Cartografierea și evaluarea stării de conservare a ecosistemelor de pădure și zone umede din arealul Parcului Național Porțile de Fier [303176]

Studiu:

Cartografierea și evaluarea stării de conservare a [anonimizat], [anonimizat]/eliminarea efectelor factori perturbători.

Studiu realizat în cadrul proiectului

”Măsuri de conservare a ecosistemelor de pădure și de zone umede din arealul Parcului Național Porțile de Fier” finanțat în cadrul programului RO02 – ”Biodiversitate și servicii ale ecosistemelor”, prin Mecanismul Financiar SEE 2009-2014.

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Granturilor SEE.

Beneficiar: R.N.P. ROMSILVA – ADMINISTRATIA PARCULUI NATURAL PORTILE DE FIER RA

RAPORT IV

privind proiectul: Cartografierea și evaluarea stării de conservare a ecosistemelor de pădure și de zone umede din arealul P.N.P.F

Contents

I. Obiectivul contractului 8

II. Obiectivele specifice raportului 9

III. Localizarea Parcului Natural Porțile de Fier 9

IV. Mediul fizic al Parcului Natural „Porțile de Fier” 12

IV.1. Ecosisteme de zone umede 12

IV.2. Ecosisteme forestiere 34

V. Identificarea subtipurilor de habitate umede din PNPF 49

VII. Descrierea tipurilor de habitate umede din PNPF 51

VII.1. Subecosistemul apelor curgătoare 51

VII.2. Subecosistemul apelor stătătoare 61

VII.3. Subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile 66

VIII. Distribuția subtipurilor de zone umede 73

VIII.1. Subecosistemul apelor curgătoare 73

VIII.2. Subecosistemul apelor stătătoare 74

VIII.3. Subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile 76

IX. Starea de conservare a fiecărui subtip de ecositem umed 77

IX.1. Subecosistemul apelor curgătoare 77

IX.2. Subecosistemul apelor stătătoare 81

IX.3. Subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile 86

X. Principalele activitati umane suportate de fiecare subtip 91

X.1. Principalele activități umane suportate de subecosistemul apelor curgătoare 92

X.2. Principalele activități umane suportate de subecosistemul apelor stătătoare 93

X.3. Principalele activități umane suportate de subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile 94

XI. Concluzii generale 95

XII. Descrierea fiecărui subtip de ecosistem forestier din PNPF 97

XII.1. Subecosisteme de păduri de rășinoase 101

XII.2. Subecosisteme de pădure de cvercinee 107

XII.3. Subecosisteme de pădure de fag 117

XII.3. Subecosisteme de pădure de amestecuri de foioase 123

XIII. Distribuția subtipurilor de ecosisteme forestiere 128

XIII.1. Distribuția subecosistemelor de păduri de râșinoase în Parcul Natural Porțile de Fier 128

XIII.2. Distribuția subecosistemelor de păduri de cvercinee în Parcul Natural Porțile de Fier 128

XIII.3. Distribuția subecosistemelor de păduri de fag în Parcul Natural Porțile de Fier 129

XIII.4. Distribuția subecosistemelor de păduri de amestecuri foioase în Parcul Natural Porțile de Fier 130

XIV. Starea de conservare a fiecărui subtip de ecosistem de pădure 131

XIV.1. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de păduri de rășinoase 131

XIV.2. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de cvercinee 134

XIV.3. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de fag 138

XIV.4. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de amestec 142

XV. Principalele tipuri de activități suportate de ecosistemele de păduri 149

XVI. Evaluarea speciilor alohtone invazive analiza efectelor adverse asupra ecosistemelor de zone umede și ecosisteme de forestiere, metode de prevenire, control și eradicare propuse. 161

XVI.1. Specii de plante 161

Specii alohtone identificate în ecosistemele umede din PNPF 163

1. Ambrosia artemisiifolia L. – Ambrozie 167

2. Amorpha fruticosa L. – Salcâm mic 169

3. Amaranthus retroflexus L. – Știr 173

4. Azolla filiculoides Lam. – Azolla 175

5. Ailanthus altissima (Mill.) Swingle – Cenușer 178

6. Acorus calamus L. – Obligeană 183

7. Aster lanceolatus Willd. – Albăstrică 185

8. Bidens frondosa L. 188

9. Bidens vulgata Greene 191

10. Chenopodium ambrosioides (L.) Kostel. – Tămâiță 192

11. Conyza canadensis (L.) Cronquist – Bătrâniș 195

12. Cyperus odoratus L. 197

13. Echinocystis lobata – Bostănaș spinos 199

14. Elodea canadensis Michx. – Ciuma apelor 202

15. Elodea nuttallii (Planch.) H.St.John– Ciuma apelor cu frunze înguste 203

16. Erigeron annuus (L.) Pers. – Bunghișor 206

17. Helianthus tuberosus L. – Napi porcești, Topinambur 208

18. Impatiens glandulifera Royle 210

19. Lindernia dubia (L.) Pennell 213

20. Morus alba L. – Dud alb 216

21. Parthenocissus inserta (Kern.) – Viță de Canada 219

22. Paspalum paspalodes (Michx.) Scribn 221

23. Phytolacca americana L. – Cârmâz 225

24. Populus x canadensis – Plop euramerican 229

25. Robinia pseudoacacia L. – salcâm 230

26. Sicyos angulatus L. 237

27. Sorghum halepense (L.) Pers. – Costrei 240

28. Vallisneria spiralis L. – Beteală, Sârmuliță 243

29. Xanthium strumarium subsp. strumarium x subsp. italicum – Scaietele popii, Cornaci 245

Specii cu potențial invaziv recent identificate în ecosistemel umede din PNPF 248

XVI.2. Mamifere invazive 252

1. Myocastor coypus Molina, 1782 – Nutria 252

2. Neovison vison (Schreber, 1777) – Vizon, nurca americană 260

XVI.3. Insecte invazive 262

1. Harmonia axyridis – buburuza asiatică 262

XVI.4. Speciile de moluște alogene cu caracter invaziv 265

1. Corbicula fluminea (O.F. Müller, 1774) 267

2. Dreissena bugensis (Andrusov, 1897) 279

3. Dreissena polymorpha (Pallas, 1771) 282

4. Sinanodonta woodiana (Lea, 1834) 291

5. Potamopyrugus antipodarum (J.E. Gray, 1843) 296

6. Physella acuta (Draparnaud, 1805) 301

XVI.5. Specii de decapode dulcicole invazive 304

1. Orconectes limosus – racul dungat 304

2. Eriocheir sinensis – crab chinezesc 316

XVI.6. Specii de miside invazive 321

1. Katamysis warpachowskyi 321

XVI.7. Specii de pești invazive 326

1. Pseudorasbora parva – Murgoiul bălțat 326

2. Lepomis gibbosus – bibanul soare 329

3. Ameiurus nebulosus – somnul pitic 332

4. Carassius gibelio – (carasul) 335

5. Perccottus glenii – guvidului adormit 338

XVII. Evaluarea chimică a cursurilor de apă aferente spațiului hidrografic Parcului Natural Porțile de Fier 341

XVIII. Bibliografie 373

I. Obiectivul contractului

Cartografierea și evaluarea stării de conservare a ecosistemelor de pădure și de zone umede din arealul PNPF.

II. Obiectivele specifice raportului

Identificarea și descrierea, pentru fiecare subtip de ecosistem, a elementelor caracteristice (climatologie, geologie, pedologie, floră, faună, etc), aprecierea stării de conservare actuale pe baza elementelor reprezentative, aprecierea factorilor perturbatori (biotici și abiotici) care pot avea efecte negative asupra stării de conservare, propunerea de măsuri pentru diminuarea/eliminarea efectelor factorilor perturbatori. Descrierea speciilor alogene, modul de influență asupra ecosistemelor naturale și asupra altor specii autohtone, dar și efectele lor din punct de vedere socio-economic și sanogen, posibilității de a extrage acestora în scop economic, precum și măsuri de combatere și metodologia de aplicare a acestora.

III. Localizarea Parcului Natural Porțile de Fier

Parcul Natural Porțile de Fier este o arie protejată înființată prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III a – Zone Protejate, ca un teritoriu în care remarcabila frumusețe a peisajelor și diversitatea geologică și biologică pot fi valorificate în condițiile păstrării nealterate a tradițiilor.

Parcul Natural Porțile de Fier se află situat în partea de sud-vest a României, la frontiera de stat cu Serbia, ocupând o suprafață de 115.655 ha, ocupând parțial teritorii aparținând în partea sudică a Munților Locvei și Almăjului și în sud-vestul Podișului Mehedinți. Parcul Natural Porțile de Fier se întinde între 21ș 21' și 22ș 36' longitudine estică, iar în latitudine între 44ș 51' și 44ș 28' 30'' latitudine nordică. Principalele puncte de acces sunt în vecinătatea municipiilor Drobeta Turnu Severin și Orșova, din județul Mehedinți, precum și a localităților Socol și Naidaș din județul Caraș-Severin. Teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier se suprapune parțial peste teritoriul administrativ a două județe: Caraș-Severin și Mehedinți și totodată peste teritoriul a 17 unități administrativ-teritoriale.

Elementele de interes din arealul Parcului Natural Porțile de Fier sunt valori peisagistice, rezultate din îmbinarea elementelor cadrului natural și a existenței omului încă din paleolitic și epipaleolitic, în zona Porțile de Fier.

Valorile naturale din arealul Parcului Natural ”Porțile de Fier” sunt următoarele:

varietatea trăsăturilor geologice și geomorfologice impuse de diversitatea petrografică și a proceselor geomorfologice;

existența celui mai mare defileu din Europa și de pe cursul Dunării;

prezența unor situri paleontologice unice prin compoziția și diversitatea lor;

numărul mare de plante superioare (1668), din care un număr mare de endemisme, plante rare la nivel național, dar și numeroase specii de interes comunitar;

numărul ridicat de specii de animale (peste 5200 elemente faunistice), numeroase fiind de importanță națională și comunitară;

prezența unor zone umede care se constituie în habitate importante pentru specii de păsări protejate la nivel mondial;

suprafața apreciabilă ocupată de spații forestiere, unele adăpostind specii cu valoare deosebită din punct de vedere științific;

diversitatea ridicată a habitatelor, în acest spațiu fiind identificate 171 de habitate, din care 26 sunt unice pentru România și 21 de interes comunitar.

Relieful Parcului Natural ”Porțile de Fier” reflectă structura și alcătuirea litologică a regiunii. În cadrul reliefului se disting, pe o parte, sectorul de defileu al Dunării, asupra genezei căruia s-au emis numeroase ipoteze, cu o morfologie complexă, dată de alternanța bazinelor depresionare largi cu sectoare de vale îngustă și masivele montane care-l jalonează spre nord, pe teritoriul României, pe de altă parte.

Unitățile majore de relief aparțin munților Locvei (cu altitudinea medie de 500 m și altitudinea maximă de 735 m în vârful Corhanul Mare); munților Almăjului (cu altitudinea medie între 700 m și 900 m și altitudinea maximă de 1226 m, în vârful Svinecea Mare); munților Mehedinți (cu altitudinea medie de 500 m și altitudinea maximă de 1466 m, în Vârful lui Stan) și Podișul Mehedinți (cu altitudinea medie de 500 m și altitudinea maximă de 887 m în Vârful Păharnic). Pe teritoriul sîrbesc, defileul este încadrat de unitatea montană Dobrianske Planina (cu înălțimi medii de 550 m) (Posea și colab. 1969).

Varietatea formelor de relief este suportul dezvoltării unui mare număr de ecosisteme cu valori unice la nivelul Româninei și al Europei. Spectrul formelor de relief care caracterizează peisajul Parcului Natural ”Porțile de Fier” include ca tipuri reprezentative:

munți scunzi (600-1000 m) și podișuri -45,91%;

munți mijlocii (1000-1200 m) -37,56%;

depresiuni și lunci -16,51%.

Sectorul de defileu, care conferă personalitate peisajului parcului, se caracterizează printr-o alternanță de sectoare mai largi, de tipul bazinetelor depresionare și sectoare înguste, adevărate chei, diferențiate din punct de vedere morfologic și structural.

Astfel, de la vest către est, se disting următoarele compartimente (Posea și colab. 1963):

Valea Nerei-Valea Râlii, sector îngust, desfășurat pe o lungime de peste 3 km;

Depresiunea Moldova Veche, desfășurată pe amplasamentul unui bazin miocen, pe o lungime de cca. 29 km;

Porțiunea cuprinsă între Belobresca și Pescari (Coronini), care evidențiază o serie de bazine de acumulare în perimetrul unor confluențe;

Îngustarea Coronini-Alibeg, cu o lungime de cca. 6 km;

Depresiunea Liubcova, conturată ca un sector mai larg în cadrul general al defileului;

Îngustarea Brezasca-Greben, vale aproape simetrică, cu versanți abrupți, desfășurată pe o lungime de aproximativ 18 km;

Sectorul Greben-Plavișevița, vale relativ largă, tăiată în formațiuni metamorfice, eruptive și sedimentare, având o lungime de cca. 25 km;

Cazanele Dunării, vale îngustă sub formă de cheie, ce se dezvoltă în calcare jurastice și cretacice;

Depresiunea Ogradena-Orșova, continuată cu îngustarea dintre Varciorova și Gura Văii, care incheie extremitatea estică a defileului.

IV. Mediul fizic al Parcului Natural „Porțile de Fier”

IV.1. Ecosisteme de zone umede

Rețeaua hidrografică al Parcului Natural „Porțile de Fier”

Resursele de apă din cadrul Parcul Natural ”Porțile de Fier” sunt generate în cea mai mare parte de apele de suprafață, care constituie cea mai însemnată sursă, atât din punct de vedere cantitativ cât și economic. În continuare, ca pondere se înscriu apele subterane, care se află în legătură cu regimul precipitațiilor, dar prezintă și moduri proprii de manifestare, în funcție de litologie. A treia categorie acvatică o constituie lacurile care sunt mai puțin reprezentate pentru Parcul Natural ”Porțila de Fier”, exceptând lacul Porțile de Fier (Glăvan 2002).

Pe suprafața teritoriului Parcul Natural ”Porțile de Fier” 7,7% reprezintă ape și stufărișuri (8900 ha). Din punct de vedere geologic și geomorfologic, defileul de la Porțile de Fier reprezintă o unitate naturală originală, el apare ca unicat de-a lungul traseului european al Dunării.

Varietatea litologică și morfologică a reliefului, climatul cu nuanțe submediteraneene reprezintă un potențial ecologic exploatat din punct de vedere biologic de către cele mai variate ecosisteme. Începând de la Gura Văii înspre vest, teritoriul Parcului Natural ”Porțile de Fier” se suprapune unor formațiuni cristaline și sedimentare care se încadrează în două domenii distincte: Domeniul Danubian și Domeniul Getic. Situat dispozițional între aceste domenii, dar în prezent deplasat mai mult tectonic către est, se află Parautohtonul de Severin care aparține de Dacidele Externe.

IV.1.1. Ecosisteme de ape curgătoare

Râurile care drenează Parcul Natural ”Porțile de Fier”sunt tributare în totalitate Dunării. Ele se varsă fie direct în Dunăre, fie prin intermediul sistemului hidrografic al Nerei și a altor râuri locale. Șenalul navigabil al Dunării conturează limita de sud a Parcul Natural ”Porțile de Fier” iar în Defileu aceasta primește afluenți care își au izvoarele în munții Semenic, Locvei, Almăjului, Cernei și Mehedinți. Principalele cursuri de ape de la vest la est sunt: Nera, Bozneața, Ogășale, Vărad, Sicolovăț, Alibeg, Ribișul, Valea Mare, Radimna, Pârva, Moldova, Liborajdea, Crușovița, Camenița, Gornea, Oravița, Berzasca, Recica, Cozla, Sirinia, Elișeva, Strenica, Povalina, Zeliștea, Țiganschii, Iuți, Tisovița, Liuboțina, Plavișevița, Dubova, Mraconia, Ogradena, Mala, Eșelnița, Cerna, Vodița, Bahna, Slătinicu Mare, Vârciorova, Jidoșița, Gura Văii. La această listă, care nu cuprinde toate râurile și pâraiele din zonă, vin adăugate numeroase izvoare situate în apropierea Dunării, pe versanții care străjuiesc fluviul sau pe afluenții Dunării în apropiere de confluența cu Dunărea și care completează tabloul acestei bogate rețele hidrografice.

Afluenții direcți ai Dunării au un caracter montan de la izvoare pâna la vârsare. Cei care vin din Munții Locvei sunt în general scurți, au scurgere intermitentă și caracter de torențialitate, dintre aceștia, mai mari și cu regim permanent sunt râurile Radimna, Moldova, Camenița și Orăvița. Pe lângă cursurile de apă principale se regăsesc și cursuri de apă care prezintă caracter temporar, cu bazine de recepție mici și caracter torențial: Stariște, Recița, Iuți, Liubotina, Povalina, etc. Râurile care se formează în Munții Almăjului au bazin hidrografic dezvoltat mai mult în cursul superior și mijlociu, ca urmare a numeroșilor afluenți, care le dau o formă dentritică: Berzasca, Șirinia, Mraconia, Ieșenița.

Între Orșova și Drobeta-Turnu Severin, în Dunăre debușează cele mai mari organisme fluviale afluente, din arealul parcului. Dintre acestea, cel mai important este râul Cerna, cu cel mai întins bazin hidrografic (1380 km2), cu cea mai mare lungime (82 km), și care formează cel mai mare golf în spațiul lacului de acumulare. Cu excepția Cernei, ceilalți afluenți direcți au sub 35 km lungime și drenează bazine mici (sub 230 km2).

Din punct de vedere geologic, în cadrul șisturilor cristaline au fost identificate două grupe mari de formațiuni metamorfice: grupul epimetamorfic (în Munții Locvei, seria de Locva și în partea central și de nord a Munților Semenic, seria de Miniș); grupul mezometamorfic (ocupă vârfurile de la sud de bazinul Almăjului, precum și câteva mici petice de acoperire din zona Cerna-Cazane și dintre Berzasca și Rudăria).

Grupul epimetamorfic cuprinde seria de Miniș și seria de Locva; prima se dezvoltă ca o bandă dispusă aproximativ N-S între valea Minisului și Dunăre, este format în principal din roci metasedimentare cu intercalații de roci metaeruptive bazice și acide: cea de-a doua este formată din metapelite, metapranite, roci metaeruptive acide, șisturi micacee clastice cu porfiroblaste de albit, șisturi eufogene, șisturi cuatro-sericitoase cu grafit (Maier 1974). Aval de Orșova, Dunărea primește câțiva afluenți cu bazine reduse ca suprafață, cum sunt: Bahna, Vodița și Jidoșița.

Ciclul Cretacic superior este puțin prezentat între Breznița-Ocol și Svinița, dezvoltare mai seminificativă prezintă numai în peticul de acoperire Ravensca-Șopot, unde depozitele detritice fosilifere sunt acoperite transgresiv de conglomerate și marne calcaroase, de asemenea fosilifere. De-a lungul Dunării, în arealul Parcului ”Porțile de Fier”, formațiunile cele mai tinere care se întâlnesc în afara teraselor și luncii aparțin neogenului. Aici se află mai multe petice de depozite având aveastă vârstă, resturi ale unor golfuri care pătrundeau uneori foarte adânc în sectorul montan.

De la vest către est se succed: peticele de la Moldova Veche și Pescari, ocupate de depozite ale Sarmațianului (argile și nisipuri cu moluște); o suprafață mult mai întinsă (pietrișuri, nisipuri, argile) cuprind și un banc de tufit; vârsta badeniană este demonstrată de cochiliile de moluște și de microfauna de foraminifere.

Suprafața cea mai extinsă, acoperită de depozite neogene se află între Ogradena-Orșova-Bahna, în partea nordică a cestui sector, la Bahna, aflorează pe o foarte mică suprafață depozite fosilifere ale Miocenului inferior. Acestea reprezintă terminația sudică a unui graben care se dezvoltă spre nord, între Balta și Baia de Aramă. Restul regiunii, adică sectorul Bahna-Orșova, este ocupat de depozite ale Miocenului mediu. Cea mai mare parte cuprinde formațiuni badeniene, iar o mică parte, sarmatiene.

Din punct de vedere geologic, în arealul parcului trebuie ocrotite în mod deosebit, pentru importanța lor geologică și în special paleontologică, mai multe puncte, și anume: formațiunile geologice eocretacice purtătoare de numeroase fosile și, deci, utilizabile pentru studii biostratigrafice de detaliu; zona Șirina, unde, în sectorul satului Șvinița, se întâlnesc cele mai numeroase specii de amoniți; pârâul Vodiniciki, cu formațiuni jurasice și cretacice. La cele menționate se adaugă, cu importanța științifică deosebită, punctele fosilifere Curchia și Valea Racovățului (Bahna și Ilovița). Acestea cuprind calcare, în bună parte recifale sau prerecifale, intercalate în argile, marnoase bogate în foraminifere. Aportul de apă al afluenților Dunării (circa 40 m3/s, din care 23 m3/s revin Cernei), practic nu influențează regimul hidrologic al fluviului.

Structura și densitatea rețelei hidrografic pun în evidență o concordanță perfectă cu structura geologică și cu relieful (Banu 1967), arealele de formare și de dispersie ale râurilor sunt situate pe formațiuni geologice dure, zonele de concentrare a rețelei de râuri se plasează pe axele liniilor tectonice sau în zonele geologice alcătuite din roci mai friabile. Densitatea rețelei hidrografice variază între 0,40 km/km2 pe suprafața carstică a Munților Cernei și 0,90 km/km2, pe versanții sudici ai Munților Almăjului.

Varietatea litologiei și a reliefului din arealul parcului determină o diversitate a condițiilor de zăcământ și a distribuției apelor subterane. În ansamblu, se remarcă complexe acvifere în formațiuni precuaternare și complexe acvifere în formațiuni cuaternare. Mulțimea resurgențelor care apar în pereții calcaroși ai defileului, mai ales în sectorul Cazanelor, conferă peisajului o notă de originalitate.

Construirea barajului de la Gura Văii și formării lacului de acumulare Porțile de Fier I a condus la inundarea tuturor gurilor de vărsare a afluenților direcți ai Dunării și transformarea lor în golfuri de diferite dimensiuni. Golfurile cu dimensiunile cele mai mari sunt cele ale Cernei, Bahnei (în apropierea barajului de la Porțile de Fier I) și al Mraconiei. Afluenții Dunării din Parcul Natural ”Porțile de Fier” se caracterizează prin ape mari, viituri de primăvară și iarnă, scurgerea de iarnă fiind mai mare datorită climatului mediteranean care determină topirea timpurie a zăpezii.

Dunărea

Bazinul hidrografic al Dunării se desfășoară în teritorul Europei Centrale, pe circa 10% din suprafața continentului. Lungimea fluviului este de 2860 km, iar suprafața bazinului de recepție de 805300 km2, din care 221670 km2 (28%) aparțin teritoriului României.

Rețeaua hidrografică a parcului, care spre confluență are un caracter torențial, este bine dezvoltată, cu suficiente izvoare, dar cu un debit de apă neechilibrat. Afluenții Dunării au un regim mai constant în zonele împădurite, reprezentând variații mai mari de debit, în porțiunile despădurite din partea inferioară a bazinului. Apele care alcătuiesc rețeaua hidrografică a parcului își reduc mult din debite în perioada de vară.

Între localitățile Baziaș și Liubcova, în versantul stâng al Dunării, aflorează numai formațiunile Pânzei Getice reprezentate în arealul Parcului Natural ”Porțile de Fier” prin șisturi cristaline cu diferite grade de metamorfism și intruziuni granitoide și prin formațiuni sedimentare având vârste cuprinse între Carbonifer și Cretacic.

Între localitățile Șichevița și Liubcova, de sub depozitele terțiare ale Depresiunii post-tectonice de la Șichevița apar șisturi cristaline mezometamorfice rezultate din transformarea unor roci preexistente în condițiile faciesului amfibolitic. Șisturile cristaline mezometamorfice sunt străbătute de corpul de granitoide de la Șichevița, pentru care s-a determinat vârsta absolută de 337-357 milioane de ani. Dintre limitele Parcului Natural ”Porțile de Fier” toate formațiunile sedimentare care aparțin în Domeniul Getic se întâlnesc în extremitatea sudică a zonei sedimentare, unde a fost recunoscută o succesiune aproape completă de depozite cu vârsare cuprinse între Carbonifer și Cretacic inferior.

Climatul Defileul Dunării este influențat de circulația aerului cald de origine mediteraneana sesizabil cu precădere în zona montană unde temperature aerului înregistrează valori mai ridicate comparativ cu alte regiuni montane ale tării. În apropierea Defileului Dunării, climatul este apropiat celui mediteranean, media multianuală fiind de circa 11 °C. La Orșova, temperatura medie multianuală este de 11,2 °C, valoarea temperaturilor medii a lunii celei mai reci oscilează între -1 și 1°C, iar cea a lunii celei mai calde între 20-23 °C. Valorile medii anuale cresc treptat de la vest spre est, inregistrându-se 11,2 °C la Moldova Nouă, 11,4 °C la Berzasca, 11,5 °C la Svinița, 11,6 °C la Drobeta-Turnu Severin. Temperaturile minime absolute sunt legate de stagnarea maselor de aer rece de circulație estică. În aceste condiții temperature aerului poate scădea până la -25 °C. Valorile record au fost de -27,8 °C în ianuarie 1942, -24,6 °C la Drobeta-Turnu Severin în ianuarie 1947, -20 °C în ianuarie 1985 la Berzasca. Temperatura maximă absolută înregistrează valori de 41 °C în Moldova Veche, 42,6 °C la Svinița, 42,5 °C la Orșova, 42,6 °C la Drobeta-Turnu Severin. Stratul de zăpadă atinge valoarea cea mai mare în Februarie (20-35 cm) dar nu durează foarte mult, circa 30-40 de zile/an.

Nera

Principala arteră hidrografică este râul Nera afluent de ordinul I al Dunării, care în secțiunea hidrometrică Naidăși din cursul său inferior, la ieșirea din zona de munte, colectează apele pe o suprafață de 1319 kmp. În cadrul Munților Locvei, râul Nera prezintă o direcție de curgere, la început, de la S-E la N-V între Șopotu Nou și Sasca Montană, iar de aici, până la vărsare în Dunăre, curge în cea mai mare parte de la N-E la S-V sau N-S. Pe acest traseu însumează o lungime de circa 60 km și adună apele de pe versantul nordic al Munților Locvei. Cei mai importanți afluenți al Nerei în acest sector plecând de la vest la est sunt următorii: Micoș, Sușara și Răchita cu Cremenița, care în cursul superior poartă denumirea de Boiștea.

În porțiunea de chei, care se desfășoară pe o lungime de 22 km între Drăste și Sasca Montană, râul Nera curge pe direcția SE-NV. Aici cursul său prezintă un grad avansat de sinuozitate care se ridică la o valoare de 1,60. Panta râului este de 20,9% la Dalboșet și 14,5% la Sasca Montană, iar viteza curentului de apă se înscrie în medie între 0,5-3,0 m/s. În strânsă legătură cu oscilațiile debitelor lichide se prezintă adâncimea și lățimea râului Nera în secțiunea activă, care diferă de la un punct la altul și de la o lună la alta. Adâncimile cursului de apă ating în sectorul cheilor în medie 1-3 m, însă la ape mari și la viituri pot să ajungă pâna la 5-15 m. Versantul sudic al Munților Locvei este brăzdat de o serie de râuri care se varsă direct în Dunăre. Acestea prezintă lungimi și suprafețe bazinale destul de reduse, care în majoritatea lor se desfășoară în aria unității muntoase (Ujvari 1965).

Din punct de vedere a climei în valea Nerei este caracterizat printr-un climat temperat continental de dealuri, cu ierni moderate, veri calde, cu precipitați bogate, cu amplitudini termice reduse, cu evidente influențe mediteraneene. Temperatura medie anuală este de 10 °C, cea mai scazută fiind în luna ianuarie de -2 °C iar cea mai ridicată în iulie de 20 °C. Valoarea medie anuala a precipitatiilor este de 900 mm/mp. Vânturile dominante sunt Austrul din direția SV și Cosava din direcția NE.

Cele mai importante râuri și bazine hidrografice din acest sector pornind de la vest la est, sunt următoarele: Radimna (F= 81 km; L=24 km), Prâva (F= 11 km; L=7 km), Valea Mare cu Boșneagul (F= 62 kmp; L=11 km), Liuborajdea (F= 41 km; L=8 km), și Sichevița care se fac prezentă prin cursul său superior alcătuit din afluenții Camenița și Graniesca.

Radimna, în afara faptului că este un rău, reprezintă și o localitate, toponimul vine însă de la hidronim. Bazinul hidrografic al râului Radimna este inclus în totalitate în cadrul Parcului Natural Porțile de Fier. Forma bazinului este alungită si are o direcție ciudată de la est la vest, contrară cu majoritatea râurilor tributare direct lacului de acumulare din această zonă (Anuarul 1925).

Toate cursurile de pe versantul sudic al sudic al Munților Locvei curg în cea mai mare parte pe direcția N-S. Excepție de la această regulă face râul Radimna, care din zona de obârșie până la punctul Cracul Înalt curge pe direcția SE-NV, de unde se îndreaptă spre Dunăre ca și celelalte râuri pe un traseu de la nord la sud. Se poate aprecia că râul Nera, care constituie principala arteră hidrografică a Munților Locvei, precum și celelalte râuri afluente acesteia și Dunării, dispun de elemente morfometrice și hidrologice care diferă de la o secțiune la alta în funcție de complexitatea cadrului natural, care de altfel determină modul de manifestare și de dezvoltarea a regiumului hidrologic.

Regiumul de alimentare a râurile din Parcul Natural ”Porțile de Fier” prezintă o alimentare mixtă datorită constituției geografice (calcare, roci cristaline, roci sedimentare) existentă în cadrul bazinelor de recepție, precum și a influențelor climei vest-oceanice și dinspre Marea meditereană. Ca urmare, regimul apelor se caracterizează prin debite ridicate în timpul primăverii (prin topiri periodice ale zăpezilor, începând din luna februarie) și la sfârșitul toamnei și printr-o serie de viituri de primăvară și vară de scurtă durată, determinate în special de ploi torențiale de mare intensitate.

Cerna

Râul Cerna se varsă la Orșova în Dunăre printr-un golf de mari dimensiuni, urmare a pătrunderii Dunării în gura de vărsare a râului Cerna. Râul Cerna este de fapt un afluent al râului Cernișoara, pe baza faptului că Cernișoara are izvoare mai sus decât Cerna. În Cernișoara se varsă mai întâi o parte din apele Motrului aduse printr-un tunel. La mică distanță în aval, pe partea dreaptă se află izvoarele Cernei (râul iese la suprafață prin mai multe guri, funcție de debitul izvorului). După unirea cu Cernișoara ia naștere râul Cerna care este zăgăzuit de barajul de pământ (rocă și argilă) de la Ivanu și condus printr-o galerie subterană către sistemul Cerna-Motru-Tismana. Structura barajului permite doar ca o mică parte din apa lacului să curgă pe valea propriu-zisă a Cernei (debitul de autocurățire). Ceea ce ajunge la punctul de vărsare în Dunăre sunt de fapt în cea mai mare parte afluenții Cernei.

Prin poziția sa geografică, bazinul Cernei este supus predominant circulatiei atmosferice de vest și sud-vest. Astfel, cu exceptia sectorului nordic al zonei, respectiv sectorul înalt al Munților Godeanu și parțial al Munților Cernei, în tot timpul anului, dar mai ales iarna, au loc invazii de masa de aer umed și cald de origine mediteraneana și oceanică, care determină valori mai crescute ale temperaturii aerului, decât în restul tarii. În timpul verii exista un grad mai mare de instabilitate termica, evidențiat de frecvența averselor însoțite de descărcări electrice. Ciclonii mediteraneeni transportă aerul umed, care la întâlnirea cu munții din bazinul Cernei, da naștere la precipitații orografice, fenomenul fiind mai frecvent în lunile noiembrie-decembrie, când cad ploi abundente. În perioada rece se face simțită și efectul anticiclonului siberian, care determină uneori producerea ninsorilor și a viscolelor în bazinul Cernei, dar de durata și intensitate redusă. Faptul că Valea Cernei este protejată de masive muntoase înalte, în special în partea de nord, varietatea litologică, fragmentarea accentuată a reliefului, existenta a numeroase abrupturi, în unele locuri adevarați pereți stâncoși, gradul de acoperire cu vegetație determină pe suprafața parcului o serie de topoclimate.

Relieful dispus în trepte de la peste 2000 m altitudine pâna la 168 m în zona Baile Herculane, determină o varietate a temperaturilor medii anuale, de la 0 °C pe înaltimile Muntilor Godeanu, pâna la aproape 11 °C în partea inferioară a bazinului. La Băile Herculane, cu toate că ne aflăm în plina regiune de munte, temperatura medie multianuală este de 10,5 °C la fel ca în Câmpia Româna, Dobrogea Centrală și Câmpia Crișanei. Variația în înalțime a temperaturii aerului se modifică de la un anotimp la altul, chiar de la o lună la alta, diferențele cele mai mari fiind în lunile cele mai reci sau cele mai calde. Fluctuația altitudinii izotermelor s-a făcut resimțită atât în formarea solurilor, cât și în etajarea vegetatiei, un fapt caracteristic fiind, un strat de situare a pădurilor de fag direct sub vegetația etajului alpin.

Precipitațiile variază în funcție de altitudine fiind mai accentuate la înălțimile 1600-2000 m, la peste 2000 m, temperaturile scazute și aerul mai puțin umed eliberează cantitați reduse de precipitații. Repartiția anuală a precipitațiilor prezintă două maxime și două minime anuale, datorită influenței oceanice și mai ales a celei mediteraneene. Influența mediteraneană este destul de accentuată, masele de aer umed fiind canalizate pe culoarul Cernei și mărind gradul de umezeală și provocând cantități mari de precipitații la Cerna Sat și înălțimile bazinului superior de pâna la 1200-1300 m. ”Efectul de vale” face ca momentul producerii maximului de la începutul verii să fie mai timpuriu la Băile Herculane fată de Topleț și Orșova, iar la Cerna Sat mai timpuriu decât în bazinul inferior. Diferențele de nivel din cuprinsul bazinului Cernei, orientarea generală și deschiderea culoarului spre sud, sud-vest, lărgirile din bazinul superior și dispunerea perpendiculară a culmilor secundare determină o mare varietate a condițiilor climatice, ceea ce indica existența mai multor topoclimate.

Caracterul de alimentare mixtă a râurilor, se pune de altfel în evidență prin cunoașterea și precizarea surselor de alimentare care, de exemplu, la stația hidrometrică Dalboșet de pe râul Nera în perioada 1950-1967, s-a prezentat după cum urmează: 37,7% alimentară subterană, 23,6% alimentare nivală și 38,7% alimentare pluvială (Velcea 1971). Aceste surse de alimentare asigură în cea mai mare parte a anului o scurgere permanentă pe majoritatea râurilor, dar sunt și situații când se constată și fenomenul secării, în special pe o serie de râuri de pe versantul sudic al munților, care se varsă în Dunăre cum ar fi: Radimna, Pârva, Boșneag etc.

Se poate aprecia deci, că cea mai mare pondere în cadrul surselor de alimentare revine celor superficiale, îndeosebi mediului multianual care diferă de la un râu la altul și de la o stație hidrometrică la alta, fiind cuprins între 10,6 m3/s la Dalboșeț și 13,21 m3/s la Sasca Montană pe râul Nera și 0,80 m3/s pe râul Radimna. În același timp, scurgerea medie specifică multianuală a oscilat pe Nera între 11,1/l/s/km la Dalboșeț și la 10,8/l/s/km la Sasca Montană. Râul Rudăria este un curs de apă, afluent al râului Nera. Pe râul Rudăria, în comuna Eftimie Murgu, Caraș-Severin există o rezervație mulinologică cuprinzând mai multe mori de apă cu ciutură orizontală.

Analizând caracterul hidrobiologic al cursurilor de apă din sectorul Moldova Veche – Gura Văii, în lumina cerințelor ecologice ale taxonilor identificați se pot trage unele concluzii valabile pentru caracterului întregii rețele hidrografice.

Folosind drept criteriu cantitatea de apă pe care o transportă, suprafața bazinului și dimensiunile albiei minore și majore, se pot defini următoarele categorii de râuri în zona Porților de Fier:

Râuri mari de munte având bazinul de recepție cuprins între 200 și 1500 km2, lungimea cursului între 30 și 100 km, debitul mediu de apă între 0,5 și 15 m3/s. Aici pot fi cuprinse Cerna și Berzasca;

Râuri mici de munte al căror bazin de recepție este cuprins între 100 și 500 km2, lungimea cursului între 20 și 50 km, debitul de apă între 0,2 și 5 m3/s. În această categorie se pot încadra Eșelnița, Mraconia, Bahna, Sirina, Elșeva și Bozneațca;

Pârâuri de munte al căror bazin de recepție, lungime a cursului și debit de apă sunt sub limita inferioară a râurilor mici de munte. În această categorie sunt cuprinși cei mai mulți dintre tributarii Dunării din sectorul Porților de Fier: Dubova, Plavișevița, Liubotina, Tișovița, Iuți, Oravița, Camenița, Alibeg, Sicolovăț, Vărad, Ogășale și altele.

Din punct de vedere a regimul, scurgerea anuală și multianuală a fost analizată sub aspectul modului de manifestare a debitelor medii, maxime și minime. Analizându-se datele existente se poate aprecia că în evoluția debitelor maxime anuale se observă o periodicitate de 1-2 ani în producerea unor ape crescute și scăzute față de valoarea medie multianuală din intervalul 1956-1975. Valoarea debitelor se înscriu în regimul de scurgere al apelor sub forma unor unde de viituri cu un caracter destul de pronunțat. Cele mai semnificative și mai importante viituri ca amploare s-au produs pe râurilor din Munții Locvei și Almăjului în lunile aprilie și mai în urma topirii zăpezilor și ploilor de primăvară și în iunie-iulie datorită considerabile de peste 300 m3/s. Debite anuale minime absolute au fost cuprinse între 2,41 m3/s (1975) la Dalboșeț pe Nera.

Din punct de vedere a regimului de scurgere a aluviunilor putem să declarăm, că aceasta depinde atât de factorii climatici, cât și de cei fizico-geografici (relief, litologie etc.) ai teritoriului luat în considerare. În această direcție se poate aprecia că în evoluția scurgerii medii de aluviuni, în suspensie sunt evidente oscilații de la un râu la altul, în funcție de mărimea suprafeței bazinelor de recepție și de condițiile locale specifice fiecăruia în parte. Acest material este deplasat în timpul viiturilor și el se acumulează în zonele de bazine, unde curentul este mai slab, determinând formarea ostroavelor. În acest sens, mai ales după ploile torențiale, o mare cantitate de material aluvionar, este depusă în zonele de vârsare a râurilor. De regulă, în aceste zone albia minoră este mai largă, fiind însoțită de o albie majoră. În general, depozitele aluviale, proluviale și coluviale, formează un singur strat acvifer, cu caracter freatic, delimitat pe de o parte de fluviu și pe de altă parte de versanții Defileului Dunării și ai văilor afluente.

Din punct de vedere a regimului termic și de îngheț, putem considera că se află sub directa influență a temperaturii aeruilui și într-o anumită măsură sub influența factorilor hidrologici și antropici. Temperatura apei, care se află în strânsă legătură cu temperatura aerului prezintă o evoluție rapidă în timpul anului. În cadrul acestei evoluții sa constatat că procesul de încălzire a apei începe din luna februarie odată cu creșterea temperaturii aerului. Valorile medii cele mai mari se întâlnesc în lunile iulie și august, când pot să atingă pe râuri 16 oC-18 oC.
Începând cu luna septembrie se produce o scădere a temperaturii apei râurilor prin cedarea de căldură acumulată în perioada caldă a anului, ajungând în lunile de iarnă la 0 oC și 3,6 oC. În perioada între 1956-1988 temperatura multianuală a oscliat între 8,9 oC la Dlaboșeț și 12,3 oC la Sasca Montană. Valorile maxime absolute înregistrate au fost de 30 oC la Dalboșeț și 29,9 oC la Sasca Montană (Glăvan, 2002). Înghețul apelor în Munții Locvei, se pune în evidență prin apariția fenomenelor de iarnă cum ar fi: gheața la mal, sloiuri, pod de gheață. În general, formațiunile de gheață apar pe râurile din Munții Locvei în medie în ultima decadă a lunii decembrie sau la începutul lunii ianuarie și dispar în prima decadă a lunii februarie. Durata fenomenelor de iarnă este în medie de 20-24 de zile.

Din punct de vedere al regimului hidrochimic putem să considerăm faptul că unele caracteristici chimice și calitatea apei râurilor care drenează munților din Parcul Natural „Porțile de Fier” sunt determinate atât de factorii naturali cât și de activitatea socio-economică. În acest sens trebuie să precizăm că principalele elemente ale compoziției chimice a apei prezintă variații evidente în timpul anului. Astfel mineralizația totală a oscilat între 110-200 mg/l iar materiile în suspensie între 8-290 mg/l. În același timp, oxigenul dizolvat a fost cuprins între 90-111%. Dintre ioni, procentul cel mai mare îl deține ionul biocarbonatic, după care urmează cel de calciu și de sulfat, fapt ce determină ca majoritatea râurilor să se încadreze în general în categoria apelor bicarbonatate-calcice. Aciditatea apei exprimată prin pH, este în medie de 7-8.

Din punct de vedere al structurii floristice a apei curgătoare, există un număr de 254 taxoni de alge. De menționat este însă faptul că din numărul total de taxoni numai 38 sunt prezenți cel puțin în majoritatea râurilor. De asemenea, 102 din ei sunt prezenți și în conozele microfitice din șenalul Dunării; observăm, însă, că în timp ce în fitoplanctonul șenalului prezența taxonilor perifitici și microfitobentici este remarcabilă, în râurile și pâraiele afluente taxonii planctonici lipsesc aproape total.

Din punct de vedere faunistic, râurile studiate cuprind reprezentanți ai tuturor grupelor de nevertebrate caracteristice apelor curgătoare. Dintre celenterate, Hydra sp. formează mici colonii pe pietrele din curentul apei. Turbelariatele, prezentate prin Polycelis nigra și Dugesia gonocephala, se caracterizează prin dominanța celei dintâi în zona de vărsare a râurilor, cea de-a doua având o răspândire mai largă în sectoarele mai din amonte. Oligochetele cuprind o diversitate de specii, din care cele 28 de forme identificate sunt specifice unor variate condiții ecologice, însă de exemplu hirudineele sunt rare, găsându-se într-un singur loc, râul Plavișevița. În schimb, ostracodele, specii bentofile sunt bine reprezentate.

Râurile sunt grupate din punct de vedere ecologic:

Râuri mari de munte, cu biocenoze mai mult sau mai puțin stenotope, în care variațiile condițiilor de mediu sunt mai constante; în această categorie pot fi încadrate râurile Berzasca și Cerna;

Râuri mici de munte, în care condițiile de mediu sunt mai labile. Biocenozele au, mai mult sau mai puțin, un caracter euritop. Aici pot fi menționate: Bahna, Vodița, Elișeva, Sirina, Camenița, Crușovița

Pârâuri de munte, în care condițiile de mediu au o mare discontinuitate, determinând chiar dispariția totală a biotopului acvatic, aici menționăm pârâurile Slătinicul Mare, Tișovița, Alibeg, Vărad.

În analiza zoogeografică a faunei din zona Parcul Natural ”Porțile de Fier” ținem seama atât de răspândirea actuală a diferiților taxoni, cât și de originea lor. Referindu-ne la aceste criterie, organismele animale din zona Parcul Natural ”Porțile de Fier” din diferitele grupe sistematice se încadrează în mai multe catagorii. Situația prezentă a zonelor umede și a componenței avifaunei parcului sunt urmare a creării barajului de la Porțile de Fier I, care a determinat apariția de noi zone umede, reprezentând habitate pentru păsările acvatice și limicole.

Peștii consituie grupul de organisme acvatice dulcicole cel mai bine cunoscut, fiind în același timp și grupul de bază în studiile de zoogeografie dulcicolă. Luându-se în considerare tipurile de areal actual, peștii primar-dulcicoli se impart după P. Bănărescu (1973) în următoarele categorii:

Specii holargtice cu răspândire euro-sibiro-est-nord-americană: Esox lucius și Perea fluviatilis, cu răspândire holarctică și parțial est-asiatică: Lota lota.

Specii palearctice, cu răspândire continuă în Europa, Siberia și Asia estică: Phoxinus phexinus, Nemachilus barbatului, Gobio gobio, Ciobitis taenia și Carassius auratus. Cu răspândire discontinuă auro-est-asiatică, lipsind în Siberia: Syprinus carpio, Rhodeus sericeus și Cobitis elongate. Specii euro-siberiene Acipenser ruthenus, Leuciscus idus, Rutilus rutilus, Tinca tinca, Carassius carassius și Acerina cernua.

Specii euro-ponto-caspo-aralice cu răspândire mediteraneană, cu specii europeană (Alburnus alburnus, Barbus barbus și Cottus gobio), specie euro-anatolică (Leuciscus cephalus), specii nord- și central-europene (Blicca boerkna, Chondrostoma masus și Musgurnus fosilis), specii euro-caspo-aralice (Scardinius crythrophthalmus, Alburneides bipunctatus și Abramis brama), specii central europene-ponto-caspo-aralice, care lipsesc în vestul Europei (Aspiu aspius, Pelecus cultratus, Silurus glanis și Stizos-tedion lucioperea).

Specii central- și est-europene (Vimba vimba și Abramis balerus), specie sud-europeană-carpatică (Barbus meridionalis).

Specia endemică de răspândire în Parcul Natural ”Porțile de Fier”, Hucho hucho, relict glaciar, care în prezent este endemic în unii afluenți montani ai Dunării, în urmă cu 40-50 de ani se găsea și în zona caractelor. Specie comună Dunării cu Nistrul: Aspro zingel, specie comună Dunării cu Vardarul: Aspro streber. Referându-ne la subspecii, în zona Porților de Fier, atât în Dunăre, cât și în afluenți și în bălți, se găsesc o serie de subspecii ce aparțin următoarelor categorii:

-subspecii central-europene: Leuciscus cephalus cephalus, Aspius aspius aspius, Alburnus alburnus alburnus, Blicca bjoerkna bjoerkna, Noemachilus barbatulus barbatulus, Cobitis taenia taenia și Cottus gobio gobie.

– subspecii euro-siberiene: Leuciscus idus idus, Phoxinus phoxinus phixinus, Lota lota lota și Perca fluviatilis fluviatilis.

– subspecii europene: Rhodeus sericeus amarus și Cyprimus carpie;

-subspecii danubio-vest-europene: Alburnoides bipunctatus bipunctatus, Chondrostoma nasus nasus și Barbus barbus barbus;

-subspecie nord-ponto-caspică: Acipenser ruthenus ruthenus;

-subspecii nord-pontice: Chalcalburnus claocoides mento și Cimba vimba carinata;

– subspecie danubiano-carpatică: Barbus meridionalis pentenyi;

– subspecii endemice în bazinul Dunării (atât în fluviu cât și în afluenți): Rutilus rutilus carpathorosicus, Abramis brama danubii, Cobie albipiunatus vladykovi, și Aspro streber streber;

-subspecie proprie Dunării: Cobitis aurata bulgarica;

Caracteristic pentru afluenții Dunării din zona Baziaș – Porțile de Fier este faptul că ei păstrează un caracter montan până la vărsare. Din această cauză, speciile de pești de munte, cum sunt Cottus gobio și Barbus meridionalis petenyi ajung în contact cu speciile tipice de șes, și de Dunăre, ca Gobio albipinnatus vladykovi și Leuciscus idus, întâlnind aici singura regiune din țară în acest sens.

În ihitofauna acestor râuri se pot distinge astfel trei categorii ecologice de pești: de munte, proprii râurilor de șes, și de Dunăre. Speciile aparținând primelor două categorii pot fi considerate ca autohtone în râurile repective. Există și o specie, cleanul (Leucuscus cephalus), care se întâlnește atât în Dunăre cât și în râuri, destul de sus spre munte, formând populații autohtone. Astfel, scobarul (Chondrostoma nasus) este frecvent în Dunăre, de unde urcă pe afluenți, dar există și populații autohtone în cele două râuri mai mari: Cerna și în mai mică măsură, Berzasca.

Păstrăvul de munte (Salmo trutta fario) se regăsește numai în Brezasca, Sirina, Mraconia, Eșelnița, Cerna și Slătincul Mare. În primele patru râuri specia ar putea să nu fie autohtonă, ci introdusă de om. Alte populații în râuri de munte: zglăvoacă (Cottus gobio), boișteanul (Phoxinus phoxinus), molanul (Noemacheilus barbatulus) și porcușorul de vad (Gobio uranoscopus frici).

IV.1.2. Subecosisteme de ape stătătoare

Teritoriul parcului natural analizat se axează pe cel mai mare defileu creat de fluviul Dunărea în continentul european, fiind totodată singura arie protejată din țara noastră, riverană unui lac de proporțiile acumulării de la „Porțile de Fier”. Crearea lacului de acumulare a avut ca efect modificarea substanțială a sectoarelor de confluență, materializată prin apariția golfurilor la gurile de vărsare ale unor râuri mari afluente Dunării (Cerna, Bahna, Mraconia etc.), dacă la aceasta adăugăm multitudinea afluenților mai mici și a rescurgențelor, este justificată calificarea hidrografiei regiunii, ca element natural de referință. Caracteristicile hidrologice ale lacului Porțile de Fier sunt influențate în mod direct de factori naturali (caracteristicile geologice, geomorfologice și climatice, gradul de împădurire etc.), dar și de artificializările hidraulice realizate.

Particularitățile climatice ale Parcului Natural ”Porțile de Fier” reprezintă rezultatul interacțiunii dintre factorii fizico-geografici locali cu cei dinamici și radiativi. Apariția lacului de acumulare a schimbat considerabil raportul dintre factorii fizico-geografici locali.

Neomogenitatea suprafeței active (alcătuite din luciu de apă, terenuri nisipoase, calcaroase, suprafețe împădurite sau cultivate agricol), la care se adaugă configurația reliefului și circulația atmosferică frecventă din sectorul vestic, duc la modificări locale ale proceselor atmosferice. Acestea suferă intense perturbații: curenții de aer sunt canalizați în lungul văii Dunării și local capătă caracter turbulent; umezeala aerului capătă aici valori mai ridicate iar norii și precipitațiile au o frecvență mai mare decât în zonele limitrofe. Astfel, pe fondul climatului temperat continental, în cadrul Defileul Dunării s-a format un topoclimat specific, cu influențe submediteraneene; în definirea acestuia, circulația generală a atmosferei și particularitățile suprafeței active au rol dominant.

Dunărea se îngustează pentru prima oară dincolo de insula (românească) Moldova Veche, cunoscută sub numele de Defileul Golubac. Are 14,5 km lungime și 230 m lățime în cel mai îngust punct. Culmile în defileul urcă până la 500 m și sunt cel mai greu de ajuns de pe pământ. Valea Orșova este ultima secțiune mai largă înainte ca fluviul să ajungă la câmpiile Valahiei și la ultimul defileu, Cazanele Mari este cel mai cunoscut și mai îngust defileu: aici Dunărea se îngustează la 150 m și ajunge la o adâncime de până la 53 m.

În configurația componentei hidrologice a parcului, după 1970 a intervenit prezența lacului de acumulare de la Porțile de Fier I; ca urmare, Dunărea a suportat o modificare a regimului debitelor solide și lichide, a aluvionării albiei minore și majore, cu reflectare directă în starea și structura ecosistemelor acvatice și, indirectă, în cea a ecosistemelor terestre din proximitatea albiei majore. Lacul de acumulare, amenajat în sectorul defileului de la Porțile de Fier între anii 1967-1970, a determinat înălțarea nivelului apei cu peste 30 m, apa pătrunzând lateral, pe gurile de vărsare ale râurilor afluente și bazinele depresionare; la nivelul lacului, suprafața luciului de apă atinge aproximativ 32 000 ha, iar volumul circa 5000 mil. m3; golfurile create la gurile de vărsare ale râurilor afluente (Bahna, Cerna, Mraconia etc.) sunt dominate cu 400-600 m de cumuile muntoase limitrofe (Manea, 2003).

Regimul hidrologic al Cernei (un adevărat lac, cu cca. 5 km lungime, aproximativ 2 km lățime și 25 m adâncime maximă) suferă modificări substanțiale, în funcție de nivelul lacului de acumulare; astfel la cote maxime, caracterele lacustre se răsfrâng mai mult asupra golfului, datorită schimbului mai intens de ape dintre golf și lac, regimul termic este mai strâns legat de cel al lacului de acumulare, iar curenții formați de aportul de apă al Cernei, și regimul termic se află mai mult sub influența uscatului înconjurător.

Apariția lacului de acumulare a modificat profilul longitudinal al văilor afluente Dunării, prin intensificarea acțiunii de colmatare în cursul inferior al acestora; în acest sens, putem menționa bazinețele Belobreșca-Măcești și Moldova Veche-Pescari (Coronini). Prin construcția barajului între anii 1964-1972 a produs mutații semnificative la nivelul ecosistemelor naturale și umane. Valea Dunării mai jos de Belgrad a fost transformată în lac de acumulare, iar nivelul apei în amonte de baraj a crescut cu 35 m. Vechea Orșova, insula Ada Kaleh și cel puțin alte cinci sate, cu o populație totală de 17.000 de oameni, au fost evacuate. În consecință, a crescut suprafața luciului apei, creându-se noi habitate acvatice și ripariene, caracterizate de topoclimate specifice (creșterea umidității, scăderea amplitudinii diurne a temperaturilor etc.).

Referitor la categoria de calitate a apelor care drenează suprafața parcului natural, din analiza datelor statistice cuprinse în raportul înaintat Ministerului Agriculturii de către Prefectura județului Mehedinți, reiese că, în cea mai mare parte, cu excepția Dunării, hărțile hidrografice sunt practic imposibile. Apa Dunării, între Baziaș și Turnu Severin, este în general de calitate bună (categoria I), utilizabilă în toate folosințele, ceea ce demonstrează impactul relativ scăzut, exercitat asupra acestui ecosistem de către factorii externi. Acest lucru este favorizat și de debitul ridicat al Dunării (inclusive volumul lacului de acumulare), care prezintă un potențial de diluție ridicat.

În prezent, lacul de acumulare Porțile de Fier este utilizat pentru producerea de energie electrică, regularizarea debitelor Dunării, piscicultură, navigație și agrement, fiind un habitat preferat pentru multe specii de păsări.

Bararea albiei Dunării pentru o cotă de retenție la baraj de 69,5 m și cu adâncimea de peste 30 m față de regimul înainte de baraj, a determinat o ridicare, în sectorul Gura Văii de peste zeci de metri. Spre amonte, la confluența cu Nera spre exemplu, nivelurile au înălțat numai cu 20-30 cm peste cel anterior. Cea mai mare importanță pentru regimul hidrologic al lacului a avut viteza de curgere a apei; de la 3-5 m/s (înregistrată în timpul viiturilor), iar după realizarea Lacului Porțile de Fier viteza de scurgere a apei a scăzut sub 1 m/s, iar unele zone aproape de 0. Micșorarea vitezei de curgere favorizează depunerile de substanțe în suspensie pe fundul lacului mai ales în zonele mai liniștite. Transparența apei a crescut de la 20-30 cm până la 2-3 m. Deși pătrunderea în straturile profunde ale apei, a luminii și căldurii solare a determinat o încălzire mai accentuată a apei, care este diferită de regimul termic anterior, care se referă la instalarea unei stratificații termice variabile de la orizont la orizont, cu o dinamică specifică în funcție de anotimp.

O dată cu bararea Dunării s-a oprit și trecerea în sectorul amonte barajului a speciilor anadrome: morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de dunăre și anghila. Cega constituie una din speciile de bază ale pescuitului în lac. Arealul ei de producere însă este deplasat în sectoarele mai superioare ale râului, unde faciesul bental a rămas predominant pietros și cutremul apei mai puternic. În schimb, în lac cega a găsit condiții bune de nutriție, biocenozele cu gamaride și corofiide –hrană preferată de cegă –dezvoltându-se suficient. Creșterea cantitativă a fitoplanctului și zooplactonul a rezultat formarea unei importante baze trofice pentru speciile adaptate la o astfel de nutriție. Populațiile de obleț, babușcă, plătiscă, caras și batcă vor deveni predominante. Fiind cunoscut faptul că în etapa larvară și juvenilă majoritatea speciilor de pești au avut o nutriție fito-și zooplanctonică, se poate considera că pentru această categorie a populației piscicole există o abundentă bază trofică.

Apele stătătoare, oligotrofe până la mezotrofe au vegetație de Littorelletea uniflorae și/sau din Isoeto-Nanojuncetea. În cadrul Parcului Natural ”Porțile de Fier”, clasa de asociații Isoeto – Nanojuncetea este reprezentată de ordinul Nanocyperetalia, alianțele Nanocyperion flavescentis și de următoarele asociații: Dichostyli – Gnaphalietum uliginosi, (Soó și colab. 1964-1980); Lythrum tribracteatum – Lythrum hyssopifolia; Cypero – Juncetum (Soó, 1957; Csürös, 1947); Ranunculo lateriflori – Limosella aquatica (Pop 1962) și Pulicaria vulgaris – Mentheum pulegi. Apele puternic oligomezotrofe au o vegetație de bentonica de Chara spp. În Parcul Natural ”Porțile de Fier” acest habitat este reprezentat de asociația Charetum braunii (Coriolan 1961).

Vegetația acvatică plutitoare este edificată de asociația Lemnetum minoris (Oberd 1957), aceasta reunește cenozele de lintiță, care populează suprafața apelor stătătoare, cu adâncimea de 0,3-0,8 m (foarte frecvent în mlaștina de la vest de Schela Cladovei); dintre bioforme, în alcătuirea acestei asociații domină hidro-heliofitele, caracterul fitogeogradic fiind disputant aproape în mod egal de elementele cosmopolite și eurasiatice.

În lungul malului stâng al Dunării, în sectorul Moldova Veche – Gura Văii se găsesc o serie de ape stagnante cu caracter permanent sau temporar. Prin caracterul stagnofil al multor organisme ce pot fi găsite în aceste ape, ele se apropie cel mai mult de profil biocenotic al lacului, cum este bălții Drencova.

IV.1.3. Subecosisteme de mlaștini și terenuri inundabile

Asociațiile care conferă personalitate peisajului parcului sunt cele xerofile pioniere, și anume:

– asociația Alysso-Sedetum banaticum pe prundișuri;

– asociația Filagini –Vulpietum banaticum pe solurile aluvionare nisipoase și pe pârloagele în curs de înțelenire;

– asociația Trifolio molineri- Haynaldietum villosae pe solurile nisipoase de la baza pantelor puternice coluvionate sau pârloage.

Desfășurarea activităților umane și în special a celor agricole, pe de o parte, și extinderea spațiului construit, pe de altă parte, au favorizat procesul de ruderalizare a vegetației, fenomene care pot fi remarcate în pajiștile folosite în scopuri pastorale și în spațiul culturilor agricole.

Originalitatea lumii vegetale a spațiului circumscris parcului natural rezidă deopotrivă în prezența inedită, în interiorul sau pe versanții cu expunere sudică și estică a masivelor muntoase Almăj și Locva, a unor elemente floristice originare din regiunile de cîmpie. Prezența acestor elemente, multe originare din silvostepă sau chiar stepă, în plină zonă montană, poate fi explicată prin topoclimatul local cu influențe submediteraneene și prin expunerea sudică a versanților calcaroși, cu albedou ridicat. Pătrunderea lor este probabil să se fi produs într-un climat mai călduros, valea Dunării constituind o cale de migrație între câmpiile situate la est și vest de regiune.

Dintre acestea, menționăm elemente lemnoase ca:

Ulmus foliacea – în sectorul Cazanelor Mici și la Șvinița;

Ulmus procera – la Șvinița;

Ulmus laecis – în Cazanele Mici, pe valea Șirinei și valea Mraconiei;

Acer tataricum – la Orșova, pe valea Mraconiei, valea Ponicova;

Rhamnus cathartica – la Orșova, în Cazanele Mari, Cozla;

Ligustrum vulgare – la Orșova, între Dubova și Șvinița

Plantele ierboase includ specii ca:

Chrysopogon gryllus (element de silvostepă) – la Șvinița, Orșova

Stipa capillata (element de stepă) – la Cozla, pe roci calcaroase;

Eryngium campestre – la Moldova Nouă;

Digitalis lanata (element de sivostepă) – în Cazanele Mari

În această categorie apar soluri hidromorfe, care sunt afectate intens de hidromorfie, au o foarte mică răspândire în regiune și sunt reprezentate prin tipul de sol gleic. Solurile gleice sunt afectate intens de excesul de umiditate provenind din orizontul acvifer aflat la adâncime relativ mică, solurile gleice se întâlnesc numai în unele sectoare de luncă joasă, de pe Dunării, a Năidășelului (Valea Mare-Petrilova).

Litosulurile tipice au un profil subțire, cu o acumulare de humus de regulă bogat în materie organică și schelet, care trece la roca parentală. Litusolurile calcarice apar pe versanții calcaroși puternic înclinați. Regosolurile sunt soluri neevoluate formate pe materiale parentale afânate: depozite loessoide, materiale lutoase sau lutonisipoase fără carbonați, produse de alterări ale formațiunilor detritice Miocene sau ale rocilor consolidate. Psamosolurile sunt slab dezvoltat întâlnite în sectoarele cu nisipuri remaniate eolian, semifixate sau fixate. Vegetația naturală este destul de rară și săracă. Prostosolurile aluviale, prezintă depozite aluviale sau aluvio-proluviale relativ recent depuse, slab afectate de solificare. Ele se întind ca o fășie îngustă de-a lungul cursurilor interioare sau ocupau grindul nisipos de-a lungul Dunării și în prezent inundat. Soluri aluviale prezintă soluri în curs de formare, corespunzând stadiului inițial de solificare a depozitelor aluvionare. Sunt răspândite de-a lungul Dunării și Nerei, cât și afluenților săi și ocupă și conuri proluviale mai rar inundate și aluvionate. Alte formațiuni de suprafață a teritoriului Parcul Natural ”Porțile de Fier” nu sunt ocupate de soluri propriu-zise, ci de formațiuni ce nu pot fi considerate sol. Dintre acestea pot fi întâlnite: stâncări și grohotișuri, nisipuri, halde și mlaștini.

Vegetația acvatică plutitoare este edificată de asociația Lemnetum Minoris, aceasta reunește cenozele de linitiță care populează suprafața apelor stătătoare, cu adâncimea de 0,3-0,8 m (foarte frecvente în mlaștina de la vest de Schela Cladovei); dintre bioforme, în alcătuirea acestei asociații domină hidro-heliofitele, caracterul fitogeografic fiind disputat aproape în mod egal de elementele cosmopolite și eurastiatice.

Vegetația acvatică natantă, ficată prin sistemul radicular de patul aluvial, preferă mlaștinile cu adâncime mai mare (0,5-1,5 m), alimentate din pânza freatică a luncilor, în care nivelul apei este influențat de schimbările nivelului de bază al apelor principale. Asociațiile vegetale caracteristice aparțin continului Potametalia și joacă un rol decisiv în procesele de purificare a apelor; reprezintă de asemenea biotopurile principale ale faunei din aceste biocenoze. Asociația principală a ordinului Potametalia, Polygono-Patumetum naturalis, este amintită pentru prima dată în regiunea Parcul Natural ”Porțile de Fier” de (Rațiu 1968), pe fosta insulă Ada Kalleh, în mlaștinile din șanțurile de apărare. Fitocenoze ale acestei asociații mai sunt citate de N. Roman în mlaștinile de pe văile Târziu, Bahna și Topolnița.

Vegetația palustră apare în lungul Dunării și a văilor afluente mai mari (Topolnița, Bahna, Cerna), unde pe alocuri s-au format mlaștini, a căror vegetație tinde a fi dominată de papurisuri. Principalii edificatori ai fitocenozelor palustre sunt speciile: Phragmites australis, Typlha angrastifallia, Glyceria mazzimus, Batamas umbellatus etc. Pâlcuri mai bine integrate de trestișu-papurisuri se află în mlaștina de la vest de Schela Cladovei, în compoziția floristică a asociației Scirpeto-Phrugmitetum este prezent un număr de 40 de specii, dintre care peste 50% aparțin clasei Pliragmitetea. De obicei, cernozele cuprind un număr mic de specii, deci se caracterizează printr-o biodiversitate redusă.

Întreaga zonă alcătuiește un biotop care atât prin relațiile sale cu fluviul, cât și prin structura și dinamica biocenozelor ce se dezvoltă aici se aseamănă cu zona inundabilă propriu-zisă – considerată a începe în naval de Calafat. Apele semistagnate putem să le numim și bălți, acestea se formează pe terasele cele mai joase din apropierea fluviului în urma viiturilor Dunării. Bălțile temporare sunt situate în următoarele puncte: Insula Ada-Kaleh, balta Eșelnița, balta Dubova, balta Cozla. În bălțile temporare biocenozele limnofile au un caracter ciclic și intermitent. În acest sens, în evoluția și dinamica biocenozelor de mlaștini distingem cel puțin două etape principale. Prima, în timpul primăverii în perioada viiturilor mari, când apele Dunării se revarsă peste maluri inundând arealuri mai joase, și a doua, după ce contactul direct cu apele fluviului se întrerupe și terenurile inundabile sunt alimentate cu ape de infiltrație. În prima etapă există deja numeroase organisme care îmbogățesc flora și fauna, apele proaspete ale râurilor, bogate în substanțe biogene, ce contribuie la fertilizarea acestui biotop. În etapa a doua acest echilibru se dereglează, suspensiile se depun, plantele macrofite devin elementul dominant, invadând întreg biotopul.

Vegetația de pădure higrofilă (zăvoi) prezintă un areal foarte discontinu, fiind puternic afectată de inundarea produsă de lacul de acumulare (au existat pe insula Ada Kale). Asociațiile de zăvoi, constituite din sălcii, plopișuri, iar în stratul ierarhice Raltus cuesilus, Glecomia herdierocea etc., apar în luncile Cernei, Bahnei, Vodiței, Jidoștiței, Topolniței. Pădurile hidrofile sau zăvoaiele, mult mai extinse odinioară, în lunca Dunării și ostrovul Moldova Veche, ocupă acum areale restrânse, aici ca și în Valea Nerei, fiind alcătuite din sălcete cu Salix alba, Salix fragilis, Salix purpurea, iar pe râurile montane, Radimna, Camenița, Micoș etc. din anunușuri (Alnus glutinosa). Ca subarboret predomină tufe izolate de mur și cătină roșie.

Medicago minimae și Aegilopsetum triaristati, care se dezvoltă la baza pantelor, pe material coluvionat, nisipos-lutos, sortat de ploile torențiale, de ex. între Gura Văii și confluența Topoliței cu Dunărea; este dominată de terofite și elemente submediteraneene.

În pâlcuri, prin poienile dintre Valea Oglănicului și Valea Târziu sunt diseminați ca indivizi izolați Cachrysetum ferrulacea, Cachrys ferulacea etc. Fitocenozele cu Cachrys ferulacea preferă pantele puternic înlclinate, unde specia edificatoare realizează adesea o acoperire de 60% în asociație, hemicriptofitele domină atât procentual, cât și prin acoperire, fitogeografie, asociația este domniată de elemente mediteraneene. După Roman (1974) specia Cachrs ferulacea este un bun lito-indicator pentru anumite stadii de dezagregare a rocilor pe care se dezvoltă. Pe rocile calcaroase se evidențiază pajiști de stâncărie, alcătuite din elemente calcifile pontice, panono-pontice, submediteraneene și mediteraneene.

IV.2. Ecosisteme forestiere

Marea diversitate fitocenotică a peisajului vegetal este inclusă în cele 196 asociații vegetale, dintre care 17 sunt endemice. Din cercetările întreprinse până în prezent rezultă, că fauna Parcului Natural ”Porțile de Fier” se compune din 5205 taxoni, dintre care 4873 nevertebrate și 332 vertebrate. Dintre vertebrate, o prezență ridicată înregistrează clasa Aves, cu 205 de reprezentanți, urmată de clasa Pisces, cu 63 de reprezentanți, clasa cel mai slab reprezentată fiind Amfibia, cu doar 12 taxoni. Caracteristica faunei Parcului Natural ”Porțile de Fier” o constituie amestecul de elemente boreale montane cu cele sudice mediteraneene și sud-estice ilirice, balcanice, moesiace, precum și caracterul relict al elementelor nordice și sudice, care au supraviețuit în enclave, după (Călinescu și Iana 1964).

Grupările vegetale din perimetrul Parcului Natural ”Porțile de Fier” reflectă atât condițiile genetice ale florei, cât și condițiile de relief, edafice și topoclimatice, cu vădite influențe submediteraneene. Informațiile obținute din analiza materialului bibliografic, a planurilor de amenajamente silvice și propriile observații au permis conturarea profilului grupărilor vegetale existente în arealul parcului natural.

Situarea la adăpostul Carpaților, în calea maselor de aer circummediteraneene și la răscrucea unor valuri de migrații floristice și faunistice cu obârșii diferite și care s-au succedat începând cu optimul postglaciar, precum și condițiile naturale locale, au determinat unele particularități biogeografice distincte regiunii studiate. Aici se constată o mare complexitate și varietate floristică și faunistică legată de amestecul elementelor boreal-montane cu cele central-europene și sud-estice și mai ales cu cele termofile sudice, de prezența numeroaselor endemisme și relicte sudice și nordice, de apariția unor specii la altitudini neconforme habitatului lor, de etajarea pe verticală a asociațiilor, etc. trăsături care dau originalitatea fito- și zoogeografică acestui teritoriu. Vegetația se caracterizează printr-o mare varietatea floristică și este alcătuită din păduri, tufărișuri termofile și pajiști secundare, dispuse în etaje bine exprimate, cu toate că anumite particularități concrete de relief, litologice, topoclimatice, soluri și chiar activitatea antropică au modificat, uneori, succesiunea zonală sau au înlocuit unele specii cu altele conducând la mozaicarea asociațiilor de plante.

Peisajul Parcul Natural ”Porțile de Fier” este suprapus în mare parte versantului sudic al Munțiilor Locvei și Almăjului, se caracterizează prin etajarea altitudinală a vegetației, în concordanță cu etajarea climatică. Conform clasificării realizate de Doniță (1992), pentru Carpații de Sud-Est (Românești) sunt caracteristici trei etaje de vegetație bine individualizate (etajul montan, subalpin și alpin), din care tipul montan inclus în teritoriul parcului este bine reprezentat.

Pădurea reprezintă cel mai complet și complex geosistem terestru, exercitând influențe regulatoare asupra fiecărui fenomen, element și proces din natură; ea protejează și stabilizează solul și climatul; regularizează regimul hidrologic; controlează eficiența ciclului nutrienților între sol și vegetație; reprezintă cel mai important indicator al productivității terenurilor și, nu în ultimul rând, reprezintă un excelent mediu de viață pentru numeroase specii de plante și animale. Pădurile, bine dezvoltate în interiorul munților (85% grad de împădurire) și mai restrânse pe urmă (40%) se caracterizează prin marea varietate fitocenologică și prin aspectul mozaicat al asociațiilor, trăsături legate atât de condițiile edafice cât mai ales de defrișările succesive, care au început încă din secolul al XVIII (1718-1753) pentru lemnul de mină. De aceea, cea mai mare parte a pădurii are o vârstă de 50-80 ani și numai în areale mici depășește 100 de ani și se află în stadiul de climax în raport cu condițiile staționale și mai ales de sol. Prezența insulară a arboretelor de diferite specii în arealul fagului sau gorunului ca și clasele de producție (50 % dintre păduri au clase inferioare), reflectă această situație (Glăvan 2002).

Caracterul montan, precum și poziția biogeografică a regiunii, se impun în dispunerea altitudinală a pădurilor: făgete, gorunete, cereto-gârnițete și tufărișuri termofile. De asemenea, și vegetația primară a pajiștilor a fost puternic modificată prin activitatea antropică (excepție face vegetația de stâncărie) și de aceea se întâlnesc numai pajiști secundare intercalate între terenurile agricole și formate din mai multe asociații de plante în funcție de condițiile ecologice specifice.

Din punct de vedere geologic, formațiunile geologice ale sectorul Danubian se dezvoltă în lungul defileului de la est către vest, până în apropiere de Șichevița. Formațiunile cristaline au fost identificate în două unități tectonice majore, și anume cea de Almă la vest și unitatea Retezat Varadena la est (Codarcea 1961), la rândul său, unitatea de Almăj, delimitată de liniile tectonice Rudăria și Mraconia, este reprezentată prin două subunități tectonice: zona Ielova la vest și cea de Poiana Mraconia, la est.

Zona Ielova este constituită din roci amfibolitice, gnaise biotitice, gnaise granitice micacee, magmatte, pegmatite associate cu corpuri de serpentinite. În partea de vest a zonei, la contactul cu cristalinul getic din lungul liniei Rudăria, cristalinul zonei Ielova a fost afectat puternic de un metamorfism dinamic; în partea de vest sud-vest se dezvoltă un complex de metamorfism mai scazut în zona Toronița. Acesta include filite, cuartite, șisturi verzi cu nivele de metagabrouri și amfibolite.

Zona Poiana Mraconia continuă spre est aria de dezvoltare a sedimentarului zonei Șvinița și este marginită la rândul său la est de granițele de Cherbelezu și de masivul de serpentinit de la Țișovița. Cristalinul său este constituit din paragnaise cu mica, roci amfibolice și gnaise feldspatice, intersectate de granite, alpite, cuarto-porfire și lamporfire. Aceste roci au fost afectate de metamorfism dinamic în apropierea liniei Mraconia. În cadrul unității de Retezat-Ogradena au fost separate două zone și anumite: zona Corbu la vest și zona Neamțu, la est. Permianul este deosebit de bine dezvoltat în zona Șvinița, în cadrul unui complex de roci terigene și în cadrul altui complex de piroclastite și roci vulcanice efusive. Ciclul Jurasic-Cretacic inferior deține un pachet de depozite care se așterne direct peste formațiunile paleozoice sau cristaline. Jurasicul inferior este predominant detritic, numai în zona Șirinia deosebindu-se și un facies calcaros marin fosilifer purtător de cărbuni, în aceeași zonă, partea superioară a Jurasicului inferior îmbracă două faciesuri: unul abisal, cu gresii tufacee fosilifere și altul marginal, format din gresii silicoase și calcaroase și din șisturi argiloase, da asemenea fosilifere. Jurasic mediu se dezvoltă în facies calcaros sau detritic: Avianul transgresiv este reprezentat prin gresii cuartifere; Bajocianul și Bathonianul sunt calcaroase în zona Șvinița, marnoase în zona Bigăr sau detritic calcaroase în zonele marginale ale Dunării.

Zona Corbu se dezvoltă între granitul de Cherbelezu, epigabrourile de Plaveșivița, la vest și zona Neamțu, la est. În apropierea Dunării, cristalinul zonei Corbu se dezvoltă între Plavișevița și Iablanița, unde este acoperit de depozite sedimentare; către nord, el reapare în valea Belareca, la Vârful Cerui și în valea Idegului. Acest cristalin este format în principal din roci metavulcanice, intercalații de roci terigene, porfiroide și calcare.

Spre deosebire de Domeniul Getic, unde succesiunea formațiunilor sedimentare începe în Carbonifer, în zona Porțile de Fier au fost recunoscute și depozite aparținând paleozoicului inferior ca și depozite din paleozoicul superior și mezozoic, acoperite cu depozite post-tectonice neogene (Răileanu și Năstăseanu 1961, 1964)

Formațiunile geologice de vârsta paleozoică inferioară au fost recunoscute în valea Idegului unde, sub calcare diantiene, au fost intercalate argilite negre asociate cu roci vulcanice bazice, acestea fiind atribuite Devonianului.

Carboniferul apare în valea Idegului în facies neritic masiv (calcare fosilifere și șisturi ardeziene asociate cu roci porfirice), la Drencova, în facies detritic de conglomerate și șisturi ardeziene satinate cu roci porfirice), rar în zona Șirina, în facies continental purtător de cărbuni, cu flora stefaniana.

Zona Neamțu se dezvoltă în lungul Dunării de la Dubova până la nord de Mehadia și cuprinde șisturi cristaline formate din gnaise cu biotit și amfibolite asociate cu micașisturi cuarțitice în care sunt incluse granite, granitoide, sienite și care sunt intersectate de sienit-porfire și vene lamporfire.

