Cartoful, Materie Prima

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] ales această temă a lucrării mele deoarece printre obiectivele majore ale asigurării cu hrană a oamenilor se găsește și cartoful, are un rol mare în creșterea resurselor alimentare, considerat a doua pâine, deoarece cartoful este una dintre cele mai agreate alimente fiind consumat în alimentația umană preparat sau sub forme diferite, folosit și în regimuri dietetice.

Cartoful fiind o importantă plantă alimentară, furajeră și industrială am decis să studiez și să determin calitatea acestuia.

Un alt scop al alegeri acestei teme a fost acela de a pune în valoare calitățiile multiple ale cartofului acela de a produce cantității însemnate de amidon, spirt, cleiuri, cauciuc sintetic, dextrină, dextroză etc.

Cultivarea cartofului este foarte rentabilă în ceea ce privește consumul cartofului anual pe locuitor atât la noi în țară cât și în Europa; în România după datele [NUME_REDACTAT] și Alimentației consumul anual de cartofi pe an a avut valori cuprinse între 80,8 kg/ha în 2012 și 129,6 în anul 2013 putându-se lua în considerare o medie de 100 kg pe locuitor.

Cartoful este și va rămâne pentru România și pentru întreaga omenire, unul din darurile cele mai de preț alt Terrei, căruia omul i-a îmbunătățit în mod continuu însușiririle de productivitate și calitate, apropiindu-și-l ca pe unul din bunurile indispensabile vieții.

CAPITOLUL I

CARTOFUL – MATERIE PRIMĂ

1.1. Importanța economică a cartofului

Printre obiectivele majore ale asigurării cu hrană a oamenilor se găsește și cartoful, are un mare rol în creșterea resurselor alimentare, considerat „a două pâine”, cartoful este una dintre cele mai agreate alimente fiind consumat în alimentația umană preparat sau sub diferite forme, folosit în regimuri dietetice.

Cartoful este o importantă plantă alimentară, furajeră și cu mare pretabilitate pentru industrializare.

Datorită valorii nutritive ridicate a tuberculilor de cartof, a gustului plăcut, digestibilității ridicate, cartoful satisface cele mai diversificate gusturi.

Consumul anual pe locuitor este cuprins între 30-150 kg, în Europa fiind de 80 kg de cartofi pe an. [NUME_REDACTAT] după datele [NUME_REDACTAT] și Alimentației consumul anual de cartofi pe an a avut valori cuprinse între 80,8 kg/ ha în anul 1991 și 129,6 în anul 1994 putându-se lua în considerare o medie de 100 kg/ locuitor.

În procesul de industrializare a cartofului se folosesc cantități mari de tuberculi pentru obținerea amidonului, spirtului, sau alte produse derivate cum ar fi: glucoză, dextroză, dextrină, cleiuri, cauciuc sintetic, etc.

În industria cartofului constituie o valoroasă materie primă. Dintr-o tonă de tuberculi de cartofi pot rezultă 95 de litri alcool de 40º, 140 kg amidon uscat sau 100 kg de dextrină.

Spirtul și amidonul obținute în urmă prelucrării tuberculilor constituie o materi primă pentru o serie de industrii: alimentară, celuloză și hârtie, petroliera și minieră, farmaceutică, cosmetică.

Cartoful utilizat și la producerea bioetanolului care în amestec cu benzina este considerat combustibilul secolului XXI.

În furajele animalelor cartoful constituie un nutreț deosebit de valoros. În hrana animalelor se utilizează tuberculii proaspeți s-au murați, vreji și reziduu de la fabricarea spirtului.

Cartoful este o plantă importantă și din punct de vedere agrotehnic, fiind prășitoare, lasă terenul curat de buruieni; valorifică economic gunoiul de grajd și îngrășămintele minerale.

1.2. Răspăndirea cartofului pe glob și în țara noastră. Suprafețe cultivate și producții

Cartoful este una din principalele plante de cultură. Pe plan mondial, după ultimile date statistice (FAO [NUME_REDACTAT] vol. 53/ 1999) cartoful ocupă o suprafață de 18.952.828 ha situându-se pe locul al 13-lea în rândul plantelor cultivate după suprafața pe care o ocupă (tabelul I.1) și pe locul 4, după volumul producției totale (330.300 mii tone).

Volumul producției de cartofi este depășită de grâu (632.594 mii tone), porumb (724.589 mii tone) și orez (606.268 mii tone).

Aceste date statistice arată că după principalele cereale care reprezintă materia de bază a oamenilor, cartoful ocupă locul al 2-lea ca volum al producției obținute, fiind una dintre cele mai importante resurse alimentare.

Tabelul 1.1

Suprafața și producția medie mondială la principalele plante de cultură în ordine descrescătoare (după FAO [NUME_REDACTAT], 2012).

Țările cu cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof sunt: China 4.501.512 ha, Rusia 3.130.000 ha, India 1.400.000.

Nivelul tehnologic și producțiile cele mai mari sunt în zonele temperate și în țările dezvoltate din punct de vedere economic ca Olanda, [NUME_REDACTAT], Danemarca, Belgia, Franța, Suedia, [NUME_REDACTAT], Japonia unde la producții de peste 30-40 tone aduce un profit important (tabelul 1.2).

În general creșterea producției de cartofi se poate realizeaza pe două căi: prin creșterea suprafețelor cultivate, prin creșterea randamentului la ha și calitatea superioară a producției.

Tabelul 1.2

Țările cu cele mai mari performanțe de producții de cartof și suprafața cultivată

[NUME_REDACTAT] cartoful se cultivă pe o suprafață mare comparativ cu suprafața cultivată în celalalte țări din Europa. Dinamica suprafețelor cultivate cu cartofi și nivelul producțiilor realizate în țara noastră are următoarele valori (tabelul 1.3).

[NUME_REDACTAT] cartoful se cultivă în toate zonele agricole. Prin lucrările de zonare și microzonare a producției de cartof s-au creat bazine specializate pentru toate scopurile producției astfel încât cartoful întâlnește în condițiile din România, zone sau microzone favorabile pentru toate destinațiile, de la producerea cartofului extratimpuriu pe nisipurile din stâna Jiului sau de la Valea lui Mihai până la cultura pentru consum de toamnă și pentru producerea de semințe în zonele umede și răcoroase din zona montană situate la mare altitudine.

Tabelul 1.3

Dinamica suprafețelor cu cartof și a randamentului la hectar în România

(sursa [NUME_REDACTAT] al României, 2012)

1.3. Introducerea și răspăndirea cartofului în [NUME_REDACTAT] este original din America de Sud. Pe baza numeroaselor studii și cercetări s-a stabilit că, locul de origine al cartofului este lanțul muntos al [NUME_REDACTAT].

Este mai mult decât probabil că introducerea cartofului în Europa s-a făcut prin Spania, la început cu titlu de curiozitate, iar mai apoi cu scop practic și că acest fapt s-a petrecut în prima parte a secolului al XVI- lea.

[NUME_REDACTAT], cartoful făcea obiect de comerț așa cum rezultă din scriptele spitalului din Sevilla, unde printre legumele cumpărate de la piață figurau și cartofii ([NUME_REDACTAT], 1969).

Cartoful ajunge la începutul secolului al XVII- lea în Austria, de unde trece în Germania, apoi în Elveția, Franța ([NUME_REDACTAT], 1956).

Introducerea oficială a cartofului în Europa a fost înregistrată la sfârșitul secolului XVI- lea prin trei botaniști renumiți din Elveția, Anglia și Germania.

Dar cea mai mare contribuție la introducerea cartofului în Europa a avut-o francezul [NUME_REDACTAT] Parmentier (1737-1813 ) considerat pe bună dreptate „părintele introducerii cartofului în Europa”. Ca ajutor de farmacist la 20 de ani al armatei din Hanovra este făcut prizonier de cinci ori în timpul războiului de șase ani, unde a apreciat valoarea alimentară a cartofului ca hrană pentru prizonierii aflați în captivitate. Eliberat în anul 1763, revine la Paris și adresează numeroase rapoarte [NUME_REDACTAT] de Agricultură pe tema folosirii cartofului ca aliment. Întâi ca farmacist în anul 1766, apoi ca director la „Hotel des Invalides” în 1772 începe o adevărată campanie de promovare a cartofului reușind sa-i convingă pe oamenii de știință Franklin, Lavoisier și chiar pe regele Louis XVI-lea de importanța acestei plante în hrana omului, care în semn de recunoaștere își împodobește butoniera cu flori de cartof.

[NUME_REDACTAT] Centrală și de Nord cartoful s-a răspândit mai greu și mai mult de nevoie. Abea în a două jumătate a secolului XVIII-lea, determinat de foametea care a bântuit Europa (1771-1776), cartoful s-a extins treptat devenind unul din elementele de baza, când mana a decimat culturile la 1845, s-a produs o adevărată calamitate.

