țiile inter-firme, dimensiunea ratei crean țelor comerciale
este ridicat ă, dar cu varia ții de la o întreprindere la alta în func ție de natura
activității.
Pentru a eviden ția implica țiile asupra echlibrului unei firme determinarea
acestei rate analitice trebuie s ă aibă în vedere:
41
Curs universitar ID – Management financiar
• natura crean țelor:
– creanțe legate de ciclul de exploatare (clien ți);
– creanțe diverse (crean țe asupra personalului, ac ționarilor).
• certitudinea realiz ării lor:
– creanțe certe;
– creanțe incerte (crean țe nerealizate la termen și a căror încasare devine
nesigură, creanțe apărute ca urmare a înc ălcării legislației financiare);
• termenul de realizare:
– creanțe pe termen scurt;
– creanțe pe termen mediu;
– creanțe pe termen lung.
Pentru fiecare din aceste elemente se poate determina o rat ă analitică de
structură prin raportarea ratei respective, dup ă caz la totalul crean țelor, la activele
circulante sau la totalul bilan țului.
b )Rata disponibilit ăților bănești ( ) și plasamentelor caracterizeaz ă
ponderea disponibilit ăților bănești și valorii mobiliare de plasament în totalul
bilanțului: 3 dpR
100×+=total Activplasamentde mobiliare Valori itati DisponibilRdp
Pentru investigarea analitic ă se pot determina urm ătoarele rate distincte:
100× =total Activitati DisponibilRd
100× =total Activplasamentde mobiliare ValoriRp
Informa țiile oferite de acest indicator necesită o interpretare nuan țată de la
un caz la altul.
Mărimea disponibilităț ilor bănești poate înregistra valori de mai mari sau
mai mici la intervale foarte scur te de timp, ca urmare a unor intr ări foarte
importante de fonduri, respectiv ca urmare a unor pl ăți foarte concentrate în timp.
Dimensiunea disponibilit ăților poate ilustra, în acela și timp, o situa ție
negativă sau pozitiv ă.
Astfel, o valoare ridicat ă a disponibilit ăților poate fi semnul de ținerii unor
resurse ineficient ut ilizate, al unor resurse neproductive sau poate ilustra o situa ție
favorabilă în termeni de echilibru financiar.
Rate structurale de pasiv bilan țier
Ratele de structur ă ale pasivului sunt rapoart e între elemente de pasiv și
grupele din care fac pa rte sau total pasiv și între grupe și total pasiv. Ratele
structurale de pasiv bilan țier permit aprecierea politicii financiare a firmei prin
ilustrarea aspectelor privind stabilitatea și autonomia financiar ă.
Ratele considerate cele mai importante sunt rata stabilit ății financiare, rata
autonomiei financiare globale, rata de îndatorare global ă.
a) Rata stabilit ății financiare () scoate în eviden ță legătura dintre
capitalul permanent de care dispune întreprinderea pe o perioad ă de cel puț in un
an și patrimoniul total: sfR
42
Curs universitar ID – Management financiar
100100
×+=× =
total Pasivlung si mediu termen pe Datorii propriu CapitalRtotal Pasivpermanent CapitalR
sfsf
sfR 1001÷−=total Pasivscurt termen pe Datorii
Rata stabilit ății financiare pune problema delimită rii precise a resurselor
proprii sau împrumutate cu caracter durab il, permanent, de cele stabile destinate
consumului pe termen scurt.
b) Rata autonomiei financiare globale ( ) permite determinarea
gradului de acoperire a patr imoniului cu capital propriu și se calculeaz ă astfel: afgR
100× =total Pasivpropriu CapitalRafg
Stabilirea unor rate de referin ță este dificilă datorită diversității de condiț ii
în care activeaz ă firma.
G. Chareaux recomand ă ca satisf ăcătoare pentru echilibrul financiar
următoarea rela ție7:
afgR31≥
Premisa autonomiei financiare a firmei o reprezint ă existența unui capital
propriu egal sau mai mare cu o treime din totalul bilan țier.
c)
Rata de îndatorare global ă ( ) se construie ște prin raportarea
datoriilor totale la pasivul total: igR
100× =total Pasivtotale DatoriiRig
igR <1
O valoare cât mai îndepă rtată de cifra unu semnific ă o sporire a
autonomiei financire.
c
1) Rata de îndatorare la termen (R ) se poate stabili pornind de la
următoarele dou ă relații: it
7 G. Chareaux—Gestion financiere, Edition Litec, Paris,1991
43
Curs universitar ID – Management financiar
1001× =permanent Capitallung si mediu termen pe DatoriiRit
sau
1002 × =propriu Capitallung si mediu termen pe DatoriiRit
În teoria și practica economic ă, ultima rela ție are o semnifica ție mai larg ă
deoarece permite aprecierea capacit ății de îndatorare a firmei (capacitatea de
îndatorare este saturat ă când
2itR variază în jurul cifrei unu) și totodată reflectă măsura în care firma apeleaz ă
la efectul de levier sau efectul de pârghie. Indiferent de modalitatea sa de calcul rata de îndatorare caracterizeaz ă
dependen ța financiar ă a firmei și gradul de risc al pol iticii sale financiare.
3. Rate de finan țare
Ratele de finan țare eviden țiază modul de asigurare a finan țării activit ății
desfășurate de c ătre întreprinderi. Ratele de finan țare se pot grupa în rate de
finanțarea a imobiliz ărilor și rate de finan țare a activelor circulante.
a) Rate de finan țare a imobiliz ărilor:
• rata de finan țare permanent ă ( ): fpR
100× =e imobilizat activelor Valoareapermanent CapitalRfp
• rata de finan țare proprie ( ): fprR
100× =e imobilizat activelor Valoareapropriu CapitalRfpr
• rata de finan țare extern ă ( ): feR
100× =e imobilizat activelor Valoarealung si mediu termen pe DatoriiRfe
b) Rata de finan țare a activelor circulante din fondul de rulment:
• rata de finan țare cu fond de rulment ( ): frR
44
Curs universitar ID – Management financiar
100× =circulante Activerulment de FondRfr
• rata de acoperire a nevoii de fond de rulment ( ): anR
100× =rulment fond de Nevoiarulment de FondRan
• rata de finan țare a stocurilor ( ): fsR
100× =stocurilor a totala Valoarearulment de FondRfs
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce reprezint ă lichiditatea, dar solvabilitatea?
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2.
Care sunt ratele solvabilit ății?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 3.
Care sunt ratele lichidit ății?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4.
Care sunt ratele de activ și pasiv bilan țier?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 5.
Care sunt ratele de finan țare?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
45
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA 6
RISCUL ȘI GESTIUNEA RISCURIL OR ÎNTREPRINDERII
Activitatea unei întreprinderi, indiferent ponderea pe care o de ține în
sectorul s ău de activitate este supus ă riscurilor, întrucât aceasta nu poate s ă
prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului s ău (cost, cantitate,
preț) și ale ciclului de exploatare (cump ărări, prelucr ări, vânzări).
Riscul poate fi definit ca un eveniment, împrejurare, ac țiune sau complex
de evenimente neprev ăzute care ar putea avea loc în activitatea viitoare a unei
întreprinderi, cu efecte negative asupra activit ății sectoriale sau de ansamblu a
acesteia.
Categoriile de riscuri la care se e xpune întrerpinderea sunt: riscul de
exploatare, riscul de produs, riscul de piață , riscul de imagine, riscul de lichiditate,
riscul de solvabilitate, riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de schimb
valutar, riscul de faliment, riscul conjunctural economic, riscul competi țional
Riscul semnific ă variabilitatea profitului fa ță de media rentabilit ății din
ultimele exerci ții. În previziune, riscul exprim ă variabilitatea estimat ă a profitului
în raport cu speran ța de rentabilitate.
Într-o alt ă formă practică, riscul se poate exprima ca variabilitate a
profitului în func ție de volumul de activitate al întreprinderii
Riscul poate fi consecin ță a conjuncturii econom ice, a specificului
activității întreprinderii, a calit ății actului managerial pe toate treptele ierarhice ale
structurii organizatorice și funcționale ale întreprinderii, a rela țiilor cu clien ți,
furnizori, diver și împrumut ători.
Tendin ța managerilor de a- și asuma riscul fluctueaz ă. Variațiile individuale
de comportament provin din experien ță și din contextul existent în întreprindere
Pentru managerii asumarea riscului este o necesitate.
Astfel, atitudinea managerilo r în raport cu riscul, poate varia în func ție de
condiții, ca de exemplu: nivelul profitului, m ărimea lichidit ăților și a vânzărilor la
un nivel de referint ă, poziția actuală a organiza ției și eventuala dispari ție a sa.
1. Riscul de exploatare
Riscul de exploatare este caracteristic activit ății productive și comerciale a
unei întreprinderi, modul s ău de manifestare având drep t rezultat variabilitatrea
rezultatului exploat ării, ca efect al modific ării condiț iilor economice din mediul în
care acționează întreprinderea.
Riscul de exploatare reprezint ă incapacitatea întreprinderii de a se adapta
la timp și cu cel mai mic cost la varia ția condițiilor de mediu, incapacitate care va
avea drept consecin ță reducerea profitului din exploatare sau ch iar înregistrarea de
pierderi. Activitatea de exploatare a întreprinderii se realizeaz ă într-un mediu în
care singura variabil ă constantă este schimbarea și poate aduce o serie de influen țe
asupra activităț ii, și anume:
9 modificarea pre țurilor de achiziț ie sau de desfacere;
9 accentuarea concuren ței;
9 presiuni salariale;
9 inovații tehnice și tehnologice, etc.
Acțiunea factorilor de mediu poate cont ribui la reducerea nivelului de
rentabilitate al întreprinderii. Riscul ca aceasta s ă devină nerentabil ă, pe un termen
scurt sau lung, este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai sensibil ă la
46
Curs universitar ID – Management financiar
interacțiunea cu mediul.
Riscul de exploatare este urm ărit cu interes de dou ă categorii de
participan ți:
9 managementul întreprinderii, care este interesa t de asigurarea unui
nivel al riscului care să determine maximizarea profitului și
maximizarea averii ac ționarilor;
9 investitorii externi, care sunt interesa ți de un plasament cât mai bun al
capitalului, plasament care va aduce satisfac ție atunci când se asigur ă
un nivel scontat de retribuire a capitalu lui investit la un grad de risc pe
care posesorii de capita l externi sunt dispu și să și-l asume.
