Cartea1 220pagini De Corectat [309550]

LIBERALISMUL PERIFERIEI

PARTEA I: Gramatica fractală în istoria europeană a [anonimizat] I Geometria fractală a naturii și gramatica fractală a socialului

1. Ce este geometria fractală?

2. Logica fractală în genetică și în sociobiologie

3. Fractal sau ”Constructal”: greșește Mandelbort direcția de timp?

4. Legea fractală a Naturii – legea de expansiune a capitalismului european?

5. ”Jocurile minții” și logica fractală în analiza lui Ioan Petru Culianu

6. O gramatică fractală a politicului: Metropola își creează replici în Periferie

7. [anonimizat]. [anonimizat]-[anonimizat]

1. [anonimizat]

2. Trei etape ale mișcării ideii liberale în spațiul românesc

3. [anonimizat]

3.1. Logica fractală a fenomenului de periferializare economică a Europei

3.2. Conceptele-cheie ale analizei: Liberalism și Democrație

3.3. Liberalismul: difuziunea și asimilarea ideilor liberale

3.4. [anonimizat]

3.5. Recursul la metodă. Limite ale cercetării științifice

Capitolul III. Personajele centrale: ”Metropola” și ”Periferia” în cadrele gramaticii fractale a expansiunii capitaliste

1. Metropola: [anonimizat]

2. Ce este Periferia? [anonimizat]

3. Metropola își creează fractalul politic în Periferie

4. [anonimizat]

5. [anonimizat]

6. [anonimizat] (1875-1886) blochează dezvoltarea capitalistă românească

Capitolul IV. Liberalism și democrație

1. Ce nu este liberalismul? Către o definiție multidimensională a termenului

2. Liberalismul: principiul maximei libertăți egale

3. G. Sartori: liberalismul ca democrație liberală

CONCLUZII Partea I

Cuvânt înapoi

Bibliografie

PREFAȚĂ

Lucrarea pe care v-o propunem este Partea I dintr-o [anonimizat] a plecat de la teza de doctorat și a [anonimizat]-adaos, [anonimizat] a schimbat întreaga perspectivă (”gramatica fractală”) și cu mulți noi autori contemporani care au publicat pe problema liberalismului între 2003-2016 [anonimizat], noi parteneri de dezbatere.

[anonimizat] a crescut și în număr de pagini. Și, astfel, a ajuns la un ordin de mărime ce am aflat că produce frisoane oricărui Editor: cam 1000 de pagini.

[anonimizat] – [anonimizat], simplu, și preaconvingător expozeu editorialistic a dus imediat la reorganizarea cercetării în 4 părți, care vor apărea sub titlurile de mai jos.

(1) LIBERALISMUL PERIFERIEI.

Partea I: Gramatica fractală în istoria europeană a ideii liberale

(2) LIBERALISMUL PERIFERIEI.

Partea II: [anonimizat], România, Turcia

(3) LIBERALISMUL PERIFERIEI.

Partea III: Logica fractală a liberalismului clasic în spațiul românesc

(4) LIBERALISMUL PERIFERIEI.

Partea IV: De la neoliberalismul oligarhic la ”neofeudalismul democratic” post-comunist

Fiecare dintre cele patru părți are profilul unei secțiuni autonome în economia întregii cercetări. Ele sunt legate între cadrele unei teorii matematice (geometrie noneuclidiană, teoria mulțimilor) care s-a descoperit după 100 de ani de cercetare și dezbateri că se întemeiază pe un principiu prezent deopotrivă în procese, structuri amorfe și structuri ale lumii vii din Natură: Principiul auto-similarității. Pe acest principiu, un matematician aparte a întemeiat o ramură nouă a matematicii – ”Geometria fractală”.

Din ”Geometria fractală a Naturii” pe care o propune B. Mandelbroît (1975-1982), noi am derivat ”Gramatica fractală a socialului”, care a întemeiat perspectiva de interpretare a modernizării românești din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea – un ”secol de liberalism românesc” căruia i-am pus limite Constituția cărvunarilor (1822) și sfârșitul anilor 1920, când sociologul și filosoful român, Ștefan Zeletin, își publică lucrarea – sinteză a dezbaterilor doctrinare din spațiul românesc: Neoliberalismul (1927).

Lucrarea de față – Partea I – este secțiunea metodologică a întregii cercetări în dublă perspectivă.

În primul rând, ea vrea să demonstreze temeiul științific al Geometriei fractale a Naturii, din care derivăm Gramatica fractală a socialului. În al doilea rând, Partea I formulează întrebările de cercetare, metodologia comparativistă și perspectiva de abordare a întregii cercetări, alături de ipotezele de lucru și axele pe care se construiește interpretarea istoriei ideii liberale (doctrină, ideologie de guvernare, instituții admnistrativ-politice) în Periferia Europei de sud-est (Rusia, România, Turcia).

Deci România a fost o Periferie a Europei. Și este, în continuare, o Periferie.

Sine ira et studio.

(Nădăjduim că Anti-Prefața va lămuri în ce sens noi românii suntem o Periferie a Metropolei occidentale.)

ANTI-PREFAȚĂ

Lucrarea a cărei Anti-Prefață tocmai ați început să o citiți (i) nu își propune să ofere o nouă teorie despre modernitatea românească;

(ii) nu respinge teoriile actuale despre modernizare sau dinamica ideii de libertate în spațiul românesc ori în Europa; și

(iii) nu urmărește să răstoarne munții printr-o teorie universală, care să ofere cheia de lectură, înțelegere și predicție pentru toate fenomenele din natură și societate.

Din contră.

Lucrarea a cărei Anti-Prefață încă o citiți tocmai a produs o negare a negației.

Cercetarea pe care v-o propunem urmărește dialogul, cooperarea, complementaritatea și co-evoluția teoretică în analiza morfologiei ideii liberale în sud-estul Europei.

Teoriilor despre modernizarea și democratizarea românească le propunem spre dezbatere o interpretare nouă, al cărei principiu fondator a fost descoperit de matematicieni – Legea auto-similitudinii, care a generat o geometrie și o teorie a mulțimilor total diferite de ceea ce ne învățaseră geometri, teoreticieni ai mulțimilor, logicieni antici și moderni. Un alt matematician a descoperit că același principiu al auto-similitudinii funcționează și ordonează arii geologice, structuri amorfe, dar și procese ale lumii vii din Natură, propunând, așa cum vom vedea în continuare, o Geometrie fractală a Naturii. Potrivit aceste teorii, Întregul se regăsește în fiecare din părțile sale, fiecare Parte fiind deci o replică la o scală anume a Întregului. Propunerea de dezbatere pe care o lansăm teoriilor modernizării românești pleacă de la o observație prin care transferăm Legea fractală a Naturii în domeiul social-politicului și al economicului: Comunitățile umane, organizațiile, instituțiile social-politice și economice cresc – se dezvoltă/extind – în baza aceleiași Legi a Naturii, prin crearea de replici cu anumite grade de similitudine.

Aceasta este propoziția de bază a Gramaticii fractale a socialului, cu care vom lucra în continuare.

Istoria ne arată că procesul de dezvoltare al statelor occidentale și de creștere a puterii și sferei lor de influență, expansiunea capitalist până la împărțirea lumii în colonii spre sfârșitul secolului al XIX-lea, pare să se supună acestei Legi Naturale – care întemeiază comportamente și decizii, strategii de dezvoltare și expansiune politică și economică, deopotrivă. Am observat că o astfel de creștere a Metropolei occidentale are drept constantă crearea de fractali – replici politico-administrative și integrarea lor ca Periferie – spațiu subdezvoltat tehnologic, dependent economic și politic de produsele industriei metropolitane și de acceptarea statelor Metropolei occidentale în ceea ce privește calitatea de actor politic internațional. De exemplu, România a fost de partea câștigătoare în Războiul de Independență din 1877-1878, dar, ea a devenit ”stat independent” de suzeranul otoman doar după ce statele Metropolei occidentale i-au recunoscut acest nou statut internațional.

Procesul de ”periferializare” pare că este asumat de Metropola occidentală pentru sud-estul Europei începând cu mijlocul secolului a XIX-lea, cu scopul de a-și spori sfera de influență politică și economică, în dauna (ori împotriva) Imperului țarist, dispus oricând, după 1825, să dezmembreze Imperiul otoman și să deranjeze echilibrul întregii zone, lucru care punea în pericol interese economice și sfere de influență ale statelor Metropolei. O regularitate anume vrea să scoată în evidență cercetarea noastră – și acum vom vedea sensul în care România este o Periferie a Europei.

Conform regulilor gramaticii fractale, creșterea Metropolei se face prin integrarea de arii economice din marginea sistemului, pe care le transformă în Periferii – piață de desfacere și economii agrare de pe care capitalul industrial-financiar metropolitan preia surplusul și îl direcționează spre statele naționale din care provin și care îi asigură protecție politică și sprijin juridic. Vom ilustra ideea de mai sus în analiza noastră, prin cazuri și politici-tip de ”periferializare”, precum eliminarea taxelor vamale pentru produsele occidentale în vremea guvernării A.I. Cuza – M. Kogălniceanu (1859-1866), Afacerea Strousberg (1868-1878) și Convenția vamală și de navigație cu Austro-Ungaria (1875-1886).

I. Morfologia ideii liberale. Propunem deci în cele ce urmează o interpretare mai puțin obișnuită a fenomenului modernizării și democratizării în Periferia sud-est europeană: societățile Periferiei sunt asistate de Metropolă să se modernizeze în sens democrat-liberal, ca efect al unui fenomen natural de expansiune, generat fie de epuizarea ori sărăcirea resurselor de pe piețele local-regionale occidentale, fie de planificarea strategică privind creare de noi piețe pentru profit.

Deci atunci când resursele local-regionale din aria metropolitană se reduc ori când Metropola se află în proces natural de creștere – expansiune economică și politică pentru propria conservare/consolidare, Ea își creează replici politico-administrative în marginea de sud- est a Europei. Ca rezultat al unui proces natural de expansiune economică și politică, aceste replici devin Parte din noul Întreg care le-a integrat. În ipostaza de Periferie, noile societăți contribuie cu resurse la conservarea-creșterea Întregului, fiind însă lipsite de beneficii economice în raport cu statele din Metropola integratoare.

Noua etapă de creștere a Metropolei care tocmai și-a integrat Periferie (1856-1888) se caracterizează deci printr-o redistribuire neechivalentă a resurselor economice la nivel de Întreg. Periferia contribuie, ca într-o Lege a Naturii insensibilă față de drepturi și libertăți umane, cu resurse economice – investiții în creșterea Întregului, fără a primi echivalenți în beneficii economice pentru propria creștere. Timp de 3 decenii (1858-1888) Principatele Române, apoi România, au participat la o relație de schimb economic total dezavantajos cu Metropola, în baza unui principiu economic al liberului schimb, pe care doctrina și idelogia liberal clasică îl iau ca temei al schimburilor economice și al creșterii avuției naționale – (i) liberului schimb și (ii) specializarea piețelor la nivel internațional (A. Smith, D. Ricardo).