Referitor la funcția hidrologică și antierozională, se poate afirma că o pădure, în complexitatea ei ecosistemică, reține o cantitate de apă egală cu aceea reținută de un baraj. Scurgerea de suprafață a unei cantități de aproximativ 100 m3 de apă provenită din precipitații este de numai 15% în pădure, față de 80-90% în teren deschis; un ha de teren împădurit, cu sol de 0,5 m, cu porozitate medie de 50% și umiditate de 28,3% poate absorbi 1460 m3 de apă. În acest context putem afirma, că intervențiile omului în sistemul natural de o deosebită complexitate munte-pădure-apă, ar trebui să nu suprasolicite prin defrișări pe suprafețe întinse, prin dislocarea de proporții a speciilor forestiere etc., mecanismul de autoreglare a acestuia.

În cadrul ecosistemului forestier, se realizează inter- și intracondiționări specifice care determină procesele de formare activă a solului sub pădure, caracterizate prin stabilitate mecanică, bioacumulare de humus și elemente nutritive, bună structurare, infiltrare și reținere a apei în profil de sol, alterare activă a silicaților, levigare substanțelor solubile, acidificarea complexului absorbtiv, aprovizionarea continuă cu elemente nutritive prin circuitul biologic al substanțelor intre arborei și solul folosit de rădăcini.

Ponderea de 58,8% a suprafeței împădurite în spațiul parcului atestă o artificializare redusă, respectiv un peisaj cu echilibru ecologic relatic stabil. Față de această valoare medie, la nivelul întregii regiuni apar diferențieri, ca răspuns atât la acțiunea factorilor naturali (morfometria, morfologia, expunerea reliefului și procesele geomorfologice), cât mai ales culturilor agricole, căilor de comnicație și activităților cu caracter industrial). În prezent, așa cum forestierele ocupă partea centrală a ariei protejate, aproximativ între valea Berzeasca și valea Ieșelnița., principala cauză ar putea fi gradul mai ridicat de accidentare a reliefului în acest sector și, prin urmare, diminuarea posibilităților de valorificare antropică a peisajului, fapt reflectat și de densitatea redusă a așezărilor și a populației în acest sector.

În cadrul vegetației de pădure dezvoltată în etajul montan asociațiile vegetale reprezentative sunt acum prezentat mai detaliate.

Din punct de vedere climatic în Parcul Natural ”Porțile de Fier”, circulația generală a atmosferei, predominant din sectorul vestic, determină advecții ale aerului maritim umed în mod intermitent, aproape tot anul, cu frecvență mai mare la sfârșitul toamnei și începutul iernii. În această perioadă are loc o intensificare a activității ciclonice pe Marea Mediterană, ceea ce determină frecvența sporită a timpului cu cer acoperit și precipității mai bogate toamna, precum și dezgheț, moină, precipității slabe, de obicei sub formă de ploaie, burniță sau lapoviță iarna.

Vara, circulația aerului se face din nord-vest când aerul maritim, în contact cu cel rece continental, determină precipității intense, însoțite de descărcări electrice, care se diminuează pe măsura deplasării lor spre sud-est. Advecțiile succesice de aer tropical și polar determină în regiune mari variații neperiodice ale tuturor elementelor climatice.

Influența suprafeței active, în special a orografiei (prin altitudine, formă de relief, morfometrie) compartimentează acțiunea proceselor meteorologice, nuanțându-le local. Ca urmare, procesele atmosferice variază foarte mult teritorial. Acestea se concretizează prin:

foehnizarea aerului pe versanții cu expunere estică și deci diminuarea cantității de precipitații;

reducerea influenței aerului rece continental din est și a celui foarte cald maritim din sud-vest;

moderarea valorilor termice de iarnă și de vară (reducerea amplitudinilor termice anuale);

intensificarea proceselor termoconcective pe versanți;

creșterea neboluzității;

formarea curenților de descărcare de tip ”bora”;

formarea turbioanelor locale de aer;

regimul precipitațiilor, cu variații pe versanții cu expunere vestică și estică.

Toate aceste manifestări reprezintă rezultatul interacțiunii: circulație generală a atmosferei-suprafața activă.

Particularitățile climatice și topoclimatice în arealul analizat sunt dimensionate de valorile principalelor elemente climatice.

Astfel, datorită nebulozității accentuate și versanților abrupți din defileu, radiația solară totală și durata de strălucire a soarelui au valori reduse (126 kcal/cm2/an, respectiv 2000 ore/an).

În ianuarie, temperatura medie a aerului este mai ridicată decât în restul sectorului dunărean continental, deși aici ne aflăm într-o regiune montană. Astfel, temperaturile medii ale lunii ianuarie, în intervalul 1961-2011, înregistrează următoarele valori: -0,3o C la Moldova Veche; – 1 o C la Berzasca și -0,9 o C la Drobeta Turnu-Severin. Cauza rezidă în: procesele de descendentă și încălzire adiabatică ale aerului, care se produc alternativ pe versanții de nord și de sud; invanziile de aer tropical din sud-vest; pătrunderea dificilă a aerului rece din est sau din vest în interiorul defieului și transformarea lui sub influența moderatoare a fluviului, respectiv a lacului: această influență se resimte și în luna iulie, când temperatura aerului ramâne mai redusă decât în restul sectorului continental al Dunării: temperatura medie este de 21,4 oC la Moldova Veche, 20,5 oC la Berzasca, 22,1 oC la Orșova și 22,6 oC la Drobeta Turnu-Severin. Asemenea influențe se transmit chiar și mediei anuale, care este mai mare de 11 oC (11,6 oC la Moldova Nouă, 11,5 oC la Șvinița, 11,3 oC la Orșova și 11,6 oC la Drobeta Turnu-Severin) (Glăvan 2002).

Luna cu temperatura medie cea mai ridicată este iulie (22,6 oC), iar cea cu temperatura medie cea mai scăzută este ianuarie (-0,9 oC), rezultând o amplitudine medie de 23,5 oC, cea mai mare medie a temperaturilor maxime zilnice se înregistrează în iulie (41,5 oC), iar cea mai mică medie a temperaturilor minime zilnice, în ianuarie (-25,7 oC).

Sub influența invaziilor de aer cald tropical din sud-vest, primăverile sunt mai timpurii și procesul de încălzire est mai rapid și mai puternic. Pe de altă parte, procesul de răcire a aerului, care începe în luna august, este lent. Astfel, verile sunt moderate, dar prelungite spre toamnă.

În sezonul de vegetație (aprilie-septembrie, inclusiv), temperatura medie înregistrează valori de 14,8 oC la Moldova Veche, 13,9 oC la Berzasca și 15,1 oC la Drobeta Turnu-Severin, favorizând dezvoltarea în condiții optime a vegetației mezo-termofile. Înghețul apare spre sfârșitul lunii noiembrie și durează cu intermitențe până spre sfârșitul lunii martie. Durata intervalului fără îngheț este de 220-225 zile (dintre cele mai lungi din țară), iar zilele cu îngheț sunt în număr de 75-80, din care 20-25 de zile pot fi de iarnă (temperatura maximă de 0 oC) (Glăvan 2002).

Intensificarea activității termoconvective pe versanți, ca și a activității ciclonice și frontale din regiune, determină în general cantități crescute de precipității (700-800 min/an). Dinamica valorilor medii lunare ale cantității de precipitații relevă o proporție spațio-temporală neuniformă. În cursul anului, se înregistrează două maxime: mai-iunie și noiembrie-decembrie și două minime: februarie-martie și septembrie, care nu influențează în mod deosebit dezvoltarea plantelor, deoarece lunile respective se situează la începutul și sfârșitul sezonului de vegetație.

În condițiile reliefului variat, regimul precipitațiilor prezintă o mare variabilitate spațio-temporală. Dispunerea hipsoombrică relevă creșterea cantității de precipitații direct proporțional cu altitudinea; astfel, cantitatea medie anuală de precipitații crește de la 700 mm la altidudini cuprinse între 80 și 300 m, între 300-600 m altitudine medie anuală de precipitații este 800-1000 mm, iar 1200 mm în etajul atitudinal de 600-1100 m.

De la est spre vest cantitatea medie anuală de precipitații scade de la 690,7 mm Drobeta Turnu-Severin la 664,9 mm la Berzasca. În sezonul rece, respectiv în intervalul noiembrie-martie, cantitatea de precipitații scade de la est (281,3 mm la Drobeta Turnu-Severin) spre vest (240,9 mm la Berzasca), cât și în raport cu altitudinea (268 mm la Băile Herculane).

În perioada cu activitate biologică maximă (lunile iuilie-august), se observă o creștere a cantității medii de precipitații, de la est spre vest (87,5 mm la Drobeta Turnu-Severin și 112,7 mm la Berzasca), ceea ce creează condiții favorabile pentru o bună dezvoltare a vegetației.

Favorabilitatea condițiilor climatice pentru dezvoltarea lumii vegetale și animale și, în special potențialul termic și cantitatea de precipității, este reflectată de valorile principalilor indici ecometrici climatici.

Vântul cunoaște unele particularități sub influența circulației atmosferice și a orografiei. Anual este dominantă circulația zonală din sectorul vestic, cu o frecvență de cca. 25%, iar vara, în iulie, de peste 35%. Datorită diferențelor mari de presiune care se produc pe de o parte și de alta a defileului (în extremitatea estică, în Câmpia Română și în cea cestică, în Câmpia Panonică), sub influența aerului continental și respectiv maritim, iarna apar curenți de aer rece de tip ”Bora”, denumiți local ”Coșava”, foarte violenți. Viteza medie a acestui vânt este de 30 km/h, iar în rafale, poate atinge 140-160 km/h; are o frecvență mai mare în august-septembrie și februarie-martie, cu o durată medie de 6-15 zile; se produce pe versanții cu expunere vestică și nord-vestică, datorită aerului care se deplasează dinspre est și sud-est, se mulează pe relief și afectează vegetația (frecvent doborâturi de vânt în pădurii). Vara, sensul de circulație este predominant din nord-vest și contrastul termic ests mai redus, de asemenea curenții de descărcare sunt mai slabi ca intensitate, producându-se după amiază, cu viteze mai mici. Local, sub influența morfologiei albiei fluviului, se produc turbioane de aer sau intensificări ale vântului pe sectoare de albie rectilinii; când direcția vântului corespunde cu orientarea defileului, viteza medie anuală depășește 5 m/s, iar cea maximă anuală 20 m/s, aproape în fiecare an.

Particularitățile climatice și topoclimatice din regiune influețează în mod complex lumea vegetală și animală, cu numeroase elemente termofile, de origine sudică, aspect care se remarcă atât pe versanții însoriți sau cu influențe foehnale, cât și pe culmile însorite și calcaroase cu albedou mare și temperaturi ridicate în spațiul fitoclimatic, dând o notă de originalitate întregului peisaj geografic.

Potențialul climatic al regiunii Porțile de Fier și, în special, potențialul termic, își pune amprenta asupra caracteristicilor fenologice ale lumii vegetale. Analiza hărților fenologice prezentate în Atlasul național, elaborate de Institutul de Geografie al Academiei Române și a datelor fenologice, oferite de ocolul Silvic Orșova, a condus la concluzia că, altitudinea și expunerea sunt factori care au un rol determinant în desfășurarea fenofazelor (înfrunzire, înflorire, fructificare, coacere, etc.), datorită influențelor exercitate de acestea asupra dinamicii temperaturii aerului, pe parcursul unui an și, în special, pe durata sezonului de vegetație. Amplitudinea altitudinală fiind destul de mare, data înfrunzirii și înfloririi variază mult, existând un decalaj de cca. 3 zile întârziere, pentru fiecare 150-200 m diferență altitudinală. Înfrunzirea speciilor începe din aval spre culme, avansând mai repede pe versanții cu expuneri sudice; fenomenul se produce invers, la căderea frunzelor.

Datele medii de început și sfârșit ale duratei sezonului de vegetație și ale fenofazelor acestuia prezintă o dinamică interesantă și de-a lungul coridorului dunărean. Din analiza histofenogramelor realizate pentru stațiile meteorologice Moldova Veche, Berzasca și Drobeta Turnu-Severin, utilizând temperaturile medii lunare multianuale corespunzătoare intervalului 1961-2000, au rezultat următoarele concluzii:

Durata sezonului de vegetație descrește dinspre extremitățile de vest și de est ale culoarului Dunării, spre partea central (269 de zile la Moldova Veche; 253 de zile la Berzasca; 257 de zile la Drobeta Turnu-Severin);

Durata fenofazelor de înmugurire-înfrunzire, înfrunzire-înflorire, înflorire-fructificare, în general, crește dinspre extremități spre centru (31, 29, 43 de zile la Moldova Veche; 29, 31,56 de zile la Berzasca; 26, 28, 38 de zile la Drobeta Turnu-Severin);

În schimb, intervalul cu activitate biologică maximă, care corespunde în general fenofazei de coacere, se reduce substanțial spre partea central a defileului (43 de zile la Berzasca, repsectiv 71 de zile la Moldova Veche și 82 de zile la Drobeta Turnu-Severin).

Aceste situații rezidă în topoclimatul particular din partea centrală a sectorului de defileu, cu temperaturi medii lunare și anuale mai coborâte cu 1-2 oC decât în regiunile periferice, consecință a morfologiei reliefului, cu aspect de vale îngustă (să nu uităm faptul că localitatea Berzasca se situează în defileul propriu-zis, desfășurat între Coronini și Gura Văii), care favorizează cantonarea maselor de aer mai reci la baza versanților.

În ultimii ani, se observă la toate speciile de arbori și mai ales la fag, o creștere intervalului de fructificații, acestea fiind mai slabe, iar semințele având un procent mai mari de sterilitate.

Din analiza realizată de silvicultori de la Ocolul Silvic Orșova, asupra raportului între potențialul termic și arealele de răspândire a principalelor specii forestiere, au rezultat următoarele concluzii:

Arealul termic al fagului acoperă toate zonele cu altitudini mai mari de 600 m, sub această limită, localizându-se pe văi și pe versanții umbriți;

Potențialul ecologic al etajului deluros, pe versanții însoriți și parțial însoriți, corespunde arealului termic al gorunului și teiului și, parțial, al frasinului comun și al carpenului;

Sectorul desfășurat în lungul culoarului dunărean, adesea tipic carstic, corespunde arealului termic al speciilor termofile: cărpiniță, mojdrean, alun turcesc, liliac;

Arealul termic al paltinului de munte se suprapune potențialului ecologic al etajelor colinar superior și premontan.

Arealul Parcului Natural ”Porțile de Fier” se încadrează în bioclimatul tonic stimulent montan, cu valoare curativă amplificată de prezența unei bogate rețele hidrografice.

IV.2.1. Ecosisteme de pădure de rășinoase

În ceea ce privește prezența pădurilor de rășinoase și elementelor montane și nordice în spațiul ariei Parcul Natural ”Porțile de Fier”, datele paleobotanice existente atestă răspândirea masivă în trecut a molidului și pinului silvestru. Se apreciază că prezența lor în Munții Banatului se leagă de perioada interglaciară, nefiind vorba de o migrare din altă parte. Lipsa lor în prezent este explicată prin relația de concurență cu specii mai puternice, ca de exemplu fagul. În bazinele Valea Mare- Valea Găurii și Liuborajdea, local apar făgete în care se diseminează rășinoasele ca la Moldovița și Cărbunari, iar în valea Nerei se întâlnesc făgete. Este de semnalat faptul că în Parcul Natural ”Porțile de Fier” pe substrat calcaros sau silicios cu topoclimat termofil, vegetează în asociație cu alți subarbuști Pinus nigra ssp. banatica, care poate fi asimilată habitatului cu Pinus uncinata.

În zonele montane mai înalte, apare soluri alpine brune acide. Spodosolurile constituie clasa solurilor care prezintă în profil un orizont B spodic, caracterizat prin acumulare de sescvioxizi sau de materie organică și sescvioxizi. Din această clasă, în regiune, s-au întâlnit numai solurile brune feriiluviale, cu toate că la altitudini de circa 650 m în Munții Almăjului apar și podzoluri pe substrate parentale puternic acide.

Soluri brune feriiluviale au o răspândire locală, în bazinul râului Micoș, în arealul solurilor brune acide, din care evoluează și apar la circa 500-525 m, cea mai joasă altitudine. Evoluția solurilor brune acide spre soluri brune feriluviale a avut loc sub influența acidifiantă a formației vegetale în condițiile unor roci puternic acide, de relief relativ stabil și de microclimate mai umede. Se întâlnesc sub plantații de pin, vechi de peste 80 de ani, pe versanții umbriți ai văii Radimnei sau pe interfluviul Berglete-Fântâna Groziei, la circa 500-525 m altitudine.

IV.2.2. Subecosisteme de pădure de fag

Etajul făgetelor (Fagus silvatica, F. silvatica v. moesica, Fagus taurica, Fagus orientalis) reprezentat prin făgete acidofile cu floră de mull și mull-moder ocupă versanții și culmile montane la peste 500 m altitudine și se dezvoltă pe soluri brune și brune acide. În acestă pădure apar solurile brune acide, cambisoluri cu grad de saturație scăzut pe întregul profil (sub 50%), solurile brune acide ocupă suprafețe relative reduse. Sunt predominante în partea central-vestică a munților pe roci acide și intermediare, ocupând versantele și culmile montane de la peste 380-400 m altitudine. Solurile brune acide sunt determinate, în principal, de patru factori: roci acide și intermediare, deci sărace în component bazice, forme de relief relativ puțin stabile. Aceste soluri apar în partea inferioară a zonei lor asociate solurilor brune luvice ca în bazinul văilor Radimna și Micoș sau solurilor brune argiloiluviale ca în cazul Văii Răchița.

Spectrul fitogeografic demonstrează caracterul european al acestor păduri, în care speciile dominante sunt carpenul și fagul. Originalitatea făgetelor de aici rezidă în prezența a numeroase specii ponto-balcanice, mediteraneene și submediteraneene.

În acest etaj de pădure cambisoluri sunt cea mai dominante soluri. Cambisolurile sunt caracterizate prin prezența pe profil a unui orizont cambic fără a fi însă și profund humifere, prezintă formațiunea pedologică cea mai răspândită în Munții Locvei, Semenic, Almăjului, fiind dominată în regiunea montană și unele sectoare de luncă. Sunt reprezentate prin tipurile următoare: sol brun eumezobazic, sol roșu (terra rossa) și sol brun acid.

Solurile brune eumezobazice au un grad de saturație în baze ridicat, și sunt în genere, soluri relativ tinere sau întinerite prin procese de denutație lentă. Aceste soluri sunt răspundită în Valea Radimnei, unde urcă până aproape de culmea principal, trecând pe clina montană nordică spre localitățile Zatita și Naidăș. Soluri similare apar și pe dealurile piemontane de lângă Bogodinți sub tufărișuri de carpen, cărpiniță și păduri de gorun. Pe unele terase ale Dunării, ca la Pojejena, fie pe terasa de 35 m a Nerei,

Solurile roșii (terra rossa), deși au o răspândire relativ mică, atrag în mod deosebit atenția prin coloritul lor roșu aprins și peisajul carstic în care apar. Se întâlnesc pe suprafețe reduse la Moldovița, Padina Matei, Fântâna lui Bevar, local spre Gârnic și Sasca Montană, iar către Dunăre, sub vârful Corhanu Mare și la Vărad. Distribuția solurilor roșii este cu totul locală, fiind legată de prezența calcarelor masice microcristaline, cu conținut de oxizi de fier și de forme de relief mai denudate.

Solurile brune acide, cambisoluri cu grad de saturație scăzut pe întregul profil (sub 50%), ocupă suprafețe relative reduse. Sunt predominante în partea central-vestică a munților pe roci acide și intermediare ocupând versantele și culmile montane de la peste 380-400 m altitudine. Solurile brune acide sunt determinate, în principal, de patru factori: roci acide și intermediare, deci sărace în component bazice, forme de relief puțin stabile. Aceste soluri apar în partea inferioară a zonei lor asociate solurilor brune luvice ca în bazinul văilor Radimna și Micoș sau solurilor brune argiloiluviale ca în cazul Văii Răchita (Manea 2001).

Rediznele calcarice, în diferite stația de evoluție, au o largă răspândire în zona calcaroasă a Munților Locvei, fiind întâlnite pe o suprafață de peste 6000 ha unde apar în asociație cu litosoluri rendzinice și soluri brune rendzinice sau terra rossa. Rendzinele calcarice se regăsesc numai în condițiile de relief fragmentat, pe culmi înguste sau ușor rotunjite cu iviri de stâncărie la zi, fie pe versanți cu înclinări și expoziții variate. Apar în condițiile de climă umedă montană, cu temperature de circa 9-10 oC și precipitații care însumează între 800-900 mm pe an, comune zonei forestiere; suprafețele calcaroase, sub influența albedoului ridicat, creează condiții microclimatice aparte, care influențează regimul hidrotermic al solurilor, transformarea substanței organice și procesele fizico-chimice din sol. Alături de rocă, relieful prin configurația sa determină distribuția geografică a rendzinelor și modul de asociere al acestora cu alte soluri din zonă. Astfel, pe versanții puternic înclinați și pe culmile înguste de pe flancul vestic și Nordic al platoului Cărbunari-Stăncilova, pe abruptul de contact litologic sau în cheile Alibegului, predomină litosolurile rendzinice și stâncările. Versanților moderat înclinați sau interfluviilor cu microrelief mozaicat, sub pajiști secundare sau împădurite, fie sub făgeto-cărpinete, le sunt specifice rendzinele tipice singure sau în asociație cu rendzinele cambice.

IV.2.3. Subecosisteme de păduri cvercinee

Între Orșova și Berzasca apar păduri de stejar pufos și scumpie (Cotino-Quercetum pubescentis), datorită substratului pietros, cu soluri scheletice pe care se dezvoltă, stratul arorescent nu este totdeauna bine încheiat, favorizând în schimb dezvoltarea amplă a stratului arbustiv cu Cotinus coggyria, Fraxinus ornus și Carpinus orientalis. În cardul asociației, Quercus pubescens este aproape totdeauna în inferioritate competitivă față de Q. Virgiliana, edificatorul principal, cu o mai bună adaptabilitate față de condițiile staționale. Bioformele sunt dominate de mezofanerofite, apoi megafanerofite, și puține hernicriptofite.

Pădurile cu stejar pedunculat sau stejar subatlantic și medioeuropean și cu Carpinion betuli, în arealul Parcului Natural ”Porțile de Fier” sunt prezente prin asociația Querco petraea – Carpinetum (Soó și colab. 1980).

Referitor la solurile în pădurile de ecosisteme de cvercinee, acestea sund predominant soluri brune argiloiluviale. Argiluvisolurile, soluri cu orizont B argiloiluvial, argiluvisolurile au răspândire apreciabilă în Munții Locvei, Semenic și Almăjului și sunt reprezentate prin următoarele tipuri de sol: sol brun argiloiluvial, sol brun luvic și luvisol albic. Solurile brune argiloiluviale au o răspândire în asociație cu solurile brune eumezobazice sau, după caz, cu solurile brune luvice, pe rocile calcaroase, de regulă pe platouri slab înclinate, pe roci cristaline, sub păduri de gorun, fag și carpen sau sub pajiști, alături de solurile brune eumezobazice pre rama montană, la Moldova Veche, Gârnic, Slatina Nera, Naidaș, Petrilova.

Solurile brune luvice sunt argiluvisoluri cu orizont eluvial clar exprimat și orizontul B argiloiuluvial bine diferențiat. Au o largă răspândire, fiind cele mai obișnuite argiluvisoluri, caracteristice suprafețelor mai vechi și stabile. Aceste soluri sunt relativ larg răspândite, întâlnindu-se pe culmile și versanții montani, pe terasele Dunării sau pe relieful colinar, sub pajiști și fânețe, culture sau păduri, fiind solurile specifice suprafețelor mai vechi și stabile. Au o largă dezvoltare în zona cristalină a munților, unde urcă pe culmi până la 450-500 m altitudine, mai ales în sectorul cuprins pe alinamentul văilor Radimna și Micoș la vest și contactul cu calcare către est, unde predomină șisturile cuarțitice și cele cu profiroblaste de albit, roci sărace către est. Local, pe roci acide (granite, gnaise, cuarțite) sau sub vegetație acidofilă sunt puternic debazificate și se asociază cu luvisolurile (Petrilova, Liuborajdea, Moldova Nouă, Naidaș). Pe dealurile piemontane de la Petrilova se dezvoltă pe cristalin, sub pășuni, tufărișuri de cărpiniță.

Luvisolurile albice sunt argiluvisolurile cu profilul cel mai bine dezvoltat, având un orizont eluvial puternic albit ca urmarea a eliberării fierului din fracția argiloasă și un orizont B argiloiluvial foarte clar diferențiat și profund. Luvisolurile albice au o răspândire ceva mai mare pe suprafețele plane, unde sunt formate pe produsele de alterare ale depozitelor miopliocene, sunt soluri prfunde, în general scheletice, slab humifere, utilizate, de regulă pentru pășuni și fânețe. Apar local, pe rama montană, la baza unor versanți, pe depozite deluvio-coluviale groase, remaniate de pe cristalin (Măcești, Moldova Veche) sau pe culmi ușor rotunjite, pe cuarțite sau gnaise aplitice (Micoș, Naidăș).

Vertisolurile sunt cunoscute anterior sub denumirea de soluri brune închise argiloase sau de smolnițe. Ocupă areale cu totul restrânse în cadrul bazinului Moldova Veche, dar au o răspândire mare pe dealurile piemontane joase la Nera.

IV.2.4. Ecosisteme de pădure de amestecuri de foioase

Pădurile de gorun cu mojdrean, alun turcesc și scumpie (Orno-Quercetum praemoesicum Roman, și subasociația Coryletosum colurnae Roman și Cotinetosum coggyriae Roman) reunesc toate pădurile de pe văile ai căror versanți, bine însoriți și drenați. Acestea au o înclinare medie de 10-30o.

Din punct de vedere geologic în zonele Cerna, Nadanova și Coșuștea, ciclul Cretacic superior cuprinde marne cenușii, roșii și verzi fosilifere, depozite de fliș sau wildfliș în zonele Șirinia și Presacina, având vârste cuprinse între Vraconian și Senonian. De la localitatea Liubcova spre avale, până la Gura Văii, cursul Dunării străbate, cu mici excepții, numai formațiunile Autohtonului Danubian, în alcătuirea căruia intră sisturi cristaline străbătute de masive de granitoide, roci bazice și formațiuni sedimentare; primele sunt foarte frecvente și constituie o caracteristică a domeniului Dunării.

V. Identificarea subtipurilor de habitate umede din PNPF

În vederea identificării subtipurilor de ecosisteme din cadrul zonelor umede ne-am bazat în principal pe caracteristicile de biotop al fragmentelor relevate cu ajutorul piețelor de probă, iar dintre caracteristicile biotopului un rol critic a avut tipul apei care alimentează zona umedă respectivă. Astfel pâraiele din perimetrul PNPF au fost incluse în categoria subecosistemelor de ape curgătoare în toate cazurile, în care albia era ocupată de un curs activ în perioada de teren care s-a suprapus cu sezonul secetos.

Subecosistemul de ape stătătoare întrunește lacurile și bălțile din interiorul sitului și insulele Dunării, respectiv acele zone de ecosistem umed cu caracter secundar, care s-au format în urma construcției hidrocentralei Porțile de Fier, prin acumularea apelor pe Dunăre – majoritatea acestor zone umede sunt alimentate de ape lin curgătoare din Dunăre și cursul inferior al pâraielor, dar – datorită acumulării – prezintă caracteristici de apă stătătoare.

În categoria subecosistemelor de mlaștină și terenurile inundabile au fost incluse acele zone (cu precădere adiacente apelor curgătoare și stătătoare, alimentate cel puțin în parte de aceste ape) care în sezonul ploios sunt acoperite de ape puțin adânci sau sunt indundate temporar, dar în sezonul secetos apa se retrage, totuși nivelul de desecare a solului încă permite formarea comunităților caracteristice din grupul mlaștinilor. De asemenea, în această categorie au fost incluse și zonele umede fără legătură directă cu apele curgătoare sau stătătoare, dar unde nivelul ridicat al apei freatice permite formarea comunităților de plante tipic mlăștinoase. Descrierea habitatelor și comunităților de plante caracteristice fiecărui subtip se poate urmări la capitolul E.

VI. Determinarea stării de conservare a fiecărui subtip de ecosistem umed

Starea de conservare a subtipurilor de zone umede a fost determinată în faza de prelucrare a datelor, pornind de la caracteristicile prelevate pe teren. Metoda aplicată reflectă starea de conservare a comunităților vegetale care habitează în subescosistemele delimitate, pentru fiecare poligon în parte și se bazează pe următoarele variabile: gradul de naturalitate a comunităților vegetale pe o scară 1-5, unde 5 reprezintă o comunitate vegetală de naturalitate foarte bună (determinată conform clasificării Németh și Seregélyes 1989, in Bölöni și colab. 2011), gradul de invazie (care ia în considerare atât numărul speciilor invazive cât și acoperirea cumulată a acestora), respectiv numărul și intensitatea presiunilor. Gradul de naturalitate este strâns legat de compoziția floristică a habitatelor, de aceea, pentru fiecare poligon a fost completat o listă de specii, cu accent pe speciile dominante, caracteristice și cele indicatoare de presiuni antropogene sau naturale (ruderale, segetale), respectiv speciile invazive. Pentru determinarea speciilor a fost utilizat determinatorul Sârbu și colaboratorii, 2013, iar nomenclatura lor a fost definitivată conform bazei de date a plantelor din Europa, Eunis.

Determinarea gradului de invazie și a stării de conservare este redată mai jos în formă de matrice:

Pentru poligoanele (fragmentele de subecosistem) cu mai multe puncte de prelevare a fost calculată media valorilor atribuite stării de conservare pentru fiecare punct prelevat.

VII. Descrierea tipurilor de habitate umede din PNPF

VII.1. Subecosistemul apelor curgătoare

La ecosistemele umede de ape curgătoare au fost incluse habitatele de interes comunitar Natura 2000 și habitatele naționale (după clasificarea elaborată de Doniță și colab. 2005) identificate pe malul pâraielor, râurilor în cazul în care aceste habitatele se află în albia apelor curgătoare și se intersectează cu cursul apelor.

S-au identificat 6 habitate de interes comunitar Natura 2000 (Gafta și Mountford 2008) respectiv trei habitate naționale (Doniță și colab. 2005) :

3150 Lacuri eutrofe naturale cu vegetație de Magnopotamion sau Hydrocharition [Natural eutrophic lakes with Magnopotamion or Hydrocharition-type vegetation]

CLAS. PAL.: 22.13 x (22.41 sau 22.421)

Habitatul cuprinde lacuri, iazuri, râuri cu curgere lentă, cu apă puțin tulbure, de obicei bogată în baze și nutrienți. Se alcătuiește din comunități de Hydrocharition ce plutesc liber pe suprafața apei, respectiv comunitați de Magnopotamion formate de obicei din specii submerse fixate în aluviuni. Speciile caracteristice acestor habitate sunt Hydrocharis morsus-ranae, Lemna spp., Wolffia spp., Stratiotes aloides, Utricularia spp., Aldrovanda vesiculosa și specii de Potamogeton.

Acest habitat a fost observat la vest de Libucova la vărsarea râului Camerița în Dunăre. Speciile de plante vasculare observate în stratul natant au fost Lemna minor, Salvinia natans și Spirodela polyrhiza, toate cu o acoperire redusă. Stratul submers a fost alcătuit din câteva pâlcuri de Myriophyllum spicatum în zonele cu curgere mai lentă a apei. Comunitățile observate aparțineau asociațiilor Lemno-Spirodeletum Koch 1954 și Spirodello-Salvinietum natantis Slavnic 1965.

Fig. 1. Aspect cu habitat 3150 la gura de vărsare a pârâului Ilișova (foto: Kuhn Thomas).

3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p. [Rivers with muddy banks with Chenopodion rubri p.p. and Bidention p.p. vegetation]

CLAS. PAL.: 24.52

Habitate reprezentate de malurile râurilor acoperită de nămol, nisip sau pietriș de la câmpie până la etajul submontan cu vegetație pionieră, anuală, nitrofilă din alianțele Chenopodium rubri p.p. și Bidention p.p. Speciile caracteristice și edaficatoare a acestor habitate sunt Chenopodium rubrum, Bidens tripartita, Xanthium spp., Polygonum lapathifolium.

Habitatele de acest tip au fost larg răspândite pe teritoriul parcului fiind prezente pe malurile râurilor, pâraielor respectiv pe malul Dunării. Speciile dominante – caracteristice observate au fost: Bidens tripartita, Bidens frondosa, Bidens cernuus, Bidens connatus, Polygonum lapathifolium, Polygonum mite, Polygonum persicaria, Polygonum hydropiper, Xanthium saccharatum, Echinochloa crus-galli, Eupatorium cannabinum, Agrostis stolonifera. Asociațiile identificate în cazul acestui habitat au fost Bidenti-Polygonetum hydropiperis Lohm. in Tüxen 1950; Polygono lapathifolii-Bidentetum Klika 1935; Echinochloo-Polygonetum lapathifolii Soó et Csűrös 1974, Xanthio strumarii-Bidentetum tripartitae Timár 1947; Bidentetum cernui (Kobenza 1948) Slavnič 1951.

Fig. 2. Aspect cu habitat 3270 în portul Libucova (foto: Kuhn Thomas).

6430 Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la câmpie și din etajul montan până în cel alpin [Hydrophilous tall-herb fringe communities of plains and of the montane to alpine levels]

CLAS. PAL.: 37.7 și 37.8

Habitate reprezentate prin comunități higrofile de ierburi înalte pe malul cursurilor de ape sau lizierelor forestiere de la câmpie până în etajul subalpin. Se formează pe bănci de pietriș sau nisip cu inundație sezonială de obicei de-a lungul pâraielor și râurilor cu debit mai redus. Vegetația aparține ordinelor Gelochometalia hederaceae, Convolvuletalia sepium, respectiv clasei Betulo-Adenostyletea.

Aceste habitate au fost relativ rare pe teritoriul parcului, fiind identificate doar în două locații pe Pârâul Vodița și pe Pârâul Pârva. Se suprapun în mare parte cu habitatul de interes comunitar 3270 având condiții abiotice similare. Speciile dominante-caracteristice observate au fost: Petasites albus, Tussilago farfara, Agrostis stolonifera, Scrophularia umbrosa, Angelica sylvestris, Urtica dioica, Epilobium hirsutum, Parietaria officinalis, Ranunculus repens, Mentha aquatica, Stellaria nemorum, Sison amomum, Chaerophyllum aromaticum, Lysimachia nummularia, Eupatorium cannabinum. Asociațiile identificate în cazul acestui habitat au fost Petasitetum albae Dihoru 1975 și Chaerophylletum aromatici Neuhäuslova-Novotna și colab., 1969.

Fig. 3. Aspect cu habitat 6430 pe pârâul Vodița (foto: Kuhn Thomas).

6440 Pajiști aluviale ale văilor râurilor din Cnidion dubii [Alluvial meadows of river

valleys of the Cnidion dubii]

CLAS. PAL.: 37.23

Habitate care se formează pe terasele aluviale a râurilor, pâraielor având un regim natural de inundare, fiind determinate de acesta. Literatura de specialitate din România nu menționează nici o asociație din alianța Cnidium dubii și niciuna din cele descrise din Europa Centrală nu apar in România. Totuși o serie de autori consideră pe Agrostion stoloniferae sau Deschampsion caespitosae ca sinonim cu alianța Chinion dubii, deoarece din punct de vedere ecologic se aseamănă foarte mult.

Asemenea habitate au fost identificate din două locații adiacente apelor curgătoare din parc, de lângă Pojejena pe Valea Mică și aproape de Moldova Veche, pe Pârâul Reca. Speciile dominante-caracteristice observate au fost Agrostis stolonifera, Agrostis capillaris, Trifolium repens, Salix fragilis, Rubus caesius, Eupatorium cannabinum, Ranunculus repens, Glechoma hederacea, Urtica dioica, Potentilla reptans, Lycopus europaeus, Myosoton aquaticum, Mentha longifolia. Asociația în care se încadrau aceste comunități a fost Agrostietum stoloniferae (Ujvárosi 1941) Burduja și colab. 1956.

91E0* Păduri aluviale de Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae) [Alluvial forests with Alnus glutinosa and Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae)]

CLAS. PAL.: 44.3, 44.2 și 44.13

Aceste comunități sunt răspândite în toate luncile din țară, în special în sud și în Delta Dunării la altitudini mai joase (0-200 m), pe suprafețe slab înclinate și pe soluri tip aluviosoluri. Sunt edificate de specii europene nemorale și boreale cu stratul arborilor dominat de salcie albă (Salix alba) sau în amestec cu plopi (Populus nigra, Populus alba) și mai rar anin negru (Alnus glutinosa). Stratul arbuștilor este alcătuit din specii ca Cornus sanguinea, Frangula alnus, Viburnum opulus. Stratul ierburilor și subarbuștilor este dominat de Rubus idaeus și Galium aparine. Aceste habitate de interes comunitar au o valoare conservativă mare. Conform clasificării funcționale a pădurilor din România, aninișurile se încadrează în Grupa 1 – ”Vegetație forestieră cu funcții speciale de protecție”, și în categoriile funcționale 1.1.e – ”Păduri de protecție a malurilor cursurilor de apă” cu tip funcțional III – în care nu se admit decât tratamente intensive, codru grădinărit și cvasigrădinărit, respectiv 1.2.i – ”Păduri situate pe terenuri înmlăștinite” cu tip funcțional II – în care sunt permise numai lucrări de conservare (WWF-DCP 2005, preluate după Normele tehnice silvice, vol.5, Ministerul Silviculturii, 1986). Pădurile de aniniș care formează fâșii înguste dea-lungul apelor curgătoare aparțin categoriei funcționale 1.1.e. Deoarece acestea formează fâșii înguste de 5-10 m, se consideră conform literaturii de specialitate (WWF-DCP 2005, Stăncioiu et al. 2008) fâșii de protecție a malurilor și trebuie încadrate în regimul codrului.

Asemenea comunități au fost larg răspândite pe teritoriul parcului fiind prezente pe fiecare râu-pârâu mai semnificativ cu curs de apă permanent și terasă aluvială. Cele mai importante specii de arbori au fost Alnus glutinosa, specia edaficatoare alături de care apar mai frecvent Fraxinus excelsior, Salix fragilis, Ulmus glabra, Fagus sylvatica, Morus alba, Carpinus betulus. Arbuști mai frecvenți au fost Euonymus verrucosus, Salix triandra, Coryllus avellana, Eupatorium cannabinum, Aegopodium podagraria, Humulus lupulus, Sambucus nigra. În stratul ierbos dominau speciile Urtica dioica, Agrostis stolonifera, Parietaria officinalis, Scirpus sylvaticus, Mycelis muralis, Glechoma hederacea, Petasites albus, Tussilago farfara, Rubus caesius, Angelica sylvestris, Aethusa cynapium. Habitatele identificate se incadrau în asociațiile Stellario nemorum-Alnetum glutinosae (Kästner 1938) Lohmeyer 1957, Carici remotae-Fraxinetum Koch ex Faber 1936, Salicetum fragilis Passarge 1957.

Fig. 4. Aspect cu habitat 91E0* pe pârâul Radimna (foto: Kuhn Thomas).

92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba și Populus alba [Salix alba and Populus alba galleries]

CLAS. PAL.: 44.141, 44.162 și 44.6

Păduri de luncă (zăvoaie) din bazinul mediteranean și cel al Mării Negre dominate de Salix alba, S. fragilis sau alte specii de salcie înrudite cu acestea. Păduri de luncă multistratificate mediteraneene și central-eurasiene cu Populus spp., Ulmus spp., Salix spp., Alnus spp., Acer spp., Tamarix spp., Quercus robur, Q. pedunculiflora, Fraxinus angustifolia, F. pallisiae, liane. Speciile de plop de talie mare domină de obicei coronamentul prin înălțimea lor; aceștia pot fi absenți sau rari în anumite grupări vegetale, care sunt atunci dominate de specii din genurile enumerate mai sus.

Indubitabil, tipurile 91E0 și 92A0 se suprapun parțial, datorită menționării comunităților de salcie albă în definiția ambelor habitate. Pentru a înlătura orice confuzie, s-au inclus în acest habitat numai pădurile de plop alb, pure sau amestecate cu salcie albă, care se dezvoltă pe soluri aluviale mai evoluate și prezintă un cortegiu mai numeros de specii. Dintre acestea se remarcă ca diferențiale Fraxinus angustifolia, Vitis vinifera ssp. sylvestris, Galium rubioides și unele transgresive din clasele Querco-Fagetea și Quercetea pubescentis, precum Ulmus laevis, U. minor, Acer campestre, Brachypodium sylvaticum, Asparagus verticillatus, A. tenuifolius, A. officinalis.

Habitatul 92A0 s-a identificat alături de ecosisteme umede de ape curgătoare de-a lugnul râurilor respectiv la confluența râurilor cu Dunărea. În stratul arborescent domină Salix alba și Populus alba alături de Salix fragilis, Fraxinus excelsior, Populus nigra, Alnus glutinosa. În stratul arbustiv cele mai abundente și frecvente specii au fost: Amorpha fruticosa, Salix fragilis, Salix purpurea, Salix triandra, Cornus sanguinea, Humulus lupulus, Clematis vitalba, Echinocystis lobata. Stratul ierbos era alcătuit de speciile higrofile: Agrostis stolonifera, Urtica dioica, Aster lanceolatus, Phragmites australis, Chaerophyllum aromaticum, Glechoma hederacea, Leersia oryzoides, Solanum dulcamara, Carex remota, Eupatorium cannabinum, Lycopus europaeus, Lamium maculatum, Stachys palustris, Scirpus sylvaticus, Angelica sylvestris, Lysimachia nummularia, Iris pseudacorus.

Fig. 5. Aspect cu habitat 92A0* intercalat cu mlaștini pe Ostrovul Moldova Veche (foto: Mátis Attila).

R4416 Tufărișuri de salcie (Salix triandra)

Tufăriș riparian intrazonal, frecventă în luncile râurilor și pâraielor de la câmpie până în etajul submontan, care se formează pe soluri aluviale în albia râurilor de obicei foarte aproape de cursul apei. Comunitățile incluse aici depind puternic de regimul de inundări. Specia edaficatoare și caracteristică este Salix triandra. Alte specii importante sunt Salix alba, Rubus caesius, Populus nigra, Morus alba, Salix purpurea, Humulus lupulus, Amorpha fruticosa, Angelica palustris, Myosoton aquaticum, Eupatorium cannabinum, Calystegia sepium, Echinocystis lobata, Saponaria officinalis, Cucubalus baccifer, Reynoutria japonica, Cirsium oleraceum, Salix fragilis, Alnus incana, Calamagrostis pseudophragmites, Angelica sylvestris, Urtica dioica, Arctium tomentosum.

Asemenea comunități au fost prezente sporadic de-a lungul păraielor, de obicei legate de habitatele 91E0* respectiv 3270. Speciile dominante-caracteristice au fost Salix triandra, Salix fragilis, Cornus sanguinea, Alnus glutinosa, Mentha longifolia, Polygonum mite, Lythrum salicaria, Bidens vulgata, Echinochloa oryzoides, Juncus effusus, Conyza canadensis, Ambrosia artemisifolia, Epilobium hirsutum.

R5305 Comunități danubiene de Typha angustifolia și Typha latifolia

Habitatul ocupă suprafețe de ape cu adâncimi reduse (între 0,5-0,8 m) la marginea bazinelor acvatice respectiv râurilor cu curgere lentă. Fitocenozele sunt edificate de Typha angustifolia, Typha latifolia însoțite de Schoenoplectus lacustris, Oenanthe aquatica, Glyceria maxima, Sparganium erectum, Butomus umbellatus, Iris pseudacorus, Alisma plantago-aquatica. Dintre speciile acvatice natante sau submerse, pătrund Lemna minor, Spirodela polyrhiza, Marsilea quadrifolia, Ceratophyllum demersum, Myriophyllum spicatum, Najas marina, Vallisneria spiralis.

În cazul ecosistemelor umede de ape curgătoare asemenea habitate au fost observate la confluența râurilor. Speciile dominante au fost Typha latifolia și Typha angustifolia. Alte specii importante au fost: Polygonum mite, Bidens frondosa, Lycopus europaeus, Solanum dulcamara, Calystegia sepium, Humulus lupulus, Aster lanceolatus, Leersia oryzoides, Mentha aquatica, Echinochloa oryzoides, Scutellaria galericulata, Salvinia natans, Potamogeton natans, Ceratophyllum demersum. Asociațiile identificate la acest habitat au fost Typhetum angustifoliae Piggnati 1953, Typhetum latifoliae G. Lang. 1973.

Fig. 6. Aspect cu habitat R5305 de pe Ostrovul Moldova Veche (foto: Mátis Attila).

R5309 Comunități danubiene cu Phragmites australis și Schoenoplectus lacustris

Habitate răspândite în Lunca Dunării și a râurilor confluenți pe marginea apelor curgătoare sau stătătoare cu adâncimi reduse. Comunitățile sunt dominate de Phragmites australis dar mai apar și alte specii ca Typha angustifolia, Schoenoplectus lacustris, Lythrum salicaria, Stachys palustris, Ranunculus lingula, Iris pseudacorus, Eleocharis palustris, Hydrocharis morsus-ranae.

În cazul ecosistemelor umede de ape curgătoare asemenea habitate au fost observate la confluența râurilor în câteva locații. Specia dominantă a fost Phragmites australis alături de care apar sporadic Arctium lappa, Agrostis stolonifera, Angelica sylvestris, Aristolochia clematis, Lythrum salicaria, Bidens tripartita, Juncus effusus, Leersia oryzoides, Solanum dulcamara, Eupatorium cannabinum, Typha latifolia, Lycopus europaea. Asociația în care acest habitat a fost inclus a fost Scirpo – Phragmitetum W. Koch 1926.

Fig. 7. Aspect cu habitat R5309 pe la Divici (foto: Kuhn Thomas).

VII.2. Subecosistemul apelor stătătoare

La ecosistemele umede de ape stătătoare au fost incluse habitatele de interes comunitar Natura 2000 și habitatele naționale (după clasificarea lui Doniță și colab. 2005) situate pe malul bălților, lacurilor și a porțiunilor de ape lent curgătoare ca confluența râurilor cu Dunărea. S-au identificat 3 habitate de interes comunitar Natura 2000 respectiv trei habitate naționale după clasificarea lui Doniță și colab 2005. Habitatele Natura 2000 și cele naționale care au fost prezente și la ecosistemele umede de ape curgătoare prezentate la capitolul anterior nu vor fi caracterizate din nou, speciile și condițiile abiotice enumerate se vor referi specific la ecosistemele umede de ape statătoare identificate în zona parcului.

3130 Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe, cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea [Oligotrophic to mesotrophic standing waters with vegetation of the Littorelletea uniflorae and/or Isoëto-Nanojuncetea]

CLAS. PAL.: 22.12 x (22.31 și 22.32)

Habitatul apare ca vegetație scundă formată din specii anuale sau perene, deseori pioniere, amfibii, pe soluri aluviale în zona ecotonală apă-uscat. Este acoperită de apă primăvara iar spre sfârșitul perioadei de vegetație apa se retrage. Vegetația este de obicei unistratificată edificată de specii anuale Cyperus fuscus, Juncus bufonius, Ranunculus lateriflorus, Eleocharis acicularis, Gnaphalium uliginosum, Mentha pulegium, Alopecurus aequalis, Myosurus minimus, având ca specii caracteristice pe Cyperus flavescens, Cyperus michelianus ssp. michelianus, Cyperus glomeratus, Limosella aquatica, Lythrum hyssopifolia, Lindernia procumbens, Schoenoplectus supinus.

Habitatul a fost observat în câteva locații pe suprafețe măloase din zona ecotonală apă-uscat pe Ostrovul Moldova Veche și în Delta Nerei. Speciile dominante-caracteristice observate au fost Lindernia dubia, Cyperus fuscus, Cyperus flavescens, Eleocharis acicularis, Eleocharis palustris, Agrostis stolonifera, Paspalum paspalodes, Lycopus europaeus, Xanthium strumarium, Juncus articulatus, Fimbristyllis bisumbellata, Alisma plantago-aquatica, Equisetum ramosissimum, Lysimachia nummularia, Scirpus setaceus, Polygonum mite, Aster lanceolatus. Asociațiile încadrate la acest habitat au fost Cyperetum flavescenti Koch ex. Aichinger 1933 și Eleocharidetum acicularis Koch 1926 em. Oberd. 1957.

Fig. 8. Aspect cu habitat 3130 din Delta Nerei cu Lindernia dubia, Cyperus fuscus, Paspalum paspalodes, Eleocharis acicularis (foto: Mátis Attila).

3150 Lacuri eutrofe naturale cu vegetație de Magnopotamion sau Hydrocharition [Natural eutrophic lakes with Magnopotamion or Hydrocharition-type vegetation]

CLAS. PAL.: 22.13 x (22.41 sau 22.421)

Acest habitat de interes comunitar s-a încadrat la ecosistemele umede de ape stătătoare în cazul bălților de pe Insula Moldova Veche, zona de confluență a râurilor cu Dunărea, Golfurilor cu curgere lentă a Dunării cu adâncimi reduse respectiv Lacului Izvoarele de lângă Chipul lui Decebal. Dintre cele trei subtipuri de ecosisteme umede acest habitat a fost cel mai dezvoltat la subtipul de ape stătătoare. Stratul natant a vegetației în aceste zone este format din Lemna minor, Spirodela polyrhiza, Salvinia natans, Azolla filiculoides. Specii cu frunze natante dar cu rădăcini fixate au fost mai sporadice, dar în bălțile cu apă scundă au fost observate speciile Nymphoides peltata, Trapa natans, Potamogeton natans. În condiții similare au fost abundente și specii cu rădăcini fixate dar cu frunze submerse ca Ceratophyllum demersum, Potamogeton crispus, Potamogeton pectinatus, Potamogeton pefoliatus, Myriophyllum spicatum, Elodea nuttallii, Najas minor, Najas marina. Comunitățile observate aparțineau asociațiilor Lemno-Spirodeletum Koch 1954 Potamogetonetum perfoliati Koch 1926, Ceratophylletum demersii Hild 1956, și Spirodello-Salvinietum natantis Slavnic 1965, Potametum natantis Soó 1927.

Fig. 9. Aspect cu habitat 3150 pe Dunăre, la Dubova (foto: Kuhn Thomas).

3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p. [Rivers with muddy banks with Chenopodion rubri p.p. and Bidention p.p. vegetation]

CLAS. PAL.: 24.52

Habitate observate în cazul ecosistemelor umede de ape stătătoare la confluența râurilor și pe marginea bălților. Speciile dominante au fost Polygonum mite, Echinochloa crus-galli, Polygonum persicaria. Alte specii importante au fost Bidens frondosa, Mentha longifolia, Stachys palustris, Epilobium hirsutum, Lycopus europaeus, Aster lanceolatus, Xanthium strumarium, Mentha aquatica, Ambrosia artemisiifolia, Salix fragilis, Rubus spp., Clematis vitalba, Bidens vulgata, Cyperus serotinus. Asociațiile identificate au fost Bidenti-Polygonetum hydropiperis Lohm. in Tüxen 1950; Polygono lapathifolii-Bidentetum Klika 1935; Echinochloo-Polygonetum lapathifolii Soó et Csűrös 1974, Xanthio strumarii-Bidentetum tripartitae Timár 1947; Bidentetum cernui (Kobenza 1948) Slavnič 1951.

R4423 Tufărișuri de salcâm pitic (Amorpha fruticosa)

Habitat larg răspândit în special în lunca Dunării, pe soluri aluviale dominat de specia neophită invazivă Amorpha fruticosa. Alte specii frecvente sunt specii higrofile ca Salix triandra, Salix purpurea, Rubus caesius, Stachys palustris, Polygonum lapathifolium, Lythrum salicaria.

În cazul ecosistemelor umede de ape stătătoare acest habitat a fost observat în golful Dubovei. Specia dominantă a fost Amorpha fruticosa și Rubus caesius. Alte specii mai frecvente observate au fost Bidens vulgata, Conyza canadensis, Cynodon dactylon, Salix purpurea, Salix alba, Salix babilonica.

Fig. 10. Aspect cu habitat R4423 de pe Ostrovul Moldova Veche (foto: Mátis Attila).

R5305 Comunitați danubiene de Typha angustifolia și Typha latifolia

Asemenea habitate de întindere mai semnificativă au fost observate în ecosistemele umede din ape stătătoare pe Insula Moldova Veche și în Balta Șușca. Specia dominantă a fost Typha angustifolia, Cyperus serotinus și Agrostis canina. Alte specii mai frecvente au fost Mentha aquatica, Phragmites australis, Cyperus fuscus, Lythrum salicaria, Lysimachia nummularia, Typha laxmannii. Vegetația submersă sau natantă care pătrunde între pâlcurile de Typha a fost reprezentată de Nyphoides peltata, Potamogeton natans, Chara spp., Utricularia spp., Spirodela polirhiza, Lemna minor, Marsilea quadrifolia. Asociațiile identificate la acest habitat au fost Typhetum angustifoliae Piggnati 1953, Typhetum latifoliae G. Lang. 1973.

R5309 Comunități danubiene cu Phragmites australis și Schoenoplectus lacustris

Asemenea habitate de obicei strâns legate de habitatul național R5305, au fost observate în ecosistemele umede din ape stătătoare pe Insula Moldova Veche, în jurul portului Pojejena, la confluența râului Cozla cu Dunărea și pe malul Dunării la sud de Moldova Veche. Specia dominantă a fost Phragmites australis, alături de Typha angustifolia respectiv specii acvatice între pâlcurile de stuf: Potamogeton natans, Salvinia natans, Ceratophyllum demersum, Azolla filiculoides, Najas marina, Potamogeton perfoliatus, Myriophyllum spicatum, Spirodela polyrhiza. Asociația în care acest habitat a fost inclus a fost Scirpo – Phragmitetum W. Koch 1926.

VII.3. Subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile

La ecosistemele umede de mlaștini au fost incluse habitatele de interes comunitar Natura 2000 și habitatele naționale (după clasificarea lui Doniță și colab. 2005), mai îndepărtate de malul bălților, lacurilor sau a porțiunilor de ape curgătoare. În multe cazuri se suprapun cu ecosistemele umede de ape curgătoare și stătătoare. Au fost identificate 8 habitate de interes comunitar Natura 2000 respectiv 4 habitate naționale după clasificarea lui Doniță și colab 2005.

3130 Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe, cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea [Oligotrophic to mesotrophic standing waters with vegetation of the Littorelletea uniflorae and/or Isoëto-Nanojuncetea]

CLAS. PAL.: 22.12 x (22.31 și 22.32)

Aceste habitate din subtipul ecosistemelor umede de mlaștini, identificate în primul rând pe Ostrovul Moldova Veche, se suprapun în totalitate cu ecosistemele umede de ape stătătoare prezentate în capitolul anterior așadar au aceași caracteristici, locații și vegetație.

3150 Lacuri eutrofe naturale cu vegetație de Magnopotamion sau Hydrocharition [Natural eutrophic lakes with Magnopotamion or Hydrocharition-type vegetation]

CLAS. PAL.: 22.13 x (22.41 sau 22.421)

Asemenea habitate încadrate ca ecosisteme umede de mlaștini au fost observate pe Insula Ostrovul Moldova Veche, Balta Șușca, Delta Nerei, Balta Eșelniței, confluența râului Cozla, portul Pojejena. Habitatele se suprapun cu habitatele naționale R5309, R5305 și habitatul de interes comunitar 3270 respectiv 3130.

Compoziția speciilor este foarte similară cu habitatele de acest tip încadrate la ecosistemele umede de ape curgătoare. Cele mai importante specii natante observate au fost: Lemna minor, Spirodela polyrhiza, Salvinia natans, Azolla filiculoides. Specii submerse sau parțial submerse mai comune au fost: Ceratophyllum demersum, Najas marina, Elodea nuttallii, Potamogeton natans, Potamogeton perfoliatus, Myriophyllum spicatum. Comunitățile observate aparțin asociațiilor Lemno-Spirodeletum Koch 1954 Potamogetonetum perfoliati Koch 1926, Ceratophylletum demersii Hild 1956, și Spirodello-Salvinietum natantis Slavnic 1965, Potametum natantis Soó 1927.

3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p. [Rivers with muddy banks with Chenopodion rubri p.p. and Bidention p.p. vegetation]

CLAS. PAL.: 24.52

Asemenea habitate încadrate ca ecosisteme umede de mlaștini au fost localizate în jurul apelor curgătoare și stătătoare, unde regimul hidric permite dezvoltarea lor și inundări periodice au loc. Compoziția lor este identică cu compoziția descrisă la ecosistemele umede de ape stătătoare respectiv curgătoare. Speciile dominante sunt specii de Polygonum și Bidens. Deoarece se suprapun cu alte habitate ca tufărișuri și habitate acvatice compozitia lor este colorată de specii ca Lycopus europaeus, Stachys palustris, Solanum dulcamara, specii de Cyperus, de Carex, de Salix, respectiv Phragmites australis, Typha latifolia, Typha angustifolia și numeroase specii invazive pioniere ca Ambrosia artemisiifolia, Conyza canadensis, Erigeron annuus, respectiv arbustul Amorpha fruticosa. Asociațiile identificate în cazul acestui habitat au fost Bidenti-Polygonetum hydropiperis Lohm. in Tüxen 1950; Polygono lapathifolii-Bidentetum Klika 1935; Echinochloo-Polygonetum lapathifolii Soó et Csűrös 1974, Xanthio strumarii-Bidentetum tripartitae Timár 1947; Bidentetum cernui (Kobenza 1948) Slavnič 1951.

6430 Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la câmpie și din etajul montan până în cel alpin [Hydrophilous tall-herb fringe communities of plains and of the montane to alpine levels]

CLAS. PAL.: 37.7 și 37.8

Aceste comunități se suprapun în totalitate cu comunitățile încadrate la ecosistemele umede de ape curgătoare, prezentate la capitolul anterior și sunt identice în caracteristicile lor.

6440 Pajiști aluviale ale văilor râurilor din Cnidion dubii [Alluvial meadows of river valleys of the Cnidion dubii]

CLAS. PAL.: 37.23

Asemenea habitate au fost identificate ca ecosisteme umede de mlaștini din Delta Nerei, respectiv valea Pârâul Jodoștița și Pârâul Șuveica. Speciile dominante au fost: Agrostis stolonifera, Deschampsia caespitosa, Phragmites australis, Iris pseudacorus, Polygonum mite, Echinocystis lobata, alături de specii ca Holcus lanatus, Glyceria maxima, Erigeron annuus, Cynodon dactylon, Carex hirta, Daucus carota, Lythrum salicaria, Juncus inflexus, Achillea collina, Mentha longifolia. Comunitățile identificate se încadrează în asociația Agrostietum stoloniferae (Ujvárosi 1941) Burduja et al. 1956.

91E0* Păduri aluviale de Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae) [Alluvial forests with Alnus glutinosa and Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae)]

CLAS. PAL.: 44.3, 44.2 și 44.13

Asemenea comunități au fost larg răspândite pe teritoriul parcului fiind prezente pe fiecare vale cu un curs de apă permanentă și o terasă aluvială. Habitatele de acest tip încadrate la ecosistemele umede de ape curgătoare se suprapun aproape în totalitate cu habitatele clasificate ca ecosisteme umede de mlaștini așadar compoziția floristică și vegetația sunt aproape identice în cazul celor două subtipuri de ecosisteme. Cele mai importante specii de arbori au fost Alnus glutinosa, specia edificatoare, alături de care apar mai frecvent: Fraxinus excelsior, Salix fragilis, Ulmus glabra, Fagus sylvatica, Morus alba, Carpinus betulus. Arbuști mai frecvenți au fost Euonymus verrucosus, Salix triandra, Coryllus avellana, Eupatorium cannabinum, Aegopodium podagraria, Humulus lupulus, Sambucus nigra. În stratul ierbos domină speciile: Urtica dioica, Agrostis stolonifera, Parietaria officinalis, Scirpus sylvaticus, Mycelis muralis, Glechoma hederacea, Petasites albus, Tussilago farfara, Rubus caesius, Angelica sylvestris, Aethusa cynapium. Habitatele identificate se încadrează în asociațiile Stellario nemorum-Alnetum glutinosae (Kästner 1938) Lohmeyer 1957, Carici remotae-Fraxinetum Koch ex Faber 1936, Salicetum fragilis Passarge 1957.

91F0 Păduri mixte de luncă de Quercus robur, Ulmus laevis și Ulmus minor, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris) [Riparian mixed forests of Quercus robur, Ulmus laevis and Ulmus minor, Fraxinus excelsior or Fraxinus angustifolia along the great rivers (Ulmenion minoris)]

CLAS. PAL.: 44.4

Aceste habitate se dezvoltă pe depozituri aluviale în proximitatea râurilor majore și se află de obicei peste nivelul pădurilor ripariene de salcie și plop. Spre deosebire de pădurile ripariene de salcie și plop (92A0) ele nu necesită inundări anuale însă compoziția lor floristică tot este determinată de un regim hidric mai mult sau mai puțin natural, un nivel de apă freatică mai ridicată și inundații ocazionale cu o frecvență de câteva decenii. Speciile lemnoase dominante aparțin genurilor Fraxinus, Quercus și Ulmus. Alte specii caracteristice și frecvente sunt: Populus nigra, P. canescens, P. tremula, Alnus glutinosa, Prunus padus, Humulus lupulus, Vitis vinifera ssp. sylvestris, Tamus communis, Hedera helix, Phalaris arundinacea, Corydalis solida, Gagea lutea, Ribes rubrum. Asociațiile incluse la acest habitat de interes comunitar sunt Fraxino danubialis-Ulmetum Soó 1936 corr. 1963; Quercetum roboris pedunculiflorae Simon 1960 (syn.: Fraxino angustifoliae-Quercetum pedunculiflorae Chifu et al. (1998) 2004); Fraxino pallisae-Quercetum pedunculiflorae (Popescu et al. 1979) Oprea 1997; Fraxinetum pallisae (Simon 1960) Krausch 1965 (syn. Ulmeto minoris-Fraxinetum pallisae Borza ex Sanda 1970).

Asemenea habitate au fost identificate în Delta Nerei respectiv la Balta Șușca. Se suprapun parțial cu habitatele de interes comunitar 92A0, având numeroase specii caracteristice și dominante în comun. Speciile de arbori dominanți au fost: Ulmus laevis, Fraxinus excelsior și Salix alba. Specii de arbuști mai comune au fost: Amorpha fruticosa, Cornus sanguinea, Rosa micrantha, Rhamnus catharticus. Specii identificate din stratul ierbos au fost: Vitis vinifera, Bidens vulgata, Lycopus europaeus, Aster lanceolatus, Echinocystis lobata, Lysimachia nummularia, Humulus lupulus, Parietaria officinalis, Rubus caesius, Leersia oryzoides, Urtica dioica. Asociația identificată în care s-ar încadra aceste habitate a fost Fraxino danubialis-Ulmetum Soó 1936 corr. 1963.

Fig. 11. Aspect cu habitat 91F0 din Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba și Populus alba [Salix alba and Populus

alba galleries]

CLAS. PAL.: 44.141, 44.162 și 44.6

Pădurile de salcie albă și plop alb sau identificat în numeroase locații d-ea lungul râurilor, bălților și a Dunării în zone mlăștinoase pe terase aluviale. Se suprapun în cea mai mare parte cu habitatele de aceași tip incadrate la ecosistemele de ape curgătoare. Pe alocuri sau identificat pâlcuri de stufărișuri de tip 3270, R5305 și R5309 (prezentate la capitole anterioare în detaliu) în special dinspre luciul de apă cu care habitatul 92A0 este învecinat. Speciile dominante au fost Salix alba și Populus alba alături de Ulmus laevis, Robinia pseudoacacia, Fraxinus excelsior. Arbuști mai frecvenți au fost Cornus sanguinea, Amorpha fruticosa. În stratul ierbos dominau specii higrofile ca Bidens frondosa, Agrostis stolonifera, Leersia oryzoides, Lysimachia nummularia, Glechoma hederacea. Asociația în care asemenea comunități pot fi încadrate a fost Salici-Populetum Meijer-Drees 1936.

R4416 Tufărișuri de salcie (Salix triandra)

Acest habitat a fost observat pe Valea Camerița, unde se suprapune în mare parte cu habitatul de interes comunitar 91E0* descrisă mai sus și încadrată și la ecosistemele umede de ape curgătoare. Speciile dominante au fost: Salix fragilis, Salix triandra, Alnus glutinosa, Juglans regia și Ailanthus altissima. Alte specii mai comune au fost: Mentha longifolia, Polygonum mite, Epilobium hirsutum, Ambrosia artemisiifolia, Bidens vulgata, Echinochloa oryzoides.

R5305 Comunități danubiene de Typha angustifolia și Typha latifolia

Aceste comunități în cazul ecosistemelor umede de mlaștini apar în vecinătatea pădurilor ripariene în șanțuri sau pe malul apelor curgătoare. Se suprapun în cea mai mare parte cu ecosisteme umede de ape curgătoare. Specia dominantă este Typha angustifolia sau Typha latifolia. Alte specii higrofile mai comune au fost Lycopus europaeus, Leersia oryzoides, Stachys palustris, Solanum dulcamara, Calystegia sepium.

R5309 Comunități danubiene cu Phragmites australis și Schoenoplectus lacustris

Aceste comunități în cazul ecosistemelor umede de mlaștini apar în vecinătatea pădurilor ripariene, în șanțuri sau pe malul apelor curgătoare. Se suprapun în cea mai mare parte cu ecosisteme umede de ape curgătoare și stătătoare. În cazul ecosistemelor umede de mlaștini asemenea habitate au fost observate la confluența râurilor și pe marginea Dunării în câteva locații. Specia dominantă a fost Phragmites australis alături de care apar sporadic: Arcium lappa, Agrostis stolonifera, Angelica sylvestris, Aristolochia clematis, Lythrum salicaria, Bidens tripartita, Juncus effusus, Leersia oryzoides, Solanum dulcamara, Eupatorium cannabinum, Typha latifolia, Lycopus europaea. Asociația în care acest habitat a fost inclus a fost Scirpo – Phragmitetum W. Koch 1926.

R4423 Tufărișuri de salcâm pitic (Amorpha fruticosa)

În cazul ecosistemelor umede de mlaștini, acest habitat a fost observat pe Insula Moldova Veche. Specia dominantă a fost Amorpha fruticosa și Rubus caesius. Alte specii mai frecvente observate au fost Eupatorium cannabinum, Conyza canadensis, Cynodon dactylon, Salix purpurea, Salix alba.

VIII. Distribuția subtipurilor de zone umede

VIII.1. Subecosistemul apelor curgătoare

Apele curgătoare sunt distribuite aproape uniform pe tot teritoriul PNPF. Acestea sunt afluenții direcți ai Dunării provenind din zona muntoasă, cu un curs permanent, capabil de formare a unor biotopuri caracteristice umede. Apele curgătoare cu un curs relativ lung și aport permanent de apă sunt mai concentrate în zonele Pojejena – Moldova Nouă (în vestul sitului), în zona Berzeasca (din centrul ariei protejate), iar în partea estică în împrejurimile municipiului Orșova. Pe alte segmente specificul rocii de bază și relieful abrupt nu permite formarea unor zone umede permanente caracteristice apelor curgătoare.

Au fost cartate în total 130,26 ha de subecosistem de ape curgătoare pe suprafața PNPF, din care 23,046 % este situat în perimetrul unității administrativ-teritoriale Berzeasca, iar suprafața cea mai scăzută revine unității Pescari (0,16 %).

Tabel nr. 1. Distribuția subecosistemului de apă curgătoare cartate în unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

VIII.2. Subecosistemul apelor stătătoare

Majoritatea apelor stătătoate din PNPF au fost formate după construcția barajului Porțile de Fier I. Gurile de vărsare ale tuturor afluenților direcți ai Dunării au fost inundate și transformate în golfuri de diferite dimensiuni, fiind concentrate în jurul următoarelor localități: Liborajdea, Gornea, Liubcova, Berzasca, Cozla, Șvinița,

Dubova (golful din Dubova), Valea Mraconiei (lângă chipul lui Decebal), Eșelnița, Orșova (vărsarea râului Cerna în Dunăre), și între Orșova și Gura Văii.

În partea vestică a PNPF astfel au fost formate bălțile caracteristice între Balta Nerei și Coronini, de a lungul Dunării. Cele mai însemnate sunt următoarele: Balta Nerei, Balta Divici, Balta Belobreșca, Balta Șușca, Balta Pojejena. Apele stătătoare sunt reprezentate într-un procent ridicat și pe insulele Calinovăț și Ostrovul Moldova Veche. Majoritatea fragmentelor de subecosisteme de apă stătătoare au fost conservate în unitatea Pojejena (37,21%) și Moldova Nouă (35,41%), iar în cel mai scăzut procent a fost cartat în unitatea Ilovița (0.001%), în raport cu area totală a apelor stătătoare (1045.17 ha) pe teritoriul PNPF.

Tabel nr. 2. Distribuția subecosistemului de apă stătătoare cartate în unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

VIII.3. Subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile

Majoritatea mlaștinilor se aliniază pe malul Dunării și lângă afluenții Dunării (râuri, pâraie), dar un procent considerabil se găsește pe malul apelor stătătoare, alimentate – cel puțin sezonal – de acestea. Mlaștinile alimentate exclusiv de apa freatică sunt sporadice în perimetrul parcului. Mlaștinile, ca și apele stătătoare sunt agregate pe malul Dunării în partea sud-vestică a PNPF, între Balta Nerei și Moldova Veche, precum și pe insulele Calinovăț și Ostrovul Moldova Veche. Cele identificate de a lungul râurilor și pâraielor sunt așezate paralel cu apele curgătoare menționate mai sus și formează o rețea aproximativ uniformă.

Suprafața mlaștinilor este considerabilă în următoarele unități administrativ teritoriale: Pojejena (26,146%), Berzasca (21,849%) și Moldova Nouă (19,096%) în raport cu area totală a mlaștinilor din PNPF (795,1 ha), cea mai scăzută fiind în UAT-ul Pescari: 0,15 %.

Tabel nr. 3. Distribuția subecosistemului de mlaștini cartate în unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

IX. Starea de conservare a fiecărui subtip de ecositem umed

IX.1. Subecosistemul apelor curgătoare

Au fost cartate în total 130.26 ha de subecosisteme de ape curgătoare pe suprafața PNPF, și determinată starea de conservare a fiecărui poligon identificat, conform metodologiei detaliate la punctul D.3.4. În baza de date GIS poate fi vizualizată starea de conservare a fiecărui fragment de subecosistem de apă curgătoare în parte. Pentru fiecare UAT în parte în care au fost evaluate subecosisteme de ape curgătoare a fost calculată starea de conservare în medie a fragmentelor identificate.

Tabel nr. 4. Valoarea medie a stării de conservare determinată pentru totalitatea fragmentelor de subecosisteme de ape curgătoare, defalcată pe unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

Pentru fiecare UAT în parte a fost calculată totalitatea suprafețelor cu aceeași valoare de conservare detrminată pentru fragmentele de pe teritoriul administartiv respectiv, redată în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 5. Suprafața totală a fragmentelor de subecositeme de ape curgătoare aflate în stare de conservare similară, defalcată pe unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

Exprimate pe totalitatea suprafeței PNPF pot fi concluzionate următorele, în ceea ce privește stare de conservare a subecosistemelor de ape curgătoare:

– 18.59% (24.22 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare în intervalul 1.0-1.9 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare bună

– 63.70% (82.98 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare în intervalul 2.0-2.9 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare medie

– 17.70% (23.06 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare 3 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare rea

Suprafețele considerate ca și bine conservate se concentrează în UAT Berzeasca.

Majoritatea fragmentelor se încadrează la clasa celor cu stare de conservare medie, cu suprafețe mai însemnate pe teritoriul UAT Ilovița și Orșova.

Cele mai alterate suprafețe identificate cu stare de conservare rea se regăsesc pe suprafața UAT-urilor Moldova Nouă, Șvinița, Șichevița, Eșelnița și Dubova.

În determinarea stării de conservare, cel mai important factor a fost gradul de naturalitate a habitatelor componente, conform clasificării Németh și Seregélyes 1989, in Bölöni și colab. 2011, majoritatea fragmentelor fiind considerate semi-naturale. În mare parte ecosistemele de ape curgătoare identificate sunt formate pe văile afluenților Dunării și în componența lor dominante sunt habitatele de tip 91E0* Păduri aluviale de Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior, 92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba și Populus alba, 6430 Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la câmpie și din etajul montan până în cel alpin și 3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p. Importanța deosebită din punct de vedere al conservării a acestui subecosistem este dată de rolul protector al arinișurilor pe cursurile de apă și prin prezența unor specii rare în aceste habiate (Microrrhinum litorale, Sison amomum, Campanula grossekii, Typha laxmannii, Cyperus serotinus).

Valoare finală a stării de conservare a fost însă decisiv influențată și de numărul și/sau intensitatea presiunilor locale și gradul de invazie cu specii alohtone. Faptul că numai o parte relativă mică din suprafețele analizate se află în stare de conservare bună se explică prin numărul și intensitate mare a presiunilor (în acest caz principale cu impact mare fiind exploatarea lemnului, poluare, creșterea animalelor și fragmentare prin rețele de comunicare) și prin prezența în număr mare și acoperire semnificativă a speciilor alohtone invazive (în acest caz 23 de specii cu acoperire medie ce variază între 0.1 și 25.83%). Cele mai semnificative specii invazive care alterează compoziția specifică sunt: Sicyos angulatus, Robinia pseudoacacia, Amorpha fruticosa, Morus alba, Ailanthus altissima, Aster lanceolatus, Echinocystis lobata, Populus x canadensis, Bidens vulgata, Phytolacca americana, Impatiens glandulifera.

IX.2. Subecosistemul apelor stătătoare

Au fost cartate în total 1045.17 ha de subecosisteme de ape stătătoare pe suprafața PNPF și determinată starea de conservare a fiecărui poligon identificat, conform metodologiei detaliate la punctul D.3.4. În baza de date GIS poate fi vizualizată starea de conservare a fiecărui fragment de subecosistem de apă curgătoare în parte. Pentru fiecare UAT în parte în care au fost evaluate subecosisteme de ape stătătoare a fost calculată starea de conservare în medie a fragmentelor identificate.

Tabel nr. 6. Valoarea medie a stării de conservare determinată pentru totalitatea fragmentelor de subecosisteme de ape stătătoare, defalcată pe unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

Pentru fiecare UAT în parte a fost calculată totalitatea suprafețelor cu aceeași valoare de conservare detrminată pentru fragmentele de pe teritoriul administartiv respectiv, redată în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 7. Suprafața totală a fragmentelor de subecositeme de ape stătătoare aflate în stare de conservare similară, defalcată pe unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

Exprimate pe totalitatea suprafeței PNPF pot fi concluzionate următorele, în ceea ce privește stare de conservare a subecosistemelor de ape stătătoare:

– 10.21% (106.72 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare în intervalul 1.0-1.9 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare bună

– 64.89% (678.28 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare în intervalul 2.0-2.9 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare medie

– 24.89% (260.17 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare 3 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare rea

Suprafețele considerate ca cele mai bine conservate și cu suprafețe mai însemnate se concentrează în zona Ostrovul Moldova Veche, Șușca, Divici și în măsură mai mică la Berzeasca, Dubova. Majoritatea fragmentelor se încadrează la clasa celor cu stare de conservare medie, cu suprafețe mai însemnate la UAT Moldova Nouă, la Pojejena, Eșelnița, Dubova, Berzeasca și Delta Nerei, Socol. Cele mai alterate suprafețe identificate cu stare de conservare rea se regăsesc pe unele porțiuni mai mari la UAT Moldova Nouă, la Șichevița, Pojejena, Șvinița și Pescari.

În determinarea stării de conservare, cel mai important factor a fost gradul de naturalitate a habitatelor componente, conform clasificării Németh și Seregélyes 1989, in Bölöni și colab. 2011, majoritatea fragmentelor fiind considerate semi-naturale, cu grade de naturalitate bune, pe porțiuni mari la Moldova Veche și Pojejena.

În mare parte ecosistemele de ape stătătoare identificate au fost formate după construcția barajului Porțile de Fier I și sunt caracteristice la gurile de vărsare a afluenților și în golfurile formate pe Dunăre, unde viteza de curgere este mult redusă și se dezvoltă habitate tipice subecositsemelor lentice.