Cuantificarea nivelului riscului de ex ploatare se poate realiza utilizând
metoda pragului de rentabilitate sau punctului critic și metoda elasticit ății
rezultatului exploat ării (levierul exploat ării).
De și aceste dou ă metode folosesc procedee distincte de m ăsurare a riscului
de exploatare, rezultatele ob ținute se completeaz ă conducând la o cât mai bun ă
cuantificare și interpretare a ac țiunii riscului de exploatare.
Analiza punctului critic
Riscul depinde nu numai de pre ț de vânzare, cost, cifr ă de afaceri. Riscul
de exploatare este dependent de incertitudinea randamentului activit ății de
producție a întreprinderii și de evolu ția raportului dintre cheltuielile fixe și
cheltuielile variabile.
Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli care au un nivel constant, indiferent
de volumul produc ției, în categoria acestora intr ă cheltuielile generale, o parte din
cheltuielile comune și alte cheltuieli. Ele sunt angajate în scopul func ționării
normale a întreprinderii, fiind pl ătite chiar în absen ța cifrei de afaceri.
Cheltuielile variabile sunt acele cheltu ieli direct propor ționale cu nivelul
producției. În această categorie intr ă consumurile de materii prime, materiale
directe, salariile person alului direct productiv.
Pe termen lung toate che ltuielile sunt vari abile, numai într-o abordare pe
termen scurt se pot delimita cheltuieli fixe și variabile.
Punctul critic sau pragul de rentabilitate reprezint ă nivelul de activitate
care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade, rezultatul fiind nul. Punctul critic denumit și
punctul mort reflectă nivelul minim de activitate
pe care trebuie s ă-l atingă întreprinderea pentru a nu înregistra nici profit și nici
pierdere.
Riscul economic este propor țional cu nivelul punctului critic. Cu cât
nivelul pragului de rentabilita te va fi mai redus, cu atât riscul economic va fi mai
scăzut.
Determinarea pragului de rentabilitate sau punctului de echilibru se poate
realiza, dup ă caz, în unit ăți fizice, calorice sau în num ăr de zile, pentru un singur
produs sau pentru întreaga act ivitate a întreprinderii.
În punctul critic cifra de afaceri este întotdeauna egal ă cu costurile totale
determinate ca sum ă a costurilor fixe și variabile, astfel:
CA = CT = CF + CV
în care: CA = cifra de afaceri în punctul critic;
47
Curs universitar ID – Management financiar
CT = cheltuieli totale;
CF = cheltuieli fixe; CV = cheltuieli variabile. În întreprinderile monoproductive, pragul de rentabilitate în unit ăți fizice
se determin ă pornind de la ipoteza unui cost va riabil unitar constant (v) în raport
cu creșterea volumului produc ției. Indiferent de volumul fizic al produc ției
vândute (Q), cheltuiel ile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în
schimb volumul total al acestora (CV).
CV = Q x v
Pornind de la ipoteza constan ței prețului unitar de vânzare (p), indiferent
de volumul produselor fizice vândute (Q) se poate ob ține relația:
CA = Q x p
Piața absoarbe produc ția la acela și preț .
Pornind de la aceste considerente punctul critic se poate determina astfel: CA = CT CA = CF + CV Q x p = CF + Q x v
Q x p – Q x v = CF ⇒
v pCFQcr−=
unde:
=crQ volumul fizic al producț iei vândute pentru a atinge punctul
critic; Graficul ofer ă managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea profitului.
Costuri ș i C A = p x Q
cifra de afaceri
C T = C V + C T
C V = v x Q
C F
Q
crQ
Fig 1 Reprezentarea grafic ă a punctului critic.
Variabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este
mai aproape de punctul s ău critic. Când cifra de afaceri se plaseaz ă în vecină tatea
punctului critic, o mic ă variația a cifrei de afaceri determin ă a mare varia ția a
profitului.
48
Curs universitar ID – Management financiar
În cazul în care Q < , cheltuielile dep ășesc cifra de afaceri, iar
întreprinderea înregistrează pierdere. crQ
În situația în care Q > , cheltuielile sunt compensate de un nivel de
activitate suficient de mare pentru a degaja profit. Cu cât produc ția este mai mare
în raport cu punctul critic, cu atât mai mult profitu l va sporii, î nglobând marjele
unitare brute aferente vânz ărilor suplimentare. crQ
Pentru a determina punctul critic în unit ăți valorice, în întreprinderile
monoproductive, se înmul țește pragul de rentab ilitate în volum ( ) cu prețul
de vânzare unitar (p): crQ
CA p Qcr cr×=
Se poate determina volumul de produc ție, în unităț i fizice și valorice
necesară a fi realizat ă pentru atingerea unui anum it volum al pr ofitului. Rela ția de
determinare a produc ției în punctul critic este urm ătoarea:
CV pP CFQcr−+=
Pentru procesul decizional o importan ță deosebită o prezint ă determinarea
punctului critic exprimat în zile, indicatcare exprim ă data calendaristic ă la care nu
se înregistreaz ă nici profit și nici pierdere. Punctul critic exprimat în zile se poate
stabili luând în considerare o cifr ă de afaceri relativ constantă .
360× =CACAPcr
cr
în care:
P= punctul critic exprimat în zile; cr
CA = cifra de afaceri în punctul critic; cr
CA = cifra de afaceri realizat ă sau prognozat ă a se realiza.
Analiza pe baza punctului de echilibru ofer ă avantaje, dar prezint ă și
câteva limite.
Printre avantajele oferite de analiza punctului critic se pot enumera:
– stabilirea nivelului de activitate minimal necesar pentru a nu înregistra
pierderi;
– calculul produc ției necesare a fi realizate pentru a antrena un anumit
nivel al profitului;
– ilustrarea corela ției dintre dinamica produc ției și dinamica cheltuielilor;
– posibilitatea de a eviden ția sub diferite ipostaze anticiparea profitului;
– determinarea gradului de utilizare a capacit ății de produc ție, în corela ție
cu un anumit volum al profitului degajat, etc.
Printre limitele antrenate de analiza punctului critic se pot enumera:
– metoda presupune o cerere nelimitat ă, la un pre ț fix;
– analiza punctului de echilib ru ia în calcul o rela ție liniară între costuri și
cifra de afaceri;
– orizontul luat în considerarea este unul pe termen scurt;
– nu ține seama de modificarea structurii produc ției.
49
Curs universitar ID – Management financiar
Coeficientul efectului de pârghie a exploatării (levierul exploat ării)
Levierul exploată rii reflect ă gradul de sensibilitate a rezultatului
exploatării la varia ția volumului de activitate, respectiv acel rezultat marginal care
se realizeaz ă prin reducerea sau sporirea volumului de activitate.
Gradul de reac ție a rezultatului exploat ării la varia ția volumului de
activitate se poate determina cu ajutorul co eficientului de elasticitate (e) calculat
după formula de mai jos:
Re ) () ( ) () (
ReRe
Mcv
CF CV CACV CA
CF CV p QCV p Q
QQCF CV p QCV p Q
QQe =− −−=− −−=Δ− −− Δ
=ΔΔ
=
unde : Q = volumul produc ției fizice ;
P = prețul unitar ;
CV = costul variabil unitar Coeficientul efectului de pârghie a exploat ării
permite interpretarea
mărimii riscului de exploatare astfel:
• un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate (e > 11) exprim ă o
sensibilitate sporit ă a rezultatului exploat ării la variaț ia volumului de
activitate, iar în condi țiile în care întrep rinderea se plaseaz ă în
apropierea pragului de rentabilitate riscul ca ea s ă înregistreze pierdere
sub influen ța factorilor de mediu este foarte mare;
• un nivel redus al coeficientului de elasticitate (e < 6) exprim ă o
multiplicare mai lent ă a rezultatului exploat ării în acela și timp cu
sporirea volumului de activitate, îns ă această reacție asigur ă
întreprinderii un timp de ac țiune mai mare la modificarea exploatare
mai scăzut.
Pragul de rentabilitate și coeficientul efectului de pârghie a exploată rii ca
metode de m ăsurare a riscului de exploatare scot în relief dou ă legături
importante.
9 Prima leg ătură rezidă din faptul că atunci când pragul de rentabilitate se
află la un nivel ridicat se va asigura un nive l sporit al coeficientului efectului de
pârghie a exploat ării și invers.
Aceast ă legătură derivă din structurarea cheltuielilor în fixe și variabile.
Pragul de rentabilitate se situeaz ă la un nivel ridicat, iar sensibilitatea profitului
este mai mare atunci când exist ă o importan ță relativă a cheltuielilor fixe mai
mare în raport cu cele variabile (asupra activit ății desfășurată își pune amprenta
într-o măsură mai mare caden ța tehnologic ă, decât for ța de muncă ). Pragul de
rentabilitate înregistreaz ă un nivel moderat, iar sensibilitatea profitului este redus ă
atunci când exist ă o importan ță relativă a cheltuielilor fixe mai mic ă în raport cu
cele variabile.
9 A doua leg ătură privește corelația care exist ă între nivelul
coeficientului de elasticitate și poziț ia volumului de activitate realizat sau
previzionat fa ță de pragul de rentabilitate.
În apropierea pragului de rentabilitate al exploat ării sensibilitatea profitului
este mai mare, iar riscul de exploatare ridicat. Cu cât volumul de activitate al întreprinderii se îndep ărtează de pragul de rentabilitate cu atât sensibilitatea
profitului este mai sc ăzută și riscul de exploatare mai redus.
50
Curs universitar ID – Management financiar
2 Riscul financiar al întreprinderii
Riscul financiar al unei întreprinder i decurge din modul de îndatorare al
acesteia, concretizat în riscul de solvabilitate și cel de lichiditate. Riscul financiar
este caracterizat de influen ța asupra profitu lui a îndator ării întreprinderii.
Riscul financiar este definit de c ătre I. Stancu ca ,, variabilitatea
indicatorilor de rezultate sub inciden ța structurii financiare a firmei ″. El se
produce atunci când rata rentabilităț ii economice ob ținute prin utilizarea
împrumuturilor este inferioar ă ratei dobânzii capitalului împrumutat.
Caracterizarea riscului financiar și cuantificarea gradului de expunere la
această categorie de risc se bazeaz ă pe:
– metoda pragului de rentabilitate;
– efectul de levier financiar;
– explicarea factorial ă a rentabilităț ii financiare prin eviden țierea
efectului de levier.
Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate utilizeaz ă
aceeași metodologie ca și riscul de exploatare , luând în considerare și cheltuielile
cu dobânzile ca elemente de cheltuieli fixe.