Ca urmare a foametei care a cuprins țara circa 3,5 milioane de irlandezi au emigrat în [NUME_REDACTAT]. Ca urmare a acestui eveniment în anul 1850 irlandezii reprezentau a șasea parte din populația SUA. Astfel cartoful poate fi inclus în istoria [NUME_REDACTAT] și poate fi un exemplu de îmbinare a destinului unei plante cu cel a unei lumi.

De-a lungul istoriei cartoful a găsit în Europa o nouă patrie, unde se cultivă pe cca 70% din suprafața mondială. [NUME_REDACTAT], după grâu cartoful este cea mai importantă plantă alimentară.

Cartoful răspândit în cultură pe toate continentele, semnalat de FAO în 183 de țări. Se extinde până la 71º latitudine nordică, unde abia este posibilă cultura orzului și nu lipsește din Groenlanda.

1.4. Introducerea cartofului în provinciile românești

La fel ca și în celalalte țări din Europa, la extinderea culturii cartofului în cele trei principate au contribuit anii de foamete 1813 în Moldova, 1814 în Transilvania și 1818 în [NUME_REDACTAT]. Marele agronom român [NUME_REDACTAT] de la Brad, inițiatorul științelor agricole românești în ediția a III-a a „Calendarul” pentru bunul cultivator (1861) scria: „Foametea din 1813 a atras băgarea de seamă a românilor asupra cartofilor, ca asupra unei plante bune de a scăpa de lipsă pe locuitori. Iar în Bucovina la 1816 sau trimis sub porunca domnitorului Calimahu”.

[NUME_REDACTAT] Românească introducerea în cultură a cartofului s-a făcut în jurul anului 1810, cronica din timpul domniei lui [NUME_REDACTAT] Caragea (1812-1818) menționând vânzarea cartofilor pe piața Bucureștiului, aduși din Transilvania și cultivarea lor în grădinile din jurul Bucureștilor.

O contribuție însemnată la introducerea cartofului în Transilvania au avut-o coloniștii germani (sașii și svabii) prin relațiile strânse cu rudele din centrul Europei. Cele mai multe denumiri ale cartofului derivă din cele folosite în diferite regiuni ale Germaniei ceea ce sugerează rolul mare pe care l-au jucat coloniștii germani în răspăndirea cartofului pe teritoriul țării noastre: CARTOF-Kartoffel, CRUMPENE-Grunbeeren, PICIOICI-Ptachen. Alte denumiri cunoscute: barabule, pere de pământ – provenit de la echivalentul austriac Grundbirne pe care ungurii l-au stricat zicându-i cartof=komper, iar slavonii krumpir și krumpli.

În anul 1967 Stațiunea de cercetare pentru cartof și sfecla de zahăr de la Stupini-Brașov a devenit Institut de Cercetare pentru [NUME_REDACTAT] și Sfeclei de [NUME_REDACTAT], iar în martie 1977 s-a transformat în Institut de Cercetare și Producție a Cartofului.

În anul 1980 au fost infințate 5 Stațiuni de Cercetare și Producție a Cartofului subordonate Institutului de profil de la Brașov:

– SCPC: [NUME_REDACTAT], județul Hargita în ameliorarea și producerea de sămânță;

– SCPC: [NUME_REDACTAT], județu Covasna producerea cartofului pentru industrializare;

– SCPC: Târgu-Jiu, județul Gorj în problematica zonelor colinare;

– SCPC: Tulcea, producerea cartofului în zona de stepă;

– SCPC: Mârșani, județul Dolj, probleme de cercetare și producerea cartofului pentru consum timpuriu;

Cartoful este și va rămâne pentru România și pentru întreaga omenire, unul din darurile cele mai de preț alt Terrei, căruia omul i-a îmbunătățit în mod continuu însușiririle de productivitate și calitate, apropiindu-și-l ca pe unul din bunurile indispensabile vieții.

1.5. Sistematică și soiuri

1.5.1. Sistematica cartofului

Din punct de vedere al botanicii sistematice cartoful aparține familiei Solanaceae, genului Solanum care cuprinde un număr de peste 2000 de specii cunoscute.

Urmărind filogenia cartofului, acesta aparține subgenului [NUME_REDACTAT]. și secției Tuberaria (caracterizată prin însușirea de a forma tuberculi) divizată, la rândul ei, în 6 subsecții, cea mai importantă fiind subsecția Hyperbasarthum, împărțită în 22 de serii. Din aceste serii, două sunt mai importante și anume: Andigena și Tuberosa la care aparțin toate speciile cultivate.

[NUME_REDACTAT] cuprinde specii cultivate în [NUME_REDACTAT], la mare altitudine (3000-4000 m) de o mare diversitate genetică cu 24, 36, 48 și 60 de cromozomi, cea mai importantă specie fiind [NUME_REDACTAT], plantă de zi scurtă.

În seria Tuberosa sunt cuprinse speciile cultivate la altitudini mici (până la 200 m) în sudul statului Chile, cu 48 de cromozomi în celula somatică, cea mai importantă specie fiind Solanum tuberosum L., specie care se cultivă în Europa și pe cea mai mare parte a globului, caracterizată după reacția fotoperiodică, plantă de zi lungă.

În zilele noastre prezintă importanță genotipul exprimat prin noțiunea de soi sau cultivar, caracterizat prin distinctibilitate, stabilitate și omogenitate și care posedă valoarea agronomică și tehnologică. SOIUL sau CULTIVARUL este definit ca un ansamblu de indivizi care au un număr de caractere și însușiri-morfologice, fiziologice, citologice etc.-specifice, importante pentru agicultură și care după înmulțire (sexuată sau asexuată) își mențin caracteristicile.

1.5.2. Soiurile de cartof

În lume se cultivă peste 2000 de soiuri de cartof. Fiecare țară are sortimentul sau propriu de soiuri selectate, în primul rând, după cerințele pieții, dar dirijate de autoritățile desemnate de factorii responsabili după condițiile de climă și sol, după scopul culturii (de masă, pentru industrializare sub formă de chips, pommes-frittes, amidon etc.) după gustul și preferințele consumatorilor.

După utilizarea lor soiurile de cartofi se clasifică în:

– soiuri de masă: cu un conținut mai redus de amidon până la 17%, cu gust plăcut și aspect comercial, de calitate, determinat de forma tuberculilor, adâncimea ochilor, culoarea miezului, dar și de însușirile interioare ca: gradul de înegrire a miezului după fierbere, fainozitatea determinată de structura amidonului, culoarea și umiditatea pulpei;

– soiuri pentru industrializare: cu un conținut mai ridicat în amidon peste 19% cu pretabilitate la industializare sub formă de amidon, spirt sau derivate ale acestora (dextrină, dextroxa, cleiuri etc.) sau destinate prelucrări industriale înobilate sub formă de chips, fulgi, extrudate etc.;

-soiuri mixte: care pot fi folosite în scop culinar sau pentru industrializare cu conținut potrivit de amidon 17-18% și cu calități mixte;

Nu se cunosc soiuri furajere, de regulă în furajarea animalelor se folosesc cartofii secționați în timpu recoltării, cei mici sub fracția pentru sămânță sau recuperați parțial, din cei atacați de boli, utilizați sub formă crudă în amestec cu furaje concentrate sau opăriți și insilozați cu furaje grosiere.

După perioada de vegetație soiurile de cartofi se clasifică în:

-timpurii: cu perioadă de vegetație de 85-90 de zile;

-semitimpurii: cu perioadă de vegetație de 90-105 de zile;

-semitârzii: cu perioadă de vegetație de 105-120 de zile;

-târzii: cu perioadă de vegetație de peste 120 de zile;

Soiurile de cartofi cultivate în țara noastră sunt într-o dinamică continuă. În fiecare an se autorizează soiuri noi pentru înscrierea la înmulțire în lista oficială a soiurilor sau hibrizilor de plante agricole sau se radiază soiuri depășite, ca urmare a comportări necorespunzătoare sub aspect agronomic.

În ultimi ani în sortimentul național de soiuri figurează peste 70 de cultivare autohtone sau străine (tabelul 1.5) din care r-o deselecție absolut naturală impusă de piața producătorului și a consumatorului s-au detașat net 3 soiuri agreate deopotrivă de toată lumea. Acestea sunt soiurile Ostara pentru consumul timpuriu și de vară, Desirée și Sante pentru consumul de toamnă și din timpul iernii.

Tabelul 1.5

Soiuri de cartofi cultivate în [NUME_REDACTAT] de promovare la înmulțirea soiurilor noi, românești sau străine sunt foarte severe și au la bază productivitatea și însușirile culinare în primul rând, dar și cele tehnologice, precum și rezistență la boli și dăunători (râie neagră, mană, viroze, nematozii cu chisti).

Detailat privind caracterele tehnologice și fiziologice, prezentăm cele trei soiuri care sau extins în producție pe suprafețe mari: Ostara, Desirée și Sante, acestea deținând în ultimi 10 ani, după datele publicate de Institutul de [NUME_REDACTAT] pentru Cartof și Sfecla de Zahăr de la Brașov, 98,3% din suprafața cultivată cu cartof pentru sămânță în România.