Creșterea și expansiunea Metropolei prin integrarea de Periferii este deci tratată în analiza de față în termenii unui proces natural, centrat pe expansiunea capitalistă, pe care statele metropolitane o susțin, stimulează și o protejează atunci când interesele capitalului industrial-financiar al Metropolei este amenințat (ex. Afacerea Strousberg, 1868-1878). În căutare de profit, capitalul privat metropolitan ajutat de statul național occidental este interesat (i) de crearea de piețe noi de desfacere pentru produsele unei industrii tehnologizate ce produce mărfuri de serie, ieftine, (ii) agentul capitalist căutând dirijarea către Metropolă (ori în investiții pe alte piețe) a surplusului economic obținut în Periferie din achiziționarea de materii prime la prețuri foarte avantajoase ori prin contracte directe cu bugetul noului stat liberal-democrat creat ca replică – fractal politico-administrativ al statului metropolitan.

Privind dinspre Periferie înspre Metropolă, acest proces natural de creștere este stimulat și amplificat de condițiile unei presiuni uriașe de modernizare pe care o resimte societatea sud-est europeană. Expansiunea capitalismului occidental este cu atât mai eficientă pe termen lung, cu cât elitele politică și intelectuală ale societăților pe care capitalul privat metropolitan le ”periferializează” resimt modernizarea ca urgență societală și devin, astfel, deschise pentru proiectul creat în jurul ideii liberale. În fapt, oferta liberal-democrată a Metropolei era cea mai eficientă soluție administrativ-politică de modernizare în epocă și, de aceea, irezistibilă pentru un agent modernizator ai cărui membri sunt educați în universitățile occidentale.

Statul liberal-democrat mai are un avantaj major în fața oricărei alte forme de stat care poate fi adoptată pentru modernizare rapidă de către o societate semi-feudală, a cărei elită politică și intelectuală este predispusă la a ”arde etapele” modernizării: poate fi creat și impus ușor de ”sus în jos”, de către Centrul societății, care îl preia ca formă administrativ-politică, fiind compatibil (dar funcționând deficitar), în cadrele generale ale unui imaginar social-politic al ”Vechiului regim”.

Procesul de creștere-dezvoltare al Metropolei occidentale prin crearea și integrarea de Periferii în sud-estul Europei apare, la prima vedere, drept un proiect difuz, mai degrabă implicit și netocmit de un ”Consiliu al statelor Metropolei” ori al capitalului privat occidental. În mod obișnuit, statele Metropolei au interese proprii – primul dintre ele fiind securitatea și protejarea economiei naționale – implicare, susținere, protecție a agentului capitalist în căutarea de piețe noi de desfacere și profit – funcție despre care Manualele de drept și politologie nu vorbesc, de obicei, la capitolul ”Funcțiile statului”.

Uneori, statele metropolitane se înțeleg și acționează planificat împreună, când se aliază împotriva unui pericol comun – ex. creșterea influenței și a puterii Imperiului țarist în regiune, ce părea dispus oricând să dezmembreze și să preia resursele Imperiului otoman după 1826. Alteori, în situații direct legate de spațiul românesc, statele Metropolei acționează planificat în conferințe și congrese internaționale prin care stabilesc reguli și dispoziții de reformare a statului român. Că stabilesc destine și căi de evoluție istorică în mod direct prin aceste acțiuni planificate, credem că se poate dovedi ușor – conținuturile documentelor Congreului de la Paris (1856) și ale Convenției de la Paris (1858) au elemente de politică economică international strict referitoare la Principatele Române, de la destinul lor statal ca Principate Unite Dunărene, până la convocarea de Adunări Ad-hoc ori trecerea unor județe din Basarabia (aflată sub controlul rușilor) spre Moldova – Cahul, Ismail și Bolgad, pentru a tăia accesul rușilor la gurile Dunării. Avem un plan, o strategie și efecte pozitive pentru Principatele Române la nivel administrativ: Metropola asistă deci modernizarea și evoluția administrativ-politică a Principatelor Române, indiferent de entuziasmul elitei intelectuale românești pentru modernizare și unire. Faptul că Metropola nu a reacționat când A. I. Cuza a fost ales Domn al unui singur stat în 1859 nu este dovada lipsei de asistență a Metropolei în configurarea fractalului politico-administrativ în Periferia românească. Mai degrabă, pare că avem de-a face cu o inițiativă curajoasă și decisivă de nesupunere a elitei intelectuale și politice românești – ”Politica faptului împlinit” – care nu a deranjat ori afectat în nici un fel interesele Metropolei.

Marile puteri ale Metropolei occidentale au în permanență un mecanism de ultimă instanță prin care controlează schimbările politice și instituționale, precum și voința politică în Principatelor Române: recunoaștere internațională de către Metropolă a Principatelor Române/României ca actori politici ai sistemului – ceea, ce, în ultimă instanță, este o definire de identitate.

Este limpede că deși nu s-au înțeles întotdeauna, deși au avut interese proprii pe care le-au urmărit și care erau direct dependente de ceea ce se întâmpla în Periferie, în cele 3 decenii în care marile puteri occidentale au asistat permanent construcția statului român și au influențat-o decisiv (1856-1888), economia românească a pierdut sistematic în fața capitalului privat occidental. În primul rând, prin eliminarea taxelor vamale de către guvernele de sub domnia lui Cuza (1859-1866), apoi prin Convenția vamală și de navigație cu Austro-Ungaria (1875-1886) ori, mai devreme, prin Afacerea Strousberg (1868-1878), prin care capitalul privat german abuzează, încalcă prevederile contractuale stabilite de Guvernul român cu reprezentanții societății pe acțiuni Strousberg și înșeală statul român cu sume uriașe de la buget – toate acestea sunt exemple relevante privind căile prin care societatea românească participa în epocă la un schimb de neechivalenți cu Metropola, în calitate de Periferie a acesteia.

Pare că o lege a sistemului mondial modern se întrevede aici: Periferiile nu cresc niciodată în același ritm cu Metropola sistemului, căci capitalul privat și tehnologia înaltă ale Metropolei preiau surplusul economic la rate de schimb avantajoase de pe piața Periferiei. Deși sunt parte a aceluiași sistem, ritmurile de creștere sunt diferite pentru componentele sistemului, din pricina distribuirii de resurse și beneficii în favoarea Metropolei.

Ceea ce vrea să adauge interpretarea noastră la teoria Centru – Periferie privind sistemul mondial modern (Imm. Wallerstein, F. Braudel) aplicată la secolul al XIX-lea european este că această distribuție și redistribuție de resurse în relația Metropolă – Periferie, precum și expansiunea capitalismului occidental țin de o lege naturală – o Lege a Naturii, căreia îi lipsesc fundamentele etice de vreun fel: un organism care crește în virtutea informațiilor din propriul ADN nu își pune problema vreodată că anumite Părți ale Întregului beneficiază mai mult, deși participă cu mai puțin la conservarea ori creșterea în cele mai bune condiții ale Întregului, ar spune Legea evoluționistă a conservării. În același sens, procesul natural de creștere al Metropolei prin integrarea de Periferii are caraceristici ne-etice și i-morale prin referire la distribuirea de resurse la nivelul Întregului, în cazul nostru, în defavoarea Periferiei românești.

Este de acceptat ca, în virtutea aceleaiși legi naturale, Periferia românească primește drept beneficiu la schimb asistența internațională a Metropolei în procesul de configurare a identității instituționale, care să permită realizarea idealurilor de unitate națională și independență asumate eroic de elita politică și intelectuală românească, independent de ideologie ori apartenență politică.

Prețul acestui schimb este însă fundamental defavorabil sub aspect economic Periferiei românești, care nu doar pierde la rate de schimb, dar este construită în virtutea aceleiași legi naturale pentru satisfacerea intereselor de creștere ale Metropolei – o piață de desfacere pentru capitalul industrial și financiar occidental.

Nu avem îndoială că Legea Naturală care explică expansiunea capitalistă a Metropolei prin crearea de Periferie în sud-estul Europei a funcționat timp de 3 decenii, Metropola fiind favorizată sistematic de ideologia liberală clasică în procesul de creștere a controlului economic și al extragerii de profit prin schimburi dezavantajoase de pe piața Periferiei românești (1856-1888). Datele de istorie economică și cele privind politicile publice ale guvernelor românești până după încheierea Convenției vamale și de navigație cu Austro-Ungaria (1875-1886) vor fi prezentate în analiza pe care v-o propunem, în mai multe ocazii.

Aceleași date de istorie juridică, economică și de balanță comercială, de doctrină și ideologie de guvernare arată însă că, de la sfârșitul anilor 1880, Periferia românească ia măsuri prin care falsifică Legea Naturală de creștere a Metropolei, măsuri care erau în acord total cu interesele de dezvoltare ale societății românești și – de ce nu – chiar cu interesele elitei politice și economice românești, care fusese 3-4 decenii doar un actor pasiv și neajutorat economic și financiar, incapabil să beneficieze de legea capitalistă a profitului în schimburile internaționale cu Metropola.

Periferia românească ripostează deci împotriva Metropolei, cu instrumente și arme juridice (Legile economice din 1886-1887).

Astfel, elita politică și intelectuală (economiștii neoliberali, în principal) falsifică Legea Naturală de creștere a controlului economic al Metropolei asupra pieței și economiei românești, schimbând fundamental ideologia economică a liberalismului clasic cu ideologia economică protecționistă de tip neoliberal.

Prezentarea de până acum asumă existența unei regularități de un alt nivel decât cea asumată de teoria Centru-Periferie – ceea ce este greu de acceptat sub aspectul unei logici a teoriei social-politice: dacă o teorie se referă la ”sistemul mondial modern”, cum ar putea exista o Legitate/regulă/regularitate care să fie ”mai generală” decât cea a întregului sistem însuși?

Eroarea de logică este doar aparentă. Faptul că există o regulă de un nivel de generalitate mai larg decât cea a întregului nostru sistem social-politic la nivel global implică și călătoria în jos, spre micro-structuri, context în care devine perfect compatibil cu orice logică a teoriei social-politice următorul enunț:

”Regularitățile expansiunii economice și politice a Metropolei în sistemul mondial modern sunt expresia social-politică a unei logici de dezvoltare centrată pe un exercițiu de auto-similaritate descoperit de matematicieni, care s-a dovedit a fi suportul unei geometrii fractale a Naturii.”

De unde rezultă, evident, că nu universul – spațiul geo-fizic de aplicare al Regulii este în discuție aici. Legea fractală a auto-similarității se referă la cu totul altceva – ea trimite la universul de întemeiere al regulii de evoluție politică și economică la nivel internațional. Cronologic vorbind – în sensul ”identificării în plan științific” a acestei legi a auto-similarității – matematicienii au lucrat primii cu ea. Fără să se gândească la altceva decât la abstracțiunile amorfe ale teoriei mulțimilor și ale geometriei neeuclidiene precum ”Mulțimile Cantor”, ”Triungiul lui Sierpinski”, Curbele von Koch”, ”Curba C a lui Levy” etc., până ce acest principiu al auto-similarității a fost identificat tot de un matematician că se regăsește de milarde de ani în Natură. De aici, geometria fractală a Naturii.

În acord cu această teorie matematică aplicată la Natură și la mediul social, un organism ca Întreg se regăsește în multe cazuri în fiecare dintre Părțile sale, la o anumită scală și cu un anume grad de similaritate. Un copac, de exemplu, își regăsește forma ca Întreg și își construiește conform unui program genetic replici în margine (”periferie”): fiecare creangă cu care copacul crește și se dezvoltă, precum fiecare frunză nouă sunt rezultatul unui exercițiu de auto-similaritate pe care matematicieni geniali ai ultimilor 150 de ani îl descoperiseră în ecuații matematice, independent de natură, în mulțimi și figuri gemetrice neregulate, care se abăteau de la canoanele geometriei euclidiene.