În componența lor dominante sunt habitatele de tip 3130 Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe, cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea, 3150 Lacuri eutrofe naturale cu vegetație de Magnopotamion sau Hydrocharition, și 3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p. și 92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba și Populus alba. Importanța deosebită din punct de vedere al conservării a acestui subecosistem este dată de prezența unor specii rare sau periclitate (aflate pe diversele liste roșii naționale: Boșcaiu și colab. 1994, Oltean și colab. 1994, Dihoru și Negrean 2009) și protejate de diferite acte normative, în aceste habiate: Potamogeton trichoides, Schoenoplectus triqueter, Cyperus serotinus, Najas minor, Najas marina, Typha laxmannii. Două specii se regăsesc pe Directiva 92/43/CEE a Consiliului (Directiva Habitate), Marsilea quadrifolia și Eleocharis carniolica, ultima nefiind regăsită după construirea barajului.

Faptul că o serie de specii rare sau periclitate, semnalate în literatura de specialiate privind zona PNPF (Matacă 2003), nu s-au mai regăsit în ultimii decenii (în ciuda mai multor acțiuni de evaluare a habitatelor), reflectă datele privind stare de conservare a majorității suprafețelor (majoritatea fiind medie-rea). Din specile neregăsite aminitim nici în cursul evaluărilor din cadrul acestui proiect: Wolffia arrhiza, Groenlandia densa, Litorella uniflora, Ranunculus circinatus.

Valoare finală a stării de conservare a fost însă decisiv influențată și de numărul și/sau intensitatea presiunilor locale și gradul de invazie cu specii alohtone. Faptul că numai o parte realtivă mică din suprafețele analizate se află în stare de conservare bună se explică prin numărul și intensitate mare a presiunilor (în acest caz principale cu impact mare fiind depozitarea de deșeuri și poluare, creșterea animalelor, pescuit/vănătoare, turism responsabil și urbanizare/construcții) și prin prezența în număr mare și acoperire semnificativă a speciilor alohtone invazive (în acest caz 25 de specii cu acoperire medie ce variază între 0.1 și 19.50%). Cele mai semnificative specii invazive care alterează compoziția specifică sunt: Elodea nuttallii, Vallisneria spiralis, Acorus calamus, Lindernia dubia, Ambrosia artemisiifolia, Amorpha fruticosa, Paspalum paspalodes, Azolla filiculoides, Aster lanceolatus, Conyza canadensis, Populus x canadensis.

IX.3. Subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile

Au fost cartate în total 795.81 ha de subecosisteme de ape stătătoare pe suprafața PNPF și determinată starea de conservare a fiecărui poligon identificat, conform metodologiei detaliate la punctul D.3.4. În baza de date GIS poate fi vizualizată starea de conservare a fiecărui fragment de subecosistem de mlaștini în parte. Pentru fiecare UAT în parte în care au fost evaluate subecosisteme de mlaștini a fost calculată starea de conservare în medie a fragmentelor identificate.

Tabel nr. 8. Valoarea medie a stării de conservare determinată pentru totalitatea fragmentelor de subecosisteme de mlaștini, defalcată pe unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

Pentru fiecare UAT în parte a fost calculată totalitatea suprafețelor cu aceeași valoare de conservare detrminată pentru fragmentele de pe teritoriul administartiv respectiv, redată în tabelul de mai jos.

Tabel nr. 9. Suprafața totală a fragmentelor de subecositeme de mlaștini și terenuri inundabile aflate în stare de conservare similară, defalcată pe unitățile administrativ teritoriale din PNPF.

Exprimate pe totalitatea suprafeței PNPF pot fi concluzionate următorele, în ceea ce privește stare de conservare a subecosistemelor de mlaștini și terenurile inundabile:

– 15.42% (122.76 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare în intervalul 1.0-1.9 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare bună

– 30.00% (238.75 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare în intervalul 2.0-2.9 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare medie

– 54.57% (434.30 ha) din suprafața fragmentelor identificate au valoarea de conservare 3 și pot fi considerate ca fiind în stare de conservare rea

Fragmentele considerate ca cele mai bine conservate și cu suprafețe mai însemnate se concentrează în zona UAT Berzeasca, Ilovița, pe Ostrovul Moldova Veche, la Pojejena în Delta Nerei, Socol. Numai o proporție relativ redusă aparține clasei celor cu stare de conservare medie, cu suprafețe mai însemnate la Pojejena, Șichevița, Berzeasca și în Delta Nerei, Socol. Majoritatea fragmentelor se încadrează la clasa celor mai alterate suprafețe, identificate cu stare de conservare rea și se regăsesc pe unele porțiuni mai mari la UAT Moldova Nouă, la Pojejena, pe Ostrovul Moldova Veche, la Șichevița și în Delta Nerei.

Subecosistemul umed al mlaștinilor și terenurilor inundabile este străns legat de cel al apelor stătătoare, habitatele caracteristice lor dezvoltăndu-se pe marginea bălților și golfurilor Dunării. Evoluția structurală și compozițională a acestor habitate este dependentă de dinamica anuală a nivelului de apă, care fluctuează după un ritm sezonal. Mlaștinile reprezintă cel mai important subecosistem umed din teritoriul PNPF, având în vedere faptul că aceste habitate conservă asociații vegetale speciale, cu un numă mare de specii rare și periclitate, aflate pe diferite acte normative naționale și Europene.

În componența lor dominante sunt habitatele de tip 3130 Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe, cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea, 3150 Lacuri eutrofe naturale cu vegetație de Magnopotamion sau Hydrocharition, 3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetație din Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p., 6440 Pajiști aluviale ale văilor râurilor din Cnidion dubii, 92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba și Populus alba, 91F0 Păduri mixte de luncă de Quercus robur, Ulmus laevis și Ulmus minor, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris), 91E0* Păduri aluviale de Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae). Cele mai caracteristice asociații vegetale aparținân acestui subecosistem umed sunt cele din cadrul habitatului 3130, comunități care se dezvoltă pe marginea bălților, la sfărșitul verii-începutul toamnei, pe porțiuni mici de nămol expus după scăderea nivelului de apă. Sunt caracterizate de specii pionere, adaptate la colonizarea suprfețelor eliberate de ape, din genul Cyperus, Juncus.

Importanța deosebită din punct de vedere al conservării a acestui subecosistem este dată de prezența unor specii rare sau periclitate (aflate pe diversele liste roșii naționale: Boșcaiu și colab. 1994, Oltean și colab. 1994, Dihoru și Negrean 2009) și protejate de diferite acte normative, în aceste habiate: Schoenoplectus triqueter, Cyperus serotinus, Typha laxmannii. Două specii se regăsesc pe Directiva 92/43/CEE a Consiliului (Directiva Habitate), Marsilea quadrifolia și Eleocharis carniolica, ultima nefiind regăsită după construirea barajului.

Faptul că o serie de specii rare sau periclitate, semnalate în literatura de specialiate privind zona PNPF (Matacă 2003), nu s-au mai regăsit în ultimii decenii, reflectă datele privind stare de conservare a majorității suprafețelor (majoritatea fiind rea). Din specile neregăsite aminitim nici în cursul evaluărilor din cadrul acestui proiect: Litorella uniflora, Lindernia procumbens, Ammannia verticillata, Carex bohemica, Montia fontana, Juncus bulbosus.

În determinarea stării de conservare, cel mai important factor a fost gradul de naturalitate a habitatelor componente, conform clasificării Németh și Seregélyes 1989, in Bölöni și colab. 2011, majoritatea fragmentelor fiind considerate semi-naturale, cu grade de naturalitate bune pe porțiuni mari la Berzeasca, Delta Nerei, Ostrovul Moldova Veche și Pojejena. Valoare finală a stării de conservare a fost însă decisiv influențată și de numărul și/sau intensitatea presiunilor locale și gradul de invazie cu specii alohtone. Faptul că numai o parte foarte mică din suprafețele analizate se află în stare de conservare bună se explică prin numărul și intensitate mare a presiunilor (în acest caz principale cu impact mare fiind creșterea animalelor – fragmentele cele mai valoaroase de habitate 3130 de pe Ostrovul Moldova Veche fiind la momentul actual foarte compromise de o turmă de cai sălbăticiți, care ar trebui neapărat îndepărtați de pe insulă, dacă se dorește conservarea habitatelor specifice – creșterea plantelor, depozitarea de deșeuri și poluare, pescuit/vănătoare, turism responsabil, exploatarea lemnului și urbanizare/construcții) și prin prezența în număr mare și acoperire semnificativă a speciilor alohtone invazive (în acest caz 29 de specii cu acoperire medie ce variază între 0.1 și 35.25%). Cele mai semnificative specii invazive care alterează compoziția specifică sunt: Elodea nuttallii, Paspalum paspalodes, Amorpha fruticosa, Sicyos angulatus, Robinia pseudoacacia, Parthenocissus inserta, Echinocystis lobata, Ailanthus altissima, Aster lanceolatus, Populus x canadensis, Acorus calamus, Lindernia dubia, Impatiens glandulifera.

X. Principalele activitati umane suportate de fiecare subtip

Activitățile umane care afectează majoritatea fragmentelor de ecosisteme umede, indiferent de apartenență la subecosistem, au fost sintetizate la categoria Modificări ale sistemului natural, dar mai concret se datorează presiunilor legate de urbanizare și turism (dezvoltare în scop turistic): amenajări de albie și mal, care presupun de regulă lucrări de betonare și desființează – definitiv sau temporar – importante habitate aflate în zona de ecoton, afectând atât comunitățile de apă curgătoare, cât și cele de apă stătătoare și de mlaștini. Dacă albia cursurilor de betonează complet (de exemplu în interiorul localităților), fragmentarea habitatelor legate de curs este definitivă. Această categorie de activități apare cu intensitatea ce mai ridicată în cazul tuturor subecosistemelor umede (peste 2,5 în medie) și afectează 85,9 ha de ape curgătoare (20,1% din apele curgătoare analizate), 166,64 ha de ape stătătoare (4,9%) și 74,34 ha de mlaștini (8%). La nivel de unități administrative, din punct de vedere a intensității și a suprafeței afectate, impactul intervențiilor care duc la modificarea sistemului natural este cel mai însemnat în unitățile Berzeasca (ape curgătoare), Orșova și Moldova Nouă (ape stătătoare) și Eșelnița (mlaștini).

La această categorie se adaugă efectele urbanizării directe, care – de regulă – se manifestează prin noi construcții, cu o intensitate semnificativă și generalizată (peste nivelul 2 în toate tipurile de subecosistem umed). Din rețeaua de ape curgătoare active afectează 30,4 ha (7,1%) și 23,9 ha (2,5%) dintre mlaștini, dar o suprafață mult mai mare de ape stătătoare (412,6 ha – 12,2% din suprafața celor studiate). Urbanizarea afectează suprafețe cele mai semnificative de zone umede în unitatea Ilovița (16,15 ha ape curgătoare) și Pojejena (362,65 ha ape stătătoare, 9,2 ha mlaștini).

Turismul și poluarea sunt și ele legate indirect de aceste activități, dar de regulă au o intensitate mai mică, acestea vor fi tratate separat în cadrul subcapitolelor. Aici dorim doar să atragem atenția, că – în scopul conservării tuturor subecosistemelor de zone umede – este necesară o precauție în proiectarea intervențiilor de dezvoltare și modernizare astfel încât degradarea, diminuarea și fragmentarea habitatelor umede să fie minimă în viitor.

X.1. Principalele activități umane suportate de subecosistemul apelor curgătoare

Pe lângă categoriile prezentate mai sus, apele curgătoare din PNPF sunt supuse efectelor poluării și deșeurilor (cu o intensitate scăzută în general), și a dezvoltării rețelelor de comunicații (cu o intensitate medie sau mare) – ambele legate de urbanizare și turism. Dezvoltarea rețelelor de comunicații au impact mai ales prin fragmentare (trecerea drumurilor și căilor ferate prin cursuri de ape), dar și prin ruderalizare, respectiv formarea unor coridoare degradate care facilitează înaintarea speciilor alohtone invazive. Astfel vegetația ruderalizată a malurilor devine extrem de sensibilă la invazie.

Tabel nr.10. Activități umane suportate de subecosistemul apelor curgătoare.

Creșterea animalelor și cultivarea plantelor sunt activități tradiționale care necesită apă curată – efectul negativ este de intensitate scăzută sau medie în cadrul acestui subecosistem. În unitățile Berzeasca și Șichevița aceste activități tradiționale sunt intens legate de apele curgătoare naturale, aici efectele lor au fost detectate pe 23,8 ha (Berzeasca), respectiv 16,9 ha (Șichevița) cumulat.

X.2. Principalele activități umane suportate de subecosistemul apelor stătătoare

Apele stătătoare suportă în mare măsură atât turismul cât și pescuitul din zonă. Turismul, precum dezvoltările legate de urbanizare, prezentate în partea introductivă a capitolului, contribuie într-o măsură semnificativă la formarea deșeurilor și poluarea zonelor umede, care au un efect negativ semnificativ asupra acestor ecosisteme.

Tabel nr. 11. Activități umane suportate de subecosistemul apelor stătătoare.

În zona Pojejena, apele stătătoare (lacurile, dar și bălțile Dunării) au un rol important în menținerea agriculturii (creștere de animale și cultivarea plantelor), dar și a pescuitului sportiv și de subzistență. Pentru a menține toate activitățile, dar și starea bună de conservare a habitatelor legate de apele stătătoare din zonă, este nevoie de intervenții urgente pentru protecția apelor și eliminarea presiunilor. Proximitatea pășunilor (sau a miriștilor pășunate) și a terenurilor agricole contribuie în mod semnificativ și la poluarea lacurilor și bălților în această zonă.

X.3. Principalele activități umane suportate de subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile

În cazul mlaștinilor și terenurilor inundabile, pe lângă poluarea și existența deșeurilor care apar din motive asemănătoarea ca la cele două subecosisteme precedente, se remarcă două tipuri de activități cu un impact semnificativ, dar și importanță economică crescută: creșterea animalelor și exploatarea lemnului. Prima afectează peste 20% din suprafața mlaștinilor, al doilea 17,24%. Pășunatul și cositul în pajiștile înmlăștinite sunt activități tradiționale, care – menținute la un nivel extensiv – nu au un efect negativ semnificativ. Însă, folosința vegetației ierboase în mlaștini înainte de retragerea apei contribuie pe termen mediu și lung la degradarea acestor comunități de plante, dar și a solului în zonele înmlăștinite. Pășunatul în arinișele și răchitișele din acest subecosistem este interzis, dar practicat în unele zone ale parcului. De asemenea, exploatarea arinilor a fost observat în majoritatea mlaștinilor cu vegetație lemnoasă (cel mai intens în unitățile Șichevița și Pojejena).

Tabel nr.12. Activități umane suportate de subecosistemul de mlaștini.

XI. Concluzii generale

Subecositemele de zone umede analizate în cadrul proiectului de față, în marea majoritate a fragmentelor identificate și evaluate de pe teritoriul PNPF au fost determinate cu stare de conservare medie-spre rea. Acest fapt se datorează prezenței în număr mare a presiunilor și afectând suprafețe însemnate prin intensitate lor crescută. Deasemenea, aproape toate suprafețele evaluate prezintă un grad mare de invazie cu specii alohtone, care alterează total structura specifică a habitatelor.

Atât Planul de management al PNPF cât și studiile anterioare amintite la puctul B., conțin o serie de măsuri imperios necesare pentru îmbunătățirea stării de conservare a ecositsemelor (de ex. îndepărtarea turmelor de cai sălbăticiți de pe Ostrovul Moldova Veche, unde habitatele de mlaștini sunt grav compromise de suprapășunat; prevenirea, controlul și erdicarea speciilor alohtone invazive). Fără implementarea acestor măsuri procesul de deteriorare a ecosistemelor umede nu poate stopat și perspectivele conservării lor nu pot fi îmbunătățite.

XII. Descrierea fiecărui subtip de ecosistem forestier din PNPF

Conform OUG 195/2005 art. 3 alin 25 ecosistemul este un complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme și mediul abiotic, care interacționează într-o unitate funcțională. Biocenoza pădurii împreună cu mediul anorganic reprezentat prin factorii climatici, edafici și orografici (habitatul sau biotopul pădurii) constituie ecosistemul forestier. La constituirea biocenozei pădurii participă un număr mare de specii lemnoase, specii ierboase, specii de mușchi, licheni, ciuperci, alge, bacterii, plante parazite și semiparazite și un număr mare de animale, păsări, reptile, micoorganisme.

Vegatația forestieră (biocenoza forestieră) constituie un covor continuu dintr-o mare diversitate de plante de la microfauna solului până la arborii cei mai înalți dispuși în etaje de vegatație. Animalele (zoocenoza forestieră) paricipă un număr mare de specii de la microfauna la mamifere, grupându-se în raport cu modul lor de nutriție.

Solul este componenta biotopului în care plantele își fixează rădăcinile și absorb apa și sărurile minerale necesare fotosintezei. Datorită strânsei legături între biocenoză și solul forestier rezultă o serie de particularități privind evoluția pădurii și implicit a solurilor forestiere.

Atmosfera constituie un subsistem al ecosistemului forestier, asigură plantelor și animalelor elementele necesare proceselor vitale: lumină, apă, căldură, bioxid de carbon, oxigen etc.

Factorii orografici prin modificările evidente ale regimului climatic local și solurilor forestiere înfluențează existența, structura și funcționalitatea pădurii. Elementele componente ale ecosistemului forestier nu acționează de sine stătător, ci sunt grupate și organizate potrivit specificului structural și funcțional al pădurii ca întreg, găsându-se într-o strânsă și durabilă înterdependență și concordanță atât timp cât se menține integritatea structurală a pădurii. Ca rezultat pădurea capătă astfel o integrare structurală și una funcțională, fiind capabilă de autoreglare, autoorganizare și autoregenarare. Datorită legăturilor dintre elementele componente, în interiorul pădurii se realizeazăun anumit mediu propriu, care se deosebește evident de mediul exterior al acesteia.

Caracteristica definitorie a ecosistemului forestier este prezența arborilor în stare gregară (arboretul), care realizează starea de masiv și acumulează biomasă. În raport cu exigențele, desimea și dimensiunile arborilor, și celelalte categorii de plante care participă la constituirea pădurii se grupează în mai multe etaje de vegetație, ca:

-etajul arborilor, care constituie arboretul

-etajul arbuștilor sau subarboretul

-etajul semințișului (sau a lăstărișului),

– etajul păturii ierbacee (pătură vie),

-litiera și solul forestier.

Ca urmare a relațiilor și proceselor care au loc la fiecare nivel de organizare, pădurea trece succesiv printr-o serie de faze de dezvoltare, iar în interiorul ei apar procese noi cu caracter colectiv: constituirea stării de masiv, creșterea și dezvoltarea, elagajul, eliminarea naturală, regenerarea, succesiunea. Elementele constitutive ale pădurii realizează o complexă și unitară comunitate de viață, un ecosistem.

Zoocenoza forestieră (Populațiile de animale)

Zoocenoza alături de fitocenoză este componenta biocenozei, care în răspândirea sa este influențată de biotop (de relieful, solul, substratul litologic, regimul precipitațiilor, temperatura și regimul circulației atmosferice). În comunitatea de viață a pădurii participă un număr mare de specii din toate grupele de animale. Caracteristic este faptul ca numărul speciilor crește de la animalele superioare (mamifere) la microfauna din sol, în timp ce biomasa lor se găsește într-un raport invers. Structura și comportamentul ecologic al faunei forestiere sunt legate de localizarea geografică și de structura de ansamblu a pădurii. Zoocenoza pădurii se caracterizează printr-o foarte dezvoltată stratificare în spatiul suprateran și subteran, și prezintă o accentuată neuniformitate a concentrației numerice și de biomasă.

Populația este forma funcțională de existență a speciei, formată de totalitatea indivizilor ce aparțin aceleiași specii. Ea se constituie într-un sistem biologic supraindividual, caracterizată printr-o organizare a vieții sociale și este structurată pe sexe și clase de vârste. Ca sistem biologic, populația are capacitate de autoreglare a parametrilor funcționali astfel încât să-și asigure existența și dezvoltarea de sine stătătoare pe timp nelimitat, atâta vreme cât factorii externi se încadrează în anumite limite.

Principalii parametrii ai populației sunt: efectivul, densitatea, natalitatea, mortalitatea, longevitatea și structura (pe sexe și clase de vârste).

În cadrul ecosistemului fiecare populație, în funcție de potențialul de înmulțire, încearcă să-și realizeze un număr cât mai mare de indivizi. Mediul abiotic și mediul biotic acționează permanent asupra populațiilor, relațiile trofice frânează dezvoltarea acestora în ritmul posibilităților de înmulțire. Factorii limitativi pot fi permanenți, sezoniere sau aleatorie. În funcție de rezistența la factorii de mediu speciile pot fi eurobionte și stenobionte.

Speciile eurobionte au rezistență mare la factorii de mediu, au o mare plasticitate ecologică, au un areal întins și relativ continuu (iepure, mistreț, vulpe etc).

Speciile stenobionte nu se pot dezvolta decât în cadrul unor biotopuri bine definite, au arealul restrâns, uneori insulari (cocoș de munte, urs etc ). pinul negru este o specie care poate valorifica condițiile staționale grele, pe versanți cu pantă mare, accidentați, calcaroși, cu insolație puternică, pe soluri care acumulează foarte multă lumină, arboretele mature sunt relativ bine încheiate. Subarboretul este compus din Cornus sanguinea, Cytisus nigricans, Carpinus orientalis, Cotinus coggygria etc. Pătura ierbacee de regulă este săracă alcătuită din Deschampsia flexuosa, Euphorbia cyparissias, Digitalis glandiflora, Melica uniflora,Driopteris filix mas, Fragaria viridis, Poa nemoralis etc.

Speciile de animalele în cadrul ecosistemului forestier sunt consumatoare primare, secundare sau terțiare, în sistemul de asigurarea hranei formează lanțuri trofice. Relațiile dintre diferite specii din ecosistem se pot manifesta prin neutralism, competiție, cooperare sau antagonism.

Având în vedere interesul deosebit pentru speciile care fac obiectul vânătorii, influența omului deosebit de mare asupra populațiilor acestor specii, zoocenoza ecosistemelor forestiere este modificată prin gospodărirea vânatului și activitatea de vânătoare.

Populațiile de nevertebrate: râme (Lumbricidae), moluște (Gasperopode), miriapode (Diplopode), păianjeni (Arachnida), muște (Diptera), viermi-sârmă (Elateridae), etc. sunt într-un număr mare în ecosistemul pădure, se caracterizează printr-o distribuție variabilă (concentrația cea mai mare este în rizosferă) și aparțin necroconsumatorilor.

Populațiile de insecte prezintă o zonalitate verticală în funcție de vegetație și de condițiile de climă. Ca și pentru specii de plante și animale, există specii de insecte euritope sau cosmopolite, care suportă variații mari ale factorilor abiotici și au o extindere mare, fiind întâlnite în mai multe etaje de vegetație.

În ecosistemele forestiere, insectele asigură polenizarea, constituie hrana pentru numeroși consumatori, contribuie la descompunerea substanței organice precum și la procesul de formare și evoluție a solurilor.

Alături de insecte și larvele lor (coleoptere, himenoptere, larve de diptere, lepidoptere) la afânarea și aerisirea solului, la formarea humusului și descompunerea substanțelor organice participă și acarieni, protozoare, colembole, nematode, rotiferi, gasteropode. Fauna solului, precum și speciile de amfibieni și reptile prezintă și ele o zonalitate în funcție de vegetatie.

Populațiile de păsări

Similar vegetației și speciile de păsări pot fi grupate în așanumitele etaje ornitologice. Etajarea se face și în acest caz în funcție de temperatura și umiditate, care determină instalarea pe verticală a unor anumite biocenoze cărora le sunt caracteristice anumite specii de păsări. Numele fiecărui etaj ornitologic este dat de cele mai caracteristice, dar și mai cunoscute specii sau familii de păsări, care sunt sedentare sau se deplasează puțin pe verticală. Astfel, etajului alpin îi corespunde etajul brumaritei, etajului coniferelor etajul tetraonidelor, etajului foioaselor etajul columbidelor iar zonei de silvostepa, etajul dropiei.

Clasificarea s-a facut numai pe baza speciilor clocitoare. Multe dintre speciile integrate într-un anumit etaj ornitologic pot fi găsite cuibărind și într-un etaj superior sau inferior; criteriul clasificării lor a fost etajul unde își au în timpul cuibăritului densitatea relativă cea mai mare, deci unde găsesc condițiile ecologice cele mai favorabile. De aceea de exemplu, pitigoiul mare (Parus major), deși este mai frecvent în etajul tetraonidelor decât cocoșul de munte (Tetrao urogallus) apare clasificat în Delta Dunarii unde are densitatea relativă cea mai mare.

Populații de mamifere

Speciile de mamifere din ecosistemul forestier sunt numeroase. Sunt adaptate la traiul în arbori (veverița, pârșul, jderul, pisica sălbatică etc ) pe sol și în solul pădurii (bursucul, șoareci de pădure, cârtița etc ) pe solul pădurii (specii răpitoare și de vânat). Ca regulă generală, densitatea numerică este foarte mare la animalele mici (ex. șoareci) și scade la cele de mari dimensiuni. Fauna cinegetică este o componentă importantantă, se află în strânsă intercondiționare cu celelalte componente ale biocenozei forestiere, dar este influențată și de interesul omului. Specii cu importanță în structura trofică și în funcționarea ecosistemelor forestiere sunt și nutria, jderul, hârciogul, dihorul,vidră, pârși, lilieci etc.

În comunitatea de viață a pădurii (a ecosistemului de pădure) între organismele vegetale și animale și mediul lor de viață se realizează relații strânse și complexe. Mediul pădurii are în alcătuire organisme vii, care formează biocenoza pădurii (mediu biotic, biogeografic) precum și componente anorganice, care constituie mediul abiotic (mediul fizico-geografic). Factorii mediului fizico-geografic intervin cu efecte favorabile sau nefavorabile, directe sau indirecte asupra biocenozei, fiecare în parte și toți la un loc într-o rezultate ecologică globală.

Descrierea habitatelor din ecosistemele forestiere este prezentată în anexa nr.2.

XII.1. Subecosisteme de păduri de rășinoase

Subecosistemele de păduri de rășinoase sunt puțin reprezentate în Parcul Natural Porțile de Fier. Pentru a le reprezenta mai bine, la cartare am evidențiat ca subecosisteme de rășinoase acele arborete, în care procentul rășinoaselor este cel puțin 50%.

In cadrul subecosistemelor de păduri de rășinoase am identificat următoarele habitate:

-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.11

-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.13

-9150 Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion pe substratecalcaroase [Medio-European limestone beech forests of the Cephalanthero-Fagion]

CLAS. PAL.: 41.16

-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam

forests]

CLAS. PAL.: 41.261, 41.262

-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.2C

-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak -sessile oak forests]

CLAS. PAL.: 41.76

-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvaticaforests (Aremonio-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1C

-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1D2

-9530* Păduri (sub)mediteraneene de pini negri endemici [(Sub-)Mediterranean pine forests with endemic black pines]

CLAS. PAL.: 42.61 până la 42.66

Rariștile cu pin negru din Parcul Natural Porțile de Fier, reprezintă, pe de o parte o disjuncție nordică a pinetelor din vestul peninsulei Balcanice, pe de altă parte sunt rezultatul unor plantații din urmă cu câteva decenii.

Condiții de biotop specifice habitatului

Rariștile de pin negru de Banat sunt răspândite la altitudini de 500-900 m, în zone cu clima caracterizată prin următoarele trăsături: temperaturi medii anuale -9-7 °C, precipitații: 900-1100 mm/an. Relieful pe care sunt instalate este reprezentat de versanți și stânci cu înclinare mare, substrat calcaros pe care sunt dezvoltate soluri rendzinice superficiale, scheletice eubazice, hidric echilibrate, vara uneori cu deficit de apă, eutrofice.

Condiții particulare identificate;

Habitatul 9530* Vegetație forestieră submediteraneeană cu endemitul Pinus nigra, întâlnim urmatoarele particularități:

În apropiere de Moldova Nouă apar suprafețe de pin negru, situate pe soluri brune acide, luvice și pe soluri gleizate. La vest de Șvinița se întâlnește endemitul, situat pe soluri podzolice. Mai la est în bazinul râurilor Tișovița și Liubotina apar erubaziomurile și pe Fețele Dunări, litosolurile și stâncăriile.

Treptele de relief al acestui habitat raportat la suprafața parcului este total diferit față de caracteristicile generale, aici întâlnindu-se altitudini mult mai mici. Apar în zona localități Moldova Noua, Fețele Dunării, unde coboară frecvent sub 400 m, la confluența pâraielor Tișovița și Liubotina cu Dunărea, acesta coboară până la altitudinea de 100 m. În estul localității Orșova, de-o parte și de alta a pârâului Slătinicului se regăsește acest endemit, altitudinea minimă în zona respectivă ajungând la 90 m. Aspectele substratului geologic particulare sunt caracterizate prin rocile din categoria metamorficelor, cu precădere în zona localității Moldova Nouă, evidențiate prin existența șisturilor verzi tufogene și sericito-cloritoase, a rocilor magmatice reprezentate de granitoide, acolo unde cresc biotopuri pe suprafețe restrânse între valea Liborajdea și Camenița și a suprafețelor cu peridotit și epigabrouri de pe văile Tișovița și Liubotina. În extremitatea estică, în depresiunea Severinului, vârful La Pietroi (271 m) apare habitat asociat micașisturilor și paragnaiselor.

Compoziție floristică

Deși sunt denumite adesea pinete, Pinus nigra, în majoritatea cazurilor, pinul nu este edificator, ci doar specie caracteristică. Speciile edificatoare sunt Quercus cerris, Quercus frainetto alături de care se găsesc și Fraxinus ornus, Quercus petraea, Lembotropis nigricans ssp. nigricans, Fagus sylvatica, Ceterach officinarum, Deschampsia flexuosa, Euphorbia cyparissias, Vulpia myuros, Thymus glabrescens, Jasione montana, Achillea coarctata etc.

Elemente structurale particularizate

Arboretele cu pin negru identificate pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier care ocupă suprafețele cele mai compacte au fost identificate în zona Eibenthal și între Gura Văii și Breznița. De asemenea pe culmea Ceretului există un arboret compact, rămășița unei vechi plantații. Ele sunt mai mult rezultatul unor plantații vechi, decât a unei distribuții naturale a speciei dominante. Sunt infiltrate pe fondul unor arborete de cvercinee, a căror structură se remarcă încă pregnant în compoziția floristică și în stratificarea pădurii. De asemenea, arboretele cu pin negru alternează cu arboretele de cvercinee și chiar cu făgetele, alcătuind o vegetație forestieră extrem de mozaicată. (Descrierea habitatului 9530*, Studiu privind Cartografierea habitatelor de pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, proiect “RNP Romsilva Administrația Parcului Natural Porțile de Fier RA, garant al unui sistem adecvat de management al biodiversității" SMIS 36660 ).

În afara pinului negru varietatea banatica, care poate fi regăsit între valea Brostița și valea Slatina (Tricule), spre Eibenthal, sau la Ciucaru Mare, mai există plantații atît de pin negru, cît și de pin silvestru, molid, brad, larice și duglas, plantate în majoritatea cazurilor în amestec cu foioase, având în prezent 25-45 ani. La nord-vest de Moldova Nouă se mai găsesc cîteva arborete mai bătrîne (50-120 ani) de pin negru, în amestec chiar cu salcâm.

Molidul, bradul, laricele și duglasul au fost întroduse mai mult în arboretele de fag din zonele cu altitudini mai mari, în procent de 10-20% în amestec, rareori în procent mai ridicat. În valea Șiriniei s-a plantat mai ales duglas, în bazinetul pârâului Plavișevița Mică, a Văii Morilor și Ogașului Ciocilor duglas, larice și molid, pe valea Pucicova și pârâul Salcia duglas, în bazinetul superior a Văii Satului brad și molid. Deasemenea s-au întrodus rășinoase în amestec pe cursul superior al Mraconiei și pe Ogașul Teiul Mare: molid, brad, larice și duglas, vărsta acestor arborete este de 20-40 ani.

Majoritatea subecosistemelor de păduri de rășinoase sunt artificiale, apărute datorită activității umane. Specia cea mai răspîndită este pinul negru (Pinus nigra). Este o specie meridională bine adaptată la climatul mediteranean, cu insolație puternică, căldură estivală multă și înghețuri târzii rare, suportă bine gerurile mari și înghețurile, rezistă bine la secetă. Secetele repetate an de an, mai ales pe solurile de tipul rendzinelor, pot provoca uscarea arborilor. În pofida unor situații limitative, pinul negru este o specie care poate valorifica condițiile staționale grele, pe versanți cu pantă mare, accidentați, calcaroși, cu insolație puternică, pe soluri care acumulează foarte multă lumină, arboretele mature sunt relativ bine încheiate (Șofletea și Curtu 2007).

Subarboretul este compus din Cornus sanguinea, Cytisus nigricans, Carpinus orientalis, Cotinus coggygria etc. Pătura ierbacee de regulă este săracă alcătuită din Deschampsia flexuosa, Euphorbia cyparissias, Digitalis glandiflora, Melica uniflora, Dryopteris filix mas, Fragaria viridis, Poa nemoralis etc.

Fotografii reprezentative pentru subecosistemul de păduri de rășinoase

Fig. 12. Arboret artificial de pin la nord de Ilovița.

Fig. 13. Pinet la Eibenthal.

Fig. 14. Pin negru la sud de Eibenthal.

Fig. 15. Plantație de rășinoase (molid și larice) la Culmea Pietroasă lângă Cărbunari.

XII.2. Subecosisteme de pădure de cvercinee

În cadrul subecosistemelor de păduri de cverinee a fost identificat următoarele habitate:

-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.11

-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.13

-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.261, 41.262

-9180* Păduri de Tilio-Acerion pe versanți, grohotișuri și ravene [Tilio-Acerion forests of slopes, screes and ravines]

CLAS. PAL.: 41.4

-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.2C

-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak -sessile oak forests]

CLAS. PAL.: 41.76

-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvatica forests (Aremonio-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1C

-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1D2

-91AA* Păduri est-europene de stejar pufos [Eastern white oak woods]

CLAS. PAL.: 41.7371, 41.7372

-91L0 Păduri ilirice de stejar cu carpen (Erythronio-Carpinion) [Illyrian oakhornbeam forests (Erythronio-Carpinion)]

CLAS. PAL.: 41.2A

-9530* Păduri (sub)mediteraneene de pini negri endemici [(Sub-)Mediterranean pine forests with endemic black pines]

CLAS. PAL.: 42.61 până la 42.66

Descrierea acestor habitate a fost obiectul lucrării Studiu privind Cartografierea habitatelor de pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, proiect ”RNP Romsilva Administrația Parcului Natural Porțile de Fier RA, garant al unui sistem adecvat de management al biodiversității” SMIS 36660).

Subecosistemele de pădure de cvercinee se desfășoară în diferite asociații de cvercinee sau arborete pure (sau practic pure) de gorun între 200-650 m altitudine. Speciile edificatoare sunt gorunul la altitudini mai mari, iar la altitudini mai joase cerul și gârnița.

Gorunul Quercus petraea

În subetajul său de vegatație preferă versanții insoriți, unde formează arborete pure sau de amestec. În acest subetaj de vegatație gorunul se detașează ca specie edificatoare de ecosisteme forestiere cu o strctură fitocenică foarte bine conturată.

Se localizează mai rar pe funduri de văi sau pe versanți nordici (unde sunt localizate arborete de carpen, fag sau brad). La limita superioară se poate asocia cu fagul (goruneto-făgete) sau poate să apară diseminat în făgete. Gorunul urcă mai mult în altitudine decât oricare dintre celelalte cverinee indigene se datorează pretențiilor sale mai mici față de căldura din sezonul de vegetație și în special în timpul verii. Gorunul este o specie mezotermă cu cerințe medii față de precipitații, optimul ecologic se situează între 600-800 mm/an. Temperamentul gorunului este de lumină, dar mai puțin heliofil decât stejarul, în arboretele pure sau în cele în care este specie majoritară are coronamentul relativ strâns. Gorunul prezintă exigențe mari față de proprietățile fizice ale solurilor, fiind însă mai tolerant în privința însușirilor lor chimice. Optimul său de dezvoltare îl înregistrează pe solurile cu textură mai grosieră, afânate, bine drenate, cu umiditate constantă. Pe soluri grele, compacte, argiloase, cu regim variabil de umiditate (cum sunt cele de lunci și terase), apare mult mai rar, cedînd locul stejarului, cerului sau gârnitei. Versanții foarte slab înclinați, terasele, platourile și platformele cu roci sedimentare bogate în argilă, greu permeabile cu hidrisoluri, constituie situații defavorabile gorunului, în aceste situații arboretele sunt slab productive.

Arboretele de gorun de mare productivitate și adaptbilitate sunt situate pe soluri profunde. Se mulțumesc și cu soluri superficiale, cu mult schelet, de pe versanții accidentați, cu pante mari, chiar pe stâncării, inclusiv pe roci calcaroase, dar în asemenea condiții productivitatea și stabilitatea arboretelor sunt mult diminuate. Gorunul ca și celelalte cvercinee, datorită litierei bogate în substanțe tanante, greu alterabile, contribuie puternic la levigarea solurilor. Gorunul prezintă o mare eterogenitate adaptativă, neuniformitate generată și intreținută atât de particularități ale climatului din diversele zone ale arealului, cât și de o serie de cauze specifice de natură edafică. Gorunetele relativ termofile înclud populații adaptate de un cuantum sporit de căldură în sezonul de vegetație (temperaturi medii anuale de 11-12 °C). Gorunete de terase și piemonturi adaptate pe soluri podzolite, pseudogleizate sau pseudogleice, relativ compacte, cu drenaj deficitar și gorunetele de soluri rendzinice (rendzine litice) sau de stâncării (calcare, conglomerate calcaroase etc.) sunt ecotipuri edafice.

Gorunul dispune de capacitate mare de lăstărire până la vârste înaintate, cioatele au o durată relativ mare de vitalitate. Fructifică periodic la 4-6 ani, vitalitatea exemplarelor din sămânță este mai mare decât a exemplarelor din lăstari. Puieții suportă umbrirea masivului până la 4-6 ani, după care dacă nu sunt puși în lumină, se autoreceptează (Șofletea și Curtu 2007 ).

Quercus petraea ssp. polycarpa (gorun transilvănean)

Specie cu areal balcano-caucazian, este mai iubitor de căldură și mai rezistent la secetă decât gorunul comun. Rezistă mai bine decât gorunul pe soluri relativ compacte, dar evită pe cele cu fenomene de gleizare sau speudogleizare, cu variații mari de umiditate în timp sau pe profilul solului. Nu este pretențios față de profunzimea solului (Șofletea și Curtu 2007). În Parcul Natural Porțile de Fier Quercus petraea ssp. polycarpa ocupă în mod deosebit porțiunile mai uscate și mai calde din partea superioară a versanților însoriți.

Cer Quercus cerris

Formează arborete pure (cerete) sau de amestec mai ales cu gârnița sau cu alte foioase (cereto-șleauri). Cerul crește la coline și la câmpie, preferă ținuturile cu climate clade, cu sezon lung de vegetație, fiind o specie relativ termofilă. Gerurile mari de iarnă sunt greu suportate, provocându-i gelivuri. Suportă bine seceta și uscăciunea.

Solurile pe care crește cerul sunt adeseori grele, luto-argiloase sau argiloase, greu permeabile, deci cu drenaj intern deficitar, moderat până la puternic podzolite. Sunt soluri de mare compacitate în orizontul B, pseugogleice sau pseudogleizate, vertice, cu regim de umiditate foarte variabil, de la excesiv primăvara timpurie până la puternic uscate în timpul verii. Cerul manifertă o amplitudine destul de largă față de dinamica sezonieră a umidității din sol, consumând multă apă în perioadele în care acesta este în exces, reducându-și mult pretențiile în timpul secetelor din perioada verii.

Cerul și gârnița sunt sprecii de mare adaptabilitate pe soluri compacte, cu regim alternant de umiditate și cu conținut ridicat de apă necedabilă în timpul secetelor estivale. Cerul dispune de capacitate sporită de reglare a funcționării stomatelor în raport cu accesibilitatea apei în sol și alti parametrii ecologici ca temperatura aerului și deficitul de vapori de apă din atmosferă. Acest lucru este explicația și pentru faptul că fenomenul de uscare în perioada 1982-1993 a afectat mai puțin arboretele de cer decât pe cele de gârniță. Cerul se poate menține pe soluri bogate în carbonați (CaCO3), este o specie heliofilă, fructifică la 3-5 ani, lăstărește viguros, drajonează, creșterea puieților este mai acivă decât la gorun (Șofletea și Curtu 2007).

Gârniță Quercus frainetto

Gârnița de regulă apare în amestec cu cerul, dar poate forma și arborete pure. La fel ca cerul, este o specie eutermă-mezotermă, de ținuturi cu climă moderată, cu veri lungi și călduroase, manifestă sensibilitate față de îngheturi. Este o specie semixerofită, fapt care face posibilă uneori coborârea sa din ținuturile colinare, care-i sunt mai favorabile, până la câmpie, în zone cu numai 450-500 mm precipitații medii anuale (intervalul optim ecologic se situează între cca. 550-700 mm precipitații pe an). Uscăciunea aerului este un factor care limitează răspândirea sa în ținuturile silvostepice, alături de faptul că deși are capacitatea de a-și reduce transpirația în perioadele secetoase, are un mecanism mai greoi de închidere-deschidere a stomatelor.

Față de condițiile edafice maniferstă exigențe reduse, gârniței fiindu-i caracteristice adeseori solurile cele mai compacte, puternic îndesate, întru-cât dispune de o forță apreciabilă de extragere a apei din soluri cu textură fină, cu coeficient mare de ofilire și apa freatică situată la mare adâncime. Solurile din stațiunile caracteristice gârniței prezintă fenomene accentuate de podzolire și sunt caracterizate adeseori prin regim alternat de umiditate, primăvara îmbibate puternic cu apa din precipitații, iar vara devin extrem de uscate și crapă, prezentând o cantitate mică de apă cedabilă. Astfel de situații pot deveni limitative și gârniței, mai ales datorită stresului hidric prelungit, manifestat mulți ani la rând, întru-cât deficitului de umiditate i se adaugă slaba aerisire a solului ca urmare a compactității ridicate, ceea ce accentuează fenomenul de deperisare. Spre deosebire de cer, gârnița este sensibilă față de concentrația de CaCO3, preferând solurile cu compoziție silicioase. Temperamentul este de lumină. Maturitatea este târzie, fructifică la 4-6 ani, are o capacitate bună de lăstărire până la vârste înaintate. Valoarea ecologică este incontestabilă, îndeosebi în stațiuni extreme, pe care le poate pune în valoare, oferind beneficii sociale și economice (Șofletea și Curtu 2007).

Stejar pufos Quercus pubescens

Este o specie mediteraneană și submediteraniană. Prezența stejarului pufos este legată de stațiunile de silvostepă din regiunea de coline și câmpie, unde formează arborete rărite, dumbrăvite, în amestec cu specii termofile și xerofite.

Este o specie iubitoare de căldură și rezistentă la secetă și uscăciune. Prezența sa pe coaste pietroase sau nisipoase, pe cernoziomuri slab levigate, supuse insolației puternice și deficitului acentuat de umiditate, demonstrează toleranța pe care o manifestă față de o serie de factori staționali limitativi (chiar mai accentuată decât a stejarului brumăriu, cu care se asociază adeseori în silvostepă) (Șofletea și Curtu 2007).

Stabilitatea ecosistemică a pădurilor de cvercinee

Pădurile de cverinee s-au confruntat încă din secolul trecut cu perioade de criză, fiind afectate de uscări de amploare mai mare sau mai mică. Fenomenul a cunoscut, se pare, o dinamică crescândă în ultimii 6-7 decenii. Gorunul (alături de stejarul pedunculat) este unul din speciile afectate.

Multă vreme s-a considerat că stejarii semixerofiți (cerul și gârnița) și cei xerofiți (stejarul brumăriu și stejarul pufos) dispun de adaptabilitate față de secetă, care le permite o rezistența mare față de fenomenul de uscare determinat de stresul termo-hidric. În ultimii 2-3 decenii însă, uscarea s-a extins îngrijorător și la unele arborete de gârniță, cer și stejar brumăriu din sudul și vestul țării.

Dintre cauzele uscărilor au fost incriminate secetele prelungite și repetate, care au afectat mai ales arboretele din stațiuni cu soluri grele, compacte, gleizate sau pseudogleizate, cu regim hidrologic alternant. Au fost luate în considerare însă și alte cauze ca: defolierile intense și dese, boli cauzate de ciuperci patogene, poluarea aerului cu noxe industriale, pășunatul abuziv, gospodărirea defectuoasă (proveniența arboretelor din lăstari, cu consistență redusă, structuri simplificate prin lipsa speciilor insoțitoare, neaplicarea la timp și în mod corect a lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor etc.).

Cvercineele sunt afectate de numeroși factori dăunători biotici. Defolieri grave produc insectele Lymantria dispar, Tortix viridana, Operophtera brumata, Erannis defoliaria, Euproctis chrysorrhaea. Ciuperca Microsphaera abbreviata (Oidium) provoacă făinarea frunzelor, ghinda este atacată de Balaninus glandium. Larvele cărăbușul de mai Melolontha melolontha atacă rădăcinile puieților, iar adulții cărăbușului provoacă defolieri în anii cu gradații. La destabilizarea arboretelor de cvercinee contribuie deficiențele de fructificație, creșterea periodicității fructificației, cantități reduse de semințe (Șofletea și Curtu 2007).

Subarboretul în subecosistemele de păduri de cvercinee variază în limite largi în funcție de condițiile staționale și consistența pădurii. Cele mai frecvente specii în arboretele dominate de gorun sunt: Corylus avellana, Crataegus monogyna, Euonymus europaeus, Euonymus verrucosus, Cornus mas, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea, Sambucus nigra, Hedera helix, Clematis vitalba.

În arboretele dominate de cer și gârniță apare frecvent în subarboret Carpinus orientalis, Fraxinus ornus, Euonymus europaeus, Ligustrum vulgare, Cornus mas, Crataegus monogyna, Pyrus pyraster, Malus sylvestris, Syringa vulgaris, Clematis vitalba, Rubus hirtus.

Pătura ierbacee este foarte variată de la specii de mull pînă la specii termofile ca Lithospermum purpurocaeruleum. În ecosistemele cu arboretele dominate de gorun cele mai frecvente sunt: Asarum europaeum, Brachipodium sylvaticum, Dactylis polygama, Euphorbia amygdaloides, Geranium robertianum, Lamium galeobdolon, Lathyrus vernus, Lathyrus niger, Melica unifolia, Viola reichenbachiana, Viola mirabilis, Dryopteris filix mas.

Speciile termofile cartacteristice arboretelor cu cer, gârniță și gorun sunt: Potentilla micrantha, Helleborus odoratus, Chrysanthemum corymbosum, Lithospermum purpurocaeruleum, Genista tinctoria, Lychnis coronaria, Digitalis grandiflora, Lathyrus niger etc.

Subecosisteme de păduri de cvercinee de amestecuri de gorun, cer și gârniță pot fi întălnite în toate habitatele aflate la altitudine mai mică, caracterizate prin temperaturi mai ridicate și regim hidric mai deficitar.

Subetajul pădurilor de amestec cu elemente termofile este situat la altitudini de sub 300 m, pe suprafețe morfologice însorite și semiînsorite, constituind vegetația cea mai reprezentativă a Parcului Natural Porțile de Fier, este alcătuit din biocenoze în care domină specii termofile ca cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus pubescens) și cărpiniță (Carpinus orientalis). Cereto-gârnițetele sunt caracteristice zonei Berzeasca-Cozla, gârnițetele cu cer apar mozaicat pe văile Berzeasca, Tișovița și Mraconia. Gârnițete cu stejar pufos sunt caracterisice suprafețelor cu pante abrupte ale Dealului Ciucaru Mare, Glaucina, Tricule. În aceste păduri frecvent apare un subetaj de cărpiniță (care uneori rămâne în subarboret), subarboretul este bogat în specii termofile ca scumpia și liliacul sălbatic.

În ecosisteme de păduri de cvercinee se întâlneste cel mare număr de insecte cca. 130 de specii de coleoptere, 150 de specii de lepidoptere si aproximativ 60 de specii de cynipidae.

Cynipidae-le determină apariția galelor pe frunzele, ramurile, flori, muguri, fructele și rădăcini de cverinee. Cele mai cunoscute gale sunt cele produse pe frunze de Cynips quercusfolii și pe ramurile tinere de Biorhiza pallida.

Coleopterul tipic cvercineelor este Lucanus cervus (rădașca); larva sa atinge 10 cm lungime și trăiește 5 ani în lemnul descompus al buturugilor.

Alte coleoptere a căror dezvoltare are loc exclusiv în interiorul trunchiurilor de arbori forestieri sunt Cerambycidae-le. În trunchiurile căzute trăiește Plagionotus arcuatus (croitorul viespe), de culoare neagră, cu dungi negre arcuite și marele Cerambyx cerdo (croitorul mare al lemnului de stejar) care este o specie pe cale de dispariție în Europa. Insecta matură caută răni din care curge seva; larva sapă galerii mari în arbori batrâni.

Tot în cvercinee, dintre Lepidoptere sunt de menționat Tortrix viridana (molia verde a stejarului), ale carei omizi pot consuma în întregime aparatul foliar al stejarilor, precum și Lymantria dispar (omida păroasă a stejarului), tot un defoliator periculos care, ca și Lymantria monacha. Coleoptera Calosoma sycophanta la care larvele și adulții sunt carnivore se hrănesc cu larve și nimfe, aceste insecte caută în special larvele din care se vor dezvoltă femele defoliatorilor.

În cvercinee xerofile sunt frecvente șopârlele – gusterul (Lacerta viridis) și șopârla cenușie (Lacerta agilis), însoțite de șarpele de alun (Coronella austriaca) și de șarpele lui Esculap (Elaphe longissima).

Atât reptilele cât și amfibienii consumă insecte în ecosistemul forestier contribuind la menținerea sub control a acestor populații.

În arborete de gorun se întâlnesc speciile de păsări caracteristice etajului columbidelor. Aceste păduri sunt mai luminoase, mai bogate în specii vegetale, cu luminișuri și goluri și subarboret bogat, astfel încât și numărul speciilor caracteristice este mare. Cele mai frecvente sunt:

Porumbelul de scorbură (Columba aenas), ciocănitoarea verde (Picus viridis), uliul porumbar (Accipiter gentilis), ciocănitoarea pestriță mijlocie (Dendrocopus medius), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), ciocănitoarea pestriță mică (Dendrocopus minor), acvila de câmp (Aquila heliaca), capîntorsul (Jynx torquilla), acvila pitică(Hieraëtus pennatus), sturzul cântător (Turdus philomelos), viesparul (Pernis apivorus), cojoaica comună (Certhia familiaris), șerparul (Circaëtus gallicus,) gaița (Garrulus glandarius), șoimul rândunelelor (Falco subbuteo), coțofana (Pica pica), buha mare (Bubo bubo), scorțarul (Sitta europaea), huhurezul mic (Strix aluco), fâsa de pădure (Anthus trivialis).

În goluri și luminișuri, în parchetele exploatate se întâlnesc: porumbelul gulerat (Columba palumbus),cocoșarul (Turdus pilaris), turturica (Streptopelia turtur), pițigoiul codat (Aegithalos caudatus), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), câneparul (Acanthis cannabina), pupăza (Upupa epops), sticletele (Carduelis carduelis),silvia cu capul negru (Sylvia aticapilla), florintele (Carduelis chloris),silvia mică (Sylvia curruca),presura galbenă (Emberiza citrinella), pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), grangurul (Oriolus oriolus).

Pe văile luminoase ale râurilor: muscarul gulerat (Ficedula albicollis), mărăcinarul negru (Saxicola torquata), muscarul negru (Ficedula hypoleuca), pițigoiul de livadă (Parus lugubris), mărăcinarul striat (Saxicola rubetra), ciuful pitic (Otus scops).

Dintre speciile de păsări ubicviste, care sunt bine reprezentate din etajul columbidelor până în cel al brumăriței, chiar dacă numărul lor de indivizi scade odată cu altitudinea apar cucul (Cuculus canorus), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), cinteza (Fringila coelebs), codobatura albă (Motacilla alba).

În ecosisteme de păduri de cvercinee se întâlnesc numeroase specii de lilieci. Ei fac parte din ordinul Chiroptera folosesc drept teritorii de vânătoare mai ales pădurile de foioase dar și cele de amestec, iar Barbastella barbastellus (liliacul mops) și pădurile de rășinoase din care consumă fluturi nocturni mici.

Unii lilieci nu doar vânează și au adăpostul exclusiv în arborii pădurilor. În afară de liliacul mops, specii legate de ecosistemul forestier mai sunt Myotis mystacinus (liliacul bărbos), Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg), Rhinilophus ferrumequinum (liliacul mare cu potcoavă), Nyctalus leisleri (liliacul mic de amurg), Pipistrellus nathusii (liliacul cu pielea aspră), Pipistrellus pipistrelus (liliacul pitic), Plecotus auritus (liliacul urecheat), Myotis bechsteinii (liliacul lui Bechstein), Myotis nanttereri (liliacul lui Nantterer) și Myotis daubentoni. Insectele care constituie hrana liliecilor se dezvoltă în habitate diverse: pe anumite plante erbacee, în locurile mlăștinoase, pe marginea apelor, în arborii batrâni, deperisanți etc. Fiecare specie de lilieci vânează în funcție de regimul său alimentar.

În ecosistemul pădurilor de cvercinee în Parcul Natural Porțile de Fier sunt prezente speciile de mamifere: cerb, căprior, mistreț, vulpe, lup, urs, râs, pisica sălbatică. Alte specii de mamifere comune în toate pădurile, de la câmpie la munte prezente sunt: ariciul, chițcanii, cârtița, dihorul, hermelina, jderul, nevăstuica, viezurele etc. Dintre speciile de mamifere enumerate majoritatea sunt specii ocrotite, încadrate în diferite grade protecție. Speciile de vânat fac obiectul activității de gospodărirea vânatului, pe teritoriul Parcului Natural Porțile Fier fiind mai multe fonduri de vânătoare. În ecosistemele de păduri de cvercinee se poate observa o fluctuație a efevtivelor de mamifere mari în funcție de abundență hranei, care este determinat de periodicitatea fructicației cvercineelor și de abundența sau lipsa plantelor ierboase în funcție de regimul anual al precipitațiilor.

Fotografii reprezentative pentru ecosistemul de păduri de cvercinee:

Fig. 16. Gorunet în zona Iloviței.

Fig. 17. Fructificație abundentă la cer în zona Iloviței.

Fig. 18. Gorunet lângă Eibenthal.

XII.3. Subecosisteme de pădure de fag

În cadrul subecosistemelor de păduri de fag a fost identificat următoarele habitate:

-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.11

-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.13

-9150 Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion pe substrate calcaroase [Medio-European limestone beech forests of the Cephalanthero-Fagion]

CLAS. PAL.: 41.16

-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.261, 41.262

-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.2C

-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak -sessile oak forests]

CLAS. PAL.: 41.76

-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvatica forests (Aremonio-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1C

-91L0 Păduri ilirice de stejar cu carpen (Erythronio-Carpinion) [Illyrian oakhornbeam forests (Erythronio-Carpinion)]

CLAS. PAL.: 41.2A

-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto – Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1D

Subecosistemele de pădure de fag sunt situate în general între 500-1000 m altitudine.

Răspândirea făgetelor este înfluențată atât termic cât și de nivelul precipitățiilor, dar factorii climatici se pot compensa într-o anumită măsură. La temperaturi medii anuale de 10 °C fagul necesită 900-1000 mm/an precipitații. Prezența făgetelor de dealuri este cel mai frecvent influențată de condițiile geomorfologice particulare create de versanții umbriți și de existența văilor cu umiditate atmosferică ridicată, care pot favoriza coborârea făgetelor și la altitudini mici, la chiar sub 100 m. Totuși, fagul este foarte sensibil la secetă și uscăciune. Înghețurile târzii pot afecta plantulele de fag, dar și arborii maturi prin distrugerea frunzișului. Gerurile pot afecta puieții, mai ales în absența zăpezii, provoacă gelivuri în lemn și pișcături ale scoarței. Efecte nefavorabile determină și arșița, care poate afectă plantulele lipsite de adăpost, determinând ofilirea lor, iar la arborii puși brusc în lumină apar pârlituri ale scoarței. Sensibilitatea mare pe care o manifestă plantulele față de factorii climatici amintiți împiedică regenerarea naturală a fagului în afara adăpostului oferit de pădure. Dealtfel arboretele mature creează un mediu foarte favorabil regenerării naturale, semințișurile se instalează cu ușurință în urma tratamentelor silviculturale corect aplicate. Fagul având temperament de umbră, în stare de masiv se mulțumește cu 1/60-1/80 din luminozitatea totală. Uneori arboretele de fag sunt atât de bine încheiate, încât lumina pătrunde cu greu în interiorul lor, fiind lipsite de subarboret sau chiar de plante ierboase.

Fagul are o serie de ecotipuri distincte, în special cu adaptabilitate climatică. Un asemenea ecotip este fagul bănățean, ecotip relativ termofil, care manifestă mare adaptabilitate față de condițiile staționale locale, coborând la altitudini mici, chiar în stațiuni xerofitice. Făgetele bănățene prezintă o anumită individualitate genetică, adăpostind exemplare hibride de Fagus taurica, dar foarte probabil și de Fagus orientalis, de la care provin înclinațiile de relativă termofilie și relativ xerofitism.

În pofida limitelor sale ecologice determinate în special climatic, fagul este una dintre cele mai sigure specii. Făgetele dovedesc o bună rezistență față de vînturile puternice (doborături de vânt în făgete apar doar în condiții deosebite, când solul este înbibat cu apă). Făgetele sunt un puternic creator de mediu, întrețin un climat umbros, răcoros vara, cu structură particulară. Contribuie activ la intreținerea solului, care în general este bine structurat, litiera se descompune activ, astfel ca în climate favorabile formează humus de tip mull. Masivele de fag exercită influență favorabilă asupra regimului hidrologic. Coronamentul des reține cantități însemnate din apa provenită din precipității, la ploi de intensitate medie sau mare, apa se concentrează și se scurge pe trunchurile fagilor în curent continuu, astfel ca impactul asupra solului este mult diminuat. Litiera reține cantități mari de apă, care se înfiltrează în sol (inclusiv prin canalele pe care le crează rădăcinile putrezite).

Pădurile de fag au o bună rezistență față de atacurile dăunătorilor biotici. Insectele Mikiola fagi și Orchestes fagi produc gale pe frunze și rod mugurii și pețiolii frunzelor. Atacuri asupra frunzelor produc și Phyllaphis fagi, păduchele lânos și Operophtera brumata, cotarul , chiar și Lymantria monacha, omida păroasă a molidului. Ciuperca Phytophora omnivora atacă cotiledoanele plantulelor și frunzele crude, iar Nectria ditissima și Nectria galligena produc cancere pe tulpini și ramuri. Ciuperca Fomes fomentarius (iasca fagului) este foarte răspîndită în pădurile vârstinice și provoacă putrezirea rapidă a lemnului (Șofletea și Curtu 2007).

In stratul ierbos sunt prezente speciile indicatoare careacteristice tipurilor de păduri de făgete. Stratul ierbos se caracterizează mai cu seamă de speciile prevernale și vernale, vizibile doar ca urme în sezonul estival. În cursul verii și toamna covorul ierbos este slab dezvoltat cu acoperire de sub 5%.

În făgetele tip Luzula cele mai frecvente specii sunt Luzula luzuloides, Festuca drymeia, Dryopteris filix mas, Stellaria holostea, Euphorbia amygdaloides, Lamium galeobdolon, Lathyrus vernus, Dentaria glandulosa, Glechoma hirsuta etc., în cele de tip Asperula- Dentaria cele mai frecvente sunt Dentaria bulbifera, Galium odoratum, Anemone nemorosa, Anemone ranunculoides, Isopyrum thalictroides, Lamium galeobdolon, Viola reichendachiana, Milittis melysophyllum, Campanula persicifolia, Rubus hirtus. În făgetele cu Cephalenthera se găsesc alături de Cephalanthera damasonium și Cephalanthera rubra, Epipactis helleborine, Anemone nemorosa, Asarum europaeum, Campanula rapunculoides, Carex pilosa, Cardamine bulbifera, Euphorbia amygdaloides, Hepatica nobilis, Lathyrus vernus, Mercurialis perennis, Symphytum tuberosum.

În făgete entomofauna este foarte variată. Se dau doar câteva exemple: pe spatele frunzelor de fag se pot observa păduchele Phyllapis fagi, precum și Cryptococcus fagisuga (păduchele lânos al fagului), care trăiește în colonii pe trunchiuri și ramuri formând mari plăci albe, ca și cum arborele ar fi acoperit, Endomychus coccineus se hrănește cu filamente miceliene.

În făgete sunt întâlnite brotăcelul (Hyla arborea), singura broască arboricolă de la noi din țară și buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina). Brotăcelul nu coboară pe sol decât în momentul reproducerii; este adaptat la acest mod de viață prin existența unor pernițe adezive în formă de ventuză cu care se termină degetele labelor sale, astfel încât să se poată deplasa pe frunzele netede. Este activă în special noaptea. Datorită coloritului ei de protecție nu se adăpostește, ziua stând la soare pe vegetatie. În majoritatea timpului stă cățărată pe plante, putând urca la câțiva metri de la sol. Este o specie vulnerabilă, fiind destul de sensibilă la poluare și uscăciune. Necesită măsuri locale de protecție.

Habitatul speciilor de păsări din etajul columbidelor este localizat în pădurile de fag, de amestec de fag cu gorun și gorun. În pădurile mai luminoase, mai bogate în specii vegetale, cu luminișuri și goluri și subarboret bogat, numărul speciilor caracteristice este mai mare.

În făgete se întâlnesc: porumbelul de scorbură (Columba oenas), ciocănitoarea verde (Picus viridis), uliul porumbar (Accipiter gentilis), ciocănitoarea pestrită mijlocie (Dendrocopos medius), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), ciocănitoarea pestrită mică (Dendrocopos minor), acvila de câmp (Aquila heliaca), capîntorsul (Jynx torquilla), acvila pitică(Hieraëtus pennatus), sturzul cântător (Turdus philomelos), viesparul (Pernis apivorus), cojoaica comună (Certhia familiaris), șerparul (Circaëtus gallicus) gaița (Garrulus glandarius), șoimul rândunelelor (Falco subbuteo) coțofana (Pica pica), buha mare (Bubo bubo), scorțarul (Sitta europaea), huhurezul mic (Strix aluco), fâsa de pădure (Anthus trivialis).

În goluri și luminișuri, în parchetele exploatate se întâlnesc: porumbelul gulerat (Columba palumbus), cocoșarul (Turdus pilaris), turturica (Streptopelia turtur), pițigoiul codat (Aegithalos caudatus), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), câneparul (Acanthis cannabina), pupăza (Upupa epops), sticletele (Carduelis carduelis), silvia cu capul negru (Sylvia aticapilla), florintele (Carduelis chloris), silvia mică (Sylvia curruca), presura galbenă (Emberiza citrinella), pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), grangurul (Oriolus oriolus).

Pe văile luminoase ale râurilor: muscarul gulerat (Ficedula albicollis), mărăcinarul negru (Saxicola torquata), muscarul negru (Ficedula hypoleuca), pițigoiul de livadă (Parus lugubris), mărăcinarul striat (Saxicola rubetra), ciuful pitic (Otus scops.)

Hrana animală o formează în majoritate insectele cu larvele și pontele lor, iar pentru răpitoare diferitele specii de mamifere, păsări, reptile etc. Hrana vegetală este alcătuită din diferite semințe și fructe, precum și părțile vegetale ale plantelor, ierburi etc. Speciile de pradă fac deplasări zilnice destul de mari în căutarea hranei, atât în etajul inferior cât și în cele superioare.

Scorburile sunt mai numeroase în aceste subecosisteme de făgete, ceea ce diminuează dependența de ciocănitori a speciilor care nidifică în scorburi închise.

Pârșii sunt mamifere rozătoare arboricole mai puțin cunoscute, care seamănă la înfățișare atât cu veveritele cât și cu sobolanii. La fel ca și chițcanii sunt greu de observat fiind activi mai ales noaptea și în plus hibernând iarna. Consuma mai ales fructe și semințe;

Glis glis (pârsul mare), Dryomis nitedula (pârșul cu coada stufoasă) preferă pădurile de foioase cu arbori batrâni. Muscardinus avellanarius (pârșul de alun) este întâlnit în toate tipurile de ecosisteme forestiere, dar le preferă pe cele în care găsește alun, cu ale cărui fructe se hrănește. Consumă însă și ghinda, fructe de pădure și mai rar insecte.

Alte specii de mamifere comune în toate pădurile, de la câmpie la munte sunt: ariciul, chițcanii, cârtița, dihorul, hermelina, jderul, nevăstuica, viezurele, Apodemus flavicollis (șoarecele gulerat), Apodemus sylvaticus (șoarecele de pădure).

În subecosistemul pădurilor de fag sunt prezente speciile de mamifere care sunt considerate specii de vânat: vulpe, mistreț, lup, urs, cerb, căprior, râs, pisica sălbatică etc.

Fotografii reprezentative pentru subecosistemul de păduri de fag:

Fig. 19. Făget lângă Gârnic.

Fig. 20. Făget pe Culmea Pietroasă.

XII.3. Subecosisteme de pădure de amestecuri de foioase

În cadrul subecosistemelor de păduri de amestec de foioase a fost identificat următoarele habitate:

-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.11

-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]

CLAS. PAL.: 41.13

-9150 Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion pe substrate calcaroase [Medio-European limestone beech forests of the Cephalanthero-Fagion]

CLAS. PAL.: 41.16

-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.261, 41.262

-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]

CLAS. PAL.: 41.2C

-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak –

sessile oak forests]

CLAS. PAL.: 41.76

-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvatica forests (Aremonio-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1C

-91L0 Păduri ilirice de stejar cu carpen (Erythronio-Carpinion) [Illyrian oakhornbeam forests (Erythronio-Carpinion)]

CLAS. PAL.: 41.2A

-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto-Fagion)]

CLAS. PAL.: 41.1D

-9530* Păduri (sub)mediteraneene de pini negri endemici [(Sub-)Mediterranean pine forests with endemic black pines]

CLAS. PAL.: 42.61 până la 42.66

Subecosistemul de pădure de amestec de foioase are o mare extindere în Parcul Național Porțile de Fier, ocupă cele mai diverse stațiuni de la cca. 100 m altitudine până la cca. 650 m altitudine. Între cca. 500-650 m altitudine se desfășoară amestecuri de făgete și gorunete, în care predomină speciile gorunul (Quercus petraea), fagul (Fagus sylvatica), uneori apare fagul balcanic (Fagus moesica), fagul oriental (Fagus orientalis). Alături de aceste specii de bază apar ca specii de amestec carpenul (Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teii (Tilia cordata și Tilia platyphylos), ulm (Ulmus glabra), frasin (Fraxinus excelsior), brad (Abies alba), molid (Picea abies). Carpenul frecvent se asociază cu fagul, uneori devine invadant. Speciile de amestec de regulă nu depășesc 10-20% din compoziția arboretului, uneori multe specii apar dispersate.

Carpenul este o specie de climat continental, fiind mai adaptat decât fagul și bradul la înghețurile târzii, adeseori înlocuiește cele două specii în stațiuni dinspre poalele versanților, în depresiuni închise, cu frecvente inversiuni termice. Rezistă destul de bine la ger, dar nu suportă gerurile mari (-35°C). Are nevoie de mai multă căldură în sezonul de vegetație decât fagul și bradul, din această cauză nu apare în climate montane. Pe de altă parte evită climatele stepice, deoarece pretinde soluri revene (specie mezofită), neexpusă uscăciunii, fără variații mari de umiditate pe profil, ceea ce se reflectă în lipsa sa sau creșterea puțin activă în zonele de terase. Se dezvoltă bine pe solurile bogate în baze de schimb (mezobazice-eubazice) neutre. Nu suportă solurile mlăștinoase sau turboase. Pe solurile compacte vegetează slab, fiind prezent în măsură foarte mică în stațiunile tipice de cerete și gârnițete. Are temperament de semiumbră, puieții cresc bine în condiții de adăpost oferit de arboretul matur, fiind feriți de pericolul uscăciunii (Șofletea și Curtu 2007).

Este o specie valoroasă de amestec, rezistă bine la etajul dominant al arboretului, stimulând creșterea în înăițime și elagajul speciilor de bază, mai ales în pădurile de cvercinee. Litiera sa se descompune activ, înbogățește solul, formează humus de tip mull, acoperă bine solul și îl ferește de pierderea apei prin evaporare. Se regenerează ușor din sămînță și lăstari, devine ușor invadant, dacă nu sunt executate lucrările de îngrijire.

Între 200-500 m altitudne în amestecuri domină gorunul, alături de care apar alte cvercinee (cer și gârniță ) și alte specii de foioase ca fag, paltin, frasin, tei, carpen, ulm, cireș etc.

Frasinul prezintă o amplitudine climatică destul de largă, ceea ce-i permite să ocupe un teritoriu atât de mare, din ținuturile mediraneene până în cele boreale, sau de câmpie până în regiunea montană mijocie (specie relativ euritermă). Este însă afectat adeseori de înghețurile târzii, care surprind mugurele terminal pornit în vegetație, ceea ce explică frecventele infurcirii ale trunchiului.

La altitudini mijlocii sau mai mari din arealul său, mai ales în regiunile bogate în precipitații, se instalează uneori pe soluri superficiale, scheletice, chiar pe stâncării, de obicei pe substrate calcaroase, comportându-se ca o specie mezoxerofită și subtermofilă. În cazul frasinului se conturează două ecotipuri: un ecotip de luncă pe soluri profunde și un ecotip de calcar pe soluri superficiale, rendzinice (Șofletea și Curtu 2007).

Pe versanții însoriți, pe soluri scheletice și pe depozite reziduale tip tera rossa vegetează gorunete cu cărpiniță.

Cărpinița preferă ținuturile mediteraneene cu ieri blânde și veri călduroase, se localizează în stațiuni calde și uscate (specie termofilă și xerofită), de pe coaste pietroase, uneori stâncoase, însorite, cu stâncării calcaroase.

Cel mai adesea se întâlnește pe rendzine sau faeoziomuri (pseudorendzine) superficiale, cu mult schelet, supuse uscăciunii în sezonul de vegetație. Temperamentul său este mai de lumină decât al carpenului, comportându-se ca o specie heliofilă în tufărișurile secundare de pe coastele puternic însorite, sau ca specie de semiumbră în subetajul pădurilor relativ rărite de cvercinee. Este o specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coaste calcaroase, uscate, pe care le protejează și le ameliorează prin frunzișul sau ușor alterabil.

La altitudini sub 300 m pe suprafețe însorite și semiînsorite se desfășoară asociații de vegatație forestieră în care domină speciile termofile precum cer, gârniță, stejar pufos, cărpiniță, mojdrean etc. Aceste ecosisteme de păduri de foioase sunt cele mai reprezentative pentru Parcul Natural Porțile de Fier.

Mojdreanul este exigent față de căldură, comportându-se adeseori ca o specie termofilă, ca pe Valea Dunării unde se asociază adeseori cu scumpia, stejarul pufos, cărpinița, liliacul, porumbarul, vișinul turcesc etc. Rezistă bine la secetă, dar nu este, totuși, specie xerofită, ci doar mezoxerofită-mezofită. Adeseori, mai ales la altitudini mari se instalează pe versanți insoriți, pe soluri superficiale, scheletice, de tipul rendzinelor litice (specie calcicolă). Preferă solurile bogate în baze de schimb. Prin toleranța sa la uscăciune și insolație este specie protectoare de sol, specie insoțitoare a altor specii din subetajul pădurilor de amestec (Șofletea și Curtu 2007).

Stratul arbustiv este foarte variat.

În amestecurile de gorun cu fag cele mai frecvente specii arbustive sunt Corylus avellana, Crataegus monogyna, Euonymus europaeus, Eounymus verrucosus, Cornus mas, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea, Sambucus nigra, Hedera helix, Clematis vitalba.

În altitudini mai joase subarboretul este foarte bogat în specii termofile, dintre care frecvent domină Carpinus orientalis, Cotinus coggygria, Fraxinus ornus, Padus mahaleb, Syringa vulgaris, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea, Sambucus nigra, Hedera helix,

Clematis vitalba, Euonymus europaeus, Euonymus verrucosus etc.

Pătura ierbacee variază de la speciile de mull în amestecuri de fag cu gorun până la speciile termofile la altitudini mai joase. În subecosistemele cu arboretele dominate de gorun și fag cele mai frecvente specii ierboase sunt: Asarum europaeum, Brachyopodium sylvaticum, Dactylis polygama, Euphorbia amygdaloides, Geranium robertianum, Lamium galeobdolon, Lathyrus vernus, Lathyrus niger, Melica unifolia, Viola reichenbachiana, Viola mirabilis, Dryopteris filix-mas.

Speciile termofile cartacteristice arboretelor cu cer, gârniță, stejar pufos, tei, cărpiniță sunt: Potentilla micrantha, Helleborus odoratus, Chrysanthemum corymbosum, Lithospermum purpurocaeruleum, Genista tinctoria, Lychnis coronaria, Digitalis glandiflora, Lathyrus niger etc.

Fauna ecosistemelor de păduri de amestecuri de foioase este asemănătoare faunei ecosistemelor de păduri de cvercinee și este deosebit de bogată.

Fotografii reprezentative pentru subecosistemul de păduri de amestec:

Fig. 21. Pădure de amestec la Eșelnița.

Fig. 22. Pădure de amestec pe valea Berzasca.

XIII. Distribuția subtipurilor de ecosisteme forestiere

XIII.1. Distribuția subecosistemelor de păduri de râșinoase în Parcul Natural Porțile de Fier

Râșinoasele au fost gasite la următoarele locuri: Tricule, Ciucaru Mare, stâncile de la Trescovăț, Eibenthal, Moldova Nouă.

XIII.2. Distribuția subecosistemelor de păduri de cvercinee în Parcul Natural Porțile de Fier

Cvercineele se găsesc caracteristic pe versanții însoriți, de multe ori în inversiune altitudinală cu fagul.

Gorunete pure sau aproape pure găsim pe:

– versanții sudici ai cursului de mijloc a Radimnei;

– pe valea Suvereca, valea Gramensca, valea Mică, versanții sudici ai pâraielor Ravensca Mică și Valea Streneacului;

– pe culmile dintre Ogașul Roch și Ogașul Sec;

– bazinetul Strenica, Povalina, Lut cu afluenții, valea Pursgorțeni, valea Recea, Tișovița;

– Valea Lubotina și afluenții;

– Dealul Curăiști;

– versanții cu expoziție sudică de pe văile afluenților Plavișeviței, Carninei Mari, Ogașul Marnitului, ogașul lui Giurgi;

– masivul dintre pârâul Salcia și ogașul Sănuni;

– între afluenții estici cu expoziție vestică ai Mraconiei;

– în bazinetul ogașul Teiul Mare (afluent de stânga a Eșelniței);

– mozaicat cu amestecuri de foioase sau alte cvercinee pe pârâul Criviței, Racovățului, Vodiței și Jidostiței;

XIII.3. Distribuția subecosistemelor de păduri de fag în Parcul Natural Porțile de Fier

În Parcul Natural Porțile de Fier în structura pădurilor de fag dominate Fagus sylvatica se mai întâlnesc și speciile Fagus taurica, Fagus moesica și Fagus orientalis. Făgetele sunt de regulă arborete pure sau practic pure (specii de amestec carpen, diseminat paltin, frasin tei, ulm, cireș, brad etc.).

Subecosistemul făgetelor are răspândirea determinată de condițiile staționale favorabile fagului. Făgetele sunt răspândite cu precădere la altitudinile mai mari, fagul coboară totuși chiar până la nivelul Dunării la punctul de vărsare a Mraconiei în Dunăre.

Subecosistemele de fag au o mare extindere în partea centrală și nordică a parcului, cele mai mari suprafețe fiind în zona înaltă a Munților Almăjului. Local, în special în sectoarele înguste se observă o tendință de inversiune de vegatație, fagul coborând sub gorun pe versanții nordici de pe cursul mijlociu al văilor Stariște, Elișeva, Liubotina.