Se calculeaz ă o cifră de afaceri care corespunde unui prag de rentabilitate
global (CA ), pe baza urm ătoarei rela ții: prg
CA
CACVD CF
prg
−+=
1=
mcvRD CF+
unde:
CF= cheltuieli fixe; CV= cheltuieli variabile; CA= cifra de afaceri total ă;
D = dobânda ca o cheltuial ă fixă;
R = rata marjei cheltuielilor variabile.
mcv
Aprecierea riscului financ iar se face pe baza urm ătorilor indicatori:
•
indicatorul de pozi ție absolut:
CA-CA prg
• indicatorul de pozi ție relativ:
prgprg
CACA CA−
•
coeficientul de elasticitate:
) / () / (
00
CA CAPC PCeΔΔ=
51
Curs universitar ID – Management financiar
unde:
PC = profitul curent (dup ă deducerea dobânzii);
CA = cifra de afaceri.
Coeficientul de elasticitate se mai poate calcula și cu ajutorul formulei:
prgCA CACAe−=
00
Riscul financiar se mai m ăsoară și prin efectul de le vier cu ajutorul
formulei:
σRf = σRec (1+L)
unde:
σRf = abaterea medie p ătratică a rentabilit ății financiare;
σRec = abaterea medie p ătratică a rentabilit ății financiare;
L = levierul, raport între datorii ș i capitalurile proprii D/Cpr
(structura financiar ă a firmei)
Pornind de la influen ța îndatorării firmei asupra rentabilit ății capitalurilor
proprii se mai poate ilustra un model de apreciere a riscului financiar bazat pe
efectul de levier fi nanciar al îndator ării.
Efectul de levier financiar poat e fi redat pornind de la structura
simplificat ă a bilanțului și ratele de rentabilitat e caracteristice (fig 2):
Capitaluri proprii
(Rf) Activ economic
(Re)
Datorii
(Rd)
Fig. 2 Structura bilan țului și ratele de
rentabilitate corespunz ătoare
Activului economic (Ae) îi co respunde rata rentabilit ății economice (Rec),
capitalurilor proprii (Cpr) rata rentabilit ății financiare (Rf) ș i datoriilor (D) – rata
dobânzii (Rd).
Rezultatul exerci țiului (Rex) se poate determina ca diferen ță între
rezultatul exploată rii (Re) și dobânda pl ătită pentru capitalul îm prumutat (d), dac ă
se face abstrac ție de inciden ța rezultatului excep țional, a veniturilor financiare și a
impozitului pe profit:
Rex = Re – d
Rezultatul exploat ării se poate calcula în funcț ie de rata
rentabilității economice:
Re = Ae x Rec
Dobânda se determin ă ca un produs între nivelul datoriilor și rata dobânzii
(Rd). Rata rentabilit ății financiare a firmei este dependent ă de relația dintre rata
rentabilității economice ș i rata dobânzii:
52
Curs universitar ID – Management financiar
• dacă Rec > Rd, atunci Rf > Rec, iar îndatorarea are un efect benefic
asupra firmei (efect de ,,levier ″). Utilizarea surselor împrumutate în
procesul de exploatare c onduce la sporirea rentabilit ății capitalului
propriu, nivelul de cre ștere fiind cu atât mai mare cu cât gradul de
îndatorare este mai ridicat f ără să se depășească un prag de îndatorare
considerat normal din punctul de vedere al riscului financiar;
• dacă Rec = Rd, atunci Rf = Rec, iar îndatorarea este neutr ă din punct de
vedere al rentabilit ății financiare. Nivelul capital ului propriu este egal
cu nivelul rentabilit ății capitalului investit;
• dacă Rec < Rd, atunci Rf < Rec, iar îndatorar ea are un efect negativ
asupra rentabilit ății financiare a firmei, sporind riscul financiar al
acesteia (efect de ,,m ăciucă″). Sursele împrumutat e sunt mai scumpe
decât efectele pe care le genereaz ă, iar aceasta va conduce la sc ăderea
rentabilității capitalului propriu propor țional cu gradul de îndatorare.
Riscul financiar se poate m ăsura prin punerea în eviden ță a factorului de
îndatorare și a rentabilit ății firmei cu ajutorul formulei:
CprDRdCA AeCA
CA AeCARf ×⎟
⎠⎞⎜
⎝⎛− × + × =Re Re
Asupra ratei rentabilit ății financiare ac ționează indirect:
• viteza de rotaț ie a activului economic CA/Ae;
• rata rentabilit ății comerciale Re/CA;
• diferența dintre rata rentabilit ății economice și rata dobânzii;
• gradul de îndatorare al firmei numit și ,,brațul levierului
financiar″D/Cpr.
Prin indicatorii utiliza ți se poate determina modul cum ace știa
influențează structura financiar ă a firmei în cazul dator ării unei rentabilit ăți
financiare prin m ărimile pe care le prezint ă indicatorii de risc financiar. Aceasta
este necesar pentru a stabili elas ticitatea firmei în raport cu condi țiile de pia ță.
Pentru a spori rentabilitatea financiar ă a întreprinderii sunt necesare m ăsuri
care să urmărească accelerarea vitezei de rota ție a activelor, cre șterea
rentabilității comerciale, sporirea rentabilit ății economice și pe aceast ă bază a
ecartului față de rata dobânzii, optimizarea stru cturii capitalului bazat pe efectul
de levier financiar a îndator ării.
3 Riscul de faliment
Analiza riscului de faliment prin metodele clasice (analiza lichiditate-
exigibilitate, analiza func țională, analiza prin rate, analiza dinamic ă) oferă
informații parțiale și în general o apreci ere asupra unei situa ții trecute. Deoarece
rezultatele financiare se degradeaz ă rapid în timp se impune utilizarea unor
metode care s ă permită o evaluare global ă a riscului de faliment și care să fie
instrument de previziune a acestuia. Mai mul ți cercetători și organisme financiare interna ționale au fost
preocupați de elaborarea unei metode de predic ție a riscului de faliment, denumit ă
metoda scorurilor , pornind de la o grupare de rate restrâns corelate cu starea de
sănătate sau de sl ăbiciune a întreprinderilor.
Metoda scorurilor se bazeaz ă pe tehnicile statice ale analizei
discriminante a caracteristicilor financiare și constituie un instrument
complementar analizei tradi ționale.
Analiza discriminantă se bazează pe probabilitatea de apartenen ță la o
clasă a populaț iei, în func ție de elementele cunoscute.
53
Curs universitar ID – Management financiar
Aplicarea metodei scorurilor presupune gruparea unei într eprinderi într-o
anumită categorie în funcț ie de valoarea unui indicator discriminant alc ătuit ca o
combinaț ie liniară de ,,n″ rate ponderate cu un coeficient de importan ță a ratei ,,α
″:
Jn
jjR D × =∑
=1α
unde:
D = indicatorul discriminant (scor);
α = coeficientul de importan ță;
R= rata j; j
n = numărul ratelor.
Discriminantul sau func ția scor cum mai este denumit, se construieș te printr-un
procedeu iterativ pas cu pas.
Pe un eșantion reprezentativ alc ătuit în mod egal din întreprinderi cu
funcționare normal ă și întreprinderi cu dificult ăți financiare se studiaz ă un set de
rate reținându-se acelea care servesc cel mai bine la discriminarea celor dou ă
grupuri.
Ratele selec ționate sunt independente în tre ele în raport cu func ția scor
deoarece un anumit grad de corela ție între ele, ar condu ce la înregistrarea în
funcția scor a unor influen țe repetate ale aceluia și fenomen economico-financiar.
Indiferent de modelul func ției scor se va reg ăsi în aproape toate rata
referitoare la fondul de rulment net global, la îndatorare, la solv abilitate pe termen
surt, la cheltuieli financiare , la cheltuieli de personal
În teoria economic ă au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda
scorurilor, dintre care, cele mai utilizate sunt: modelu l Altman, modelul Centralei
Bilanțurilor din cadrul B ăncii Franței, modelul Conan Holder, etc.
Unul dintre primele modele a fost ela borat în Statele Unite de profesorul
E.I.Altman , în anul 1968 și este alcătuit pe baza a cinci rate ponderate dup ă cum
urmează:
Z=5 4 3 2 1 3 . 3 4 . 1 2 . 1 6 . 0r r r r r++++
total activafaceri de cifrar=1
datorii totalbursiera re capitalizar=2
total activcirculant activr=3
total activreinvestit profitr=4
brut activbrut profitr=5
54
Curs universitar ID – Management financiar
Capitalizarea bursier ă reprezint ă valoare de pia ță a capitalului subscris și
vărsat. Pentru întreprinderile necotate la burs ă, acest indicator poate fi înlocuit cu
valoarea capitalurilor proprii. Unii anali ști economici propun al ți indicatori pentru construc ția ratelor
respective. În locul activ ului circulant utilizeaz ă fondul de rulment net global, iar
în locul profitului brut propun utilizarea excedentului brut din exploatare.
În funcț ie de valorile func ției scor întreprinderile pot fi clasificate astfel:
Z ≤ 1,8 – întreprinderea este insolvabilă și falimentul este iminent;
1,8 < Z ≤ 3 – starea întrepri nderii este dificil ă, cu performan țe vizibil
diminuate, îns ă adoptarea de m ăsuri corespunz ătoare pot conduce la relansarea
activității;
Z > 3 – întreprinderea este solvabil ă, băncile și partenerii de afaceri pot
avea încredere în viabilitatea acestuia.
Modelul J. Conan și M. Holder a fost realizat în anul 1978 cu scopul
imediat de a analiza degrad area întreprinderilor mici și mijlocii din Fran ța în
perioada 1970-1975. Pe un e șantion reprezentativ format din 190 de întreprinderi (jum ătate
falimentare) autorii au testat un num ăr de 31 de rate c ărora li s-a studiat distribu ția
și corelația.
Modelul se aplic ă întreprinderilor industriale cu un num ăr de 10 pân ă la
500 de salariaț i și se bazeaz ă pe analiza lichiditate-exigibilitate.