Cu aceste minime informații de plecare, sperăm că devine acceptabil sub aspectul coerenței și al logicii de întemeiere următorul enunț derivat din geometria fractală a naturii, pe care îl luăm ca Ipoteză de lucru:

”Procesul de creștere al forței economice și politice a statelor occidentale în secolul al XIX-lea se desfășoară în baza unui exercițiu de auto-similaritate, prin care Metopola își creează fractali – replici politico-administrative pe care îi integrează ca Periferie economică – piață de desfacere de pe care capitalul privat metropolitan preia surplusul economico-financiar, în condițiile unei rate de schimb dezavantajoase pentru noile periferii.”

Sperăm să putem valida o astfel de ipoteză în logica mai largă a unei gramatici fractale, în cadrele căreia urmărim ideea liberală în trei dintre ipostazele sale istorice: (1) doctrină (liberalism clasic, neoliberalism românesc), (2) structuri politico-administrative (democrația liberală), alături de (3) structură și comportament economic al agentului modernizator – (a) politici publice ale clasei politice românești (partide politice, grupuri de interese ajunse la putere) și (b) intelectuali români – ideologi ai liberalismului clasic (I. Ghica, I. Strat) și neoliberali (D.P. Marțian, P.S. Aurelian, A.D. Xenopol, Șt. Zeletin).

II. Ocolirea paradigmei ”formelor fără fond”. Interpretarea pe care o propunem va încerca – sperăm că este posibil – să analizeze modernizarea românească fără a folosi aparatul conceptual-metodologic al ”formelor fără fond” (T. Maiorescu), dinspre care se construiesc, fie în prelungire, fie ca reactive, abordări și teorii autonome – unele complementare, altele contradictorii sub raportul concluziilor în analiza oportunității modernizării prin import de instituții occidentale, al gradului ori vitezei de adoptare a acestor idei și forme occidentale în spațiul românesc.

1. La nivelul teoriilor ce resping în totalitate ”forma” instituțională vest-europeană, Dimitrie Barnoschi este, poate, cel mai relevant în epocă. În viziunea sa, spațiul românesc ratează ”adevărata modernizare”, care nu era cea dată de Revoluția de la 1848 și Constituția de la 1866, ci de o construcție modernizatoare graduală, care să integreze dezvoltări istorice instituționale interne, pe linia boierilor cărvunari (novatori) și a Regulamentelor organice (1822-1856).

2. Cea mai mare parte a teoriilor despre modernizarea / democratizarea românească în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea abordează fenomenul în cadrul paradigmei ”formelor fără fond” – independent de utilizarea explicită a acestei formule maioresciene inspirate, creatoare de paradigmă privind modernizarea românească după Revoluția de la 1848.

Atunci când folosim termenul ”paradigmă” ne referim la concept și cu sensul preluat și accentuat de N. Frigioiu din lucrarea lui Th. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice – N. Frigioiu, Curs de politologie și doctrine politice (2001), care comentează asupra dimensiunii subiectiv-opționale a cercetătorului față de ideile unei astfel de realizări științifice împărtășite de o comunitate de cercetători, care pentru o vreme oferă probleme și soluții model acestei comunități de practicanți, dar care, cu timpul, se vor dovedi insuficiente și nu vor mai putea fi rezolvate în interiorul aceluiași model de gândire:

”Paradigma conține caracterele și proprietățile unui model general, predeterminând activitatea cercetătorului.”

Privind dinspre acțiunile agentului modernizator românesc – politicieni, doctrinari, ideologi, întreprinzători și elita intelectuală ”critică” ori ”imitaționistă” – evitarea ideii de ”forme” instituționale importate și adaptate este imposibilă: elita românească este agentul politici și intelectual care declanșează o ”revoluție” ce reclamă valori liberale vest-europene, adoptă legi și face reforme liberale, discută în Adunare Constituantă forma democrat-liberală a unui stat la 1866 și pune în balanță valori sociale și politice de tip liberal precum și mecanismele de apărare ale acestora.

Mai precis, agentul național al modernizării românești operează cu instituții și idei liberale occidentale. El le ”împrumută”, le adoptă pe fiecare cu grade variate de eficiență și le pune în funcțiune în modalități mai apropiate ori mai îndepărtate de cele ale regimului lor originar de funcționalitate. Le adaptează la realitățile românești în mod creativ, spun unele teorii. Or, clasa politică românească greșește tocmai pentru că le-a falsificat regimul originar de funcționare. Unele teorii vorbesc despre adaptarea în chip creator a acestor instituții și valori-idei modernizatoare străine. Altele văd în modernizarea intituțională românească un eșec ori un proces cu efecte total diferite decât cele intenționate – nu discutăm aici factori și contexte argumentative ale unei teorii sau alteia.

Așa cum se poate observa, fără a utiliza nici un moment sintagma fondatoare ori vreo trimitere la ”fond”/”formă”, logica în care am produs narațiunea de mai sus este în mod fundamental legată de ”formele fără fond” maioresciene.

Pare aproape imposibil să produci o cercetare a modernizării românești în afara acestei paradigme: indiferent pe care dintre termenii sintagmei construiești analiza, vei scrie în mod necesar despre ”formele instituționale” împrumutate de spațiul românesc și adaptate corect, constructiv-creator, greșit în grade diferite și pentru instituții diferite ori cu efecte general negative etc. în interiorul acestei paradigme fondată pe ideea maioresciană.

Întrebarea este dacă putem, totuși, să privim modernizarea instituțională românească în afara acestei logici. Intenția nu este să negăm sau să punem sub semnul întrebării eficiența paradigmei ori a teoriilor care o alcătuiesc. Scopul este să producem cercetare într-un alt spațiu metodologic, sub o teorie generală a matematicii neeuclidiene– geometria fractală – și să vedem în ce măsură concluziile se raportează la paradigma fondatoare a celor mai multor cercetări românești pe tematica modernizării instituționale în perioada 1822-1927.

3. Deși vom utiliza informație din interiorul acestei paradigme în abordarea democratizării românești, vom încerca să ne folosim cât mai puțin de mecanismele teoretico-explicative ale unor abordări derivate explicit sau implicit din ”formele fără fond”. Vom verifica apoi în Concluzii în ce măsură cercetarea noastră produce informație in/compatibilă cu idei și teorii precum cea a sincronismului european prin imitație (E. Lovinescu); a sincronismului ”critic” european (I. Bădescu); a ”modernității tendențiale” (C. Schifirneț); a sociologiei și geopolitici frontierei (cu abordările de teme particulare ale domeniului – I. Bădescu, D. Dungaciu, R. Baltasiu, C. Degeratu, Sandra Cristea); a adaptării structurilor instituționale la ”matricea psiho-spirituală românească” (N. Frigioiu); a ”distanței paradigmatice” dintre epoca istorismului revoluționar și cea a istorismului organic (Gr. Georgiu); a Revoluției de la 1848 ca moment întemeietor al democratizării românești (D. Berindei, A. Niculescu, Gh. Platon; Apostol Stan); a ”fondului fără formă” (M. și D. Iacob, D. Barbu); a modernizării și democratizării românești prin partidele politice (I. Bulei, Gh. Iacob); a ”constituționaliștilor” români pentru care Constituția de la 1866 este victoria ”moderației asupra radicalismului” (Ioan Stanomir); la care adăugăm – fiind convinși că nu am epuizat evantaiul de abordări – perspectiva centrată pe ”tranziția spontană” (V. Pasti).

III. Un soi anume de interdisciplinaritate: ”geometria fractală” și științele politicului. Basarab Nicolescu semnalează în Transdisciplinaritatea (2007), conținutul interdisciplinarității în sens de transfer de metode de la o disciplina la alta, cu efect final în adâncirea disciplinarității, tocmai pentru a o diferenția de transdisciplinaritate, a cărei metodologie are un suport diferit de pluri- și inter-disciplinaritate – ea acceptă, de exemplu, Terțul Inclus. În declarația de întemeiere a grupului de studiu transdisciplinar CIRET, autorul român se referă din nou la „interdisciplinaritate” ca împrumut de metode/concepte și transferul acestora dintr-o știinta în alta. Alte analize ale transdisciplinarității se referă la acest tip de abordare ca fiind un proces în care răpsunsul la întrebări, rezolvarea de probleme sau formularea unei teme de cercetare este prea larg sau prea complex ca să poată fi realizată prin intermediul unei singure discipline. Interdisciplinaritatea trimite la acțiunea de a integra perspective din mai multe discipline pentru a înțelege un fenomen sau proces prea complex pentru a folosi instrumentarul metodologic și teoriile de tip monodisciplinar.

Sensul în care folosim interdiscipinaritatea deviază cumva de la formele ”clasice” în care a fost operaționalizat conceptul – interdisciplinaritatea este înțeleasă deseori ca o asociere de perspective și transfer de metode din aceeași arie ștințifică – ex. metode ale psihologiei cognitive pentru cercetări de știință politică, împrumutul de către istorici a metodologiei sociologice, antrooplogie și științe ale mass media etc..

În interpretarea pe care v-o propunem se regăsește acest mecanism de împrumut între științele sociale. Cu un adaos: vom utiliza o teorie integratoare construită de matematicieni celebri precum Georg Cantor (1854-1919), Giuseppe Peano (1858-1932), David Hilbert (1865-1942), Helge von Koch (1870-1924), Waclaw Sierpinski (1882-1969), Gaston Julia (1893-1979) (1918), Felix Hausdorff (1868-1942) și alții, care au creat în afara oricărei experiențe (ori conștiință a experienței de acest tip) ecuații pentru curbe, mulțimi și forme din afara tradiționalului spațiu euclidian al figurilor geometrice regulate, perfecte, pe care nu le regăsim, de fapt, niciodată în Natură. Benoît Mandelbrot a fost matematicianul întemeietor al ”geometriei fractale a Naturii”, care va reprezenta teoria cea mai largă a modelului nostru de analiză: în perioada 1975-1982 (până în 2010, când a ținut ultima conferință publică), matematicianul cu înclinație specială de a rezolva probleme de algebră prin folosirea de figuri geometrice, a observant că aceste modele matematice neeucidiene lucrate timp de 100 de ani de creiere geniale sunt de fapt parte a Naturii. Mai precis, geometria formelor amorfe cu care lucraseră matematicienii se regăsește, de fapt, într-un principiu cu care Natura se joacă adesea în situații de construcție, creștere, dezvoltare, organizare. A numit ”fractal” (lat. Frangere = frângere, fărâmițare a unui întreg) acest principiu al auto-similarității care devine bază pentru o ”geometrie naturală”, al cărei principiu activ îl intuiau și îl utilizaseră deja filosofi, cercetători, minți geniale și oameni obișnuiți în viața cotidiană, deopotrivă: Întregul se regăsește în Parte, iar Partea devine, astfel, o replică a Întregului la dimensuni mai mici și cu un anume grad de similitudine.