A fost identificat făgete pure sau aproape pure în următoarele suprafețe:

– versantul drept al văii Sasca-Reca, a văii Dubochii Potoc din zona vestică a parcului;

– versanții nordici din valea Radimnei pe cursul de mijloc, cu văile Ogașul Mărului, valea Miului, Ogașele Comanului, Braglete și Turcin;

– întregul curs superior al Radimnei, cu văile Radimnuța și Urzicari;

– cursul superior al pâraielor Valea Mică, Valea Mare, Pojejena, Pârva Reca, Ogașul Surlii, Valea Dobrița;

-văile Curcubata, Tisa Potoc, Palevini, Odăile, Izvorul Lung, Vrelea;

– versanții nordici de pe valea Liborojdea, Crușovița și Valea Seacă;

– afluenții Cremeniței din zona parcului inclusiv valea Răchita;

– pe văile Gramensca, Ravensca și Sichevița, cursurile superioare;

– unele suprafețe pe valea Oraviței;

– pe Valea Mare (Berzasca) pe ogașul Lupescu, pârâul Glovei, pîrîul Vercioran și Tulineci, (toate cu expoziție mai mult nordică), bazinetul superior al Văii mari și Dragoșelii;

– bazinetele afluenților superioari ale Șiriniei și Elișevei (Poloșeva);

– cursul superior a pâraielor Luti, pârâul Lamuri, Tișovița și Lubotina;

-valea Vezuini;

-văile Plavișevița, Preibei și Carnina Mare;

-pe Valea Morilor și valea Satului (zona Dubova) se găsesc făgete intercalate mozaicat cu amestecuri de foioase, preferînd mai mult versanții nordici ai afluenților, același fenomen întâlnim și pe valea Mraconiei, valea Mala, valea Cusa în bazinetul Eșelniței pe ogașul Fântăna Rece, iar în zona estică a parcului pe valea Vodiței și valea Slătinicu Mare;

Stratul arbustiv este slab reprezentat, constituit din puține specii –Carpinus orientalis, Cornus mas, Crataegus monogyna, Clematis vitalba, Rubus hirtus.

XIII.4. Distribuția subecosistemelor de păduri de amestecuri foioase în Parcul Natural Porțile de Fier

Subecosistemul pădurilor de amestecuri de foioase ocupă majoritatea suprafeței de păduri din Parcul Natural Porțile de Fier:

– valea Ribișului, Selistachii, Velica Reca, Seasca Reca, Belboresca, Brezovița Mare, versantul stâng inferior al Radimnei pînă la valea Socilor;

-culmea Naidășului;

– în bazinetul Măceștilor s-au instalat artificial amestecuri de fag, gorun, molid, brad și pin silvestru respectiv negru;

– valea Grecuțului;

– valea Mare (Baron);

– valea Găurii și cursul inferior al văii Tisa Potoc;

– bazinetele Ogașul Recica, Toronița, Camenița și valea Recica aproape în intregime;

– versantul stâng al Șiriniei până la pârâul Stanca;

– bazinetul superior al Tișoviței, al pârâului Zăliștei și al văii Morilor;

– versantul drept al Mraconiei până la Valea Neamțului, iar de la pârâului Soblan pe versantul stâng;

– valea Ghilohanului în întregime;

– versantul drept superior al pârâului Mala și al pîrîului Cusa;

– versanții inferiori ai pârâului Slătinicu Mare;

Pe valea Eșelniței, Bahnei, Vodiței și Jidostiței aceste amestecuri sunt răspîndite mozaicat între păduri de cvercinee și mai rar făgete.

XIV. Starea de conservare a fiecărui subtip de ecosistem de pădure

XIV.1. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de păduri de rășinoase

Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de rășinoase s-au folosit parametrii de mai jos:

Tabel nr. 13.

În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 999,38 ha de subecosisteme de păduri de rășinoase. Ca urmare a analizei subecosistemelor de păduri de rășinoase, s-a constatat că parametrii de mai sus nu coboară sub pragul acceptabil, starea acestora fiind în general favorbilă. Unele aspecte constatate referitor la acești parametri:

– dinamica suprafeței:

– arboretele bătrâne de pin negru varietate banatica s-au împuținat în cursul deceniilor, dar s-au executat plantații pentru înlocuirea lor.

– în multe locuri cu ocazia regenerării artificiale a pădurii s-au întrodus specii de rășinoase: molid, brad, larice, duglas, însă din aceste specii rareori s-au realizat arborete pure, sau cu procent de rășinoase peste 50%, ele încadrându-se la ecosistemele de păduri de amestec.

– găsim însă arborete artificiale de pin negru și pin silvestru pure sau aproape pure, aceste specii fiind agreate de multe ori și în realizarea amestecurilor sau completarea golurilor (ex. pârâul Recea, valea Crușovița).

-specii alohtone:

– în stațiunile nefavorabile altor specii de amestec în trecut s-au realizat plantații cu pin negru sau pin silvestru în amestec cu salcâm, sau chiar salcâmete pure în habitatele de pin. În asemenea situații salcâmul se dovedește specie invazivă, răspândirea lui prin lăstărire defavorizează celelalte specii forestiere.

XIV.2. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de cvercinee

Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de cvercinee s-au folosit parametrii de mai jos:

Tabel nr. 14.

În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 13.970,5 ha de subecosisteme de păduri de cvercinee.

După analiza subecosistemelor de cvercinee, a fost constatat că starea de conservare a acestora este în general favorabilă și atinge pragul acceptabil la toți parametrii menționați. Referitor la acești parametri putem trage unele concluzii:

– dinamica suprafeței: suprafețele păduroase din pășunile împădurite suferă modificări, regenerarea lor după exploatarea masei lemnoase fiind de multe ori deficitară. Sunt însă și suprafețe de pășuni mai puțin umblate de animale, pe care se instalează spontan vegetația forestieră. Exemplu: pășunea împădurită Eibenthal.

– gradul de acoperire: cvercineele fiind specii de lumină arboretele mature rareori au consistența peste 0,8 – mai ales gorunetele din zonele cu regim hidric mai favorabil sunt mai închise, arboretele vârstnice din versanții abrupți au consistențe reduse până la 0,5. De exemplu gorunetele cu gârniță și mojdrean din zona de protecție integrală P16, pe pârâul Recea sau ogașul Traila. Stâncăriile de lângă Cazanele Mari ale Dunării, având acoperire de 0,3 cu speciile cărpiniță, cer, gârniță și mojdrean, nici nu le-am înclus între ecosistemele forestiere identificate, deși constituie unitate amenajistică silvică.

XIV.3. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de fag

Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de fag s-au folosit parametrii de mai jos:

Tabel nr. 15.

În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 25.921,4 ha de subecosisteme de păduri de fag. Ca urmare a analizei subecosistemelor de fag, s-a constatat că parametrii de mai sus nu coboară sub pragul acceptabil. Starea subecosistemelor de fag în general este favorbilă. Menționăm unele aspecte constatate referitor la acești parametri:

– dinamica suprafeței:

– făgetele din pășunile împădurite au suferit reduceri de suprafețe, regenerarea lor fiind de multe ori deficitară. Sunt însă și suprafețe de pășuni mai puțin umblate de animale, pe care se instalează spontan vegetația forestieră.

– în multe arborete s-au întrodus în mod artificial specii de rășinoase: molid, brad, larice, duglas, pin negru și pin silvestru (de exemplu pe valea Mraconiei), iar în unele cazuri neexecutarea corectă a lucrărilor de îngrijire a condus la derivarea parțială a făgetelor, prin înmulțirea plopului tremurător, a carpenului, salciei și altor specii nedorite din punct de vedere silvicultural (de exemplu pe valea Șiriniei, în jurul pășunii satului Bigăr sau pe ogașul Răchitii). Cu aceste arborete s-a redus suprafața făgetelor, ele adăugându-se în prezent subecosistemului amestecurilor de foioase,

– solul: eroziuni de suprafață sunt cauzate de exploatarea lemnului, sau de precipitații pe suprafețele fără vegetație, în special în zona drumurilor forestiere. Suprefețele afectate nu sunt semnificative.

XIV.4. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de amestec

Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de amestec de foioase s-au folosit parametrii de mai jos:

Tabel nr. 16.

În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 43.914,3 ha de subecosisteme de păduri de amestec de foioase. Ca urmare a analizei subecosistemelor de păduri de amestec de foioase, s-a constatat că starea de conservare a acestora nu coboară sub pragul acceptabil conform parametrilor de mai sus. Starea acestor subecosisteme în general este favorbilă. Unele aspecte constatate referitor la acești parametri:

– dinamica suprafeței:

– în multe locuri cu ocazia regenerării artificiale a pădurii s-au întrodus în făgete specii de rășinoase: molid, brad, larice, duglas, pin negru și pin silvestru (de exemplu pe valea Mraconiei), iar în unele cazuri neexecutarea corectă a lucrărilor de îngrijire a condus la derivarea parțială a făgetelor, prin înmulțirea plopului tremurător, a carpenului, salciei și altor specii nedorite din punct de vedere silvicultural (de exemplu pe valea Șiriniei, în jurul pășunii satului Bigăr sau pe ogașul Răchitii). Cu aceste arborete s-a redus suprafața făgetelor, ele adăugându-se în prezent ecosistemului amestecurilor de foioase, care astfel acum constituie 50% din totalul pădurilor din Parcul Natural Porțile de Fier.

– la fel, ca în cazul făgetelor sau pădurilor de cvercinee, pășunile împădurite au suferit reduceri de suprafețe, regenerarea lor fiind de multe ori deficitară. Sunt însă și suprafețe de pășuni mai puțin umblate de animale, pe care se instalează spontan vegetația forestieră.

– pădurile comunale au fost supuse unor presiuni mari, suprafețe mari au fost exploatate (ex. în pădurile orașului Moldova Nouă), regenerarea acestora trebuie urmărită cu atenție

Concluzii generale legat de starea de conservare a ecosistemelor forestiere

În parcul Natural Porțile de fier s-au identificat 84.805,58 ha ecosisteme de păduri, și anume:

– ecosisteme de păduri de rășinoase 999,38 ha

– ecosisteme de păduri de cvercinee 13.970,5 ha

– ecosisteme de păduri de fag 25.921,4 ha

– ecosisteme de păduri de amestecuri foioase 43.914,3 ha

Aceste ecosisteme au fost delimitate în coordinate GIS (sistem Stereo 70).

A fost evaluat starea de conservare la fiecare ecosistem în parte, constatând că aceasta este favorabilă pentru toate ecosistemele forestiere. Menționăm unele aspecte privind starea ecosistemelor și factorii perturbatori (biotici sau abiotici) care pot avea efecte negative asupra acesteia:

Dinamica suprafețelor: modificări ale suprafețelor pot interveni prin extinderea pășunilor împădurite în cazul suprafețelor nepășunate, dar și reducerea suprafețelor, datorată regenerării deficitare după exploatări. Se va urmări regenerarea pădurilor în toate cazurile în care amenajamentele o prevăd.

Compoziția: sunt prezente compoziții neconforme cu tipul fundamental de pădure, în urma regenerărilor artificiale a pădurilor din trecut. Se va urmări cu atenție promovarea speciilor corespunzătoare atât la regenerarea, cât și la îngrijirea și conducerea arboretelor

Lemnul mort din pădure: În toate ecosistemele am găsit lemn mort, atât arbori uscați în picior, cât și arbori aflați în curs de descompunere, aceștia constituind condiție pentru menținerea biodiversității din păduri.

Fig. 23. Lemn mort Valea Vodiței.

Specii alohtone: S-au identificat mai multe specii lemnoase alohtone (larice, duglas, salcâm, stejar roșu, cenușer), acestea au fost întroduse în majoritatea cazurilor cu ocazia regenerării artificiale a arboretelor prin plantații mai mult ca specii de amestec, dar uneori s-au realizat și arborete pure. Se recomandă să se urmărească înlăturarea lor cu ocazia lucrărilor silviculturale din viitor.

Fauna: În parc se regăsesc speciile reprezentative ecosistemelor de păduri. Vânătoarea se practică doar pe suprafețele pe care nu este interzisă.

Fig. 24. Exemplare de căprior zona Eșelnița.

Factori antropici: Depozitarea gunoaielor este din nefericire o practică foarte răspândită pe teritoriul parcului, pădurile fiind afectate mai ales lângă drumurile forestiere sau comunale, în apropierea localităților, dar nu numai. Deși este dificilă identificarea făptașilor, trebuie luate măsuri pentru a stopa acest fenomen cât se poate de dăunător din punct de vedere estetic, dar și în ce privește poluarea mediului.

Fig. 25. Autoturism abandonat la pârâul Luti.

Fig. 26. Gunoi menajer la zona Radimna.

XV. Principalele tipuri de activități suportate de ecosistemele de păduri

În funcție de zonarea internă a Parcului Natural Porțile de Fier ecosisteme de pădure suportă activitățile după cum urmează:

În zonele de protecție integrală se pot desfășura următoarele activități:

– Activități științifice și educative;

– Activități de ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții;

– Localizarea și stingerea operativă a incendiilor;

– Intervențiile în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, cu avizul administrației Parcului Natural Porțile de Fier în baza hotărârii consiliului științific, și aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor.

– Acțiunile de înlăturare a efectelor unor calamități, cu avizul administrației ariei naturale protejate, în baza hotărârii consiliului științific, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.

– Acțiunile de prevenire a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri, care nu necesită extrageri de arbori și de monitorizare a acestora.

– Acțiunile de combatere a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure, în cazul în care apar focare de înmulțire, cu avizul administrației, în baza hotărârii consiliului științific, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.

În zonele de management durabil se pot desfășura următoarele activități:

– Activități științifice și educative;

– Activități de ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții;

– Utilizarea rațională a pășunilor împădurite pentru recoltat iarbă și pășunat numai cu animale domestice, de către proprietarii care dețin pășuni sau care dețin dreptul de utilizare a acestora în orice formă recunoscută prin legislația națională în vigoare, pe suprafețele, în perioadele și cu speciile și efectivele avizate de administrația parcului, astfel încât să nu fie afectate habitatele naturale și speciile de floră și faună prezente.

– Localizarea și stingerea operativă a incendiilor;

– Intervențiile pentru menținerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice care constituie obiectul protecției, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, cu avizul administrației ariei naturale protejate, în baza consiliului științific, a planului de acțiune provizoriu, elaborat și valabil până la intrare în vigoare a planului de management.

– Intervențiile în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, cu avizul administrației Parcului Natural Por’ile de Fier, în baza hotărârii consiliului științific, și aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor.

– Acțiunile de înlăturare a efectelor unor calamități, cu avizul administrației ariei naturale protejate, în baza hotărârii consiliului științific, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.

– Activitățile de protecție a pădurilor, acțiunile de prevenire a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantități care depășesc prevederile amenajamentelor, în baza hotărîrii consiliului științific și ulterior, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurii.

-activități tradiționale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacității productive și de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de fructe de pădure, de ciuperci și de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare. Acestea se pot desfășura numai de persoanele fizice și juridice care dețin /administrază terenuri în interiorul parcului sau de comunitățile locale, cu aprobarea administrației ariei natural protejate

– Lucrări de îngrijire și conducere a arboretelor și lucrări de conservare

– Aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea naturală a arboretelor, tratamentul tăierilor de transformare spre grădinărit, tratamentul tăierilor grădinărite și cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice sau în margine de masiv, în arboretele de molid, tăieri rase pe parchete de maximum 1 ha.

– Activități de vânătoare cu avizarea cotelor de recoltă și a acțiunilor de vânătoare de către administratorul ariei natural protejate. Avizarea cotelor de recoltă de către administratorul ariei naturale protejate se face în baza hotărârii consiliului științific

În zonele de dezvoltare durabilă se pot desfășura activități de:

– Investiții/ dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă resurselor naturale și de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversității;

– In zonele de dezvoltare durabilă, pe lângă activitățile premise în zonele de protecție integrală și zonele de management durabil, se mai pot desfășura următoarele activități, cu respectarea prevederilor din planul de management;

– Activități de vânătoare;

– Activități de exploatare a resurselor minerale neregenerabile, în perimetrul și suprafața existentă la data aprobării planului de management, fără mărirea suprafeței acestora;

– Lucrări de ingrijire și conducere a arboretelor și lucrări de conservare;

– Aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea naturală a arboretelor – tratamentul tăierilor de transformare spre grădinărit, tratamentul tăierilor grădinărite și cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor în crâng în sălcâmete In zonele de dezvoltare durabilă din Parcul Natural Porțile de Fier se pot aplica tratamentul tăierilor rase în arboretele de molid pe suprafețe de maximum 1ha;

– Alte activități tradiționale efectuate de comunitățile locale;

– Activități de investiții/dezvoltare, cu avizul administratorilor ariilor naturale protejate pentru fiecare obiectiv, conform planurilor de urbanism legal aprobate. (OUG 57/2007);

Activități economice pe unități administrativ teritoriale

În Planul de Management al Parcului Natural Porțile de Fier se fac referiri amănunțite asupra prezenței antropice pe această suprafață, inclusiv activitățile economice intreprinse de om.

Defileul Dunării a reprezentat un spațiu propice pentru locuire încă din paleolitic, însă cele mai multe așezări sunt atestate documentar din Evul Mediu și în secolul al XIX-lea.

Dezvoltarea activităților de extracție a resurselor minerale, a exploatărilor forestiere și a navigației pe Dunăre a condus la creșterea numărului de așezări și de locuitori de pe teritoriul parcului.

În ce privește pădurile, în condițiile socio-economice precapitaliste din România, valorificarea lemnului nu era o activitate rentabilă, până la apariția ”Codicelui silvic”-24 iunie 1881, un prim act normativ privind gospodărirea pădurilor, recoltarea masei lemnoase se făcea în funcție de interesele de moment ale proprietarilor de păduri, cel mai adesea prin tăieri de rărire sau prin tăieri în crâng și fâșii. Ca urmarea acestui mod defectuos de gospodărire, pădurile s-au degradat structural și s-au redus ca suprafață. O altă cauză care a contribuit la degradarea structurală a pădurilor a fost pășunatul abuziv, practicat în exces și fără discernământ. Acest fenomen s-a redus cu aplicarea legislației silvice, amenajarea pădurilor și punerea în aplicare a amenajamentelor silvice. Importanța pădurilor în economia zonei Parcului Natural Porțile de Fier este și astăzi considerabilă.

În ceea ce privește dezvoltarea activităților industriale, în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, acestea erau concentrate în orașul Orșova- Șantierul Naval, o centrală electrică, industrie textilă și alimentară, întreprinderea de prelucrare a lemnului și o rafinărie de petrol. În bazinetul Moldova Veche caracteristică era industria extractivă a cuprului și fierului de la Moldova Nouă, industrie alimentară, industrie textilă la Sf. Elena și portul mineralier Moldova Veche. În afară de acestea, existau mai multe exploatări miniere: huilă în zona Cozla-Bigăr și în zona Eibenthal, fier și cupru între Plavișevița și Eșelnița.

Arealul Parcului Natural Porțile de Fier a rămas predominant agrar și după al doilea război mondial, cu toată dezvoltarea industrială a celor două orașe aflate la extremitățile estică și vestică.

În secolul al XX-lea, au avut loc două evenimente importante pentru dinamica așezărilor umane: declararea unor localități noi, în comunele Sichevița și Șopotu Nou, sate formate prin fenomenul de roire și realizarea lacului de acumulare Porțile de Fier I, care a produs mutații semnificative la nivelul așezărilor din Defileul Dunării.

Construirea sitemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I a determinat strămutarea vetrelor unor localități precum Orșova, Svinița, Eșelnița și dispariția altora ca Tișovița, Ogradena, Plavișevița, Ada-Kaleh, vechile vetre fiind inundate de apele lacului de acumulare Porțile de Fier I.

Creșterea numărului de locuitori a fost încurajată de construirea barajului de la Gura Văii, precum și de dezvoltarea activităților miniere de la Moldova Nouă, Cozla, Bigăr și Baia Nouă, acestea atrăgând un număr ridicat de familii, în special din estul țării, din județele cu excedent de populație și valori mari ale sporului natural și populației active tinere.

După evenimentele din 1989, lipsa susținerii prin subvenții a unor activități miniere nerentabile a dus la închiderea mai multori exploatări miniere: exploatările de cărbune de la Bigăr și Cozla, o parte din exploatările de cupru de la Moldova Nouă, precum și exploatările de cărbune de la Baia Nouă și la disponibilizarea forței de muncă. Creșterea șomajului până la cote alarmante, peste 30% din populația activă, a făcut ca în anul 1999 să se declare zona defavorizată Anina-Moldova Nouă, zonă care include o bună parte din teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier.

În prezent activitățile economice se concentrează în două centre economice, Orșova și Moldova Nouă, care polarizează localitățile din acest spațiu. Comparativ cu1989, în aceste centre urbane, a crescut semnificativ ponderea șomajului pe fondul diminuării activităților din sectorul productiv.

În present numărul de locuitori din cadrul Parcul Natural Porțile de Fier înregistrează o scădere accentuată, atât sporul natural cât și sporul migrator fiind negative după 1989. Sporul natural negativ este determinat de natalitatea foarte redusă, specifică Banatului și accentuată de îmbătrânirea populației, dar și de mortalitatea ridicată, în special din mediul rural. Cu ocazia recensământului din 2011 în localitățile de pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier s-au înregistrat 41.852 de locuitori, din care 10.441 în orașul Orșova, 12.350 în Moldova Nouă.

Activitățile agricole au rămas de tip subzistențial, fără a asigura nici măcar necesarul de produse alimentare pentru populația din Parcul Natural Porțile de Fier.

O amploare deosebită a luat pescuitul, în ciuda faptului că rezervele piscicole din Dunăre au scăzut considerabil.

Industria extractive și-a redus capacitățile de producție, minele care nu au fost închise funcționând mult sub potențialul lor. Înschimb, exploatarea rocilor de construcție a cunoscut o dinamică accentuată, pe fondul creșterii cererii din construcții. La Ponicova există o stație de prelucrare a cuarțului iar la Sichevița o stație de concasare și sortare a pietrei. La Orșova există o stație de prelucrare a minereurilor nemetalice (feldspat, cuarț, talc), material primă provenind de la exploatările din apropiere.

Industria energetică este reprezentată de Centrala Hidroelectrică Porțile de Fier care folosește apă din lacul de acumulare. Transportul curentului electric se face prin linii de înaltă tensiune cu numeroase ramificații care pornesc din dreptul barajului Porțile de Fier.

Industria alimentară este prezentă în orașele Orșova și Moldova Nouă, la care se mai adaugă mici unități de panificație (în Svinița, Berzasca etc).

Industria portuară a înregistrat o scădere puternică, volumul mărfurilor tranzitate prin porturile fluviale din Parcul Natural Porțile de Fier fiind foarte redus. Doar șantierul naval de la Orșova, mai funcționează la capacitate ridicată, unitatea fiind privatizată și având comenzi externe.

O activitate potențială este turismul, în zonă existând dotări tehnice care să poată suporta un flux touristic organizat de dimensiuni reduse. Astfel, în localitățile Eșelnița, Dubova, Svinița, Cozla, Berzasca, Orșova, dar și în alte localități de pe suprafața parcului, există pensiuni agroturistice care au intrat deja în fluxul turistic național.

Ecosistemele forestiere din Parcul Natural Porțile de Fier sunt afectate de următoarele activităție conomice:

Activitățile miniere;

Gospodărirea pădurilor (silvicultură, exploatări forestiere, valorificarea produselor accesorii );

Prelucrarea lemnului;

Vânătoarea;

Agricultura și creșterea animalelor;

Turismul;

Industria afectează pădurile mai mult prin lipsa acestuia în majoritatea localităților, lipsa locurilor de muncă contribuind la limitarea activităților populației la cele amintite mai sus, exercitând astfel o influență mai mare asupra ecosistemelor forestiere. Populația locală încearcă să găsească resurse de subzistență din activități ca recoltarea de lemn de foc, recoltare de fructe de pădure, ciuperci, plante medicinale, turism neorganizat etc, care afectează ecosistemele forestiere.

Tabel nr. 17. Activitățile economice prezente în unitățile administrativ-teritoriale care afectează ecosistemele forestiere:

Serviciile ecosistemice furnizate de ecosisteme de păduri

Serviciile ecosistemice furnizate de ecosistemele forestere sunt produse și servicii de care beneficiază populația locală și unele sectoare de activite care trăiesc și activează în proximitatea ecosistemelor forestiere și folosesc resursele și serviciile oferite de aceste ecosisteme. Serviciile ecosistemice de regulă sunt grupate în patru categorii:

Servicii de suport sunt servicii care crează condițiile necesare pentru furnizarea tuturor celorlalte servicii oferite de ecosistem. Aceste servicii se mai numesc și servicii de sprijin. Ele se deosebesc de alte servicii prin faptul că impactul lor asupra oamenilor este indirect sau apare într-un timp foarte lung. Exemple sunt fotosinteza, formarea solului, producția primară etc.

Servicii de furnizare sau servicii de provizionare sunt reprezentate de toate produsele care provin din ecosistemul de pădure. Se referă la produse ca: lemnul, apa, fructe de pădure, ciuperci, vînat, plante medicinale, semințe etc.

Beneficiile economice directe, tangibile se concretizează prin resurse, respectiv produse obținute direct din pădure.

Principală resursă a ecosistemelor de pădure este lemnul pentru prelucrarea industrială și pentru lemn de foc. Nevoia de lemn de foc a populației locale este binecunoscută. Neasigurarea acestei nevoi face ca presiunea asupra pădurii (care de regulă se manifestă prin tăieri ilegale) să fie menținută.

Apa și furnizarea apei pentru populație, ape minerale pentru alimentație sau tratament, apă pentru utilizare industrială sau agricolă este resursa importantă a ecosistemului de pădure.

Dintre produsele nelemnoase sustenabil recoltabile, adevărate medicamente naturale, plante medicinale și aromatice utilizate direct sau pentru prelucrare în industria farmaceutică oferă populației locale venituri importante.

Resurse de energie, combustibil și energie hidroelectrică obținute din ecosistemul forestier poate contribui la aprovizionarea localităților cu energie electrică, termică etc.

Produse alimentare de natură vegetală (fructe, ciuperci, plante, semințe etc) și de natură animală (carne de vânat, pește etc.) sunt importante resurse pentru comunitățile locale pentru consum propriu și valorificări.

Ecosistemul forestier oferă produse ornamentale ca pomi de Crăciun, ramuri, frunze, conuri, flori, etc. recoltate de localnici pentru diferite ocazii sau pentru valorificare. Produsele pădurii sunt deosebit de împortante pentru comunități datorită capacității lor de regenerare continuă, în condițiile gestionării și folosirii lor responsabile.

Servicii de reglare sau servicii de regularizare reprezintă capacitatea ecosistemelor de a regla procese importante ca: reglarea (modificarea) climei, regularizarea scurgeii apei, reducerea vitezei vântului, reținerea particolelor de praf, sechestrarea carbonului etc.

Datorită caracterulului continuu și necondiționat al serviciilor indirecte oferite de pădure, servicii care rezultă din existența pădurii, aceste servicii de regulă nu sunt percepute în comunități. Aceste servicii se evidențiază în general în situații limită cauzate de lipsa sau diminuarea lor (atunci când apar fenomene ca inundații, alunecări de teren etc.).

Cele mai cunoscute servicii de reglare sunt:

Regularizarea gazelor cu efect de seră, funcția de sechestrare a carbonului este recunoscută, în ultimul deceniu există diverse proiecte bazate pe captarea carbonului. Pădurile stochează cea mai mare cantitate de carbon dintre toate ecosistemele, de aceea exploatarea nesustenabilă a lemnului are efecte negative majore. De beneficile economice ale sechestrării carbonului de regulă nu benefiază direct comunitățile locale.

Stabilizarea microclimatului

Ecosistemul pădure creează un microclimat specific; își creează un mediu intern favorabil mai moderat și lipsit de excesele termice diferit de cel exterior. Comparativ cu terenul descoperit temperaturile medii anuale din pădure sunt mai reduse cu 0,5-2 grade C, iar cele anuale cu 1-4 grade C, temperaturile minime sunt mai ridicate iar maximele sunt mai coborâte, prin urmare amplitudinile termice sunt mai reduse. Oscilațiile zilnice de temperaturi sunt mai mici în pădure decât în câmp deschis. Influența favorabilă a pădurii se manifestă mai ales vara.

Datorită insolației reduse, terperatura medie anuală a solului este mai mică în pădure decât în câmp deschis. Diferența cea mai mare se înregistrează vara.

Regularizarea apei

Pădurea generează modificări importante ale regimului de umidite atmosferică și edafică atât în interiorul pădurii cât și în exteriorul său. Aerul din pădure este mai umed (cu cca 15% mai umed), datorită transpirației arborilor și evaporării apei din precipitații.

O parte din apa din precipitații (10-20% foioase, 25-50% la rășinoase în funcție de specie) este reținută în coronament și repusă în atmosferă sub forma de vapori de apă. În cazul ploilor slabe cea mai mare parte din precipitații se reține în coronament. Gradul de intercepție a apei în coronament variază de durata ploii, de etajarea și profilul arboretului, de consistența arboretului.

O altă parte din precipitații se infiltrează în sol (40-50%), iar 1-5% se scurge la suprafața solului. Scurgerea la suprafață este redusă în cazul unei densități normale a pădurii, ploi normale, în sezonul de vegetație. Transportul de aluviuni pe versanți este doar de 0,5 mc/an/ha în cazul unor versanți împăduriți, comparativ cu 50-120 mc/an/ha pe terenuri agricole cu pante asemănătoare.

Cu toate ca o cantitate mare de apă de infiltrează în sol, solul forestier nu este mai umed decât terenul descoperit datorită faptului că o mare cantitate de apă este eliminată de arbori prin procesul de transpirație.

Pădurea regularizează viteza de topire a zăpezii, protejează și mărește capacitatea de infiltrare a apei în sol și în litieră, ceea ce duce la menținerea unui regim echilibrat al debitului și calității aplelor.

Pe cursul râurilor pădurile de luncă joacă rol important în stabilizarea malurilor râurilor și disiparea energiei exercitate de debite mari de apă rezultate din precipitații. Efectele funcției hidrologice a pădurii sunt complexe, pe de o parte previne inundațiile provocate de creșterea excesivă a debitelor de apă, pe de altă parte soluționează lipsa apei în perioadele fără precipitații, prin faptul ca râurile se alimentează din apa freatică, provenită din infiltrări. Influența benefică a pădurii devine mai evidentă în condițiile unor variații mari ale regimului precipitațiilor.

Pădurea este un obstacol în calea vântului, viteza vântului care pătrunde în interiorul pădurii scade treptat și particolele de praf se rețin în funcție de caracteristicile structurale ale pădurii. Se produce schimbarea direcției vântului prin ridicarea maselor de aer deasupra pădurii, după pădure vântul coboară treptat spre sol și revine la viteza inițială la o distanță care depășește de 20 ori înăltimea arboretului.

Protejarea solului împotriva eroziunii și degradării

Prin funcția de protecție a solului și a terenurilor, pădurea contribuie la reducerea scurgerii de suprafață, previne eroziunea accelerată a solurilor și a reliefului. Astfel se păstrează fertilitatea solurilor, se evită colmatarea râurilor sau a lacurilor de acumulare, a drumurilor. Pădurea contribuie la refacerea solurilor prin procesul de pedogeneză,aceasta poate reface și pune în valoare solurile degradate producând un volumul mare de necromasă, care prin descompunere se transformă în humus forestier.

Reținerea nutrienților, pădurile contribuie la reținerea nutrienților în sol prin stoparea eroziunii și fluxului din stratul superior al acestuia. Ecosistemele forestiere stabile oferă acest serviciu nu numai în pădure, dar și în ecosistemele de pășune și terenuri agricole din apropierea lor.

Servicii culturale sunt beneficii imateriale oferite de ecosisteme ca: valoarea estetică a peisajului, turism, spații de recreere, educație etc.

Ecoturism și recreere

Turismul este unul dintre marii beneficiari ai serviciilor ecosistemului forestier. Cele mai multe obiective turistice importantante sunt o asociere intre monumente ale naturii, istorice, religoase și culturale. În Parcul Natural Porțile de Fier se remarcă Mănăstirea Vodița, Mănăstirea Sf. Ana, Mănăstirea Mraconia, Chipul lui Decebal săpat în stâncă, Cetatea Tri Kule, Cetatea Ladislau etc. Pădurile sunt considerate în mod tradițional locuri unde oamenii se pot odihni și petrece timpul liber.

Peisaj și agrement

Peisajul pădurii deosebit de echilibrat, pictoresc, uneori impresionant are un efect benefic asupra oamenilor. Este sursă de inspirație pentru artiști (pictori, poeți, compozitori etc.), sursă de sănătate pentru vizitatori. În apropierea localităților există locuri de picnic frecventate de populația locală sau locuri de popas pentru turiști. Vânătoarea poate fi considerată o activitate de petrecere a timpului liber.

Educație

Ecosistemul forestier oferă spațiul și materialul necesar pentru acumulare de cunoștințe legate de natură (plante, animale, apă, sol, păsări etc.), pentru formarea unor deprinderi, socializare etc. pentru membrii comunităților locale și în special copiilor. Educația pentru respectul naturii, protejarea biodiversității dar și dezvoltarea spiritului de echipă se poate realiza în spații generoase oferite de ecosistemul forestier. În acest spațiu oamenii (înclusiv copii și tineri) devin mai sensibili și mai receptivi.

Patrimoniu spiritual, religios, cultural

Multe monumente istorice sunt situate în păduri. Din punct de vedere istoric pădurile au servit ca refugiu pentru oameni, numeroase locașuri religioase au fost și sunt protejate de păduri (păduri cu valoare ridicată de conservare). Aceste obiective au o legătură foarte puternică cu comunitățile locale și sunt frecventate anual de un număr mare de vizitatori. Numeroase obiceiuri populare din viața comunităților se leagă de păduri (Festivalul Smochinilor, hramul bisericilor din localități etc.).

Biodiversitatea

Ecosistemele forestiere se caracterizează printr-o mare varietate și abundență de specii de plante și animale, care prezintă un grad mare de adaptabilitate la condițiile în care trăiesc, ceea ce le conferă stabilitate în timp și asigură viabilitatea ecosistemului. Ecosistemul forestier statbil are capacitatea de a conserva fondul genetic, proveniențele locale formate în timp, adaptatate la condițiile locale sunt cele mai viabile specii. O pădure cu speciile sale autohtone este un produs al evoluției, pe parcursul căruia biodiversitatea a atins o stabilitate și o structură adaptată la condițiile mediului.

Introducerea unor specii forestiere exotice poate genera poluarea ecosistemelor locale cu specii alohtone, care pot deveni invazive. (Proiectul UNDP/GEF Imbunătățirea sustenabilității financiare a rețelei de arii naturale protejate din Munții Carpați 2010-2013)

XVI. Evaluarea speciilor alohtone invazive analiza efectelor adverse asupra ecosistemelor de zone umede și ecosisteme de forestiere, metode de prevenire, control și eradicare propuse.

XVI.1. Specii de plante

Conform formularului standard al sitului ROSCI0206 Porțile de Fierau fost identificate 9 tipuri de habitate care sunt strict legate de subecosistemele de zone umede, ocupând din suprafața toatală a sitului 8.31%. În aceste ecositeme umede până acum au fost identificate o serie de specii alohtone cu tendințe invazive și căteva specii native problematice (Goia, 2013):

1. Specii alohtone cu caracter invaziv (11 specii): Elodeea nuttallii, Elodea canadensis, Vallisneria spiralis, Erigeron anuus, Conyza canadensis, Ambrosia artemisifolia, Amorpha fruticosa, Asclepias syriaca, Paspalum paspalodes, Bidens frondosa, Xanthium italicum

2. Specii alohtone potențial invazive (16 specii): Azolla filiculoides, Portulaca oleracea, Hibiscus trionum, Sorgum halepense, Amaranthus retroflexus, Galinsoga parviflora, Echinocystis lobata, Xanthium italicum, Chenopodium ambrosioides, Panicum capilare, Acorus calamus, Juncus tennuis, Euphorbia maculata, Cyperus odoratus, Oenothera parviflora, Oenothera biennis

3. Specii autohtone cu caracter invaziv (4 specii): Trapa natans, Ceratophyllum demersum, Echinochloa crus-galli, Lythrum salicaria

(extras din Studiul de evaluare adecvată pentru proiectul „Îmbunătățirea statutului de conservare pentru speciile și habitatele prioritare din zonele umede ale Porților de Fier” – Recoltare specii acvatice invazive – macrofite, specii invazive terestre, reconstrucție ecologică cu Salix alba, montare platforme odihnă pentru cormorani pitici. LIFE + 10 NAT/RO/740, Elaborator: S.C. AMH MEDIU EXPERT S.R.L., 2013)

Aspecte generale privind speciile alohtone invazive în Europa și în special România

După momentul aderării la Uniunea Europeană, România și-a asumat o serie de obligații în ceea ce privește protecția naturii și conservarea biodiversității, și prin ratificarea Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, modificată de Directivele 97/62/CE,2006/105/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003, transpusă și implementată total prin mai mult acte normative românești. Pe lângă instituirea rețelei de arii protejate Natura 2000, România – ca și celelalte țări membre – se angajează pentru protecția și conservarea valorilor naturale native, pe întreg teritoriul țării.

Amenințarea la adresa integrității patrimoniului natural, reprezentată de invazia speciilor de plante și animale alohtone exotice, este una de o mare actualitate pe plan european și elaborarea urgentă a unor soluții practice de prevenire și eradicare reprezintă o provocare pentru toate statele membre.

Specii invazive se consideră a fi acele specii alohtone (introduse sau ajunse în România de pe alte continente) care se răspândesc în mod agresiv, înlocuind speciile autohtone (native), afectând biodiversitatea, cauzând extincția unor specii rare, transformând ecosistemele naturale, iar pe lângă acestea, cauzând și serioase daune economice. Pe teritoriul țării noastre au fost identificate o serie de specii de plante invazive de către specialiști biologi (de ex. Anastasiu și Negrean 2007, Invadatori vegetali din România, http://www.specii-invazive.ro/node/72; Anastasiu și Negrean 2009, Neophytes in Romania, http://www.specii-invazive.ro/node/114 ).

În urma conștientizării acestui pericol, atât pe plan comunitar cât și la nivelul țărilor membre au fost inițiate ample lucrări de evaluare și proiecte de lege privind măsurile ce se impun pentru gestionarea fenomenului (prevenirea și stoparea invaziei, eradicarea). Unul dintre aceste proiecte de evaluare este și platforma DAISIE (Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe), finanțată de Comisia Europeană, menită să întocmească lista speciilor alohtone cu mare potențial invaziv și să elaboreze un profil complet pentru fiecare specie în parte. Regulamentul nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2014, privind prevenirea și gestionarea introducerii și răspândirii speciilor alohtone invazive, este un act legislativ european intrat în vigoare pe 01 ianuarie 2015. Pentru elaborarea listei de specii alohtone, care reprezintă baza de implementare a regulamentului pe plan european, a fost înființat un grup de lucru (Working Group on Invasive Alien Species – WGIAS) iar stadiul actual poate fi consultat pe platforma European Alien Species Information Network – EASIN.

Pe plan european și național există o amplă literatură privind aspectele generale și specifice ale acestei probleme, cu o serie de studii care au analizat impactul invaziei diferitelor specii exotice asupra habitatele naturale. Multe specii de plante alohtone invazive (mai ales cele ierboase) se propagă rapid, în mod spontan, dar dispersia multor specii de arbori exotici este facilitată în mod activ de lucrările de împădurire. Prin plantarea masivă a acestor specii (în special salcâm, glădiță, plop euramerican) sunt substituite pe zone extinse tipurile de pădure climazonale fundamentale, iar habitatele complexe reprezentate de aceste păduri originale, formate din specii native, sunt complet pierdute.

Specii alohtone identificate în ecosistemele umede din PNPF

În cadrul evaluărilor din teren (septembrie 2016) au fost identificate 88 de specii alohtone, cu 1306 puncte de ocurență în total, care au fost repartizate în trei grupe: specii alohtone cu potențial invaziv, specii alohtone invazive și specii alohtone invazive înregistrate cu impact semnificativ în ecosistemele umede din PNPF (29). Speciile din ultima grupă sunt analizate și prezentate individual la punctul E.

Tabel nr.18. Lista speciilor de plante alohtone identificate în ecosistemele umede din PNPF.

1. Ambrosia artemisiifolia L. – Ambrozie

1.1. Date generale

Specia este de origine Nord Americană răspândită între latitudinile 30° – 50° atât N cât și S. Crește până la o altitudine de 1,000 m. A fost introdusă neintenționat în secolul al XVIII-lea, probabil prin importul cerealelor. Din secolul 19 există primele date privind naturalizarea ambroziei (Csiszár 2012). Ambrosia artemisiifolia este o plantă anuală cu un ciclu de viață scurt care se desfășoară între 115-183 de zile. Semințele își pot menține viabilitatea 40 de ani. Fiind o specie pionieră colonizează rapid suprafețele nude din zonele urbane, de-a lungul căilor ferate, drumurilor, respectiv terenelor agricole. Dispare însă cu înaintarea succesiunii și încheierea vegetației din habitatele naturale sau seminaturale prin excludere de către specii mai competitive (Moskalenko 2001, Csiszár 2012).

Fig. 28. Invazie cu Ambrosia artemisiifolia în zone ruderal, pe malul Dunării, la Eșelnița (foto: Mátis Attila).

1.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Specia este răspândită în habitatele umede. Fiind o specie anuală cu caracter pionier, apare frecvent în habitate cu multe suprafețe nude ca băncile de nisip, nămol și de pietriș în albia râurilor (habitatul de interes comunitar 3270). Este prezentă și în pajiștile aluviale unde prezența ei este facilitată de pășunat sau fragmentarea habitatului prin drumuri, poteci sau construcții de orice natura care provoacă apariția solului nud. Specia apare în subecosistemele umede de ape stătătoare cu o acoperire medie de 3,2%. Cel mai abundent este în UAT Șichevița iar cea mai scăzută acoperire medie o are în UAT-ul Berzeasca.

Ambrosia artemisiifolia apare în subecosistemele umede de ape stătătoare cu o acoperire medie de 5% în habitatele unde a fost prezentă. Cel mai abundent este în UAT Sichevița iar cel mai rar în UAT Dubova. Specia are o acoperire medie de 2,9%. în subecosistemele umede de mlaștin. Cel mai abundent este în UAT Sichevița iar cel mai rar în UAT Orșova.

Tabel 19. Acoperirea medie a speciei Ambrosia artemisiifolia în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

1.3. Impactul

În comunitățile în care speciile pioniere și anuale au o funcție ecologică împortantă, ca habitatele de interes comunitar 3270 și 3130, Ambrosia poate exclude speciile native caracteristice pentru comunitate prin competiție și poate domina comunitatea facilitând scăderea fitodiversității. Specia poate cauza scăderea semnificativă a randementului în culturi (Varga și colab. 2000, Varga și colab. 2002). Poate servi ca și gazdă în trasmiterea bolilor vegetale. Deasemenea polenul plantei este un alergen puternic și poate afecta sănătatea polpulației umane.

Ambrozia fiind o plantă cu un ciclu de viață scurtă și producând o cantiate semnificativă de semințe, are un potențial de invazie mare. Cele mai importante căi de răspândire reprezintă drumurile, căile ferate și terenurile agricole abandonate recent (Csiszár 2012).

1.4. Metode de combatere

Metode preventive pentru combaterea speciei Ambrosia artemisiifolia pot fi promovarea și aplicarea pășunatului extensiv și cositului respectiv managementului tradițional a pajiștilor. O altă posibilitate preventivă ar fi prevenția abandonării a terenelor arabile sau cosirea acestora după abandon.

Eradicarea speciei este posibilă prin aplicarea metodelor mecanice sau chimice. Controlul mecanic este posibil prin cositul terenului infectat cu această specie, foarte aproape de suprafața solului. Controlul chimic s-ar realiza cu erbicide ca cloransulam-metil sau clorimuron. Controlul chimic ar fi indicat doar în terenurile agriculturale abandonate sau zonele urbane deoarece în habitatele naturale sau seminaturale pot afecta negativ fitodiversitatea nativă.

2. Amorpha fruticosa L. – Salcâm mic

2.1. Date generale

Specie de arbust cu proveniență din partea Estică a Americii de Nord introdusă în prima parte a secolului al XIX-lea pentru utilizare decorativă (Dumitrescu et al. 2012). Specia preferă în principiu habitate ripariene de-a lungul râurilor, pâraielor unde se dezvoltă pe soluri aluviale cu depunere recentă. Din cauza toleranței la metale grele (zinc, cupru, plumb etc.) și rezistenței sale la soluri sărăturate, perturbate, colonizează rapid marginile drumurilor, șanțurile de-a lungul căilor ferate, carierele abandonate etc. (Seo și colab. 2008, Xiang și colab. 2011, Dumitrescu și colab. 2012).

Amorpha fruticosa se reproduce în principal prin semințe, mai rar vegetativ. Este capabilă aparținând familiei Fabaceae de a fixa azot atmosferic cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot cu care traiește în simbioză așadar pote trăi și pe soluri sărace.

Fig. 29. Amorpha fruticosa între calea ferată și malul amenajat al Dunării (foto: Szabó Anna).

2.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Amorpha fruticosa este larg răspândită în ecosistemele umede în PNPF: vegetează pe tot parcursul Dunării și la confluența râurilor majore pe malul apelor pe soluri aluviale sau pietrișuri chiar și pe stâncile folosite pentru amenajarea artificială a malul Dunării. Principalele habitate de interes comunitar Natura 2000 afectate de această specie sunt 3270 și 3130. Pătrunde și în pădurile ripariene de salcie albă și plop alb (92A0) mai rar în aninișuri (91E0*) dar cele mai mari suprafețe le ocupă în zonele cu defrișări respectiv pe marginea acestor tipuri de habitate forestiere sau de-a lungul drumurilor, potecilor care le străbat.

În subecosistemele umede de ape curgătoare specia Amorpha fruticosa ocupă în mediu 6.11% din suprafața totală a locațiilor unde a fost observată. Este a treia cea mai abundentă specie alohtonă invazivă din acest subtip de ecosistem. Cea mai mare acoperire o are în UAT Pojejena cu 12,66% iar cea mai mică acoperire în UAT Orșova cu 1%.

Specia Amorpha fruticosa ocupă în mediu 4% din suprafața totală a subecosistemelor umede de ape stătătoare unde a fost prezentă. Cea mai mare acoperire o are în UAT Moldova Nouă cu 7,5% iar cea mai mică acoperire în UAT Eșelnița cu 2%.

Specia Amorpha fruticosa ocupă în mediu 14.21% din suprafața totală a subecosistemelor umede de mlaștini și terenurile inundabile în locațiile unde a fost prezentă. Este a doua cea mai abundentă specie terestră din acest subtip de ecosistem. Din punct de vedere a UAT, cea mai mare acoperire o are în UAT Berzasca și Moldova Nouă cu 23,3% iar cea mai mică în Orșova și Pescari cu 1%.

Tabel 20. Acoperirea medie a speciei Amorpha fruticosa în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

2.3. Impactul

Împactul negativ ecologic a salcâmului pitic se concentrează asupra pădurilor ripariene (92A0) și asupra comunităților pioniere și a buruienișurilor formate pe aluviunile râurilor (habitatele de interes comunitar 3270 și 3130). Colonizând rapid suprafețe vulnerabile în ecosistemele umede și formând comunități monodominate de această specie, scade fitodiversitatea în numeroase habitate umede (Szigetvári 2002). Ca urmare a defrișării pădurilor ripariene, Amorpha crește rapid și câștigă spațiu și prin aleopatie respectiv prin competiție exclude majoritatea speciilor native și împiedică regenerarea pădurilor ripariene (Csiszár 2009, Dumitrescu și colab. 2012).

Din punct de vedere economic scade valoarea de exploatare a ecosistemelor forestiere deoarece împiedică regenerarea arborilor și a pădurilor în locațiile unde acest arbust sa stabilit. În cazul pajiștilor aluviale cu invazie de Amorpha valoarea furajeră a pajiștilor din punct de vedere a pășunatului dar și a cositului scade drastic deoarece habitatele de pajiști dispar paralel cu colonizarea salcâmului pitic.

Având o regenerare și creștere rapidă și fiind extrem de competitoare, Amorpha are un potențial de invazie mare. Principalele căi de dispersie a semințelor sunt râurile.

2.4. Metode de combatere

Combaterea mechanică constă prin tăierea plantulelor și a lăstarilor pentru a împiedica înflorirea și dispersia semințelor. Experimente pe terenuri invadate de Amorpha confirmă că tăierea arbuștilor și cositul sistematic poate fi benefic din punct de vedere al combaterii acestei specii respectiv a reabilitării fitodiversității în habitatele afectate (Szigetvári 2002).

Controlul chimic cu substanțe ca imazan, glifosat, triclopir poate fi efectiv însă nu se recomandă utilizarea chimicalelor în arii protejate cum este și PNPF, deoarece poate afecta și alte specii de plante autochtone respectiv poate remodela structura și compoziția habitatelor naturale respectiv există un risc considerabil pentru poluarea apelor curgătoare și stătătoare adiacente populațiilor de Amorpha (Csiszár și Korda 2015).

3. Amaranthus retroflexus L. – Știr

3.1. Date generale

Plantă de origine Nord Americană nativă în centrul și estul SUA, în sudul Canadei respectiv și Nordul și Estul Mexicului. Specia este naturalizată în zonele temperate atât în emisfera nordică cât și în cea sudică. Specia a fost semnalată din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Japonia, Marea parte a Asiei (China, India, Russia), Australia, Noua Zelandă (Weaver și McWilliams 1980). Amaranthus retroflexus este o specie anuală și crește pe soluri bogate în azot și fosfor cu suprafețe nude ca aluviuni le ale apelor curgătoare, depozite de deșeuri, marginea drumurilor, terenuri arabile și gradini. Planta asimilează cu fotosinteză de tip C4 având anatomia frunzei Kranz așadar este rezistentă la temperaturi ridicate și ariditate. Specia se reproduce exclusiv sexuat, prin semințe și pot produce – în cazul unor indivizi viguroase – chiar și 100.000 de semințe care vor germina în condiții mai calde (Weaver și McWilliams 1980).

3.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

În ecosistemele umede în PNPF Amaranthus retroflexus apare sporadic înspecial de-a lungul pâraielor pe aluviuni de pietriș, nisip cu formare recentă respectiv cu întinse suprafețe nude. Mai apare și în ecosistemele umede care se suprapun cu zone urbane (grădini, curți). Specia apar doar sporadic în subecosistemele umede de ape curgătoare cu o acoperire medie de 0,43%. Cea mai mare acoperire medie a fost în UAT Moldova Nouă cu 1,25% iar cea mai mică în UAT Dubova cu 0,1%.

În subecosistemele umede de ape stătătoare apare doar în UAT Eșelnița cu o acoperire medie de 0.5%.

În subecosistemele umede de mlaștini și terenuri inundabile apare cu o acoperire medie de 0.41%. Cea mai mare acoperire medie o are în UAT Moldova Nouă cu 1,5%, iar cea mai mică în UAT Pojejena cu 0.1%.

Tabel 21. Acoperirea medie a speciei Amaranthus retroflexus în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

3.3. Impactul

Din punct de vedere ecologic poate afecta negativ ecosistemele umede în cazul habitatelor de interes comunitar 3270, 3130 deoarece colonizează aluviunile de pe marginea râurilor, lacurilor și intră în competiție cu speciile pioniere native a acestor habitate.

Amaranthus retroflexus poate avea și impact negativ din perspectivă economică deoarece este capabilă să acumuleze nitrați care pot fi otrăvitoare la animale în cazul consumului (Weaver și McWilliams 1980). În cazul în care invadează diferite plantații de ex. soia, porumb, bumbac sfeclă roșie, specia poate reduce producția (Weaver și McWilliams 1980, Bensch și colab. 2003). Specia poate fi și gazdă pentru o serie de dăunători și paraziți: nematode ca Meloidogyne spp. și fungi ca Alternaria solani afectând cartofi și roșii. Și virusuri afectând castraveți și rosii pot fi transmiși prin Amaranthus. Pe de altă parte Amaranthus retroflexus poate provoca alergii la om (Mitchell și Rook 1979, Würtzen și colab. 1995).

Având un ciclu de viață scurt și producând o cantitate mare de semințe are un potențial de invazie mare în orice mediu cu un regim de disturbanță ridicată. Principalele căi de dispersie o reprezintă drumurile, terenurile arabile, zonele urbane cu multe suprafețe nude și cu soluri bogate în azot.

3.4. Metode de combatere

În sisteme agriculturale controlul și combaterea speciei se poate realiza prin cultivarea plantelor înaintea germinării sau dezvoltării plantulelor de Amaranthus, apoi când plantele cultivate s-au stabilit, se pot acoperi rândurile între plantulele crescute unde se dezvoltă germinulele de Amaranthus cu sol pentru a opri dezvoltarea acestora. Semințele sunt viabile pe o perioadă scurtă de 4-5 ani așadar aratul după o perioadă mai lungă poate fi benefică deoarece semințele de Amaranthus nu germinează mai adânc în sol. Și acoperirea solului nud cu fân sau alte biomase poate împiedica germinarea semințelor și dezvoltarea plantulelor. O altă posibilitate de combatere este pășunatul cu animale înaintea plantării sau germinării a plantelor de cultură.

Control chimic este posibil cu ajutorul erbicidelor care inhibă fotosinteza: atrazin, metribuzin, linuron, bromoxinil, simazin. Plantă sensibilă la sulfonirunee, 2,4 D, dicamba, acifluorfen, fomesafen, pendmetalin (Weawer și McWilliams 1980, Bauer 1995, Mamarot și Rodriguez 1997). Control biologic a fost testat cu agenți patogeni fungici (Burki 1997). Controlul chimic și biologic însă nu este recomandat în zonele ecosistemelor umede și în arii protejate deoarece substanțele aplicate pot pătrunde în apele curgătoare și în habitatele naturale și vor polua aceste sisteme.

4. Azolla filiculoides Lam. – Azolla

4.1. Date generale

Specie nativă pentru zonele subtropicale-tropicale ale Americi de Nord, Americii Centrale și Sud Americii. S-a observat prima dată în 1880 în Franța și de atunci s-a răspândit în cele mai multe țări din centrul și sudul Europei, inclusiv România (Csiszár 2012). Specia preferă un climat cald, cu veri umede și ierni blânde. Apare în ape curgătoare lente, lacuri, bălți, canale de obicei în ape eutrofe deoarece este limitată de cantitatea de fosfor. Planta, cu ajutorul cianobacteriilor simbiote, este capabilă de a fixa azot atmosferic (Lumpkin și Plucknett 1982).

Se reproduce de obicei vegetativ dar în condiții favorabile poate produce și spori însă mai rar (Csiszár 2012). Este foarte mobilă, lipinduse ușor de corpul animalelor (păsări, mamifere) și crește foarte repede dublându-și biomasa în 4-5 zile, creând un covor dens de 5-20 cm grosime pe suprafața apelor (Lumpkin și Plucknett 1982).

Fig. 30. Azolla filiculoides rezistă pe nămolul recent expus de retragerea apelor, invadând și habitatele de tip 3130, în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

4.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Apare sporadic în câteva golfuri în zona Delta Nerei și la confluența unor râuri cu Dunărea, unde curgerea apei este lentă. Nu s-au observat populații dezvoltate, covoare groase alcătuite de această specie niciunde în ecosistemele umede în PNPF. Indivizii speciei apar izolați între alte specii natante, asemanătoare morfologic ca Lemna minor, Spirodela polyrhiza și Salvinia natans fiind dificil de observat.

Prezența speciei nu sa comfirmat în subecosistemele umede de ape curgătoare.

Azolla filiculoides acopera în medie 0,4 % din subecosistemele umede de ape stătătoare în locațiile unde a fost prezentă. Cea mai mare acoperire a avut-o în UAT Dubova cu 1% și cea mai mică în UAT Moldova Nouă cu 0,1%.

În cazul acestor subtipuri de ecosisteme specia Azolla filiculoides a fost observată într-o singură locație în UAT Socol, cu o acoperire medie de 0,1%.

Tabel 22. Acoperirea medie a speciei Azolla filiculoides în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

4.3. Impact

Formând în multe situații un covor dens și gros (chiar și de 5-20 cm), împiedică penetrarea luminii și a oxigenului în interiorul apei. De asemenea, fiind simbiontă cu microbionte fixatoare de azot atmosferic, prin decompunerea plantei pătrunde o cantitate mare de azot în apă. Toate acestea au ca rezultat eutrofizarea ecosistemului acvatic: anaerobizarea apei ce facilitează producția și acumularea toxinelor, respectiv acumularea nutrienților ca azotul în apă. Acest proces de eutrofizare are efecte devastatoare asupra speciilor prezente rezultând în moartea peștilor, insectelor, crustacenilor și în general a faunei acvatice, respectiv plantelor acvatice în afară de Azolla filiculoides (Kelly și Maguire 2009, Gratwicke și Marshall 2001).

Din punct de vede al impactului economic, Azolla filiculoides poate afecta pescuitul deoarece populațiile de pești în cazul eutrofizării provocate de specie mor sau migrează în ape mai curate fără Azolla filiculoides și condiți anaerobe. În cazul în care specia produce un covor gros poate afecta negativ și circulația cu bărci. Prin facilitarea eutrofizării apa poate fi toxică pentru animalele domestice și pentru oameni (Gratwicke și Marshall 2001). Potențialul de invazie a speciei Azolla filiculoides este mică pentru subecosistemele de ape stătătoare deoarece nu s-au observat populații mari în zonă, ea apărând doar prin indivizi sporadici în ape. Principalele căi de dispersie o constituie apele curgătoare, înspecial Dunărea.

4.4. Metode de combatere

Controlul mecanic poate fi aplicat în cazul infestărilor pe suprafețe mai mici dar dense, ocupate de această specie și constă prin recoltări cu greblare sau cu plase cu cochiuri fine. Pe lungă durată metoda nu este efectivă pentru că doar mici fragmente rămase în corpul de apă pot rezulta o regenerare rapidă. Nici sporii nu pot fi îndepărtați cu această metodă (Kelly și Maguire 2009).

Controlul chimic se poate face cu erbicide ca glyfosatul, paraquatul, diquatul și kerosenă dar merită aplicat doar în cazul în care suprafața apei este 90-100% acoperită de această specie, pentru a evita pagube asupra restul florei dar și faunei. Glyfosatul este toxic și pentru animale așadar aplicare acestor chimicale nu este recomandată (Kelly și Maguire 2009).

Controlul biologic constă prin aplicarea erbivorilor naturali a acestor specie. Experimente cu specia Stenopelmus rufinasus a avut succese mari în mai multe locuri ale lumii și poate reduce semnificativ covorul de Azolla filiculoides în doar câțiva ani (McConnachie și colab. 2003, Kelly și Maguire 2009).

5. Ailanthus altissima (Mill.) Swingle – Cenușer

5.1. Date generale

Specie de origine Asiatică, răspândită pe cursul inferior a râului Jangce, în China și Korea până la altitudini de 1500-1800 m. A fost introdus în secolul XVIII în Europa de Vest și America de Nord ca arbore decorativ în grădini. Primele populații sălbatice au fost semnalate în 1856 în Austria. Azi este răspândită în Africa de Nord, Japonia, Europa, America de Nord și Sud, Australia, Noua Zelandă (Csiszár 2012). Specia are o durată de viață relativ scurtă pentru un arbor, trăiește de la 30 până la 50 ani (Burns și Honkala 1990). Fructele mature apar toamna și sunt dispersate prin vânt din septembrie până în primăvară. Semințele își păstrează viablitatea pe o perioadă lungă (Burns și Honkala 1990). Fructul germinează în luna mai fiind o specie adaptată la un climat mai cald, iar plantulele se dezvoltă deosebit de repede, într-un an pot ajunge până la 2 m înălțime. Se dezvoltă deosebit de bine și vegetativ prin drajoni sau lăstari. Specia crește pe o varietate mare de soluri de la protosoluri la diverse soluri mai evoluate. Este limitată de temperaturile foarte scăzute și un covor de zăpadă mare iarna, fiind o specie care preferă un climat mai blând, temperată-subtropicală (Burns și Honkala 1990, Csiszár 2012). Fiind o specie pionieră este sensibilă la competiție și umbră însă frunzele și scoarța au un efect allelopatic puternic împiedicând germinarea multori arbori nativ (Heisey 1990, Burns și Honkala 1990, Csiszár 2012).

5.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Ailanthus altissima este larg răspândit în ecosistemele umede pe aluviunile cu pietriș a râurilor și pe malul Dunării, pe stâncile depozitate după construcția drumului și ridicarea porților de fier în anii 60. Este prezent în habitatele de interes comunitar 3270, 91E0* și 6430.

Specia este prezentă cu o acoperire medie în acest subtip de ecosistem cu 3,64%. Cea mai frecventă este în UAT Eșelnița cu 20% iar cel mai rară în UAT Șichevița cu 1,5% acoperire medie.

Specia nu a fost observată în subtipul de ecosistem umed ape stătătoare.

Specia este prezentă cu o acoperire medie în acest subtip de ecosistem de 3,55%. Cel mai abundentă este în UAT Eșelnița cu 20% iar mai rar în UAT Pojejena și Șichevița cu 1,5% acoperire medie.

Tabel 23. Acoperirea medie a speciei Ailanthus altissima în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

5.3. Impact

Ailanthus altissima are un efect negativ asupra ecosistemelor umede în special asupra habitatelor de interes comunitar 3270, 91E0* și 6430, stabilite pe depozitele de pietriș în luncile râurilor. Prin allelopatie împiedică germinarea și dezvoltare speciilor native în aceste comunități (Heisey 1990). Prin umbrire împiedică regenerarea comunităților naturale în ecosistemele umede (Burns și Honkala 1990, Csiszár 2012).

Impactul economic se manifestă prin proprietățile allelopatice a scoarței și a frunzelor: studii arată că toxicitatea acestora împiedică germinarea speciilor cultivate ca de ex. Medicago sativa (Heisey 1990, Slanoja și colab. 2014). Din punct de vedere silvicultural, Ailanthus altissima poate împiedica regenerarea pădurilor ripariene prin toxiciatea scoarței și a frunzelor. În cazul în care invadează habitatele de pajiști poate scade valoarea furajeră a acestora prin allelopatie și umbrire.

Specia are un potențial de invazie mare înspecial în habitatele mai uscate, cu soluri scheletice și rareori inundate. În cazul ecosistemelor umede asemenea habitate sunt cu depozitări de pietris și nisip de-a lungul râurilor. Principalele căi de dispersie pentru această specie o reprezintă drumurile și apele curgătoare.

5.4. Metode de combatere

Combaterea acestei specii trebuie să se concentreze la eliminarea rădăcinii. Controlul mechanic prin tăierea tulpinii poate fi efectiv doar în cazul în care este combinat cu un tratament de erbicid sau tăierea se aplică repetat mai mulți ani în șir, până rădăcinile sunt epuizate și regenerarea subterană devine imposibilă (Csiszár 2012).

Controlul chimic poate fi realizat cu erbicidele Glyfosat, Triclopyr, Picloran/2,4D (Bowker și Stringer 2011) și aceste tratamente s-au dovedit a fi cele mai efective pentru combaterea speciei. De preferat ar fi combinarea controlului mechanic cu cel chimic.

5.5. Distribuția speciei în ecosistemele forestiere

În Parcul natural Porțile de Fier cenușerul a fost identificat lângă drumurile forestiere și pe pășuni, la Baziaș și pe valea Dunării lângă șosea. Specia a fost întrodusă chiar în plantații pe terenuri degradate cu pante mari, pe versanții de lângă Dunăre la sud de Gura Văii, în amestec cu pin negru. În semințișuri și arborete tinere apare diseminat, la închiderea stării de masiv rămâne în subarboret și este eliminat, fiind foarte exigent față de lumină. Suprafața totală pe care s-a identificat cenușer în ecosistemele forestiere este de 84,30 ha. Procentul acestor suprafețe în totalul ecosistemelor respective este după cum urmează:

Ecosisteme de păduri rășinoase 0,00 %

Ecosisteme de păduri de fag 0,00 %

Ecosisteme de păduri de cvercinee 0,00 %

Ecosisteme de păduri de amestec de foioase 0,19%

Fig. 31. Ailanthus altissima pe teren cu eroziune lângă Eibenthal.

Impactul

Cenușerul prezintă pericol redus pentru arborete, răspândirea lui fiind restricționată de condițiile de lumină din arboretele închise. Totuși pe suprafețele exploatate și în curs de regenerare își manifestă caracterul invaziv, cu creșterile lui însemnate putând afecta negativ dezvoltarea puieților forestieri. Pericolul de invazie a cenușerului se datorează în cea mai mare parte capacității de răspândire prin semințe și vegetativă eficiente, și este ridicat pe terenurile virane, pe terenuri agricole abandonate, pășuni, pajiștile bogate în specii, tufărișuri, la marginea drumurilor și în enclave luminoase. Are componente allelopatice în frunze și coajă, și prezintă competivitate ridicată față de speciile arbustive și ierboase autohtone. Modifică activ structura, compoziția și caracteristicile ecologice ale suprafeței invadate.

5.7. Metode de combatere

Eliminarea speciei din suprafețele invadate este îngreunată de capacitatea ridicată de răspândire vegetativă. Se recomandă:

– Reintroducerea în folosință a terenurilor agricole;

– Curățarea pășunilor punând accent deosebit pe înlăturarea cenușerului și a altor specii alohtone invadatoare;

– Înlăturarea periodică a exemplarelor de pe marginile drumurilor naționale, județene și forestiere, folosind metodele permise de planul de management (manuale și mecanice);

6. Acorus calamus L. – Obligeană

6.1. Date generale

Originea speciei Acorus calamus respectiv probleme legate de introducerea ei în Europa a fost un subiect controversat pentru o perioadă destul de lungă în literatura de specialitate. Cel mai probabil specia este nativă în India și a fost introdusă în Europa în secolul XVI pentru aplicații farmaceutice (Buell 1935). Este considerată specie alohtonă și în America de Nord. Planta are un sistem de rizomi foarte dezvoltat și crește în habitate semi-acvatice fiind tolerantă la condiții de anoxie, preferând însă concentrații mari de nutrienți (Jeon și colab. 2013). Specia se înmulțeste numai vegetativ în România. Mugurii frunzelor apar toamna iar se dezvoltă doar la începutul primăverii deobicei mai repede decât speciile de Typha și alte macrofite. Căteva tulpini submerse iernează (Jeon și colab. 2013) și se dezvoltă primăvara timpurie. Aceste caracteristici îi conferă un avantaj competitiv față de alte macrofite semi-acvatice (Vojtíšková și colab. 2006).

Fig. 32. Acorus calamus invadează subecosistemele de mlaștini de pe Ostrovul Moldova Veche (foto: Mátis Attila).

6.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Acorus calamus a fost observată în două locații, în Delta Nerei respectiv pe Insula Ostrovu Moldova Veche pe malul Dunării, în zone înmlăștinite. Specia a fost prezentă în ecosistemele umede de ape stătătoare și în ecosisteme umede de mlaștini și terenuri inundabile, în UAT Socol cu o acoperire de 3% în locația unde a fost observată.

6.3. Impact

Impactul speciei Acorus calamus asupra ecosistemelor umede este puțin discutată în literatura de specialitate. Ecologia speciei în zonele în care a fost introdusă este puțin studiată. Totuși competitivitatea speciei prin sistemul dezvoltat de rizomi, rezistența sa la anoxie și la eutrofizare (Jeon și colab. 2013) sugerează că poate exclude specii native și poate transforma comunitățile naturale formând comunități monodominate de Acorus calamus.

Impactul economic a speciei Acorus calamus poate fi chiar pozitivă deoarece este o plantă valorificată farmaceutic. Principala cale de dispersie o reprezintă Dunărea, fragmentele de rizomi pot fi transportate în locații neinfectate cu Acorus calamus. Deoarece specia nu se reproduce sexuat respectiv este de origine tropicală fiind sensibilă la temperaturi extreme iarna, potențialul de invazie a speciei este considerată mică în România.

6.4. Metode de combatare

Acorus calamus este semi-acvatică și nu se recomandăm metode chimice de combatere a speciei deoarece riscul de a polua apele curgătoare este foarte mare. Metode mecanice ar consta în extracția completă a indivizilor împreună cu rizomul lor deoarece este singura sursă de propagare a speciei. Combaterea ar trebui efectuată toamna sau iarna, cand nivelul apelor este cel mai scăzut.

7. Aster lanceolatus Willd. – Albăstrică

(Sinonim: Symphyotrichum lanceolatum (Willd.) G.L.Nesom)

7.1. Date generale

Specie de origine Nord Americană nativă în Canada și SUA. A fost introdusă în Europa din motive decorative în grădini în secolul XVII-XVIII în Marea Britanie (Chmielewski and Semple 2001). Este răspândit în România și crește în habitate umede de-a lungul râurilor în păduri și marginea pădurilor ripariene și în pajiști umede. Specia are un rizom viguros, ramificat, cu care se fixează de solurile aluviale. Frunzele se dezvoltă deja primăvara timpurie din muguri subterani a rizomului. Mugurii rizomului se dezvoltă din iulie pană în decembrie. Înflorește toamna târzie când majoritatea speciilor native au deja fruct și produce în mediu 1,000 de achene pe inflorescență. Achenele cu pappus și sunt dispersate cu ajutorul vântului (dispersie anemochoră) (Obratov-Petković și colab. 2009, Obratov-Petković și colab. 2016).

Fig. 33. Aster lanceolatus înflorit (foto: Szabó Anna).

7.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Aster lanceolatus apare pe toate suprefețele de ecosistemele umede din PNPF, în pădurile ripariene, în lizierea pădurilor riparie, în buruienișuri înalte higrofile, în stufărișuri și alte habitate de mlaștini. Specia este prezentă în subecosisteme umede de ape curgătoare cu o acoperire medie de 4,41% în locațiile unde a fost observată. Cea mai mare acoperire a fost înregistrată în UAT Moldova Nouă iar cea mai mică în UAT Sichevița și Svinița.

Specia a fost observată în subecosisteme umede de ape stătătoare cu o acoperire medie de 2,44% în locațiile unde a fost prezentă. Cea mai mare acoperire a fost înregistrată în UAT Pojejena cu 3,5% iar ce mai mică în Moldova Nouă cu 1%.

Specia a avut o acoperire medie de 3,53% în acest subtip de ecosistem în locațiile unde a fost prezentă. Cel mai abundentă a fost în UAT Moldova Nouă cu 8,87% acoperire iar cea mai rară în UAT Pescari cu 0,1% acoperire medie.

Tabel 24. Acoperirea medie a speciei Aster lanceolatus în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

7.3. Impact

Impactul ecologic al speciei Aster lanceolatus se bazează pe ciclul de viață respectiv caracteristicile anatomice și fiziologice a acestuia. Este capabilă de a se reproduce sexual printr-o mulțime de achene dotate cu pappus și vegetativ prin rizomi, respectiv tulpina se dezvoltă primăvara timpurie din rizomul subteran (Chmielewski and Semple 2001). Planta are și un efect allelopatic care afectează negativ speciile native amplificând competitivitatea speciei (Nešić și colab. 2016). Toate aceste caractere rezultă într-o strategie extrem de competitivă față de specii native iar pe de altă parte îi asigură rezistență la inundații și o abilitate de a coloniza rapid și efectiv aluviunile nude, recent depuse de râuri. Prin pătrundere în comunitățile naturale modifică compoziția și structura naturală a acestora respectiv contribuie la reducerea fitodiversității (Obratov-Petković și colab. 2016). Studiile arată că specia este capabilă de a modifica proprietățile chimice ale solului. Metale grele ca Ni, Cu, Zn s-au observat într-o concentrație mai ridicată în habitate unde Aster lanceolatus era abundentă comparativ cu alte habitate unde era absentă specia (Obratov-Petković și colab. 2016).

Principalele căi de dispersie pentru Aster lanceolatus reprezintă râurile și drumurile. Specia are un potențial de invazie mare fiind prezentă aproape în fiecare habitat umed din arealul PNPF.

7.4. Metode de combatere

Cositul în pajiștile invadate de această specie poate aduce rezultate benefice în combaterea ei (Chmielewski and Semple 2001). Cositul ar trebui aplicat înaintea înfloririi în iulie-august pentru a împiedica dispersia achenelor mature. Cositul trebuie repetat până la epuizarea rizomilor subterani care permit speciei o regenerare vegetativă rapidă.

Controlul chimic poate fi realizat cu erbcidele 2,4-D, Bromax 4G, Simazin, toate pot fii efective. Studii prinvid controlul și combaterea speciei sunt necesare deoarece literatura de speciealitate privind acest subiect în arealul nou al speciei sunt insuficiente.

8. Bidens frondosa L. – nu are denumire populară în limba română

8.1. Date generale

Specia Bidens frondosa este o plantă originară din America de Nord. Specia a fost introdusă în Italia ca plantă ornamentală în anii 1700; propagându-se de-a lungul cursurilor de râuri, azi este prezent în majoritatea continentului european, China, Japonia, etc. În multe țări a fost introdus intenționat, datorită proprietăților medicinale și decorative.

Specia face parte din familia Asteraceae, este o plantă anuală, înflorește din iulie până în septembrie; semințele se formează la începutul toamnei, achenele sunt prevăzute cu țepi cu ajutorul cărora se atașează ușor de blana animalelor. Astfel se diseminează foarte eficient. Are o creștere rapidă și este mult mai competitivă decât speciile native Bidens tripartita și Bidens cernua. Este o specie pionieră în zonele umede, colonizează malurile, șanțurile, iazurile, habitatele deschise, o întâlnim pe malul cursurilor de apă, în pășuni umede, de-a lungul drumurilor, în grădini, pe terenuri abandonate, terenuri cu umiditate mare a solului, pe soluri fertile, bogate în nutrienți.

Fig. 35. Invazie cu Bidens frondosa în habitat de tip 3270 (foto: Mátis Attila).

8.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Specia Bidens frondosa apare în subecosisteme de mlaștini (12 unități administrative, cu acoperire medie 3,15%), ape curgătoare (cu o acoperire medie de 2,87%), mai rar pe malul apelor stătătoare (cu acoperire medie de 1%). În mlaștini se concentrează în unitatea administrativ teritorială Pojejena (8,51 ha) și Moldova Nouă (4,29 ha). În subecosistemul ape curgătoare are o distribuție aproape uniformă în zona cursului Dunării, dar apare și pe văile la altitudini mai mari. A fost observată în 45 piețe de probă.

Tabel 25. Acoperirea medie a speciei Bidens frondosa în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale

8.3. Impactul

În habitate umede de regulă ocupă locul speciei autohtone Bidens tripartita și devine dominantă, rezultând dispariția populațiilor locale. Are un potențial de reproducere ridicată și ocupă cu mult succes terenurile abandonate. Are un potențial mare de invazie, se poate răspândi spontan prin cursurile râurilor și cu semințele atașate de blana animalelor.

8.4. Metode de combatere

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin control mecanic: prin cosit regulat înainte de înflorirea speciei. Pe terenuri arabile din Coreea de Sud au fost conduse experimente reușite de combatere biologică, cu ajutorul speciei Hadjina chinensis, dar metoda nu a fost aplicată pe scară largă. Există și o gamă largă de ierbicide, care se pot folosi în prevenirea răspândirii speciei, dar metoda chimică trebuie evitată în vecinătatea habitatelor naturale.

9. Bidens vulgata Greene – nu are denumire populară în limba română

9.1. Date generale

Bidens vulgata este o plantă din familia Asteraceae, anuală, robustă, cu creștere rapidă, originară din sud estul Americii de Nord. Preferă locurile umede, însorite și solul argilos. Se dezvoltă în zone periodic inundate, păduri cu umiditate ridicată, zone mlăștinoase, pajiști de luncă, pe marginea șanțurilor. Perioada de înflorire este în iulie-septembrie, semințele au o culoare de la verde măsliniu până la maro, cu suprafețe netede și doi ghimpi în partea superioară care ajută la răspândirea speciei.

9.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Specia Bidens vulgata a fost identificată în subecosistemele de ape curgătoare, ape stătătoare și mlaștini cu terenuri inundabile, având o răspândire aproximativ uniformă pe teritoriul PNPF. A fost identificată în 21 de fragmente de mlaștini, cele mai mari acoperiri au fost realizate de Bidens vulgata în unitățile administrativ-teritoriale Eșelnița (4,5%) și Socol (3 %).

Tabel 26. Acoperirea medie a speciei Bidens vulgata în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

9.3. Impactul

Este o plantă invazivă în Europa, competitivă cu speciile indigene, este o amenințare pentru speciile autohtone și habitatele naturale umede. Fructul este o achenă prevăzută în vârf cu o pereche de țepi cu care se prinde de blana mamiferelor, de penele păsărilor și prin această cale de răspândire invadează foarte eficient. Are un potențial de invazie mare.

9.4. Metode de combatere

În zonele umede se pot aplica numai metode mecanice de eliminare prin cosit regulat înainte de formarea semințelor.