Modelul este alc ătuit pe baza a cinci variabile:
5 4 3 2 187 10 24 22 16r r r r r Z−−++ =
Variabila r1 semnifică rata lichidit ății rapide și se determin ă astfel:
scurt termen pe datoriiitati disponibil creante
scurt termen pe datoriistocuri circulante activer+=−=1
Variabila r reflectă stabilitatea financiar ă a firmei și se măsoară în felul
următor: 2
total pasivpermanent capitalr=2
Variabila r reprezint ă ponderea rezultatului brut al exploată rii la nivelul
valorii ad ăugate: 3
adaugata valoarealoatare de brut excedentulrexp
3=
Variabila r arată contribuția cheltuielilor cu personalul la crearea valorii
adăugate: 4
adaugata valoareapersonalulcu cheltuielir=4
55
Curs universitar ID – Management financiar
Variabila r5 exprimă gradul de finan țare a vânz ărilor din surse
împrumutate și se calculeaz ă astfel:
afaceri de cifrafinanciare cheltuielir=5
Aportul func ției în perfec ționarea metodologiei de analiz ă a riscului de
faliment este adus în principal prin regul a de luare a deciziei privind încadrarea
întreprinderilor într-o anumit ă clasă de risc. Regula de decizie propus ă de J.
Conan și M. Holder este un tabel care eviden țiază probabilitatea de faliment a
unei firme în func ție de valoarea discrimina ntului (tabelul 7.3).
Regula de decizie J. Conan ș i M. Holder
Tabelul 7.3
Scor Z Probabilitate
a de faliment Starea întreprinderii
Negativ 0 – 1,5 1,5 – 4 > 80%
75 – 80% 70 – 75% Situaț ie nefavorabil ă
4 – 8,5 8,5 – 9 50 – 70% 35% Situaț ie incertă
9 -10 10 – 13 13 – 16 30% 25% 15% Situaț ie favorabil ă
Z >16 Sub 15% Situație excelent ă
Modelul Centralei bilan țurilor din cadrul B ăncii Fran ței are la bază o
funcție scor cu opt variabile și o constant ă.
100 Z = 0,706r +1,048r +5,221r +2,003r -0,689r -0,824r – 1 2 3 4 5 6
-1,167r – 1,255 r -85,544 7 8
r1= 360×afaceri de Cifraclienti mediu Sold
adaugata Valoareacorporale Investitiir=2
r() TVA fara afaceri de Cifraloatare de brut Excedentul exp
3=
investit Capitalpermanent Capitalr=4
56
Curs universitar ID – Management financiar
360) (5 × =TVA cu marfuri de Cumpararifurnizori mediu Soldr
6rtotale Datoriiare autofinantde a Capacitate=
00
71
adaugata Valoareaadaugata Valoarea adaugata Valoarear−=
loatare de brut Excedentulfinanciare Cheltuielirexp8=
Întrucât anumite rate nu pot fi de terminate din cauza unui numitor nul, iar
altele înregistreaz ă o valoare prea mare, antrenâ nd un rezultat incorect al funcț iei
pentru fiecare rat ă s-a stabilit un interval de încredere, în afara c ăreia valoarea
ratei se reduce la o valoare de referin ță pe baza unui anumit procedeu.
Pe baza valorii înregistrat ă de funcția scor întreprinderile pot fi grupate în
următoarele zone de risc:
– zonă cu risc ridicat ( 70 – 100%), în situa ția în care Z ≤ – 0,25;
– zonă de incertitudine (45 –70%), în cazul în care – 0,25< Z ≤ 0,125;
– zona favorabil ă (10 – 45%), în situa ția în care Z > 0,125.
Diagnosticul st ării de faliment a unei întreprinderi implic ă și analiza altor
cauze care au afectat activitatea acesteia1:
– modul de recuperare al debitorilor;
– modul de finan țare al investi țiilor și dacă în acest proces se folosesc și
finanțări pe termen scurt;
– sporirea stocurilor;
– retragerea împrumuturilor și cauzele acestor retrageri;
– plata forțată a unor creditori pentru a p ăstra nivelul aprovizion ării și a
încrederii în firm ă;
– speculațiile financiare;
– politicile de pre ț neeconomice.
Analiza riscului poate fi completată cu anumite aspecte nefinanciare ce
caracterizeaz ă activitatea firmei.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt avantajele oferite de analiza punc tului critic?
…………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 2.
Care sunt metodele riscului financiar?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
1 Steve Robinson – Management financiar, Editura Teora, Bucure ști, 1998
57
Curs universitar ID – Management financiar
3. Care sunt cele mai utilizate modele bazate pe metoda scorurilor?
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4.
Care sunt indicatorii de aprecierea ri scului financiar?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
5. S.C.EMAX S.A prezint ă următoarele date:
Indicatori Valoarea
Capacitatea de produc ție 70.000 tone
Suma costurilor fixe 11.242.200 mii lei
Costul variabil 130.000 lei/tone
Prețul de vânzare 650.000lei/tone
Se cere:
a) să se stabeasc ă valoarea producț iei fizice în punctul critic;
b) determinarea valoric ă a producț iei în punctul critic;
c) să se reprezinte grafic punctul critic;
d) să se analizeze rezultatele și să se concluzioneze.
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
58
Curs universitar ID – Management financiar
TEMA 7
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL PROCESULUI INVESTITIONAL
1 Conceptul de investi ții și tipologia acestora
Abordarea cea mai des utilizat ă privind definirea investiț iilor este aceea de
cheltuială sau de plasament de sume b ănești la un moment ini țial pentru a ob ține
efecte ulterioare. În sens larg, prin investi ție se înțelege plasarea unor sume de bani pentru a
obține venituri viitoare mai mari.
În sens restrâns (contabil), aceea și investiție desemneaz ă alocarea unor
resurse disponibile pentru procurarea unor active care vor genera în viitor fluxuri
financiare de venituri și cheltuieli.
Această definire permite suprapunerea unei viziuni contabile și a unei
viziuni juridice, întrucât sunt re ținute numai elementele patrimoniale.
Definirea ,, psihologic ă " a investi țiilor presupune renun țarea la bunuri
imediate în schimbul bunurilor vi itoare sau schimbarea unei satisfac ții imediate și
certe, la care se renun ță, contra unei speran țe pentru o satisfac ție mai bun ă în
viitor.
În sens monetar, investi ția reprezint ă toate cheltuielile efectuate în vederea
obținerii de venituri monetare în viitor.
Definirea financiar ă este mai pu țin restrictiv ă, astfel o investi ție este un
ansamblu de cheltuieli care va genera pe termen lung ve nituri superioare
cheltuielilor ini țiale.
O defini ție mai complet ă este redat ă în lucrarea ,,Tratat de management
financiar bancar ″: ,,Investiț ia este efortul financiar actual f ăcut pentru un viitor
mai bun, creat prin dezvoltare și modernizare, având ca sursă de finanț are
renunț area la consumuri actuale sigure, dar mici și neperformante, în favoarea
unor consumuri viitoare mai mari și într-o structură modernă, mai aproape de
opțiunile utilizatorilor, dar probabile ″
1
Managementul financiar al procesului investi țional prezum ă o clasificare
laborioasă a investițiilor.
Investițiile, după natura lor pot fi:
• investiții corporale, constituite din activul fizic al firmei și activul
circulant;
• investiții necorporale (fond de comer ț, cheltuieli cu formarea
personalului de exploatare, che ltuieli de publicitate, brevete);
• investiții financiare, sub form ă de titluri de partic ipare, împrumuturi pe
termen lung.
După natura efectelor scontate exist ă:
• investiții productive;
• investiții neproductive.
După resursele financiare folosite, investi țiile se pot grupa în:
• investiții finanțate din surse proprii;
• investiții finanțate din surse împrumutate;
• investiții finanțate din surse mixte.
După influențele pe care le au asupra patrimoniului, investi țiile se clasific ă
în:
1 I. Bogdan – Tratat de management financiar bancar, Editura Economic ă, București, 2002
59
Curs universitar ID – Management financiar
• investiții de menținere;
• investiții de expansiune.
După gradul de risc pe care îl implic ă există:
• investiții cu risc sporit (investi ții de diversificar e sau expansiune);
• investiții cu risc sc ăzut (investi ții de menținere sau ameliorare).
În funcț ie de scop investi țiile pot fi împ ărțite în:
• investiții de înlocuire a echipamentului co mplet uzat cu un risc foarte
scăzut;
• investiții de modernizare a echipamentului existent și implică un risc
scăzut ca urmare a unor corec ții în tehnologia de fabricaț ie;
• investiții de dezvoltare a unor sec ții, ateliere, fabrici noi, implic ă un
risc mai mare, generat de necesitate l ărgirii piețelor de aprovizionare, a
forței de muncă , de capital și de desfacere;
• investiții strategice poate viza crearea unei filiale în str ăinătate,
fuzionarea cu o alt ă societate comercial ă, robotizarea întregului proces
de fabrica ție).
După rolul func țional pe care îl joac ă în cadrul proiectului, investi țiile pot
fi:
• investiții directe, sunt acele cheltuieli legate func țional și teritorial de
obiectul care se edific ă;
• investiții colaterale, sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial și
funcțional de investi ția directă;
• investiții conexe sunt acele ch eltuieli care se realizeaz ă în ramuri sau
domenii conexe celui în care se înf ăptuiește proiectul.
După modul de constituire, investi țiile se împart în:
• investiții nete reprezentate de fondurile b ănești ce provin din produsul
național net sau din profitul agentulu i economic, credite, emisiuni de
acțiuni și au ca scop cre șterea capitalului fix și a stocurilor de materii
prime și materiale;
• investiții brute care rezult ă din modificarea amortiz ărilor la investi țiile
nete și au ca scop cre șterea absolut ă a capitalului fix pentru sporirea,
modernizarea ș i înlocuirea mijloacelor fixe uzate.
În funcție de structura tehnologic ă a cheltuielilor, investi țiile se grupeaz ă
în:
• investiții în mijloace fixe;
• investiții în cheltuieli preliminare;
• investiții în fond de rulment.
După stadiul în care se afl ă, investițiile sunt:
• investiții în curs de execu ție;
• investiții terminate.
Investițiile se clasific ă, și în funcție de forma de proprietate, în:
• investiții private;
• investiții private ale statului;
• investiții publice.
După modul de execu ție există:
• investiții executate în antrepriz ă;
• investiții executate în regie proprie;
• investiții executate mixt.
În funcț ie de natura activel or create, investi țiile sunt:
• investiții reale;
• investiții financiare
60
Curs universitar ID – Management financiar
2 Elementele financiare ale unei investi ții
Efectele viitoare ale investi țiilor, scontate prin punerea în funcț iune a
obiectivului de investi ții se bazeaz ă pe o anumit ă doză de probabilitate.