Geometria fractală este intuitivă. Ea este aplicată în cele mai diverse arii și domenii – de fapt, Mandelbrot a început să lucreze cu acest principiu în domeniul improbabilului, pe piața bursieră, calculând dinamica și ciclicitatea dinamicii prețurilor acțiunilor. A descoperit apoi că în Natură, acest fragmentarism apare la diferite nivele și poartă un principiu al auto-similitudinii – un organism se dezvoltă creând extensii care sunt similare în grade diferite – dar similare – Întregului. Copacul – de exemplu, se regăsește în fiecare dintre crengile prin care se dezvoltă, într-un anume grad de similitudine. Fiecare creangă care crește este rezultatul unui program biologic pe care îl conține sămânța ori fructul său – deci Întregul se regăsește în toate părțile sale. Iar o creștere a unei noi ramuri este o necesitate – organismul se dezvoltă conform unui anumit program care îl precede și care este rezultatul unei selecții naturale prin care orice creștere ori descreștere este atât programată, cât și necesră pentru conservarea în starea celui mai mare bine pentru a-și putea transmite mai departe genele în condițiile cele mai eficiente.

Sperând că cel puțin la nivel intuitiv suntem suficient lămuriți cu privire la ideea ”geometriei fractale a Naturii”, putem îndrăzni o întrebare: Nu cumva această lege a auto-similaritții – o lege naturală – se regăsește și în domeniul social și politic, la nivel de organizații sau comunități, situații de întemeiere, evoluție, morfologie social-politică ori geopolitică etc.?

Transferul de la Natură la societate nu este nelalocul lui: comunitățile sociale și grupurile omenești sunt parte a Naturii, e adevărat, parte rațională a Naturii, diferită de orice altă specie, care a ”cucerit social Pământul” și care poate chiar să modifice Natura până la granițele amenințării propriului mediu de existență. Pare că omenirea își poate stabili singură legile de evoluție, modificând programe genetice și având putere de control auspra legilor Naturii. Guvernele decid în ședințe ori în Parlamente expansiunea statelor – războaie ori păci iar proprietarii companiilor de comerț oceanic stabilesc ei înșiși, în virutea maximizării câștigurilor proprii, cu care parte a globului să facă schimb de mărfuri ori de unde să cumpere și unde să vândă. Dincolo de deciziile lor se află o serie de legi economice – ex. Legea profitului, Legea diviziunii sociale a muncii, Legea expansiunii capitalismului dinspre Centru spre Periferii – ba, chiar, legea evidentă a reciprocității întemeierii: Dacă nu există Periferie, nu există Centru, așa cum dacă nu există state și agenți economici ai Centrului, nu poate exista Periferia pe care ei o creează spre propriul lor profit.

Întrebarea noastră chestionează dincoace de aceste legități: nu cumva ănaintea lor există o alta – o Lege a Naturii în sensul real al termenului, diferită de cea a contractualiștilor (care era o invenție asumată), o Lege care să guverneze deci în mod real procese și mecanisme de naștere, creștere, dezvoltare ale organizațiilor și comunităților umane?

Dacă expansiunea capitalistă și relația dintre Centru și Periferie este de fapt efectul unei Legi a Naturii, în virturea căreia, procesele de creștere socială și politică sunt stabile și eficiente tocmai pentru că… respectă o Lege a Naturii?

Să luăm Legea auto-similarității, descoperită de matematicieni geniali în ecuațiile și funcțiile, curbele din geometria lor cu figuri neregulate – adevărate ”obiecte matematice monstruoase”. Am văzut că un copac, în totală sfidare a geometriei euclidiene, se dezvoltă cu anumite grade de similaritate pe exact acest principiu numit de Mandelbrot – ”fractal”: Întregul își creează Părți în care se regăsește. Dacă suntem în mijlocul Naturii și omul este un ”animal social” și parte integrantă a Naturii – o specie între mii și mii de specii, nu cumva și el acționează și se dezvoltă în virutea acelorași legi care guvernează celelalte animale sociale și procese naturale de creștere-dezvoltare? Întrebarea e perfect legitimă.

Mai luăm un exemplu: o comunitate care se dezvoltă-crește nu cumva o face în această logică a auto-similarității asumate ca proiect sau pe care o aplică non-conștient, pur și simplu din nevoi interne de a-și crea instituții de conducere similare la nivele noi, ca urmare a procesului de creștere-extindere-expansiune?

Un alt exemplu la acest nivel intuitiv poate fi și un caz de creștere-dezvoltare al unei instituții internaționale despre care cu toții ama auzit și care nu are legătură directă cu lucrarea de față: Întemeierea și evoluția NATO (Anti-prefețele s-ar putea să permită, dacă nu chiar să ceară un astfel de joc al aparentei incoerențe – nu știm sigur, pentru că nu există încă un Protocol pentru scrierea de Anti-prefață).

Ar fi un test pentru metoda pe care vrem să o aducem în științele social-politice românești, în particular, în înțelegerea modernității românești de secol nouăsprezece, care reprezintă subiectul lucrării de față. Dacă vă convingem într-o oarecare măsură cu acest exemplu ale cărui informații și acțiuni au pătruns adânc în imaginarul nostru politic de ființe televizuale și consumatoare de informație despre evenimente internaționale, opțiuni și mecanisme de securitate colectivă, nădăjduim să ne creștem șansele de dialog pentru subiecte și procese de acum 100-150 de ani.

Căci, deși e o ”Anti-Prefață”, reamintim că în al doilea paragraf am operat o negare a negației.

Geometria fractală a naturii, a cărei logică vrem să o testăm în domeniul politic, va fi însoțită de o serie de concepte ajutătoare precum ”Centru”/”Metroplă”, ”Periferie”. Un principiu metodologic legat de punctul geografic dinspre care privim procesul de creștere al NATO va fi și el adăugat.

III. CO-EVOLUȚIA: Se extinde NATO dinspre Centru spre Periferie, ori țările din graniță aderă la NATO?

Răpunsul la această întrebare este direct dependent de poziția pe care te situezi în momentul în care discuți despre derularea procesului istoric și geo-politic de extindere al Alianței.

Presupoziția de baza a acestei logici de analiză este că NATO reprezintă un Întreg care se dezvoltă prin incluziune de Părți din marginea sa. Astfel, Întregul își creează Periferii – Părți pe care le înglobează succesiv înt-un exercițu de creștere-expansiune, care este un proces natural pentru întărirea și securizarea Întregului.

Există trei poziții de cercetare diferite care generează trei tipuri de discurs, în jurul termenilor ”Alianța ca Întreg” (12 țări care întemeiază NATO în 4 aprilie 1949) și ”Marginea (Periferia)” organizației, ca Parte a Întregului:

1.1. NATO se extinde și înglobează țări din zona de graniță, pe care o transformă în Periferie.

1.2. Țări din granița NATO aderă la Alianță.

1.3. Extinderea NATO este un fenomen (i) de creștere instituțională a unui Centru și care (ii) răspunde în egală măsură unei nevoi de securitate exprimate de state din Periferia organizației.

Astfel – așa cum se observă din enunțurile 1.1-1.3.:

(i) NATO își sporește prin extindere eficacitatea funcțiilor de securitate ca întreg – DECI dacă cercetătorul ”privește dinspre Occident”, atunci NATO se extinde, integrând state din Periferie pentru întărirea organizației în a oferi răspunsuri nevoilor de securitate;

(ii) Țări din perieria NATO doresc să își sporească securitatea externă – DECI dacă cercetarea se situează pe poziția societăților ori statelor care devin membre ale NATO, atunci, în mod natural, rezultă că ”statele aderă/se integrează”.

(ii + i) pot genera o judecată în cadrele conceptului ”Co-evoluție”: DECIZIA DE EXPANSIUNE A NATO PENTRU PROPRIA CONSOLIDARE corespunde unei NEVOI DE CREȘTERE EXPRIMATE DE ȚĂRI DIN PERIFERIA SA.

DECI – dacă se iau în calcul ambele sensuri ale procesului de creștere al Alianței, atunci se spune că statele din Periferia NATO ”aderă la NATO” + ”în valul N de extindere a organizației”.

Poziția pe care te situezi influențează deci în mod decisiv conținutul și natura discursului – mesaj politic-narațiune și cercetare ștințifică, deopotrivă.

Nici una dintre varaintele de lucru nu este superioară celeilate. Diferența este că cercetarea se concentrează pe contexte și situații diferite în cele două cazuri, efortul de explicare și înțelegere iluminând mai bine/mai puțin bine anumite elemente ale acestui proces istoric și geopolitic la care participă cele două categorii de actori: (i) Centrul (NATO, ca Întreg) și (ii) Periferia (statele care ”aderă” în mod asumat, explicit, ca rezultat al unei voințe sociale liber exprimate, la NATO).

Regula auto-similarității: procesul de creștere al NATO a avut ca bază un exercițiu de auto-similaritate, organismele de decizie ale NATO creând Periferii pe care să le înglobeze în virtutea unui exercițiu de conservare și creștere naturală (sporirea eficienței și a securității Întregului).

Țările care au fondat NATO în 1949 au avut la bază un Acord – reguli și norme, valori care au constituit nucleul întregii asocieri, pentru realizarea unei organizații politico-militare internaționale cu scop de apărare în fața agresiunilor externe, la vremea aceea pericolele fiind evidente și implicit asumate ca venind dinspre Răsăritul comunist.

La 4 aprilie 1949, organizația avea 12 membri – state independente – care își propun obiective defensive la care să participe structuri politico-militare solidare, care dețin forțe ce reacționează, confom unor reguli instituționale, în caz de amenințare sau agresiune militară împotriva Organizației ca întreg sau a oricăruia dintre membrii care au constituit-o: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda, SUA.

Alianța politico-militară se va extinde în șase ”valuri”.

Primul val de creștere al Alianței este în 1952 – organizația internațională încorporează acum, Grecia și Turcia.

Al doilea val de extindere apare în 1955, când Republica Federală a Germaniei devine membră a NATO.

Al treilea val apare n 1982, când alianța va integra și Spania.

Al patrulea val apare după 44 de ani – Polonia, Cehia și Bulgaria devenind membre NATO în 1999.

În 2004 se produce un alt val de extindere al NATO – al cincilea, care va inlcude Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia și România.

Al șaselea val de extindere apare în 2009, prin integrarea Croației și Albaniei în structurile Alianței.

Observația noastră este că o logică anume de tip integrator se regăsește în toate momentele de creștere ale alianței politico-militare: atunci când se extinde, Părțile pe care le încorporează Întregul au, (i) sub un anumit factor de scalare, (ii) un grad anume de similitudine cu Întregul – Alianța alcătuită din statele fondatoare.

De exemplu, începâd cu 1999, factorul de similitudine politică a Părților care vor fi integrate devine explicit și reprezintă un criteriu de extindere/aderare la Întregul reprezentat de Alianță.

Ceea ce înseamnă că țările fostului Pact de la Varșovia, din valurile 4-5 au avut nevoie de parcurgerea unei etape – condiții de aderare pentru verificarea gradului de similaritate militară, politico-administrativă și chiar economică în raport cu Întregul – NATO, înainte de a deveni Părți ale Întregului (NATO).

SUB ACESTE CONDIȚII, se poate spune că Întregul se regăsește la un alt nivel, în toate Părțile care îl alcătuiesc.

Și invers.

1.) OBSERVAȚII – NATO și Legea Naturală de creștere și dezvoltare

PRIMA OBSERVAȚIE: Întregul (NATO) se dezvoltă prin crearea de Periferii – Părți (țările pe care le integrează) în baza unui exercițiu de auto-similaritate, în care Periferia se modelează ca o replică a Întregului, înainte de a fi integrată ca Parte.