10. Chenopodium ambrosioides (L.) Kostel. – Tămâiță

(Sinonim: Dysphania ambrosioides (L.) Mosyakin & Clemants)

10.1. Date generale

Este o plantă anuală din familia Chenopodiaceae originară din America Centrală, America de Sud și Mexic. A fost introdusă ca plantă culinară, aromatică, medicinală, de aceea este răspândită în Statele Unite ale Americii, Europa, Marea Britanie, Africa, Australia. În gama de distribuție nativă specia a fost cultivată în perioada precolumbiană. În afara distribuției naturale specia a fost introdusă activ, probabil de mai multe ori, de asemenea a fost introdusă și accidental prin semințe. De exemplu în Coreea a fost introdusă accidental în jurul anilor 1970 și a devenit larg răspândită, datorită perturbării habitatelor, prin înlocuirea plantelor indigene.

Înălțimea speciei este între 30-80 cm, dar poate ajunge și la 1 m. Specia are un miros fetid, puternic. Este multi-ramificată, are tulpină cu nervuri cilindrice, mai mult sau mai puțin pubescente.

Fig. 36. Invazie cu Chenopodium ambrosioides în habitat de tip 3130 în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

10.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Specia este distribuită de a lungul apelor curgătoare, de a lungul Dunării și a pârâurilor care se varsă în Dunăre (identificată în 7 fragmente) precum și în mlaștinile situate de a lungul apelor curgătoare (identificată în 8 fragmente). În mlaștini și terenuri inundabile este reprezentată numai în unitățile administrativ-teritoriale Berzasca și Socol, în vestul și partea centrală a PNPF. Specia Chenopodium ambrosioides este cea mai abundentă în unitatea administrativă-teritorială Dubova cu un procent de 0,75%, în subecosistemele de ape curgătoare și mlaștini.

Tabel 27. Acoperirea medie a speciei Chenopodium ambrosioides în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

10.3. Impactul

Chenopodium ambrosioides este plantă utilizată des ca plantă aromatică, condiment sau plantă medicinală pentru ceai. Din frunze se extrage uleiuri esențiale care sunt utilizate în prepararea cosmeticelor. Frunzele, tulpina și semințele sunt consumabile în formă gătită sau ca și condiment tradiționalîn Mexic.

Tămâița este comună în pășuni și terenuri arabile, fiind o amenințare pentru activități agricole. Poate reprima comunitățile de specii native dacă pătrunde în habitate naturale. Specia ocupă repede fragmentele de habitate periclitate, și devine dominant deoarece împiedică germinarea semințelor speciilor native pioniere.

10.4. Metode de combatere

Cea mai eficientă metodă de combatere mecanică este cositul înainte de înflorirea speciei în habitatele periclitate.

11. Conyza canadensis (L.) Cronquist – Bătrâniș

11.1. Date generale

Specia Conyza canadensis este originară din America de Nord (Statele Unite ale Americii și Canada). A fost introdusă în Europa în anii 1600, ulteriorîn Asia și Australia. Este o plantă anuală din familia Asteraceae, germinează toamna, rozeta de frunze persistă pe parcursul iernii; înflorește doar în sezonul următor. Perioada de înflorire este iulie-septembrie. Un individ poate produce peste 250.000 semințe de mici dimensiuni și împrăștierea semințelor prin vânt este extrem de eficientă.

Fig. 37. Invazie cu Conyza canadensis în pajiști ruderalizate de pe malul Dunării, la Eșelnița (foto: Mátis Attila).

11.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Bătrânișul are o răspândire largă pe teritoriul PNPF, fiind prezentă și în ecosisteme umede, mai ales lângă apele curgătoare și în mlaștini și terenuri inundabile. A fost observată în 41 fragmente de habitate. Specia este prezentă cu o acoperire medie de 0,92% în subecosistemul apelor curgătoare, 1,55% în mlaștini și 1,75% în ape stătătoare.

Tabel 28. Acoperirea medie a speciei Conyza canadensis în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

11.3. Impactul

Conyza canadensis este înregistrată ca buruiană în 70 de țări, în peste 40 de tipuri de culturi de diverse plante. Este întâlnită frecvent în culturile perene mai puțin intensive cum ar fi livezile, podgorii, plantații de arbori, pășuni, culturi de trestie de zahăr și pepiniere ornamentale. Efectul competitiv al speciei este ridicat, în România a fost înregistrată o scădere cu 64% a producției în culturile de sfeclă de zahăr; în cazul podgoriilor s-a înregistrat o reducere cu 28% a producției. Este planta gazdă a unor virusuri care atacă roșiile (pătarea tomatelor, ramificarea tomatelor), a unor nematode (Meloidogyne javanica, Rotylenchulus reniformis) și agenți fungici Sclerotinia minor.

Pornind de la studiile care demonstrează că prezența speciei Conyza canadensis are efecte semnificative asupra raportului carbon/azot din sol într-o livadă subtropicală, se pot prognoza efecte similare în cadrul ecosistemelor naturale unde specia devine invazivă. Uleiurile extrase din bătrâniș are un efect antifungic. În habitate naturale și terenuri agricole are un potențial de invazie mare datorită numărului mare a semințelor și împrăștierea prin vânt. Semințele pot ajunge la 2-122 km de plantă.

11.4. Metode de combatere

Există o gamă largă de prevenire a răspândirii speciei, mai ales pentru terenuri agricole. În scop de control mecanic se poate aplica plivirea, săparea terenului agricol. O metodă eficientă este și rotația culturilor, în cadrul sistemelor extensive se aplică utilizarea speciei Trifolium subterraneum în rotație. Controlul chimic nu este recomandată în ecosistemele umede naturale și în vecinătatea habitatelor naturale; în culturi agricole se utilizează 2,4-D și dicamba, dar adesea cu efecte slabe, specia fiind rezistentă la unele erbicide.

În ecosisteme ruderale, pajiști și ecosisteme umede se poate folosi cositul ca metodă de reprimare.

12. Cyperus odoratus L. – nu are denumire populară în limba română

12.1. Date generale

Cyperus odoratus este o plantă anuală sau perenă din familia Cyperaceae originară din America de Nord. Este răspândită în America Centrală, America de Sud, Asia, Africa și Australia. Este răspândită pe zone umede, cu nămol incluzând zone modificate, perturbate. Cyperus odoratus este o specie cu o înălțime între 30-130 cm, perioada de înflorire este între august și octombrie. Frunzele sunt 1 cm late. Axul spiculețului se află în zig-zag, articulat la baza fiecărei flori, la maturitate se fragmentează în segmente, fiecare segment cu bractee și fruct.

Fig. 38. Invazie cu Cyperus odoratus în habitat 3130 în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

12.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Specia Cyperus odoratus este răspândită pe tot teritoriul PNPF în ape curgătoare, ape stătătoare și mlaștini. Specia a fost identificată în 41 fragmente de habitate din subecosistemul mlaștinilor și terenurilor inundabile, 34 fragmente de habitate de ape curgătoare, iar într-un număr mic de fragmente de apele stătătoare. Specia este răspândită cu o acoperire medie scăzută în fiecare subtip de habitat, valorile fiind între 0,1% – 0,55%.

Tabel 29. Acoperirea medie a speciei Cyperus odoratus în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

12.3. Impactul

Unele părți ale speciei Cyperus odoratus sunt consumate de rațe și alte păsări acvatice. În teritoriul PNPF specia are un potențial de invazie redusă.

12.4. Metode de combatere

Cea mai eficientă metodă de combatere mecanică este cosirea regulată înainte de înflorirea speciei.

13. Echinocystis lobata – Bostănaș spinos

13.1. Date generale

Specia Echinocystis lobata este o plantă originară din America de Nord, introdusă în Europa ca plantă decorativă la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. În foarte scurt timp s-a răspândit în diferite bazine hidrografice. Din 1955 sunt seminalări despre prezența speciei din următoarele țări: Slovacia, Cehia, Austria, Germania și România, etc.

Este o specie cățărătoare, anuală din familia Cucurbitaceae. Tulpinile se pot cățăra pe tufe de 7-8 (12) m înălțime, sunt flexibile, divizate în cârcei lungi, contorsionați care se încolăcesc pe frunzele, tulpinile sau ramurile altor plante. Frunzele au dimensiuni de până la 17-18 cm atât în lungime cât și în lățime, sunt alternante, palmate cu 3-5 lobi, subțiri, de culoare verde deschis. Înflorește în iulie-septembrie. Este o plantă hermafrodită. Florile individuale masculine numeroase, de culoare alb-gălbuie, cu 6 petale lungi și subțiri, sub formă de stea sunt situate de-a lungul unei tulpini de 10-20 cm. Are o singură floare de sex feminin care se găsește la baza tulpinii cu flori de sex masculin. Floarea de sex feminin are un ovar sferic țepos și petale galben-verzui. Planta are o singură capsulă acoperită cu spini, se formează la baza tulpinii, având aproximativ 5 cm lungime și 4 semințe. Este polenizată de insecte, dar este capabilă și de autopolenizare. Pentru germinarea semințelor în primăvară este nevoie de o temperatură relativ ridicată la nivelul solului. Semințele pot rămâne viabile în sol un timp îndelungat. Este răspândită pe malurile lacurilor, zone riverane, zone urbane, cursuri de apă.

Fig. 39. Tufăriș invaziv de Amorpha fruticosa de acoperit de Echinocystis lobata în habitat 92E0 (foto: Szabó Anna).

13.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Bostănașul spinos a fost identificat în 16 piețe de probă din vestul și partea centrală a PNPF. Cele mai invadate subecosisteme sunt mlaștinile și terenurile inundabile (aici apare cu o acoperire medie de 4,08%); malul apelor curgătoare (acoperire medie 5%) și al apelor stătătoare au fost invadate în mai mică măsurăde specie.

Tabel 30. Acoperirea medie a speciei Echinocystis lobata în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale

13.3. Impactul

Specia din cauza formei de viață (cățărat) cauzează schimbare în structura vegetației. Se colonizează foarte repede pădurile ripariene și tufărișuri. Devine un competitor puternic a lianelor caracteristice vegetației ripariene, dar și a speciilor higrofile și heliofile din stratul ierbos. Plantele acoperite de Echinocystis lobata sunt sufocate și putrezesc. Planta produce o serie de substanșe toxice (cucurbitacine). Este o plantă intermediară pentru agenți patogeni al plantelor din culturi și ajută supraviețuirea și răspândirea acestora.

Are un potențial de invazie mare, datorită variabilității genetice, creșterii rapide și potențialului reproductiv crescut. Poate înainta pe coridorul habitatelor degradate și a terenurilor arabile cu sol umed.

13.4. Metode de combatere

O formă de prevenire a invaziei speciei este interzicerea cultivării ei în scopuri decorative.

Specia poate fi reprimată prin tăiere repetată și eliminare manuală primăvara, înainte de apogeul de creștere sau colectarea fructelor înainte de a ajunge la maturitate. Folosirea metodelor chimice nu este indicată în zonele umede.

14. Elodea canadensis Michx. – Ciuma apelor

14.1. Date generale

Este o plantă subacvatică, perenă din familia Hydrocharitales, originară din America de Nord. Ciuma apelor a fost introdusă în Marea Britanie în anii 1800, prima semnalare fiind dintr-un lac. În foarte scurt timp s-a răspândit în Germania, Polonia și în țările Scandinave. În zilele de azi specia este răspândită inclusiv în Australia și Noua Zeelandă, dar până acum a fost înregistrată în doar puține țări asiatice.

Elodea canadensis se poate dezvolta în multe habitate acvatice, dar preferă iazurile liniștite, lacurile, râurile care au curgere lentă și un substrat nămolos. Preferă apele bogate în nutrienți. Tulpina este lungă (30-100 cm), subțire, ramificată. Frunzele au o culoare verde pal, sunt dispuse în spirală de 3, îndoite și se îngustează treptat spre capăt. Florile sunt mici cu diametru 8 mm, albe, cerate, perioada de înflorire este între iulie și septembrie. Fructul este o capsulă ovoidă care conține semințele. Înmulțește vegetativ, prin fragmente vegetale, care au rată mare de supraviețuire, pot fi dispersate pe distanțe lungi ceea ce duce la creșterea capacității invazive.

14.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Dintre subecosistemele cartate, Elodea canadensis este răspândită în ape stătătoare, mlaștini și terenurile inundabile, apele curgătoare rapide nu sunt potrivite pentru specie. Ciuma apelor este prezentă numai în unitatea administrativă teritorială Pojejena, în care au fost identificate cele mai multe mlaștini și ape stătătoare; aici apare cu o acoperire medie de 1%.

Tabel 31. Acoperirea medie a speciei Elodea canadensis în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativteritoriale

14.3. Impactul

Elodea canadensis dezvoltă o fitomasă abundentă înlocuind speciile autohtone. Are un impact negativ asupra funcțiilor recreative, denavigație și de infrastructură de port a apelor invadate, împiedică traficul fluvial. Blochează canalele de irigare. Covorul format de specie duce la anoxie în ecosistemul afectat, schimbă mediul acvatic, modifică compoziția comunităților de plante submerse. Are efecte negative asupra pescuitului, provocând pierderi de venituri.

Elodea canadensis poate domina comunitățile de plante native, fiind un competitor pentru spațiu și nutrienți; reduce biodiversitatea și poate cauza extincții locale de specii (plante, pești, insecte etc.). Sunt raportate schimbări și în populația nevertebratelor acvatice. Este capabil de acumularea metalelor din sediment și eliberare lor în apă.

Specia are un potenția mare de invazie datorită înmulțirii și răspândirii prin fragmente vegetative. Cu introducerea speciei invazivă Elodea nuttallii în Europa populația specie Elodea canadensis s-a redus.

14.4. Metode de combatere

Se poate preveni răspândirea speciei în locații noi cu verificarea vehiculelor folosite în apă, bărcilor, echipamentelor și îmbrăcămintelor, și eliminarea fragmentelor de plante. O metodă des utilizată este secarea lacurilor, a canalelor, iazurilor sau a terenurilor irigate, dar se obțin rezultate bune doar în țările cu un sezon uscat prelungit sau în cadrul habitatelor care sunt ușor drenabile. Controlul mecanic se aplică prin tăiere repetată înainte de lunile februarie, iulie și august, îndepărtarea covorului vegetal prin greblare sau cu ajutorul bărcilor de dragare.

Controlul cu ajutorul erbicidelor au fost cercetate în Statele Unite și în vestul Europei, dar studiile arată că aceasta metodă nu este indicată datorită consecințelor asupra celorlalte specii acvatice.

15. Elodea nuttallii (Planch.) H.St.John– Ciuma apelor cu frunze înguste

15.1. Date generale

Plantă subacvatică perenă, originară din America de Nord și partea sudică a Canadei, care a pătruns în Europa cel mai probabil în timpul secolului al XX-lea. Prima semnalare a speciei în Anglia este din anul 1914. În Europa Centrală și de Nord prima menționare a speciei este făcută în anul 1939 în Belgia, în 1941 în Olanda și 1953 în Germania. În Delta Dunării a fost semnalată prima dată în 1998. În Asia a fost raportată prima oară din Japonia, din anii 1960. Trăiește în ape eutrofizate cu un anumit grad de poluare organică. Tolerează poluarea cu petrol și apele saline. Poate forma hibrizi cu Elodea canadensis. Elodea nuttallii poate să se dezvolte în ape mai adânci decât Elodea canadensis. Specia a fost introdusă intenționat ca specie ornamentală în lacuri din care se împrăștie cu apă și cu ajutorul păsărilor în habitate noi.

Ciuma apelor cu frunze înguste are tulpină lungă de 30-100 cm, subțire, ramificată. Frunzele sunt scurte (6-13 mm) și înguste (1,5 mm), de culoare verde pal, dispuse în spirală de 3, îndoite și se îngustează treptat spre capăt. Elodea nuttallii este în general mai mică și cu o colorație mai palidă decât Elodea canadensis, iar tulpina este de cele mai multe ori ramificată. Florile sunt mici, albe, cerate, petale mici sau absente. Perioada de înflorire este între iulie – septembrie. Fructul este o capsulă ovoidă care conține câteva semințe. Se înmulțește prin fragmente vegetative transportate de curenții acvatici și foarte rar prin semințe.

Fig. 40. Elodea nuttallii extras din habitat 3150 în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

15.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Specia este distribuită în partea vestică a PNPF, în 7 fragmente de ape stătătoare și mlaștini. Cele mai mari acoperiri au fost înregistrate în unitatea administrativ-teritorială Berzeasca (media de 70%) în cazul mlaștinilor și al apelor stătătoare, cele mai mici în apele stătătoare din unitatea Șichevița (0,1%).

Tabel 32. Acoperirea medie a speciei Elodea nuttallii în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

15.3. Impactul

Impactul invaziei speciei Elodea nuttallii este asemănător cu impactul speciei Elodea canadensis. Are un impact negativ semnificativ, poate deveni dominant în comunități native de macrofite și poate cauza scăderea biodiversității, intră în competiție cu speciile native și poate cauza extincții locale. Elimină alte plante acvatice, produce fenomenul de umbrire și consumă oxigenul din apă, reduce viteza de curgere a apei. Provoacă eutrofizare secundară datorită descompunerii plantelor la sfârșitul sezonului de vegetație, produce toxini. Impactul negativ este măsurabil și asupra speciilor nevertebrate acvatice. Potențialul de invazie este mare.

15.4. Metode de combatere

Cea mai eficientă metodă de combatere este tăierea repetată a plantei: prima dată înainte de luna iunie și cel puțin încă o dată, înainte de sfârșitul sezonului de vegetație. O altă opțiune (utilizată și complementar primei) este umbrirea artificială a luciului de apă, sau plantarea arborilor pe mal. Specia este sensibilă la anumite agenți chimici, care sunt aplicate primăvara. În habitatele artificiale (piscicultură în iazuri închise) opțiunea cea mai efectivă de eliminare a speciei este combinarea metodelor mecanice și chimice. În habitatele naturale intervențiile de erbicidare nu se pot aplica.

16. Erigeron annuus (L.) Pers. – Bunghișor

(Sinonim: Stenactis annua (L.) Cass. ex Less.)

16.1. Date generale

Bunghișorul este o plantă anuală din familia Asteraceae, nativă în America de Nord, unde se găsește foarte răspândit în 43 de state din USA. În arealul natural preferă preria cu ierburi înalte, marginea pădurilor și secundar, locuri ruderale. A fost introdus accidental în multe țări, fiind prezent pe zone vaste din Asia, Australia. În Europa a fost introdus în scopuri ornamentale în secolul XVII și rapid a scăpat de sub control, devenind un invaziv de succes în habitate degradate, zone ruderale, margini de drumuri și căi ferate, culturi agricole. Limita nordică a arealului este în Scandinavia iar în sud nu ajunge până în Grecia. În România este cunoscută de la începutul secolul XIX.

Este o plantă anuală, germinează în august și formează o rozetă care rezistă peste iarnă. În anul următor începe să înflorească în iunie-septembrie. Are inflorescențe capitule mici, care sunt vizitate de insecte polenizatoare, dar majoritate exemplarelor se înmulțește apomictic (fără fertilizare) și un singur individ poate produce 10.000-100.000 de semințe care sunt genetic identice cu planta mamă. Dispersia fructelor mici pe distanțe mari este asigurată de vânt.

16.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Bunghișorul apare în multe fragmente de ecosisteme umede studiate din PNPF, fiind larg răspândit, dar nu realizează acoperiri mari, fiind o plantă cu masă redusă. Preferă zonele cu perturbări frecvente, pe soluri aluviale ușoare, periferia mlaștinilor și malul apelor, la zonele de contact cu alte habitate, în primul rând pajiști pășunate, pârloage, zone agricole și mediul urban, drumuri. Răspândirea speciei este favorizată de încălzirea climatului.

Tabel 33. Acoperirea medie a speciei Erigeron annuus în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

16.3. Impactul

Bunghișorul prezintă capacități invazive crescute prin modul de reproducere masivă, prin toleranța mare la un spectru larg de factori ecologici. În mod oportunist ocupă repede suprafețele nude care rezultă din lucrări de amenajarea malului, construcții de drumuri și clădiri. În primul rând este o buruiană care produce pagube însemnate în cazurile când devine foarte abundentă pe terenurile agricole, reducând uneori semnificativ productivitatea. Reprezintă un pericol pentru habitatele umede naturale din PNPF care suferă perturbări structurale prin pășunat, fragmentare prin drumuri, exploatarea lemnului și urbanizare continuă. Poate provoca schimbări compoziționale însemnate în asociațiile vegetale naturale, eliminând prin competiție speciile pioniere native care în mod normal ar ocupa suprafețele nămoloase recent expuse de retragerea apelor (habitate de tip 3130 și 3270).

16.4. Metode de combatare

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin evitarea perturbărilor (amenajări de mal, pășunat, tăieri, fragmentare prin drumuri, urbanizare, poluare cu nutrienți) în habitatele ripariene. Folosirea erbicidelor nu este recomandată, specia a devenit rezistă de-a lungul vremurilor la majoritatea celor folosite. Metoda cea mai eficientă de eradicare constă în cositul anual al populaților mai extinse, concentrate și trebuie aplicat înainte de înflorire.

17. Helianthus tuberosus L. – Napi porcești, Topinambur

17.1. Date generale

Topinamburul face parte din familia Asteracea, fiind înrudită cu floarea soarelui. Este nativă în estul Americii de Nord, cu un areal vast din Canada până în Florida. Asemănător cartofului, în era pre-columbiană a fost cultivată de nativii indieni pentru tuberculii bogați în inuline, un grup de oligozaharide ce conțin fructoză. Pe la începutul secolului al XVII-lea a fost trimis în Europa de către primii emigranți, care au descoperit valorile nutriționale ale plantei în timpul unei foamete. În secolul al XIX-lea a fost printre principalele plante de cultură folosite în alimentație, fiind considerat o delicatețe în bucătăria franceză și pentru furajarea animalelor. Azi planta este cultivată aproape pe toate continentele, principalele culturi fiind în America de Nord, Rusia, Australia și Asia, mai puțin în Europa. În prezent apare pe piață în Europa numai în magazine cu produse bio.

Topinamburul este o plantă perenă care are tulpină ierboasă ce poate atinge o înălțime de 3 m, partea vegetativă a plantei uscându-se toamna. Primăvara răsare din nou din tuberculii subterani. Planta are frunze alungite păroase, flori galbene ce ating diametrul de 8-10 cm. Timpul de înflorire depinde de clima regiunii, în Europa centrală înflorind în luna august. Rădăcina plantei este un rizom. Pe ramificațiile rădăcinii se formează tuberculii de mărimea cartofilor, care erau folosiți în alimentație sau mai ales pentru furajarea animalelor.

Fig. 41. Helianthus tuberosus lângă Dunăre, la Eșelnița (foto: Szabó Anna).

17.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Pe suprafețele de ecosisteme umede studiate pe teritoriul PNPF, topinamburul se regăsește numai în câteva puncte, cu efective mai reduse, numai în UAT Eșelnița sunt populații mai însemnate.

Tabel 34. Acoperirea medie a speciei Helianthus tuberosus în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

17.3. Impactul

În Europa primele exemplare de topinambur scăpate din cultură și naturalizate în habitate ripariene au fost găsite la începutul secolului XIX, în căteva țări europene. De atunci specia si-a extins arealul masiv, răspândindu-se rapid pe rețelele hidrografice. Preferă solurile aluviale ușoare, bogate în nutrienți, necesită multă lumină pentru dezvoltare optimă.

Impactul asupra habitatelor ripariene naturale este masiv în cazul multor râuri din România. Elimină agresiv speciile native prin concurență directă, produce toxine alelopatice care inhibă germinarea semințelor altor specii native, realizează populații extinse și dense, monodominante prin creșterea viguroasă a tulpinilor. Aceste fâșii late de topinambur pe lângă cursurile râurilor nu oferă un habitat propice faunei tipice pentru culoarele ripariene.

Prevenirea colonizării altor habitate din PNPF poate fi realizată prin reducerea perturbărilor în habitatele ripariene (în primul rând tăierile de arbori), care produc deschizături în covorul vegetal și facilitează germinarea și stabilirea exemplarelor.

Folosirea erbicidelor în eradicare nu este recomandată în habitate naturale. Cositul s-a dovedit o metodă bună de reducere a efectivelor, aplicat în mod repetat (de două ori pe an, în iunie și în august – trebuie atent ales momentul, preferabil ar trebui făcute tăierile în momentul în care tulpinile au consumat rezervele din tuberculii de anul precedent și încă nu au început să se formeze tuberculii noi), duce la extenuarea rezervelor de inulină acumulate în tuberculi și astfel la incapacitatea de regenerare vegetativă.

18. Impatiens glandulifera Royle

18.1. Date generale

Impatiens glandulifera face parte din familia Balsaminaceae și este rudă cu singura specie nativă din această familia în flora României, slăbănogul, Impatiens noli-tangere. Arealul original era destul de redus, la altitudini între 2000-4000 m, în Munții Himalaya din nord-vestul Pakistanului, nordul Indiei și Nepal. În secolul XIX a fost introdus mai întăi in Marea Britanie, devenind o plantă ornamentală foarte îndrăgită și frecvent plantată prin grădini. Foarte repede a scăpat de sub control și în zece ani deja a invadat toată suprafața Angliei, ajungând până în Irlanda, urmând rețeaua hidrografică. În secolul XX a cuprins toată Europa, a ajuns ca invaziv și în America de Nord, Noua Zeelandă.

Este o plantă anuală care ajunge la proporții impresionante, de 1-2,5 m. Frunzele sunt lanceolate, serate și au glande nectarifere extraflorale pe pețioli. Florile sunt roze, accentuat zigomorfe, cu una dintre sepale transformată într-un coif cu pinten nectarifer la bază, adaptate la polenizare de către bondari. Înflorește între iulie și octombrie, produce fructe capsule balistice, care explodează la cea mai mică atingere și cataplutează semințele la distanțe mari, astfel colonizând rapid arii noi pe malul apelor.

Fig. 42. Impatiens glandulifera cu capsule balistice (foto: Mátis Attila).

18.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Din fericire, specia nu apare cu efective prea mari pe teritoriul PNPF, fiind regăsită în subecosistemele de ape stătătoare și mlaștini, în UAT Eșelnița.

Tabel 35. Acoperirea medie a speciei Impatiens glandulifera în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

18.3. Impactul

Impatiens glandulifera este o specie alohtonă agresiv invazivă în toată Europa și este prezentă cu efective foarte mari și în România, mai ales în Transilvania, unde se răspândește rapid pe rețelele hidrografice. Efectele adverse asupra biodiversității native și asupra structurii habitatelor naturale sunt multiple. Prin metoda de autodispersie specifică acestui gen reușește să colonizeze vaste arii pe marginea râurilor, acoperind suprafețe mari prin populații uniforme, monodominante. Prin creștere rapidă, masivă și alelopatie (produce prin rădăcini substanțe toxice care suprimă germinarea altor specii native) elimină complet speciile native. Acest fapt are ca repercursiune o rată de eroziune mai accentuată a malurilor invadate, deoarece specia este anuală și la sfășitul reproducerii tulpinile se usucă deodată, lăsând solul neprotejat, care de altfel ar fi fixat de specii autohtone perene. Florile porduc nectar în abundență și acaparează complet atenția insectelor polenizatoare, astfel reducând rata de fertilizare a plantelor native.

18.4. Metode de combatere

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin evitarea perturbărilor (amenajări de mal, pășunat, tăieri) în habitatele ripariene și prevenirea eutrofizării, specia preferând soluri bogate în nutrienți. Metoda cea mai recomandată de control este smulgerea manuală a tulpinilor, repetată anual. Folosirea erbicidelor nu este de dorit în habitate naturale. În cazurile în care se identifică populații extinse pe malul răurilor îndepărtarea mecanică poate cauza probleme mai mari, solurile descoperite fiind un spațiu care poate fi colonizat rapid de alte specii invazive și mai periculoase (ex. Fallopia japonica). În aceste cazuri se recomandă inundarea malurilor primăvara și toamna (semințele speciei nu germinează și sunt distruse prin inundare) și reducerea eutrofizării apelor, speci nefiind un competitor bun în lipsa abundenței de nutrienți. În august 2014, The Centre for Agriculture and Bioscience International (CABI) a început testările pentru un program de control biologic în Berkshire, Cornwall and Middlesex (UK), prin eliberea sporilor unei specii de ciuperci patogen în zonele afectate de invazia speciei.

19. Lindernia dubia (L.) Pennell

19.1. Date generale

Lindernia dubia este o plantă de talie mică, din familia Linderniaceae. Arealul natural include America de Nord și Sud, fiind răspândit din Canada până în Chile. Cel mai probabil a fost introdus în Europa și pe alte continente prin piscicultură. În Europa a fost semnalat numai în a doua jumătate al secolului XX, cu date noi de ocurență înregistrate în ultimele decenii. În România a fost consemnată (Oprea 2005) ca o specie foarte rară din Delta Dunării (Sf. Gheorghe, Chilia Veche, Periprava), dar probabil acest statut nu mai este valabil, având în vedere și populațiile mai mari identificate pe teritoriul PNPF, în cadrul evaluărilor de față.

Este o plantă ierboasă anuală, cu ramuri de 30 cm, care se întind pe sol în formă de rozetă. Frunzele sunt alterne, cu marginea distanțat dentată. Înflorește în iulie-septembrie, cu flori mici, zigomorfe, solitare în axila frunzelor. Se deosebește de specia asemănătoare, nativă, Lindernia procumbens, prin pețiolii florilor mai scurte decât frunza bracteantă și flori cu două staminodii și două antere fertile. Este o specie pionieră dar special adaptată pentru condițiile ecologice specifice suprafețelor nămoloase recent expuse de retragerea apelor. Crește cu precădere pe malul apelor stătătoare și mlaștini, în habitate tipice zonelor de ecoton a lacurilor (de tip 3130 – Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe, cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau Isoëto-Nanojuncetea), care se dezvoltă la sfărșitul sezonului estival, când nivelul apelor scade drastic.

Fig. 43. Lindernia dubia în Delta Nerei (foto: Szabó Anna).

19.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Specia apare numai în câteva locuri pe teritoriul PNPF, în habitate de tip 3130 din Delta Nerei. Faptul că este foarte localizat se datorează afinității ei specifice pentru mlaștinile din grupul Nanojuncetea cu valoare conservativă mare, care apar cu suprafețe reduse în PNPF.

Tabel 36. Acoperirea medie a speciei Lindernia dubia în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale

19.3. Impactul

Lindernia dubia, consemnat pentru România ca și specie foarte rară, apare în PNPF cu două populații mai însemnate ca și număr de exemplare, pe malurile nămoloase ale Dunării, la Delta Nerei. S-a infiltrat cu succes în habitatul foarte valoros din punct de vedere al conservării biodiversității, de tip 3130. Habitatul apare ca vegetație scundă formată din specii anuale sau perene, deseori pioniere, amifibii, pe soluri aluviale în zona ecotonală apă-uscat. Este acoperită de apă primăvara iar spre sfârșitul perioadei de vegetație apa se retrage. Vegetația este de obicei unistratificată edificată de specii anuale: Cyperus fuscus, Juncus bufonius, Ranunculus lateriflorus, Eleocharis acicularis, Gnaphalium uliginosum, Mentha pulegium, Alopecurus aequalis, Myosurus minimus având ca specii caracteristice pe Lindernia procumbens, Cyperus flavescens, Cyperus michelianus subsp. michelianus, Cyperus glomeratus, Limosella aquatica, Lythrum hyssopifolia, Schoenoplectus supinus.

În urma evaluărilor curente se poate constata faptul regretabil că specia alohtonă Lindernia dubia a reușit să elimină complet din habitatul respectiv, specia nativă Lindernia procumbens, caracteristică zonelor amintite, prin concureță directă și acapararea nișei. Lindernia procumbens este o specie vulnerabilă, care apare numai sporadic și cu efective mult reduse în flora națională.

19.3. Metode de combatere

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin evitarea degradării habitatelor naturale din zonele umede (mai ales a mlaștinilor), mai ales prin pășunat (în Delta Nerei turmele de oi au acces în fragmentele de habitat 3130, pentru că gardul protector este compromis pe mai multe porțiuni, iar pe Ostrovul Moldova Veche, unde sunt habitate similare, există o populație mare de cai sălbăticiți). Un avantaj mare pentru eforturile de eradicare este faptul că populațiile înregistrate sunt concentrate pe suprafețe restrănse și ar putea fi îndepărtate mecanic, prin smulgerea repetată a plantelor, înainte de înflorire. Aceste intervenții sunt imperios necesare, având în vedere că specia a reușit deja să elimine complet specia nativă prin concureță.

20. Morus alba L. – Dud alb

20.1. Date generale

Dudul alb este o specie din familia Moraceae, cu arealul nativ în nordul Chinei. Este o plantă folosită în multe scopuri economice și medicinale (coaja rădăcinii, ca infuzie, se folosește la gastrită, enterite cronice, viermi intestinali, ulcer). Este folosit de peste patru mii de ani în China pentru sericicultură, ramură științifică a zootehniei care se ocupă cu creșterea, înmulțirea și ameliorarea speciilor de viermi de mătase. De peste o mie de ani a ajunș în cultivare până în sudul Europei, de unde s-a răspândit pe tot continentul, fiind cultivat și ca specie ornamentală pe lângă drumuri și pentru fructele gustoase.

Este un copac de talie mică (10-20 m), cu o viață scurtă și creștere rapidă. Dudul alb are frunzele asimetric lobate, de culoare verde și coroana este globulară. Specie dioică, florile au culoarea albă, înflorește în luna mai – iunie. Fructele se coc în luna august și sunt zemoase și cărnoase, de culoare albă. Preferă zonele calde, cu multă lumină, dar tolerează și temperaturi scăute în timp de iarnă (-27 °C), crește pe soluri bine drenate, dar umede, devenind un invaziv cu reproducere rapidă în pădurile ripariene, de-a lungul râurilor. Înmulțirea prin semințe este mult facilitată de dispersia lor de către păsările care consumă fructele.

Fig. 44. Fășii de Morus alba pe malul Dunării și pe lângă drum (foto: Mátis Attila).

20.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Dudul alb este foarte răspândit în PNPF, mai ales pe marginea drumurilor, zone urbane, dar și cu acoperiri însemnate în pădurile ripariene. Cele mai afectate subecosisteme umede sunt cele de ape curgătoare, mlaștini și terenurile inundabile.

Tabel 37. Acoperirea medie a speciei Morus alba în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

20.3. Impactul

Dudul alb a fost introdus și în America de Nord, unde începând din anii 1800 a scăpat din culturi și a devenit invaziv, reprezentând o amenințare majoră pentru specia nativă periclitată, Morus rubra, cu care hibridizează și îl elimină prin competiție.

În Romănia este foarte răspândit, fiind cultivat de-a lungul drumurilor și naturalizat-invaziv mai ales în zona de câmpie din sudul țării. Impactul major asupra biodivesității locale, mai ales a celor de ecosisteme umede, constă în faptul că aduce modificări habitatelor în care se instalează și schimbă structura ecosistemelor. Prin competiție directă elimină speciile native, ocupând stratul mijlociu arbustiv în detrimentul arbuștilor nativi (Crataegus sp., Rosa sp.) și influențând negativ speciile din stratul ierbos prin umbrire.

20.2. Metode de combatere

În PNPF încă s-ar putea preveni o expansiune viitore a speciei și infiltrarea habitatelor naturale, dacă măcar ar fi evitată folosirea lui în spațiile urbane în scopuri decorative și ca arbore de protecție plantată de-a lungul drumurilor. În habitatele ripariene deja afectate se recomandă tăierile repetate pentru împiedicarea lăstăririi și tartarea trunchiurilor tăiate local cu soluții chimice (dicamba, fosamine, glyphosate, imazapyr, picloram, tricopyr), aplicate prin pensulare.

21. Parthenocissus inserta (Kern.) – Viță de Canada

(Sinonim: Parthenocissus vitacea (Knerr) Hitchc.)

21.1. Date generale

Parthenocissus inserta este o liană din familia Vitaceae, nativă în America de Nord, fiind răspăndit pe un areal foarte mare, din sud-estul Canadei până în Arizona. A fost introdus în Europa încă de la sfârșitul secolului XIX, în scopuri ornamentale, fiind folosit în grădinărit, în principal pentru acoprirea zidurilor. În curănd a scăpat din grădini și se găsește în concentrații mare în apropierea multor orașe mari Europene (de exemplu prin Beligia), în primul rând ocupând spații deteriorate. În ultimele decenii s-a naturalizat în toată Europa, infiltrând primordial habitatele ripariene și se răspândește în ritm alert, urmând cursurile râurilor.

Este o plantă cățărătoare de talie mare, care poate ajunge la lungimi de 20-30 metrii. Are frunze palmate-compuse și are cârcei lungi, cu 3-5 ramificații de obicei fără discuri adesive. Foliolele sunt acut serate, verzi, lucioase pe dos. Înflorește la sfășitul primăverii, cu flori mici, verzi și fructifică toamna cu bace mici, negrii. Fructele sunt o sursă bună de hrană pentru păsări, care sunt vectorii principali de dispersie. În arealul ei natural din America de Nord această liana se găsește în păduri mature de stejari, unde vegeteză pe soluri fertiel, mezofile, îm semiumbră. Poate fi confundată cu mai multe specii din genul Parthenocissus care mai apar în Europa: P. tricuspidata, cu are frunzele simple, trilobate și P. quinquefolia, cu discuri adezive pe cărcei, taxoni care apar numai sporadic prin pădurile ripariene, nefiind considerate invazive agresive în Europa de Est.

21.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Vița de Canada apare numai în câteva puncte din subecosistemele de zone umede evaluate, cu o acoperiere mai semnificativă numai la Pojejena. Apare mai ales în habitatele 91F0 și 92A0 din Delta Nerei și Ostrovul Moldova Veche, unde se dezvoltă luxuriant, lianele acoperind total copacii în unele locuri.

Tabel 38. Acoperirea medie a speciei Parthenocissus inserta în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

21.3. Impactul

Chiar dacă în momentul de față, vița de Canada nu apare în multe locuri și are acoperiri în general reduse, potențialul de invazie a speciei este foarte mare, fiind oportunist și tolerant la un spectru larg de factori ecologici. Ca și multe alte specii alohtone invazive, și această specie profită de condițiile de perturbare naturală, tipică malurilor apelor. În pădurile ripariene din teritoriul PNPF poate aduce schimbări în biodiversitatea locală, eliminând prin competiție directă în primul rând specia de viță sălbatică nativă (Vitis sylvestris), liana tipică păduri de-a lungul râurilor și de pe ostroave. În multe păduri asemănătoare din România s-a întămplat deja acest lucru (Delta Dunării, ostroavele de pe Dunăre), nișa ecologică a speciei autohtone fiind complet preluată și ocupată de vița de Canada.

21.2. Metode de combatere

În PNPF încă s-ar putea preveni o expansiune viitore a speciei și infiltrarea habitatelor naturale, dacă prin acțiuni de conștientizare comunitatea locală poate fi convinsă să renunțe la cultivarea aceastei specii în grădini. La fel, ar trebui evitate folosirea ei și în spațiile urbane în scopuri decorative. Există date care confirmă că specia devine un invaziv prolific în habiatate naturale dacă în proximitate există populații mari urbane, susținute de oameni. Semințele ei nu tolerează inundarea îndelungată și de multe ori poate să dispară din pădurile ripariene, dar dacă în apropiere sunt zone locuite, unde se cultivă, poate să recucerească habiatele naturale prin dispersia asigurată de către păsări. Eradicare populațiilor existente poate fi făcută prin tăieri repetate, folosirea erbicidelor nu este recomandată.

22. Paspalum paspalodes (Michx.) Scribn

(Sinonim: Paspalum distichum L.)

22.1. Date generale

Paspalum paspalodes este o specie ierboasă din familia Poaceae, cu un areal nativ original mai greu de definit, având în vedere faptul că de multă vreme s-a extins în întreaga lume, mai ales în zonele tropicale și subtropicale. În general, există un consens privind statutul ei de specie nativă de-alungul Americii de Nord (exceptând Mexic și Canada), în America Centrală și America de Sud. A fost introdusă în Europa de Sud și Sud-est, Rusia, Orientul Mijlociu, subcontinentul Indian, Asia de Sud-est, China, Japonia, Korea de Sud și Nord, Australia, Noua Zeelandă, Insulele din Pacific, Africa de Nord.

Pentru Europa există câteva date de introducere consemnate istoric: Franța, în 1802 (Le Floc’h 1991). 1802 (Le Floc’h 1991), Portugalia, în 1887 (Aguiar și colab. 2005). În România este semnalat prima dată din Delta Dunării, pe lângă Letea (Roman 1992) și relativ recent, pe Ostrovul Moldova Veche și Delta Nerei (Anastasiu și colab. 2005). Datele recente (după 2000) arată o extindere foarte rapidă a arealului în Europa (Spania, Croația).

Paspalum paspalodes este un gramineu hemicriptofit, higrofil, strâns legat de habitate umede. Are o creștere rapidă și vegegtativ se înmulțește viguros prin rizomi și stoloni. Extinderea arealului, mai ales în zonele tropicale și subtropicale, se datorează culturilor de orez prin rotație. Este o specie helofilă și termofilă, nu este tolerantă la climă rece și soluri sărăturate, este sensibilă la umbră și uscăciune. În multe țări din Asia, Africa vastele pajiști monodominate de Paspalum paspalodes sunt folosite pentru pășunat intesiv și pentru furaj, dar de multe ori plantele sunt infestate cu Claviceps paspali și cauzează otrăviri la animale, provocând ergotism.

Fig. 45. Paspalum paspalodes pe malul bălții de la Divici (foto: Mátis Attila).

Fig. 46. Habitat de mlaștină complet invadat de Paspalum paspalodes în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

22.2. Distribuția speciei în subecosistemele umede din PNPF

Paspalum paspalodes apare mai ales în mlaștinile și apele stătătoare din PNPF. Se dezvoltă în pajiști extinse pe Ostrovul Moldova Veche, pe malurile bălților de la Divici, Șușca și formează plauri care acoperă brațul mort din Delta Nerei.

Tabel 39. Acoperirea medie a speciei Paspalum paspalodes în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.

22.3. Impactul

Fiind adaptată pentru condițiile ecologice specifice terenurilor inundabile, devine un invaziv agresiv în mlaștini și pe malul apelor stătătoare. Reprezintă un pericol major pentru comunitățiile vegetale tipice mlaștinilor, dezvoltă o acoperire mare (devine monodominantă pe zone extinse, reduce biodiversitatea nativă), modifică structura specifică a habitatelor, elimină prin competiție directă speciile native caracteristice (în unele zone înlocuiește complet specia nativă Leersia oryzoides) și aduce modificări regimului de nutrienți. Încălzirea globală facilitează expansiunea ei în zonele temperate.

Pe teritoriul PNPF specia se dezvoltă luxuriant în mlaștinile de pe Ostrovul Moldova Veche și din Delta Nerei și reprezintă o amenințare serioasă pentru comunitățiile din habitatele de tip 3130 și ocupă suprafețele care ar fi utilizate de specii rare și protejate, cum este Marsilea quadrifolia (specie din Directiva Habitate) și Fimbristyllis bisumbellata, Litorella uniflora, Lindernia procumbens, Ammannia verticillata taxoni foarte rari în România.

22.4. Metode de combatere

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin evitarea degradării habitatelor naturale din zonele umede (mai ales a mlaștinilor). Poluarea cu agenți de fertilizare infiltrate și nitirificarea solului prin dejecțiile animalelor (turmele de cai sălbăticiți de pe Ostrovul Moldova Veche și accesul oilor în Delta Nerei) facilitează o creștere extrem de rapidă a speciei și ar trebui stopată.

Pășunatul nu este o metodă bună de control, chiar dacă aparent reduce masa vegetatală, animalele sunt vectori prin care semințele ajung și în zone noi. Specia este rezistentă la multe dintre erbicidele folosit și chiar dacă rezultate mai bune au fost obținute cu fenoxaprop, pyribenzoxim, fluazifop, quizalofop, glyfosate și glufosinate, controlul chimic trebuie aplicat cu mare atenție la speciile native. Controlul cel mai eficient ar fi cel mechanic, prin smulgerea tulpinilor, cositul și arderea nu sunt recomandate. Din păcate, nu există metode de control biologic documentate pentru specie, deși sunt mai multe dăunătoare specifice care ar putea fi folosite în combatere.

23. Phytolacca americana L. – Cârmâz

23. 1. Date generale

Originar din partea estică a Americii de Nord și Mexic, cârmâzul american a fost inițial cultivat în Europa datorită potențialului de colorit a fructelor zemoase. Primele însemnări privind apariția în zona Mediteraneană se datează încă din 1650. În prezent arealul european se întinde de la malurile Mării Mediterane până în Elvenția, respectiv din Olanda, până în sudul Rusiei. Lipsește din Europa de Nord. Pe continentul asian, sunt date de ocurență din Turcia până în Iran, dar apare și în India, China, Taivan, Japonia. A apărut deja și în Australia și Noua Zeelandă.

Nu se cunoaște exact data introducerii speciei în bazinul carpatic, dar se cultivă în grădini de mult timp cu scop ornamental, fitofarmaceutic, dar și pentru colorit. Tradițional a fost plantat în zonele viticole, deoarece era des utilizat pentru coloritul vinului. Din plantații se răspândește spontan urmând marginile de drumuri, în habitatele ruderalizate sau seminaturale. Preferă solurile bogate în nutrienți și umede. Crește atât în habitate deschise, cât și în umbră/semiumbră, dar este sensibil la îngheț, este mai frecventă în partea sudică a țării.

Este o plantă perenă (în continentul de origine ajung la 30-40 ani), erbacee, crește până la 2-2,5 m. Are frunze simple, tulpini și ramuri robuste, cu o nuanță roșiatică. Înflorește în iulie-august, fructele (bacă) formate din 10 compartimente cu câte o sămânță, inițial sunt verzi, în procesul de coacere capătă o culoare închisă negricios-violacee. Florile și fructele sunt grupate în raceme. Semințele negre și lucitoare rămân viabile zeci de ani în sol (formează bancă de semințe de lungă durată).

Fig. 47. Phytolacca americana înflorit (foto: Szabó Anna).

Fig. 48. Phytolacca americana în fructifcare (foto: Szabó Anna).

23.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Cârmâzul apare în numeroase puncte din aria PNPF (a fost detectat în 22 fragmente de mlaștini, 16 maluri de ape curgătoare și 2 de ape stătătoare), dar – de regulă – nu atinge acoperiri foarte mari. Într-un singur caz a ajuns la o acoperire de 15%, în majoritatea habitatelor apare doar punctual, câte 1-10 indivizi. Acest lucru denotă faptul, că specia este la pragul de a deveni o specie invazivă problematică în habitatele naturale umede, mai ales în mlaștinile din teritoriul PNPF. Practic, este ultimul moment când controlul și reprimarea speciei este posibilă încă fără un efort material grav.

Tabel 40. Răspândirea speciei Phytolacca americana în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

23.3. Impactul

În habitatele deschise (de tip 3270) cârmâzul, prin efectul de umbrire, reprimă speciile autohtone, efect deosebit de grav în cazul comunităților de Nanocyperetalia, în care majoritatea speciilor caracteristice care apar la sfârșitul verii, când Phytolacca este deja în faza de creștere maximă, cu frunze dezvoltate. În habitatele cu mlaștini cu vegetație lemnoasă (arinișe, răchitiș), apare mai ales în zone periclitate, cu tăieturi de arbori sau plantații, unde poate prelua locul dicotiledonatelor de talie mare. În teritoriul PNPF nu produce încă pagube economice, dar degradarea pajiștilor aluvionale poate facilita apariția acestei plante și în pășunile/fânețele de lângă ape, ducând la scăderea valorii furajere.

Atât studiile de peste hotare, cât și observațiile din România arată că, odată cu creșterea medilor de temperatură, potențialul de invazie a speciei crește. În cadrul PNPF răspândirea speciei este observabil de-a lungul drumurilor comunale și drumurilor de pământ cu o lizieră mezofilă/higrofilă, specia pătrunde din direcția Dunării în văile afluenților, căutând micile fragmente degradate. Punctele de înaintare maximă în văi au fost detectate în unitatea Pojejena, Dubova și Eșelnița.

23.4. Metode de combatere

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin evitarea degradării habitatelor naturale din zonele umede (mai ales a mlaștinilor), folosința extensivă și regulată a pajiștilor (pășunat cu efective scăzute de animale și cosit consecvent, cel puțin o dată pe an), respectiv prin îngrijirea taluzurilor de drumuri – cosirea lor regulată, evitarea ierebicidării, replantarea cât mai rapidă a taluzurilor degradate (în cazul construcțiilor de drumuri, canalizări) cu specii ierboase autohtone cu creștere rapidă, sau – în cazul mlaștinior cu vegetație lemnoasă – cu specii autohtone lemnoase cu creștere rapidă. În punctele de ocurență specia poate fi reprimată prin tăiere repetată. Deoarece încă nu apare foarte agresiv, dar și având în vedere sensibilitatea habitatelor umede în care apare, nu se recomandă reprimarea cu ierbicide selective.

24. Populus x canadensis – Plop euramerican (Populus deltoides x P. nigra)

24.1. Date generale

Specie lemnoasă cu o răspândire largă, datorită cultivării ei în plantații de plop, este un hibrid între plopul negru (autohton) și plopul american (P. deltoides). Datorită creșterii și răspândirii rapide este preferat în plantații. Este un arbore care crește până la 30 de metri, cu frunze triunghiulare sau rombice, bractee glabre, înflorește în martie-aprilie, florile sunt grupate în amenți. Se diferențiează de plopul negru prin frunzele cu margini ciliate, glandele de la baza laminei și amenții, în care capsulele sunt lax dispuse. Poate forma rapid lăstari puternici. Preferă luncile și zonele inundabile, la fel, ca și specia autohtonă, plopul negru.

Este răspândit, datorită cultivării speciei, în majoritatea țărilor europene: din Anglia, până în România, și din Spania până în Suedia.

24.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Plopul euramerican a fost observat în doar trei puncte în habitate naturale/seminaturale din PNPF, în stratul arborescent și arbustiv al habitatelor umede de pe malul apelor curgătoare (2 fragmente), stătătoare (golful Orșova, 1 fragment) și mlaștini (2 fragmente). Ajunge la acoperiri de 5%, și în toate cazurile apare împreună cu alte specii invazive, în habitate ruderalizate.

Tabel 41. Răspândirea speciei Populus x canadensis în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

24.3. Impactul

Specia reprezintă un pericol pentru efectivul natural de Populus nigra, care are rol important în formarea habitatului 92A0 (păduri galerii de plop și sălcii), grav periclitat în perimetrul PNPF, deoarece hibridizează spontan cu plopul negru, astfel poluează stocul genetic al populațiilor. Se răspândesc ușor în vecinătatea plantațiilor, dar – fiind plantate și sub formă de aliniamente lângă drumuri – intră în habitatele aluvionale adiacente, respectiv habitatele ruderalizate de-a lungul drumurilor.

24.4. Metode de combatere

În viitor trebuie evitată plantarea speciei în perimetrul PNPF, iar în locurile de ocurență (din habitatele naturale sau plantații) este necesară eliminarea lor și înlocuirea cu plop negru, cu stoc genetic autohton și pur. După tăierea copacilor, lăstărirea poate fi controlată prin tăieri repetate (combatere mecanică).

25. Robinia pseudoacacia L. – salcâm

25.1. Date generale

Salcâmul provine din zonele semiaride calde ale Americii de Nord și Mexic, central de răspândire este în Munții Apalași, unde crește între 150-1500 m. A ajuns pe continental European la începutul secolului al XVII-lea, din Virginia direct în Franța, ca și arbore ornamental. Plantarea speciei în scop ornamental sau în aliniamente era frecvent încă din secolul al XVIII-lea și în Bazinul Carpatic, la sfârșitul secolului deja au apărut și plantațiile de dimensiuni mai mari. În România primele culturi au fost plantate în 1852 în zona Dolj. Azi este larg răspândit pe tot continentul european, adesea înlocuind speciile lemnoase autohtone și reprimând speciile ierboase pe soluri aride, nisipoase sau erodate.

Este o specie lemnoasă din familia Fabaceae, capabil de fixarea nitrogenului din sol, crește până la 30 de metri înălțime, cu ramuri spinoase. Are frunze imparipenat compuse, florile albe sunt grupate în raceme. Fructul (legumă) rămâne pe ramuri după coacerea semințelor și de regulă se desface în timpul iernii, fructele sunt propagate de vânt. Formează bancă de semințe persistentă în sol, semințele pot germina după decenii petrecute în sol. Se poate răspândi în condițiile climatice din România atât prin semințe, cât și prin lăstarii rezistenți, care au o creștere rapidă.

Preferă habitatele cu sol afânat și aport bun de apă, dar – datorită capacității de fixare a nitrogenului din sol cu ajutorul simbionților, poate supraviețui ușor și pe soluri degradate, acide, poluate sau mai aride. Nu suportă însă umbra îndelungată și este sensibil la îngheț.

Fig. 49. Lăstar de Robinia pseudoacacia pe malul Dunării (foto: Mátis Attila).

25.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Salcâmul are o răspândire largă și uniformă în zonele umede studiate, de regulă datorită invaziei – plantațiile sunt mai puțin caracteristice în aceste tipuri de habitate. Apare în 41 de fragmente pe malul apelor curgătoare, 6 fragmente de ape stătătoare și 55 fragmente de mlaștini. Pe malul apelor stătătoare apare doar sporadic sau în grupuri mici, cu o acoperire medie de 1%, însă pe malul apelor curgătoare și în mlaștini realizează acoperiri mai ridicate (până la 30%).

Tabel 42. Răspândirea speciei Robinia pseudoacacia în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

25.3. Impactul

Salcâmul are un impact negativ foarte important asupra ecosistemelor naturale și seminaturale: odată instalat, eliminarea lui este dificilă, modifică calitativ și cantitativ nutrienții din sol, astfel supraviețuirea speciilor caracteristice devine grea sau chiar imposibilă, chiar și în cazul speciilor din stratul ierbos a comunităților lemnoase, care ar suporta umbra copacilor de salcâm. Sub fragmentele dominate de salcâm se instalează o floră nitrofilă ruderală, săracă în specii. Schimbarea comunității de plante este facilitată și de efectul alelopatic a frunzelor de salcâm, iar în cazul habitatelor deschise (mlaștini de tip Bidentetalia și Nanocyperetalia), umbrirea solului contribuie la reprimarea speciilor autohtone. Perturbarea habitatelor – incendierea, tăierile, aratul – întrerup repaosul semințelor din sol, și facilitează germinarea acestora în habitatele periclitate.

Salcâmul este o specie cu importanță economică, fiind specie meliferă, dar se exploatează și pentru material lemnos (mai ales ca lemn de foc).

Își extinde suprafața de habitate ușor, atât în vecinătatea plantațiilor (prin lăstari), cât și în aproape orice tip de coridor ruderalizat, format de-a lungul căilor de comunicații, granițe de parcele, tăieturi de pădure, etc. Are un potențial ridicat de invazie.

25.4. Metode de combatere

O primă metodă de prevenire a invaziei salcâmului în habitatele umede naturale este evitarea periclitării acestora și – în cazul pajiștilor – menținerea folosinței extensive. În zonele periclitate este necesară reabilitarea cât mai rapidă a vegetației naturale sau semi-naturale, chiar și prin intervenții active de plantare a speciilor alohtone, dacă revenirea spontană nu este satisfăcătoare, sau nu se produce în timp util. Pe termen mediu și lung este necesar înlocuirea plantațiilor de salcâm (intervenție reglementată și prin Codul Silvic) cu specii lemnoase autohtone. Pe versanții cu sol erodat, se poate înlesni încheierea covorului vegetal ierbos la nivelul la care deja menține solul pe loc, sau – în cazuri specifice, dacă vegetația potențială ar fi o vegetație arbustivă – se pot planta arbuști și arbori de specii alohtone, specifice PNPF.

Odată instalat, salcâmul poate fi eliminat cu dificultate, iar eliminarea completă necesită intervenții repetate. Trunchiurile tăiate pot fi tratate local cu soluții chimice (dicamba, fosamine, glyphosate, imazapyr, picloram, tricopyr), aplicate prin pensulare. Lăstarii și semințișul proaspăt germinat după intervenția de tăiere poate fi reprimat prin tăieri repetate (în cazul semințișului chiar și cosire), după care, odată cu scăderea acoperirii semințișului de salcâm, se poate începe semănarea sau plantarea speciilor autohtone.

25.5. Distribuția salcâmului în ecosistemele forestiere

Pe suprafața Parcului Natural Porțile de Fier salcâmul a fost întrodus prin plantații. Ocupă terenuri de productivitate scăzută, pe care le acoperă și le protejează împotriva eroziunii. A fost constatat prezența unor arborete mature, dar și arborete tinere de 10-20 ani. Această specie a fost introdusă destul de masiv în stațiunile în care condițiile au fost mai puțin favorabile celorlalte specii forestiere, mai ales în anii în care încă a fost propagată în politica silvică ca fiind specie repede crescătoare și puțin pretențioasă față de condițiile de teren, agreată pentru împădurirea terenurilor degradate.

Salcâmul a început să se răspîndească în tot parcul, pornind din plantații, fiind plantată și pe marginea drumurilor pentru fixarea taluzurilor. Datorită vitalității lăstarilor și drajonilor salcâmul se menține și în arboretele tinere care au fost instalate după exploatarea salcâmetelor.

Astfel se regăsește în arborete în jurul Baziașului, pe valea Radimnei, valea Pârva Reca, Firizanul Mare, Valea Boșneagului, Valea Mare, văile Liborajdea, Valea Seacă, Gramensca și Sichevița, în partea centrală a parcului în zonele apropiate de Dunăre lângă Tisovița, pe pâraiele Recea și Hlubotina, la sud de localitatea Dubova, iar în partea estică a parcului în zona Orșovei, în jurul localității Ilovița, și dispersat în zona Bahnei, valea Vodiței și Jidostiței.

Suprafața totală pe care s-a identificat salcâm în ecosistemele forestiere este de 1124,88 ha. Ponderea acestor suprafețe în totalul subecosistemelor studiate este după cum urmează:

Subecosisteme de păduri rășinoase 7,02 %

Subecosisteme de păduri de fag 0,00 %

Subecosisteme de păduri de cvercinee 0,38 %

Subecosisteme de păduri de amestec de foioase 2,27 %

Fig. 50. Salcâm lângă Radimna.

25.6. Impactul

Prezența salcâmului modifică semnificativ compoziția ecosistemelor forestiere naturale sau cvasinaturale. La nivelul coronamentului arboretelor de amestec se produc modificări spectaculoase în perioada regenerării. Reducerea consistenței arboretelor cu scopul aplicării tăierilor succesive, favorizează răspândirea explozive a salcâmului prezent în amestec sau în subarboret. În urma modificării compoziției în favoarea salcâmului speciile indigene (cverinee, carpen, alte specii de amestec) pierd teren, se modifică radical aspectul pădurii. Coronamentul devine mai rar, pătrunde mai multă lumină și se modifică compoziția subarboretului și a păturii ierbacee.

În etajele inferioare schimbările se datorează în primul rând efectului nitrificator al salcâmului, cauzate de bacteriile Rhizobium care trăiesc pe rădăcinile arborilor. Frunzișul bogat în azot se descompune ușor. Urmarea acumulării azotului este apariția și răspândirea speciilor caracteristice nitrofile în detrimentul subarboretului inițial. Dintre arbuștii nitrofili poate fi amintit Sambucus nigra, dintre ierboase Chelidonium majus, Stellaria media, Lamium purpureum, Geranium robertianum, Galium aparine, Anthriscus cerefolium ssp. trichofermus, Veronica hederifolia, Urtica dioica, eventual specii bulbifere sau tuberoase cu exigențe reduse. În stațiunile mai aride domină gramineele – în primul rînd Bromus sterilis – în cele mai umede datorită troficității și regimului hidric favorabil se înmulțesc speciile ierboase de talie înaltă, făcându-și apariția și câteva specii cățărătoare: Humulus lupulus, Clematis vitalba.

Față de ecosistemele naturale cu răspândirea salcâmului scade numărul speciilor ierboase din arboret, speciile mai sensibile (specialiste) sunt eliminate și dispar, în vegetație devin dominante buruienile nitrofile, deasemeneai speciile rezistente la tulburare și generaliste. Flora salcâmetelor se sărăcește, se omogenizează și se uniformizează. Modificarea florei duce la schimbarea inevitabilă a structurii arboretelor, la aceasta contribuind efectul allelopatic a salcâmului: litiera din frunzele sale căzute împiedică germinarea și dezvoltarea altor specii, selectând flora forestieră. Prezența salcâmului modifică în mod drastic dinamica caracteristică a ecosistemelor forestiere naturale, prin abilitățile sale competitive (în primul rând exigența redusă, agresivitatea, disponibilitatea de expansiune și excelenta capacitate de menținere a suprafeței ocupate). Salcâmul prin modificarea parțială a stațiunii influențează în mod negativ potențialul regenerativ al acestuia, prin nitrificarea și mineralizarea accelerată a solului. Apariția sa (ca și a oricărei alte specii alohtone) modifică în mod fundamental fauna ecosistemelor forestiere, distrugând lanțul trofic al acestuia (Bartha 2014).

25.7. Metode de combatere

Substituirea arboretelor artificiale de salcîm, dar și sau eliminarea exemplare de salcâm instalate în păduri de amestec necesită o perioadă îndelungată și aplicarea consecventă a unor lucrări.

– În primul rând trebuie renunțat la înființarea unor noi arborete cu salcâm în compozițiie.

– Deși Normele tehnice privind compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate din 2000 permit în anumite condiții aplicarea compozițiilor cu salcâm, mai ales la terenuri degradate, acest lucru nu este recomandat în suprafața Parcului Natural Porțile de Fier. Nici la completările curente sau refacerile regenerărilor existente nu se recomansă folosirea salcâmului.

– Prevederea prin amenajamentele silvice a substituirii salcâmetelor existente ajunse la exploatabilitate, sau a căror exploatare este necesară din alte motive (calamități naturale, etc.), cu specii autohtone corespunzătoare tipului de pădure natural fundamental.

– Stoparea răspândirii spontane a salcîmului. Controlul asupra fenomenului poate fi realizat de administratorul arboretelor existente care au salcâm în compoziție, prin eliminarea exemplarelor apărute în afara limitelor arboretului respectiv.

– Eliminarea salcâmului din arboretele în care procentul din amestec al acestuia este redus, cu ocazia lucrărilor silvice de îngrijire și conducere a arboretelor.

– Înlăturarea periodică a speciei de pe marginile drumurilor naționale, județene și forestiere, folosind metodele permise de planul de management (manuale și mecanice).

În literatura de specialitate (Korda 2015) sunt prezentate tehnologii aplicabile pentru combaterea speciilor invazive lemnoase printre care și a salcâmului. Metodele de combatere a salcâmului pot fi mecanice (inelarea trunchurilor, tăierea arborilor, scoaterea rădăcinilor, tăierea lăstarilor, pășunatul lăstarilor), chimice (injectarea trunchiurilor, aplicarea unor substanțe pe trunchurile rănite, aplicarea unor arboricide pe suprafața tăieturii, ierbicidarea lăstarilor și drajonilor etc) sau combinațiile acestora.

26. Sicyos angulatus L. – nu are denumire populară în limba română

26.1. Date generale

Specie cățărătoare anuală din familia Cucurbitaceae, provenit din America de Nord, ușor asemănător cu bostănașul spinos (Echinocystis lobata), dar mai puțin frecvent în România. Are frunze lobate, cu lobi acuți, florile femele formează capitule dense, au cinci petale alb-verzui. Fructele (în capitule și ele) sunt caracteristic lanat-păroase, cu spini fini, setiformi. Înflorește în iulie-august. Tulpinile se pot cățăra pe tufe de 5-8 m înălțime, formând „perdele” dense pe vegetația autohtonă la sfârșitul verii.

În zona originală de răspândire (partea estică a Americii de Nord) trăiește în vegetația arbustivă a luncilor inundabile, dar este considerată și o buruiană agresivă a plantațiilor de porumb, soia și mei. A fost introdusă ca și plantă ornamentală în secolul al XIX-lea. Prima semnalare certă este dată din 1869 din Croația, unde este considerată specie invazivă, semnalări ulterioare privind invazivitatea există din Franța, Italia și Grecia, unde a fost introdus în repetate rânduri cu semințe de porumb și soia. A mai fost introdusă în Bulgaria, Finlanda și Muntenegru – în aceste țări nu a devenit invazivă, sau – cel puțin – nu avem date despre invazivitatea speciei. De asemenea, specia a fost introdusă și pe continentul Asiatic – în Japonia și Coreea a devenit specie invazivă în culturi. Lipsește din emisfera sudică a globului.

În condițiile climatice din România preferă habitatele umede/mezofile periclitate din luncile inundabile ale râurilor, dar apare sporadic și în culturi.

Fig. 51. Sicyos angulatus în fructifcare din Delta Nerei (foto: Szabó Anna).

Fig. 52. Sicyos angulatus înflorit din Delta Nerei (foto: Szabó Anna).

26.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Sicyos angulatus a fost cartat în 12 piețe de probă din vestul și partea central a PNPF, realizând acoperiri variate, între 0,1 și 75%. Acoperirea de 75% a fost atinsă în unitatea Pojejena, unde în zona de graniță a apei (Dunăre) și mlaștinii a devenit specia dominantă a habitatului, producând modificări importante în structura originală de specii. Aparent, malurile apelor stătătoare sunt mai puțin invadabile pentru specie (1 singură ocurență, cu acoperire de 0,1% în Socol), în schimb apare frecvent în mlaștini periclitate, în majoritatea cazurilor cu o acoperire de peste 1% (ex: 10% în Berzeasca, 15% la punctul din Moldova Nouă).

Tabel 43. Răspândirea speciei Sycios angulatus în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

26.3. Impactul

Datele privind impactul asupra habitatelor naturale din România sunt deficiente, dar în general a fost observat pe nivel european, că specia își exercită influența asupra compoziției originale de specii prin creșterea foarte rapidă și umbrirea vegetației din straturile inferioare și prin efecte alelopatice – astfel devine un competitor puternic a lianelor caracteristice vegetației ripariene, dar și a speciilor higrofile și heliofile din stratul ierbos. Din răspândirea actuală se poate aprecia, că va poate deveni în curând un factor important de presiune pentru comunitățile deschise de mlaștină (habitatul 3270), dar apare ca și competitor la nivelul stratului arbustiv a speciilor de Vitis, Clematis și Humulus – lianele habitatelor 92A0, 91E0*.

Specia a fost observată punctual și în culturi, unde – în condițiile actuale nu a atins acoperiri mari, dar, dacă devine invazivă, poate produce pagube semnificative. În zona de origine este considerată o buruiană periculoasă în culturile de porumb și soia, care poate cauza o scădere cu 80% a recoltei. Totodată este planta gazdă a moliei Helicoverpa armigera, care deja a fost observată și în continentul european conectat cu Sicyos; molia este polifagă, atacă culturile de tutun, de legume și de fructe.

Are un potențial de invazie mare, datorită variabilității genetice, creșterii rapide și potențialului reproductiv crescut. Poate înainta pe coridorul habitatelor degradate și/sau a terenurilor arabile cu sol umed.

26.4. Metode de combatere

În culturile din țara de origine și Asia este eradicat prin metode chimice (ierbicide) aplicate înainte de perioada de creștere. În habitatele degradate sau naturale s-a dovedit că ararea solului facilitează instalarea și invazia speciei. Din acest considerent, metoda de prevenire a invaziei poate fi restabilirea/reabilitarea vegetației ripariene și de mlaștini, evitarea periclitării solului și eliminarea cât mai rapidă din punctele actuale de ocurență. Odată instalat, Sicyos poate fi reprimat prin tăiere și eliminare manuală primăvara, înainte de apogeul de creștere.

27. Sorghum halepense (L.) Pers. – Costrei

27.1. Date generale

Specie est-mediteraneană, cu o largă răspândire naturală în partea nordică a continentului african, în pajiști uscate. Original a fost cultivat datorită valorii furajere, dar în multe zone a devenit buruiană a culturilor de alt tip. A fost introdusă în repetate rânduri în Europa (date exacte sunt disponibile pentru Danemarca – 1914, Latvia – 1944, Lituania – 1988), dar invazia spontană a speciei de-a lungul drumurilor a făcut posibilă pătrunderea ei în partea europeană a Mării Mediteraneene cu mult timp în urmă.

Este un poaceu peren, de dimensiuni mari (tulpina crește până la 2 m înălțime), capabil de răspândire atât prin semințe cât și prin rizom sau fragmente de rizom, vegetativ. Înflorește în iunie-august, florile sunt grupate în panicul mare, lax, cu un ax central, alungit. Semințele au o perioadă de repaos de 4-5 luni, după care germinează. În România apare frecvent din zona stepei până la zona pădurilor de stejar, în locuri ruderalizate sau cultivate, pajiști uscate degradate. Este o specie termofilă și mezofilă.

27.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Sorghum halepense are o distribuție concentrată în partea vestică a PNPF în ecosistemele umede de-a lungul Dunării, dar sporadic apare și în partea centrală și lângă municipiul Orșova (trebuie să menționăm însă, că în alte tipuri de habitate – cele ruderalizate de-a lungul drumurilor este mult mai frecvent). În două unități costreiul apare și pe văile afluenților Dunării (Șichevița și Berzeasca). Acoperirea în ecosistemele umede este sub 2% (cu o singură excepție). Acest lucru se datorează probabil acoperirii cu apă a ecosistemelor (sau solului îmbibat cu apă), care îngreunează germinarea semințelor după perioada de repaos. Cel mai frecvent apare în ecosistemele umede din unitatea Pojejena – atât pe malul Dunării, cât și în mlaștinile deschise alăturate. În vegetație lemnoasă înmlăștinită (arinișe) este prezent numai la intersecții cu drumuri și exploatări locale.

Tabel 44. Răspândirea speciei Sorghum halepense în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

27.3. Impactul

În ecosistemele umede specia devine problematică mai ales dacă desecarea acestora durează un timp îndelungat, sau sezonul de secetă se prelungește. În aceste cazuri specia odată instalată, poate câștiga teritorii noi cu ajutorul rizomilor puternici și poate deveni chiar monodominantă. În habitate mai uscate, naturale, se poate instala ușor cu ocazia perturbărilor (antropice sau naturale) și devine un concurent puternic a Poaceelor, dar și a speciilor lemnoase, oprind succesia naturală de regenerare a pădurilor. Concurența se manifestă atât la nivelul rădăcinilor (prin rețeaua densă de rizomi și rădăcini epuizează nutrienții solului, care astfel devin inaccesibile pentru alte specii), dar și prin creșterea viguroasă a tulpinii și frunzelor, prin umbrire. Potrivit unor studii din zona de origine, acționează și prin efecte alelopatice.

La nivel global este considerat unul dintre cele mai periculoase buruieni de cultură, au fost detectate scăderi de 12-80% a recoltei (în funcție de tipul culturii). Are un potențial mare de invazie, se poate răspândi atât spontan, utilizând taluzurile degradate ale căilor ferate și ale drumurilor, sau accidental, cu semințele plantelor cultivate.

27.4. Metode de combatere

În culturi infestarea gravă cu costrei este reprimată prin asolament, sau schimbarea frecventă a tipului de cultură, precedat de arat adânc, după instalare, se utilizează și metode chimice de combatere.

În habitatele naturale umede, răspândirea se poate preveni prin asigurarea alimentării cu apă a ecosistemelor umede după regimul natural, prevenirea desecării antropice. În cazul pajiștilor umede, folosința tradițională extensivă asigură rezistența comunităților față de costrei (la instalare capacitățile de competiție sunt slabe). Pentru prevenirea răspândirii se recomandă îngrijirea taluzurilor și marginilor de drum, plantarea de vegetație autohtonă, întreținută prin cosit regulat.

Odată instalat în habitate naturale perturbate, cosirea repetată, înainte de fructificare poate reprima dominanța speciei, dar rezultatele sunt slabe în habitatele degradare, deoarece cositul nu elimină rețeaua puternică de rizomi. Este nevoie de intervenții repetate pentru a epuiza rezervele acumulate în rizomi.

28. Vallisneria spiralis L. – Beteală, Sârmuliță

28.1. Date generale

Este nativ în Sudul Europei și zonele tropicale-subtropicale ale Asiei, dar azi este considerat o specie cu areal cosmopolit. Nu sunt date exacte despre momentul introducerii în Europa Centrală, dar cert este, că din Bazinul Carpatic a fost semnalată încă din secolul al XIX-lea. Unele surse presupun răspândirea speciei prin băile termale romane pe întreg teritoriul Imperiului Roman.

Este o specie perenă, submersă, dioică. Din rizomul târâtor în mâl, apar frunzele plane, moi, în formă de panglică (nu are tulpini). Exemplarele femele dezvoltă un peduncul lung, până la suprafața apei, pe care sunt așezate florile femele. Pedunculul se restrânge în formă de tirbușon după polenizare. Florile cu stamine se dezvoltă în apă, după care se degajează de plantă și plutesc la suprafața apei, ajungând astfel la florile femeiești. Înflorește la sfârșitul verii. Se răspândesc mai ales prin rizom, mai rar prin semințe.

Preferă apele stătătoare și mlaștinile cu temperatură înaltă (15-30oC), pH alcalin (6-9). Din punct de vedere a caracterului invaziv sau adventiv există discuții în literatura de specialitate, unele surse o consideră specie nativă în România, cu potențial invaziv, altele o declară adventiv naturalizat (Sârbu și colab. 2013).

Fig. 53. Plante femele de Vallisneria spiralis extrase din habitat 3150, Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

28.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Pe teritoriul PNPF în evaluarea curentă specia a fost găsită exclusiv în bălțile Dunării în ape stătătoare (foarte lin curgătoare) și o mlaștină asociată cu acestea, din partea vestică a parcului. A fost observat în șase fragmente de ape stătătoare, din care trei în unitatea Socol, și o mlaștină. Ajunge la acoperire de 18%, dar în majoritatea cazurilor se comportă ca un component naturalizat al vegetației submerse, cu acoperire între 1-2%.

Tabel 45. Răspândirea speciei Vallisneria spiralis în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

28.3. Impactul

Nu este un competitor foarte puternic în climatul actual al României, dar în anumite condiții de mediu (apă caldă, stătătoare, sau mlaștini însorite, cu acoperire constantă de apă) se poate înmulți excesiv și poate avea efect de reprimare a florei submerse naturale. La acoperiri de peste 30% deja are efect negativ și asupra populațiilor de pești. Totodată, reprezintă o sursă de hrană pentru unele specii acvatice (între care sunt și pești), contribuie la oxigenarea apei și previne sau moderează eroziunea albiei.

Înmulțirea excesivă a sârmuliței în ape încarcă navigația, poate duce la astuparea canalelor de scurgere sau a turbinelor de diferite tipuri. Are un potențial de răspândire medie, dar – mai ales dacă temperatura apelor crește – poate deveni o specie invazivă periculoasă. Local se răspândește prin rizomi detașați, pe ape lin curgătoare, pe scară mai largă cucerirea unor noi ape se produce de obicei prin introducere, sau prin intermediul păsărilor acvatice.

28.4. Metode de combatere

Este de preferat prevenirea introducerii în puncte noi. Odată instalată, eliminarea speciei se produce manual pe cale mecanică, dar detașarea rizomilor în timpul intervenției poate duce la infestări noi.

29. Xanthium strumarium subsp. strumarium x subsp. italicum – Scaietele popii, Cornaci

29.1. Date generale

Taxonomia speciilor de Xanthium este intens discutată între specialiști, denumirea din baza europeană de date corespunde speciei Xanthium saccharatum din Oprea și colab. 2013.

Este o specie de origine Nord-Americană, de majoritatea autorilor este considerat un hibrid stabilizat. Primele date certe privind pătrunderea pe continentul european provin din peninsula Balcanică (1891), după care apare în Veneția (1902-1907), Rotterdam și Duisburg.

Specia face parte din familia Asteraceae. Este o plantă perenă, cu tulpină puternică, crește până la 1 metru înălțime, poate dezvolta numeroase ramuri. Tulpina și ramurile nu au spini. Frunzele au un limb romboid, aspru, florile se dezvoltă pe un involucru alungit-ovat. Involucrul fructifer este dens glandulos (caracter de diferențiere a speciei de alte specii din genul Xanthium). Este o plantă heliofilă, se instalează pe soluri aluvionale și/sau bogate în humus, preferă climatul cald, dar fructele pot supraviețui și perioadele cu ger. Nu se instalează în habitate naturale cu strat ierbos dens, dar este capabil să exploateze și zonele perturbate în mod natural (în urma viiturilor de exemplu).

Fig. 54. Xanthium strumarium subsp. strumarium x subsp. Italicum (foto: Szabó Anna).

29.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede

Xanthium strumarium subsp. strumarium x subsp. italicum apare atât pe malul apelor curgătoare, cât și pe malul apelor stătătoare și în mlaștini, are o distribuție aproape uniformă în zona cursului Dunării, dar apare și pe unele văi la altitudini mai mari (unitățile Eșelnița, Șichevița, Pojejena). A fost observat în 31 piețe de probă, cu acoperiri relativ scăzute (0,1-3%).