Eforturile și efectele investi țiilor se cuantific ă, prin intermediul unor
elemente precum:
– valoarea investi ției;
– durata de via ță a investiției;
– beneficiile suplimentare sau economiile de materiale și de manoper ă;
– valoarea reziduală a investiției.
Valoarea investi ției se determin ă diferit în func ție de modul de
realizare a lucr ărilor de achizi ție, construc ție, instala ție și montaj.
Suma total ă a cheltuielilor pentru investi ții cuprinde: pre țul de
achiziție, cheltuielile de transport, cheltuielile de construc ții, instalații sau montaj,
eventuale taxe și cheltuieli vamale, alte taxe și comisioane, etc.
Durata de via ță a investiției are semnifica ții diverse, ea poate face referire
la:
– durata contabil ă sau fiscal ă, durata normal ă de serviciu a mijloacelor
fixe;
– durata tehnic ă de func ționarea a mijloacelor fixe rezultate prin
investiții, durata determinat ă de particularit ățile funcț ionale, specifice
fiecărui mijloc fix;
Există situaț ii, în care durata tehnic ă este mai mare decât durata contabil ă
sau invers.
– durata comercială determinat ă de durata de via ță a produselor ob ținute
în urma investi ției respective;
– durata juridic ă – vizează durata protec ției juridice asupr a unui brevet, a
unei licen țe, mărci de fabrica ție etc.
Beneficiile suplimentare sau economiile de materiale și de
manoperă previzibile a se realiza sunt fluxur i de trezorerie marginale, consecin ță a
punerii în func țiune a obiectivul ui de investiț ii.
Valoarea rezidual ă reprezint ă valoarea posibil ă de realizat dup ă încheierea
duratei de via ță a investiției. Ea ajunge la m ărimi neinfluen țabile, atunci când este
îndeplinit ă durata tehnic ă.
Caracteristicile financiare ale investi țiilor prezint ă interes pentru
managementul general ș i managementul financiar, într ucât decizia de investire a
resurselor intr ă sub inciden ța acestora.
3 Criterii financiare pentru eval uarea proiectelor de investi ții
Alegerea celor mai eficiente proiecte de investi ții este un atribut esen țial ce
revine managementului financiar.
Criteriile financiare pentru eval uarea proiectelor de investi ții au în
vedere1:
– incidența proiectelor asupra rezultatelor și rentabilit ății
întreprinderii;
– incidența proiectelor asupra echilibrului financiar;
1 G. Vintilă – Gestiunea financiar ă a întreprinderii, Editura Economic ă și
Pedagogică București, 2000
61
Curs universitar ID – Management financiar
– incidența proiectelor asupra nivelu lui riscului suportat de
întreprindere.
Incidența proiectelor asupra rezultatelor și rentabilit ății întreprinderii.
Fiecare proiect de investiț ii antrenează cheltuieli și venituri pe toat ă durata
sa de viață . Aprecierea contribu ției proiectelor asupra rentabilit ății întreprinderii
se realizeaz ă prin intermediul unor indi catori de rezultate, stabili ți prin
confruntarea fondurilor alocate ini țial cu rezultatele viitoare posibile de îndeplinit.
Evaluarea proiectului se face atât pe baza profitului contabil, rezultat prin
compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale generate de proiect în cursul
fiecărui an urm ător, cât ș i pe baza rezultatului brut , determinat pr in confruntarea
încasărilor suplimentare cu pl ățile suplimentare.
Incidența proiectelor asupra echilibrului financiar.
Acest criteriu vizeaz ă incidența operațiilor de investi ții asupra solvabilit ății
întreprinderii.
Plasarea sumelor de bani ini țiale pentru achizi ționarea activelor
imobilizate ridic ă problema finan țării globale. Investi ția implică pe toată durata de
viață o nevoie de fond de rulment suplimentar ă.
Investi ția poate produce o capacitate de finan țare suplimentar ă.
Influen ța investițiilor asupra echilibrului financiar rezult ă din confruntarea
resurselor suplimentare cu nevoile suplimentare pe care le degaj ă.
Incidența proiectelor asupra nivelului risc ului suportat de întreprindere.
Cheltuielile pentru finan țarea investi ției, caracterul in cert al activit ății și
rezultatelor viitoare, finan țarea suplimentar ă necesar ă acoperirii nevoilor
suplimentare determinate de proiectul de investi ții expun întreprinderea la riscuri
de insolvabilitate, riscuri de exploatare și financiare .
Indicatorii de evaluarea a proiectelor de investi ții trebuie s ă permită
compararea cu alte proiecte din sectorul re spectiv de activitate, din alte sectoare și
chiar cu cele din întreaga economie, precum și compararea unor proiecte
concurente între care trebuie s ă se defineasc ă o ordine de prioritate.
Proiectele de investiț ii pot fi apreciate atât prin metode tradi ționale și/sau
metode fondate pe actualizare.
Metodele tradiț ionale permit calcularea unor indicatori de eficien ță a
investițiilor cum sunt:
Rentabilitatea medie R: 2
angajat i capitalulu a medie Sumaanual mediu zultatulRmRe=
Rezultatul mediu anual se determin ă prin raportarea rezultatelor totale
realizate pe întreaga perioad ă de exploatare a proiectului la num ărul de ani
aferenți perioadei. Suma medie a cap italului angajat sau investi ția medie anuală se
determină în mod asem ănător.
Indicele de profitabilitate neactualizat (I ) permite realizarea unor
comparații cu alte investi ții de talie diferită . p
01
ICF
In
tt
p∑
==
în care:
cash-flow-ul anual; =1CF
62
Curs universitar ID – Management financiar
capitalul investit =0I
Termenul de recuperare al capitalului investit neactualizat este un indicator
centrat pe trezorerie. Dac ă proiectul va genera mai rapid lichidit ăți, riscul de
insolvabilitate va fi mai mic. Termenul de recuperare al capitalului investit
neactualizat se calculeaz ă cumulând an după an cash-flow-ul degajat de investi ție,
până când acest cumul va fi egal cu capitalul investit
Metodele tradi ționale prezint ă limite întrucât se referă la rezultate medii,
ignorând eventuala instabilita te a lor sau decalajul.
Principalii indicatori de eficien ță utilizați în aprecierea proiectelor de
investiții sunt:
– valoarea actualizat ă netă;
– rata intern ă de rentabilitate
– termenul de recuperare al capitalului investit;
– indicele de profitabilitate.
Valoarea actualizat ă netă (VAN) exprim ă surplusul de cap ital rezultat la
încheierea duratei de via ță a investiției.
Aceast ă metodă se bazeaz ă pe actualizarea fluxurilo r de numerar viitoare.
Ea se determin ă ca diferen ță între valoarea prezent ă a intrărilor de numerar
viitoare (venituri) și valoarea prezent ă a ieșirilor de numerar aferente unui activ
(costuri).
0
10
0 0) 1 ( ) 1 (I
kVR
kCFI V VANnnn
tt−
++
+= − =∑
=
în care:
valoarea actualizat ă a cash-flow-urilor viitoa re, inclusiv a =0V
valorii reziduale (VR ); n
I cheltuielile ini țiale de investi ții; =0
t = 1,2,3,…..,n ani de via ță economic ă a investiției.
Dac ă valoarea actualizată netă este pozitiv ă, proiectul de investi ții se
acceptă, deci cu cât veniturile actualizate vor fi mai mari decât capitalurile
investite cu atât proiectul de investi ții va fi mai eficient. Firma poate ob ține
profituri nete superioare celor necesare recuper ării investi ției inițiale.
Dacă valoarea actualizat ă netă este negativ ă proiectul de investi ții se
respinge, deoarece intr ările nete de trezorerie nu permit reconstituirea fondurilor
alocate. Valoarea actualizat ă netă are în vedere urm ătoarele atribute:
–
este luată în considerare atât ritmicitatea cheltuielilor de investi ții și
a profiturilor, cât și informaț iile semnificative, m ăsurabile referitoare
la decizie;
– este legat ă direct de unul din obiectiv ele managementului financiar-
maximizarea averii ac ționarilor.
Rata intern ă de rentabilitate (RIR) este definit ă ca o rată de actualizare
care face s ă existe egalitatea între valoarea actualizat ă a intrărilor de fluxuri de
numerar viitoare pentru un proiect și costul investiț iei acestui proiect.
RIR
max minmin
min max min ) (
R RR
VAN VANVANR R R−− + =
63
Curs universitar ID – Management financiar
în care:
=max min,R R rata minim ă sau maxim ă de actualizare ut ilizate pentru
calculul VAN.
11.3.1 Reprezentarea grafic ă a ratei interne de rentabilitate
Rata intern ă de rentabilitate presup une reinvestirea constant ă în aceea și
întreprindere și la aceea și rată internă de rentabilitate a veniturilor viitoare.
Astfel, speciali știi au propus un indicator modificat, care prezintă evaluarea
proiectelor de investi ții mult mai realist:
1) 1 (1
01−
⎥⎥⎥⎥
⎦⎤
⎢⎢⎢⎢
⎣⎡+
=−
=∑nt nn
te t
CFr CF
RIRM
unde:
n≥1
RIRM = rata intern ă de rentabilitate modificat ă;
= rata medie de reinvestire anual ă a CF. er
Rata intern ă de rentabilitate modificat ă reprezint ă raportul între valoarea
finală a investi ției, rezultat ă din capitalizarea veniturilor viitoare și capitalul alocat
în investiția analizată.
Pentru alegerea unui proiect, rata intern ă de rentabilitate a acelui proiect
se compară cu costul capitalului solicitat.
Rata intern ă de rentabilitate prezint ă câteva limite:
– în situația în care cheltuielile și veniturile perioadei pentru un proiect
își schimb ă semnul mai mult decât o dat ă, dacă au loc fluxuri de
numerar neconven ționale, nu poate fi adoptat ă o decizie luând în
considerare numai acest criteriu;
– în unele situa ții rata intern ă de rentabilitate poate induce o alt ă ordine
pentru un anumit proiect, decât cea stabilit ă prin intermediul valorii
actualizate nete.
Termenul de recuperare (T ) al sumei alocate pentru investi ții exprim ă
numărul de ani de recuperare, prin cash-flow-urile medii anuale actualizate
(CF ) a capitalului investit (I ) și se stabile ște conform rela ției: r
an act/ 0
64
Curs universitar ID – Management financiar
an actrCFIT
/0=
nkVR
kCF
CFn
tnn
t
an act∑
= ++
+=11
/) 1 ( ) 1 (
Termenul de recuperare exprim ă numărul de ani, dup ă care suma
fluxurilor marginale de trezorerie devine egal ă cu suma investiț iei.