A DOUA OBSERVAȚIE: Condițiile și evaluarea gradului de similitudine care să permită accesul la condiția de Parte în NATO sunt formulate și evaluate de Întregul care se extinde – deci Întregul își creează și integrează Părțile sub un anume factor de similitudine, stabilit ca adecvat de către Întreg, în și pentru interesele proprii de dezvoltare, creștere, conservare și perfecționare a funcțiilor de supraviețuire/perpetuare, putem spune, folosind un limbaj neo-evoluționist.

A TREIA OBSERVAȚIE: Expansiunea Alianței în condițiile de mai sus nu se realizează ca rezultat al unui act caritabil, de ajutorare a Periferiei – Întregul „decide” (consilii, organisme de conducere etc.) că o astfel de creștere îi este folositoare în primul rând lui însuși.

A PATRA OBSERVAȚIE: CO-EVOLUȚIA. Procesul este cu atât mai eficient cu cât acțiunea ”naturală” de creștere a NATO pentru propriile nevoi întâmpină o acțiune la fel de ”naturală” de sens invers a Părților, în căutare de creștere a propriei securități.

Istoria extinderii NATO are deci un sens anume din perspectiva logicii sale de constituire, pe de o parte, a logicii sale de extindere, pe de altă parte.

Două sunt elementele-cheie ale acestei istorii din punctul de vedere al analizei pe care o propune lucrarea de față.

Partea se regăsește în Întreg. Înainte de toate, Alianța s-a creat în momentul în care state cu aspirații de securitate și infrastructură politic-instituțională similare (în măsuri relativ diferite) au hotărât să formeze un Întreg – Alianța Nord-Atlantică pentru obținerea anumitor beneficii, în baza unui set de reguli și norme. Deci Părți relativ similare au creat un Întreg în care se regăsesc fiecare dintre ele.

Întregul se regăsește în Parte. În al doilea rând, exercițul de dezvoltare – creștere al NATO a presupus crearea unor Periferii – state care să îndeplinească o serie de condiții legate de gradul de simlitudine cu Întregul – după 1999 aceste condiții devin explicite și se referă inclusiv la democrația de tip liberal, care nu fusese cirteriu de aderare înainte de 1999.

În acest context, NATO este o organizație care se extinde în logica unui exercițiu de auto-similaritate, sub o Lege a Naturii, înglobând Părți, pe care le creează și le adapteză înainte de integrare, ca auto-replici – organizații naționale care sunt similare într-un grad semnificativ Întregului și Părților care compun deja Întregul.

Concluzia potrivit căreia NATO are o istorie de evoluție ghidată de principul de creștere al auto-similarității și în cadrele unei gramatici fractale a lumii politice internaționale pare că are drept suport adevărul-evidență.

2.) Geometria ne-euclidiană și matematicienii care creează „curbe înspăimântătoare”

Matematicianul Georg Cantor a descoperit această logică a auto-similarității înaintea tuturor, dar în lumea mulțimilor cu elemente abstracte. Conform descoperirii sale, dacă un segment de dreaptă va suferi o operațiune de împărțire în 3 sub-segmente, dintre care să fie eliminat segmentul din mijloc, se va genera, prin acțiuni similare în fiecare etapă următoare o mulțime infinită care nu poate fi explicată prin geometria clasică, euclidiană.

Extinzând, elementele acestei mulțimi tind să fie scalare, ceea ce înseamnă că gradul lor de neregularitate și / sau fragmentarea lor este identică la orice scară și este rezultatul aceluiași exercițiu de auto-similaritate. Aceasta reprezintă ceea ce un alt matematician – Benoît Mandelbort, va numi în 1975 ”serii fractale”:

”Anumite serii fractale sunt curbe sau suprafețe, altele sunt elemente ale Pulberilor lui Cantor (disconnected "dusts"), iar altele sunt atât de ciudate în formă încât nu avem termeni adecvați pentru ele nici în domeniul științelor, nici în cel al artelor artelor.”

Un praf sau o pulbere este o realitate fzică a cărei dimensiune topologică este nulă – ”Multimea lui Cantor” este un hibrid care se plasează undeva între linie și punct – ea corespunde unei ”pulberi”. B. Mandelbrot vorbește despre ”Mulțimea Cantor” în sensul unui prototip de fractal obținut în matematică prin această fracționare la infinit conform unei reguli, prin care el va ilustra mai apoi numeroase fenomene de creștere din Natură și din artă.

Această logică matematică a fost identificată, de asemenea, de matematicianul Helge von Koch (1870-1924) și a rămas în istoria matematicii prin ceea ce s-a numit ”Fulgul lui Koch”. El se obține pe aceeași logică a auto-similarității: se înlocuiește treimea din mijloc a unui triunghi echilateral de pe fiecare latură cu două segmente, astfel încât să se formeze un nou triunhghi echilateral exterior, cu baza în linia triunghiului anterior. Apoi, se execută aceiași pași pe fiecare segment de linie a formei rezultate, la infinit. Se obervă că, progresiv, perimetrul acestei figuri crește cu patru treimi și sfârșește într-un număr infinit de execuții ale acestor pași; lungimea este infinită, în timp ce aria figurii rezultate rămâne finite – arată matematicienii ne-euclidieni. De aceea, fulgul Koch mai este denumit prin expresia "curbă monstru."

Figura 1. Curbele monstru van Koch sau ”Fulgul lui Koch”.

Aceste mulțimi sunt toate gândite și lucrate ca simple abstracții matematice – o realitate matematică despre care H. Poincare zicea că face parte din ”galeria de monștri” – ”ființe matematice paradoxale”, care se obțin eliminând treimea centrală a unui segment de dreaptă, păstrându-se doar marginile rezultate, care, la rândul lor suferă aceeși operațiune de eliminare a treimii din mijloc – un exercițiu de auto-smiliaritate care generează un rezultat ”monstrous”: avem o infinitate de puncte situate la o distanță finită unele de altele, distanța rămânând complet discontinuă. Ea e alcătuită din puncte izolate, care se separă undele de altele prin intervale progresiv mai mici. Fiecare componentă a mulțimii devine imaginea la scală a Întregului și e obținută cu procedura recursivă simplă pe care am enunțat-o. Ea nu satisface o condiție esențială din geometria euclidiană și nici o mulțime a unor soluții date de ecuații algebrice. De exemplu, ”Curbele monstru” alăturate au următoarea proprietate: nu au legătură cu geometria liniilor perfect drepte sau cu aiile figurilor geometrice alcătuite din linii drepte despre care învățăm la școală.

Dacă am continua operațiunea iterativă pe triunghiul lui Koch la infinit vom obține următoarele rezultate ”monstruoase”:

(i) lungimea ”fulgului” lui Koch va fi infinită;

(ii) această lungime infinită se aplică pe… o arie finită, egala cu 8/3 din aria triunghiului originar pe care am început iterațiile.

Euclid ar spune, poate, astăzi că ne aflăm în fața unui non-sens geometric – cum să te descurci cu rezultatul de 8/3 referitor la o arie finită a unei figuri geometrice neregulate, cu un perimetru de valoare infinită?

Alții ar spune că Euclid nu vede sensul acestei realități geometrice pentru că este orbit de faptul că o comunitate uriașă de matematicieni și ne-matematicieni cred și au fost educați în paradigma lui.

3.) Geometria fractală – un exercițiu de replicare ca Lege Naturală

Ce-ar fi dacă legea auto-similaritții pe care am identificat-o în construcția și expansiunea NATO ar fi Lege o Naturii în cel mai pur sens al acestei atribuiri ”naturaliste”, de care științele socialului și ale politicului tind, mai degrabă, să fugă, de fapt, din frica unei etichete negative astăzi, precum cea de ”organicism”?

Cât de utilă ar fi o astfel de regularitate pe care am descoperit-o în extensia NATO pentru explicarea unor fenomene sociale, dacă reușim să o dovedim, de exemplu, ca lege specifică dezvoltării lumii biologice – o Lege a Naturii? Nu cumva temeiul natural dă legitimitate-forță de susținere-acceptare a acesteia ca lege a socialului?

Legea Naturală este cel mai adesea asociată în științele sociale cu filosofii contractualiși, rareori cu Aristotel – cu trimitere la ”zoon politickon” – animalul social sau Statul care este din Natură anterior individului.

Conceptul propriu-zis ”Lege Naturală„ este cunoscut ca element al filosofiei contractualiste, în bază căreia, Statul a apărut printr-un contract social între indivizii care existau în mod izolat în Starea de Natură – o etapă în evoluția omenirii anterioară Statului. Ei trăiau deci sub o ”Lege Naturală” – lege care, ca și contractul social care a generat Statul, nu a fost asumată ca etapă istorică ”naturală” în mod serios de nici unul dintre contractualiști. Ea este o invenție asumată, care să permită justificarea unei stări sociale și a unui enunț care nu putea fi argumentat pe bazele unui adevăr empiric: egalitatea în drepturi și libertăți a indivizilor prin simpla apartenență la categoria umanului.

Aici ar trebui să se încheie Anti-Prefața.

Cum nu există nici reguli și nici protocoale pentru anti-prefețe, am hotărât că funcția ei este aceea de a provoca intuiția Cititorului/ei, acreditând potențialul explicativ al gramaticii fractale prin aplicarea regulilor ei asupra unui fenomen contemporan despre care se vorbește mereu în mass media – istoria NATO ca rezultat al unei Legi Naturale de conservare și creștere prin crearea de Periferii similare politico-administrativ și militar, pe care apoi le integrează pentru sporirea funcțiilor Întregului (NATO) – securitate pentru NATO (Întregul), de presupus a fi distribuită în fiecare dintre Părțile (statele) sale.

Aceasta este o gramatică social-politică, a cărei Lege Naturală de bază – auto-similaritatea – se regăsește frecvent în lumea biologicului social non-rațional, în speță.

E adevărat, ea a fost descoperită prin calcule matematice care au deviat de la logica ”normalității” euclidiene a cercurilor, triunghiurilor și pătratelor perfecte despre care învățăm la școală și azi, fără să ne spună nimeni că așa ceva nu există niciunde: Natura, ca și societatea, sunt departe de a fi compuse din figuri ori procese perfecte.

Natura cu forme și procese nergulate, ca și societatea complexă de astăzi împărtășesc, totuși, o Lege a auto-similarității:

(i) dacă te uiți cu lupa la coasta Marii Britanii (și înainte, și după BREXIT) vei vedea ca ea arată același grad de neregularitate pe care îl vezi din avion, dar, la scale diferite, obseva Mandelbort încă din 1967, cand publica articolul "How long is the coast of Britain? Statistical self-similarity and fractional dimension".

(ii) dacă privești nervurile unei frunze de copac ori o secțiune din sistemul vaselor capilare din sistemul vaselor de sânge de pe întinsul corpului uman, vei observa că ele reflectă, la o anumită scală, Întregul;

(iii) neuronii din creierul uman își caută asemănătorul/similarul pentru a lucra împreună – Legea lui Hebb: Fire together, wired together, în condițiile în care orice rețea neuronală reflectă Întregul ori este o replică la o scală uriaș de mică a creierului uman ca ansamblu de rețele de neuroni.

Vrem să vă anunțăm că, în mod conștient, am pregătit Anti-Prefața noastră pentru a încerca să exportăm în orizontul Dumneavoastră de înțelegere similarul modului în care vedem noi lumea naturală ori o parte a ei, lumea socială și, în particular, lumea istoriei ideii liberale în Europa, despre care vom vorbi în continuare.