SOIUL OSTARA a fost creat în Olanda și autorizat pentru înmulțire în țara noastră din anul 1968; este un soi timpuriu cu perioadă de vegetație de 85-90 de zile, mijlociu de rezistent la râia comună (Streptomyces scabies), sensibil la mana cartofului pe frunze (Phytophtora infestans, Mont de Bary), dar rezistenți la mana pe tuberculi, pentru al cărei control necesită 7-12 tratamente fitosanitare. Este apreciat ca rezistent la virusul Y, mijlociu de rezistent la virusul răsucirii frunzelor de cartof și foarte rezistent la virusul A, fiind încadrat în clasa a III-a de degenerare virotică. [NUME_REDACTAT] are un potențial mediu de producție, de circa 41 t/ha, un repaus vegetativ mijlociu ca durată și un conținut de amidon de 13-17%, fiind încadrat din punct de vedere culinar în clasa B, destinat majorității preparatelor culinare de calitate superioară. Însușirea tehnologică remarcabilă a acestui soi o constituie dinamica de formare a tuberculilor, caracter ce-l recomandă îndeosebi pentru producția de cartof extratimpuriu, timpuriu și de vară. Poate fi utilizat cu bune rezultate și pentru consumul de toamnă-iarnă, în prima perioadă de păstrare, având un repaus vegetativ mijlociu spre lung.

SOIUL DESIRÉE a fost creat în Olanda și autorizat pentru înmulțire în țara noastră din anul 1971. S-a răspândit rapid în producție datorită cartofului îndeosebi a două mari calități: culorii roșii, aspectuoase a cojii și productivități sale mari și constante, fiind preferat de gospodine datorită tuberculilor mari, cu coajă subțire și ochii superficiali; este de calitate culinară superioară pentru majoritatea preparatelor. Aceste calități l-au menținut aproape 30 de ani în cultură, devenind unul din cele mai cunoscute și mai apreciate soiuri de cartof din România.

Fiind foarte solicitat în toate zonele de cultură a justificat eforturi deosebit de mari pentru producerea tuberculilor de sămânța din verigile clonale și menținerea lui în cultură în condițiile sensibilității sale foarte mare la virusul răsuciri frunzelor, viroză care poate determina scăderea producției la acest soi până la 30% din potențialul de producție; este însă rezistent la virusul Y și mijlociu de rezistent la virusul A, fiind încadrat în clasa a III-a de degenerare.

Soiul Desirée este relativ sensibil la mana pe frunze și la râia comună, necesitând un număr de 4-7 tratamente fitosanitare, în funcție de condițiile climatice ale anului de cultură. Are un potențial mediu de producție de 49 t/ha, calități culinare foarte bune, făcând parte din clasa B de folosință, destinat consumului de toamnă-iarnă.

SOIUL SANTE este de proveniență olandeză autorizat la înmulțire în țara noastră începând cu anul 1989. Este un soi semitârziu cu perioada de vegetație de 110-115 zile; are o rezistență ridicată la râia neagră a cartofului, mijlociu de rezistent la mana pe frunze, dar cu rezistentă mare pe tuberculi.

Și-a câștigat un renume prin rezistența sa la virozele cartofului, calitate cei conferă un ritm de degenerare mai lent. Apreciat ca imun la virusurile A, X și Y și mijlociu de rezistent la virusul răsuciri frunzelor, element pe baza căruia a fost încadrat în grupa a II-a de degenerare.

De asemenea o altă calitate a soiului Sante este rezistența la nematozii din ambele specii ale genului Globodera, (G. rostochiensis și G. pallida) cu mai multe rase fiziologice.

Culinar se încadrează în clasa B/C de folosință, având un conținut de amidon cuprins între 13-16,2%. Capacitatea de producție este foarte bună, fiind recomandat pentru consumul de toamnă-iarnă și pentru indusrializare sub formă de preparate înnobilate.

1.6. Compoziția chimică a tuberculilor

Tuberculul de cartof este un organ vegetativ care în stare proaspătă este foarte bogat în apă care reprezintă, ¾ din greutarea tuberculului; în cartof se găsesc cantități ridicate de glucide (hidrați de carbon extractive neazotate), procent scăzut de proteine (compuși azotați) foarte puține grăsimi (lipide).

Fiecare dintre componentele chimice ale tuberculului prezintă valori minime și maxime dependente de soiul cultivat de distribuția componentelor chimice (tabelul 1.6.)

Tabelul 1.6

Compoziția chimică a tuberculilor de cartof

(dupa Gravoueille 2000)

1.6.1. Glucidele din cartof

Glucidele reprezintă o parte foarte importantă a substanței uscate, circa ¾ din aceasta fiind constituită din amidon (tabelul 1.7.)

Tabelul 1.7

Compoziția în glucide a cartofului

Din totalul glucidelor, amidonul reprezintă 95-99%, iar mono și dizaharidele 1-5%, care pot crește în timpul păstrării la temperaturi apropiate de 0º sau după declanșarea proceselor de germinație a colților până la 8-10 %. Conținutul de amidon ca și structura acestuia este diferit de la un soi la altul; amidonul din cartof este constituit din amilază 15-25% și amilopectină 75-85% care asigură o mai bună consistență a tuberculilor la fierbere.

Procentul de amidon din tuberculi este influiențat pe lângă determinismul genetic, de condițiile pedoclimatice și cele de tehnologie. În general, regimul pluviometric bogat și dozele mari de azot favorizează scăderea procentului de amidon din tuberculi. Grăunciorii de amidon au o formă și o structură proprie cartofului (stratificată și cu vârful dispus excentric) deosebindu-se evident de forma și stuctura celor proveniți din endospermul cerealelor. Mărimea și forma lor este dependentă de soi și de condițiile de vegetație variind între 3-100 de microni.

Din practica industrializării cartofului, rezultă că în mod obișnuit din 1 tonă de tuberculi rezultă 140 kg de amidon uscat sau 56-132 l alcool sau 240-260 kg chips sau 700-750 pommes frittes (Patrascu A. și [NUME_REDACTAT], 1999).

În mod practic, determinarea conținutului de amidon se bazează pe corelația directă dintre conținutul de substanță uscată și cel de amidon, prin determinarea prealabilă a masei specifice, folosind tabelele Merker și colab. Masa specifică sau densitatea tuberculilor se determină cu balanțe speciale pe principiul legii lui Arhimede.

1.6.2. Proteinele din cartof

Se găsesc în tuberculul de cartof în medie de cca. 2% (0,7-4,6 %) (tabelul nr.1.6) dar prezența aminoacizilor esențiali, raportul echilibrat dintre acestea și digestibilitatea ridicată a albuminelor conferă cartofului o mare valoare alimentară. Având în vedere productivitatea ridicată a cartofului, cantitatea totală de proteină obținută de pe un hectar, poate fi comparată cu cea rezultată de pe un hectar cultivat cu grâu sau secară.

Cartoful este o sursă importantă de vitamine și minerale. Într-un kg de tuberculi proaspeți s-au determinat:

– 720 de calorii; – 15 g proteină; – 12g grăsimi; – 57 g hidrați de carbon; – 1,5 mg vitamina B1; – 7,0 mg vitamina B2; – 10,0 mg vitamina PP; – 110,0 mg vitamina C;

– cantități însemnate de K, P, Na, Ca, Fe;

1.6.3. Solanina, glico-alcaloidul cartofului

Cu excepția tuberculilor, toate celelalte organe ale cartofului, expuse la lumină, conțin o cantitate relativ ridicată de solanină. Solanina este un glicoalcaloid al cartofului. Din punct de vedere fizico-chimic, solanina este o substanță albicioasă, cu gust amar, puțin solubilă în apă; nu este distrusă nici prin fierbere în apă, nici la cuptor, sau prin acțiunea microundelor și nici prin prăjire.

În tuberculi este localizată, în principal, la nivelul ochilor și al peridermei; în parenchimul cortical se găsește în cantitate mică, iar în pulpă sau miez, practic lipsește.

În condiții normale de cultivare și de păstrare, tuberculii de cartof conțin o cantitate neglijabilă de solanină după îndepărtarea cojii. În cazul în care din diferite considerente tuberculi au fost expuși la lumină, conținutul în solanină poate crește având următoarele consecințe:

– deprecierea savorii: la o concentrație de 10 mg/100 g de părți comestibile acesta produce un gust impropriu tuberculilor;

– peste 25 mg/100 g miez imprimă un gust amar cartofului și provoacă o senzație de arsură în cavitatea bucală, iar consecințele constau în risc de intoxicație manifestată prin dureri gastrointestinale asociate cu stări de vomă și diaree.

CAPITOLUL II

CONTROLUL TEHNOLOGIC DE CULTIVARE A CARTOFULUI

2.1. Amplasarea culturii și rotația

Amplasarea culturii se face pe soluri structurate și profunde, permeabile, în care textura solului are un rol determinat; cele mai potrivite sunt solurile cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, care se încălzesc ușor și au o capacitate bună de reținere și cedare a apei, nu se tasează și permite creșterea uniformă și accelerată a tuberculilor.