Termenul de recuperare impune anumite reguli privind lu area deciziei de
alegere a unui proiect. Proiectul de investi ții se acceptă dacă durata de via ță a investiției este mai
mică decât timpul cerut și se respinge, dac ă perioada de recuperare este mai mare
decât timpul impus. Acest indicator permite alegerea variantei optime în func ție de rapiditatea
recuperării capitalului investit. Deci alegerea unui proiect de investi ții vizează un
termen de recuperare mai mic decât durata de via ță a investiției.
Termenul de recuperare prezint ă limite, întrucât elimin ă de la selecț ie
proiectele de investi ții cu o rentabilitate bun ă pe termen lung și care pot fi
semnificative pentru prosperitatea întreprinderii.
Indicele de profitabilitate (IP) exprim ă valoarea actualizat ă netă
scontată (V ) pentru o cheltuial ă inițială de investi ție egală cu unu, respectiv
rentabilitatea relativ ă a investiției pe întreaga perioad ă de recuperare a acesteia.
0
Indicele de profitabilitate se prezint ă sub forma raportului între valoarea
actualizat ă netă a intrărilor de trezorerie și cheltuiala pentru investi ție, după
relația:
01
00 ) 1 ( ) 1 (
IkVR
kCF
IVIPn
tnn
tt∑
= ++
+= =
VAN I V+=0 0
deci 1
0 00+ =+=IVAN
II VANIP (pentru ,,n” ani)
Firma trebuie s ă rețină acele proiecte de investi ții care au un indice de
profitabilitate supraunitar, s ă fie indiferent ă în alegerea proiectului dac ă același
indice este egal cu unu și să respingă proiectul dac ă indicele de profitabilitate este
mai mic decât unu.
65
Curs universitar ID – Management financiar
4 Managementul form ării capitalurilor firmei
Formarea capitalurilor firmei prezum ă cunoș tințe de sintez ă și de analiz ă
din domeniul finan țelor publice, finan țelor firmei, finan țelor manageriale, analizei
economice, managementului bancar care î și aduc aportul la solu ționarea acestei
problematici.
Capitalul este una dintre ideile centrale ale științelor economice și este
produs de însu și sistemul economic.
Orice activitate dus ă în scopul obț inerii de profit este de neconceput în
lipsa capitalului. Ca factor de producț ie capitalul este re prezentat de active care
sunt capabile s ă genereze venit și care au fost ele însele fabricate1.
În teoria economică se vorbe ște de capital fizic și capital fina nciar (sub
forma activelor financiare).
În practica economic ă există și alte accep țiuni ale capitalului. O prim ă
accepțiune se refer ă la contribu ția bă nească a proprietarilor, la o organiza ție
pentru a-i permite acesteia s ă funcționeze. Capitalul social este suma furnizat ă pe
calea emisiunii de c ătre o societate pe acț iuni, iar capitalul de împrumut este suma
obținută pe calea apel ării la credite
2. Acționarii unei societ ăți pe acțiuni sunt nu
numai proprietarii capitalului social, ai re zervelor constituite de societate, ci și ai
profitului re ținut, astfel se poate vorbi de no țiunea de capital propriu .
O a doua abordare este aceea care consider ă capitalul ca fiind valoarea
totală a activelor unei persoane mai pu țin obligaț iile.
Când ne gândim la capitalul unei firm e ne gândim la capitalul tangibil și
ignorăm capitalul intangibil. Capitalul uman (calificarea, specializarea s ănătatea și
altele) sau bunul renume al unei firme sunt capitalul intangibil3.
Într-o lucrare ,,Economie politic ă″4 , se face precizarea c ă în calitate de
factor de produc ție, capitalul este reprezentat de capital real care se grupeaz ă în
capital fix și capital circulant .
Capitalul nu înseamn ă în mod absolut bani, ci totalitatea drepturilor de
proprietate asupra tuturor activelor investit e sau existente la un moment dat într-o
întreprindere.
Capitalul prezint ă câteva caracteristici esen țiale:
– este rezultatul proceselor economice precedente;
– în sferă se include doar banii activi;
– cuprinde bunuri intermediare, din bunurile mijloace de produc ție.
Aceste active sunt eviden țiate în contabilitate cu ajutorul bilan țului. În
țările cu economie de pia ță, bilanțul contabil înf ățișează centralizat și în mod
sintetic, în expresie valoric ă, datele contabilităț ii cu privire la totalitatea
mijloacelor economice (M) care apar țin, unei societ ăți comerciale, precum și
resursele (R) de ac operire a acestora.
Mijloacele economice sunt grupate, fie dup ă componen ța și modul de
plasare în activ, fie dup ă sursele de formare, proprii sa u împrumutate, în pasiv. În
toate cazurile se impune rela ția, care reliefeaz ă, întotdeauna, o egalitate valoric ă
permanentă :
1 G. Bannock, R.E. Baxter and Evan Davis- Dictionary of economics, Penguin
Books, fifth edition,1992
2 N. Hoanță- Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economic ă, București, 1998
3 M. Frâncu – Pia ța de capital, Editura Tribuna Economic ă, București, 1998
4 ,,Economie Politic ă″, editată de un colectiv al A.S.E., Bucure ști,1995
66
Curs universitar ID – Management financiar
M = R
Activele în cadrul bilan țului pot fi:
– Capitalul fix pasiv (hale, clădiri, depozite, c ăi de acces) și alte elemente
de infrastructura material ă sau cu destina ție social-administrativ ă;
– Capital fix activ (mașini, utilaje, instala ții s.a.) care contribuie direct la
crearea de produse noi;
– Capital circulant (materii prime, materiale, co mbustibili, energie, etc.);
– Capital de circula ție – banii lichizi și mărfurile (produse finite) aflate în
curs de expedi ție, care func ționează în sfera circula ției;
– Capitalul fictiv – nu are o valoare real ă, de sine st ătătoare.
Capitalul fix , activ și pasiv este acea parte a capitalului real format ă din
mijloace durabile a c ăror valoare se transforma în mod treptat, pe parcursul
funcționării lor, asupra noilor produse, de-a lungul mai multor procese de
producție, înlocuindu-se dup ă mai mul ți ani de utilizare, având deci o
întrebuințare aciclic ă.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului real, care de fiecare dat ă
se consum ă integral, atât din punct de vedere material, cât și valoric, într-un
singur proces de produc ție. Capitalul circulant are prin structura sa o întrebuin țare
ciclică.
Capitalul circulant împreun ă cu capitalul de circula ție formeaz ă mijloacele
circulante ale întreprinderii:
– stocurile pentru produc ție;
– producția neterminat ă;
– produsele finite și semifabricatele destinate vânz ării, precum și cele
expediate și neîncasate înc ă;
– capitalul b ănesc aflat în casa întreprinderii sa u în contul ei curent de la
bancă.
Mijloacele economice îș i modific ă structura continuu, în func ție de
operațiunile de aprovizionare, produc ție și desfacere.
Din punct de vedere al m odului cum se cheltuiesc și se recupereaz ă
diferitele p ărți ale capitalului, mi șcarea de ansamblu a acestuia poate fi
reprezentat ă în felul urm ător:
unde:
B = capital b ănesc investit în cump ărarea de factori da produc ție
(M);
= documenta ție tehnică (invenții cu brevetele respective, inova țiile cu
documentele de caracterizare, licen țe străine cu documentele de cesiune, tD
67
Curs universitar ID – Management financiar
proiecte refolosibile s.a);
= capitalul fix;
= capitalul circulant;
L = forța de munc ă;
M' = produsele fin ite destinate vânz ării;
L' = veniturile b ănești finale ob ținute în urma vânz ării fK
cK
produc ției.
Această schemă constituie expresia cea mai concentrat ă a avuției pune în
evidență banii, ca forma iniț ială și finală a capitalului.
Trecerea continu ă a capitalului dintr-o form ă de existen ță în alta, din sfera
circulației în produc ție și din nou în sfera circula ției, constituie rota ția acestuia.
Timpul de rota ție sau durata unei rota ții, reprezint ă suma timpului în care capitalul
se află în sfera circula ției și a produc ției propriu-zise. Cu cât diferitele p ărți ale
capitalului vor sta ționa mai pu țin în circula ție și producție, cu atât viteza de rota ție
va fi mai mare, iar cantitatea de profit ob ținută va fi și ea mai mare.
În mișcarea lor, mijloacele economice (capitalul), apar ca o valoare care
parcurge o serie de modific ări legate una de alta, numite forme func ționale.
Potrivit reprezent ării reproduse mai sus, din forma b ănească în urma cump ărării
diferiț ilor factori de produc ție, asistăm la transformarea capitalului în forma
productiv ă, apoi în forma marfar ă, pentru ca, în final s ă își recapete forma
bănească .
Viteza sub care au loc aceste transform ări, depinde la rândul ei, de o serie
de factori:
– structura tehnologică a capitalului fix;
– specificul proceselor de produc ție și gradul lor de complexitate;
– conducerea și organizarea pro ceselor de produc ție pe baza principiilor
managementului modern, caracteristicilor materiilor prime, cerin țelor
legate de protec ția mediului înconjur ător și totodată ținând seama de
situația internă de pe piață și conjunctura extern ă, de pe piaț a
mondială.
Întrucât structura tehnologic ă a capitalului fix ilustreaz ă compoziția sa, se
poate stabili compozi ția tehnică a capitalului care reprezint ă cantitatea de capital
fix, activ și pasiv, ce revine unui lucr ător, gradul de utilare a acestuia cu ma șini,
utilaje, instala ții și alte condiț ii materiale
LKCf
t=
unde:
tC = compozi ția tehnic ă a capitalului;
= capitalul fix utilizat;
L = cantitatea de forță de muncă utilizată . fK
O influen ță deosebită o exercit ă gradul de intensivitate a capitalului ( )
măsurată ca un raport între capitalu l fix utilizat de o anumit ă întreprindere ș i alte
componente de cost, deci: cI
energie prime materii de input LKIf
c+ +=(
68
Curs universitar ID – Management financiar
Managementul financiar, abordând aspectele esen țiale și de importan ță
certă și generală , împarte sursele de formare a capitalurilor firmei în dou ă mari
categorii:
– surse interne;
– surse externe.
Formarea capitalurilor din surse interne
Sursele interne reflect ă numerarul rezultat din opera țiile economice
derulate de firm ă.
Veniturile nete proprii destinate form ării capitalurilor reprezint ă sursele
interne (autofinan țarea).