Tabel 46. Răspândirea speciei Xanthium strumarium subsp. strumarium x subsp. italicum în subecosistemele umede studiate, pe unități administrativ teritoriale.

29.3. Impactul

În habitatele umede de regulă ocupă locul speciei autohtone Xanthium strumarium ssp. strumarium, nu are efecte fiziologice sau fiziognomice semnificative asupra altor componenți din comunitățile de plante. Este considerat o buruiană agresivă în culturi, pe terenurile agricole umede se poate dispersa mai agresiv decât specia autohtonă. Este plantă gazdă pentru mai multe specii de fungi fitopatogene, dăunători ai culturilor de plante. Există date privind efectul toxic a lăstarilor tineri de Xanthium asupra animalelor domestice. Perii glandulari ai involucrului fructifer conțin substanțe alergice. În habitatele naturale are un potențial de invazie medie, în culturi și pârloage umede potențialul invaziv este mare.

29.4. Metode de combatere

Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin reabilitarea vegetației dense pe malul apelor și mlaștini. După instalare, în zonele umede se pot aplica numai metode mecanice de eliminare – tăierea repetată a tulpinilor înainte de fructificare, dar este nevoie de intervenții pe termen lung care includ paralel și reabilitarea vegetației. Pe terenuri arabile se utilizează și ierbicidări, metodă ce trebuie evitată în vecinătatea habitatelor naturale. Sunt experimente reușite și pentru combaterea biologică – prin ciuperci (Alternaria helianthi, Puccinia xanthii), dar metoda nu a fost aplicată pe scară largă.

Specii cu potențial invaziv recent identificate în ecosistemel umede din PNPF

O serie de specii alohtone au fost recent identficate în ecositemele umede din PNPF, care la momentul actual au puține ocurențe și apar numai în efective reduse, dar prezintă un potențial de inavazie mare, dat fiind faptul că au infiltrat deja habitate de altfel intacte, cu un grad de naturalitate bun. Răspândirea acestor specii este facilitată și de încălzirea globală, fiind de origine specii subtropicale, care își extind arealul odată cu temperaturile medii mai ridicate și în sudul țării noastre.

Asfel de specii sunt:

– Sagittaria trifolia L., o specie de origine Asiatică, prezentă și în Ucraina, sudul Rusiei și care a fost nu demult identicat în Delta Dunării și considerat un taxon foarte rar (Oprea 2005), dar în ultima perioadă a fost identificat și pe teritoriul PNPF. Se instelează în mlaștini cu stufăriș, păpuriș și amenință prin concurență directă pentru aceeași nișă specia locală Sagittaria sagittifolia.

Fig. 55. Sagittaria trifolia din mlaștinile de pe Ostrovul Dunărea Veche (foto: Mátis Attila).

– Eclipta prostrata (L.) L., o specie tropicală din India, Nepal, China, Thailanda, care este considerat un taxon rar (Oprea 2005) și semnalat din Delta Dunării. A fost identifcată în PNPF cu ocazia evaluărilor din cadrul proiectului de față, infiltrând habitatele de mare valoare conservativă de tip 3130 din Delta Nerei. Amenință să înlocuiască speciile tipice (Lindernia procumbens, Ammannia verticillata, Marsillea quadrifolia) pentru aceste asociații vegetale, ocupând suprafețele nămoloase nude.

Fig. 56. Eclipta prostrata din mlaștinile de tip 3130 din Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

– Panicum capillare L., o specie de origine Nord Americană, care mai nou prezintă tendințe crescute de invazie, fiind deja semnalată din multe zone ale țării, mai ales în sud. În PNPF a fost identificată cu efective moderate în Delta Nerei, infiltrat în habitate de mlaștini și ocazional pe marginea drumului principal, în șanțuri. Evoluția populațională a acestor specii trebuie atent monitorizată pe viitor și exemplarele găsite trebuie eradicate manual pentru prevenirea răspăndirii.

Fig. 57. Panicum capillare din mlaștinile de tip 3130 din Delta Nerei (foto: Mátis Attila).

XVI.2. Mamifere invazive

1. Myocastor coypus Molina, 1782 – Nutria

1.1 Date generale

Nutria (Myocastor coypus Molina, 1782) (Fig. 58.) este un rozător de talie mare, adaptat unui mod de viață semiacvatic. Membrele anterioare sunt mai scurte comparativ cu cele posterioare, fiecare cu câte cinci degete cu membrană interdigitală parțială. Linia corpului este arcuită și prezintă un cap relativ mare și aproape triunghiular, având un bot scurt și lat. Incisivii sunt lungi cu o culoare ce variază între galben și portocaliu. Urechile, ochii și nările sunt de dimensiuni mici, fiind situate în partea superioară a capului ceea ce permite animalului respirația la suprafață în timpul înnoutului. Blana are un colorit galben-maroniu până la maro-roșcat mai deshisă în zona abdominală. este formată din două tipuri de păr: un strat inferior de păr moale și dens și un strat de suprafață format din păr mai lung și rezistent la acțiunea factorilor externi. Barba are un colorit deschis, alb. Coada este lungă și rotunjită.

Greutatea corpului variază între 2-4 kg, lungimea corpului între 40-60 cm iar coada are 34-40 cm. Masculii sunt mai mari decât femelele în general, masculii adulți putând atinge 7-8 kg.

Fig. 58. Specie alogenă identificat Myocastor coypus.

Nutria (Myocastor coypus) trăiește în mlaștini, margini de lac, cursuri de apă lent-curgătoare dar și în canale (Fig. 59.), cu o adaptabilitate ridicată la o mare varietate de habitate acvatice, cu zonă de vegetație emergentă sau suculentă de-a lungul malurilor. Fiind un mamifer semiacvatic nu se îndepărtează mai mult de 200 m de la apă, pe uscat având o vulnerabilitate ridicată în fața prădătorilor.

Fig. 59. Habitat cu specie invazivă.

Nutria este un mamifer ierbivor. Regimul alimentar este alcătuit în mare parte din vegetație acvatică: tulpini, frunze, rădăcini, și chiar scoarță de copac. Rezistă sub apă timp de 10 minute. Poate folosi bușteni sau alte obiecte plutitoare ca platforme de hrănire (Woods și colab. 1992), se hrănește aproape exclusiv cu vegetale, rar cu moluște. În timpul iernii se bazează pe tulpinile plantelor și sapă în sol pentru a ajunge la rădăcini și rizomi. Poate consuma aproximativ 25% din greutatea corpului pe zi.

Se poate reproduce pe tot parcursul anului și prima împerechere poate să aibă loc în jurul vârstei de 6 luni. Este o specie prolifică, putând avea 2-3 nașteri pe an, cu 2-11 pui. Durata medie de viață în sălbăticie este de 4-4,5 ani. Trăiește în grupuri alcătuite dintr-un mascul, 2-4 femele și 6-10 pui. În general, nutria manifestă fidelitate ridicată față de o anumită zonă. Este o specie predominant nocturnă dar se poate observa și în timpul zilei când se expune la soare, pentru a se încălzi.

Fig. 60. Platformă pe apă pentru odihnă și loc de hrănit.

Construiesc vizuini deasupra apei dar și în malurile râurilor și în diguri. Se construiesc platforme pe apă care sunt folosite ca locuri de hrănire, odihnă sau toaletare (Fig. 60.). Pot face cuiburi simple și în vegetație. Prădătorii naturali în Europa sunt vulpile și câinii. În țara de origine, în America, prădătorii sunt reprezentați de aligatori iar în Rusia canide și feline mari.

1.2. Distribuția speciei în teritoriu PNPF

O populație (cu minim 27 indivizii) a fost identificată din specia invazivă Myocastor coypus în canalul Nera (X=212675.7138, Y=376376.2298) unde preferințele de mărime a apei sunt corăspunzătoare. Restul habitatelor acvatice cum ar fi râuri și părâuri sunt prea mici, rapid curgătoare sau erau înconjurate de un mediu geomorfologic necorespunzător (Fig. 61.) (albia și malul sunt formate din calcar unde nu are posibilitatea de a săpa vizuini și tunele necesare sau cantitate și calitate vegetației corespunzătoare necesităților de hrană lipsesc).

Fig. 61. Habitat necorespunzător pentru Myocastor coypus

1.3. Impact

Speciile invazive reprezintă o amenințare majoră la adresa biodiversității indigene în Europa. Nutria (Myocastor coypus) a fost introdusă inițial pentru blană în Europa de pe continentul american, fiind reproduse și menținute în ferme. Evadând din aceste ferme slab securizate, în prezent nutria este răspăndită în toată Europa și are efect negativ asupra ecosistemelor acvatice și zonelor adiacente. Provoacă daune considerabile asupra malurilor apelor, digurilor și sistemelor de protecție împotriva inundațiilor, săpând tunele simple sau sisteme complexe care pot fi extinse până la 15 metri cu pasaje și mai multe camere ce poate ajunge până la 5-6 metri. Vizuinile săpate pot slăbi diguri pentru controlul inundațiilor care protejează domenii precum terasamente, maluri, baraje și diguri sub greutate mare.

În zonele cu o concentrație mare de indivizi se consumă cantități mari de vegetație, inducând schimbări majore și dezechilibre în habitatele acvatice. Zonele umede pot fi grav afectate de prezența nutriei, defavorizând atât speciile de plante native cât și păsări, pești și nevertebrate care depind de existența acestor zone umede și mlăștinoase și sunt vulnerabile în fața schimbărilor habitatului. Consumănd o cantitate mare de tulpini și rădăcini induc schimbări în cadrul comunităților vegetale și afectează echilibrul ecosistemic. În unele cazuri, aceste resurse sunt permanent deteriorate. Nutria poate induce pagube și în agricultură, afectând culturi de sfecla de zahăr și sfecla de masă, lucernă, grâu, orz, ovăz, pepeni și legume.

În canalul Nera prezența speciei invazive Myocastor coypus nu are un efect negativ, pentru că habitatul era predominant deschis (Fig. 62.), unde predominau specii de pești, vidre și păsări de apă. În timpul prezent, din suprafață totală a acestui habitat numai cca. 8-10% corespunde preferințelor speciilor native. Restul suprafeței este dominat de vegetație densă care întrerupe conectivitatea între apă și lumea exterioară. Răspândirea excesivă a vegetației poate avea efecte negative asupra speciilor autohtone care depind de suprafețe deschise ale habitatelor acvatice. Prezența nutriei încetinește răspăndirea acestei vegetații abundente (Fig. 63.) iar prin activitatea sa favorizează un loc de hrănire pentru specii de păsări acvatice.

Fig. 62. Suprafața era predominant ocupată de păsări acvatice.

Fig. 63. Vegetație densă pășunată de nutrie

Efectele lor din punct de vedere socio-economic și sanogen

Transmiterea bolilor și paraziților transportați de nutrie la om nu este bine documentată, dar putea implica toxoplasma, chlamydia și 122 salmonella (Bounds și colab. 2003). Bolile sunt comune în populațiile captive în cazul în care este o aglomerare mare de indivizi într-un spațiu limitat și/sau standardele de curățare sunt scăzute (Bounds și colab. 2003). Neasigurarea echipamentelor de protecție corăspunzătoare (când este contact direct sau incintele sunt curățate) poate conduce la un risc mare de infecții la om. Paraziții ce pot fi transmiși la om sunt reprezentați de nematode și schistosome (Strongyloides myopotami și Schistosoma mansoni).

Nutria poate fi infectată și cu paraziți transmisibili la alte animale care beau apa infectată cu urină și fecale de nutrie.

1.4. Măsuri de combatere și metodologia de aplicare a acestora

Blana nutriilor este larg utilizată în piața de îmbrăcăminte și poate fi valorificată în acest sens. În cazul de față este vorba de o populație mică, care poate fi eliminată ușor cu capcane corespunzătoare.

Dintre capcanele eficiente în capturarea nutriilor sunt recomandate cele care nu omoară animalele, adică de tip ”capcană de capturare vie” sau ”live cage trap” (Fig. 64.).

Fig. 64. Capcană pentru nutria.

Pot fi utilizate mijloace chimice de combatere, reprezentate de rodenticide. Obținerea serviciilor din partea uneia dintre companiile mari de combatere a dăunătorilor sau folosind un antreprenor local. Considerentul principal este capacitatea de a conveni asupra unui contract care va satisface nevoile întreprinderii în funcție de problemele actuale. Cu toate acestea, în cazul utilizării substanțelor chimice nu se poate evita otrăvirea speciilor native care utilizează același habitat.

Împuscarea poate să fie o soluție eficientă în cazul în care numărul exemplarelor este redus. Cea mai eficientă ar fi vânătoarea în timpul nopții cu lanterna, cu armă de vânătoare. Acest lucru se poate realiza doar cu acordurile necesare și cu însoțitori de la autoritățile respective (pază de frontieră și paznic de vânătoare) datorită faptului că vânătoarea în timpul nopții este interzisă și că habitatul se află într-o zonă de frontieră.

2. Neovison vison (Schreber, 1777) – Vizon, nurca americană

2.1. Date generale

Nurca americană (Neovison vison) este un carnivor mic din familia Mustelidae și este caracterizat printr-un corp alungit și membrele relativ scurte, cu urechi (21-27 cm) și ochi mici. Coadă reprezintă aproximativ o treime din lungimea corpului. Dimorfismul sexual poate fi determinat numai pe baza dimensiuni, femelele au o lugime cu 10% mai mică decât masculii și greutatea corporală 50% mai puțină. Greutatea variază între 0,6-1,5 kg, lungimea totală 48-68 cm, lungimea piciorului din spate între 50-79 cm, iar lungimea cozii între 15-18 cm, fiind o lungime de 33% a corpului (Mammalian species, Mustela vison. By Serge Larivére. 5 May 1999 by the American Society of Mammalogists).

La animalele sălbatice blana este de obicei maro inchis, de multe ori cu marcaje albe pe partea ventrală. La animalele crescute în captivitate se întâlnesc mutații de culoare, cum ar fi: negru, maro gri și chiar alb.

Nurca americană este apoape similară cu nurca nativă. Principala diferență este că la visonul american se observă absența unui pete albe de pe buza superioară și de obicei are o bărbie albă iar la visonul european ambele buze sunt albe. Nurca americană se caracterizată prin comportamentul semi-acvatic dar și prin adaptabilitatea la o varietate de habitate. În general ea preferă habitate marine și de apă dulce, de exemplu de-a lungul coastei, pe malurile râurilor și a lacurilor cu vegetație densă. Cerințele cheie în selectarea habitatului sunt în general determinate de disponibilitatea hranei și a vizuinilor. Este o specie acvatică carnivoră a cărei dietă se bazează pe prada locală, în general pești, amfibieni, crustacee și mamifere mici.

2.2 Distribuția speciei în teritoriului PNPF

Prin metode prezentate la rapoartele anterioare, nurca americană nu a fost găsit în teritoriului PNPF. Iar, lipsa urmelor însă, nu înseamnă și lipsa speciei. Urmele sunt greu de găsite și trebuie mai multe studii pentru identificarea sigură. În timpul deplasării pe teren s-au identificat mai multe semne și urme de vidră (Lutra lutra) aproape în fiecare părâu verificat. Deoarece nișele trofice ale vidrei și nurcii se suprapun, între aceste specii se stabilesc relații de concurență iar vidra este în avantaj datorită dimensiuni corpului și câștigă această rivalitate.

3.2. Impact

Nurca americană este cunoscută ca reprezentând o amenințare majoră pentru multe animale indigene care sunt pe cale de dispariție, inclusiv nurca europeană și dihorul european. Competiția și agresiunea directă este modul prin care acest animal de pradă afectează speciile autohtone, fiind o specie generalistă și oportunistă. Nurca americană este considerată principalul suspect în eliminarea nurcii europene. Populația curentă de nurcă europeană care se află în prag de extincție este acum limitată la câteva populații fragmentate din Europa (însă numărul lor este în creștere unde nu există nurcă americană). Impactul nurcii americane asupra speciilor native poate apărea de asemenea prin prădare și poate fi caracterizat prin efecte devastatoare. Cum ar fi cazul unor pasari, în special specii coloniale și specii care apar pe insulele din nordul Europei și Marea Britanie dar de asemenea efectele sunt la fel și la mamifere mici. De exemplu păsările care cuibăresc la sol (cum ar fi Chroicocephalus ridibundus și Sterna hirundo) și rozătoare mici (cum ar fi Arvicola amphibius), s-au înregistrat scăderi semnificative ale populației datorită nurcii, care afectează populațile prin prădătorism.

Specia a fost introdusă în ferme pentru blană, în multe părți ale Europei, începând din 1920, cu toate că creșterea lor intensivă în ferme nu a început până în anii 1950, unele exemplare au fost eliberate sau au evadat din ferme și astfel s-au răspândit în sălbăticie în majoritatea țărilor europene datorită măsurilor de precauție insuficiente cu privire la exploatațiile fermale. Însă o cauză majoră care a dus la dispersarea și răspândirea acestei specii se datorează frecventelor "eliberări" de către activiștii pentru drepturile animalelor. Prin urmare specia este acum larg răspăndită în Islanda, în nordul Norvegiei și Rusia, spre sud de la Franța, Italia și Spania. Alte populații introduse există în fosta Uniune Sovietică.

XVI.3. Insecte invazive

1. Harmonia axyridis – buburuza asiatică

1.1. Date generale

Buburuza asiatică (Harmonia axyridis) este o specie orientală, fiind nativă în China, Japonia, Corea, Mongolia și parțial în Rusia. Această specie a fost introdusă în cel puțin patru continente (America de Nord, America de Sud, Africa și Europa). În Europa se poate găsi din Europa de vest până Bosnia-Herzegovina și România. În România prima semnalizare se datează din 2009, la Oradea. De atunci s-a semnalizat în ma multe locații, mai ales în orașe. Considerând caracterul invaziv, și experiențele din țările învecinate se așteaptă o răspândire largă și rapidă în următorii ani.

H. axyridis este o specie cu dezvoltare holometabolică având patru stadii de larvă. Fiecare stadiu durează câteva zile. Pe majoritatea ariei de distributie se dezvoltă două generații pe an, dar s-a observat dezvoltarea până la patru-cinci generații. Iarna adulții au o diapauză, primăvara începând să depună ouăle. Femelele depun câte 25 de ouă pe zi reproducându-se pe tot parcursul vieții. Durata de viată a adulților durează între 30 și 90 de zile.

Habitatele preferențiale a acestor insecte sunt zonele deschise, cu copaci. Hrana primară o constituie afizii, dar când această hrană nu este suficientă, ele consumă alte specii coccinelidae. Când presiunea competitivă este mare, această specie consumă și diferite fructe. Deși această specie a fost introdusă pentru controlul afizilor, mai târziu s-a constatat că aceștia pot cauza importante daune în recolta de fructe, mai ales în cazul strugurelui. În același timp pot cauza și leziuni usoare pe pielea umană.

1.2. Distribuția speciei Harmonia axyridis pe teritoriul P.N.P.F.

În urma evaluării pe teren a prezenței speciei H. axyridis, au fost identificați un număr de 21 de indivizi aparținând acestei specii, din care 18 au fost prinse cu ajutorul capcanei de lumină, și 3 cu ajutorul plasei umbrelă. Metoda plasei entomologice s-a dovedit a fi ineficace, fapt care se poate atribui modului de viață a acestor insecte, dar și faptului că pe zonele cercetate majoritatea plantelor au fost lemnoase. Indivizii observați aparțin de două dintre cele trei forme frecvent întâlnite a speciei în Europa centrală. Dintre indivizii capturați, 18 au aparținut formei succinea, 3 au aparținut formei spectabilis, dar nu au fost observați indivizi aparținând formei conspicua.

Toți indivizii observați au fost găsiți pe piețele de probă amplasate de-a lungul Dunării, în locațiile îndepărtate de fluviu nu au fost observați indivizi de H. axyridis. Mai mult, pe unele locații îndepărtate de Dunăre (Gârnic și Cărbunari) am observat indivizi de buburuză comună (Coccinella septempunctata) în număr mare. Dat fiind că aceste două specii coexistă rar cu populații mari, prezența speciei H. axyridis în aceste locații este foarte improbabilă.

Analizând datele am găsit o relație negativă între altitudine, și numărul exemplarelor de H. axyridis observate (corelația lui Spearman, r=0,307, p=0,039, n=45, Fig. 65.). Astfel se poate afirma, că răspândirea speciei este mai accentuată la altitudini mai mici, deși dat fiind numărul mic de indivizi capturați și diferența mică între altitudinile piețelor de probe acest rezultat trebuie tratat cu un anumit nivel de rezervare.

Fig. 65. Relația dintre altitudine, și numărul de indivizi de H. axyridis.

1.3. Impact

Efectul asupra habitatelor, și a speciilor autohtone

Prezența speciei H. axyridis poate afecta în mod important populațiile coccinelidelor autohtone, în special cea a buburuzei comune (Coccinella septempunctata). Aceste insecte sunt prădători foarte eficace, gama habitatelor și a speciilor de insecte pradă fiind mult mai mare astfel având un avantaj competitiv mare. Această specie nu are nevoie de o perioadă de hibernare înainte de a se putea reproduce, astfel au perioade de reproducție mai lungi în comparație cu rivalii lor autohtoni. În cazul în care prada lor natural (speciile de afizi) este în număr mai mic, aceste specii se hrănesc cu larvele unor specii autohtone, în special buburuza comună, dar și specii de fluturi sau alte insecte. Dat fiind potențialul lor de dispersie extrem de rapid, o dată ce apar într-o locație, controlul lor este extrem de greu.

Efectul asupra oamenilor

Buburuzele arlechin au tendința să se adune în agregații în clădiri în timpul toamnei și a iernii. Astfel există riscul de a veni în contact cu oamenii. Prezența lor cu miile, poate constitui în sine un deranj mare. Mai mult, aceste insecte, când se simt atacate, emană un lichid galben care are un miros neplăcut, în același timp pot cauza pete pe haine și mobilier. Devenind înfometați de-a lungul iernii, aceste insecte pot mușca oamenii căutând hrană. Mușcăturile cauzează de obicei o senzație de usturime ușoară. Există câteva cazuri documentate în care unele persoane au avut reacții alergice severe.

Efect agroindustial

La sfârșitul verii, aceste buburuze caută hrană pentru a depozita energia necesară pentru iarnă, căutând fructe coapte. Astfel fiind în număr mare pot cauza daune mari în culturile de fructe. O daună deosebit de mare se poate observa în viticultură, deoarece când apar pe struguri, aceasta este extrem de greu de separat de insecte, iar chimicalele defensive secretate de buburuze pot altera cantități mari de vin.

1.4 Metode de combatere

Eliminarea, sau controlarea numărului acestor insecte, mai ales când populațiile au ajuns la o anumită dimensiune, este foarte grea. Fiind insecte invazive, în general au puțini inamici naturali, și rezistă mult mai bine la pesticide decât speciile autohtone. Unele specii de păsări, ca rândunicile, sunt imune la chimicalele defensive, și pot să țină populațiile sub control. În același timp există specii de păianjeni și hemiptere care se hrănesc cu aceste insecte, iar ouăle și larvele pot fi consumate și de alte insecte. Ca în cazul altor specii invazive, un ecosistem natural, cu un număr redus de specii de plante și animale alogene și invazive rezistă mult mai bine la apariția acestor specii. În concluzie, măsuri eficiente de combatere pentru aceste insecte încă nu sunt clar definite, cele mai mari speranțe sunt în utilizarea unor inamici naturali.

XVI.4. Speciile de moluște alogene cu caracter invaziv

Speciile de moluște invasive, identificate în aria Parcului Natural Porțile de Fier:

– Potamopyrgus antipodarum (J.E. Gray, 1843)

– Physella acuta (Draparnaud, 1805)

– Sinanodonta woodiana (Lea, 1834)

– Corbicula fluminea (O.F. Müller, 1774)

– Dreissena bugensis (Andrusov, 1897)

Deoarece ultima specie (D. bugensis) este foarte asemănătoare cu specia congenerică Dreissena polmorpha, pe care o considerăm autohtonă invazivă, amândouă având cerințe ecologice similare, cu efecte și influențe asemănătoare, îi vom acorda atenție și ei, subliniind asemănările și deosebirile între cele două specii ale genului Dreissena. Problemele pe care le produc cele două specii sunt de asemenea de categorii și efecte similare, motiv pentru care le vom trata în același subcapitol. Prin urmare, vom introduce și caracteriza (deși nu este alohtonă) și specia:

– Dreissena polymorpha, în calitate de specie vicariantă ecologic cu D. bugensis, și în calitate de taxon autohton invaziv.

În paginile următoare vom evidenția caracterele taxonomice ale speciilor menționate care facilitează recunoașterea lor pe teren, cu sublinierea diferențelor față de specii asemănătoare cu care pot fi confundate. Vom descrie succint distribuția lor în aria P.N.P.F., modul de influență asupra ecosistemelor, a habitatelor și speciilor autohtone, vom evidenția efecte socio-economice și sanogenetice ale acestora și vom prezenta posibilități de combatere și de extragere a lor în scop economic. Acest raport este completat de fișele de teren, fotografii și hărțile de răspândire.

Menționăm că în conformitate cu normativele Agenției Europene de Mediu (EEA), raportul tehnic EEA nr. 11/2007, cu privire la oprirea reducerii biodiversității prin indicatori care să monitorizeze progresul în Europa, proiect cunoscut sub acronimul SEBI 2010 (Streamlining European 2010 Biodiversity Indicators, disponibil prin http://www.eea.europa.eu/), în lista celor mai periculoase specii invazive care amenință biodiversitatea din Europa (pg. 105, în original "List of worst invasive alien species threatening biodiversity in Europe") sunt trecute și speciile Sinanodonta woodiana, Corbicula fluminea, Dreissena polymorpha, Dreissena bugensis și Potamopyrgus antipodarum, deci 4 specii alohtone invazive de moluște, dintre cele 5 identificate de autor în aria P.N.P.F., la care se adaugă specia autohtonă invazivă Dreissena polymorpha. Pe lângă multe alte fapte relevate, acesta se adaugă ca argument justificativ pentru importanța și oportunitatea derulării proiectului de față, dar sprijină și necesitatea proiectării unor programe viitoare de monitorizare și management ale speciilor alohtone cu caracter invaziv. De asemenea, susținem necesitatea înglobării în planul de management al parcului o secțiune care să se adreseze problemelor ridicate de speciile alohtone.

Speciile vor fi prezentate în ordinea importanței lor sub aspectul caracterului lor invaziv și al efectelor asupra ecosistemelor receptoare și a populației umane. Speciile cu impact puternic sunt și cele care au beneficiat de cea mai mare atenție din partea specialiștilor din diverse domenii, astfel încât și volumul de cunoștințe despre ele este mult mai mare.

1. Corbicula fluminea (O.F. Müller, 1774)

1.1. Date generale

Cochilie groasă, rezistentă, sub-echilaterală, triunghiulară, asimetrică, marginea ventrală ușor curbată (Fig. 66 și 67.). Umbone evident, evazat, puternic. Suprafața valvelor prezintă riduri adânci, concentrice, mai mult sau mai puțin regulate, echidistante, rare. Ligament extern scurt, de culoare mai închisă decât cochilia. Platou cardinal bine dezvoltat, pe fiecare valvă fiind 3 dinți cardinali cu orientare divergentă. Periostracum rezistent, de culoare variabilă, de la galben, brun închis până la negru, mai ales la bivalvele adulte. Dimensiuni: înălțime și grosime aproape egale, până la 20 – 30 mm.

Fig. 66. Corbicula fluminea (habitus).

Posibilități de confuzie

Această specie poate fi confundată cu un taxon înrudit, de asemenea invaziv, ambele populând frecvent aceleași habitate în Europa și America de Nord. Este vorba de specia Corbicula fluminalis (O.F. Müller, 1774) pe care încă nu am identificat-o în România, despre care există o mare varietate de păreri: acestea sunt cuprinse între o extremă a recunoașterii doar de forme ecologice sau variații morfologice, și o altă extremă, distincția a două specii asemănătoare dar valabile. Nu s-a format încă o majoritate de păreri care să susțină unul dintre punctele de vedere, motiv pentru care nu vom insista aici asupra acestor taxoni. Pentru cazul în care studii viitoare vor identifica și posibila specie amintită la urmă, vom reda succint caracterele taxonomice de diagnoză. C. fluminea este mai mică decât specia soră și coastele de pe valve sunt mai dese. Densitatea striurilor sau a coastelor este de 7-14/cm la C. fluminea, pe când la C. fluminalis este de 13 până la 28 de striuri/cm. Specia C. fluminalis are un umbone mai evazat, evident, marcat, precum și o formă geometrică generală mai rotundă, iar privită din lateral este cordiformă (seamănă cu simbolul unei inimi), în timp ce în aceeași poziție C. fluminea este de forma unei lacrimi, cu un aspect mai turtit lateral.

Fig. 67. Corbicula fluminea (habitus).

Ecologie: Trăiește în fluvii, lacuri și bălți cu funduri mai ales nisipoase, sau nisip în amestec cu lut și/sau mâl. Sedimentele sunt, în ordinea descrescătoare a preferinței, nisip fin, nisip cu încărcătură medie organică, iar în cele din urmă nisip grosier, dar sunt dovezi că se poate adapta uneori și la substrat de pietriș sau la sedimente mâloase. În toate cazurile, nu suportă medii prea hipoxice. Factorii majori de mediu care exercită constrângeri asupra distribuției speciei sunt potențialul redox, concentrația de nutrienți, duritatea apei, materia organică și caracteristicile sedimentelor.

Se hrănește, ca toate scoicile, prin filtrarea particulelor în suspensie, dar și a celor în stare coloidală, zooplancton, fitoplancton, dar și materii organice. Hrănirea prin filtrarea apei este completată cu o hrănire pedală (cu ajutorul piciorului), folosind cilii de pe picior pentru a colecta particulele nutritive din depozitele sedimentare. Ca prădători sau inamici naturali se cunosc multe specii de pești, rațe, bizami, crabi și diferite nevertebrate.

Prezintă strategii reproductive diverse implicând hermafroditism, androgeneză dar și sexe separate, uneori în aceeași populație, și diverse trăsături de perpetuare cum ar fi oviparitate, ovoviviparitate sau euviviparitate. Larva este veligeră (înoată în apă, este liberă).

Arealul fosil, în pliocen și interglaciale din pleistocen, cuprindea mari părți din Europa (România inclusiv), Africa de Nord și Asia (Grossu, 1962). Arealul nativ istoric cuprinde zonele mai calde din Asia de sud-vest, de sud și est. În România a fost identificată din Dunăre și Delta Dunării, la începutul anilor 2000. Actual este o prezență comună în tot sectorul românesc al acestui fluviu, dar a pătruns și în apele din interiorul țării, de exemplu a fost găsită în abundențe mari pe Timișul inferior (în anul 2011) precum și în Crișana.

1.2. Distribuție speciei în P.N.P.F.

Mai ales pe facies de nisip, îndeosebi în golfuri fluviatile, dar și de-a lungul malurilor Dunării, la o distanță medie între șenalul navigabil și mal, pe tot cursul Dunării, inclusiv spre gurile de vărsare ale multor afluenți, în toată lungimea P.N.P.F., de la extremitatea vestică la cea estică. În râurile afluente a fost identificat-o numai în sectorul inferior al Nerei, din aval de Socol și până la vărsare, probabil datorită faptului că numai acest râu și acest sector conțin sedimente mai fine, nisipoase, stabile în apropierea malurilor. Este actual o specie comună în aria parcului; densități deosebite, dar mai ales juvenili extrem de abundenți, a fost identificat în golful Cernei, Bahna și Mraconia. Aceste golfuri servesc în mod cert pe post de arii de reproducere preferențială și asupra acestora se pot concentra viitoarele potențiale eforturi de control și management.

1.3. Impact

Prezența în masă a bivalvelor aparținând acestei specii modifică structura albiei, regimul de curgere, de acumulare și dinamica sedimentelor, configurația și procesele hidromorfologice. Aeceastă specie este considerată de către organizații de specialitate mondiale ca având un impact negativ grav asupra faunei, a speciilor rare și/sau protejate, a biodiversității, a mediului în general, a funcțiilor și serviciilor ecosistemelor și asupra folosințelor umane.

C. fluminea are una dintre cele mai mari rate de filtrare a apei raportată la masa corpului dintre toate bivalvele dulcicole, ceea ce, ținându-se seama și de abundența și densitatea foarte mare pe care le poate dezvolta atunci când invadează un nou habitat, are repercusiuni puternice asupra transparenței și a altor indicatori fizico-chimici ai apei, dar și asupra fito- și zooplanctonului din ecosistemele acvatice continentale. În mod corespunzător, un efect major se referă la reducerea puternică a densității și diversității planctonului, fapt care va altera rețelele trofice. Astfel resursele trofice vor fi mult mai limitate pentru peștii planctonofagi, care vor răspunde prin reducere numerică și scăderea ratei de reproducere, ceea ce va afecta negativ și celelalte niveluri trofice (peștii prădători, consumatorii acestora etc., în cele din urmă și economia umană).

Prin comparație cu alți taxoni autohtoni, C. fluminea este mai rezistentă la unele substanțe și elemente chimice, la agenți poluanți, având totodată capacitatea de a bioacumula unele dintre acestea. Fiind o resursă trofică pentru unii pești, consumarea scoicilor de către aceștia poate introduce o serie de produși chimici toxici în rețelele trofice. Un efect studiat este capacitatea lor de a bioacumula metale grele, care vor fi ulterior vehiculate în nivelurile trofice superioare.

Pe de altă parte, un efect direct al celor enunțate mai sus, fiind o specie mai rezistentă la unii compuși toxici decât alte specii native, C. fluminea poate înlocui speciile autohtone în ape cu poluare moderată spre ridicată. Oriunde a ajuns în apele lumii, C. fluminea a afectat și a modificat drastic compoziția comunităților bentonice. În multe cazuri a devenit specia dominantă (în sensul că specia are cea mai mare proporție în termeni de masă), reprezentând frecvent peste 90% din biomasa comunităților bentonice.

Modificarea structurii proprietăților sedimentelor albiei este un alt efect, evident și în P.N.P.F. Prin dezvoltarea în masă, în zonele cu sedimente mai stabile și fine până la grosiere, valvele acestor animale (fie ele vii sau moarte) servesc pe post de substrat și adăpost pentru dezvoltarea în masă a speciilor care au nevoie de o bază sau o suprafață tare pentru a crește și a se dezvolta. Frecvent în dragajele din apele Dunării a fost scos valve de Corbicula dar și de alte bivalve moarte, care erau acoperite cu Dreissena bugensis, Dreissena polymorpha sau alte specii placofile. În acest fel, zone care nu puteau fi populate de către acestea (zone cu sedimente fine, improprii pentru viața speciilor placofile) au devenit compatibile cu viața și dezvoltarea lor. Prin urmare, bivalvele, vii sau moarte, au mărit diversitatea microhabitatelor bentonice și au creat premisele necesare altor specii de a invada habitate anterior în exteriorul nișelor lor ecologice.

Relații interspecifice directe, sau mediate prin factori cu acțiune indirectă, sunt de asemenea răspunzătoare de modificări ale structurii comnităților autohtone. În multe dintre zonele de invazie, prezența speciei C. fluminea a fost asociată cu declinul comunităților autohtone de bivalve mari, Unionidae, precum și modificarea negativă a parametrilor ecologici ai altor comunități. Aceste relații sunt încă insuficient studiate și parțial necunoscute, dar efectele sunt documentate și evidente.

Încă nu este clarificat, dar se pare că efectul negativ exercitat de C. fluminea este mai pregnant și modul lor de acțiune este mai grăbit, în ape deja afectate de impactul antropic, respectiv care sunt deja supuse unui grad de poluare și de alterare fizică, așa cum este cazul, de altfel, și în apele de pe teritoriul P.N.P.F. Trebuie de asemenea să ținem seama că în cadrul comunităților adăpostite de aceste ape există nu numai Corbicula ci și alte elemente alohtone invazive, dintre care un efect grav îl au speciile Sinanodonta woodiana, precum și cele două specii de Dreissena. Este imposibil de diferențiat efectul fiecăreia dintre acestea, deoarece în linii mari exercită influențe negative care se amplifică (efecte sinergice) prin interacțiunea lor. Impactul acestor specii este cumulat și în mod cert este mult mai mare decât dacă ar acționa singure.

Un alt efect este cel cauzat de mortalitatea în masă a bivalvelor aparținând speciei C. fluminea în timpul unor evenimente, cum ar fi încălzirea apei în timpul verii, asociată și agravată frecvent de condițiile de suprapopulare, scăderea nivelului apei și expunerea la aer, uscăciune și denudare a habitatelor anterior umede (scăderea nivelului apei în decursul primăverii-verii timpurii) mai ales cu efect evident în zonele umede (de exemplu din zona Pojejena-Divici) dar și în golfurile fluviatile (Cerna, Mraconia etc.), știut fiind faptul că acestea din urmă servesc în mod special ca și habitate preferențiale pentru reproducere și depunerea pontei.

Acumularea masivă de animale moarte și în curs de descompunere va determina scăderea oxigenului dizolvat și acumularea de produși chimici toxici, care vor contribui la declinul drastic al calității apelor și cauzează, printr-un proces de cascadă, mortalitatea multor altor viețuitoare, modificând negativ parametrii ecologici și fiziologici ai altor populații, sau chiar excluderea acestora din zone întinse. Se cunosc cazuri în care prin descompunerea în masă a bivalvelor aparținând acestui taxon, se acumulează compuși de amoniu care depășesc foarte repede doza toxică letală pentru multe specii autohtone aparținând diverselor grupe acvatice, atât nevertebrate cât și vertebrate (mai ales pești).

Efectele asupra biodiversității sunt asociate cu modificarea habitatului, a competiției pentru resursele de viață, cele trofice și pentru reproducere. S-a afirmat că specia de referință este mai tolerantă la poluare și stres antropogenic decât speciile autohtone de bivalve și multe alte grupe de nevertebrate bentonice. O dovadă clară în acest sens este larga răspândire la nivel global, dar mai ales în ape deja afectate de presiunea antropică și cu o stare de degradare mai accentuată. Filtrarea apei, reducerea planctonului, modificarea resurselor trofice pentru alte componente ale rețelelor, mărirea transparenței, determină și o incidență mai ridicată a razelor de lumină spre mediul bentic, asociat cu potențialul de dezvoltare a vegetației subacvatice. Mărirea transparenței și a zonei eufotice cauzează dezvoltarea vegetației în abundență și cu acoperire mai mare. Un alt efect al filtrării este creșterea gradului de depunere a materiilor în sedimente, deci a ratei de sedimentare (rata sporită de filtrare determină o creștere corespunzătoare a ratei de sedimentare, respectiv de aglomerare, depunere și agregare de sedimente). Aceasta conduce la creșterea colmatării canalelor și a șenalelor, precum și o modificare a structurii habitatelor specifice altor taxoni.

Efecte socio-economice și sanogenetice

Dezvoltându-se în abundențe extrem de mari, prin acumularea masivă de cochilii, atât în stare vie cât și moartă, C. fluminea poate produce pagube însemnate în instalațiile hidroenergetice (barajele de la Porțile de Fier), în instalațiile de ecluze și alte amenajări sau folosințe umane. Scoicile pot obtura diverse mecanisme subacvatice, pot înfunda conducte sau împiedica închiderea porților ecluzelor. Obturarea șanțurilor, a canalelor de evacuare, a conductelor diverselor stații de tratare a apei etc. sunt de asemenea evenimente păgubitoare frecvent întâlnite în zonele în care specia a pătruns în ultima vreme. Sunt cunoscute multe cazuri în care hidrocentrale, sau mai grav, centrale nucleare, au trebuit oprite pentru eliminarea acestei specii, frecvent însoțite de Dreissena spp., din canale și conducte. S-a întâmplat și să se oprească circulația pe unele canale fluviale, ale căror capacități au fost reduse prin acțiunea sinergică a dezvoltării speciei și a depunerii sedimentelor, pentru curățirea lor. În SUA curățirea canalelor, a conductelor și a altor căi de circulație a apei, de bivalvele invazive, pentru înlăturarea sau diminuarea efectelor asociate cu dezvoltarea lor, implică costuri de peste 1 miliard de dolari în fiecare an (www.cabi.org).

În cazul extragerii de sedimente în diferite scopuri (dragări pentru adâncirea canalelor cu mutarea sedimentelor, extragere de sedimente pentru construcții, balastiere etc.), dacă animelele aparținînd acestei specii, dar și alte bivalve care populează substratul, sunt prezente în masă, acestea pot altera semnificativ calitatea produselor în care este utilizat balastul. Sunt cunoscute cazuri, de exemplu, în care nisipul cu scoici utilizat la fabricarea betonului a produs un material de construcții de slabă calitate, scoicile diminuând semnificativ proprietățile produsului final. Mutarea de sedimente dintr-un loc (de exemplu extragerea lor dintr-un șenal prin dragaj în scopuri economice) în altul, poate fi, și constituie adesea, unul dintre vectorii de propagare a acestei specii dăunătoare dintr-un bazin hidrografic în altul, sau constituie un vector important de propagare în sectoarele superioare (din amonte) ale apelor curgătoare.

Reducerea densității planctonului cu repercusiunile asupra peștilor planctonofagi și apoi a celor prădători, în cele din urmă se va reflecta negativ și asupra economiei umane bazate pe resurse piscicole.

Consumul acestor scoici, direct sau de pești care se hrănesc fie și ocazional cu bivalve din această specie, poate conduce la creșterea bioacumulării de metale grele și alți compuși chimici, pe care scoicile îi preiau prin filtrarea apei. Prin acumlare și vehiculare prin nivelurile piramidelor trofice, bivalvele pot funcționa ca o sursă de compuși toxici, cum ar fi metale grele, compuși organo-clorurați și altele.

Prin acțiunea de filtrare și sedimentare, C. fluminea determină o rată crescută de depunere și aglomerare a sedimentelor, iar prin efectele biomecanice ale dezvoltării lor, vor determina totodată și stabilizarea acestor depuneri. Efectul direct este legat de faptul că acolo unde se dezvoltă în masă, această specie va determina o colmatare și obturare accelerată a șanțurilor, canalelor, șenalelor navigabile etc., conducând la necesități sporite de intervenție pentru decolmatarea acestora în vederea refacerii folosințelor umane. Decolmatarea prin dragaje intensive implică nu numai costuri majore dar are și efecte negative asupra ecosistemelor fluviatile.

O îngrijorare crescândă în ultimele două decenii o consituie potențialul epidemiologic asociat cu posibilitatea speciei C. fluminea de a servi ca vector pentru o serie de paraziți, respectiv cu rolul pe care îl poate avea în epizootii și epidemii. Arealul imens, atât nativ cât și cel invaziv, al acestor scoici, ca și diversitatea organismelor care, pentru propagare și reproducere, utilizează aceste bivalve în calitate de gazde primare sau secundare, sunt factori care justifică atenția în acest sens. Echinostomiaza (cauzată de viermi trematozi paraziți) este frecvent asociată cu C. fluminea, deoarece ea servește ca gazdă intermediară. Boala este gravă și afectează animale domestice și oameni în Asia de sud și de est. Larga răspândire a bivalvei poate facilita o răspândire și a acestui parazit, respectiv a bolii, fapt care trebuie considerat ca risc în viitor. Diverse specii ale acestui vierme au fost deja identificate în America de Nord și unele țări europene. Oamenii sunt parazitați cu specii ale genului Echinostoma prin ingerarea de moluște sau pești purtători ai parazitului, care nu au fost prelucrați termic suficient. Simptomele echinostomiazei includ dureri abdominale, diaree, stare de slăbiciune și amețeli, pierderi în greutate. Echinostomiaza este endemică în sud-estul Asiei, în special în China, Corea, Filipine, Taiwan, Malaezia, Indonezia, India, dar cazuri au fost raportate și din Ungaria, România, Italia, Singapore și Japonia. Prin urmare este o boală emergentă și în curs de răspândire, asociată evident cu răspândirea trematodului și a gazdelor acestuia. Nu numai Corbicula poate servi ca gazdă ci și alte specii de scoici și de melci.

În afară de acest trematod se mai cunosc și o serie de alți paraziți care folosesc C. fluminea ca gazde intermediare și care constituie riscuri epizootice și epidemiologice, iar răspânidrea și incidența bolilor asociate cu aceștia sunt accelerate de răspândirea și abundența speciei în cauză.

1.4 Metode de combatere, extragere și valorificare

Controlul epidemiologic se referă în primul rând la monitorizarea populației umane dar și a animalelor domestice din aria P.N.P.F. în mod special pentru apariția potențialelor simptome de echinostomiază. Am amintit anterior că specia C. fluminea este un vector și gazdă intermediară pentru diverse specii de trematode cauzatoare de această boală. Pentru aceasta se recomandă inițierea unui program de instruire a personalului calificat (medici umani, medici veterinari și asistenți) dar și a populației din zonă în privința recunoașterii simptomelor, a măsurilor preventive, de limitare a răspândirii, dar și a celor de acțiune în cazul apariției unor cazuri.

În ceea ce privește combaterea și extragerea acestei specii, toate metodele pe care le putem sugera sunt invazive (presupun alterarea habitatelor, a sedimentelor, a ecosistemelor acvatice). Orice tehnică aplicată va avea repercusiuni asupra altor specii sau chiar asupra întregii comunități bentonice, native și alohtone deopotrivă. Orice tratament sau combatere chimică sunt cu desăvârșire excluse și trebuie interzise prin orice mijloace, deoarece vor avea efecte adverse asupra ecosistemelor acvatice, a zonelor umede, precum și a întregului sector inferior al Dunării, a ecosistemelor învecinate și a vieții din jurul acesteia, asupra oamenilor inclusiv. Colectarea se poate face mecanic, cu utilaje de tipul drăgilor mecanice, dar este evident faptul că acestea acționează neselectiv. În timpul primăverii și a începutului verii, descreșterea apelor va expune zonele și habitatele inundate, îndeosebi cele din apropierea malurilor, a unor mari părți din golfurile fluviatile (în acestea sunt și zonele principale de reproducere), ceea ce va determina reducerea ratei de înmulțire a speciei prin faptul că bancuri imense de juvenili vor fi expuși la uscăciune și aerul atmosferic, ceea ce va determina mortalitatea în masă a scoicilor. Din nou, menționăm că și aceasta nu va acționa selectiv, dar bivalvele autohtone în general vor prefera habitate situate mai departe de mal, fapt care va limita efectul negativ al scăderii apei, asupra lor. O măsură tehnică ce a fost expusă în literatură presupune acoperirea sedimentelor din apele cu albii în care se dezvoltă în masă această specie, cu membrane (folii) imense impermeabile pentru gaze, sub care scoicile se vor sufoca după ce vor consuma oxigenul dizolvat disponibil. Această măsură este însă dificil sau imposibil de implementat în cazul ecosistemelor dunărene, dar ar putea eventual avea efect în golfurile fluviatile în perioadele calde ale anului, în asociere cu scăderea apei și încălzirea acesteia. Efectul nu va fi de eradicare (aceasta nu se va putea realiza) ci de menținere sub control a abundenței și răspândirii, prin perturbarea și reducerea șansei de succes a reproducerii.

Utilizarea în sens economic este foarte variabilă sub aspectul semnificației și al utilizărilor. Fiind o specie alohtonă, nu există la noi nici o tradiție de folosire a acesteia ca hrană, deloc pentru oameni și numai ocazional pentru animale. În alte părți ale lumii, îndeosebi în Asia de sud-est, este folosită pe scară largă ca sursă alimentară, atât pentru oameni cât și pentru animale, este crescută și folosită în rețete tradiționale, acesta fiind totodată și unul dintre motivele expansiunii speciei pe glob. Se afirmă că primii indivizi de Corbicula au fost aduși de imigranți din China și Asia de sud-est în SUA ca sursă alimentară. Evident, creșterea speciei în iazuri cu ape și sedimente de calitate controlată și menținută, poate și merită atenția noastră, dar consumul direct al acestei specii, ca de altfel și a altor bivalve sau gastropode, din apele Dunării și a ecosistemelor conectate la fluviu, nu îl recomandăm. Reamintim că specia aceasta este biofiltratoare și acumulează o serie de compuși chimici, unii cu efect toxic asupra altor organisme. Toate substanțele care sunt deversate de țările situate în amonte de noi ajung și pot fi concentrate și prin activitățile vitale ale acestor animale. O primă măsură care ar trebui să preceadă orice utilizare a lor ca hrană sau alte folosințe ar fi realizarea de analize fizico-chimice ale țesuturilor și valvelor, care să stabilească prezența și compoziția diverselor elemente și combinații chimice potențial dăunătoare.

Prezența speciei C. fluminea nu trebuie în mod necesar asociată exclusiv cu efecte negative. În condiții de calitate controlată, animalele din această specie pot avea o multitudine de întrebuințări favorabile. De exemplu, dacă bivalvele sunt crescute în medii nepoluate, ele pot fi folosite și sunt considerate pe scară largă, ca o sursă sănătoasă și valoroasă de carne. Dintre scoici, cele din genul Corbicula au cel mai mare conținut de glicogen (50%). În Japonia sunt folosite în medicina tradițională. Importanța medicinală și valoarea nutritivă sunt posibil a fi asociate și cu valoarea energetică a lor (a țesuturilor lor), care a fost estimată la 5.02 Kcal/g țesut uscat (Sickel, 1976; ap. www.cabi.org). De asemenea conțin concentrații apreciabile de vitamină B12. În condiții de hrănire experimentală au dat rezultate în scăderea colesterolului, deoarece conțin steroli care le conferă calități de hrană hipolipidemică. În SUA Corbicula sunt utilizate ca sursă de hrană pentru pești, aducând câștiguri semnificative în economia de profil.

Potențialul de acvacultură a C. fluminea a fost studiat în multe țări. Marea problemă este echilibrul fragil între aspectele favorabile asociate cu valoarea nutritivă și facilitatea creșterii, a abundențelor mari și a reproducerii rapide, în opoziție cu potențialul parazitologic și bioacumularea de produși toxici. Creșterea în regim controlat și cultivarea speciei a fost subiectul multor studii. Utilizarea lor ca produse conservate sau afumate este practicată în Asia și America de Nord, dar în ultimul caz piața este reprezentată mai ales de către asiatici.

Utilizarea speciei C. fluminea ca sursă artificială de perle a fost analizată de unii autori, cu concluzii pozitive.

C. fluminea poate fi utilizată ca bioindicator de virusuri: sunt citate cazuri în care scoicile au absorbit peste 99% din virusuri. A fost documentat cazul de biofiltrare a virusului avian din ape infestate, aceasta ducând la o reducere a potențialului infecțios al apelor respective. Unele beneficii în sănătatea umană au fost raportate prin utilizarea scoicii ca bioindicator funcțional în ape uzate și de irigație infestate cu Giardia și Cryptosporidium.

Faptul că specia prezintă toleranțe ridicate la condițiile de mediu, este rezistentă la poluare și degradarea calității apei și este larg distribuită, îi conferă și alte aplicații cum ar fi: animal de laborator pentru diverse tipuri de studii și analize (bioacumulare, studii de ecotoxicologie etc.), în biofiltre (animal filtrator în treapta terțiară de epurare a apelor uzate), bioindicator prin parametri biologici și biochimici ai condițiilor de calitate ale apei etc.

Din cele enunțate anterior reiese că expansiunea și colonizarea acestei specii în aria de interes poate constitui atât o resursă ecologică cât și economică în anumite condiții și cu respectarea unor măsuri sanitare și veterinare stricte.

Măsurile de control și eradicare sunt de asemenea de luat în considerare. Despre prevenire este mult prea târziu să se mai amintească, deoarece specia este deja prezentă în toată Dunărea, iar acolo unde a găsit resurse și condiții de habitat (de exemplu în Nera inferioară) a ocupat deja și alte habitate. Nu apare în majoritatea râurilor din sit, pentru simplul motiv că acestea sunt frecvent fie ape temporare fie râuri cu regim variabil, în general cu curgere rapidă, albie pietroasă și care nu prezintă sedimente stabile care pot constitui microhabitate favorabile pentru colonizare. Dar este corect să afirmăm că acolo unde aceste condiții există, specia este sigur că va coloniza locurile cu pricina. Despre eradicare putem spune multe, dar mai ales faptul că încă nu s-a găsit nici o măsură eficientă și justificată pentru a elimina C. fluminea dintr-un ecosistem lotic întreg. Recomandăm să nu se ia niciodată măsuri chimice sau microbiologice drastice în scopul eliminării acestei specii sau altor elemente alohtone, deoarece acestea vor otrăvi toată Dunărea și ecosistemele adiacente și se vor întoarce împotriva comunității umane inclusiv. Măsuri de control trebuie luate în special pentru a preveni sau a limita intoxicarea animalelor domestice și a oamenilor din zonă, prin consumul inadecvat, direct sau indirect, al acestor viețuitoare. Evident că merită să se considere obținerea de făină de scoci prin mojararea lor în mori și utilizarea produselor ca aditive furajere, dar aceasta trebuie reglementată și să facă obiectul unor măsuri de control. Ar ajuta reglementări și elaborarea de proceduri tehnice și metodologice în acest sens.

Măsurile de control și de reducere a efectelor adverse asociate cu specia Corbicula fluminea în P.N.P.F. ar fi următoarele:

– Metode tehnice, mecanice sau fizice: se referă la coborârea nivelului apei (naturală în sezonul cald, sau artificială considerând această posibilitate prin prezența barajelor de la Porțile de Fier) care va fi asociată cu mortalitatea în masă, mai ales în zonele unde se desfășoară cu precădere reproducerea (zone de mal, zone umede, golfuri fluviatile).

– Controlul răspândirii ulterioare: limitează potențialul de răspândire a acestei specii în alte ape ale României și ale țărilor învecinate. Se poate realiza prin limitarea transportului sedimentelor extrase și transportate pe barje, spălarea și dezinfectarea bărcilor, a pontoanelor mobile sau a altor mijloace flotabile cu folosințe diverse, atunci când sunt duse din apele infestate în zone în care specia încă nu a ajuns etc. Transportul acestei specii și a multor altora (Dressena spp. de exemplu) s-a făcut frecvent prin bărcile de agrement care au fost purtate fără nici o opreliște și fără a respecta măsuri igienice în diversele bazine ale Europei. Și alte echipamente, cum ar fi drăgi, plute, plase de pescuit etc. ar trebui curățate cu apă clorinată sau fiartă înainte de a fi duse în alte ape sau alte bazine hidrografice.

– Control biologic: în acest moment nu cunoaștem nici o tehnică sau metodă biologică de succes care să elimine specia țintă. Există totuși sugestii de posibilități de control biologic prin raci și specii de pești bentonofagi, dar acestea ridică noi probleme.

2. Dreissena bugensis (Andrusov, 1897) syn. Dreissena rostriformis bugensis (Andrusov, 1897)

Subliniem că această specie este alohtonă invazivă și nu a fost inclusă în caietul de sarcini al proiectului de față. Ea este asemănătoare, înrudită, are adaptări și valențe ecologice similare cu Dreissena polymorpha care este specie autohtonă, dar care are de asemenea un caracter invaziv în apele din interiorul țării. Dacă în Dunăre, specia din urmă este nativă, relativ recent a apătruns în apele din Moldova centrală și de nord și numai în urmă cu câțiva ani a fost semnalată în Transilvania, în bazinul mijlociu al Oltului. Elementul alohton D. bugensis a devenit recent mult mai frecvent în tronsonul de Dunăre inclus în P.N.P.F. și este mult mai abudent decît specia nativă D. polymorpha. Deoarece sunt foarte asemănătoare și au un comportament similar, vom trata comparativ cele două specii în cele ce urmează. Tot ceea ce produce sau afectează pe una dintre acestea, o afectează și pe cealaltă sau este caracteristică și celeilalte. Problema este însă că specia invazivă străină ia locul celei autohtone, respectiv o înlocuiește în nișa ecologică.

2.1. Date generale

Foarte asemănătoare cu Dreissena polymorpha (a se vedea descrierea de la aceasta) dar este mai lată, mai masivă, nu are curbura caracteristică speciei D. polymorpha și nici muchia ascuțită laterală a acesteia (Fig. 68 și 69). Valvele sunt mai rotunjite, muchia nu este ascuțită ci apare ca o ridicătură boantă laterală, iar modelul în dungi este ocazional prezent numai în zona mijlocie a valvelor, fiind șters până la absent spre părțile terminale. Apexul este mai bont decât la specia autohtonă.

Fig. 68 (sus) și 69 (jos). Dreissena bugensis syn. Dreissena rostriformis bugensis (sus: habitus; jos – atașată de valvele unui individ de Unio tumidus).

Populează aceleași ape ca și specia autohtonă, de obicei ape stagnante sau ușor curgătoare din sectorul de câmpie, animalele fiind fixate cu bissus de substraturi tari, de pietre, lemn, sau cochilii și valve ale altor moluște etc. Specia se răspândește natural și artificial, prin diverse strategii: larve veligere, diverși vectori biologici și abiotici, inclusiv prin mijloace mediate antropogen (bărci infestate mutate dintr-un bazin hidrografic în altul, materiale de construcție expuse, mijloace de transport, efecte industriale, transport de sedimente etc.). Larva este planctonică, înoată liber în masa apei și de dimensiuni foarte mici. Orice colonizare prin materiale infestate (sau alt mecanism) într-un punct al unui nou bazin hidrografic poate, și în cele din urmă va avea, ca efect popularea cu această specie a întregului bazin siuat în aval de nou stabilita colonie. Răspândirea mediată de vectori biologici se va adăuga mecanismului de dispersie naturală, de exemplu prin intermediul păsărilor de baltă, care vor contribui prin zoochorie la distribuția bivalvelor. Zonele de ape cu curgere înceată sau stagnante, cu adâncimi mici, din apropierea malurilor, cu sedimente mai fine, sunt habitate preferate atât de păsări cât și de scoicile juvenile, respectiv de larvele acestora. Atașarea de corpul păsărilor este un fapt frecvent și dovedit, la fel și forezia care va contribui la o rapidă răspândire, din aparoape în aproape, în toate direcțiile în care se deplasează și păsările respective.

Originar provine din cursul inferior al Niprului, fiind în plină expansiune începând cu ultimele 2-3 decenii. În Dunăre, sectorul din România, a fost identificată în premieră în 2003, iar actual este răspândită discontinuu în tot cursul acesteia și în golfurile fluviatile, respectiv la gurile de vărsare ale altor ape. Am identificat specia și în brațele Dunării, respectiv în zone umede din P.N.P.F. și din Balta Brăilei.

2.2. Distribuția speciei în P.N.P.F.

Specia D. bugensis apare frecvent împreună cu specia D. polymorpha cu care, de altfel, este înrudită și au adaptări și preferințe ecologice foarte asemănătoare, în tot cursul din P.N.P.F. al Dunării, în golfuri fluviatile și în zonele umede adiacente. Nu am identificat specia (încă) în râurile afluente ale Dunării din sit, probabil din cauza faptului că având o larvă veligeră nu a reușit să înoate împotriva curentului acestora și să colonizeze cursurile lor. Râurile din sit, în majoritatea lor, au albii pietroase, sunt rapide, coboară din munți de mică altitudine dar prezentând toate caracteristicile unor cursuri de munte, având debite variabile și perioade cu caracter torențial, motiv pentru care nu numai această specie, dar și specia soră D. polymorpha, precum și Corbicula fluminea și Sinanodonta woodiana nu sunt compatibile cu existența celor mai multe ecosisteme lotice din sit. Încă nu am identificat-o în sectorul inferior al Nerei, unde ar fi condiții propice pentru colonizare, dar credem că aceasta este numai o condiție provizorie.

Următoarele aspecte vor fi tratate după ce vom descrie și caracteriza și specia înrudită, autohtonă, Dreissena polymorpha deoarece sunt aspecte comune de care trebuie să ținem seama! Prin urmare, vom descrie efectele asupra habitatelor, a speciilor autohtone și asupra ecosistemelor din P.N.P.F., efectele socio-economice și sanogenetice, respectiv posibilități de combatere, extragere și valorificare, împreună pentru speciile Dreissena bugensis și Dreissena polymorpha.

3. Dreissena polymorpha (Pallas, 1771)

3.1. Date generale

Cochilie alungit-subtriunghiulară, relativ dilatată, având pe partea externă a valvelor o carenă dezvoltată, ascuțită, de la apex până în zona dorsală, mai evidentă anterior (Fig. 70.). Partea dorsală este puternic curbată, cea ventrală este ușor concavă sau dreaptă. Apex ascuțit poziționat anterior. Culoarea cochiliei este gălbuie-măslinie până la verzuie, ornamentată cu dungi mai închise, brune sau gălbui-brunii, dispuse de obicei în zigzag. Interiorul valvelor are un colorit deschis, alburiu sau albăstrui. Cochilie subțire, opacă, destul de solidă, ligament drept, anterior. Pe partea ventrală se observă frecvent smocuri de fire ale mușchiului bissual, de culoare negricioasă. Animalul se fixează pe substrat solid (diguri de beton sau alte materiale, pietre, bușteni, cochilii ale altor bivalve sau gastropode etc.) cu ajutorul bissusului. Lungime între 20-40 mm, lățime de 10-20 mm, grosime de 12-25 mm, ocazional și mai mari.

Fig. 70. Dreissena polymorpha (habitus).

Trăiește în lacuri, canale ușor curgătoare, râuri și fluvii în sectoare de câmpie, bălți inundate, în multe habitate din Delta Dunării, lunca inundabilă a zonelor inferioare ale râurilor. Animalele de obicei formează colonii și agregate foarte mari (voluminoase), din mulți indivizi care se atașează de substrat și unul de celălalt cu ajutorul bissusului.

Arealul nativ curpinde bazinul ponto-caspic, în zonele inferioare (de câmpie) ale râurilor care se vărsau direct în Marea Neagră sau Marea Caspică, pe Dunăre urcând cam până la confluența cu râul Sava. În ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii, această specie s-a răspândit în toată lumea, pe majoritatea continentelor, producând efecte grave asupra ecosistemelor și alterând inclusiv funcțiile economice ale acestora. În România, deși situată în centrul arealului de răspândire, până în urmă cu 50 de ani aceasta nu se găsea decât în câteva bazine, în zone inferoare ale râurilor tributare Dunării. Grossu (1962) amintea Dobrogea, Delta Dunării și unele ape din Muntenia. Noi am găsit-o în anii 2000 în Moldova, iar ceva mai recent (2008) și în bazinul mijlociu al Oltului, în apropiere de Avrig. Expansiunea speciei este în plin progres.

3.2. Distribuția speciei în P.N.P.F.

Apare în aceleași condiții, habitate și zone ca și, frecvent împreună cu, Dreissena bugensis. În prezent este mai puțin frecventă și mai puțin abundentă decât specia alohtonă invazivă. Este răspândită în tot cursul Dunării, frecvent în zonele situate mai aproape de mal, în golfuri fluviatile și zone umede.

3.3. Impact

Ambele specii sunt prădate de diverse specii de păsări de apă dar și de pești, fapt care implică pe de o parte o creștere a resurselor trofice și ale intrărilor energetice pentru rețelele trofice, cu efecte relaționate corespunzătoare, dar și noi căi de intrare ale unor elemente și compuși chimici, dar și ai unor paraziți, în structura trofodinamică a sistemelor ecologice. Inamicii speciilor de Dreissena spp. sunt diverși ca număr, apartenență taxonomică și natură a relațiilor interspecifice, cunoscându-se 176 de specii prădătoare, 34 taxoni de paraziți și 10 specii competitoare pentru hrană și spațiu. Cele mai multe dintre aceste specii au fost raportate pentru specia autohtonă D. polymorpha, în timp ce datele pentru taxonul alohton D. bugensis sunt mult mai sărace. Un motiv este legat evident de istoria invazivă recentă a ultimei specii, fapt care nu a permis încă acumularea de cunoștințe. Oricum, în multe surse se subliniază faptul că din cauza similarităților evolutive, a adaptărilor și a nișelor ecologice, se poate prognoza că dușmanii acestor specii sunt foarte asemănători, dacă nu cumva identici în cea mai mare parte, la fel ca și efectele și implicațiile pe care acestea le exercită în structura, dinamica și funcțiile sistemelor ecologice.

În afară de păsările și peștii care se hrănesc cu bivalve adulte fixate de substrat, dar și cu stadiile larvare, sunt cunoscuți și mulți alți prădători, cum ar fi copepode, celenterate, lipitori, raci și alte crustacee, broaște țestoase, precum și unele rozătoare. Dintre speciile care se află în competiție cu dreissenidele pentru substrat sunt spongieri, celenterate, amfipode, briozoare și alte specii de moluște. În Europa cel mai comun parazit al speciei D. polymorpha este trematodul Bucephalus polymorphus. Frecvența ocurenței acestuia în coloniile de scoici nu depășește 10-20% din efectivul populației gazdă. Dar nu se recomandă ultilizarea acestui parazit, ca de altfel nici a altor trematode, pentru controlul biologic al populațiilor de dreissenide, deoarece comportă mari riscuri și pentru alte specii care nu sunt vizate, de exemplu pentru pești și păsări de baltă, care sunt de asemenea atacate de acești paraziți.

Dintre pești, în Europa au fost documentate 10 specii care se hrănesc cu larvele acestor bivalve. Peștii cunoscuți, în continentul european, ca fiind prădători ai bivalvelor atașate de substrat aparțin la 27 de specii incluse în 9 familii. Dintre cei mai comuni prădători în spațiul din care facem și noi parte, sunt peștii din familia Cyprinidae, dintre care amintim aici pe Rutilus rutilus, Blicca bjorkna, Abramis brama. Dintre păsările prădătoare ale acestor scoici sunt recunoscute 21 de specii în Europa (de exemplu Aythia ferina și Bucephala clangula). Acestea pot să reducă cu mai mult de 90% densitatea scoicilor în apele puțin adânci din apropierea țărmului. Au fost de asemenea semnalate modificări ale rutelor de migrație la unele păsări, pentru ca acestea să profite de resursa trofică în cauză.

Peste 40 de specii de paraziți sunt cunoscuți la D. polymorpha; la D. bugensis numărul este mai mic, dar este posibil ca această situație să fie asociată cu numărul mult mai mic de studii desfășurate până în prezent. Unele studii (de exemplu Karatayev și colab. 2000) indică faptul că D. rostriformis este mai puțin susceptibilă de a fi infectată de paraziți, respectiv este mai rezistentă la atacuri parazitare, decât specia D. polymorpha. Dar, până în prezent, tot ceea ce se cunoaște despre inamicii acestor specii nu constituie o bază pentru dezvoltarea unui sistem biologic de combatere, deoarece efectul speciilor cu care bivalvele dezvoltă relații adverse este limitat și nu avem dovezi ale unui impact semnificativ major asupra vieții lor.

Efectele acestor două specii asupra habitatelor acvatice se referă în mod special la modificările fizice datorate aglomerării, formând complexe tridimensionale de structuri de bivalve vii și valve ale organismelor decedate, producerea de materii fecale și pseudofecale care vor fi preluate de (dar totodată vor favoriza și încuraja) sectorul detritivor-descompunător al ecosistemelor, precum și la filtrarea apei ca urmare a hrănirii lor, care se va repercuta asupra regimului de oxigen, de transparență și a procesului de sedimentare. Ca urmare a modificării habitatelor, aglomerările de dreissenide vor atrage grupe diverse de viețuitoare care vor beneficia trofo-energetic și în diverse alte modalități (de exemplu folosirea coloniei ca adăpost și substrat) de prezența acestora. Reducerea suspensiilor și a substanțelor colidale din masa apei, accelerarea ratei de filtrare, va determina incidența luminii în proporție mai ridicată spre albie, fapt care va modifica condițiile de expunere și va favoriza dezvoltarea vegetației acvatice. Prin aceste efecte sinergice speciile de referință sunt un factor al aluvionării și colmatării albiilor. Pe de altă parte dezvoltarea lor în masă este un factor al creșterii biodiversității și al structurilor bentonice, prin dezvoltarea unor rețele de relații interspecifice de diverse categorii. Acționând ca biofiltratori, scoicile sunt totodată și un factor al controlului înfloririi apei precum și al epurării naturale.

Bivalvele din aceste specii sunt considerate ca ”ingineri ecologici”, respectiv drept taxoni care controlează, direct sau indirect, disponibilitatea resurselor pentru alte organisme, prin faptul că acestea cauzează modificări ale stării fizice ale materialelor biotice sau abiotice.

În calitate de filtratori ai suspensiilor din masa apei, dreissenidele sunt funcțional diferite de majoritatea nevertebratelor bentonice dulcicole. Filtrarea fiind realizată cu o intensitate și eficacitate ridicată, ținând seama atât de proprietățile anatomo-fiziologice, dar și de abundența copleșitoare a acestor specii, prin bioactivitatea lor ele transferă cantități enorme de materie și energie din masa apei spre sedimente, respectiv spre bentos, asigurând o relație extrem de puternică și directă între componenta planctonică și cea bentonică a ecosistemelor. Acest proces se mai cunoaște și sub denumirea de cuplarea bentic-pelagică sau ”bentificare”, inducând prin aceasta modificări majore în procesele ecosistemelor invadate. Activitatea filtratoare a acestor bivalve determină creșterea transparenței apei, descreșterea concentrației de seston și materie organică, a deficitului biochimic de oxigen, în paralel cu creșterea concentrației de amoniu, nitrați și fosfați. Deoarece D. bugensis are rate de filtrare mai ridicate decât D. polymorpha, prima exercită și un impact mai puternic asupra mediului, a habitatelor și comunităților, asociat cu filtrarea, în comparație cu cealaltă specie. În același timp, D. bugensis excretă mai puțin amoniu și fosfați decât congenera ei.

Impactul asupra biodiversității este de asemenea amplu documentat și discutat. Reducerea planctonului prin biofiltrarea scoicilor, a redus resursele trofice ale ihtiofaunei planctonofage, ceea ce determinat scăderea disponibilului energetic pentru peștii ihtiofagi și în cele din urmă a avut repercusiuni negative asupra piramidelor trofice acvatice și a contribuit la descreșterea economiei bazate pe pești. Primele care au de suferit în decursul deceniilor care urmează acestor invazii sunt comunitățile antropice locale care se bazează într-o oarecare măsură pe pescuit. Contrastant cu cele enunțate anterior este capacitatea unor pești de a consuma larve sau bivalve atașate de substrat. O serie de pești includ aceste specii, în diverse stadii ale dezvoltării, în dieta lor, prin aceasta bivalvele constituind o resursă trofică suplimentară în apele invadate.

Un alt aspect este cel de vectori ai unor agenți patogeni, care afectează nu numai nevertebratele ci și diverse specii de vertebrate, omul inclusiv. D. bugensis este gazdă pentru aproxmativ 20 de taxoni de paraziți și comensali, dintre care amintim ciliate, trematode, nematode, oligochete, chironomide și acarieni. Unii trematozi care se dezvoltă în bivalve vor parazita în stadii adulte peștii sau păsările de apă (trematode din familia Echinostomatidae). Prin aceasta invazia dreissenidelor poate conduce la înrăutățirea riscurilor de epizootii în zonele cu ape infestate.

Bivalvele se atașează fizic foarte frecvent de alte viețuitoare (de exemplu pe bivalve autohtone) pe care nu le mai părăsesc, ceea ce împietează asupra capacității celor din urmă de respirație și hrănire, interferează negativ cu capacitatea lor de reproducere, ducând cu o frecvență ridicată la moartea animalelor folosite ca substrat. Relația de epecie se transformă într-una de parazitare cu consecințe nefaste. Bivalvele autohtone din familia Unionidae sunt în mod deosebit influențate negativ de dezvoltarea dreissenidelor pe valvele lor. În apele invadate cu Dreissena spp. fauna autohtonă de scoci mari este în evident regres.

Efecte socio-economice și sanogenetice ale speciilor Dreissena bugensis și Dreissena polymorpha

Impactul exercitat de speciile Dreissena (rostriformis) bugensis și de Dreissena polymorpha prezintă diverse aspecte: asupra mediului efectele lor sunt atât pozitive cât și negative, așa cum a fost dezbătut anterior, dar asupra folosințelor umane (ape, sedimente, bunuri și servicii ale ecosistemelor lotice danubiene), asupra economiei, a sănătății umane și a animalelor domestice, ca și asupra dimensiunii culturale a ecosistemelor, impactul acestor specii este caracterizat ca fiind de factură negativă. Dar, ca organisme filtratoare care se dezvoltă în masă, atingând densități și mase care depășesc frecvent pe cele ale tuturor celorlalte organisme bentonice, ele îndeplinesc totodată și rolul de filtratori naturali ai apelor poluate, fiind un factor generator de epurare naturală și de menținere a calității apelor și a funcțiilor sistemelor ecologice acvatice. Prin urmare prezintă roluri contrastante, în funcție de perspectiva și modul de definire al efectelor lor.

Prin modul lor de viață, de a crea colonii uriașe agregate cu ajutorul bissusului, scoicile vii și moarte acoperă și formează depuneri și bariere redutabile, materiale de colmatare și înfundare a sistemelor de preluare și distribuție ale apelor municipale, industriale și private, exercitând un impact economic deloc de neglijat. Ele formează prin acumulare obstacole majore, diminuând debitul conductelor și canalelor, alterând fizic regimul de curgere și de eroziune, determină creșterea coroziunii materialelor de construcție, iar la agregări în masă pot obtura cu desăvârșire orice mijloc (conductă, canal etc.) de transport al apei. Porțile ecluzelor și alte părți mobile ale instalațiilor subacvatice sunt frecvent împiedicate să desfășoare funcțiile pentru care au fost proiectate și construite, din cauza dezvoltării și aglomerării acestor animale. Costurile asociate cu îndepărtarea acestor depozite de bivalve nu sunt deloc de neglijat.

Aspecte pozitive asociate cu modul lor de hrănire, prin filtrare, se referă la rolul lor în epurarea naturală (așa numita”autoepurare”) a apelor. Astfel, amintim dintre efecte, reducerea suspensiilor și facilitarea depunerii acestora în sedimente (bentificarea definită anterior), curățirea apelor, reducerea planctonului, determină scăderea atât a poluării anorganice, a celei organice cât și a microbionților (bacterioplancton) din masa apei, implicit reducerea densității unor agenți patogeni (germeni coliformi de exemplu). Această dualitate: a serviciilor benefice și a celor negative, este o caracteristică pregnantă a multor bivalve.

Reducerea planctonului prin biofiltrare, cu atât mai drastică cu cât abudența acestor organisme în zonele invadate este uriașă, conduce, așa cum am amintit, la descreșterea recoltei piscicole potențiale, prin alterarea într-un proces de cascadă a resurselor trofice și a circulației materiei prin ecosisteme. Paraziții pe care dreissenidele îi găzduiesc se pot dezvolta și pot ataca în anumite stadii pești și păsări, motiv pentru care impactul epizootic și epidemiologic nu este deloc de neglijat.

Impactul social este mai evident în zonele turistice în care sunt amenajate plaje și sectoare de baie. Scoicile acestea au valve tăioase, mărind incidența accidentelor și tăieturilor, care cel mai frecvent cauzează lacerații la nivelul membrelor inferioare ale oamenilor. Aceasta duce la mărirea incidenței infecțiilor cu diverși agenți patogeni din apă, cum ar fi Leptospira interrogans (un spirochet obligat aerob, gram-negativ) care cauzează boala sau sindromul Weil. În zonele amenjate cu plaje de pe care se retrage apa în unele evenimente sau anotimpuri, bivalvele sunt expuse la aerul atmosferic și mor în masă, degajând un miros pestilențial și alterând sanogenetic ariile recreative. Sunt cunoscute cazuri în care amenajările turistice și-au pierdut funcționalitatea din această cauză.

Prin atașarea și dezvoltarea în masă de orice obiect submers, dreissenidele pot obtura conducte și țevi ale diverselor construcții, pot îngreuna și determina scufundarea diverselor obiecte, ruperea plaselor de pescuit, reducerea flotabilității și a funcționalității bărcilor, plutelor etc.

3.4. Metode de combatere și valorificare ale speciilor Dreissena bugensis și Dreissena polymorpha

Aceste aspecte le tratăm împreună din cauza similarităților ecologice, de habitat, comportament și a efectelor lor. Subliniem că în studiile anterioare în zona de interes (Sîrbu 2004) una dintre speciile co-dominante din cadrul asociațiilor bentonice era D. polymorpha. În studiul desfășurat în toamna anului 2016 a fost identificat această specie în diverse tronsoane ale Dunării, dar în toate cazurile aceasta avea valori de abundență și dominanță mult mai reduse decât am evaluat în urmă cu peste un deceniu. Specia alohtonă D. bugensis a fost mult mai numeroasă decât specia nativă, fapt care indică o înlocuire treptată a speciilor în aceeași nișă ecologică. Deși apar împreună, în majoritatea cazurilor specia alohtonă o depășește în termeni de abundență și de biomasă pe cea nativă. Nu putem fi siguri, dar există posibilitatea ca, pe substrat solid, oriunde se vor întâlni condiții favorabile pentru fixarea coloniilor, specia D. bugensis nu numai s-o înlocuiască pe D. polymorpha, dar să devină și specia dominantă în cadrul comunităților bentonice. Aceasta este o ipoteză de lucru care va merita verificată în viitoarele studii. Nu în ultimul rând insistăm asupra faptului că specia invazivă este încă în plin proces de expansiune și de afirmare în Dunăre, posibil și în alte ape din interiorul țării noastre, iar efectele asupra ecosistemelor și pagubele care vor fi aduse economiei umane vor crește exponențial în următorii ani.