Este recomandat ca încadrarea cartofului în asolamente să fie făcută cu rotații de cel puțin 3 ani, la culturile pentru consum și de minim 4 ani la culturile de cartof pentru sămânță în vederea protecției integrate a culturi împotriva buruienilor, bolilor și dăunătorilor.

În structura culturilor din asolament cartoful se amplasează alături de o leguminoasă perenă (trifoiul).

În general cartoful nu este sensibil la planta premergătoare.

Cele mai bune premergătoare sunt culturile care părăsesc terenul devreme, lasă solul curat de buruieni și resturi vegetale și au sistem radicular bogat și profund care contribuie la afânarea solului (ex. leguminoasele anuale și perene și cerealele recoltate devreme).

Nu sunt recomandate ca premergătoare plantele din aceeași familie botanică, datorită bolilor și dăunătorilor comuni.

Cartoful este o excelentă premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură îndeosebi pentru cerealele de toamnă dar și pentru culturile de primăvară, lăsând solul curat fără resturi vegetale grosiere care în multe situații permite semănatul cerealelor fără arătură, folosind agregate complexe pe principiul minimului de lucrări.

2.2. Fertilizarea cartofului

Cartoful se încadrează în grupa plantelor cu cerințe ridicate față de elementele nutritive, datorită productivității sale ridicate și sistemului radicular slab dezvoltat comparativ cu alte plante de cultură, cu o putere mai redusă de solubilizare a compușilor chimici din sol.

După diferiți autori (Remy, Hardemburg, Bălteanu), consumul specific pe tonă de cartof este cuprins între: 5,6-5,9 kg N; 1,6-1,8 kg P2O5; 7,2-7,5 kg K2O; 3,1-3,2 kg CaO; 1,6-1,8 Kg MgO.

Condițiile de climă și sol determină pentru condițiile din țara noastră un consum specific pe tonă de tuberculi de : 4,4 kg N, 2,1 kg P2O5 și 7,4 kg K2O.

Rolul și importanța elementelor nutritive

Azotul. Elementul determinant al dezvoltării foliajului, al creșterii tuberculilor și al producției totale; el este consumat în toată perioada de vegetație, dar este foarte eficient când plantele au un foliaj conturat (la 15-20 cm înălțime). După van der Zaag (1992) cantitatea de azot disponibilă într-o cultură de cartof la dezvoltarea ei maximă să fie de cca 150-200 kg/ha substanță activă.

Azotul mărește masa medie a unui tubercul, contribuie decisiv la formarea unei suprafețe foliare mari și a unui sistem radicular activ.

Excesul de azot influiențează negativ procentul și dimensiunile grăunciorilor de amidon; asocierea excesului de doză cu temperaturi mai scăzute se acumulează în tuberculi acid clorogenic, care imprimă tuberculilor un gust neplăcut, înegrirea miezului la fierbere și micșorează rezistența la păstrare.

Insuficiența azotului duce la formarea de foliaj redus, decolorat, frunze erecte, rigide, determină încetinirea creșterii și producții scăzute.

Fosforul contribuie la stimularea dezvoltării sistemului radicular, la echilibrarea efectului nefavorabil al azotului în exces, stimulează numărul de tuberculi în cuib, influiențează creșterea conținutului de amidon și mărimea grăunciorilor, imprimă rezistență la fierbere, favorizează formarea unui periderm mai gros cu suber elastic.

Este absorbit uniform pe tot parcursul perioadei de vegetație, cantitatea necesară pentru o cultură bine dezvoltată fiind de cca 60 kg substanță activă/ha, din care 50 kg se acumulează în tuberculi.

Deficitul de fosfor se manifestă printr-o dezvoltare slabă a plantelor, încrețirea și închiderea culorii foliajului.

Potasiul rol important în nutriția cartofului asupra dezvoltării aparatului foliar și asupra producției și calității tuberculilor, stimulator al fotosintezei, accelerează acumularea amidonului în tuberculi, rol în sinteza proteinelor, rezistența plantei la boli.

La cartof potasiul este absorbit în cantități mari, când aprovizionarea cu azot este normală, absoarbe potasiu între 350-400 kg, din care 200 kg se găsesc în tuberculii recoltați de pe un ha (30-35t).

Insuficiența de potasiu duce la culoarea verde închisă a foliolelor cu nuanțe maronii de bronz până la necrotice într-un stadiu mai avansat; înegrirea miezului sub coajă cu o colorație albastru-cenușie.

Magneziul. Absorția totală într-o cultură de cartof la dezvoltarea maximă a tufei se ridică la 30 kg Mg/ha; în lipsa sa frunzele mature devin necrotice între nervuri, iar marginile rămân verzi.

Calciul. Lipsa calciului se resimpte numai pe solurile acide, prin încrețirea frunzelor și îngălbenirea foliolelor.

Gunoiul de grajd folosit la cartof în toate țările mari cultivatoare; rezultatele cercetărilor științifice au demonstrat că dă rezultate bune pe toate tipurile de sol, mai ales pe cele sărace în materie organică cum sunt solurile nisipoase și podzolurile (luvisolurile albice).

Există cel puțin trei etape până plantele pot folosi gunoiul de grajd ca și îngrășământ:

– descompunerea în produse tranzitorii efectuată de organismele mai mari din sol dar și de microorganisme;

– humificarea realizată de microorganisme;

– mineralizarea humusului și o altă parte din produsele tranzitorii să fie transformate în materii minerale asimilabile de plante;

Pentru obținerea unor producții mari de peste 30 t/ha este necesar aplicarea obligatorie a celor trei elemente principale: azotul, fosforul, potasiul; la fertilizarea cu potasiu numai solul pe care se cultivă cartoful este foart bine aprovizionat cu acest element, datele analizelor chimice au valori de 20 mg/100 g K2O ( 160 ppm K).

Raportul între principalele elemente este foarte diferit de la o zonă la alta, de la o țară la alta în funcție de solurile predominante; în general se acceptă corespunzător raportul N, P, K de 1: 0,6 (0,8) : 1 (1,5) ; la acest raport cu un nivel de 150 kg N/ha, când celalalte condiții de vegetație sunt în optim se asigură o producție de 30-40 t/ha.

[NUME_REDACTAT] de Cercetare-Dezvoltare pentru cartof și sfeclă de zahăr de la Brașov privind dozele aplicate la cartof în funcție de valorile determinate în sol de N, P, K și nivelul producției estimate sunt prezentate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Stabilirea dozelor de fertilizare la cartof în funcție de nivelul producției estimare și gradul de aprovizionare al solului (după ICPC-Brașov-2007)

Fertilizarea extraradiculară este o măsură tehnologică care se aplică complementar unor culturi afectate de intemperii cum ar fi: grindină, vânturi puternice, furtuni; sau unor culturi amplasate pe soluri nisipoase cu dezechilibre de nutriție sau carențe în microelemente.

Această fertilizare se face cu îngrășăminte foliare de diferite tipuri (4:1:1; 2:3:1; 1:1:1) sau cu îngrășăminte speciale care conțin microelemente (Cu, B, Mn, Zn, Fe) aplicate concomitent cu tratamentele fitosanitare.

În ultima perioadă au apărut pe lângă îngrășămintele foliare cu microelemenți și biostimulatori, conferă plantelor o capacitate fotosintetică mărită, cu rezistență mai mare la boli și o calitate superioară prin sporuri la producție de 15-20%; dintre aceste produse amintim Plant-Power 2003 și Atonik.

2.3. Lucrările solului

2.3.1. Lucrările de bază ale solului

Lucrările solului au un rol hotărâtor asupra cartofului prin formarea și obținerea unor producții mari și de calitate.

Prin particularitațiile sale biologice de a-și forma stolonii și tuberculii în sol, cartoful are nevoie de soluri afânate și bine aerate care într-un regim echilibrat cu apa din sol să asigure formarea unui număr mare de tuberculi cu o creștere continuă.

Arătura adâncă este obligatorie pentru orice tip de sol, aceasta se face la sfârșitul verii sau toamna în funcție de planta premergătoare la adâncimea de 28-30 cm, adâncimea arăturii și calitatea acesteia influiențează decisiv producția prin limitarea pătrunderii sistemului radicular în adâncime.

Arăturile de primăvară trebuie excluse din tehnologia de cultivare a catofului, acestea nu se prestează decât la o adâncime mică, se usucă puternic și se tasează limitând producțiile chiar și pe solurile mai ușoare.

2.3.2. Lucrări de pregătire a terenului primăvara

Lucrările de pregătire a terenului primăvara încep când solul este zvântat ca urmare, toate lucrările mecanice care se fac la cultura de cartof de la desprimăvărare până la recoltare, vor avea în vedere evitarea tasării solului și evitarea formării bulgărilor care dăunează atât producției cât și calității tuberculilor.