M ărimea surselor interne depinde de capacitatea de autofinan țare a firmei.
Dimensionarea corect ă a acestora, proiectarea evolu ției lor și managementul
realizării lor sunt de importan ță vitală pentru firm ă.
În literatura de specialitate, autofinan țarea este abordat ă în diverse moduri
de exprimare, ca de exemplu:
–
autofinan țarea global ă sau brut ă, determinată ca diferen ță între
venituri ș i cheltuieli;
– autofinan țarea de menț inere sau de supravie țuire, alcătuită din
amortizarea pentru înlocuire și din profitul destinat men ținerii nivelului
de dezvoltare atins;
– autofinan țarea de expansiune sau net ă, capabilă să finanțeze
dezvoltarea firmei, fiind format ă din amortizarea ș i profitul care exced
reproducția simplă și sunt destinate major ării patrimoniului;
– autofinan țarea imediat ă sau lichid ă, disponibil ă la acea dată ;
– autofinan țarea amânat ă sau poten țială, care va putea deveni o realitate
certă în anumite condi ții.
Sursele interne î și regăsesc substan ța în:
– sumele rezultate din amortiză ri;
– sumele rezultate din scoaterea din func țiune a mijloacelor fixe
neeficiente sau uzate fizic și moral;
– repunerea în circuitu l economic a unor stocuri imobilizate;
– partea de profit utilizat ă pentru dezvoltare stabilit ă de comun acord cu
acționarii, dup ă ce, aceștia s-au convins de eficien ța acestei decizii,
respectiv dac ă data recuper ării sumelor astfel investite este superioară
valorii dividendelor la care ei renun ță.
Amortizarea provine din volumul acesteia , încorporat în cheltuieli, acesta
fiind dependent de volumul capitalului fix, de metoda de amortizare, de politica de amortizare promovat ă de firmă și de volumul scoaterii din uz a activelor fixe.
Cele mai cunoscute metode de amortizare sunt urm ătoarele:
a)
Amo rtizarea propor țională sau liniar ă.
Ea constă în repartizarea amortiz ării în func ție de timpul calendaristic al
mijlocului fix aflat în funcț iune. Indiferent de produc ția realizată cu mijloacele
fixe respective, amortizarea are aceea și pondere, aceea și cotă anuală. Dacă se vor
obține mai multe produse în unitatea de timp, atunci pe fiecare unitate va reveni o
cotă de amortizare mai mic ă. Pe de alt ă parte, dac ă producția va scădea, pe fiecare
produs vor reveni cote de amorti zare mai mari, iar costul de produc ție a acestuia
va creș te.
69
Curs universitar ID – Management financiar
b)Amortizarea progresiv ă.
Se realizeaz ă prin creș terea cotelor de amortizare în progresie aritmetic ă
sau geometric ă. Această metodă are ca argument evolu ția, în acela și ritm, a uzurii
fizice combinată cu uzura moral ă. Amortizarea în cre ștere se poate calcula pe baza
următoarei rela ții:
1 ) 1 () 1 (
− ++=dn tpp VpA
unde:
tA = amortizarea aferent ă a anului t;
= valoarea iniț ială a mijlocului fix; V
p = procentul de cre ștere a amortiz ării;
= anul;
= durata normală de funcționare. t
dn
Expresia: 1 ) 1 () 1 (
− ++
dnpp Vp trebuie interpretat ă ca o medie a
amortizării actualizate. Ea este multiplicat ă cu factorul pentru a
evidenția creș terea în timp a amortiz ării. 1) 1 (−+tp
c)Amortizarea regresiv ă.
Această metodă presupune stabilirea unor cote de amortizare
descrescătoare în timp. La rândul ei, aceast ă descreștere poate fi liniar ă sau
accelerată. Motivul principal pentru care se recurge la aceast ă metodă constă în
preîntâmpinarea efectelor uzurii morale a capitalului fix cu prec ădere în prima
parte a duratei lui de func ționare. De asemenea, acest tip de amortizare are în
vedere și randamentul descrescând al acestui factor de produc ție și preocuparea
pentru combaterea efectel or fenomenului infla ționist.
Modelul de calcul al amortiz ării regresive este urm ătorul:
1) 1 (−− =t
t p pV A
Astfel, pentru anii t , amortizarea se determin ă prin nt t t ,……., , ,3 2 1
aplicarea unui procent asupra valorii r ămase a utilajului:
pV A=1
) 1 ( ) (2 p pV Vp V p A−=−=
2
3 ) 1 ( )] 1 ( [( p pV p Vp Vp V p A− = − − − =
…………………………………………
1) 1 (−− =t
n p pV A
Amortizarea reprezint ă pentru majoritatea întreprinderilor, cea mai
important ă resursă de finanțare a investi țiilor, dar și cea mai important ă resursă
proprie cu aceast ă destinaț ie.
Unele întreprinderi utilizeaz ă cea mai mare parte din profiturile ob ținute
pentru a pl ăti dividende ac ționarilor lor. Alte firme, aflate în plin proces de
dezvoltare, preferă să utilizeze cea mai mare parte a pr ofitului pentru a-l reinvesti
în extinderea activit ății economice.
70
Curs universitar ID – Management financiar
Alte resurse interne pentru finan țarea inves ției sunt reprezentate de
sumele ob ținute din lichidarea activelor imobilizate și de valorificarea unor
resurse interne pe parcursul execu ției obiectivelor de investi ții, cunoscute în
literatura de specialitate ca imobiliz ări minus sau imobiliz ări plus.
Autofinan țarea asigură firmei o serie de avantaje: spore ște
cointeresarea firmei pentru a ob ține rezultate superioare, sporirrea
disponibilit ăților monetare ale firmei, majorarea activului real al firmei, cre șterea
reală a capacit ății de finan țare a dezvolt ării firmei, cre șterea reală a averii
proprietarilor firmei, cre șterea intereselor din interiorul firmei, certitudine în
acoperirea necesit ăților financiare, libertate de ac țiune, autonomie.
Din punctul de vedere al su rselor proprii, nu exist ă multe alternative, fie se
recurge la autofinan țare, fie se aduc aporturi noi la capitalul societ ății.
Autofinan țarea este într-adev ăr cea mai pu țin costisitoare solu ție, dar cel
mai adesea este insuficient ă, de aceea se apeleaz ă și la surse externe.
Formarea capitalurilor din surse externe
Sursele externe sunt multiple, dintre acestea fac parte:
– contribuția proprietarilor;
– împrumuturile pe termen lung (împ rumuturi obligatare, împrumuturi
bancare, împrumuturile ram bursabile ale altor instuti ții financiare);
– surse nerambursabile (de la stat, de la institu ții financiare și comunităț i
internaționale, de la ter ți).
Contribuția proprietarilor
La constituirea firmei, fondatorii aduc, în mod obligatoriu, un aport minim
de capital sub diverse forme.
Contribuț ia proprietarilor poart ă denumiri diferite: ac țiuni, părți sociale,
părți interese, în func ție de tipologia firmei. Ea poate îmbr ăca următoarele forme:
– capital social subscris;
– capital social v ărsat;
– capital social nev ărsat.
Dimensionarea acestor forme reprezint ă o bogată sursă
informațională pentru managementul financiar:
– cererea de subscriere peste nivelul ofertei reflect ă un semnal benefic
asupra imaginii și credibilit ății firmei;
– nesubscrierea volumului întreg de ac țiuni din ofert ă își pune amprenta
asupra credibilit ății firmei;
– nevărsarea integrală a capitalului subscris, la un anumit termen,
reflectă o situație nefavorabil ă, datorată scăderii credibilit ății firmei
sau situaț iei financiare necorespunz ătoare a celor care au subscris.
Finațarea prin emisiunea de ac țiuni
Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent economic poate recurge în cazul unor nevoi legate de înfiin țarea unei firme sau de cre ștere a
activității ei o reprezintă
emiterea de acț iuni.
Acțiunea este un titlu de valoare, un tit lu financiar sau de proprietate
reprezentând o parte din capitalul social ( patrimoniul) al firmei.
Ac țiunea este o modalitate de atragere a capitalurilor disponibile, necesare
firmei.
71
Curs universitar ID – Management financiar
Lansarea ac țiunilor pe pia ță pentru a fi subscrise de particulari reprezint ă o
formă eficientă de transmitere a dreptului de proprietate. Din acest punct de
vedere, ac țiunile sunt o simpl ă bucată de hârtie emis ă de o societate care exprim ă
dreptul de proprietate al celui ce o de ține asupra unei p ărți din averea respectivei
firme.
Emisiunea de ac țiuni, ca volum și tipologie, se află sub impactul cererii și
ofertei.
Vânzarea ac țiunilor se realizeaz ă prin subscrip ție deschis ă (publică), atunci
când exist ă posibilitatea cump ărării de acțiuni de că tre toți deținătorii de capital
sau închis ă când accesul este limitat.
Oferta vine din partea de ținătorilor de patrimonii (libere, negrevate de
obligațiuni), iar cererea poate proveni din partea persoanelor fizice sau juridice
(alte firme, institu ții publice).
Oferta presupune și prezentarea unei documenta ții, care are ca scop
promovarea unei imagini credibile. Documenta ția pentru ofert ă trebuie s ă
cuprindă:
– principalii indicatori de performan ță ai firmei (cifra de afaceri,
valoarea ad ăugată, costul, profitul);
– demonstraț ii privind stabilitatea firmei, posibilit ățile de dezvoltare,
etc.;
– bilanțul contabil și contul de profit și pierderi;
– elemente de sus ținere din raportul cenzorilor;
– dividendele acordate în ultimii ani;
– obligațiunile vândute și nerăscumpă rate;
– felul acțiunilor.
Pentru ca oferta public ă de acț iuni să se desfășoare cu succes trebuie
îndeplinite condiț ii, precum firma s ă fie suficient de mare, cu venituri pe m ăsura
dimensiunii, preg ătită corespunz ător pentru întreaga procedur ă.
În caz contrar, în funcț ie de scopurile urm ărite de societate, ac țiunile se
distribuie în anumite limite.
Acțiunile au o tipologie variat ă:
• după formă:
– nominative;
– la purtător.
• după drepturile conferite ac ționarilor:
– ordinare;
– preferențiale.
• după alte criterii:
– cu valoare sau f ără valoare;
– gratuite;
– populare.