Nu ne așteptăm să aveți același grad de acceptare ori înțelegere cu noi ori cu alți Cititori/e – nu urmărim să fim identici în acceptarea ideii – nici nu pare posibil să măsurăm perfecțiunea unei astfel de suprapuneri.

Pentru reușita comunicării noastre este suficient să operăm în aceeași logică a gramaticii fractale, care nu presupune copiere ori identitate, ci respectare de reguli – în speță, acceptarea ideii. O astfel de acceptare ar fi rezultatul unui proces conștinet asumat al auto-similarității ca principiu explicativ pentru diferite fenomene naturale, biologice, umane (raționale și non-raționale). Cele mai multe dintre modurile în care vrem să generăm simili-reacții sunt non-conștiente.

(Dacă o să citiți sintagma CUVÂNT ÎNAINTE încă o dată în decurs de câteva secunde, atunci există șanse ca regula auto-similarității să meargă mai departe în efectele ei de cooperare și dialog pe care le asumă Anti-Prefața noastră.)

CUVÂNT ÎNAINTE

Ce ne propunem să demonstrăm prin conectarea istoriei ideii liberale la o Lege a Naturii descoperită de matematicieni?

Lucrarea de față își propune să urmărească în ce măsură istoria ideii liberale în Europa împărtășește caracteristici ale exercițiului natural de auto-similaritate, prin care Metropola occidentală se extinde-crește prin crearea de fractali politico-administrativi în marginea ei sud-est europeană.

(i) Privind dinspre Metropola Occidentală înspre Periferia Europei, se pare că avem de-a face cu un proces natural de creștere a Metropolei, care își creează fractali în Periferie pentru a-și putea controla și administra eficient propriul proces de creștere (economică, a sferei de influență politică, a bunăstării cetățenilor etc.). În căutare de noi piețe pentru desfacere și sub acțiunea capitalistă a Legii Profitului, stucturile politice ale Metropolei vor securiza expansiunea capitalului privat și vor proteja preluarea surpusului economic din Periferie înainte de toate, prin crearea de fractali politici de tip liberal – structuri admnistrativ-politice cu care să poată comunica, pe care le cunosc și cu care pot negocia și stabili condiții de prelevare a surplusului economic alcătuit din materii prime, sume uriașe de la bugetul statului de tip democrat-liberal pentru construcția de infrastructură feroviară, de exemplu, de care Periferia are urgentă nevoie și pe care nu o poate construi singură pentru că îi lipsesc expertiza, industria de mașini și tehnologia necesară.

(ii) Pentru perioada secolului al XIX-lea și până la România Mare creată în 1918, observă istoricul American Keith Hitchins în lucrarea România 1866-1947 (2013, ed. 4-a), modernizarea românească și procesul de formare a Națiunii au fost fenomene în permanentă interdependență. Măsurile și proiectele guvernărilor și partidelor politice – dincolo de disputa lor cu privire la căile modernizării – erau legate de problematica formării statului național prin unirea Principatelor române, apoi a României rezultate după reîntregirea națională din 1 decembrie 1918.

Tipuri de abordări ale modernizării românești

În aceste condiții, observă istoricul american specializat pe problemele României și ale Europei de sud-est, istoria românească de secol nouăsprezece apare ca o perioadă de permanent contact al spațiului românesc cu Metropola – ”Occidentul”, cum îi spune K. Hitchins.

Începând cu primii boieri novatori ai anilor 1820 (boierii cărvunari, ”cetitori de carte”) și până în anii 1880 (perioada la care se oprește analiza din cartea de față), procesul de modernizare românescă la toate nivelele sale a fost ”asistat” într-o fomă sau alta de Occident – Puterile Occidentale, pe care le numim cu termenul ”Metropolă” – un personaj politic și economic de tip colectiv care a însoțit în permanență procesul de modernizare românesc declanșat instituțional la 1848 de către fii de boieri școliți la Paris, ca prima generație de bursieri ai statului roman (1836-1840). Aproape întreaga elită care a modernizat România și a contribuit la eliminarea privilegiillor feudale, înscriind România într-o lume capitalistă, aparținea nu clasei mijlocii a burgheziei, ca în spațiul Metropolei, ci clasei de tineri boieri educați la Paris, Viena și Berlin. Cercetătorii arată că între 100 de înalți functionari de stat de la sfârșitul secolului al XIX-lea și în perioada interbelică jumătate au făcut studiile în Franța și Belgia, întreaga perioadă de modernizare a României fiind realizată de o clasă politică majoritar școlită în universitățile Metropolei occidentale. ”Metropola” este compusă din state occidentale evoluate, cu interese diferite privind controlul militar și politic în sud-estul Europei. Statele diferite ale Metropolei se întâlnesc însă pe un teren comun al legilor de evoluție economică de tip capitalist, care se aplică atât capitalului privat, cât și capitalului mixt, în care autorităție statale sunt parte. Profitul este cea mai vizibilă dintre aceste legi. De la un punct încolo, piața națională nu mai este suficientă pentru capitalul privat occidental iar agentul burghez, protejat adesea direct de statul Metropolei, caută piețe noi în afara Europei de vest. Europa de sud-est este piața din Periferia Metropolei occidentale de care ne vom ocupa în lucrarea noastră.

Întrebarea este unde ne poziționăm noi atunci când vorbim despre acest proces de expansiune capitalistă a Metropolei, care își creează Periferie în aria Europei de sud-est?

Dacă privim modernizarea capitalistă de pe teritoriul Europei de sud-est, vedem o anumită dimensiune a procesului; dacă ne plasăm în Paris, la Londra, Viena, Berlin ori Amsterdam, obervăm că procesul de difuziune a ideilor și instituțiilor liberal-capitaliste arată altfel. Ideea punctului geo-politic de pe care se realizează cercetarea dezvoltării capitaliste a Europei de vest până la împărțirea întregului glob pămânesc în colonii, în conexiune cu modernizarea Europei de sud-est în secolul al XIX-lea (România, ideea liberală în Rusia) și primătate a secolului al XX-lea (Turcia între 1920-1938) merită un exercițiu separat de verificare.

Cercetătorul care se uită din Occident spre Europa de sud-est

I.) K. Hitchins prinde în câteva paragrafe o întreagă istorie a modernizării românești în structurile ei non-culturale (economic, politic-instituțional, social). Selecția autorului și a textului au un rost anume pentru analiza noastră, așa cum se va observa mai jos. Valoarea specială a textului este dată de locul dinspre care istoricul privește modernizarea românească:

”O componentă fundamentală a formării națiunii a fost legătura crescândă a românilor cu Europa Occidentală. Contactele conomice au avut inițial o importantță capitală în scoaterea României din relativa izolare impusă de suzeranitatea otomană. Schimburile dintre România și Europa Occidentală (inclusiv Austro-Ungaria și Germania) s-au extins spectaculos între anii ‘70 și Primul Război Mondial, când volumul exporturilor românești s-a triplat iar importurile au crescut de patru ori, dovadă a integrării României în sistemul economic inernațional. Acest ritm dinamic al comerțului cu Europa Occidentală s-a menținut și în perioada dintre cele două războaie mondiale. (…)

Rolul Occidentului în dezvoltarea industriei românești a fost complex. Exportând în România cantități masive de bunuri manufacturate, Occidentul a grăbit dispariția meșteșugurilor tradiționale în secolul al XIX-lea și a întârziat dezvotarea unei industrii moderne. În același timp însă, transferul de tehnologie și substanțiale investiții de capital au impulsionat industrializarea. Investițiile pe scară largă au început după dobândirea independenței de către România în 1878, iar în preajma Primului Război Mondial capitalul străin devenise predominant în numeroase ramuri industriale, în special în domeniul petrolului, al gazului metan și al electricității, al metalurgiei și al industriei chimice. Capitalul străin mai deținea o parte semnificativă din industrie în perioada interbelică, dar în 1938 elita industrială și financară românească ajunses să-și sporească propriul capital pe ansamblul industriei la aproximativ 60 la sută.

Relațiile economice ale României cu Europa Occidentală aveau în primul rând un cararacter de dependență. Esențială pentru bunăstarea țării era vânzarea în străinătate a unor mari cantități de produse agricole și de alte materii prime. Astfel, pierderea piețelor internaționale în timpul crizei economice de la începutul anilor ‘30 a provocat mari greutăți economice în țară. Dependența de exporturi a descurajat reformele din agricultură, pentru că a tins să consolideze structurile tradiționale ale unei agriculturi țărănești ineficiente. În ceea ce privește industria, cu toate că industriașii și bancherii români, sprijiți de Partidul Național Liberal, au încercat să-și extindă controlul asupra economiei naționale prin limitarea participării capitalului străin, România a continuat să fie un mare importator de capital, rămânând astfel dependentă de investițiile occidentale în privința impulsionării economiei.

Europa Occidentală a exercitat, de asemenea, o influență decisivă asupra instituțiilor politice românești. Elita intelectuală și politică românească se ducea cu regularitate în Occident, în special în Frața și Germania, pentru studii universitare. Timp de un secol, aceasta a găsit surse de inspirație și idei, direct și indirect, în toate curentele ideologice din Europa de la vremea respectivă, de la romantism și liberalism până la diverse tipuri de naționalism și conservatorism. Occidentul a oferit un exemplu și în plan instituțional: Constituția de la 1866 a fost elaborată după modelul constituției belgiene din 1831, principalele coduri de legi au fost inspirate din cele franceze, iar structurile parlamentare se bazau foarte mult pe experiența occidentală în acest domeniu.”

Cercetătorul care se uită dinspre Europa de sud-est spre Occident

(II) Gheorghe Iacob oferă un exemplu ilustrativ privind modificarea aproape insesizabilă de conținut a cercetării, generată de direcția dinspre care cercetătorul privește modernizarea capitalistă românească, mai ales pentru că are el însuși o evaluare privitoare la abordările românești, în ansamblu:

”Problema modernizării și a raportării la Europa occidentală este mai veche decât istoria statului România. Găsim referiri și chiar abordări care se doresc teoretice începând cu secolul al XVIII-lea și tot mai dese din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Toți sau aproape toți autorii sunt de acord că Principatele Române – apoi România – au făcut eforturi deosebite pentru a prelua modelul occidental, de a se moderniza, de a reduce distanța față de țările dezvoltate. Indiferent în ce moment am face ”măsurătorile”, după ce metode etc., opiniile diferă. După unii autori decalajul față de Occident s-a accentuat, după alții s-a redus. Noi, o spunem de la început, ne includem în a doua categorie.”

III.) Semnificația specială a textelor de mai sus pentru perspectiva de analiză pe care o propunem se referă la ”accentul direcției” dinspre care privește cercetătorul. Rezultatele acestei poziționări geo-politice (nu e vorba despre lipsa obiectivtății în cercetare) are efecte în dimensiunile pe care investigația le poate ilumina pentru fenomentul de analizat.