Rezerva mare de apă din sol la desprimăvărare face ca orice lucrare efectuată la o umiditate prea mare în sol să aibă consecințe asupra tasării și formării bulgărilor până la recoltare.

Cerințele de calitate impun ca solul să fie într-o stare de umiditate corespunzătoare pentru o plantare fără tasare, fără bulgări în bilon sau pe bilon, cu un volum de sol suficient pentru acoperirea tuberculilor și cu o profunzime de lucru de 15-20 cm, necesară unui strat afânat sub tubercul de 8-10 cm pentru pătrunderea rădăcinilor și dezvoltarea stolonilor.

La ora actuală, cultivatoarele și grapa rotativă rămân cele mai potrivite unelte de pregătire a terenului pentru plantarea cartofului.

2.4. Pregătirea materialului de plantare

Calitatea biologică a materialului de plantare. Degenerarea cartofului.

Degenerarea este un proces ireversibil.

Cercetările efectuate în secolul XX, V.Velican (1959), grupează degenerarea cartofului în trei teorii fundamentale: ecologică, a îmbătrânirii și virusologică.

Teoria ecologică a degenerării , elaborată în Germania la începutul secolului XX și dezvoltată mai târziu de Lisenko (1948); adepții acestei teorii consideră principalul factor al degenerării cartofului temperaturiile ridicate din perioada de vegetație, respectiv dezechilibrul hidric din plantă; degenerarea cartofului are drept cauză principală condițiile de mediu din perioada de vegetație a cartofului:temperatura, umiditatea aerului , insolația etc.

Manifestarea simptomelor acestui tip de degenerare se exprimă prin filozitatea accentuată și se întâlnește frecvent în zonele mai puțin favorabile cartofului, cele cu climat continental excesiv, cu veri secetoase și caniculare.

Teoria degenerării prin îmbătrânire, emisă de Mesnikov (1913) și reluată de Linnik (1955), explicând degenerarea mai accentuată a soiurilor timpurii și în zone mai secetoase prin maturizarea lor mai timpurie. Materialul de plantare obținut dintr-un cuib este de vrâstă diferită deoarece tuberculii formați sunt de vrâstă diferită și ca urmare din tuberculi de sămânță se vor obține plante cu grad diferit de degenerare. Pentru întinerirea întregii clone, Linnik recomandă recoltarea prematură a tuberculilor, la două, trei săptămâni după înflorire; ulterior, însuși Trinkler, recunoaște că plantele deja degenerate nu pot fi întinerite prin metoda recoltării premature.

Degenerarea virotică, emisă în Olanda reprezintă o depresie productivă de natură patologic infecțioasă provocată de virusuri specifice sau nespecifice cartofului; trasmiterea infecției de la o plantă la alta se face prin intermediul unor specii de afide, prin contactul direct între plante, prin unelte, insecte sau fungi; de la un organ la altul prin intermediul sevei; iar de la un an la altul prin tuberculi, afide sau alte insecte care iernează în stadiul de adult, prin spori de rezistență ai ciuprcilor (Cojocaru, 1987).

Infecția cu virusuri poate fi de două feluri:

– infecție secundară, întâlnită la plantele care provin din tuberculii de sămânță infectați în anul precedent;

– infecție primară la plante infectate în anul respectiv de la plante bolnave cu viroze sau de la alte plante gazde;

Afidele, principalul vector al trasmiterii virusurilor la plantele de cartof, popular este numit „ păduchi de frunze”, sunt de dimensiuni mici (0,5-4 mm) cu caracteristici morfologice foarte diferite (ex. de specii de afide care trasmit virușii la cartof: Myzus persicae Sulz denumit păduchele verde al piersicului; Aphis nasturtii Kalt. , denumit păduchele verigariului etc.)

Soiurile de cartof reacționează diferit la degenerare; în funcție de rezistența sau toleranța acestora la principalele viroze s-au stabilit patru clase de degenerare care diferențiază soiurile între ele din punct de vedere al rezistenței la degenenerare și al facilității producerii de sămânța.

Degenerarea fiziologică a cartofului, reprezintă scăderea producției cauzată de o vrâstă fiziologică necorespunzătoare a cartofului de sămânță.

Aceasta poate fi de două feluri;

– juvenilă, dacă tuberculii de sămânță sunt prea tineri, apare în regiunile unde se obțin două recolte pe an, de primăvară și de toamnă;

– senilă, când materialul de plantat este prea bătrân, apare în zonele în care se produce o recoltă de vară, iar perioada de păstrare se extinde din august-septembrie până în aprilie;

Procesele de îmbătrânire fiziologică sunt accentuate, dacă temperaturile de păstrare sunt ridicate și tuberculul ajunge la senescență.

Prin păstrarea cartofului pentru sămânță în depozite frigorifice, cu control riguros al tuturor factorilor de păstrare se poate dirija vrâsta fiziologică a tuberculilor de sămânță și împiedică degenerarea fiziologică, adică se poate estompa trecerea spre senilitate a tuberculilor.

Tabelul 2.2

Stadiul de degenerare fiziologică manifestat prin morfologia colțului

(după Beukema și van der Zaag, 1990)

Pregătirea tuberculilor pentru plantare

Operațiunile de pregătire constau în:

– sortatea tuberculilor, se păstrează numai cei sănătoși, nevătămați, fără impurități, pietre, pământ;

– calibrarea, alegerea pe mărimi (trei categorii: mari >55 mm, tuberculi de sămânță între 30-55 mm, tuberculi sub STAS < 30 mm);

Sortarea materialului de plantare, primăvara, cartoful pentru sămânță se sortează din nou, separarea corpurilor străine ca paie, pietre, bulgări de pământ, tuberculi din alte soiuri; sortarea se face în spațiile de păstrare când temperaturile sunt pozitive și vremea frumoasă.

Calibrarea materialului de plantare, operațiunea de calibrare constă în separarea tuberculilor de sămânță pe categorii de mărime; conform normelor românești se face pe două fracții de mărime după măsura diametrului mic al tuberculului: fracția I-a = 30-45 mm și fracția a II-a = 45-55 mm.; tuberculii din prima fracție au o greutate de 30-70 g, cei din a doua fracție, 70-100 g, dependentă de forma tuberculului, soi, deshidratare etc.

Încolțirea tuberculilor se face printr-o trecere bruscă la temperaturi ridicate de 20ºC, în acest fel pornesc simultan colți de pe tubercul și se obțin mai multe tulpini principale; colți formați la întuneric sunt etiolați, alungiți, de culoare albă, ușor violacee, se rup ușor în timpul manipulărilor; puși în condiții de lumină, capătă culoare specifică soiului prin pigmentarea în verde, roz, roșu, violet sau albastru, de diferite forme de la alungiți la rotunzi.

Încolțirea cartofului presupune două etape dinstincte:

– preîncolțirea, tuberculii se strâng în grămezi de cca 40 cm înălțime și se țin în camere la întuneric la o temperatură de 15-18ºC și cu posibilitatea de aierisire, grămezile de tuberculi se acoperă cu rogojini sau saci și se țin 6-10 zile până apar colți de culoare albă, mari de 1-2 mm lungime;

– încolțirea propriu-zisă începe după apariția colților albi, după care tuberculi se așează în lădițe, pe rafturi sau pe podea pentru încolțirea propriu-zisă; încolțirea în lădițe cea mai practică metodă;

În tot timpul încolțirii cartofilor se controlează temperatura în camera de încolțire, trebuie menținută în timpul zilei între 12-18ºC iar noaptea între 8-12ºC; aerisirea camerei de încolțire se face zilnic pentru a elimina CO2 care în cantități mari distruge vârful de creștere al colților formați.

La sfârșitul încolțirii, tuberculii trebuie să aibă colți scurți de 1-1,5 cm, groși și de culoare caracteristică soiului; încolțirea înainte de plantare grăbește răsărirea și tuberizarea cu cca 15-20 de zile și asigură uniformitate în pornirea în vegetație.

Secționarea tuberculilor de sămânță

În cazul în care există dificit de sămânță și materialul de plantare nu poate fi asigurat numai din tuberculii de sămânță de mărimea mijlocie se practică secționarea tuberculilor mai mari decât fracția de sămânță, în acest caz tuberculii de peste 55 mm diametru se secționează longitudinal pentru a repartiza un număr aproximativ egal de ochi pe ambele secțiuni de cca. 2-3 săptămâni înainte de plantare.

În cazul secționării în două se recomandă ca separarea celor două părți să nu se facă total, să se lase o legătură ca suberificarea să se facă la o umiditate relativă mai mare.

2.5. Plantarea cartofului

Perioada de plantare

Calendaristic în țara noastră cartoful se plantează diferențiat după scopul producției:

– între 5-15 martie pe nisipurile Olteniei pentru cartof extratimpuriu și timpuriu și 25 martie în celalalte bazine specializate pentru același scop al culturii;

– între 1-20 aprilie, în zona favorabilă din punct de vedere climatic și până la sfârșitul lunii aprilie în zone mai răcoroase din depresiuniile intramontane pentru cartoful de consum și cel de sămânță;

În toate zonele de cultură a cartofului, durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, știind că fiecare decadă de întârzâiere diminuează producția finală cu 8-10 t/ha.