Speciile genului Dreissena sunt puțin cunoscute ca având potențial beneficial pentru om, dar există în curs de studiu diverse aspecte ale posibilităților de utilizare ale lor. Unul dintre acestea este capacitatea lor de a bioacumula metale grele și a fi folosite, ca urmare, drept bioindicatori ai poluării cu acestea.

În ceea ce privește combaterea, cea mai sigură metodă, din păcate tardivă în cazul apelor din România, este cea de prevenre a introducerii lor. Luarea unor măsuri de conștientizare și igienizare a obiectelor contaminate sau care au fost expuse în ape infestate este posibilă, dar este mult prea târziu pentru apele din P.N.P.F. iar în restul țării foarte probabil nu ar avea nici un efect.

Odată ce speciile de Dreissena au invadat un bazin hidrografic, eradicarea lor devine imposibilă. Nu dispunem de nici o tehnologie sau metodă fezabilă de distrugere a acestor invadatori, care să nu afecteze drastic calitatea apelor și a comuntăților din zonă, a oamenilor inclusiv. Prin urmare, orice recomandări de eradicare ar fi pur teoretice, deoarece cele existente implică costuri și repercusiuni mai mari decât cele asociate cu prezența acestor specii în ape.

Tratarea și curățirea suprafețelor invadate, a canalelor, turbinelor, a structurilor submerse ale construcțiilor de diverse scopuri, conducte, țevi etc. se face prin diverse tehnici. Sunt cunoscute o serie de tehnici, mecanice și chimice, care implică dragarea canalelor, curățirea cu diverse lame sau paleți, rașchete, jeturi de apă sub presiune, apă fierbinte etc. Sprayuri de 5 minute cu apă încălzită la 60 de grade Celsius au fost folosite cu succes pentru distrugerea animalelor. Problema este că aceste tratamente trebuie realizate periodic, deoarece mai devreme sau mai târziu, suprafețele cu pricina vor fi din nou acoperite cu bivalve. Expuneri la, sau descărcări de, impulsuri de curent alternativ de voltaj redus, au fost de asemenea folosite cu un succes relativ. Îmbrăcarea părților submerse ale construcțiilor cu rețele de fibre metalice prin care curge un curent alternativ de intensitate slabă, în scopul prevenției atașării bivalvelor, s-a dovedit a fi o metodă fezabilă, dar costisitoare.

O serie de metode de control biologic au fost de asemenea încercate. Molloy și col. (2004) descriu experiențe încununate de succes privind tratarea culturilor de Dreissena spp. cu bacteria Pseudomonas fluorescens sușa CL01454A, care a determinat mortalitatea a peste 90% din adulții bivalvelor aparținând ambelor specii (Dreissena polymorpha și Dreissena bugensis). Adulții mor din cauza unei intoxicații produse de un anumit compus prezent în celula bacteriană. Acest compus, ca de altfel expunerea experimentală, pare să nu aibă efect asupra altor specii (sursa: www.cabi.org). Această descoperire este patentată recent și urmează să fie comercializată. În SUA s-a mai încercat cu succes și controlul speciilor de Dreissena cu ajutorul unei specii de pești (Lepomis microlophus) a cărei densitate a fost crescută, dar această metodă este mai mult decât limitativă pentru apele noastre, unde specia cu pricina nu trăiește și introducerea ei ar fi o nouă amenințare cu repercusiuni posibile agravante. Din câte cunoaștem, până la această oră, speciile noastre de pești nu pot realiza un control eficient al bivalvelor dreissenide.

Controlul chimic nu îl recomandăm în nici un caz. Evident, se cunosc substanțe moluscicide, dar acestea au efecte intolerabile asupra calității apei, a altor specii, a întregii comunități și a folosințelor umane. Nu în ultimul rând putem lesne otrăvi apele, alte specii și oamenii care locuiesc în zonă. Numai din considerente informative amintim aici (dar subliniem ca nu cumva aceste tratamente să fie încercate în P.N.P.F.) că multe tehnologii de combatere au fost dezvoltate pe seama utilizării unor substanțe ca clorul, bromina, ozonul, compuși de hidrocarburi aromatice, amoniu etc. Pentru a curăți un sistem de ape cu circuit închis, clorinarea urmată de îndepărtarea compușilor cu clor, a fost folosită cu succes în unele cazuri. Cunoscându-se faptul că în toate cazurile pagubele și efectele sunt mult mai grave decât beneficiile utilizării acestor substanțe, aceste tehnologii nu se aplică. Dar în continuare sunt multe studii și biotehnologii experimentale care caută noi soluții, motiv pentru care păstrăm o rezervă în privinșa posibilității de utilizare viitoare ale unor metode chimice, biochimice sau biologice eficiente de control. Subliniem că la această oră nu există nici o metodă radicală viabilă și nici un program integrat de management al oricăreia dintre aceste două specii nu a fost încă elaborat și cu atât mai puțin implementat.

Desecarea, în sensul reducerii nivelului apelor, în manieră controlată, planificată și responsabilă, pentru a elimina din golfuri și zone cu adâncimi mici, mai multe dintre agregările speciilor de moluște invazive, este una dintre cele mai eficiente metode, cele mai posibile (depinde de înțelegerea cu managerii hidrocentralelor), mai eficiente și care implică costuri reduse, precum și efecte tolerabile pentru comunitățile umane, respectiv pentru ecosisteme și peisaj.

4. Sinanodonta woodiana (Lea, 1834)

Fig. 71. (sus) Exemplare de Sinanodonta woodiana dragate din Dunăre; Fig. 72 (jos) S. woodiana (habitus).

4.1. Date generale

Valve mari (cea mai mare scoică de apă dulce și cea mai masivă, respectiv grea), forma generală circular-ovală, ventral puternic curbată. Marginea dorsală este ușor divergentă de axa mediană longitudinală, înălțimea maximă fiind amplasată după linia mediană verticală. Umbonele evident, proiectat ușor peste marginea dorsală. Suprafața rugoasă, striată, prezintă șanțuri largi, mai evidente în zona umbonelui, cu spații între acestea, paralel-curbate cu striurile de creștere. Culoarea maronie roșcată până la întunecată, frecvent cu raze divergente mai deschise la culoare. Dimensiuni de 90-250 mm lungime, înălțimi de 110 mm, raportul lungime/grosime în general mai mic de 3/1 (Killeen și colab. 2004).

Ecologie: Dintre bivalvele unionide este cea mai rezistentă și tolerantă la condițiile de mediu, fiind frecvent asociată cu condiții extreme (poluare în limite tolerabile pentru aceste animale, salinitate ușoară, temperaturi medii relativ ridicate, condiții de eutrofizare etc.) care de obicei sunt peste limitele de suportabilitate ale celorlalte specii de bivalve mari. Este întâlnită într-o mare varietate de ape, stagnante și curgătoare, naturale și artificiale (lacuri de baraj), din Delta Dunării până în sectoarele de deal și podiș. În România a devenit cea mai frecventă specie de bivalve unionide în apele de câmpie respectiv de șes. În mod caracteristic prosperă în ape eutrofizate cu substrat mâlos (Glöer 2015).

Răspândire: Arealul original este Extremul Orient. În Europa a ajuns cu crapii fitofagi aduși din bazinul râului Amur la iazurile piscicole de la Cefa în anii 1960 – 1970. Aproape sigur a venit în stadiu de glochidii, ectoparazite pe branhiile și înotătoarele crapilor introduși, fiind semnalată în premieră de A. Sárkány-Kiss în 1979 (Sárkány-Kiss și colab. 2000). În ultimele decenii s-a răspândit în toate țările Europei și în majoritatea celorlalte continente. Arealul ei este în continuare în extindere și în România. Abia anul trecut a fost semnalată în bazinul mijlociu al Oltului.

4.2. Distribuție specie în P.N.P.F.

Specia este prezentă în Dunăre, în zonele cu sedimente mai stabile, de la grosier și până la mâl fin, mai ales în interiorul coturilor și în golfuri fluviatile, dar și în albia minoră, paralel cu țărmul, probabil în tot sectorul fluviului care este inclus în sit. Dintre afluenți am identificat numai valve goale în Nera moartă, în aval de Socol. Probabil trăiește și în sectorul inferior al Nerei, dar nu putem fi încă siguri de acest fapt. În golfurile Nerei, Mraconiei și Cernei am identificat densități mari și mulți juvenili în perioada octombrie-noiembrie a acestui an, semn că reproducerea se desfășoară cu succes îndeosebi în golfuri, cu ape mai liniștite, sedimente fine și probabil nutrienți în abundență mai mare.

4.3. Impact

Efectul asupra habitatelor nu diferă de cel al celorlalte specii de bivalve Unionidae (scoici mari de apă dulce) native. Preferă habitate cu sedimente foarte variate, suportînd însă cele mai fine straturi de mâl, ocazional cu o puternică încărcătură organică, motiv pentru care, din această familie, este specia pe care o întâlnim în habitate degradate și poluate, ocazional fiind singura în stare să supraviețuiască în condițiile ostile.

Efectele speciei S. woodiana asupra speciilor autohtone și a ecosistemelor sunt foarte complexe, manifestându-se atât direct cât și indirect. Ele diferă în general în funcție de stadiul de dezvoltare. Cel mai cunoscut este efectul de parazitare al peștilor în stare de glochidie. Glochidiile sunt larvele acestor scoici și ele trăiesc o perioadă de timp în mod parazitar (ectoparaziți) pe tegumentul, branhiile și înotătoarele peștilor. Spre sfârșitul perioadei larvare își dau drumul și cad pe fundul apei, unde vor forma bivalve juvenile. Douda și colab. (2014) au arătat că speciile de pești pierd în greutate ca urmare a parazitării cu glochidii de S. woodiana, parametrii fiziologici ai acestora sunt modificați, iar activitatea unor enzime este alterată. Astfel produce și pagube economice în iazurile piscicole.

Pe lângă aceasta, peștii sunt utilizați ca gazdă și de speciile de unionide native, astfel încât unele studii indică faptul că există o concurență pentru pești ca gazdă a glochidiilor în cadrul comunității de unionide. S. woodiana atinge maturitatea sexuală în primul an de viață, la o lungime a valvelor de 3-4 cm, mult mai devreme decât unionidele autohtone și au o longevitate medie de 12-14 ani. Această specie se reproduce de două sau trei ori pe an spre deosebire de speciile native, care în mod obișnuit se reproduc o singură dată. De asemenea, glochidiile speciei S. woodiana au o capacitate de infestare a peștilor superioară speciilor de unionide native, astfel încât prezența acestei specii, mai ales cu abundențe ridicate, poate influența în mod semnificativ populațiile de unionide native. Cappelletti și colab. (2009) citează mai multe habitate acvatice din Italia în care specia nativă Anodonta anatina a fost înlocuită parțial sau chiar în totalitate de S. woodiana. Prin urmare, prezența acestei specii poate avea ca efect reducerea diversității comunităților de unionide native, cu toate consecințele aferente, în sensul alterării structurii relațiilor interspecifice, a celor trofice și de altă natură.

Pe de altă parte, speciile de pești răpitori sau planctofagi care pot consuma scoicile sau glochidiile lor, au adesea o creștere mai rapidă datorită conținutului energetic mai ridicat al bivalvelor sau larvelor acestora. Acest fapt duce la o creștere a densităților populaționale ale unor specii de prădători, însă speciile native de pești, care nu pot să exploateze această resursă, se află în dezavantaj și în general suferă un declin masiv în termeni de densitate și biomasă.

S. woodiana servește ca sursă de hrană și pentru o serie de alte animale legate de mediul dulcicol, cum ar fi bizamul sau unele păsări moluscifage. Sunt dovezi că scoicarul (Haematopus ostralegus) se poate hrăni cu bivalve din această specie, atât în tetitoriul de cuibărit cât și în timpul migrației.

Diverse studii au arătat impactul negativ al S. woodiana asupra dinamicii populațiilor altor specii, mai ales bentonice. Populațiile dense de S. woodiana pot influența puternic dinamica altor specii. Unele dintre acestea pot beneficia de prezența valvelor de S. woodiana ca loc de refugiu din fața prădătorilor sau a condițiilor nefavorabile, sau de materiile fecale provenite de la această specie, bogate în materia organică.

Unele studii au pus în evidență relații între S. woodiana și diverse specii de simbionți, între care hidracarieni, chironomide, oligochete și trematode digenee.

Bivalvele sunt remarcabili ingineri ai ecosistemelor acvatice. Valvele, atât ale indivizilor în viață cât și cele ale organismelor moarte, constituie importante structuri pentru organismele bentonice. S. woodiana, în prezent larg răspândită pe Dunăre, produce o mare cantitate de valve, fiind astfel unul dintre principalii constructori ai ecosistemelor dunărene. Comparativ cu C. fluminea, valvele de S. woodiana atrag o comunitate mult mai densă și mai diversă de nevertebrate bentonice, probabil datorită dimensiunilor mult mai mari. Valvele oferă un spațiu mai mare de refugiu astfel încât adăpostesc multe organisme, aparținând la diferite specii, mai ales amfipode, alte bivalve, gastropode, trichoptere și oligochete. Rolul valvelor este important mai ales în sectoare cu substrat nisipos sau mâlos, adică tocmai cele în care S. woodiana este caracteristică și în care acestă specie oferă o mare cantitate de substrat solid, resursă indisponibilă în absența lor.

Efecte socio-economice și sanogenetice

După cum a fost amintit anterior această specie produce modificări ale fiziologiei peștilor care sunt parazitați de către larvele ei (glochidii), ducând la inhibiții ale activității enzimatice, încetinirea creșterii, dezechilibre etc., toate acestea putând cauza deprecierea vitalității, a reproducerii și acumulării de biomasă, fapte care se pot reflecta și în producția piscicolă a apelor invadate. De obicei aceste efecte nu sunt evidente și nici nu afectează piscicultura într-o manieră semnificativă, dar în sinergie cu alți factori (poluare, alte specii invazive) ele nu sunt de neglijat.

Eutrofizarea apelor asociată cu dezvoltarea masivă a algelor planctonice este o problemă care afectează multe sisteme acvatice în sezonul cald, în special lacuri și sectoare inferioare ale râurilor. Datorită dimensiunilor sale mari S. woodiana are o capacitate ridicată de filtrare a fitoplantonului dar și a altor suspensii solide. Respirația și hrănirea sa cauzează însă reducerea concentrației de oxigen dizolvat și a pH-ului apei, astfel încât pentru menținerea unor parametri optimi ai apei este necesar să se controleze densitatea scoicilor.

S. woodiana este capabilă de asemenea să bioacumuleze o serie de elemente, dintre care unele toxice, cum sunt Cd sau Pb, care pot să atingă concentrații tisulare foarte ridicate, de peste 50 mg/kg în cazul Cd.

4.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

La fel ca și în cazul speciilor de bivalve anterior menționate, larga extindere a habitatelor populate de S. woodiana, scoate din discuție atât prevenția cât și eradicarea la nivelul sitului. În prezent nu dispunem de nici o tehnologie sau metodă fezabilă de distrugere a acestor invadatori, care să nu afecteze drastic calitatea apelor și a comunităților din zonă, a oamenilor inclusiv. Nu recomandăm utilizarea metodelor chimice de combatere, din motive amintite și evidente. Desecarea, în sensul reducerii nivelului apelor și eliminarea apei din golfuri și zone cu adâncimi mici în care această specie se întâlnește cu preponderență și se reproduce intens, este una dintre cele mai eficiente metode și cu repercusiuni mai reduse asupra altor specii și a ecosistemelor din zonă.

Datorită capacității sale ridicate de acumulare a unor substanțe toxice (metale grele, compuși organoclorurați), S. woodiana poate fi utilizată ca bioindicator pentru monitorizarea calității apelor Dunării.

De asemenea, capacitatea ei de biofiltrare o recomandă pentru utilizarea în reducerea concentrației suspensiilor solide din apă, atât în habitate acvatice sau în cadrul treptei de epurare biologică, cât și în acvarii. În Asia S. woodiana a fost utilizată pentru bio-manipularea unor bazine acvatice în vederea reducerii densității fitoplanctonului. În unele magazine de specialitate este comercializată ca specie filtratoare de acvariu sau pentru iazuri artificiale.

O altă utilizare posibilă a scoicilor din această specie o constituie producția de perle artificiale. Un brevet pentru metoda de producere a perlelor artificiale utilizând scoicile din specia S. woodiana a fost depus în Italia de P. Berni și echipa sa în 2003, care a introdus S. woodiana în acest scop în Toscana.

Atât în aria de origine din estul Asiei cât și în anumite zone în care a fost introdusă, accidental sau intenționat, S. woodiana este consumată sau utilizată ca furaj. În cazul scoicilor care provin din Dunăre, la fel ca în cazul speciilor anterior amintite, nu recomandăm utilizarea lor ca hrană, nici pentru populația locală, nici ca furaj, datorită riscurilor toxicologice implicate. Mai mult decât atât, în cazul speciei S. woodiana există riscul confuziei cu speciile indigene de unionide, ceea ce ar putea avea un efect negativ asupra populațiilor lor, aflate și așa într-o situație precară, prezentând un trend descendent al dinamicii.

5. Potamopyrugus antipodarum (J.E. Gray, 1843)

5.1. Date generale

Cunoscut până relativ recent sub denumirea de Potamopyrgus jenkinsi, este un gastropod prosobranchiat de talie mică, cu cochilie oval-ascuțită, relativ rezistentă, cu 5-6 anfracte curbate, convexe, separate printr-o sutură adâncă, iar la mijlocul anfractelor (evident mai ales pe ultimele două) este un brâu filiform, paralel cu sutura, acoperit de peri chitinoși, care conferă aspectul unei carene (Fig. 73.); în aceeași populație pot să apară și forme carenate și exemplare la care acest caracter lipsește. Apertură ascuțit-ovală, cca 1/3 din înălțimea cochiliei. Peristom evazat, bont, continuu, acoperind deschiderea ombilicală. Cochilie de culoare variabilă de la galben-murdar, brun până la neagră. Dimensiuni între 4,5-7 mm înălțime, lățime de 2,5-3 mm; femelele sunt cu cca. 20% mai mari decât masculii, existând prin urmare un pregnant caracter de dimorfism sexual.

Fig. 73. Potamopyrgus antipodarum (habitus).

Ecologie: Trăiește în ape stagnante și curgătoare, salmastre și dulci, sub pietre, pe sedimente marginale, pe diverse părți ale vegetației submerse, dar și în mâlul bălților din lunca inundabilă (în mod caracteristic în Cerna inferioară, pe teritoriul P.N.P.F.). Prezintă largi valențe ecologice, este o specie tolerantă, generalistă, se poate reproduce și asexuat, aceasta facilitând succesul invaziei într-o nouă arie.

Gastropodul trăia originar în apele Noii Zeelande, de unde a fost adus, probabil în butoaie cu apă pentru folosințele marinarilor, în Europa (Anglia) și America Centrală și de Nord, la jumătatea secolului al XIX-lea. În România a fost identificat în premieră la jumătatea secolului XX în complexul lagunar Razelm-Sinoie (Grossu 1951; Grossu 1986). În mod interesant, această zonă era până nu demult singura cunoscută ca fiind populată de către specia menționată în țara noastră. A fost identificat în premieră în Banat, în râul Cerna, aval de Băile Herculane și până la câțiva km de Topleț (Sîrbu și colab. 2010), iar în anul 2016 a fost găsită de noi și în zona de vărsare a Cernei în Dunăre, pe teritoriul P.N.P.F.

5.2. Distribuția speciei

Numai în râul Cerna, de la nivelul Băilor Herculane și până la vărsare în Dunăre. Prezența ei limitată la acest râu foarte probabil este legată de chimismul particular al apelor acestuia, datorat deversărilor de ape termale minerale.

5.3. Impact

Specia P. antipodarum servește ca resursă trofică pentru unele specii de pești (Glöer 2015). La densități mari, așa cum este cazul în Cerna (unde este codominant cu celălalt gastropod alohton, Physella acuta), specia poate domina producția secundară și poate dezvolta densități și biomase care depășesc valorile maxime înregistrate în condiții naturale, anterioare invaziei. Ca urmare, acest gastropod poate altera rata de fixare a azotului în ecosisteme, deoarece animalele consumă o mare cantitate de alge verzi, fapt care conduce la o creștere a abundenței diatomeelor fixatoare de azot.

Unele studii (citate în www.cabi.org) indică faptul că P. antipodarum este capabil să dezvolte densități imense și să predomione în cadrul comunităților bentonice, să altereze circuitul materiei și fluxul energetic prin ecosisteme și să reducă creșterea altor specii, respectiv diversitatea comunităților bentonice.

P. antipodarum influențează direct peștii fiind o sursă de hrană cu valoare nutritivă scăzută și indigestă. Cu toate acestea, acolo unde predomină în cadrul comunității bentonice, el este consumat în cantități mari de unii pești, cum ar fi păstrăvul, sau de către diverse specii de păsări. S-a dovedit însă că majoritatea melcilor consumați supraviețuiesc trecerii prin tractul digestiv. Astfel, P. antipodarum nu doar înlocuiește surse de hrană bogate energetic, dar și reduce fitnessul indivizilor și șansele lor de supraviețuire. În plus, P. antipodarum a fost găsit în Europa ca fiind gazdă pentru specii ale genului Sanguinicola, care sunt importanți paraziți ai peștilor.

Pe lângă aceasta, tranzitul gastropodelor vii prin tractul digestiv al prădătorilor contribuie la răspândirea speciei și constituie un factor de posibilă trecere a paraziților de la gastropod la animalul care l-a ingerat.

P. antipodarum poate concura cu specii indigene de nevertebrate pentru resursele din aria invadată având ca rezultat inhibarea dezvoltării și chiar înlocuirea lor. Efecte negative sunt cunoscute și documentate asupra unor grupe bentonice, cum ar fi efemeropterele, plecopterele sau trichopterele (acestea servind ca bază trofică pentru mulți pești).

Rezistența gastropodelor la variații ale mediului, adaptările diverse (este o specie generalistă), creșterea rapidă, oportunismul și dezvoltarea unor densități mari îi conferă avantaje în invadarea unor noi ape. Impactul speciei se referă la alterarea structurii trofodinamice a ecosistemelor acvatice, deteriorarea serviciilor sistemelor, modificarea comunităților, a regimului nutrienților, reducerea biodiversității, amenințarea unor specii native.

Efecte socio-economice și sanogenetice

O problemă este legată de talia redusă și de modul prea puțin evident de viață, care concură la ignorarea speciei P. antipodarum de către autorități, profesioniști, precum și de către comunitățile locale. Este o specie care se identifică numai în urma unei căutări active și de către cunoscători. De aceea și efectele exercitate sunt ascunse și prea puțin cunoscute, dar și relativ rar studiate. Toate acestea, la care se adaugă și însușirile de specie euribiontă, oportunistă, îl recomandă ca un invadator de mare succes la nivel global.

Printre efectele economice cunoscute sunt cele exercitate prin impactul direct și indirect asupra peștilor. P. antipodarum are capacitatea de coloniza conductele de apă pe care le poate obtura, necesitând astfel lucrări periodice de curățire a acestora.

5.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Odată ce P. antipodarum s-a instalat, eradicarea este improbabilă în majoritatea locațiilor și adesea impractică acolo unde ar fi posibilă. Prin urmare, prevenția introducerii gastropodului în noi arii și controlul populațiilor existente este vitală pentru minimalizarea răspândirii sale.

Detectarea timpurie a acestei specii într-o zonă se face de obicei greu, necesitând personal instruit și cunoscător al acestor animale și al habitatelor potențiale preferate. Din acest motiv specia este de obicei identificată la mult timp după ce a colonizat noi sisteme ecologice acvatice. Și din aceste motive se recomandă informarea personalului de resort, agenți de mediu, inspectori, rangeri și cei potențiali interesați, printr-un program de informare și instruire de specialitate. Monitorizarea apelor pentru identificarea acestei specii se poate face și trebuie efectuată în mod planificat și periodic. Încă nu sunt cunoscute metode pentru a preveni introducerea acestei specii, dar alte metode care s-au dovedit a fi eficiente pentru a împiedica răspândirea altor specii de moluște acvatice s-au dovedit a fi fezabile și în acest caz. Interzicerea transportului și a deversării apei de balast în comerțul local sau internațional a dat rezultate. Examinarea produselor de acvacultură (introducerea de pești de cultură sau capturați într-un alt bazin, sau, în acest caz, mai degrabă interzicerea mutării peștilor din Cerna în zone încă neinfestate) este necesară pentru a opri sau a reduce probabilitatea de răspândire a gastropodului în cauză.

În cazul semnalării speciei este recomandat să fie chemat un specialist pentru a confirma identitatea taxonomică și a efectua o evaluare a abundenței, dar acestea pot fi realizate și de către personal instruit în prealabil din cadrul administrației sau de la agențiile de mediu. Un progam de monitorizare, care să includă tehnica (se recomandă filee și bentometre tip Surber), metoda (recomandăm utilizarea unui design de eșantionare sistematic în ceea ce privește amplasarea stațiilor pe râuri, iar într-o stație probele să fie colectate prin metoda stratificat-randomizată), periodicitatea (două evaluări pe an în râuri care au fost invadate, câte o evaluare pe râuri susceptibile de a fi populate, dar care nu sunt încă în evidență). În plus se recomandă organizarea unor cursuri pentru personalul care va efectua observațiile și monitorizarea în viitor (biologi, rangeri, agenți de teren etc.) în scopul cunoașterii speciilor prezente dar și a celor care pot fi identificate în viitor, respectiv a celor care sunt în plin proces de expansiune a arealului.

Întrucât răspândirea speciei P. antipodarum este adesea rezultatul activităților persoanelor private, este necesară conștientizarea publicului larg în legătură cu această specie, și în general a speciilor invazive. Recomandăm organizarea periodică a unor campanii de informare a publicului, în mod special a turiștilor din zonă, a pescarilor, a beneficiarilor sau deținătorilor de orice tip de acvacultură în aria sitului. În mod special persoanele care intră în ape infestate (pescari, turiști) pot fi instruiți, printre altele, de riscul de a transporta specia în alte zone și să fie conștienți de necesitatea de curățire a echipamentului. Curățirea echipamentului se poate face mecanic – prin spălare și frecare, termic – prin scufundare timp de câteva minute în apă de 50 șC sau prin îngheț timp de 6-8 ore sau chimic – prin utilizarea unor substanțe de tipul sulfatului de cupru sau a clorurii de benzetoniu – dar și prin deshidratare, prin expunerea timp de 24 de ore la 30 șC.

În ceea ce privește controlul și reducerea efectelor acestei specii, cele mai multe surse sunt concentrate pe metode chimice, dar care au și un impact colateral, respectiv au efecte adverse asupra ecosistemelor, a altor specii și asupra folosințelor umane ale apei, motiv pentru care nu recomandăm nici un tratament chimic al râului Cerna. Există și metode fizice, cum ar fi cele care implică ape supraîncălzite și desecarea unor tronsoane, care ar putea da rezultate temporare, însă foarte probabil ar avea efect limitat.

În literatura internațională nu există încă informații utile despre un program eficient de eradicare. Poate ar fi fezabilă în ecosisteme izolate, de dimensiuni reduse, dar aceasta nu este cazul râului Cerna, iar orice intervenție radicală ar produce mai mult pagube decât beneficii. Numai în cazul unor iazuri piscicole specia P. antipodarum poate fi complet eradicată, fie prin metode fizico-chimice, fie, mai degrabă, prin secarea iazurilor și carantina acestora.

Trebuie de asemenea să menționăm că, din câte cunoaștem până în acest moment, efectele potențiale ale acestei specii invazive sunt mult mai reduse decât cele exercitate de speciile de bivalve tratate în raportul de față. Indivizii acestei specii pot fi ușor crescuți în captivitate și servesc ca excelenți subiecți pentru diverse experiențe, cum ar fi cele de toxicologie, ecofiziologie și ca bioindicatori.

6. Physella acuta (Draparnaud, 1805)

6.1. Date generale

Cochilie senestră (apertura este pe partea stângă), ascuțit-ovală, spiră dezvoltată, apex ascuțit, puțin peste 1/3 din înălțimea totală a cochiliei (Fig. 74.). Are 5-6 anfracte puțin curbate, utimul mult mai dilatat, depășind puțin liniile laterale ale cochilei. Apertura îngustă, ascuțit ovală, peristom simplu, ascuțit, răsfrânt, există o mică fantă ombilicală. Cochilia destul de rezistentă, opacă, culori variabile de la gălbui deschis, lucios până la negru. Înălțime 12-15 mm, lățime 5-7 mm, unele exemplare putând fi și mai mari. Raportul dintre înălțimea aperturii și cea a cochiliei întregi este de cca. 3/4 (Glöer 2015).

Posibilități de confuzie

Se poate confunda cu specia autohtonă Physa fontinalis care este însă mult mai rară, cu areal în plină restrângere, cu cochilie alungit-ovală, apex bont, spiră mică, cca. 4 anfracte delimitate de o sutură superficială, pereții cochiliei mult mai fini, semi-transparenți, lucioși.

Fig. 74. Physella acuta (habitus).

Ecologie: Trăiește în ape stagnante sau curgătoare, de obicei în apropiere de mal, frecvent la limita sau chiar peste nivelul actual al apei, pe orice substrat, pietre, pietriș, nisip sau mâl, cu sau fără plante acvatice și palustre. Este o specie euriecă, rezistentă, adaptată la ape poluate organic. P. acuta se întâlnește frecvent în bazine acvatice antropogene, cum sunt apele de răcire deversate de termocentrale. Poate supraviețui bine în condiții vitrege (temperaturi extreme și poluarea apei), dacă acestea sunt doar temporare.

Răspândire: După Grossu (1987) este la origine o specie mediteranean-vest europeană. Ea și-a extins arealul în secolul XX, mai ales ca urmare a modificărilor fizico-chimice ale apelor continentale, eutrofizare și diverse forme de poluare. Răspândirea ei actuală ridică probleme de natură biogeografică dar și sistematică. Există păreri conform cărora specia cunoscută ca fiind invazivă ar proveni de fapt din America de Nord, iar după unele surse ar fi un alt taxon, care se află în plină expansiune și în Europa. Până la noi date care să rezolve problema statutului sistematic și al originii geografice, reținem că indiferent de păreri și de surse, este vorba de o specie alohtonă, invazivă, a cărei răspândire s-a realizat mai ales în ultimele câteva decenii.

6.2. Distribuția speciei în P.N.P.F.

Este o specie cu valvențe ecologice foarte largi, euribiontă, rezistentă la desecare și la condiții puternice de eutrofizare, care poate respira ocazional și aer atmosferic. O întâlnim de-a lugul țărmului (malurile) Dunării, pe toate substraturile, dar și pe mulți dintre afluenții acesteia, în zone umede și bălți, mlaștini eutrofe, pe vegetația emersă și natantă, bușteni etc. În general nu o regăsim în dragaje ci doar în zonele de mal, în apă puțin adâncă sau la interfața aer-apă. Migrează odată cu modificarea nivelului apei pe verticală.

6.3. Impact

În râul Cerna P. acuta coexistă cu celălalt gastropod invaziv, Potamopyrgus antipodarum, ambele atingând densități mari, însă în restul sitului ea apare alături de speciile native. P. acuta se hrănește preponderent cu vegetația epifitică și cu macrofite, astfel încât ea se află în competiție cu specii native care ocupă o nișă similară, cum sunt speciile genului Anisus sau Gyraulus, nu și cu alte gastropode, cum este Planorbis planorbis sau Lymnaea stagnalis, care exploatează fitobentosul (algele de la suprafața sau din substrat).

P. acuta constituie hrană pentru o serie de pești, atât în Dunăre cât și pe afluenți. Dintre ei păstrăvii sunt cunoscuți ca și importanți consumatori ai acestei specii, mai ales la vârste de peste 10 luni. Atunci când cele două specii de gastropode invazive (tratate în acest raport) apar împreună, pe substrat pietros riscul prădării este mult mai ridicat pentru P. acuta decât pentru P. antipodarum, în timp ce în vegetația macrofită riscul este similar pentru cele două specii. Prin urmare, P. acuta poate reprezenta o hrană importantă pentru peștii din diferitele habitate, iar aceștia pot avea un efect reglator asupra populațiilor melcului invaziv.

Efecte socio-economice și sanogenetice

Ca și în cazul speciei P. antipodarum, talia redusă și modul prea puțin evident de viață concură la ignorarea speciei P. acuta de către autorități, profesioniști, precum și de către comunitățile locale. Este o specie care se identifică numai în urma unei căutări active și numai de către cunoscători. De aceea și efectele exercitate sunt ascunse și prea puțin cunoscute, dar și relativ rar studiate.

Efectele sanogenetice cunoscute sunt legate de paraziții gastropodului. P. acuta este cunoscută ca gazdă a trematodelor parazite Maritrema conoideum, Euparyphium albuferensis și relativ recent descoperitul Echinostoma friedi, cu potențial patogen la populațiile umane.

6.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Combaterea acestei specii nu se poate realiza cu succes decât în cazul utilizării unor produse chimice, dar care ar avea efecte intolerabile asupra ecosistemelor și a sănătății comunităților umane. Din cauza efectelor colaterale, nu putem recomanda nici o metodă radicală de eradicare.

Fiind o specie prea puțin studiată și frecvent ignorată, nu au fost dezvoltate încă tehnici de extragere și nici nu sunt metode de valorificare consacrate. P. acuta poate fi ușor crescută în acvarii și poate servi drept specie pentru experiențe și pentru dezvoltarea unor modele de bioindicație. Riscul epidemiologic pe care îl reprezintă o promovează ca obiect de studiu și de monitorizare în viitor.

XVI.5. Specii de decapode dulcicole invazive

1. Orconectes limosus – racul dungat

1.1. Date generale

Specia are dimensiuni medii, indivizii atingând lungimea totală de 6-12 cm în stadiul de adult; culoarea variază de la oliv-brun la brun-negricios, cu partea ventrală a cleștilor mai deschisă și vârf portocaliu cu negru; pe partea dorsală a abdomenului se pot distinge benzi de culoare brun-roșiatică; cleștii sunt netezi, cu tubercul evident la nivel de dactilopodit, spin curbat la nivel de carpus și propodit neted; apex lung și rostru cu margini terminate cu dinți, paralele (Pârvulescu 2010b). Sexul poate fi determinat prin observarea pleopodelor și a plăcii sternale, la masculi primele două perechi de pleopode având orientare anterioară (gonopode), spre deosebire de femelă unde pleopodele sunt egale și rudimentar dezvoltate (Pârvulescu 2010b).

Habitat și ecologie: Specia prezintă rezistență la modificarea condițiilor de habitat și o adaptabilitate ridicată în ceea ce privește supraviețuirea în ecosisteme acvatice poluate (Pârvulescu 2010b). Aceasta poate fi întâlnită atât în habitate cu viteză mare de curgere și substrat alcătuit din bolovani și pietre, cât și în canale sau ape cu viteză mică de curgere, adâncime mare, substrat mâlos și vegetație bogată (Pârvulescu 2010b). Capacitatea de expansiune ridicată, numărul mare de ouă care compune ponta, precum și rezistența la afanomicoză pot fi considerate avantaje clare în fața nativilor (Kozubíková și colab. 2008, Buřič și colab. 2009, Kozubíková și colab. 2011, Pârvulescu și colab. 2015).

Ciclul de viață: Specia prezintă capacitate reproductivă ridicată, copulația având loc primăvara, toamna și uneori iarna. Ponta este purtată de către femelă la nivel de pleopode și cuprinde un număr mare de ouă, juvenilii fiind îngrijiți de aceasta până devin independenți (Pârvulescu și colab. 2015). Năpârlirea este frecventă în primii anii, adulții năpârlind o dată sau de două ori pe an în sezonul de primăvară și vară. Indivizii devin activi din punct de vedere sexual la vârsta de un an.

1.2. Distribuția speciei Orconectes limosus în arealul P.N.P.F.

Specia Orconectes limosus a fost identificată pe tot cursul fluviului Dunărea începând cu Baziaș și terminând cu Drobeta Turnu-Severin (Fig. 75, 76, 77, Tabel 47.). Rezultatele sunt confirmate și de monitorizările efectuate anterior (bibliografie; campanii și date personale, date nepublicate/ în curs de publicare/ parțial publicate – a se consulta punctul I).

Pentru zona de aval/vărsare a afluenților în Dunăre, în prezentul studiu specia a fost identificată în 3 locații: Mraconia (golful Mraconia), Gornea și Radimna (Fig. 78, Tabel 48). În ceea ce privesc stațiile amplasate pe cursul afluenților (excepție zona de vărsare), specia a fost identificată în 1 locație (Fig. 79, Tabel 49). Prezența speciei în zona de vărsare a acestor afluenți în Dunăre a fost discutată anterior.

OBSERVAȚII:

– specia a fost identificată anterior și pe cursul afluenților Sirinea și Liubcova (date personale, nepublicate/ în curs de publicare/ parțial publicate);

– bibliografia raportează specia în locații precum: balta Nera-Dunăre și cursul fluviului Dunărea (Pârvulescu și colab. 2009, Pârvulescu și colab. 2012, Pârvulescu și colab. 2015); afluenții Camenița, Radimna, Gornea, Berzasca (Pârvulescu și colab. 2012), respectiv afluenții Mraconia, Sirinea, Berzasca, Gornea și Radimna (Pîrvu și Vădineanu 2014).

Prin urmare este posibilă prezența speciei și în locații precum Sirinea și Liubcova.

Prezența/ absența speciei la nivel de stații a fost prezentată conform Fig. 75-79 și tabelelor 47, 48 și 49.

Tabel nr. 47. Distribuția speciei Orconectes limosus pe cursul fluviului Dunărea, sector Baziaș – Drobeta Turnu-Severin (de la est la vest).

Tabel nr. 48. Distribuția speciei Orconectes limosus în zona de aval/ vărsare a afluenților în Dunăre, sector Baziaș – Drobeta Turnu-Severin (de la est la vest).

Tabel 49. Distribuția speciei Orconectes limosus pe afluenți (excepție zona de vărsare), sector Baziaș – Drobeta Turnu-Severin (de la est la vest)

A:

B:

Fig. 75. Capcane și identificare exemplare O. limosus pe cursul fluviului Dunărea, octombrie – noiembrie 2016 (de la stg la dr: Dr. T. Severin, Orșova, Eșelnița). (A: montare capcane, B: captură O. limosus)

A:

B:

Fig. 76. Capcane și identificare exemplare O. limosus pe cursul fluviului Dunărea, octombrie – noiembrie 2016 (de la stg la dr: Mraconia, Dubova, Svinița) (A: montare capcane B: captură O. limosus).

A:

B:

Fig. 77. Capcane și identificare exemplare O. limosus pe cursul fluviului Dunărea, octombrie – noiembrie 2016 (de la stângă la dreapta Cozla, Moldova Veche, Baziaș). (A: montare capcane B: captură O. limosus).

A:

B: C:

Fig. 78. Montare capcane, captură directă/ captură O. limosus în zona de aval a afluenților, octombrie – noiembrie 2016 (de la stg la dr: Ilovița, Cerna, Mraconia, Gornea, Radimna aval).

(A: montare capcane (de la stg la dr: Ilovița, Cerna, Mraconia, Gornea), B: captură directă (Radimna aval), C: captură O. limosus (de la stg la dr: Mraconia, Gornea, Radimna aval)).

Fig. 79. Zone de adăpost și captură O. limosus pe cursul râului Berzasca, octombrie – noiembrie 2016.

1.3. Impact

Există studii care raportează efectele negative ale speciilor alogene de decapode dulcicole asupra ihtiofaunei, macronevertebratelor bentonice, populaților autohtone de decapode și asupra altor componente biotice (Cardoso și colab. 2009, Peay și Füreder 2011, Wilson și colab. 2004 în Ruokonen și colab. 2012, Hirsch și Fischer 2008 în ERSS 2015). Cu toate acestea, majoritatea cercetărilor în domeniu atrag atenția asupra faptului că speciile alogene în cauză au un impact direct asupra populațiilor autohtone, fie prin competiția ridicată, fie prin bolile transmise (Cardoso și colab. 2009, Kozubíková și colab. 2011, Peay și Füreder 2011, Pârvulescu și colab. 2012). Este sugerat faptul că specia Orconectes limosus poate avea un impact direct și indirect asupra speciilor autohtone de decapode prin prisma competiției pentru hrană și/sau adăpost și modificarea lanțurilor trofice preexistente (Cardoso și colab. 2009).

Pe fondul introducerii intenționate și/sau cu ajutorul diverșilor vectori (dezvoltarea rutelor comerciale, a transportului naval, creșterea cantității apei de balast, etc.) a speciilor de decapode alogene, corelată cu alterarea habitatelor și fragmentarea acestora, s-au înregistrat pierderi anuale însemnate ale populațiilor autohtone în diverse țări ale continentului european (Holdich și colab. 2009, Peay și Füreder 2011). În România studiile efectuate în sectorul Baziaș – Drobeta Turnu-Severin au raportat deja prezența afanomicozei și pun pe seama acesteia pierderile înregistrate pentru populațiile autohtone de Astacus leptodactylus (Pârvulesvu și colab. 2012). Alături de afanomicoză, capacitatea reproductivă ridicată a speciei Orconectes limosus în frontul de invazie indică declinul populațiilor autohtone de Astacus leptodactylus în aceste sectoare (Pârvulescu și colab. 2015).

Efect socio-economic și sanogen

Studiile ultimelor decenii s-au axat pe identificarea efectelor produse și/sau potențiale ale speciilor invazive în plan ecologic, economic și social, alături de stabilirea celor mai eficiente soluții viitoare în scop de control, aducându-se argumente precum costurile și riscurile foarte mari. În SUA spre exemplu sunt înregistrate pierderi anuale de peste 100 miliarde de dolari datorate speciilor invazive cu impact direct nu numai asupra nativilor, ci și asupra unor domenii de interes (comerț, turism, etc.) (Pimentel și colab. 2005).

Studii recente privitoare la impactul asupra mediului și a diversității biologice cu implicații totodată economice indică un scor ridicat atribuit speciei Orconectes limosus, valoarea fiind dată de capacitatea sa de a transmite boli precum afanomicoza (Kumschick și Nentwig 2010, Laverty și colab. 2015 în Nentwig și colab. 2016). Prin urmare pierderile de natură economică sunt asociate cu răspândirea accentuată a speciei și transmiterea afanomicozei, afectând populațiile autohtone de raci protejate sau destinate comerțului (Kozubíková și colab. 2008, Kozubíková și colab. 2011, Peay și Füreder 2011, Holdich și Black 2007 în ERSS 2015). Din categoria efectelor economice directe asupra omului este amintită cea privitoare la eroziunea malurilor și surparea acestora, cu pagube potențiale prin distrugerea clădirilor și afectarea pășunatului (Aldridge 2011 în ERSS 2015). Literatura nu identifică un impact social al speciei Orconectes limosus asupra omului (Aldridge 2011 în ERSS 2015).

1.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

În plan european și internațional există recomandări privitoare la controlul răspândirii acestei specii în situația în care populează deja ecosistemele acvatice în cauză, precum și în scopul împiedicării colonizării de noi habitate.

Dintre acestea amintim:

Îmbunătățirea legislației existente și a măsurilor de management aplicate, educarea sectorului public și privat, alături de izolarea populațiilor aparținând acestei specii și/sau a speciilor protejate vulnerabile reprezintă câteva dintre măsurile de control dezbătute pe scară largă (ISI-OL 2016, Peay și Füreder 2011). Legislația unor țări europene precum Marea Britanie sau Irlanda interzice deținerea sau comercializarea oricărei specii invazive de decapode dulcicole fără autorizație (Holdich și colab. 2004 în Holdich și Black 2007, ISI-OL 2016). Conștientizarea pericolului reprezentat de extinderea necontrolată a acestei specii în habitatele naturale reprezintă o măsură necesară și urgentă (ISI-OL 2016, Peay și Füreder 2011). Izolarea populațiilor de decapode dulcicole protejate sau vulnerabile odată cu extinderea speciilor invazive poate reprezenta o măsură de conservare eficientă, aducându-se în discuție așa numitele ark-site-uri (Kozák și colab. 2011). Acestea sunt reprezentate de cursuri de apă care nu pot fi colonizate întrucât sunt protejate de existența unor bariere naturale și/sau antropice (Kozák și colab. 2011, Peay și Füreder 2011). De altfel, în aria P.N.P.F. există 6 cursuri de apă protejate de astfel de ark-site-uri, toate fiind antropice și amplasate pe râurile Eșelnița, Valea Satului (Dubova), Plavișevița, Ponicova, Tisovița și Liubcova (date personale, nepublicate/ parțial publicate)1,2. Studiile lui Pârvulescu și Petrescu (2010) privitoare la distribuția speciei protejate Austropotamobius torrentium (Schrank 1803), incluzând arealul P.N.P.F., indică prezența acesteia în sectorul din amonte a 17 afluenți direcți ai Dunării. Având în vedere prezența speciei Orconectes limosus în sectorul din aval a câtorva dintre acești afluenți (Pârvulescu și Petrescu 2010, Pârvulescu și colab. 2012, Pîrvu și Vădineanu 2014, prezentul studiu), se poate lua în considerare această măsură de protecție.

Pe lângă astfel de măsuri există surse bibliografice care recomandă și eradicare. Holdich și colaboratorii (1999 în Holdich & Black 2007) consideră biocidele ca fiind eficiente în controlul speciilor de raci. Metoda este însă frecvent disputată luându-se în considerare numai anumite substanțe naturale aplicate în habitate închise (Holdich & Black 2007). Pentru specii invazive precum Pacifastacus leniusculus o soluție de eradicare a fost aceea de a utiliza piretrul, alături de o monitorizare îndelungată (Peay și colab. 2006).

Literatura enumeră așadar o serie de măsuri de control și eradicare posibile precum montarea de capcane, feromoni, electrofishing, utilizare de repelente, etc. (ISI-OL 2016). Există și limite în utilizarea acestora: spre exemplu montarea de capcane și utilizarea feromonilor este o metodă restrictivă dat fiind faptul că se pretează capturării adulților și numeroși factori pot împiedica aplicarea cu succes a acestei metode; electrofishingul poate fi util în capturarea inclusiv a juvenililor dar nu are o eficiență ridicată (ISI-OL 2016). Amintim totodată că utilizarea de substanțe chimice este disputată pe plan internațional datorită efectelor negative potențiale asupra altor componente acvatice (ISI-OL 2016).

Specia a fost introdusă în Europa în scop comercial începând cu anii 1890, urmând colonizări repetate în diverse țări ale continentului (Henttonen și Huner 1999). D'Agaro și colaboratorii (1999) raportează comercializarea acestei specii în Italia în cantități mari, valoarea unui kilogram ajungând la 17$ (în Reynolds și Souty-Grosset 2012). Cu toate acestea, datorită dimensiunii reduse în comparație cu alte specii invazive comercializate în Europa în scop gastronomic specia Orconectes limosus nu prezintă interes major (Holdich și Black 2007 în ERSS 2015). Există surse care consideră că aceasta prezintă importanță economică din alte puncte de vedere, precum utilizarea în acvarii, alături de hrană pentru pește sau chiar momeală (Holdich și Black 2007 în ERSS 2015). Importanța sa gastronomică rămâne însă redusă dat fiind faptul că există alte specii de raci care domină piața comercială (Lawrence și Jones 2002 în Schram și colab. 2010).

2. Eriocheir sinensis – crab chinezesc

2.1. Date generale

Specia prezintă carapace în formă pătrată cu o dimensiune care poate atinge și 10 cm în lățime, elementele distinctive fiind localizate la nivel de clești, mai exact vârful alb și prezența perilor caracteristici (Gollasch 2011, ISI-ES 2016, S2). Există posibilitatea ca în cazul indivizilor tineri cu carapacea sub 20 mm lățime perii de la nivelul cleștilor să nu se formeze (S2). Indivizii au corpul de culoare galbenă până la brună (Gollasch 2011, ISI-ES 2016). Sexul poate fi determinat pin observarea abdomenului, masculii prezentând formă distinctivă asemănătoare unei pâlnii, spre deosebire de femele unde forma se păstrează rotundă (Gollasch 2006 în Gollasch 2011).

Habitat și ecologie: Specia prezintă toleranță la modificarea condițiilor de habitat populând atât habitatele cu apă dulce, cât și pe cele salmastre sau sărate (Gollasch 2011). Pentru reproducere migrează în ecosistemele acvatice salmastre având capacitate de expansiune ridicată (NMPGE 2003). Este o specie rezistentă la poluare, omnivoră și oportunistă, consumând atât material vegetal cât și animal (Rogers 2000 în NMPGE 2003, Hymanson și colab. 1999, Rudnick și Resh 2005, Gollasch 2011, IAS 2013).

Rezistența acesteia, alături de introducerile repetate în scop comercial și vectori importanți precum transportul naval sau apa de balast reprezintă câțiva dintre driverii care au asigurat expansiunea speciei pe scară largă (NMPGE 2003, Marquard 1926, Peters 1933 în Gollasch 2011, Holdrich și Pockl 2007).

Ciclul de viață: Ciclul de viață este strâns legat de procesul migrației și de valorile salinității, larvele dezvoltându-se în mediul marin, spre deosebire de exemplarele adulte și juvenili care migrează frecvent în ecosistemele acvatice cu apă dulce (Gollasch 2011). Exemplarele adulte se întorc pentru reproducere în mediile salmastre (Gollasch 2011, S3). Reproducerea are loc toamna și iarna, numărul de ouă per femelă ajungând în unele cazuri și la un milion (S4).

2.2. Distribuția specie în P.N.P.F

În sectorul monitorizat și în prezentul studiu nu am identificat specia Eriocheir sinensis.

– în acest an a fost colectat un exemplar aparținând speciei Eriocheir sinensis în zona Orșova port utilizând plase pescărești (Fig. 80);

– specia a fost raportată în bibliografie pe cursul fluviului Dunărea în zona P.N.P.F. la km 972 (2004) și km 933 (2007), respectiv km 1059 (2011) în sectorul sârbesc (Škraba și colab. 2013).

Fig. 80. Exemplar aparținând speciei E. sinensis capturat în zona Orșova port.

Date fiind semnalările rare în zonă, numărul mic de indivizi capturați, faptul că specia a fost capturată în acest an în zona portului, putem suspecta că prezența se datorează transportului naval. Cu toate acestea, consider necesară o monitorizare extinsă pe o perioadă mai îndelungată de timp în vederea stabilirii distribuției și densitatea populației aparținând acestei specii în aria P.N.P.F.

2.3. Impact

Studiile privitoare la impactul speciei asupra habitatelor sau a componentei biotice indică efecte negative (Rudnick și Resh 2005, NMPGE 2003, IAS 2013). Asupra habitatelor se consideră că numărul mare de exemplare poate afecta zonele de mal prin eroziune și deteriorare accentuată datorată săpăturilor și a altor activități specifice hrăniri și adăpostirii (Gollasch 2011, Rudnick și colab. 2002 în NMPGE 2003). Eroziunea accentuată a malurilor a fost documentată ca ducând la colapsarea acestora în regiuni ale Californiei (Johnson 2001 în NMPGE 2003), în blocuri cu dimensiuni care au atins valorile de 3 m în lungime (Phillips 2001 în NMPGE 2003), numărul săpăturilor putând ajunge și la 39/m2 (Rudnick și colab. 2003 în NMPGE 2003). Cu toate acestea, se atrage atenția și asupra faptului că efecte precum cele amintite anterior sunt strâns legate de densitatea indivizilor și capacitatea acestora de a săpa în mal (Veldhuizen și Stanish 1999 în NMPGE 2003).

Efectele asupra componenetelor biotice se pot manifesta din punct de vedere al competiției pentru hrană, cercetările indicând un impact negativ direct asupra detritusului, componentei algale și a macronevertebratelor bentonice (Rogers 2000, Rudnick 2003 în NMPGE 2003). Studiile efectuate de către Johnson în 2001 sugerează faptul că această specie poate prăda inclusiv ouăle de pește și amfibieni cu efecte negative semnificative (NMPGE 2003). Impactul asupra altor specii autohtone, inclusiv de raci, poate fi reprezentat și de faptul că specia este vector de transport pentru afanomicoză asigurând expansiunea acestei boli pe scară largă (Schrimpf și colab. 2014).

Specia prezintă toleranță ridicată la modificarea condițiilor de habitat populând atât habitatele cu apă dulce, cât și pe cele salmastre sau sărate (Gollasch 2011). Pentru reproducere migrează în habitatele acvatice salmastre având capacitatea de a traversa sectoare terestre (NMPGE 2003). Este o specie rezistentă la poluare, omnivoră și oportunistă, consumând atât material vegetal cât și animal (Rogers 2000 în NMPGE 2003, Hymanson și colab. 1999, Rudnick și Resh 2005, Gollasch 2011, IAS 2013). Introducerile repetate în scop comercial și vectori importanți precum transportul naval sau apa de balast reprezintă câțiva dintre driverii care au asigurat expansiunea acestei specii pe scară largă (Marquard 1926, Peters 1933 în Gollasch 2011, Holdrich și Pockl 2007).

Efect socio-economic și sanogen

O densitate ridicată a indivizilor aparținând acestei specii poate determina efecte socio-economice prin: blocarea sistemul de răcire a centralelor electrice (Hieb 1998 în NMPGE 2003); împiedicarea derulării unor activități de monitorizare, colectare și conservare a anumitor specii de pește datorită migrării în masă a speciei Eriocheir sinensis (Cohen și Weinstein 2001 în NMPGE 2003); efectele negative indirecte asupra unor ramuri precum turismul și activitățile de ordin recreațional, alături de cea comercială prin împiedicarea derulării activităților de pescuit sportiv și în scop comercial (Rudnick și Resh 2002 în NMPGE 2003). În Germania pierderi de peste 80 milioane de euro au fost puse pe seama acestei specii odată cu distrugerea barajelor și afectării infrastructurii industriale (S2 2016). În China și Corea specia este asociată cu distrugerea culturilor de orez (Ng 1988 în NMPGE Draft 2002).

În aceea ce privește efectul sanogen este atrasă atenția asupra faptului că speciile de decapode dulcicole, inclusiv genurile Orconectes și Eriocheir, reprezentă un pericol pentru animale și om deopotrivă deoarece, în unele cazuri, pot fi gazde intermediare pentru speciile de trematode pulmonare din genul Paragonimus (Yang și colab. 2000 în NMPGE 2003, Fischer și colab. 2011, Lane și colab. 2012). Astfel, contaminarea la om se realizează prin consumul de crabi, raci, etc. (S1 2016). De asemenea, atragem atenția asupra faptului că pentru genul Orconectes (O. punctimanus, O. luteus și O. virilis) a fost confirmat acest pericol, exemplarele supuse studiului în trei râuri ale statului american Missouri fiind identificate ca fiind purtătoare ale trematodului în cauză (Fischer și colab. 2011). Se atrage atenția că în această zonă au existat cazuri de infecție la om și se recomandă informarea și educarea populației cu privire la consumul de raci și procesarea termică a acestora (Fischer și colab. 2011).

Un alt semnal de alarmă îl reprezintă capacitatea decapodelor de a bioacumula metalele grele, afectând indirect sănătatea populației umane în calitate de consumatori. Pentru alte specii invazive de raci (Procambarus clarkii și Pacifastacus leniusculus) a fost demonstrată deja capacitatea de a acumula pesticide și substanțe nocive care pot altera starea de sănătate a consumatorului (Tricarico și colab. 2008). Aceste efecte sunt mai puțin probabile în cazul consumului de exemplare aparținând speciei Orconectes limosus deoarece, datorită dimensiunilor reduse, nu este preferată de comercianți (Lawrence și Jones 2002 în Schram și colab. 2010). Nu putem însă nici exclude această posibilitate dat fiind faptul că a fost demonstrată capacitatea speciei Orconectes limosus de a acumula metalele grele (Soucek și Dickinson 2012, Petrescu și Zărnescu 2013).

Și pentru specia Eriocheir sinensis a fost documentată posibilitatea afectării sănătății populației umane fie prin consum, fie indrect prin bioacumularea acestor substanțe nocive și transmiterea lor către alte surse probabile precum peștii (NMPGE Draft 2002, NMPGE 2003). Stadiul actual de cunoaștere în ceea ce privește acest ultim aspect este încă în faza de început, fiind necesare studii suplimentare.

2.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Și în cazul aceste specii se recomandă măsuri de control precum cele amintite anterior. În Irlanda spre exemplu măsurile sunt similare speciei Orconectes limosus în ceea ce privește legislația, educarea publicului larg și a sectorului privat (micii și marii comercianți), alături de actualizarea bazelor de date privitoare la distribuția acesteia (ISI-ES 2016). Este recomandată de asemenea identificarea celor mai eficiente metode de eradicare, chimice și/sau biologice, însă se precizează totodată faptul că nu au fost raportate cazuri de eradicare completă (ISI-ES 2016).

În SUA îngrijorarea vizavi de răspândirea crabului chinezesc a crescut odată cu exemplul Californiei, regiune deja colonizată de această specie (NMPGE 2003). Prin urmare au fost finanțate proiecte care să asigure monitozarea și controlul acesteia, un bun exemplu în acest sens fiind râul Columbia (NMPGE Draft 2002). În acest caz a fost derulat un program de informare, educare și conștientizare a populației precum și montarea de capcane/substrat artificial în vederea capturării exemplarelor de Eriocheir sinensis, atrăgându-se atenția că montarea de capcane poate fi o metodă utilă de eradicare dacă este aplicată timpuriu, coordonat și pentru populațiile de crabi cu o densitate redusă (NMPGE Draft 2002). Cele mai bune rezultate au fost obținute în urma derulării unui program pilot de capturare/eradicare a crabului chinezesc prin utilizare de capcane pitfall în cursul migrației spre zonele de reproducere din aval (NMPGE Draft 2002). Programul a fost considerat un adevărat succes capturându-se aproximativ 11 000 de exemplare pentru un singur curs de apă în 6 săptămâni, 85% dintre aceștia fiind capturați în primele 3 săptămâni (NMPGE Draft 2002).

Crabul chinezesc este comercializat alături de alte fructe de mare, în China cererea crescând semnificativ în ultimii ani (Li și colab. 2011). Frecvent distribuit în restaurante (Dunlop 2012, Fuchsia 2012 în S2 2016), specia a fost introdusă ca delicatesă și pe piața europeană un kilogram ajungând să coste aproximativ 100$ (Fitz-Gerald 2010). Deoarece în Europa este considerată specie invazivă producătoare de pagube însemnate, se are în vedere extragerea acestor indivizi și reintroducerea lor în China în scopul refacerii din punct de vedere genetic a stocurilor locale.

XVI.6. Specii de miside invazive

1. Katamysis warpachowskyi

1.1. Date generale

Misidele sunt nevertebrate bentonice sau bentopelagice ale apelor dulcicole, salmastre sau marine, fiind importante în lanțul trofic ca sursă de hrană pentru o gamă largă de pești, inclusiv unele de importanță economică (Băcescu 1954). Totodată ele sunt sensitive la poluare, necesitând ape bine oxigenate, și astfel fiind potențiale specii indicatoare.

Fauna de miside a României a fost investigată în detaliu de Băcescu (1940, 1954), dar mai târziu a fot studiată doar ca parte a unor studii hidrobiologice (Popescu-Gorj și Costea 1961, Enăceanu 1967, Popescu-Marinescu 1992, Bănărescu și Nalbant 1994). În câteva cazuri au fost înregistrate schimbări în abundența relativă a diferitelor specii ca rezultat a unor schimbări în calitatea apelor induse de om, ca de exemplu scăderea salinității în lacurile lagunare. Unele studii mai recente au remarcat raritatea misidelor în Dunăre (Popescu-Marinescu 1992) în comparație cu abundențele anterioare (Enăceanu 1967). În ultimii ani misidele au fost absente sau în cel mai bun caz foarte rare în probele hidrobiologice luate din Dunăre (Iftime și Tatole 2006). Acest fenomen este probabil rezultatul schimbării antropogene a calității apei sau a substratului bentonic. Totuși misidele sunt destul de abundente dacă condițiile locale sunt prielnice, de exemplu în lacuri din Delta Dunării și sporadic în Lacul Razim (Bănărescu și Nalbant 1994, Begun și Gomoiu 2008).

Scopul acestui studiu a fost cartarea distribuției speciei Katamysis warpachowskyi, specie invazivă, în Parcul Natural Porțile de Fier. Conform lui Băcescu (1954), este specie relictă ponto-caspică, stenobiontă. Este prezentă peste tot în Delta Dunării, dar nu se dezvoltă bine decât pe funduri curate de scrădiș și Dreissena, bine oxigenate cu ușor curent. În bălți se poate găsi numai spre maluri cu fund tare, bătut mereu de valuri, unde Katamysis este specia dominantă printre Myside. Katamysis a fost colectate de Băcescu de obicei împreună cu speciile Paramysis lacustris, P. intermedia, Diamysis pengoi. Pe acest substrat crește bine Vallisneria, habitate prielnice speciei Limnomysis benedeni. La mijlocul secolului 20. Katamysis warpachowskyi era răspândită în Marea Caspică, iar în bazinul Mării Negre, numai de la gurile Dunării și Nistrului. Cel mai amonte punct de distribuție era la 200 km amonte de guri într-un meandru părăsit în Dunărea Veche. La viituri a fost găsit și în mare , în partea îndulcită din nordul Sulinei și în partea îndulcită a Lacului Razelm. Într-un studiu mai recent, Begun și Gomoiu (2008) nu au găsit această specie în lacurile paramarine de la litoralul ucrainean și românesc al Mării Negre.

Recent s-a observat expansiunea distribuției speciei K. warpachowskyi în Dunăre. A fost observat în secțiunile din Austrian, Slovacia și Ungaria în 2001 (Wittmann 2002), Croația și Serbia (Wittmann 2007) și Germania (Wittmann 2008). Mai recent specia a fost găsită în afara bazinului hidrografic al Dunării, în Lacul Constanța (Hanselmann 2010) ceea ce indică expansiunea distribuției în bazinul Rinului. Borza și colab. (2011) semnalizează prezența a trei specii de miside în Ungaria, în special în Dunăre: Limnomysis benedeni, Hemimysis anomala și Katamysis warpachowskyi.

În toate probele pozitive a fost identificată o singură specie de miside, Limnomysis benedeni.

Fig. 82. Exemplare de Limnomysis benedeni in vivo.

Descrierea speciei: Carapacea rotunjită anterior, fără rostru, fără prelungire subrostrală și cu 2 țepi anterolaterali. Antenula la masculii nuntași prezintă o prelungire digitiformă tipică. Solzii A2 de 2 ori mai lungi decât A1, la indivizii tineri sau în inactivitate sexuală – se lungesc, devin ascuțiți. Aceștia se curbează la masculii gata de împreunare. La mascul bazipoditul pleopodului IV are o prelungire triunghiulară și un exopodit lung cu 2 – 3 ridicături conice și un vârf ascuțit. Telsonul se prezintă ca o placă triunghiulară, țepii și laminele sunt distribuite rar dându-i un aspect știrb. Adeseori, apar indivizi cu telsonul rotunjit sau chiar triunghiular ceea ce reprezintă o anomalie.

Colorit: Cafeniu-închis (mai ales pentru femelele ovigere, cu marsupiul mai mult sau mai puțin negru), mergând până la transparență pentru masculi, cu excepția tractului digestiv. Pot fi întâlniți indivizi vișinii, gălbui, verzui sau fildeșii, cu o dungă axială neagră. Arborizațiile și dungile negre ale cromatoforilor se întind mai ales în lungul solzilor antenari, ca și la Leptomysis. Corneea este neagră iar pedunculul ocular portocaliu. Ouăle sunt, de regulă, albicioase. Pentru populațiile de vară dimensiunile sunt cuprinse între 7-10 mm și 10-15 mm pentru cele de iarnă.

Fig. 83. Exemplar de Limnomysis benedeni.

Răspândire: Marea Neagră, Marea Caspică și Azov, în părțile lor mai îndulcite și mai ales în fluviile tributare acestor mări.

Date ecologice: Limnomysis, deși este departe de a fi singurul misid limnic, este, totuși, cel mai comun și mai larg răspândit din apele oligosalmastre (1-5%) ale bazinului ponto-caspic; se găsește și în apele cu salinități > 10 g/l, dar mai rar (nordul Mării Caspice) și excepțional, la viituri, în apele propriu-zise ale Mării Negre.

Importanța economică: Fiind o specie eurihalină, rezistentă la frig, devine o hrană excelentă pentru pești, chiar și de cei pașnici. Limnomysis benedeni a fost identificat în stomacul porcușorilor, carasului, puilor de Lucioperca și de Abramis.

1.2. Distribuția speciei Limnomysis benedeni în Parcul Natural Porțile de Fier

Dintre cele 54 puncte-probe studiate, Limnomysis benedeni a fost găsită în 35, adică în 64.8%. Abundența speciei variază între 0-2057 exemplare/m3, media fiind 170 exemplare/m3. Exprimat la nivel de suprafață, abundența speciei variază între 0-720 exemplare/m2, media fiind 59,57 exemplare/m2. În comparație, Begun și Gomoiu (2008) a găsit densități cuprinse între 6,6 exemplare/m2 în lacul Zmeica și 337 exemplare/m2 în lacul Sinoe. Valorile de densități medii au fost de peste 85 exemplare/m2 în Lacul Roșuleț din Delta Dunării și 145 exemplare/m2 (Sinoe).

Specia este prezentă pe tot cursul Dunării, cu excepția porțiunii în aval de baraj. Valorile de abundență cele mai ridicate au fost înregistrate în clisuri. Această observație poate fi explicată prin natura mai calmă a fluviului în aceste porțiuni, în contrar cu porțiunile mai deschise, unde frecvența și intensitatea vânturilor e mult mai mare, producând valuri la mal, ceea ce este un aspect nefavorabil acestei specii bento-pelagice.

Conductivitatea apei e un indicator foarte bun al compoziției, indicând salinitatea dar și acumulările de materiale organice. Conductivitatea apei Dunării în punctele studiate a variat între 212 și 408 μS/m, media fiind de 330 μS/m. În general, zonele de confluență a pârâurilor au conductivitate mai mică, cuprinse între 210-280 μS/m. Valoarea cea mai ridicată, 916 μS/m a fost înregistrată în Lacul Cozla. Datele nu arată o corelație între prezența și abundența speciei Limnomysis benedeni și conductivitatea apei, dar se poate observa că în punctele de prezență a speciei, conductivitatea apei e mai ridicată. Acest fapt se poate explica prin absența speciei din pârâurile tributare, care au valori de conductivitate mai scăzute.

Substratul și vegetația submersă sunt factori important pentru această specie. Substratul tare și mai puțin structurat, cu pietriș, este de cele mai multe ori lipsit de Limnomysis benedeni, sau abundența speciei e scăzută. Valorile cele mai mari de abundență au fost înregistrate pe mal stâncos și în cazul prezenței vegetației submerse.

Specia Katamysis warpachowskyi nu a fost înregistrată în secțiunea studiată a Dunării, pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier. Acest lucru poate indica lipsa sau abundența scăzută a speciei din această secțiune a Dunării. Există mai multe teorii despre dinamica colonizării secțiunilor superioare de către speciile de miside. Datele arată că Limnomysis benedeni a colonizat aceste secțiuni pe la mijlocul secolului 20. A fost introdus artificial în Lacul Balaton în 1950 (Woynárovich 1954). Primele date despre prezența speciei Hemimysis anomala în secțiunile superioare ale Dunării sunt din 1997. Audzijonyte și colab. (2008) a propus un mecanism de expansiune în amonte în sistemul Dunăre-Maina-Rin. Însă nu este cunoscut dacă expansiunea a fost continuă sau saltatoare. Datele indică driftul în aval al speciei Hemimysis anomala, conform lui Borza și colab. (2011). Borza și colab. (2011) consideră că Hemimysis anomal ar putea însemna un risc pentru fauna de zooplancton al lacului Balaton, dar în cazul speciei Katamysis warpachoskyi, datorită modului non-carnivor de hrănire, nu au fost preconizate efecte detrimentale asupra ecosistemelor (Wittmann 2002).

XVI.7. Specii de pești invazive

1. Pseudorasbora parva – Murgoiul bălțat

1.1. Date generale

Pseudorasbora parva este un ciprinid de talie mică, cu o lungime a corpului de 7-8 cm, rar atingând lungimea de 12 cm. Are un corp alungit, gros, fără carenă ventrală și ușor comprimat lateral. Gura este foarte mică, superioară, transversală, fără mustăți. Linia spatelui este concavă în fața dorsalei, iar în spatele acesteia devine ușor convexă. Capul este și el comprimat lateral. Botul este scurt și obtuz (Fig. 84).

Fig. 84. Murgoiul bălțat (Pseudorasbora parva)

Dorsala și anala sunt scurte, prima cu 7 și a doua cu 6 radii divizate, neîngroșate. Ambele au marginea convexă. Inserția dorsalei este situată puțin în urma inserției ventralelor. Pectoralele rotunjite nu ating inserția ventralelor. Caudala este adânc scobită, cu lobi egali și rotunjiți. Linia laterală este completă și dreaptă, cu 34-38 de solzi.

Există un dimorfism accentuat. Nichols (1929) a descris cele două sexe ca și două subspecii, Pseudorasbora parva parvula fiind masculii, iar Pseudorasbora parva tenuis fiind femelele. Bănărescu și Nalbant (1965, 1973) s-au ocupat de aceste „subspecii”, și au clarificat problema (bănărescu și Nalbant 1965). Există o diferență și în colorit. Masculii sunt mai întunecați la culoare, corpul fiind mai pigmentat decât în cazul femelelor și al juvenililor, însă, nu numai corpul ci și înotătoarele, mai ales dorsala, sunt mai întunecate.

Răspândirea geografică: Pseudorasbora parva este nativ în Asia de Est, în bazinul hidrografic al râului Amur, în regiunile din vestul și sudul Peninsulei Coreene, în lacul Buir Nor, în insulele nipone Kyushu și Shikoku, în partea centrală și de sud a insulei Honshu, în bazinele râurilor Liaohe, Paihe, Luanghe și Huanghe din nordul Chinei, bazinul râului Yangtze, Chekiang, Minkiang, în Taiwan, în râurile Xijang, Zhujiang (Zhang și colab. 1998). Specia lipsește din insula Hainan și în bazinul râului Yuangjiang, precum și din nordul Vietnamului (Gavriloaie și Falka 2006).

Este o specie introdusă accidental în România în 1960 sub formă de alevini proveniți de la U-han, bazinul inferior a fluviului Jiang-He, alături de alevinii unor specii valoroase pentru piscicultură, cum ar fi Ctenopharyngodon idella, Hypophtalmichthys molitrix, Aristichthyies nobilis. Astăzi poate fi considerată specie cosmopolită. Este prezentă în Asia, Europa și Africa.

România a fost printre primele țări europene unde, în 1960, a fost introdus în mod accidental împreună cu puietul peștilor fitofagi. A scăpat din lacurile de la Nucet (jud. Dâmbovița) și s-a răspândit de-a lungul râului Ilfov (Gavriloaie și Falka 2006). Se presupune că, în colonizarea sa, au avut rol și indivizii evadați din heleșteiele din Cefa (Bănărescu 1964). Astăzi, este considerat una dintre speciile comune din Mureș (Nalbant 2003), Crișuri (Bănărescu 1964), dar este prezent și în bazinul Oltului și Someșului. De-a lungul Dunării a pătruns în Europa și s-a răspândit cu succes.

Din punct de vedere economic nu este o specie valoroasă, fiind de talie mică, însă în heleșteie concurează pentru hrană cu speciile valoroase. Nu are valoare nici ca pradă pentru prădători, deoarece nu este preferat din cauza tuberculilor nupțiali (Falka 2003).

Ecologia specie: Preferă apele stagnante, trăiește în bălți, heleșteie și porțiunile încet curgătoare ale râurilor. Datorită adaptabilității pronunțate o putem găsi în toate tipurile de ape, mai puțin în zona păstrăvului. Abundența maximă o atinge în apele puțin adânci, cu multă vegetație, care se încălzesc ușor. Este o specie sedentară, nu migrează. Este o specie cu limite de toleranță foarte largi față de mulți factori: temperatură, nivelul de oxigen, nivelul apei, poluare etc.

1.2. Distribuția speciei în arealul P.N.P.F

Murgoiul bălțat (Pseudorasbora parva) a fost capturat pe sectorul superior al Dunării în cadrul P.N.P.F., atât pe Dunăre (zona Delta Nerei, Divici-Pojejena), cât și pe afluenți, precum Pojejena sau Camenița.

Date fiind preferințele de habitat ale speciei pentru habitatele lentice și apele curgătoare cu viteză scăzută de curgere, nu este de mirare faptul că această specie a fost capturată în zonele mai sus amintite. Deși a lipsit din capturile de pe sectorul inferior al Dunării din arealul P.N.P.F. – probabil din cauza condițiilor meteorologice și hidrologice nefavorabile pescuitului științific – condițiile de habitat, aval de Cazanele Dunării sunt prielnice speciei, astfel constituind un areal potențial, în care specia probabil este prezentă. Golfurile, gurile de vărsare ale afluenților, precum și zonele de remuu de pe afluenți, constituie habitate cu prezență potențială a speciei. Între habitatele prielnice mai sus amintite – cele cu prezență confirmată și cele cu prezență potențială – găsim Cazanele Dunării, un tronson cu curent puternic, cu maluri abrupte și stâncoase, care nu sunt preferate de specie, dar care permit ca specia să tranziteze aceste habitate.

1.3. Impact

Din cauza abundenței ridicate, s-ar putea să aibă un efect negativ asupra faunei autohtone de pești și asupra producției piscicole, prin competiția pentru hrană. În ferma piscicolă din Cefa s-a observat că apariția speciei Pseudorasbora parva a dus la declinul efectivelor de Scardinius erythrophtalmus, Carassius carassius și Ameiurus nebulosus. În alte cazuri, s-a observat declinul populațiilor de Rhodeus sericeus, Gobio gobio și Leucaspius delineatus (Giurcă și Angelescu 1971).

1.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Eforturile de combatere ale acestei specii, ar fi indicat să se concentreze asupra reducerii riscului de expansiune. Pseudorasbora parva are arealul limitat la Dunăre și zona de remuu a afluenților. Majoritatea afluenților nu prezintă condiții de habitat prielnice acestei specii, fiind habitate cu caracter lotic, chiar montan.

Trebuie avut în vedere faptul că, fluctuația sau aportul extern de resurse în ecosisteme crește riscul invaziei biologice (Davis și colab. 2000). Astfel, este necesară identificarea factorilor reali care creează această problemă în arealul P.N.P.F., cum ar fi depozitarea de deșeuri pe malul cursurilor de apă și în albie, aportul de substanțe organice prin deversări directe etc.

2. Lepomis gibbosus – bibanul soare

2.1. Date generale

Lungimea maximă este de aproximativ 20 cm, iar în mod obișnuit de 12-15 cm. Pește frumos și viu colorat, de un verde-albastrui, cu câte o pata maronie pe majoritatea solzilor de pe flancuri. Abdomenul este galben-auriu, iar în partea dorsală a operculelor este prezentă o pată neagră, tivită cu roșu. Dorsala și caudala sunt cenușii, cu 3-4 dungi de pete întunecate, celelate fiind gălbui. În faza de juvenil, prezintă pe corp dungi transversale întunecate (Fig. 85.).

Răspândirea geografică: Arealul nativ al speciei înaintea glaciațiunii se găsea pe continentul Nord American, de-a lungul coastei de est, din Canada până în nord-estul statului Georgia (Scott și Crossman 1973). După glaciațiune, specia a colonizat bazinul râului Mississippi, Missouri și Marile Lacuri, iar în epoca modernă, mai mult sau mai puțin cu ajutorul omului, specia s-a răspândit pe teritorii vaste de pe continentul Nord American (Tomecek 2007).

În Europa, specia a fost introdusă pentru prima dată în anul 1887 din Canada în Franța, iar apoi în Marea Britanie în anul 1890 (Copp și colab. 2002). În secolul a XIX-lea bibanul soare a fost introdus în majoritatea statelor europene și sud americane fie de acvariști, fie de pescarii sportivi (Welcomme 1988). Expansiunea speciei în diferitele state europene este aproape iminentă. Arealul prezent al speciei este rezultatul introducerilor, precum și al răspândirii speciei prin forțele proprii.