În managementul capitalurilor firmei ac țiunilor pot fi întâlnite la diferite
valori:
• la valoare nominal ă:
as
nNCV=
unde:
V= valoarea nominal ă; n
C = capital social; s
Na = număr de acțiuni;
72
Curs universitar ID – Management financiar
• la valoare contabil ă sau patrimonial ă:
an
pNAV=
unde:
V = valoarea patrimonial ă; p
A = activul net; n
Na= număr de acțiuni.
• la valoare intrinsec ă:
anc
iNAV=
unde:
Vi = valoarea intrinsecă ;
A = activul net corectat; nc
Na = număr de acțiuni.
• la valoare financiară :
dobdiv
n fRRV V× =
unde:
V = valoarea financiar ă; f
V = valoarea nominal ă; n
R= rata dividendelor; div
Rdob = rata dobânzii.
• la valoarea de randament:
dobpn
n rRRV V× =
unde:
Vr= valoarea de randament;
Vn = valoarea nominal ă;
Rdob = rata dobânzii;
Rpn= rata profitului net.
Emisiunea de ac țiuni noi presupune două alternative: emisiunea la
valoarea nominal ă a vechilor ac țiuni (această metodă este mai greu de aplicat în
situația în care firma are un num ăr mai mare de ac ționari) și emisiunea de noi
acțiuni.
Creșterea valorii nominale a ac țiunilor vechi presupune apelul la
economiile ac ționarilor existen ți și acordul acestora de a subscrie.
Emisiunea de ac țiuni noi presupune emiterea și vânzarea de noi ac țiuni,
care pot fi cump ărate de oricine dore ște, vechii ac ționari având un drept
preferențial de subscriere.
73
Curs universitar ID – Management financiar
Valoarea de emisiune a unei ac țiuni noi trebuie s ă fie apropiat ă de valoarea
de piață a unei acț iuni vechi pentru a limita "efectul de diluare" a rentabilit ății
acțiunilor, prin împ ărțirea profitului la un num ăr mai mare de ac țiuni.
Prima de emisiune , diferența între valoarea de emisiune și cea nominal ă,
este folosit ă pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune și este o
rezervă în pasivul bilan țier ală turi de capitalul social sau se încorporeaz ă în acesta
printr-o nou ă creștere de capital.
Diferența dintre valoarea de pia ță înainte de cre șterea de capital și valoarea
după creșterea de capital reprezint ă dreptul de subscriere.
Dreptul de subscriere este de fapt pierderea de valoare a ac țiunii vechi cu
care trebuie recompensat de ținătorul acesteia pentru a nu fi afectat de
suplimentarea capitalului social.
Creșterea de capital pr in încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune și
a profiturilor nerepa rtizate, nu aduce un aport nou, ci dă posibilitatea atribuirii
gratuite de ac țiuni noi sau de cre ștere a valorii nominale a ac țiunilor vechi.
Drepturile pe care ac țiunile le confer ă deținătorilor sunt:
• să transfere ac țiunile de ținute (în func ție de felul ac țiunii) liber,
inclusiv prin vânzare, f ără restricț ii;
• să participe prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administra ție
al firmei;
• dreptul de a participa la managementul firmei, în luarea deciziilor de
dezvoltare, divizare sau lichidare etc.;
• dreptul de remunerare a ac țiunii;
• dreptul de participare la ma jorarea capitalului social;
• să participe la profiturile și pierderile societ ății, inclusiv la împ ărțirea
activelor r ămase în cazul în care societatea devine falimentar ă.
Majorarea capitalului social se poa te realiza printr-un aport în
natură sau prin aport în bani, pr in convertirea unor noi crean țe, prin fuziune.
Principalele avantaje pe care le genereaz ă majorarea capitalului social
sunt:
•
majorarea capitalului social solu ționează o criză de fonduri prezent ă;
• un capital social superior promoveaz ă o bună imagine a firmei;
• majorarea capitalului social diminueaz ă în mod corespunz ător riscul
de firmă.
Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi obligatare
Formarea capitalurilor firmei prin îm prumuturi obligatare este a doua surs ă
externă principal ă de formarea a capitalurilor.
Obligațiunile sunt titluri de valoare, negoc iabile, reprezentând un drept de
creanță asupra capitalurilor împrumutate unei societ ăți. De obicei, aceste
împrumuturi au un cost de procurare mai mi c decât subscrierile la capitalul social
și nu afecteaz ă dreptul de proprietate al ac ționarilor.
Obligațiunile sunt remunerate cu venit fix, sigur (dobând ă) de către cei
care le-au pus în circula ție publică sau închis ă.
Obligațiunile pot fi clasificate în urm ătoarele categorii:
•
după formă:
– nominative;
– la purtător;
• după remunerare:
– clasice;
74
Curs universitar ID – Management financiar
– indexate;
– participante;
– convertibile în ac țiuni;
– convertibile în bani.
Decizia privind emisiunea de obliga țiuni apar ține Adun ării Generale a
Acționarilor și se realizeaz ă prin institu ții care ac ționează ca intermediar
(societăț ile de valori mobiliare), în nume propriu sau ca și garant al emisiunii.
Emisiunea de obliga țiuni presupune pe de o parte existen ța unui
compartiment cu sarcina de urm ărire a răscumpărării și remuner ării obligaț iunilor
emise și agregarea emisiunii de c ătre o banc ă, ca și condiț ii obligatorii, iar pe de
altă parte existen ța unei documenta ții de emisiune.
Oferta de obliga țiuni este realizat ă de către stat, institu ții publice, firme și
alte persoane juridice, iar cererea este formulat ă, de regul ă, de persoanele fizice și
juridice.
Prospectarea pentru emisiune ia în considerare elemente ca:
volumul obliga țiunilor emise anterior, modul și condițiile de răscumpă rare a
noilor obliga țiuni, valoarea nominal ă, rata dobânzii, du rata împrumutului și
modalitatea de rambursare, pre țul de emisiune, pre țul de rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabile ște în func ție de necesit ățile de
finanțare, valoarea de emisiune a unei obliga țiuni putând fi egal ă cu valoarea
nominală (la paritate) sau mai mic ă (sub paritate), ceea ce le face mai atractive.
Emisiunea nu poate dep ăși o pătrime din patrimoniul emitentului.
Durata împrumutului și modalitatea de rambursare reprezint ă perioada de
timp cuprins ă între data emiterii și data ramburs ării. Împrumutul este rambursat
potrivit unui calendar indicat în obliga țiune. Se stabile ște în func ție de nevoile de
acoperit și de eșalonarea în timp a acestor nevoi.
Rambursarea unui împrumut obligat ar se poate realiza prin urm ătoarele
modalități:
– amortizări constante și anuități variabile – rambursarea se face prin
tranșe egale de împrumut;
– anuități constante și amortiz ări variabile – pentru a avea anuităț i
constante este necesar ca ramburs ările împrumutului s ă varieze
crescător și compensator cu varia ția descresc ătoare a dobânzii;
– rambursarea integral ă;
– răscumpă rarea prin burs ă.
Rata dobânzii este stabilit ă de că tre întreprinderea, în funcț ie de condi țiile
pieței financiare ș i este înscris ă pe obliga țiune. Dobânda se stabile ște și se poate
ridica, de că tre deținători, anual sau semestrial pr in intermediul unui cupon ata șat
fiecărei obliga țiuni.
Valoarea nominal ă este valoarea înscrisă pe obliga țiune, func ție de care se
stabileș te dobânda. Diferența între valoarea de emisiune și valoare nominal ă reprezint ă prima
de emisiune, iar diferen ța între valoarea rambursat ă (mai mare) și valoarea de
emisiune reprezint ă prima de rambursare.
Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi bancare pe termen
mediu și lung
Nivelul structura și costul împrumuturilor bancare rezult ă din negocierea
dintre solicitant cererii de fonduri și societatea bancar ă.
Condi țiile de negociere a creditelor are în vedere urm ătoarele elemente:
– necesarul total de resurse pe ntru realizarea proiectului;
75
Curs universitar ID – Management financiar
– contribuția cu resurse propr ii a investitorului ș i alte cofinan țări
existente;
– mediul economic;
– caracteristicile investi ției și domeniul în care se realizeaz ă;
– piața noilor produse;
– fezabilitatea proiectului etc.
Elementele creditului care se negociaz ă cu banca sunt: m ărimea
creditului, rata dobânzii, comisioane, e șalonarea tran șelor de punere la
dispoziție a creditului, perioada de gra ție, termenul de rambursare și eșalonarea
rambursă rii creditului, eventualele penaliz ări, dimensiunea și structura garan țiilor
creditului
Procesul de negociere tre buie foarte bine realizat ținând seama de planurile
de afaceri, demonstra țiile privind indicatorii de performan ță, demonstra țiile
privind ofertele de niveluri de dobânzi, de comisioane, de condi ții de angajare și
rambursare etc.
Scopul final al acestui proces de negociere îl reprezint ă avantajul reciproc
client-banc ă, creș terea economic ă generală și progresul economico-social.
Sursele externe mai pot îmbr ăca forma:
– fondurilor nerambursabile
• subvenț ii și alocații de la bugetul de stat;
• din sponsoriz ări;
• de la institu ții bancare sau financiare interna ționale.
– emisiunii și plasării acțiunilor str ăine pe pia ța națională;
– emisiunii și plasării obligaț iunilor str ăine pe pia ța naț ională.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. În managementul capitalurilor firmei ac țiunilor pot fi întâlnite la diferite
valori. Care sunt acestea?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2.
Care sunt modurile de exprimarea a autofinan țării?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 3.
.Care sunt cele mai cunoscute metode de amortizare?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4.
Care sunt sursele externe de formare a capitalurilor?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
76
Curs universitar ID – Management financiar
BIBLIOGRAFIE :
Bătrâncea I.
I. Bogdan V. Dragot ă
V. Dragot ă
I.M. Pantea, L.E Stark S. Robinson D. Tudorache G. Vintil ă
Analiză financiar ă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000
Tratat de management financiar banacar, Eitura Economic ă, București,
2002 Management financiar, Vol I. Analiza financiar ă și gestiunea financiar ă
operațională, Editura Economic ă, București, 2003
Management financiar, Vol II. Politici financiare de întreprindere, Editura Economic ă, București, 2003
Analiza situa ției financiare. Studiu de caz, Editura Marineasa,
Timișoara, 1999
Management financiar, Editura Teora, Bucure ști, 1998
Finanțele generale și finanțele firmei, Editura Sylvi, Bucure ști, 2000
Gestiunea financiar ă a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogic ă,
București, 2000
77
78
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Căruntu Genu Alexandru Tă năsoiu Georgiana Romanescu George [616774] (ID: 616774)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.