Durata optimă de plantare este de cca. 5-6 zile în zona de câmpie, de 10-15 zile în zona de dealuri și de cca 20 de zile în zona de munte de la momentul ieșirii în câmp cu utilajele de plantare pe sol zvântat, fără tasare persistentă și de durată a solului.

Desimea de plantare.

Din mulțimea de cercetări efectuate între desimile de 45 de mii și 70 de mii de plante la hectar, producția oscilează foarte puțin în funcție de tipul de sol, condițiile de fertilizare, mărimea tuberculilor.

La culturile de cartof extratimpuriu și timpuriu, desimea de plantare este mai mare, de 65-75 mii de tuberculi la hectar, în condiții optime de tehnologie.

Distanța între rânduri și metode de plantare.

În etapa actuală, mașinile de plantat cartofi în țara noastră, sunt echipate cu secții distanțate la 70-75 cm între rânduri; aceste distanțe corespund în general, unui grad mediu de mecanizare a lucrărilor de recoltare al cartofului.

Distanțele între rânduri practicate în Europa de nord și de vest, pe soluri ușoare cu un grad de mecanizare total, sunt între 80-90 cm, cu aceste distanțe între rânduri se tasează mai puțin taluzul biloanelor; distanțele mai mari între rânduri permite folosirea tractoarelor cu pneuri mai largi și de o putere mărită care lucrează mai profund, mai complex cu o productivitate mai mare, pe o lățime de lucru mai mare.

Norma de plantare.

Cantitatea de cartof folosită la plantare depinde de desimea de plantare și de mărimea tuberculilor de sămânța; relația dintre cele două elemente se optimizează tehnic în câmp, prin numărul optim de tulpini principale la unitatea de suprafață, numărul optim de tulpini în lan este influiențat de o serie de factori tehnologici ca: talia soiului, rezerva de nutrițienți, aprovizionarea cu apă, scopul culturii etc.

Pentru un număr optim de tulpini principale, norma optimă de plantare să fie cuprinsă între 2500-3500 kg la hectar.

Adâncimea de plantare, în condițiile țări noastre este cuprinsă între 4-8 cm de la nivelul orizontal al solului; tuberculii de mărime mică din fracția I-a de calibrare 30-45 mm, precum și cei secționați se plantează mai la suprafață, la 4-6 cm, iar tuberculii din fracția II-a de calibrare la 45-55 mm ceva mai adânc, la 6-8 cm.

2.6. Lucrările de îngrijire

Întreținerea culturilor de cartof între plantare și răsărire. De la încheierea lucrărilor de plantare până la răsărirea cartofului intervalul este, de regulă, de peste 30 de zile uneori de peste 40 de zile, în funcție de evoluția temperaturilor și a precipitațiilor din această perioadă, precum și de gradul de pornire a colților pe tuberculii de sămânță. În acest interval se distrug buruienile și crusta care se poate forma, se refac biloanele la dimensiunile corepunzătoare pentru o bună acoperire a organelor subterane ale cartofului și se erbicidează pentru combaterea buruienilor și prevenirea îmbătrânirii culturii.

Rebilonarea sau refacerea biloanelor, este prima lucrare efectuată după plantarea cartofului, aceasta se face diferențiat după textura solului și gradul de îmburuienare a culturii, urmărind formarea definitivă a biloanelor și combaterea buruienilor în curs de răsărire, moment în care acestea sunt cel mai sensibile.

Erbicidarea, gradul foarte mare de îmburuienare a terenurilor din țara noastră, presupune folosirea erbicidelor ca mijloc cel mai eficient de combatere a buruienilor, pe tot ansamblul măsurilor cuprinse de sistemul integrat de combatere; pe lângă măsurile preventive de combatere a buruienilor ca: respectarea asolamentului a rotației culturilor de cel 3-4 ani; aplicarea gunoiului de grajd fermentat de cel puțin un an; arături de toamnă adânci de 28-30 cm de calitate, uniforme; fertilizarea chimică suficientă dar echilibrată în concordanță cu rezervele de elemente nutritive din plantarea la timp printr-o lucrare de calitate cu o desime corespunzătoare scopului culturii materialului de plantare.

Momentul erbicidării preemergente are în vedere o perioadă cât mai apropiată de data răsăririi cartofului pentru a prelungi cât mai mult în timp, efectul acestuia și suprinderea unui număr cât mai mare de buruieni în faza cea mai sensibilă, cea în curs de răsărire sau cea cotiledonală; este totuși preferat aplicarea erbicidului cu 5-7 zile înainte de răsărirea cartofului decât riscul de a nu-l mai aplica datorită întarzâierii și răsăririi plantelor de cartof într-o perioadă ploioasă. Erbicidele antigramineice postemergente se utilizează după răsărirea cartofului, în faza de 3-4 frunze a buruienilor monocotiledonate, când costreiul are 15-35 cm înălțime, iar pirul, 10-15 cm.

În cazul în care se folosesc pentru combaterea buruienilor erbicidele, se aplică prin 3-4 prașile mecanice și 1-2 prașile manuale; la cultura cartofului, prașilele mecanice și manuale conduc la tasarea solului pe taluzul biloanelor de către roțile tractoarelor, iar organele active și sapele distrug un număr mare de rădăcini, stoloni și tuberculi chiar plante întregi, reduc producția final cu până la 30% asupra plantei de cartof.

Combaterea bolilor și dăunătorilor. Principalele boli care apar în culturile de cartof în țara noastră sunt mana cartofului (Phytophthora infestans) și alternarioza (Alternaria porii), iar principalii dăunători, gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata), afidele în culturile pentru sămânță.

Pentru combaterea manei și a gândacului din Colorado se stabilește o strategie și se întocmesc programe alternative de combatere; strategia de combatere se stabilește de către fiecare producător.

Mana cartofului Gândacul din [NUME_REDACTAT] cartofului

Cartoful este o cultură foarte pretențioasă față de regimul de apă din sol; pentru o acumulare continuă are nevoie de o umiditate în sol moderată și permanentă, în tot timpul vegetației.

[NUME_REDACTAT] S. (1998) pentru a realiza o tonă de tuberculi, cartoful are nevoie în medie de 12-17 mm de apă, motiv pentru care consumul total de apă a unui hectar de cartof se cifrează la 6500-7500 mc (650-750 mm) apă, care în țara noastră nu se poate asigură în totalitate nici într-o zonă și nici într-un ritm continuu din precipitațiile căzute în perioada de vegetație, de aceea, irigarea este o măsură necesară. Numărul de udări se diferențiază în funcție de zona de cultură astfel: 8-10 udări în zona de câmpie, 5-6 udări în zona colinară și 3-4 udări în zonele mai umede din depresiunile intramontane.

Pentru aplicarea udărilor se folosește instalația de irigare II A sau IAT-350 echipate cu aspersoare ASJ-IM. Aripa de udare se dispune paralel cu rândul de cartofi pentru a nu stânjeni lucrările de îngrijire, iar norma de udare (350-450 mc/ha) se va realiza într-un timp de staționare de cca 3-4 ore, asigurând o umiditate moderată și permanentă pe adâncimea de 40-60 cm, la 60-70 % din intervalul umidității active.

2.7. Recoltarea cartofului

Recoltarea cartofului pentru diferite perioade de consum.

Momentul recoltării cartofului se stabilește în funcție de scopul culturii.

Cartoful pentru consumul extratimpuriu se recoltează începând din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor nou formați a depășit de 30 de grame; recoltarea se face eșalonat pe măsura livrărilor, evitându-se exfolierea epidermei și vătămările la care tuberculii tineri și turgescenți sunt foarte sensibili. Metoda de recoltare este manuală, prin smulgerea tufelor, urmată de adunatul cartofilor.

Cartoful pentru consumul de vară, recoltarea se face pe măsura necesităților, fie manual fie semimecanizat, de regulă cartoful recoltat pentru consumul de vară se trece pe la un centru de prelucrare unde se sortează și se calibrează.

Recoltarea cartofului pentru sămânță și a culturilor pentru consum puternic atacate de mană se fac prematur, înainte de maturizarea fiziologică a plantelor. În condițiile unui atac puternic de mană, când din motive climatice sau financiare, cultivatorii nu mai pot stăpânii epidemia se procedează la întreruperea prematură a vegetației pentru a preveni infecția tuberculilor cu spori datorită precipitațiilor ulterioare și a pierderilor mult mai mari cauzate de mană în timpul păstrării.

Recoltarea cartofului pentru consumul de toamnă sau industrializare se pregătește începând cu momentul când 2/3 din vreji sunt uscați, prin distrugerea lor cu mașinile de tocat vreji MTV-4 și a buruienilor prezente în culturi.