Ecologia specie: Specie stagnofilă, preferă apele stătătoare sau încet curgătoare. Este prezentă în bălți, lacuri și râurile de șes, în apele puțin adânci, cu multă vegetație. De asemenea, preferă și substratul moale, precum și apele limpezi și zonele cu soare (probabil aici își are originea denumirea populară din multe limbi – „bibanul soare”).

Este o specie „sedentară”, care nu întreprinde migrații, nici de reproducere, nici de hrănire. Chiar mai mult, se pare că există forme diferențiate în cadrul aceluiași corp de apă, în funcție de zona în care trăiesc. Se pot evidenția formele litorale și cele pelagice (Copp și Fox 2007).

Este o specie euribiontă, cu limite largi de toleranță față de condițiile de mediu. Astfel, ea se adaptează ușor la variatele condiții de viață din diferite medii. De exemplu, toleanța speciei față de chimismul apei este între 5,2-8,4 pH (Scheuhammer și Graham 1999). Această plasticitate stă la baza succesului de invadator biologic al speciei.

2.2. Distribuția specie în arealul P.N.P.F.

Bibanul soare (Lepomis gibbosus) a fost capturat pe tot cursul Dunării din cadrul P.N.P.F., cât și pe afluenți precum Nera sau Radimna. Date fiind preferințele de habitat ale speciei, cu limite largi de toleranță, precum și preferința pentru habitate stâncoase-bolovănoase, specia își găsește condiții de mediu prielnice pe întregul tronson al Dunării din arealul P.N.P.F., în zonele de remuu de pe afluenți, dar și în afluenții mai mari, precum Nera și Cerna.

2.3. Impact

Evaluarea impactului invaziei biologice este un domeniu deosebit de activ. Studiile de impact abordează fenomenul la diferite nivele: nivelul ecologic, nivelul evoluției, nivelul economic sau nivelul sănătății umane (Van Der Velde 2006). Impactul ecologic al speciilor invazive poate fi de competiție, prădătorism, parazitism, mediere de patogeni sau alterarea fizică sau chimică a habitatului (Crooks 2002). Aceste efecte pot varia în gradul de severitate până la dispariția speciilor native.

În cazul bibanului de soare, în studiul de față, trebuie menționat faptul că, în arealul P.N.P.F., deși spacia au fost semnalate, nu a fost întâlnită o dominanță în masă a acestora în capturi.

Efectul sanogen

În anumite cazuri, speciile introduse pot avea efect direct asupra sănătății umane sau pot servi ca vectori de transmitere a unor boli, iar în acest caz întâlnim nenumărate situații. Doar un singur exemplu amintim aici: febra galbenă transmisă de tânțarul Aedes aegyptii sau de Aedes albopictus, care a fost introdus în America de Nord în apa reziduală din cauciucurile auto second hand, importate din Japonia (Van der Velde 2006).

În ceea ce privește speciile alogene vizate de studiul de față, efectul sanogen nu este de actualitate, deoarece la aceaste specii nu s-au semnalat astfel de probleme în literatura de specialitate. Din punct de vedere socio-economic, din moment ce rezultatele studiului nu indică o expansiune în masă pentru speciia respectivă, rezultă că are un efect neînsemnat.

2.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Combaterea țintită a unor specii de pești din ihtiocenoze complexe, precum și în cazul de față, fără a afecta celelalte componente ale ecosistemelor, este o misiune la limita imposibilului. Eforturile de combatere ale acestei speciie, ar fi indicat să se concentreze asupra reducerii riscului de expansiune. În momentul de față, specia studiată, are areal limitat la Dunăre și zona de remuu a afluenților. Majoritatea afluenților nu prezintă condiții de habitat prielnice acestor specii, fiind habitate cu caracter lotic, chiar montan.

Trebuie avut în vedere faptul că, fluctuația sau aportul extern de resurse în ecosisteme crește riscul invaziei biologice (Davis și colab. 2000). Este necesară identificarea factorilor reali care creează această problemă în arealul P.N.P.F., cum ar fi depozitarea de deșeuri pe malul cursurilor de apă și în albie, aportul de substanțe organice prin deversări directe etc.

În arealul nativ nu prezintă importanță economică majoră, deși are o carne gustoasă, în primul rând din cauza taliei mici. În arealul invadat, specia este considerată ca fiind una cu impact economic negativ, din cauza consumului de icre și puiet de pește, precum și concurența la hrană (Oțel 2007).

3. Ameiurus nebulosus – somnul pitic

3.1. Date generale

În mod obișnuit ajunge la până o lungime de 20-30 cm. Capul este comprimat dorso-ventral și este mai lat decât înalt. Tot capul este și acea mai lată parte a corpului și reprezintă aproximativ 30% din lungimea corpului. Ochii sunt mici, îndepărtați și privesc în sus. Botul este lat și obtuz. Gura este terminală și lată. Cu excepția părții ventrale, care este galben-albicioasă, culoarea peștelui este închisă, brună-negricioasă, chiar bătând spre violaceu. Indivizii mai în vârstă, au o culoare mai închisă decât exemplarele tinere, care pot fi chiar de o culoare rozacee sau violacee (Fig. 86.).

Fig. 86. Somnul pitic (Ameiurus nebulosus).

Răspândirea geografică: „Familia Ictaluridae este endemică în subregiunea ihtiologică est-nord americană – bazinele Atlanticului, fluviul Mississippi, și Golful Mexicului, la vest de Munții Stâncoși – ea fiind singura familie se silurioidae din acest continent.”(Bănărescu 1964).

Specia este nativă în estul continentului Nord American, din Canada până în Golfului Mexicului, dar și în partea centrală a Statelor Unite ale Americii (Vivier 1951), mai precis în Marile Lacuri, râul Ohio, iar spre sud-vest până la Maine, spre sud până în Texas și până în Florida spre sud-est (Bănărescu 1964).

Specia a fost în primul rând translocată pe teritoriul Americii de Nord, spre vest, în statele Idaho și California. În Europa a ajuns 1971, în Franța (Vivier 1951). Bănărescu (1964) consideră că, specia a ajuns prima dată în Europa în anul 1880, cu ocazia expoziției piscicole din Berlin, și că M. Borne a aclimatizat specia în Germania, de unde s-a răspândit în toată Europa.

În România, a fost semnalată de C. S. Antonescu în anul 1934, în râul Mureș. Se presupune că specia a ajuns la noi pe cale naturală din Ungaria. Băcescu (1947) și Bănărescu (1946) consideră că specia a apărut în câmpia Banatului în urma inundațiilor din 1932. Mult timp s-a crezut că specia de la noi ar fi I. melas, dar Bănărescu (1968) a arătat că de fapt, este vorba de spre I. nebulosus și considera la vremea respectivă ca fiind singura specie de Ictaluridae prezentă în Europa (Băcescu 1947, Bănărescu 1964).

Ecologia specie: Preferă apele stătătoare puțin adânci, mlaștini, delte, lacuri, canale de irigații, cu fund argilos sau mâlos și cu vegetație. Trăiește și în râuri, în zonele cu ape încet curgătoare. Iarna se îngroapă în mâl (Bănărescu 1964). Pe coasta Atlanticului trăiește și în ape salmastre (Smith 1971).

3.2. Distribuția speciei în arealul P.N.P.F

Date fiind preferințele de habitat ale speciei pentru habitate lentice și ape curgătoare cu viteză scăzută de curgere, nu este de mirare faptul că această specie a fost capturată în zonele mai sus amintite. Deși a lipsit din capturile de pe sectorul superior al Dunării din arealul P.N.P.F. – probabil din cauza condițiilor meteorologice și hidrologice nefavorabile pescuitului științific – condițiile de habitat amonte de Cazanele Dunării sunt prielnice speciei, astfel constituind un areal potențial, în care specia probabil este prezentă. Golfurile, gurile de vărsare al afluenților, precum și zonele de remuu de pe afluenți, constituie habitate cu prezență potențială a speciei. Între habitatele prielnice mai sus amintite – cele cu prezență confirmată și cele cu prezență potențială – găsim Cazanele Dunării, un tronson cu curent puternic, cu maluri abrupte și stâncoase, care nu sunt preferate de specie, dar care permit ca specia să tranziteze aceste habitate.

3.3. Impact

Evaluarea impactului invaziei biologice este un domeniu deosebit de activ. Studiile de impact abordează fenomenul la diferite nivele: nivelul ecologic, nivelul evoluției, nivelul economic sau nivelul sănătății umane (Van Der Velde 2006). Impactul ecologic al speciilor invazive poate fi de competiție, prădătorism, parazitism, mediere de patogeni sau alterarea fizică sau chimică a habitatului (Crooks 2002). Aceste efecte pot varia în gradul de severitate până la dispariția speciilor native.

În cazul somnului pitic, în studiul de față, trebuie menționat faptul că, în arealul P.N.P.F., deși spacia au fost semnalate, nu a fost întâlnită o dominanță în masă a acestora în capturi.

Efectul sanogen

În anumite cazuri, speciile introduse pot avea efect direct asupra sănătății umane sau pot servi ca vectori de transmitere a unor boli, iar în acest caz întâlnim nenumărate situații. Doar un singur exemplu amintim aici: febra galbenă transmisă de tânțarul Aedes aegyptii sau de Aedes albopictus, care a fost introdus în America de Nord în apa reziduală din cauciucurile auto second hand, importate din Japonia (Van der Velde 2006).

În ceea ce privește speciile alogene vizate de studiul de față, efectul sanogen nu este de actualitate, deoarece la aceaste specii nu s-au semnalat astfel de probleme în literatura de specialitate. Din punct de vedere socio-economic, din moment ce rezultatele studiului nu indică o expansiune în masă pentru speciia respectivă, rezultă că are un efect neînsemnat.

3.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Combaterea țintită a unor specii de pești din ihtiocenoze complexe, precum și în cazul de față, fără a afecta celelalte componente ale ecosistemelor, este o misiune la limita imposibilului. Eforturile de combatere ale acestei specie, ar fi indicat să se concentreze asupra reducerii riscului de expansiune. În momentul de față, specia studiată, are areal limitat la Dunăre și zona de remuu a afluenților. Majoritatea afluenților nu prezintă condiții de habitat prielnice acestor specii, fiind habitate cu caracter lotic, chiar montan.

Trebuie avut în vedere faptul că, fluctuația sau aportul extern de resurse în ecosisteme crește riscul invaziei biologice (Davis și colab. 2000). Este necesară identificarea factorilor reali care creează această problemă în arealul P.N.P.F., cum ar fi depozitarea de deșeuri pe malul cursurilor de apă și în albie, aportul de substanțe organice prin deversări directe etc.

Somnul pitic este considerat o specie fără importanță economică. În unele țări din Europa a devenit specie de cultură, dar fiind o specie de talie mică și cu creștere lentă, s-a renunțat la ea (Wilhelm 1980). Pescarii sportivi îl apreciază mai puțin în capturi. În ciuda faptului că are un gust delicios, carnea lui nu este prea populară. Este de văzut dacă, în amenajările piscicole, este sau un concurent la hrana speciilor valoroase din punct de vedere economic și dacă în apele naturale a afectat/afectează sau nu în vreun mod speciile autohtone.

4. Carassius gibelio – (carasul)

4.1. Date generale

Exemplarele ajung de regulă până la o lungime de aproximativ 20 cm. Prezintă un corp comprimat lateral, acoperit cu solzi relativi mari, care la prima vedere seamănă cu crapul (Cyprinus carpio), dar carasul nu are mustăți (Fig. 87.).

Fig. 87. Carasul (Carassius gibelio)

Răspândirea geografică: Putem întâlni două opinii distincte privind statutul carasului în Europa. Cronologic vorbind, abordarea mai veche, consideră această specie ca fiind o specie alogenă, chiar invazivă. Conform acestei abordări specia este autohtonă în bazinul Amurului. Trăiește însă și în cea mai mare parte a Siberiei, Europa de Est și în parte în Europa Centrală, bazinul Sâr-Dariei și Amu-Dariei. În aceste ținuturi nu este autohton ci introdus, dar nu se poate preciza în ce perioadă a avut loc introducerea (Bănărescu 1964). În țara noastră a fost adus în 1912, din Basarabia, de către medicul veterinar Bărdescu și introdus în lacul Fundeni (Pojoga 1959). De aici, la ape mari, a trecut în lacul Tătaru și apoi în Dâmbovița, pătrunzând astfel în regiunea inundabilă a Dunării. Puternica inundație din 1970 a contribuit semnificativ la expansiunea carasului argintiu în Delta Dunării (Oțel 1977). În prezent acesta trăiește în România în toate categoriile de ape stătătoare de la șes și până în zona de coline. Trăiește și în râurile de șes, în zona crapului, ocazional chiar și în cea a cleanului și în cea a mrenei), dar în număr destul de redus și numai în părțile cu apă liniștită.

Mai nou, din ce în ce mai mulți specialiști consideră specia ca fiind o specie nativă în Europa de Est și Europa Centrală, de unde și-a extins arealul, devenind invazivă în Europa de Sud și de Vest (Takada și colab. 2013). În țara noastră, ca și în cazul altor țări din Europa, chiar dacă acceptăm specia ca fiind o specie alogenă, cu o răspândire largă, nu mai putem vorbi de o invazie, deoarce specia s-a stabilizat și a devenit un element ihtiofaunistic comun.

Ecologia specie: Preferă apele stagnante, de la lacurile naturale de șes, canale, până la lacuri de acumulare și gropi de balastieră, precum și apele curgătoare de șes și zonă colinară, prezentă chiar și în zona cleanului în habitatele cu curent de apă redus.

4.2. Distribuția speciei în arealul P.N.P.F.

Carasul (Carassius gibellio) a fost capturat pe tot cursul Dunării din arealul P.N.P.F., cât și pe afluenți, precum Nera, Strenica sau Tișovița, prezentând cea mai largă răspândire dintre speciile alogene identificate în arealul P.N.P.F.. Date fiind preferințele de habitat ale speciei, cu limite largi de toleranță, ea își găsește condiții de mediu prielnice pe întregul tronson al Dunării din arealul P.N.P.F., în zonele de remuu de pe afluenții mai mici, dar și în afluenții mai mari.

4.3. Impact

Evaluarea impactului invaziei biologice este un domeniu deosebit de activ. Studiile de impact abordează fenomenul la diferite nivele: nivelul ecologic, nivelul evoluției, nivelul economic sau nivelul sănătății umane (Van Der Velde 2006). Impactul ecologic al speciilor invazive poate fi de competiție, prădătorism, parazitism, mediere de patogeni sau alterarea fizică sau chimică a habitatului (Crooks 2002). Aceste efecte pot varia în gradul de severitate până la dispariția speciilor native.

În cazul somnului pitic, în studiul de față, trebuie menționat faptul că, în arealul P.N.P.F., deși spacia au fost semnalate, nu a fost întâlnită o dominanță în masă a acestora în capturi.

Efectul sanogen

În anumite cazuri, speciile introduse pot avea efect direct asupra sănătății umane sau pot servi ca vectori de transmitere a unor boli, iar în acest caz întâlnim nenumărate situații. Doar un singur exemplu amintim aici: febra galbenă transmisă de tânțarul Aedes aegyptii sau de Aedes albopictus, care a fost introdus în America de Nord în apa reziduală din cauciucurile auto second hand, importate din Japonia (Van der Velde 2006).

În ceea ce privește speciile alogene vizate de studiul de față, efectul sanogen nu este de actualitate, deoarece la aceaste specii nu s-au semnalat astfel de probleme în literatura de specialitate. Din punct de vedere socio-economic, din moment ce rezultatele studiului nu indică o expansiune în masă pentru speciia respectivă, rezultă că are un efect neînsemnat.

4.4. Metode de combatere, extragere și valorificare

Combaterea țintită a unor specii de pești din ihtiocenoze complexe, precum și în cazul de față, fără a afecta celelalte componente ale ecosistemelor, este o misiune la limita imposibilului. Eforturile de combatere ale acestei specie, ar fi indicat să se concentreze asupra reducerii riscului de expansiune. În momentul de față, specia studiată, are areal limitat la Dunăre și zona de remuu a afluenților. Majoritatea afluenților nu prezintă condiții de habitat prielnice acestor specii, fiind habitate cu caracter lotic, chiar montan.

Trebuie avut în vedere faptul că, fluctuația sau aportul extern de resurse în ecosisteme crește riscul invaziei biologice (Davis și colab. 2000). Este necesară identificarea factorilor reali care creează această problemă în arealul P.N.P.F., cum ar fi depozitarea de deșeuri pe malul cursurilor de apă și în albie, aportul de substanțe organice prin deversări directe etc.

În România, carasul este valorificat atât de pescarii sportivi, cât și de unitățile piscicole. Cantitățile din producția piscicolă sunt însemnate și este considerat superior caracudei (Carassius carassius) din punct de vedere alimentar. În unitățile piscicole se pretează mai bine decât caracuda, fiind mai rezistent la boli și nu este considerat concurent la hrana crapului (Bănărescu 1964).

5. Perccottus glenii – guvidului adormit

5.1. Distribuția specie în arealul P.N.P.F

Guvidul adormit (Perccottus glenii) (Fig. 88.) este o specie relativ nou semnalată în România (Nalbant și colab. 2004), și mai nou semnalată în Dunărea de pe teritoriul românesc (Expediția joint danube survey, 2007), deși a fost semnalată în Dunăre de către specialiștii sârbi în 2004 (Sipos și colab. 2004). Specia nu este menționată în caietul de sarcini, nefiind considerată specie alogenă cu potențial invaziv. Având în vedere faptul că, specia a ajuns de la data introducerii în Europa – 1912, Rusia – prin afluenții Tisei în Dunăre, și apoi a fost semnalată deja și în Delta Dunării (KVACH, 2012), dar și în Dunărea de pe teritoriul Germaniei (Nehring și Steinhof 2015), considerăm necesară semnalarea speciei și în arealul P.N.P.F.

Fig. 88. Guvid adormit (Perccottus glenii) din captură.

Specia preferă habitatele lentice, cu vegetație abundentă. În cadrul campaniilor de pescuit științific realizate în cadrul prezentului contract, guvidul adormit (Perccottus glenii) a fost capturat într-un astfel de habitat, în zona umedă Divici-Pojejena (Fig. 88.). Pe baza condițiilor de habitat, precum și pe baza datelor din literatura de specialitate – care semnalează specia și aval de P.N.P.F. – distribuția speciei în arealul P.N.P.F. poate fi mai extinsă, cu o expansiune potențială până la confluența râului Berzasca cu Dunărea, în aval de această confluență întâlnește numai sporadic condiții prielnice de habitat.

5.2. Impact

Evaluarea impactului invaziei biologice este un domeniu deosebit de activ. Studiile de impact abordează fenomenul la diferite nivele: nivelul ecologic, nivelul evoluției, nivelul economic sau nivelul sănătății umane (Van Der Velde 2006). Impactul ecologic al speciilor invazive poate fi de competiție, prădătorism, parazitism, mediere de patogeni sau alterarea fizică sau chimică a habitatului (Crooks 2002). Aceste efecte pot varia în gradul de severitate până la dispariția speciilor native.

În cazul somnului pitic, în studiul de față, trebuie menționat faptul că, în arealul P.N.P.F., deși spacia au fost semnalate, nu a fost întâlnită o dominanță în masă a acestora în capturi.

Efectul sanogen

În anumite cazuri, speciile introduse pot avea efect direct asupra sănătății umane sau pot servi ca vectori de transmitere a unor boli, iar în acest caz întâlnim nenumărate situații. Doar un singur exemplu amintim aici: febra galbenă transmisă de tânțarul Aedes aegyptii sau de Aedes albopictus, care a fost introdus în America de Nord în apa reziduală din cauciucurile auto second hand, importate din Japonia (Van der Velde 2006).

În ceea ce privește speciile alogene vizate de studiul de față, efectul sanogen nu este de actualitate, deoarece la aceaste specii nu s-au semnalat astfel de probleme în literatura de specialitate. Din punct de vedere socio-economic, din moment ce rezultatele studiului nu indică o expansiune în masă pentru speciia respectivă, rezultă că are un efect neînsemnat.

5.3. Metode de combatere, extragere și valorificare

Combaterea țintită a unor specii de pești din ihtiocenoze complexe, precum și în cazul de față, fără a afecta celelalte componente ale ecosistemelor, este o misiune la limita imposibilului. Eforturile de combatere ale acestei specie, ar fi indicat să se concentreze asupra reducerii riscului de expansiune. În momentul de față, specia studiată, are areal limitat la Dunăre și zona de remuu a afluenților. Majoritatea afluenților nu prezintă condiții de habitat prielnice acestor specii, fiind habitate cu caracter lotic, chiar montan.

Trebuie avut în vedere faptul că, fluctuația sau aportul extern de resurse în ecosisteme crește riscul invaziei biologice (Davis și colab. 2000). Este necesară identificarea factorilor reali care creează această problemă în arealul P.N.P.F., cum ar fi depozitarea de deșeuri pe malul cursurilor de apă și în albie, aportul de substanțe organice prin deversări directe etc.

XVII. Evaluarea chimică a cursurilor de apă aferente spațiului hidrografic Parcului Natural Porțile de Fier

Evaluarea chimica a cursurilor de apă aferente spațiului hidrografic al Parcului Natural Porțile de Fier

Bazinele hidrografice ale afluenților direcți de stânga ai fluviului Dunărea pe arealul Parcului Natural Porțile de Fier aparțin Spațiului Hidrografic Banat și Jiu. În vederea planificării evaluării arealului au fost studiate bibliografia de specialitate, informațiile publice disponibile, Planul de Management Actualizat al Spațiului Hidrografic Banat, respectiv Planul de Management Actualizat al Bazinului Hidrografic Jiu.

Au fost identificate cursurile de apă cadastrate folosind datele disponibile din informațiile publice Administrației Naționale „Apele Române”, datele puse la dispoziție de Parcul Natural Porțile de Fier și datele colectate pe teren. Lista acestora se găsește în Tabelul nr. 50.

Starea ecologică ale acestor cursuri de apă evaluate în condițiile elaborării Planurilor de Management se bazează pe date ale Administrației Bazinale de Apă Banat, respectiv Administrației Bazinale de Apă Jiu la nivelul anului 2013 și anterior, aceasta este prezentată în Tabelul nr. 51.

Impacturi care afectează calitatea apelor din arealul evaluat

Pe arealul investigat impacturile se pot asocia, în primul rând, poluării cu nutrienți, substanțe organice provenite din surse difuze de poluare, asociate gospodăriilor din localitățile mici și a activităților agricole aferente.

Impactul substanțelor prioritare/prioritar periculoase, alterărilor habitatelor datorată modificărilor hidrologice și alterarea habitatelor datorată modificărilor morfologice, precum și altor tipuri de poluări specifice apelor de suprafață nu sunt semnificative datorită influenței antropice reduse din arealul investigat. Din acest punct de vedere un singur tronson de râu este afectat de activități miniere, acum dezafectate, și de modificări puternice ale corpului de apă, râul Boșneag, pe teritoriul orașului Moldova Nouă. Evaluarea acestor tipuri de impact nu a constituit obiectul prezentei evaluări.

Aglomerări urbane

Aglomerări urbane fără sistem de colectare a apelor menajere și fără stație de epurare 2000-9999 locuitori: Pojejena, Sichevița, Berzasca, Eșelnița, Gura Văii.

Aglomerări urbane cu sistem de colectare a apelor menajere și fără stație de epurare 2000-9999 locuitori: Moldova Nouă. Conform Sintezei de Calitatea Apelor 2015 Banat [3], în anul 2015 volumul de apă uzată evacuat in Dunăre a fost de 220,043 mii mc. Pe baza avizului privind „Modernizarea infrastructurii de apă și apă uzată în jud. CS – Aglomerarea Moldova Noua”- sunt in derulare lucrari la reteaua de canalizare si statia de epurare.

Aglomerări urbane cu sistem de colectare a apelor menajere și cu stație de epurare mecano biologică 15000-149999 locuitori: Orșova. Conform Sintezei de Calitatea Apelor 2015 Banat [3], în anul 2015 volumul de apa uzata evacuat in Dunăre a fost de 271,832 mii mc. Stația de epurare mecano-biologică, are o capacitate instalată de 250 l/s, apele epurate sunt evacuate în fluviul Dunărea.

Agricultură

Pe lângă presiunile punctiforme exercitate, activitățile agricole pot conduce la poluarea difuză a resurselor de apă. Căile prin care poluanții (în special, nutrienții și pesticidele, dar și alți poluanți) ajung în corpurile de apă sunt diverse (scurgere la suprafață, percolare etc). Emisiile de nutrienți din surse difuze. Presiunile difuze datorate activităților agricole sunt greu de cuantificat. Presiunile agricole difuze afectează atât calitatea apelor de suprafață, cât mai ales calitatea apelor subterane.

Apele de mină

Exploatarea minieră Moldova Nouă a avut ca profil de activitate extracția de minereuri neferoase (minereuri de pirita cuprifere extrase din subteran și minereuri cuprifere cu conținut sărac din exploatarea de suprafață) și prelucrarea prin flotare a minereurilor în scopul extragerii in principal a cuprului și piritei.

„În perioadele de vant puternic iazul de decantare existent este o sursa de poluare pentru zona, prin cantitatile imense de praf antrenate de acesta.

În prezent apele ce se evacuaza in Dunare provin din iazurile de decantare Tausani si Bosneag Extindere prin 3 guri de evacuare. Apele evacute sunt provenite in urma umectarii iazului Tausani si din precipitatii. În prezent SC Moldomin SA nu mai realizeaza umectarea iazului Tausani.

Ape de mină evacuate de minele Suvarov, Florimunda si Vărad

Apele de mina sunt evacuate în emisar fără o prealabilă epurare.

– Mina Suvarov, cu emisarul Valea Mare – debitul mediu evacuat 2,261 l/s. In luna aprilie 2010 s-a renunțat la stația de pompe, ce evacua apele de mină.

– Mina Florimunda, cu emisar pârâul Boșneag – debitul mediu evacuat 5,185 l/s. Mina a fost ecologizată conform referatului tehnic DAB 52/20.12.2000 si referatului tehnic DAB 60/09.08.2002 de catre Compania Națională a Cuprului, Aurului și Fierului S.C. MINVEST S.A. Deva, filiala „ECOMIN” S.A. Deva.

– Mina Vărad, având debitul mediu evacuat 3,019 l/s, în emisarul Potoc – Dunăre, este supusă lucrărilor de închidere și ecologizare, conform avizului DAB 224/27.06.2006.” Extras din Sinteza Calității Apelor pe anul 2015 al Spațiului Hidrografic Banat [3]

Descrierea activităților pentru evaluarea potențialului chimic al apelor de pe arealul Parcului Natural Porțile de Fier

Au fost investigate prin analize fizico-chimice următorii parametri considerați reprezentativi din punctul de cedere a impacturilor identificate:

Temperatura (°C)

Indicatori pentru evaluarea stării de acidifiere – pH;

Indicatori ale condițiilor de salinitate – conductivitate electrică (µS/cm);

Indicatori ale condițiilor de oxigenare – Oxigen dizolvat (mgO2/l); consum chimic de oxigen CCO-Cr (mgO2/l);

Indicatori nutrienți – azotați (mg NO3/l).

Pentru colectarea datelor necesare evaluării în perioada noiembrie 2016 au fost efectuate mai multe campanii de prelevare a probelor de apă reprezentative. Au fost prelevate în total 74 de probe, din care 13 probe aparțin zonei Dunării, respectiv 61 probe, aparțin afluenților fluviului. Pentru evaluarea potențialului ecologic au fost evaluate 41 de corpuri de apă, din care investigate direct 29 corpuri de apă. Rezultatele analizelor fizico-chimice efectuate pentru evaluarea stării ecologice ale apelor din arealul Parcului Natural Porțile de Fier sunt prezentate în Tabelul nr. 52.

Pentru interpretarea rezultatelor obținute la evaluarea ihtiofaunei au fost efectuate analize fizico-chimice în 11 secțiuni ale fluviului Dunărea aferente arealului Parcului Natural Porțile de Fier.

Rezultatele analizelor fizico-chimice efectuate sunt prezentate în tabelul Tabelul nr. 53.

Rezultatele obținute în urma analizelor probelor prelevate au fost evaluate comparând cu limitele de încadrare în stările ecologice pe tipologiile râurilor sunt prezentate în Tabelul nr. 55.

La evaluarea potențialului ecologic s-a ținut cont de măsurări din probele prelevate cu ocazia campaniilor de investigare și prelevare din secțiunile reprezentative ale corpurilor de apă reprezentative din unitățile administrativ teritoriale ale PNPF, precum și de datele existente în Planurile de Management ale Bazinelor Hidrografice ale ale Administrației Bazinale de Apă Banat, respectiv Administrației Bazinale de Apă Jiu pe secțiunile menționate.

Rezultatul evaluării potențialului ecologic pe secțiunile investigate de către Greenviro, precum și evaluarea indicatorilor de calitate sunt prezentate în Tabelul nr. 54.

Rezultatul combinat al evaluării potențialului ecologic pe secțiunile investigate de către Greenviro și starea ecologică/potențialul ecologic din Planurile de Management ale Bazinelor Hidrografice ale ale Administrației Bazinale de Apă Banat, respectiv Administrației Bazinale de Apă Jiu sunt prezentate în Tabelul nr. 56.

Tabel nr. 50. Corpuri de apă identificate în arealul investigat.

Tabelul nr. 51. Starea ecologică/ potențialul ecologic a corpurilor de apă aferente Parcului Natural Porțile de Fier prezentate în Planurile de Management ale Bazinelor hidrografice ale Administrației Naționale „Apele Române”.

Tabel nr. 52. Rezultatele analizelor fizico-chimice efectuate pentru evaluarea stării ecologice ale apelor din arealul Parcului Natural Porțile de Fier.

Tabel nr. 53. Rezultatele analizelor fizico-chimice efectuate în secțiunile de evaluare a ihtiofaunei ale fluviului Dunărea aferente arealului Parcului Natural Porțile de Fier.

Tabel nr. 54. Evaluarea potențialului ecologic pe secțiunile investigate, precum și evaluarea indicatorilor de calitate.

Tabel nr. 55. Limitele de încadrare în stările ecologice, pe tipologiile râurilor din arealul investigat.

Tabel nr. 56. Evaluarea potențialului ecologic pe secțiunile investigate, și starea ecologică/potențialul ecologic din Planurile de Management ale Bazinelor Hidrografice ale ale Administrației Bazinale de Apă Banat, respectiv Administrației Bazinale de Apă Jiu.

Descrierea stării ecologice-potențialul ecologic ale cursurilor de apă

Nera – cf. Șușara – cf. Dunăre, RORW6.1_B4, RO10

„Corpul de apă RW6.1_B4 (NERA – cf. Susara – cf. DUNARE) cu lungimea de 52,42 km, având tipologia RO10 este caracterizat de secțiunea Loc. Naidas, tip CBSD, CI.

Evaluarea stării ecologice a corpului de apă

Din punct de vedere al elementelor biologice corpul de apă s-a încadrat în stare ecologică bună. Elementele biologice evaluate au fost fitoplanctonul și nevertebratele bentice încadrate în stare ecologică foarte bună. În încadrarea finală a elementelor biologice s-a ținut cont de ultima monitorizare pentru pești din anul 2012, evaluați cu stare ecologică bună

Din punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale, corpul de apă s-a încadrat în starea bună.

Din punct de vedere al poluanților specifici, corpul de apă s-a încadrat în stare bună.

Corpul de apă s-a încadrat în stare ecologică bună.

În urma evaluării stării chimice, corpul de apă s-a încadrat în stare bună.” (extras din Sinteza 2015 ABA Banat)

Cerna – cf. Bela Reca – cf. Dunare, RORW6.2_B4, RO05

„Corpul de apă RW6.2_B4 (CERNA – cf. Bela Reca – cf. DUNARE) cu lungimea de 13,71 km, având tipologia RO05 este caracterizat de secțiunea Loc. Toplet.

Evaluarea stării ecologice a corpului de apă

Din punct de vedere al elementelor biologice corpul de apă s-a încadrat în stare ecologică foarte bună. Elementele biologice evaluate au fost fitobentosul și nevertebratele bentice încadrate în stare ecologică foarte bună. În încadrarea finală a elementelor biologice s-a ținut cont de ultima monitorizare pentru pești din anul 2013, evaluați cu stare ecologică foarte bună.

Din punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale, corpul de apă s-a încadrat în starea bună.

Din punct de vedere al poluanților specifici, corpul de apă s-a încadrat în stare bună.

Corpul de apă s-a încadrat în stare ecologică bună.

În urma evaluării stării chimice, corpul de apă s-a încadrat în stare bună.” (extras din Sinteza 2015 ABA Banat)

Velica Reca

Corpul de apă Velica Reca, este caracterizat de calitatea apei evaluate în secțiunea amonte confluență Dunare. Corpul de apă nu a fost regăsit în evidențele autorităților de gospodărirea apelor.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei 7,6-3,8°C; pH=8,32-8,56; TDS=263-277 mg/l;oxigen dizolvat = 10,12 – 10,05 mgO2/l, saturația de oxigen 76,8-84,9%; Consum Chimic de oxigen CCO-Cr = 6,85 mgO2/l;azotați NO3 = 3,56 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Belobreșca, RORW14.1.a_B1, RO17

Corpul de apă Belobreșca, RORW14.1.a_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Sușca (Valea Mare), RORW14.1.b_B1, RO17

Corpul de apă Sușca (Valea Mare), RORW14.1.a_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Radimna, RORW14.1.1_B1, RO01

Corpul de apă Radimna, RORW14.1.1_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică moderată.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în mai multe secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară, mijlocie, respectiv inferioară a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei 4,2-9,1°C; pH=8,22-8,46; TDS=358-492 mg/l;oxigen dizolvat = 9,08-10,28 mgO2/l, saturația de oxigen 76,0-86,8%; Consum Chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l;azotați NO3 = 2,50 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Pojejena, RORW14.1.1a_B1, RO17

Corpul de apă Pojejena, RORW14.1.1a_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona inferioară a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei 3,8-9,4°C; pH=8,75-8,80; TDS=292-368 mg/l;oxigen dizolvat = 10,15-10,17 mgO2/l, saturația de oxigen 77,6-89,0%; Consum Chimic de oxigen CCO-Cr = 16,60 mgO2/l; azotați NO3 = 3,65 mgNO3/l. Valorile pH-ului situate în domeniul 8,5-9,5 se datorează proceselor naturale de echilibru fizico-chimic și este caracteristică apelor din zone carstice. Reprezentând o stare naturală a apei, rezultatul nefavorabil al evaluării nu se aplică la evaluarea potențialului ecologic.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Pârva Reca, RORW14.1.2_B1, RO17

Corpul de apă Pârva Reca, RORW14.1.2_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei 8,47°C; pH=8,18; TDS=267 mg/l; oxigen dizolvat = 10,12 mgO2/l, saturația de oxigen 86,6%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Valea Mare (Baron), RORW14.1.3.1_B1, RO01

Corpul de apă Valea Mare (Baron), RORW14.1.3.1_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică moderată.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea aval localitatea Padina Matei.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei 7,56°C; pH=8,25; TDS=491 mg/l; oxigen dizolvat = 7,36 mgO2/l, saturația de oxigen 64,3%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr < 5,00 mgO2/l; azotați NO3 = 13,6 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic prost.

Rezultatele obținute arată un impact antropic semnificativ, situație constatată și pe teren. Albia cursului de apă și malurile sunt afectate serios de depozite recente de deșeuri rezultate din proasta gestionare, sau chiar lipsa gestionării deșeurilor. Din punct de vedere morfologic cursul de apă reprezintă un potențial peisagistic și geomorfologic de important, cascada Vodopad animată de depozite specifice de tuf calcaros, fenomen carstic, ce poate fi valorificat ca obiectiv turistic pe arealul PNPF, doar după o ecologizare și îmbunătățirea substanțială a gestionării deșeurilor.

Boșneag, RORW14.1.3_B1_B1, RO01

„Corpul de apă RW14.1.3._B1 (Boșneag) cu lungimea de 12,020 km, având tipologia RO01 este caracterizat de secțiunea Loc. Moldova Nouă.

Evaluarea stării ecologice a corpului de apă

Din punct de vedere al elementelor biologice corpul de apă s-a încadrat în potențial ecologic bun. Elementele biologice evaluate au fost fitobentosul încadrate în potențial ecologic maxim și nevertebratele bentice încadrate în potențial ecologic bun.

Din punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale, corpul de apă s-a încadrat în potențial ecologic moderat din cauza indicatorilor aferenți grupei nutrienți.

Poluanții specifici nu au fost monitorizați.

Corpul de apă s-a încadrat în potențial ecologic bun, la elementele fizico-chimice s-au luat în considerare mărimile statistice percentila 75 %.

Pe corpul de apă nu au fost monitorizate metalele dizolvate (Cd, Hg, Ni, Pb) necesare pentru evaluarea stării chimice.” (extras din Sinteza 2015 ABA Banat)

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona exploatării miniere SC Moldomin SA, societate aflata insolvența, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”, aval de orașul Moldova Nouă.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată: temperatura apei 6,4-9,4°C; pH=8,23-8,31; TDS=827-1017 mg/l; oxigen dizolvat = 7,68-9,77 mgO2/l, saturația de oxigen 63,1-86,0%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr < 5,00-13,7 mgO2/l; azotați NO3 = 9,39-9,69 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic prost.

Cicalovaț

Corpul de apă Cicalovaț, este caracterizat de calitatea apei evaluate în secțiunea amonte confluență Dunare. Corpul de apă nu a fost regăsit în evidențele autorităților de gospodărirea apelor.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei 6,1-9,3°C; pH= 8,22-8,29; TDS=437-449 mg/l; oxigen dizolvat = 9,96-10,12 mgO2/l, saturația de oxigen 80,7-88,9%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr = 5,87 mgO2/l;azotați NO3 = 4,2 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Liborajdea, RORW14.1.4_B1, RO01

Corpul de apă Liborajdea, RORW14.1.4_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică moderată.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea considerată reprezentativă „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 5,2-7,5°C; pH = 8,29-8,30; TDS = 381-393 mg/l; oxigen dizolvat = 10,56-12,59 mgO2/l, saturația de oxigen 88,1-99,4%; Consum Chimic de oxigen CCO-Cr = 10,8 mgO2/l; azotați NO3 = 5,20 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Odăile, RORW14.1.4.1_B1, RO17

Corpul de apă Odăile, RORW14.1.a_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Camenița, RORW14.1.5_B1, RO01

Corpul de apă Camenița, RORW14.1.5_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică moderată.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea considerată reprezentativă „aval conflunță Ravensca”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată temperatura apei t = 9,15-5,66°C; pH = 8,23-8,19; TDS = 394-401 mg/l;oxigen dizolvat = 10,08-12,88 mgO2/l, saturația de oxigen 87,9-103,5%; Consum Chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l;azotați NO3 = 5,14 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Ravensca, RORW14.1.5.1_B1, RO17

Corpul de apă Ravensca, RORW14.1.5.1_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea considerată reprezentativă „amonte conflunță Camenița”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată temperatura apei t = 9,8°C; pH = 8,06; TDS = 416 mg/l; oxigen dizolvat = 9,74 mgO2/l, saturația de oxigen 86,6%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Gramensca

Corpul de apă Gramensca, este caracterizat de calitatea apei evaluate în „amonte conflunță Camenița”. Corpul de apă nu a fost regăsit în evidențele autorităților de gospodărirea apelor.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 8,6°C; pH = 8,35; TDS = 378 mg/l; oxigen dizolvat = 10,29 mgO2/l, saturația de oxigen 88,8%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Valea Padina de la casă (Gârnic)

Corpul de apă Valea Padina de la casă (Gârnic), este caracterizat de calitatea apei evaluate în secțiunea „amonte conflunță Camenița”. Corpul de apă nu a fost regăsit în evidențele autorităților de gospodărirea apelor.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 9,54°C; pH = 8,16; TDS = 500 mg/l; oxigen dizolvat = 9,22 mgO2/l, saturația de oxigen 84,3%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Sichevița, RORW14.1.5.2_B1, RO17

Corpul de apă Sichevița, RORW14.1.5.2_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Orevița, RORW14.1.6_B1, RO01

Corpul de apă Orevița, RORW14.1.6_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 6,4-9,3°C; pH = 8,13-8,21; TDS = 356-414 mg/l; oxigen dizolvat = 10,19-14,48 mgO2/l, saturația de oxigen 89,2-118,1%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr = 5,87 mgO2/l; azotați NO3 = 4,10 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Dragostele, RW14.1.7.3_B1, RO17

„Corpul de apă RW14.1.7.3_B1 (Dragostele) cu lungimea de 10,73 km, având tipologia RO17 este caracterizat de secțiunea Am.cf. Berzasca, tip CBSD.

Evaluarea stării ecologice a corpului de apă

Din punct de vedere al elementelor biologice corpul de apă s-a încadrat în stare ecologică foarte bună. Elementele biologice evaluate au fost fitobentos și nevertebratele bentice încadrate în stare ecologică foarte bună. În încadrarea finală a elementelor biologice s-a ținut cont de ultima monitorizare pentru pești din anul 2013, evaluați cu stare ecologică foarte bună

Din punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale, corpul de apă s-a încadrat în starea bună.

Din punct de vedere al poluanților specifici, corpul de apă s-a încadrat în stare foarte bună.

Corpul de apă s-a încadrat în stare ecologică bună.

Pe corpul de apă nu au fost monitorizate metalele dizolvate (Cd, Hg, Ni, Pb) necesare pentru evaluarea stării chimice.” (extras din Sinteza 2015 ABA Banat)

Toronița, RORW14.1.7.4_B1, RO17

Corpul de apă Toronița, RORW14.1.7.4_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Berzasca, RORW14.1.7_B1, RO01

Corpul de apă Berzasca, RORW14.1.7_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în trei secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară și mijlocie a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 3,9-5,6°C; pH = 7,99-8,22; TDS = 208-255 mg/l; oxigen dizolvat = 11,74-12,71 mgO2/l, saturația de oxigen 92,8-97,1%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 4,41 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Sirina, RORW14.1.8_B1, RO01

Corpul de apă Sirina, RORW14.1.8_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 4,6-5,0°C; pH = 7,89-8,14; TDS = 126-208 mg/l; oxigen dizolvat = 11,29-11,81 mgO2/l, saturația de oxigen 89,7-95,3%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 5,59 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Poloseva (Eliseva), RORW14.1.9_B1, RO17

Corpul de apă Poloseva (Eliseva), RORW14.1.9_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Strenica, RORW14.1.10_B1, RO17

Corpul de apă Strenica, RORW14.1.10_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei 6,5°C; pH=8,56; TDS=516 mg/l; oxigen dizolvat = 11,93 mgO2/l, saturația de oxigen 96,6%.

Valoarea pH-ului situat în domeniul 8,5-9,5 se datorează proceselor naturale de echilibru fizico-chimic și este caracteristică apelor din zone carstice. Reprezentând o stare naturală a apei, rezultatul nefavorabil al evaluării nu se aplică la evaluarea potențialului ecologic.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Valea Brostita

Corpul de apă Valea Brostita, este caracterizat de calitatea apei evaluate în „amonte conflunță Dunăre”. Corpul de apă nu a fost regăsit în evidențele autorităților de gospodărirea apelor.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 7,4°C; pH = 7,97; TDS = 334 mg/l; oxigen dizolvat = 9,87 mgO2/l, saturația de oxigen 81,8%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Lut, RORW14.1.11_B1, RO17

Corpul de apă Lut, RORW14.1.11_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Tisovița, RORW14.1.12_B1, RO17

Corpul de apă Tisovița, RORW14.1.12_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 3,9-5,9°C; pH = 8,07-8,68; TDS = 211-450 mg/l; oxigen dizolvat = 11,32-11,84 mgO2/l, saturația de oxigen 90,3-96,2%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5-7,78 mgO2/l; azotați NO3 = 2,57-3,63 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Hlubotina, RORW14.1.13_B1, RO17

Corpul de apă Hlubotina, RORW14.1.13_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 5,3-6,5°C; pH = 8,47-8,55; TDS = 342-390 mg/l; oxigen dizolvat = 10,85-12,15 mgO2/l, saturația de oxigen 89,6-95,5%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 3,21 mgNO3/l.

Valoarea pH-ului situat în domeniul 8,5-9,5 se datorează proceselor naturale de echilibru fizico-chimic și este caracteristică apelor din zone carstice. Reprezentând o stare naturală a apei, rezultatul nefavorabil al evaluării nu se aplică la evaluarea potențialului ecologic.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Plavisevița, RORW14.1.14_B1, RO17

Corpul de apă Plavisevița, RORW14.1.14_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei t = 4,8°C; pH = 8,21; TDS = 238 mg/l; oxigen dizolvat = 12,33 mgO2/l, saturația de oxigen 95,7%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Valea Morilor (Ponicova), RORW14.1.15_B1, RO17

Corpul de apă Valea Morilor (Ponicova), RORW14.1.15_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 5,7-6,5°C; pH = 8,17-8,23; TDS = 288-299 mg/l; oxigen dizolvat = 10,53-10,92 mgO2/l, saturația de oxigen 86,6-87,9%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 2,4 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Valea Satului, RORW14.1.16_B1, RO17

Corpul de apă Valea Satului, RORW14.1.16_B1, având tipologia RO17 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Mraconia, RORW14.1.17_B1, RO01

Corpul de apă Mraconia, RORW14.1.17_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în trei secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară și mijlocie a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 5,1-6,9°C; pH = 7,84-8,69; TDS = 125-335 mg/l; oxigen dizolvat = 9,55-11,96 mgO2/l, saturația de oxigen 78,9-95,5%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 2,00 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Valea Satului, RORW14.1.18_B1, RO17

Corpul de apă Valea Satului, RORW14.1.17_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 4,6-5,9°C; pH = 7,83-8,41; TDS = 115-226 mg/l; oxigen dizolvat = 12,16-12,47 mgO2/l, saturația de oxigen 94,8-101,1%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 1,9 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Mala, RORW14.1.19_B1, RO17

Corpul de apă Mala, RORW14.1.19_B1, având tipologia RO17, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei t = 4,4°C; pH = 5,77; TDS = 114 mg/l; oxigen dizolvat = 12,27 mgO2/l, saturația de oxigen 95,4%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Eșelnița, RORW14.1.20_B1, RO01

Corpul de apă Eșelnița, RORW14.1.20_B1, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona mijlocie a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 3,13-9,27°C; pH = 7,68-7,94; TDS = 91-300 mg/l; oxigen dizolvat = 9,88-12,60 mgO2/l, saturația de oxigen 87,2-97,4%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr = 13,7 mgO2/l; azotați NO3 = 2,39 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Tarova, RORW14.1.21_B1 51_1, RO01

Corpul de apă Tarova, RORW14.1.21_B1 51_1, având tipologia RO01 a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună. Având în vedere impactul redus și aria redusă a bazinului hidrografic corpul de apă a fost evaluat indirect în cadrul investigărilor prezentului proiect.

Bahna, RORW14.1.21_B1 51_2, RO01

Corpul de apă Bahna, RORW14.1.21_B1 51_2, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona superioară a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 3,8-7,0°C; pH = 8,13-7,75; TDS = 216-393 mg/l; oxigen dizolvat = 12,51-12,56 mgO2/l, saturația de oxigen 95,7-104,4%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr < 5,00 mgO2/l; azotați NO3 = 4,16 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Vodița, RORW14.1.21a_B1 52, RO01

Corpul de apă Vodița, RORW14.1.21a_B1 52, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în secțiunea „amonte conflunță Dunăre”.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 5,8-7,2°C; pH = 6,57-7,91; TDS = 244-321 mg/l; oxigen dizolvat = 11,56-11,95 mgO2/l, saturația de oxigen 96,8-97,2%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 0,99 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic foarte bun.

Slatinicu Mare

Corpul de apă Slatinicu Mare, este caracterizat de calitatea apei evaluate în „amonte conflunță Dunăre”. Corpul de apă nu a fost regăsit în evidențele autorităților de gospodărirea apelor.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 4,9-7,2°C; pH = 7,87-7,97; TDS = 226-387 mg/l; oxigen dizolvat = 11,19-11,90 mgO2/l, saturația de oxigen 87,6-99,9%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr <5 mgO2/l; azotați NO3 = 1,08 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Jidoștița, RORW14.1.22_B1 53, RO01

Corpul de apă Jidoștița, RORW14.1.22_B1 53, având tipologia RO01, a fost caracterizat în Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat cu starea ecologică bună.

În cadrul prezentului proiect calitatea apei a fost analizată în două secțiuni considerate reprezentative situate în zona mijlocie a cursului de apă, precum și în secțiunea „amonte confluență Dunăre” amonte de localitatea Gura Văii.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat, consum chimic de oxigen CCO-Cr (substanțe organice) și azotați, necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valori caracteristice în perioada investigată: temperatura apei t = 6,0-6,5°C; pH = 6,54-7,34; TDS = 248-322 mg/l; oxigen dizolvat = 11,89-14,55 mgO2/l, saturația de oxigen 98,3-118,1%; Consum chimic de oxigen CCO-Cr < 5,00 mgO2/l; azotați NO3 = 0,47 mgNO3/l.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

Evaluarea fizico-chimică ale apelor fluviului Dunărea efectuată cu ocazia inventarierii ihtiofaunei

În cadrul prezentului proiect în perioada evaluată au fost efectuate analiza a12 probe de apă prelevate cu ocazia inventarierii ihtiofaunei în cele 11 secțiuni de prelevare.

Dintre parametrii fizico-chimici generali, în perioada investigării, au fost monitorizați indicatorii de calitate reprezentativi: pH, săruri dizolvate (TDS), oxigen dizolvat necesari pentru evaluarea simplificată a potențialului ecologic.

Valorile caracteristice în perioada investigată temperatura apei t = 4,7-9,4°C; pH = 7,80-8,43; TDS = 140-394 mg/l; oxigen dizolvat = 9,13-12,01 mgO2/l, saturația de oxigen 79,50-96,70%.

Din punctul de vedere al parametrilor fizico-chimici generali evaluați, în perioada investigării corpul de apă a fost evaluat având potențial ecologic bun.

XVIII. Bibliografie

Anastasiu, P., Negrean, G., Basnou, C., Sîrbu, C., Oprea, A., (2007): A preliminary study on the neophytes of wetlands in România In: Rabitsch, W., F. Essl & F. Klingenstein (Eds.): Biological Invasions – from Ecology to Conservation. NEOBIOTA 7 (2007): 181-192.

Băcescu, M. (1947): Peștii, așa cum îi vede pescarul țăran român. I. C. P., Monogr. 3.

Băcescu, M. (1940): Les mysidacés des eaux roumaines: etude taxonomique, morphologique, biogeographique et biologique. Annales scientifiques de l’Université de Jassy, 26: 454-804.

Băcescu, M. (1954): Crustacea: Mysidacea. Fauna Republicii Populare Române 4: 1-126.

Bănărescu, A., Nalbant, T. (1994): Benthal and phyllophytous fauna from the Danube Delta (I). Travaux du Muséum d’Histoire Naturelle “Grigore Antipa”, 34: 419–434.

Bănărescu, P. (1964): Pisces-Osteichthyes. In: Fauna Republicii Populare Române. București: Editura Academiei Republicii Populare Romine.

Bănărescu, P. (1968): Poziția sistematică a somnului pitic american aclimatizat în apele României. Studii și Cercetări de Biologie, Seria Zoologie, 20 (3): 261-263.

Bănărescu, P., & NALBANT, T. T. (1965). Studies on the systematic of Gobioninae (Pisces, Cyprinidae). Rev. Roum. Biol.-Sér. Zool., 10 (4), 219-229.

Bănărescu, P., & Paepke, H. J. (1999): The freshwater fishes of Europe, Cyprinidae 2. Berlin: AULA- Verlag.

Begun, T., Gomoiu, M.-T. (2008): Date biologice și ecologice privind populațiile de miside din lacurile paramarine de la litoralul ucrainean și românesc al Mării Negre. Geo-Eco-Marina 14, Supliment nr. 1: 43-50.

Bölöni, J., Molnár, Zs., Kun, A., (2011): Magyarország élőhelyei. Vegetációtípusok leírása és határozója. (Habitatele Ungariei. Descrierea și determinatorul tipurilor de vegetație). MTA-ÖBKI, Vácrátót.

Boșcaiu, N., Coldea, Gh., Horeanu, C., (1994): Lista roșie a plantelor vasculare dispărute, periclitate, vulnerabile și rare din flora României, Ocrot. Nat. și a mediului înconjurător, București, 1: 45-56.

Buřič, M., Kouba, A., Kozák, P., (2009): Spring mating period in Orconectes limosus: the reason for movement. Aquatic Science, 71: 473-477.

Cappelletti, C., Cianfanelli, S., Beltrami, M. E., Ciutti, F., (2009): – Sinanodonta woodiana (Lea, 1834) (Bivalvia: Unionidae): a new non-indigenous species in Lake Garda (Italy). Aquatic Invasions 4 (4): 685-688.

Cardoso, A.C., Free, G., Nõges, P., Kaste, Ø., Poikane, S., Solheim, A.L., (2009): Lake Management, Criteria. Encyclopedia of Inland Waters, 310-331 pp.

Copp, G.H., Fox, M.G., Kovac, V. (2002): Growth morfology and life history traits of a coolwater European population of pumpkinseed Lepomis gibossus. Arch. Hydrobiol. 155: 585-614.

Copp, G., Fox, M. (2007): Growth and life history traits of introduced pumpkinseed (Lepomis gibbosus) in Europe, and the relevance to invasiveness potential. În F. Gherardi, Freshwater Bioinvaders: Profiles, Distribution, and Threats. Berlin: Springer.

Davis, M.A., Girme, J.P., Thompson, K. (2000): Fluctuating resources in plant communities: a general theory of invasibility. Journal of Ecology 88: 528-536.

Dihoru, G., Negrean, G., 2009, Cartea Roșie a Plantelor vasculare din România, Edit. Acad. Române.

Doniță, N., Popesu, A., Mihăilescu, S., (2005): Habitatele din Romania Editura Tehnică, Silvică București.

ERSS – Spiny-Cheek Crayfish (Orconectes limosus) Ecological Risk Screening Summary (2015), https://www.fws.gov/fisheries/ans/erss/highrisk/Orconectes-limosus-ERSS-revision-June-2015.pdf.

Extras din Sinteza Calității Apelor pe anul 2013 al Spațiului Hidrografic Banat Administrația Bazinală de Apă Banat. 2014.

Extras din Sinteza Calității Apelor pe anul 2014 al Bazinului Hidrografic Jiu Administrația Bazinală de Apă Jiu. 2015.

Extras din Sinteza Calității Apelor pe anul 2014 al Spațiului Hidrografic Banat Administrația Bazinală de Apă Banat. 2015.

Extras din Sinteza Calității Apelor pe anul 2015 al Spațiului Hidrografic Banat Administrația Bazinală de Apă Banat. 2016.

Falka, I. (2003): An uninvited guest, the topmouth gudgeon. Erdélyi Nimbród 5, 3.

Fischer, P.U., Curtis, K.C., Marcos, L.A., Weil, G.J., (2011): Molecular Characterization of the North American Lung Fluke Paragonimus kellicotti in Missouri and its Development in Mongolian Gerbils. Am J Trop Med Hyg., 84(6): 1005-1011.

Fishbase. (fără an). Fishbase. Preluat pe November 10, 2010, de pe www.fishbase.org: http://www.fishbase.org/Country/CountryList.php?ID=3022&GenusName=Ameiurus&SpeciesName=nebulosus.

Fritz, B., Nisch, A., Wittkugel, C., Mörtl, M. (2006): First record of Limnomysis benedeni Czerniavsky in Lake Constance (Crustacea: Mysidacea). Lauterbornia 58: 157-160.

G. Van der Velde, E. A. (2006): Living rivers: trends and challenges in science and management. Hydrobiologia, 359–367.

Gafta, D., Mountford, O., (coord.) (2008): Manual de interpretare a habitatelor Natura 2000 din România, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2008.

Gavriloaie, I.C., Falka, I. (2006): Considerations concerning the present distribution of topmouth gudgeon Pseudorasbora parva (Temminck și Schlegel, 1846) (Pisces, Cyprinidae, Gobioninae) in Europe. Bruk Acta Musei 1(3): 145-151.

Giurcă, R., Angelescu, N. (1971): Considerații privind biologia și aria de răspândire geografică a ciprinidului Pseudorasbora parva (Schlegel) în apele României. Buletinul de Cercetări Piscicole, 30 (3-4): 99-109.

Gollasch, S., (2011): NOBANIS – Invasive Alien Species Fact Sheet – Eriocheir sinensis. – From: Online Database of the European Network on Invasive Alien Species -NOBANIS www.nobanis.org, https://www.nobanis.org/globalassets/speciesinfo/e/eriocheir-sinensis/eriocheir_sinensis.pdf

Grossu, A.V. (1951) Potamopyrgus jenkinsi – gastropod nou pentru apele continentale ale R.P.R. Acad. R.P.R., Biologie, I (7): 593 – 596.

Grossu, A.V. (1962): Mollusca; Bivalvia. Fauna R.S.R., 3 (3), Edit. Acad. Bucuresti.

Grossu, A. V. (1972): Asociațiile de gasteropode din zona Porților de Fier (Defileul Dunării la Cazane – Orșova). St. și Cerc. Biol., Seria Zoologie, București, T. 24 (4): 293 – 298.

Grossu, A.V. (1993): Gasteropodele din Romania, Compendiu. București.

Grossu, A.V. (1993): The catalogue of the moluscs from Romania. Trav. Mus. Hist. nat. "Grigore Antipa", 33, București: 291 – 366.

Grossu, A.V. (1986): Gastropoda Romaniae, 1; I. Caracterele generale, istoricul și biologia gastropodelor; II. Subclasa Prosobranchia și Opistobranchia. Ed. Litera, București.

Grossu, A.V. (1987): Gastropoda Romaniae, 2; Subclasa Pulmonata, I. Ordo Basommatophora, II. Ordo Stylommatophora (Suprafamiliile Succinacea, Cochlicopacea, Pupillacea), Ed. Litera, București.

Henttonen, P., Huner, J.V. (1999): The introduction of alien species of crayfish in Europe – A historical introduction. In: Gherardi F., Holdich D.M. (Ed.), Crayfish in Europe as alien species – How to make the best of a bad situation? Rotterdam, Brookfield, 299 pp., http://www.amazon.co.uk/Crayfish-Europe-Alien-Species-Crustacean/dp/9054104694

Holdich, D., Black, J. (2007): The spiny-cheek crayfish, Orconectes limosus (Rafinesque, 1817) [Crustacea: Decapoda: Cambaridae], digs into the UK. Aquatic Invasions, 2 (1), 1-15.

Holdich, D.M., Reynolds, J.D., Souty-Grosset, C., Sibley, P.J. (2009): A review of the ever increasing threat to European crayfish from non-indigenous crayfish species. Knowledge and Management of Aquatic Ecosystems, 11:394-395.

Holdrich, D.M., Pöckl, M. (2007): Invasive crustaceans in European inland waters. In: Gherardi, F. (ed), Biological invaders in inland waters: Profiles, distribution, and threats. Springer, the Netherlands, pp 33.

HOSOYA, K. (1986): Interrelationships of the Gobioninae (Cyprinidae). Indo-Pacific Fish Biology: proceeding of the Second InternationalConference on Indo-Pacific (pg. 484–501). Tokyo: Ichthyological Society of Japan.

http://digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1016&context=icwdmhandbook

http://seagrant.psu.edu/sites/default/files/Nutria2013_reduced.pdf

http://www.ansvsa.ro/documente/admin/ghid%20rozatoare%20-%20salmonella_12404ro.pdf

http://www.cabi.org

http://www.livetraps.com/live-traps/nutria-live-and-humane-traps

https://www.dgif.virginia.gov/wildlife/information/nutria/

Hymanson, Z., Wang, J., Sasaki, T. (1999): Lessons from the home of the Chinese mitten crab. Interagency Ecological Program Newsletter 12: 25-32.

IAS, (2013) Invasive alien species – Sava River Basin Management Plan, http://www.savacommission.org/dms/docs/dokumenti/srbmp_micro_web/backgroundpapers_final/no_7_background_paper_invasive_alien_species.pdf, accesat on-line la 27.11.2016

Iftime, A., Tatole, V. (2006): Limnomysis benedeni (Cyerniavski, 1882) (Crustacea: Pearacarida: Mysidacea) in the Taița dam lake (Dobrogea, Romania). Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle “Grigore Antipa” 49: 29-33.

ISI-ES – Invasive Species Irland – Chinese Mitten Crab (Eriocheir sinensis) Invasive Species Action Plan, http://invasivespeciesireland.com/wp-content/uploads/2010/10/Eriocheir_sinensis_ISAP.pdf, accesat on-line la 25.1.2016

ISI-OL – Invasive Species Irland – Non-native crayfish exclusion strategy and contingency plan, http://invasivespeciesireland.com/wp-content/uploads/2011/01/Non-native_crayfish_ISAP.pdf, accesat on-line la 24.11.2016

Killeen, I., Aldridge, D., Graham, O. (2004): Freshwater Bivalves of Britain and Ireland. National Museum of Wales, Cambridge University.

Kozák, P., Füreder, L., Kouba, A., Reynolds, J., C. Souty-Grosset, (2011): Current conservation strategies for European crayfish. Knowledge and Management of Aquatic Ecosystems, 401, 01.

Kozubíková E., Petrusek A., Ďuriš Z., Martín M.P., Diéguez-Uribeondo J., Oidtmann B., (2008). The old menace is back: recent crayfish plague outbreaks in the Czech Republic. Aquaculture 274: 208-217.

Kozubíková, E., Viljamaa-Dirks, S., Heinikainen, S., Petrusek, A. (2011): Spiny-cheek crayfish Orconectes limosus carry a novel genotype of the crayfish plague pathogen Aphanomyces astaci. Journal of Invertebrate Pathology, 108(3): 214-216.

Kvach, Y. (2012): First record of the Chinese sleeper Perccottus glenii Dybowski, 1877 in the Ukrainian part of the Danube delta, BioInvasions Records, Volume 1, Issue 1: 25–28.

Lane, M.A., Marcos, L.A., Onen, N.F., Demertzis, L.M., Hayes, E.V., Davila, S.Z., Nurutdinova, D.R., Bailey, T.C., Weil G.J. (2012): Paragonimus kellicotti Fluke Infections in Missouri, USA. Emerging Infectious Diseases, 18 (8): 1263-1267.

Li, X., Li, Z., Liu, J., De Silva, S.S. (2011): Advances in precocity research of the Chinese mitten crab Eriocheir sinensis. Aquaculture International, 19 (2): 251-267.

Matacă, S. (2001): Caracterizarea florei Parcului Natural Porțile de Fier, Oltenia, Stud. și Comunic., Șt. Naturii, Craiova, XVII: 52-56.

Nalbant, T., Battes, K., Pricope, F., Ureche, D. (2004): First record of the Amur sleeper Perccottus glenii (Pisces: Perciformes: Odontobutidae) in Romania, Travaux du Museum National d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa”, 47: 279-284

Nalbant, T. (2003): Checklist of the fishes of Romania. Part one: freshwater and brackishwater fishes. Studii și Cercetări, Biologie, Universitatea din Bacău 8: 122-127.

Negrea, A. (1994): Contribution á l'étude faunistique et biogéographique des Gastéropodes du secteur roumain du Danube. Annls. Limnol., 30 (3): 179 – 195.

Negrea, A., Popescu-Marinescu, V. (1992): Gasteropodele din sectorul românesc al Dunării găsite până în prezent. Hidrobiologia (București), 20: 75 – 110.

Nentwig, W., Bacher, S., Pyšek, P., Vilà, M., Kumschick, S. (2016): The generic impact scoring system (GISS): a standardized tool to quantify the impacts of alien species. Environ Monit Assess, 188:315, DOI 10.1007/s10661-016-5321-4.

NMPGE – National Management Plan For the Genus Eriocheir, Mitten Crabs (2003), http://www.anstaskforce.gov/Species%20plans/national%20mgmt%20plan%20for%20mitten%20crab.pdf.

NMPGE Draft 2002 – A Draft National Management Plan For the Genus Eriochheir, http://www.anstaskforce.gov/Chinese-mitten-crab-plan2-02.pdf, accesat on-line la 25.1.2016

Oltean, M., Negreanu, G., Popescu, A. (1994): Lista roșie a plantelor superioare din România.

Oltean, M., Negreanu, G., Popescu, A., Roman, N., Dihoru, G., Sanda, V., Mihăilescu, S. (1994) Lista roșie a plantelor superioare din România, Studii, Sinteze, Documentații de Ecologie, 1, Acad. Rom. Inst. Biol., București.

Oțel, V. (1977): Un cuceritor – carasul. Vânătorul și Pescarul Sportiv 6: 4.

Oțel, V. (2007): Atlasul peștilor din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Tulcea: Editura Centrul de Informare Tehnologică Delta Dunării, INCDDD.

Pârvulescu, L., Paloș, C., Molnar, P. (2009): First record of the spiny-cheek crayfish Orconectes limosus (Rafinesque, 1817) (Crustacea: Decapoda: Cambaridae) in Romania. North-Western Journal of Zoology 5: 424-428.

Pârvulescu, L., Schrimpf, A., Kozubíková, E., Resino, S.C., Vrålstad, T., Petrusek, A., Schulz, R. (2012): Invasive crayfish and crayfish plague on the move: first detection of the plague agent Aphanomyces astaci in the Romanian Danube. Diseases of Aquatic Organisms 98: 85-94.

Pârvulescu L., (2010a). Studiul comunităților acvatice de malacostracee (Crustacea: Malacostraca) din Munții Aninei, teză de doctorat, Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, conducător științific Prof. Dr. Tomescu Nicolae.

Pârvulescu L., (2010b). Crayfish field guide of Romania. Ed. Bioflux, Cluj-Napoca, 26 pp.

Pârvulescu, L., Petrescu, I. (2010): The distribution of stone crayfish Austropotamobius torrentium (Schrank, 1803) (Crustacea: Decapoda: Astacidae) in the south-west romanian mountain and sub-mountain area. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa», LIII, 103-113.

Pârvulescu, L., Pîrvu, M., Moroșan, L.G., Zaharia, C. (2015): Plasticity in fecundity highlights the females’ importance in the spiny-cheek crayfish invasion mechanism. Zoology, 118, 424-432.

Peay, S., Füreder, L. (2011): Two indigenous European crayfish under threat – how can we retain them in aquatic ecosystems for the future? Knowledge and Management of Aquatic Ecosystems, 401, 33.

Peay, S., Hiley, P.D., Collen, P., Martin, I. (2006): Biocide treatment of ponds in Scotland to eradicate signal crayfish. Bull. Fr. Pêche Piscic., 380-381, 1363-1379.

Petrescu, A.M., Zărnescu, O. (2013): Identification of invasive spiny-cheek crayfish, Orconectes limosus (Rafinesque, 1817), as indicator for a heavy metal polluted aquatic environmental site. Proceedings of the 4th Aquatic Biodiversity International Conference, Book of Abstracts, 103 pp.

Pimentel, D., Zuniga, R., Morrison, D. (2005): Update on the environmental and economic costs associated with alien-invasive species in the United States. Ecological Economics, 52(3): 273-288.

Pîrvu, M., Vădineanu, A. (2014): Preliminary data on the ecological requirements of the invasive spiny-cheek crayfish in the lower Danube. Transylvanian Review of Systematical and Ecological Research, 16, 185-196.

Planul de Management al Bazinului Hidrografic Jiu Administrația Bazinală de Apă Jiu. 2015.

Planul de Management al Spațiului Hidrografic Banat. Administrația Bazinală de Apă Banat. 2015.

Pojoga, I. (1959): Piscicultura. București: Ed. Agro-Silvică de Stat.

Popescu, E., Prunescu-Arion, E., (1961): Contribuții la studiul faunei bentonice din Dunăre, în regiunea cataractelor (km 1042 – 955). Stud. cerc. biol., ser. Biol. anim., 13 (2): 237 – 256.

Rákosy, L., Momeu, L., editors., (2009): Neobiota din România. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.

Reynolds, J., Souty-Grosset, C., (2012): Management of Freshwater Biodiversity, Crayfish as Bioindicators, Cambridge University Press, 353 pp., https://books.google.ro/books?id=Yf0uvhMosxcC&pg=PA295&lpg=PA295&dq=The+current+status+of+crayfish+farming+in+Italy&source=bl&ots=2q4gRBLwaN&sig=PMJMZ1LlTYFXf4svLXKIsc3A2A&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjttN2BhsnQAhWIAMAKHeqEAnsQ6AEIPjAE#v=onepage&q=The%20current%

Rudnick, D., Resh, V. (2005): Stable isotopes, mesocosms and gut content analysis demonstrate trophic differences in two invasive decapod crustacean. Freshwater Biology, 50: 1323-1336.

Ruokonen, T.J., Karjalainen, J., Kiljunen, M., Pursiainen, M., Hämäläinen, H. (2012): Do introduced crayfish affect benthic fish in stony littoral habitats of large boreal lakes? Biological Invasions, 14, 813-825.

S1, (2016): http://www.mediculmeu.com/boli-infectioase/infectii-cu-helminti/paragonimus.php, accesat la 23.11.2016

S2, (2016) https://en.wikipedia.org/wiki/Chinese_mitten_crab#cite_note-:0-4, accesat la 24.11.2016

S3, (2016) http://www.crayfish.ro/limosusRO.html, accesat la 24.11.2016

Sanda, V., Öllerrer, K., Burescu, P. (2008): Fitocenozele din România: sintaxonomie, structura, dinamica și evoluție. ArsDocendi,București.

Sárkány-Kiss, A., Sîrbu, I., Hulea, O. (2000): Expansion of the adventive species Anodonta woodiana (Bivalvia; Unionidae) in Central and Eastern Europe. Acta oecologica, Univ. "Lucian Blaga" Sibiu, 8: 49 – 57.

Sârbu, I., Ștefan, N., Oprea, A. (2013): Plante Vasculare din România. Determinator ilustrat de teren. Ed. Victor B Victor, București.

SCHEUHAMMER, A. M., & GRAHAM, J. E. (1999). The bioaccumulation of mercury in aquatic organisms from two similar lakes with differing pH. Ecotoxicology 8., 49–56.

Schleuter, A., Geissen, H.-P., Wittmann, K. J. 1998. Hemimysis anomala G. O. SARS 1907 (Crustacea: Mysidacea), an euryhaline Pontocaspian mysid in the rivers Rhine and Neckar. First report for Germany. Lauterbornia 32: 67-71.

Schram F., von Vaupel Klein C., Charmantier-Daures M., Forest J., (2010). Treatise on Zoology – Anatomy, Taxonomy, Biology. The Crustacea complementary to the volumes of the Traité de Zoologie, vol. 9, partea A, accesat on-line la 24.11.2016, https://books.google.ro/books?id=ve0qM3s-XqkC&pg=PA375&lpg=PA375&dq=orconectes+limosus+economic+use&source=bl&ots=ta0eEvPXHu&sig=TBW7nTqSpfIl87X4YeUBkP15cfU&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwi227adpcHQAhUEzxQKHabgDLIQ6AEIOTAD#v=onepage&q=orconectes%20limosus%20economi

Schrimpf, A., Schmidt, T., Schulz, R. (2014): Invasive Chinese mitten crab (Eriocheir sinensis) transmits crayfish plague pathogen (Aphanomyces astaci). Aquat. Invasions 9: 203-209.

Scott, W., Crossman, E. (1973): Freshwater fishes of Canada. Bull. Fish. Res. Board Can. 184: 966.

Sîrbu, I. (2004): Comunitățile de moluște acvatice din Dunăre (sectorul Baziaș – Orșova). Muzeul Bruckenthal, St. și Com – Șt. nat., Sibiu, 29:107 – 134.

Sîrbu, I. (2006): Aspects concerning the distribution and ecology of the freshwater molluscs from the Romanian Inner Carpathian Basin. Heldia, München, 6: 115-134.

Sîrbu, I., Sárkány-Kiss, A., Sîrbu, M., Benedek, A. (2006): The Unionidae from Trasylvania and neighboring regions (Romania). Heldia München, 6: 151-160.

Sîrbu, I., Sîrbu, M., Benedek, A.M. (2010): The freshwater mollusca from Banat (Romania), Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa”, Bucharest, 53: 21 – 43.

Škraba, D., Tošić, A., Miličić, D., Nikolić, V., Simonović, P. (2013): Invasiveness assessment of the chinese mitten crab Eriocheir sinensis (h. milne edwards, 1853) in the serbian section of the river Danube, Arch. Biol. Sci., Belgrade, 65 (1): 353-358.

Smith, B.A. (1971): The fishes of four low-salinity tidal tributaries of the Delaware River estuary – M.S. Thesi. Cornell Univ.

Soucek, D.J., Dickinson, A. (2012): Acute Toxicity of Nitrate and Nitrite to Sensitive Freshwater Insects, Mollusks, and a Crustacean. Arch Environ Contam Toxicol, 62: 233-242.

Studiu de evaluare adecvată pentru proiectul „Îmbunătățirea statutului de conservare pentru speciile și habitatele prioritare din zonele umede ale Porților de Fier” – Recoltare specii acvatice invazive – macrofite, specii invazive terestre, reconstrucție ecologică cu Salix alba, montare platforme odihnă pentru cormorani pitici. LIFE + 10 NAT/RO/740, Elaborator: S.C. AMH MEDIU EXPERT S.R.L., 2013

Studiu privind amenințările asupra habitatelor de zone umede din zona transfrontalieră a Dunării în arealele Parcului Național Djerdap și Parcul Natural Porțile de Fier, în cadrul proiectului “Managementul integrat al diversității biologice și de peisaj pentru dezvoltarea regională durabilă și conectivitatea ecologică în Carpați” Cod CPV 79311200-9, Nr. 429/30.10.2013

Takada, M., Tachihara, K., Kon, T., Yamamoto, G., Iguchi, K., Miya M., Nishida, M. (2010): Biogeography and evolution of the Carassius auratus-complex in EastAsia. BMC Evolutionary Biology, 10:7.

Tomecek, J.E. (2007): The biological flexibility of the pumpkinseed: a successful colonizer throughout Europe. În F. Gherardi, Biological invaders in inland waters: Profiles, distribution, and threats, 307–336.

Tricarico, E., Bertocchi, S., Brusconi, S., Casalone, E., Gherardi, F., Giorgi, G., Mastromei, G., Parisi, G. (2008): Depuration of microcystin-LR from the red swamp crayfish Procambarus clarkii with assessment of food quality. Aquaculture, 285: 90-95.

Vivver, P. (1951): Poissons et crustacés d'eau douce acclimatés en France, en eau libre, depuis le début du siècle. Revue d’Ecologie (Terre &Vie), 98: 57-82.

Welcomme, R.L. (1988): International introductions of inland aquatic species. Rome: Food and Agriculture Organization of the United Nations.

Wilhelm, A. (1980): Dinamica nutriției și ritmul de creștere la somnul pitic (Ictalurus nebulosus Le Sueur) din ape naturale și amenajate (teză de doctorat). București: Institutul de Științe Biologice.

Wittmann, K.J. (1981): Comparative biology and morphology of marsupial development in Leptomysis and other Mediterranean Mysidacea (Crustacea). Journal of Experimental Marine Biology and Ecology 52: 243-270.

Wittmann, K.J. (2002): Further expansion of Pontocaspian Mysidacea (Crustacea) into the middle and upper Danube: first records of Katamysis warpachowskyi for Hungary, Slovakia and Austria with notes on the biology and ecological risk potential. Lauterbornia 44: 49-63.

www.nas.er.usgs.gov. (fără an). Preluat pe Decembrie 6, 2010, de pe http://nas.er.usgs.gov/queries/FactSheet.aspx?speciesID=734

Zhang, T., AL, E. (1998): Population biology of topmouth gudgeon (Pseudorasbora parva) in Bao’an Lake. Age and growth. Acta Hydrobiologica Sinica 22: 139-146.

* *, 2007, Halting the loss of biodiversity by 2010: proposal for a first set of indicators to monitor progress in Europe. European Environmental Agency, EEA, Technical Report 11/2007, Copenhagen. http://www.eea.europa.eu/

*** Datasheets, maps, images, abstracts and full text on invasive species of the world: http://www.cabi.org/isc/search/?q=&types=7,19&sort=DateDesc

*** European Environment Agency, Species search, Access information about species in Europe, particularly species mentioned in legal texts: http://eunis.eea.europa.eu/species.jsp

***Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe: http://www.europe-aliens.org/speciesSearch.do