În mod obiectiv, spre deosebire de analizele românești, care privesc modernizarea dinspre România înspre Europa occidentală, istoricul american privește din sens opus – dinspre Occident spre România. Schimbând locul și perspectiva – ca într-o aplicație electronică de-acum binecunscută cu zoom pentru harta Europei și a lumii, ne putem uita la un spațiu de la înălțimi diferite. Keith Hitchins aparține de o anumită categorie de analiști care se uită dinspre Occident spre România atunci când analizează procesul de modernizare, cei mai cunoscuți, poate, dintre aceștia find sociologii aparținători de paradigma Centru-Periferie, istoricul american păstrându-și însă propria identitate de cercetare, fără a participa la modelul de analiză Centru-Periferie. Pentru teoria din urmă, spațiul românesc are relevanță în sistemul mondial modern doar dacă deține calitatea de Periferie – arie a sistemului dependentă economic de Centrul sistemului, prin stablirea unei relații comerciale dezavantajoase Periferiei, în care se schimbă în permanență ne-echivalenți: materie primă și resurse naturale (eventual lucrări plătite către agentul capitalist al Metropolei din bugetul de stat al Periferiei), contra mărfuri ieftine – produse finite create de o industrie înalt tehnologizată în epocă, efectele imediate fiind condamnarea Periferiei la condiția de țară agrară și piață de desfacere a mărfurilor companiilor occidentale.

IV.) Deci direcția dinspre care se ”privește” modernizarea românească este esențială în sensul identificării tipului de relație dintre Metropolă și Periferie. Atunci când privim dinspre România, spunem că modernizarea românească este un proces de tipul simplei imitări – reușite ori nereușite a Occidentului, ori al asimilării modelelor occidentale, așa cum putem spune că modernizarea românească este un proces de ”sincronizare” cu Apusul ori de adaptare creativă a instituțiilor occidentale. Ar putea fi vorba despre o ”modernitate tendențială”, de un proces de asimilare și adaptare al ”formelor occidentale” la ”fondul românesc”, ori de o discrepanță sau lipsă de comunicare între un ”fond fără formă” care – după o jumătate de secol sau un secol ajung să își creeze ”forma„ ori eșuează în adaptarea formei – oricare ar fi perspectiva teoretică, avem de-a face cu o lectură a modernizări Românești privită ”dinspre România” spre Metropola occidentală. Oricare ar fi teoria de referință ”dinspre România”, ea aparține parcă de o paradigmă integratoare centrată pe trei termeni: ”forma fără fond” – ”sincronizarea cu Apusul” – ”fondul fără formă”. În interiorul acestei paradigme integratoare coborâtoare din curentul junimist (Titu Maiorescu), teoriile sunt foarte diferite – în anumite situații, chiar opuse – ex. teoria a imitației integrale (E. Lovinescu, 1924), în disonanță cu teoria ”sincronismului critic” (”sincronism european și cultură critică românească”, I. Bădescu, 1984-).

România – țară a Periferiei Metropolei occidentale

Oare ce tip de informație ar produce analiza modernizării capitaliste românești dacă am privi dinspre Metropolă spre Periferie și sub o teorie care susține o Lege Naturală ce explică expansiunea capitalistă a Metropolei?

1.) Diferența dată de schimbarea de ”punct geografic” este nu totdeauna ușor de sesizat: pentru unele abordări ”România se modernizeză într-o permanentă relație cu Occidentul” (accentul cade pe România-parte activă); pentru cealaltă categorie de abordări, ”Occidentul asistă România” (România este partea pasivă în procesul de modernizare). Pentru prima categorie, ”România se sincronizează cu Apusul”; pentru cea de-a doua categorie de studii, ”Europa occidentală introduce spațiul românesc în sfera ei de interese”.

Nu pare că vreuna dintre cele două categorii de abordări este superioară celeilalte. Diferența constă în zonele pe care le iluminează. Și este nevoie de ambele categorii de abordări.

2.) În analiza pe care o propunem, vom încerca să citim modernizarea românească în dimensiunea ei politică, pe care Metropola occidentală o construiește direct sau indirect (intervenție politică directă sau non-acțiune care echivalează cu o acceptare a evenimenteor generate de agentul modernizator românesc) pentru a integra spațiul Principatelor Române între ariile ei dependente. Rezultatul este că Metropola își creează o Periferie ca piață de desfacere pentru propriile produse, de pe care preia materii prime și resurse naturale la prețuri foarte mici.

Modernizarea românească este privită deci ca parte a unui proces natural de expansiune capitalistă, în care capitalul privat sau public-privat al Metropolei este securizat în investiții profitabile de către Statul occidental, chiar în situații de încălcare a regulilor capitaliste (ex. Afacerea Strousberg 1868-1878, susținută de guvernul german). Cazul încălcării contractuale de către grupul industrial care concesionează de la bugetul statului român construcția unei rețele feroviare de 912 km – Afacerea Strousberg – este un astfel de exemplu-limită de intervenție a statului Metropolei pentru protecția capitalului privat național, cancelarul Bismark șantajând guvernul român în 1878 cu nerecunoașterea independenței naționale dacă România nu răscumpără rețeaua de căi feroviare de la agentul financiar-bancar german.

Expansiunea dirijată a capitalismului Metropolei spre Periferie – Rusia, Principatele Române, Turcia. Lectura procesului românesc de modernizare în secolul al XIX-lea va fi abordată deci ”privind dinspre Metropolă” spre spațiul românesc. Acesta este locul de unde vom urmări istoria ideii liberale în dimensiunile ei politic-administrativă, economică și doctrinar-ideologică în spațiul românesc, în cel rusesc și în cel turc, semnalând tipurile specifice de răspuns ale fiecărei societăți la provocarea de extindere a Metropolei, prin integrarea de arii politice și economice noi în zona ei de interes.

Din teoria sistemului mondial modern (Imm. Wallerstein) decupăm relația Centru-Periferie ca relație între Europa occidentală (Metropola) și Europa de sud-est – Rusia, România, Turcia (Periferia sud-est europeană).

În acest context teoretic, modernizarea politic-administrativă și economică românească este rezultatul expansiunii capitalismului occidental în căutarea de noi piețe. Dintr-o astfel de perspectivă, acostarea primelor vase englezești în căutare de afaceri profitabile cu grâne în porturile Brăila și Galați imediat după căderea monopolului otoman asupra comerțului exterior românesc (1829) este un fenomen natural de expansiune a capitalismului occidental. Este momentul în care spațiul românesc intră în Periferia Metropolei occidentale, în afara oricărei inițiative politice. O expansiune capitalistă a Metropolei, dirijată și cu sprijin statal începe abia după Războiul Crimeei (1853-1856), când Metropola occidentală se îngrijorează de creșterea puterii imperiale rusești în regiune și în Europa și de tendințele Rusiei de a destructura Imperiul otoman și de a rupe echilibre istorice în regiune, favorabile Metropolei. Principatele Române vor deveni subiect de interes și proiect pentru Metropola occidentală abia cu Congresul de la Paris (1856), care, împreună cu Convenția de Pace (1858) vor pune bazele Unirii românești de la 1859 – e adevărat, în mesajul puterilor metropolitane se vorbea de uniunea Principatelor Dunărene ca ”Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, ce rămâneau sub suzeranitatea ”Maiestății Sale Sultanul”.

Am vrea să subliniem încă o dată perspectiva dinspre care privim relația Metropolă – Periferie: Unirea Principatelor Române era susținută în principal de reprezentantul francez în Congresul de la Paris, încă din periaoda de pregătire a lucrărilor și reluată în tratativele cu celelalte puteri și cu Imperiul otoman sub deviza de ”barieră împotriva Rusiei”.

Definiția politică a contextului internațional înfrângerii Rusiei de către cele 7 puteri ale Metropolei este dublată, așa cum se poate observa, de o abordare economică pentru capitalul Metropolei, care dobândește ieșire comercială la Marea Neagră (Anglia urmărea în special acest punct din Tratat, nefiind interesată de unirea Principatelor) și circulație liberă până la gurile Dunării, care îi sunt închise Rusiei. Credem că acesta este momentul în care capitalismul occidental și valorile politic-instituționale ale Metropolei devin parte a unui proiect de extindere controlată către Periferie.

Metropola exportă pentru prima dată către Periferie principiul liberalismului clasic – libertate totală în schimburile economice internaționale și diviziunea internațională a muncii (Adam Smith, David Ricardo) ca politică de stat – libertatea circulației mărfurilor occidentale prin Bosfor și Dardanele (de care Anglia era prima interesată) și libera circulație a mărfurilor pe Dunăre, dinspre Europa de vest spre granița sud-estică a continentului și înapoi.

Privită dinspre Metropolă, modernizarea românească din perspectiva istoriei ideii liberale devine un reflex al capitalismului în expansiunea stimulată politic-administrativ, prin care statele occidentale sunt interesate să construiască în marginea Metropolei replici administrative-politice de tip democrat liberal tocmai pentru că sunt formulele de organizare pe care le cunosc și cu care știu comunica politic-administrativ mai bine în contextul asigurării de noi piețe de profit pentru capitalul metropolitan. Politicul Metropolei girează deci un fenomen de expansiune pentru capitalul privat.

Atitudinea Metropolei față de Principatele Române ori față de România nu este una pasivă la nivel administrativ sau de ”ajutorare”. Metropola asistă pur si simplu spațiul românesc în modernizarea structurilor politico-administative, pe care îl tratează ca Periferie – zonă de exploatare în sens politic și economic. Eroismul elitei intelectuale românești în Revoluția de la 1848, perioada de construcție asumată de elita politică și administrativă românească – toate sunt realități incontestabile, dar ele s-au desfășurat nu doar ”sub ochiul vigilent” al Metropolei, ci și cu asistența acesteia în aplicarea unor proiecte create în interiorul Metropolei, de către Metropolă. Știm că A.I. Cuza și alți guvernanți români au jucat mereu cartea ”politicii faptului împlinit” în construcția României. Totuși:

”Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenția de la Paris, care cerea Principatelor române să-și revizuiască întreaga legislație pentru a o pune de acord cu cerințele modern, ca și prin recunoașterea internațională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoașterea internațională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoașterea autonomiei legislative.

(…)

O altă problemă care atingea profund suveranitatea statului nostru și afecta numeroase interese, a fost cea a secularizării averilor mănăstirești. Problema averilor mănăstirești era cercetată de către o conferință a marilor puteri, care urma a stabili regimul juridic al acestor bunuri și modul de lichidare a pretențiilor Patriarhiei de la Constantinopol. Fără a aștepta hotărârea conferinței, Adunarea Electivă a procedat în 1863 la exproprierea acestor averi, readucând în patrimoniul statului un sfert din suprafața arabilă a țării. În același timp, s-a pus capăt încercărilor de amestec în treburile interne ale statului prin intermediul Patriarhiei de la Constantinopol, sub pretextul protejării bisericii ortodoxe. Inițial, exproprierea trebuia să fie însoțită de o despăgubire ce urma a fi plătită călugărilor străini. Conferința europeană a recunoscut exproprierea averilor mănăstirești, ca și despăgubirile oferite de către statul român. Însă pretențiile Patriarhiei de la Constantinopol s-au dovedit exagerate, așa încât problema plății despăgubirilor nu a mai fost luată în considerare de către statul român.”

Observațiile pe care le fac cercetătorii în istoria dreptului românesc, Emil Cernea și Emil Molcuț, în Istoria statului și dreptului românesc. Terminologia vechiului drept românesc (2013) accentuează, de asemenea, pe ideea unui anume comportament pentru modernizarea statului național al elitei guvernante românești condusă de Cuza-Kogălniceanu în Adunarea Electivă din mai 1864, când, aceștia se folosesc de jocul democratic al procedurilor juridice și dizolvă în mod legal Adunarea pentru a vota un nou proiect, în urma unei Proclamații către popor – prilej cu care se prezintă Statutul dezvoltător al noii legi electorale, ce urma să fie aprobată prin plebiscitul desfășurat între 10-14 mai 1864. Plebiscitul confirmă actul propus de Cuza cu 68221 voturi pentru și 1307 împotrivă.