Recoltarea cartofului este o secvența tehnologică de maximă importanță și foarte costisitoare în timpul căreia datorită nerespectării cerințelor tehnologice se pot înregistra pierderi mari de producție.

Pierderile sunt minime dacă lucrarea se efectuează la momentul optim și în condiții climatice corespunzătoare cu mașini și utilaje reglate și întreținute corespunzător; operațiunile de recoltare încep când suberificarea asigură o suficientă rezistență cojii la vătămători mecanici.

Durata optimă a perioadei de recoltare este de cca 15-20 zile în cazul cartofului pentru consum de toamnă- iarnă, perioada optimă se încadrează frecvent între 20 august și 20 septembrie, în funcție de zona de cultură, perioada de vegetație și mersul vremii.

Importantă este și temperatura din sol în momentul recoltării, alături de o umiditate optimă, la temperaturi de peste 12ºC, în sol pe vreme frumoasă, suberul devine mai elastic; nu se recoltează pe vreme ploioasă și nici nu se lasă tuberculii pe sol deoarece duce la înverzirea acestora și deshidratare deprecindu-se calitatea, gustul, aspectul comercial.

Metode de recoltare.

În țara noastră recoltarea cartofului se face în trei feluri:

– manual, cu furcă sau sapă, pe suprafețe mici în zone nemecanizate, pe pante sau în grădini mici;

– semimecanizat, folosind mașina de scos cartof pe un rând cu rozetă aruncătoare MSC-1, sau cu rotoare excentrice MSCRE-1 prevăzută cu furci care dislocă și împrăștie tuberculii pe o bandă cu lățimea de 1-1,5 m, adunatul făcându-se manual; se face frecvent pe suprafețele mai mari și plane, soluri luto-argiloase;

mecanizat, cu combine, pe terenuri netasate, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă.

Cartofi recoltați soiul [NUME_REDACTAT] recoltați soiul Desirée

CAPITOLUL III

MATERIALE ȘI METODE DE STUDIU

3.1. [NUME_REDACTAT] a fost amplasată la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] pe un sol de tip preluvosol.

Proprietăți fizice și hidrofizice ale solului

Solul de tip preluvosol din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm (47,5%) pe stratul de 0-20 cm (tabelul 3.1).

Solul are o porozitate totală mijlocie pe adâncimile 0-20 cm, 40-60 cm și mică pe adâncimile 60-80 cm, 80-100 cm, 100-150 cm; valorile porozității totale scade pe profilul solului de la suprafață spre adâncime.

Conductivitatea hidraulică este mare pe adâncimea 0-20 cm, mijlocie pe adâncimile 20-40 cm, mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate. Densitatea aparentă 1, 41 g/cm caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0-20 cm; pe celelalte adâncimi studiate, greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat.

Proprietăți chimice

Solul din câmpia de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime.

Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot total slabă-mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată, raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncime 0-20 cm (8,01) și scade cu adâncimea de determinare.

Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0-20 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100-150 cm).

Conținutul solului în magneziu scindabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului, solul fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.

Manganul activ caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0-20 cm și 20-40 cm și mic pe adâncimile următoare. Solul este moderat submezabazic pe întreaga adancime studiată (tabel 3.2).

Tabelul 3.1

Însușirile fizice și hidrofizice ale preluvosolului de la S.C.DA. [NUME_REDACTAT] 3.2

Principalele însușiri chimice ale ale preluvosolului de la S.C.DA. Oradea

3.2. Apa de irigație

Sursa de apă folosită pentru irigarea culturilor este un foraj adânc de 15 m. Analizele de laborator au evidențiat un pH (7,2) care din acest punct de vedere încadrează apa în categoria celor corespunzătoare pentru irigat; după conținutul în anion apa de irigat este de tip bicarbonato-sulfatic iar după cel în cation este de tipul calco-magnezic; conținutul în sodiu este scăzut, 12,9% (tabelul 3.3.)

Rezidu mineral fix (0,5 g/l) este sub limita admisibilă de 0,8 g/l; după coeficientul de irigare „[NUME_REDACTAT]” (57,6) apa este bună pentru irigare; după indicele CSR (- 1,7) apa de irigat are un potențial de salinizare redusă (clasa C.1) putându-se utiliza fără restricții, potențialul de alcalinizare (0,52) este asemenea redus (clasa S. 1), apa putând fi folosită fără restricții la irigarea culturilor.

Clasificarea apelor după N. Florea, arată că apa de irigare folsită în câmpul de cercetare se încadrează în grupa II, ape foarte bune pentru irigație.

Tabelul 3.3

Calitatea apei de irigație folosită în câmpul de cercetare, Oradea,

(după N. Florea)

3.3. Materialul și metoda de studiu

Scopul cercetărilor:

determinări privind efectul soiului și a irigației asupra calității și producției cartofului, în condițiile [NUME_REDACTAT];

efectul soiului și a irigației asupra determinarea conținutului de amidon, de substanță uscată;

determinarea caracteristicilor organoleptice în funcție de soi și de irigare.

Cartoful a fost cultivat într-un asolament de 10 ani, cu solă amelioratoare de lucernă și încă două leguminoasă anuale (fasolea și soia).

Gunoiul de grajd, fosforul (superfosfat) și potasiu (sare potasică) au fost aplicate toamna înainte de executarea arăturii; azotatul de amoniu a fost aplicat primăvara înainte de plantatul culturii.

Cultura a fost menținută curată de buruieni prin prășile manuale; gândacul de Colorado a fost combatut ori de câte ori a fost necesar; de asemenea s-au efectuat tratamente preventive împotriva bolilor cartofului; de astfel, întreaga tehnologie aplicată a urmărit crearea de condiții optime culturii cartofului.

3.3.1. Materialul biologic utilizat

În cei trei ani de cercetare, ca material biologic s-au utilizat soiurile Desirée și Sante, soiuri bine adaptate zonei de vest.

Soiul Desirée a fost creat în Olanda, în România a fost autorizat în cultură în anul 1971, soiul are flori mari, de culoare roz-violacee deschis și înflorirea abundentă. Tuberculii acestui soi sunt mari de formă oval-alungită, cu periderma fină, de culoare roșie deschisă la maturitate deplină și miezul de culoare galbenă deschisă; soiul are ochi superficiali.

[NUME_REDACTAT] a fost creat tot în Olanda, este un soi semitârziu, recomandat pentru consumul de toamnă-iarnă și pentru industrializare sub formă de preparate înnobilate.

3.3.2. Metoda de studiu în câmp

Suprafața parcelei experimentale este de 50 m².

Experimentele făcute în câmp sunt: efectul soiului și a irigației asupra cantității și calității producției de cartof.

3.3.3. Metoda de studiu în laborator

În laborator s-au făcut determinări pe două soiuri de cartof, pe care s-au făcut determinări și în câmp, adică soiul Desirée și Sante. Aceste determinări au cuprins determinări calitative și cantitative la cartof.

Determinări calitative și cantitative la cartof:

– determinarea glucidelor din cartof: determinarea amidonului din fiecare soi atât în condiții de irigat cât și în condiții de neirigat;

– determinarea substanței uscate solubile din fiecare soi în condiții de irigat și neirigat;

– determinări organoleptice la cartof.

Tehnica de lucru

Se iau probe medii de cartofi de 500-1000 grame care se curăță, se spală și se zvântă, se determină masa specifică la mai multe probe, la care se calculează media densității acestora iar valoriile obținute se caută în tabelul Stohman, stabilindu-se conținutul în amidon sau substanță uscată. La valori intermediare ale mesei specifice față de cele din tabelul Stohman, conținutul în amidon și substanță uscată se calculează prin interpolare.

Cartoful Desirée [NUME_REDACTAT]

CAPITOLUL IV

REZULTATE OBȚINUTE

4.1. Influența soiului și irigației asupra producției de cartof

În anul 2013, la soiul Desirée s-au obținut producții de 20,12 t/ha în condiții de neirigare și 41,70 t/ha în varianta irigată. Producțiile înregistrate la soiul Sante, în condiții de neirigare au fost de 17,56 t/ha, respectiv în condiții de irigare 39,30 t/ha. Diferențele dintre cele două soiuri au fost de 2,56 t/ha în varianta neirigată și 2,4 t/ha în varianta irigată, acestea fiind asigurate statistic. În medie, în condițiile anului 2013, s-a obținut o producție de 30,91 t/ha, în cazul soiului Desirée, respectiv 28,43 t/ha în cazul soiului Sante (tabelul 4.1, figura 4.1).

Tabelul 4.1

Influența soiului și irigației asupra producției de cartofi,

Oradea 2013

Și în anul 2014, în varianta neirigată, la soiul Desirée s-a obținut o producție mai mare decât la soiul Sante, 16,73 t/ha, respectiv 15,67 t/ha. În varianta irigată, producțiile au fost de 31,68 t/ha, în cazul soiului Desirée și 28,82 t/ha în cazul soiului Sante. Diferența înregistrată în varianta neirigată, 1,06 t/ha (17,3%), nu este asigurată statistic, iar diferența înregistrată în condiții de irigare, 2,86 t/ha (9,0%), este semnificativă statistic. În medie, în condițiile anului 2014, s-a obținut o producție de 24,21 t/ha, în cazul soiului Desirée, respectiv 22,25 t/ha în cazul soiului Sante (tabelul 4.2, figura 4.1).

Tabelul 4.2

Influența soiului și irigației asupra producției de cartofi,

Oradea 2014

Figura 4.1. Influența soiului și irigației asupra producției de cartofi

În medie pe perioada studiată (2013-2014), în condiții de neirigare, la soiul Desirée, s-a obținut o producție de 18,43 t/ha, iar la soiul Sante producția medie a fost de 16,62 t/ha, diferența înregistrată, 1,81 t/ha, nefiind asigurată statistic. În condiții de irigare, producțiile înregistrate au fost de 36,69 t/ha, în cazul soiului Desirée, respectiv 34,06 t/ha, în cazul soiului Sante. Diferența dintre cele două soiuri, 2,63 t/ha, fiind semnificativă statistic. În medie pe cele două soiuri studiate, irigarea a determinat obținerea unui spor de producție de 17,85 t/ha (101,8%), de asemenea foarte semnificativ statistic (tabelul 4.3).

Tabelul 4.3

Influența soiului și irigației asupra producției de cartofi,

Oradea 2013-2014 (date medii)

4.2. Influența soiului și irigației asupra cantității de amidon și substanță uscată

Tuberculi de cartof conțin o cantitate mare de amidon. [NUME_REDACTAT] se bazează pe relația directă dintre masa specifică a tuberculului de cartof și conținutul acesteia în amidon și substanță uscată (tabelul 4.4).

Tabelul 4.4

Determinarea conținutului de amidon și substanță uscată, după tabelul Stohman

4.2.1. Influența soiului și irigației asupra cantității de amidon

În urma determinărilor efectuate, în anul 2013, s-a constatat că soiul Desirée atât în condiții de irigat cât și în condiții de neirigat a conținut o concentrație mai mare de amidon, 71,7%, respectiv 66,3%, comparativ cu soiul Sante, care a acumulat 24,7% amidon în condiții de neirigare și 26,9% în condiții de irigare. Irigarea a determinat creșterea concentrației de amidon cu 8,1% în cazul soiului Desirée, respectiv cu 8,9% în cazul soiului Sante (tabelul 4.5, figura 4.2).

Tabelul 4.5

Influența soiului și irigației asupra conținutului de amidon,

Oradea 2013

În anul 2014, soiul Desirée a avut o concentrație de 68,5% amidon, în varianta neirigată, respectiv 72,9%, în varianta irigată. [NUME_REDACTAT] a acumulat 26,9% amidon în condiții de neirigare și 29,2% în condiții de irigare. Irigarea a determinat o creștere a concentrației de amidon cu 6,4% în cazul soiului Desirée, respectiv cu 8,6% în cazul soiului Sante (tabelul 4.6, figura 4.2).

Tabelul 4.6

Influența soiului și irigației asupra conținutului de amidon,

Oradea 2014

Figura 4.2. Influența soiului și irigației asupra conținutului de amidon

4.2.2. Influența soiului și irigației asupra cantității de substanță uscată

Conținutul de substanță uscată din cartofii proveniți din varianta neirigată, în anul 2013, a fost de 72,1% în cazul soiului Desirée și 30,5% în cazul soiului Sante. În cazul variantei irigate concentrația de substanță uscată a avut valori de 76,5% la soiul Desirée și 32,7% la soiul Sante. Diferențele înregistrate au fost mai mari în varianta irigată cu 6,1%, respectiv cu 7,2% (tabel 4.7, figura 4.3).

Tabelul 4.7

Influența soiului și irigației asupra conținutului de substanță uscată,

Oradea 2013

În anul 2014, cartofii din soiul Desirée au avut 74,3% substanță uscată în varianta neirigată și 78,7% în varianta irigată. Diferența înregistrată a fost mai mare cu 5,9% în condiții de irigare. În cazul cartofilor din soiul Sante substanța uscată a avut valoarea de 32,7% în condiții de neirigare și 36,0% în condiții de irigare, fiind mai mare cu 10,1% (tabel 4.8, figura 4.3).

Tabelul 4.8

Influența soiului și irigației asupra conținutului de substanță uscată,

Oradea 2014

Figura 4.3. Influența soiului și irigației asupra conținutului de substanță uscată

4.3. Influența soiului și irigației asupra caracteristicilor organoleptice ale cartofului

Tabelul 4.9

CONCLUZII

În cei doi ani studiați (2013-2014), la soiul Desirée s-au obținut producții mai mari decât la soiul Sante atât în condiții de irigare cât și în condiții de neirigare. Irigarea a determinat obținerea unor sporuri de producție la ambele soiuri studiate.

În urma determinărilor efectuate, în ceea ce privește efectul soiului și a irigației asupra producției s-au obținut poducții mai mari la soiul Desirée, atât în condiții de irigat cât și în condiții de neirigat în cei doi ani de studiu. Diferența de producție medie între cele două soiuri a fost cu 1,81 % mai mare în condiții de neirigat și cu 2,63 % mai mare în condiții de irigat.

Cantitatea de amidon a fost mai mare în cazul soiului Desirée (68,5% – neirigat, 72,9% – irigat) comparativ cu soiul Sante (26,9% – neirigat, 29,2% – irigat) în anul 2014.

Soiul Desirée a avut un conținut de substanță uscată mai ridicat în anul 2014, 78,7% în condiții de irigare. În cazul soiului Sante, concentrația cea mai ridicată de substanță uscată, s-a înregistrat în varianta irigată, 36%, mai mare cu 10,1% comparativ cu varianta neirigată.

Determinările organoleptice la cartoful Desirée și Sante au fost în conformitate cu normele în vigoare.

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT]., Birnaure V. -1997- Fitotehnie, [NUME_REDACTAT], București.

Berindei O., [NUME_REDACTAT]. , [NUME_REDACTAT]., Posea A. -1997- [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT]. și Encicl. București.

Botzan M. -1972- Bilanțul apei în solurile irigate, Editura agro-silvica. București.

Botzan M. -1984- Apele în viața poporului român, [NUME_REDACTAT], București.

Canarache A. -1990- Fizica solurilor agricole, [NUME_REDACTAT], București.

Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România pentru anul 2012.

[NUME_REDACTAT] -1978- Calitatea apei de irigație și influiența ei asupra solului și plantei, simpozionul: Cercetări asupra relațiilor sol-apă-plantă cu aplicații în proiectarea și exploatarea amenajărilor de irigație, 26 iunie 1978, ASAS Bucurețti.

Crăciun M.-1990- Cercetari privind raționalizarea consumului de îngrașaminte, apă, energie în funcție de metodele de irigare. Teză de doctorat, ASAS București.

Crețu A. și colab.-1989-Consumul de apă al plantelor și variabilitatea caracterelor morfo-productive. Probleme de agrofitotehnie teoretic și aplicat nr.2 vol.XI.

Domuța C. și colab.-2000- Irigarea culturilor, [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Domuța C. -2006 – Agrotehnică diferențiată. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Domuța C. -2006- Tehnică experimentală. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Domuța C. -2008- Practicum de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Florea N. și colab.-1987- Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA. Red. de prop. tehn. agric. București.

Grumeza N., [NUME_REDACTAT]. – 1985- Metode pentru creșterea randamentului de utilizare a apei în sistemele de irigații. [NUME_REDACTAT], București.

Grumeza N. și colab. – 1989- Prognoza și programarea aplicării udărilor în sistemele de irigații. [NUME_REDACTAT], București.

http://www.agra.ro;

http:/ www.comunicatemedia.ro/[NUME_REDACTAT]-Sistești VL.- 1986- Irigarea culturilor. [NUME_REDACTAT], București.

Mureșan A. și colab.- 1992- Irigații, desecări și combaterea eroziunii solului. Editura didactica și pedologică, București.

Nagy Z. și colab.- 1991- Cercetari privind evoluția capacitații de producție a solului irigat în condițiile zonei colinare a Transilvaniei. Universitatea de St. Agr. a Banatului. Timișoara 8-9 nov.

[NUME_REDACTAT]- Atena – 2004 – Tehnologia alimentelor vegetale. Metode de analiză. [NUME_REDACTAT], Timișoara.

Șandor M. – 2008 – Lucrări practice de control tehnologic al materiilor prime vegetale. [NUME_REDACTAT] din Oradea 2008.

Șandor M. – 2008 – Tehnologia și controlul materiilor prime. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

[NUME_REDACTAT], 2013 – Tehnologia și controlul materiilor prime vegetale. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Tehnologii pentru cultura plantelor de câmp, 2007;

Petroman C. – 2000 – Managementul procesării produselor agricole – îndrumător de lucrări practice, Ed. Mirton, Timișoara.

.