Concluzia privitoare la evenimentele semnalate de istoricii dreptului românesc pare să susțină ideea noastră referitoare la relația dintre Metroplă și Periferia românească, unde statele occidentale urmăresc construcția unui fractal politico-administrativ – o replică a propriilor structuri administrative. Metropola își propune să ”înnoiască”, ”să modernizeze”, ”să revizuiască”, ”să pună în acord” legislația românească etc. cu cerințele considerate și definite de ea drept ”moderne” – reguli și principii, norme ale democrațiilor liberale în epocă. Ideea unei asistențe a Metropolei în modernizarea Periferiei românești este evidentă. La fel de adevărat, comportamentul anticipativ al elitei politice naționale este și el evident: prin logica ”faptului împlinit” agentul modernizator național câștigă pas cu pas drepturi mereu mai largi în raport cu cele definite de actele prin care marile puteri metropolitane ”asistă” modernizarea românească – așa cum este cazul Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris, care încalcă normele și direcțiile Convenției din 1958 în sensul pozitiv pentru construcția națională românească: în baza acestui Statut votat în plebiscitul organizat de guvernanții români a fost eliminată opoziția marilor proprietari față de procesul de modernizare.

E nevoie încă de clarificări pentru felul în care politica ”faptului împlinit” este, de fapt, parte a … procesului prin care Metropola creează fractali politico-administativi în Periferia românească, pe care o va folosi economic la propria creștere:

(i) În condițiile acestei încălcări prin Statut a regulilor Metropolei, încălcare ale cărei efecte principale sunt eliminarea majorități marilor proprietari, ce respingeau modernizarea în Adunarea Electivă, ne putem aștepta ca Metropola să accepte, ba, chiar să dorească ”încălcările” regulilor din Convenția de la Paris, atâta vreme cât încălcarea deblochează Adunarea Electivă, în care marii proprietari respingeau rând pe rând proiectele de reformă prezentate de Kogălniceanu, în sensul Convenției de la Paris (act al Metropolei);

(ii) Deci – Metopola își construiește prin proiect asumat în tratate și convenții internaționale un fractal politico-admnistrativ care să devină parte a unui Întreg pe care să îl controleze în sensul și interesele proprii – în 1858-1859 era clară corelația între regimul politic-administrativ în spațiul românesc și rolul lui în slăbirea puterii țariste în zonă.

(iii) Fractalul politico-administrativ câștigă și el din procesul de integrare ca Periferie în granițele de creștere ale Metropolei – este spațiul unei modernizării în ritm uluitor de rapid. E adevărat, Guvernul Cuza a fost perioada maximei deschideri economice românești față de Metropolă: au fost eliminate taxele vamale la produsele occidentale – politică perdantă sub aspect economic pentru societatea românească, dar, probabil, un preț pentru beneficiile asistenței și protecției oferite în modernizarea administrativă și politică pentru România.

Periferia în care Metropola occidentală își creează replici administrativ-instituționale de tipul democrațiilor liberale pare să fie parte a unui exercițiu natural de creștere pe principiul auto-similarității: pentru a se putea extinde și a-și crea noi piețe Metropola își creează replica administrativ-politică în marginea spațiului pe care îl administrează. Acesta este procesul natural de expansiune a capitalismului identificat de istorici și sociologi care se ocupă de ”duratele lungi” și pe care l-au configurat în ceea ce s-a numit teoria Centru-Periferie. Conform acesteia, o arie sau o societate devine Periferie doar dacă intră în relații economice cu Centrul și participă la o relație de schimb care va fi întotdeauna avantajoasă agentului capitalist al Metropolei, ce deține tehnologia de fabricație și ascendentul tehnologic prin care se generează dependența economică a Periferiei de Centrul industrializat.

Întrebarea pe care o ridică analiza noastră cu privire la nivelul de acțiune și tipul de legitate a expansiunii capitaliste este următoarea:

Dacă privind dinspre Occident, integrarea Periferiei în spațiul de acțiune, control economic și politic de către Metropolă este un proces natural de expansiune capitalistă cu formă modernizatoare pentru Periferie, nu cumva eficacitatea lui este dată tocmai de faptul că este ”natural”?

Atfel spus, valoarea de impact și durabilitatea acestui proces economic și politic legat de expansiunea capitalismului occidental spre Europa de sud-est nu vine tocmai din faptul că respectă o lege de dincolo de legitățile socialului, pe care acestea din urmă doar o exprimă în particularul comunităților umane?

Ce este în fapt exercițiul de auto-similaritate prin care Metropola occidentală se extinde economic și politic prin crearea de replici adminstrativ-instituționale de tip democrat liberal în marginea ei?

Are sens GRAMATICA FRACTALĂ în științele social-politice, chiar și dincolo de intuiția căreia ne-am adresat până acum? În fapt, până în acest moment noi am preluat ca validă teoria fractală, operând la nivelul intuiției cu efectele – aplicabilitatea și forța de explicare a acesteia în sens de ”geometrie a naturii”.

Poate că a venit momentul să verificăm ce ne spune știința matematică a fractalilor (Cantor, Hilbert, van Koch, Peano, Sierpinski etc.); apoi, să vedem cum B. Mandelbroît coboară logica fractală din abstracțiunea amorfă a figurilor geometrice și a teoriei mulțimilor într-o adevărată ”geometrie fractală a naturii”, încheind, mai apoi, cu verificarea măsurii și gradului în care putem utiliza varianta românească a teoriei fractale, în care Ioan Petru Culian intersectează la sfârșitul anilor 1980 ”spațiul Hilbert” cu principiul fractal al auto-similarității în înțelegerea ”binaro-fractalică” a fenomenului religios.

Capitolul I Geometria fractală a naturii și gramatica fractală a socialului

După un secol de geometrie a calculelor și figurilor abstracte cu care se jucau mințile geniale ale lui Georg Cantor (1854-1919), Giuseppe Peano (1858-1932), David Hilbert (1865-1942), Helge von Koch (1870-1924), Waclaw Sierpinski (1882-1969), Gaston Julia (1893-1979) (1918), Felix Hausdorff (1868-1942) și alții, matematicianul Benoît Mandelbrot a descoperit că logica acestor ecuații despre neregularități și similitudini produse conform unui principiu de iterare, pe care geometria eucidiană nu le poate imagina, este, de fapt, o geometrie a formelor vii și că nu doar Natura, ci și oamenii obișnuiți o utilizează în artă, ori arhitectură. Artiștii populari africani, de exemplu, nu știau nimic despre această logică matematică foarte complicată și ecuațiile ei care roduceau mulțmi și forme frumoase ”la scală”, deși o foloseau în desene ori modele cusute pe obiecte vestimentare, în multe cazuri asumată în mod conștient de artizan ca logică de organizare și de lucru.

Orbi la realitatea fizică și socială, matematicienii au dezvoltat ecuații și teorii complicate organizate pe reguli de asociere și funcții auto-similare, fără să știe că au descoperit pe cale strict logică o lume care nu se potrivea geometriei clasice, pe care matematicianul care a îndrăznit să se uite împrejur – B. Mandelbrot – o va numi o ”geometrie fractală a Naturii”.

Natura reală, neregulată, inexistentă în triunghiurile, pătratele și hexagoanele perfecte ale geometriei lui Euclid pe care mii de generații au învățat-o la școală, se regăsea dintr-o dată în lumea super-abstractă a Matematicii.

Sau invers.

1. Ce este geometria fractală?

Geometria fractală aparține unei noi paradigme în matematică, ale cărei baze se definesc în afara geometriei euclidiene. Această geometrie exclude existența liniilor drepte și se aplică unei realități a fragmentării și neregularităților, în sens de realitate (i) semnificativ mai neregulată și (ii) semnificativ mai complexă decât cea pe care operează geometria euclidiană, după cum precizează B. Mandelbrot – autorul teoriei fractalilor.

”Pulberea” Cantor: Se împarte pătratul negru (fig. 1) în 16 pătrate, dintre care se înlătură 12 – cele albe (fig. 2); se repetă opreațiunea de împărțire la 16 și îndepărtare a 12 patrate în pași succesivi (fig. 3 și 4) până se va ajunge la patrate infinitzimale și apoi la puncte – de aici ”pulberea” de puncte Cantor. http://biomedphys.sgu.ru/Files/LIB/Springer/Chaos%20and%20Fractals/03.pdf

Termenul-cheie al teoriei ne spune Benoît Mandelbrot – fractalul, poate fi definit drept o configurație care prezintă aceleași neregularități la orice scară ar fi privit:

”Norii nu sunt sfere, munții nu sunt conuri, liniile de coastă nu sunt cercuri, iar scoarța copacilor nu este netedă și nici fulgerul nu cade în linii drepte.”,

aflăm din primele pagini ale lucrării Gometria fractală a naturii (1982), în care autorul reia și dezvoltă studii publicate începând cu studu în care anunță că nimeni nu poate pssune exact cât de lungă este coasta Mari Britanii: "How long is the coast of Britain? Statistical self-similarity and fractional dimension".

Mandelbrot descoperă că o întreagă teorie matematică ce se construia pe mai bine de un secol are utilitate și forță explicativă pentru o logică simplă pe care o regăsim, de fapt, în natură:

”General vorbind, eu susțin că multe pattern-uri ale Naturii sunt atât de neregulate și fragmentate încât, comparând cu geometria euclidiană – termen prin care înțelegem tot ceea ce înseamnă geometria regularităților – observăm că Natura nu doar înfățișează un grad mai ridicat de forme neregulate, ci alătură acestora și un alt nivel de complexitate. Existența acestor pattern-uri provoacă studierea formelor neregulate pe care Euclid le lasă deoparte din motiv de ”lipsă de formă”, pentru a investiga morfologia ”amorfului”. Matematicienii au disprețuit până acum această provocare de a studia forme neregulate și au ales să se depărteze de natură pentru a crea teorii necorelate cu nimic din ceea ce putem vedea și simți. Pentru a răspunde la această provocare am conceput și am dezvoltat o nouă geometrie a naturii, i-am operaționalizat termenii și am aplicat-o în diferite domenii utile. Geometria fractală descrie multe dintre pattern-urile fragmentate și neregulate din jurul nostru și ne duce înspre teorii în toată puterea cuvântului, prin identificarea unor serii de forme pe care le numesc fractali.

Fractalii cei mai utili implică întâmplarea și prezintă atât regulrități, cât și iregularități de tip statistic. De asemenea, formele descrise aici tind să fie scalare, ceea ce înseamnă că gradul lor de neregularitate și/sau fragmentarea lor este identică la orice scară. Conceptul de fractal – în sensul de dimensiunea Hausdorff joacă un rol central în această lucrare. Anumite serii fractale sunt curbe sau suprafețe, altele sunt elemente ale Pulberilor lui Cantor (disconnected "dusts"), iar altele sunt atât de ciudate în formă încât nu avem termeni adecvați pentru ele nici în domeniul științelor, nici în cel al artelor artelor. Cititorul este îndemnat să le vizualizeze acum, prin navigarea prin ilustrații ale cărții.”

Un segment de dreaptă din care se îndepărtează succesiv treimea din mijloc – până se ajunge la puncte – alt exemplu pentru ”pulberea” Cantor.

Obiect fractal: Granița mulțimii Mandlebrot Preluat din: D. Stănică, M. Alexandru, Curs de geometrie fractală: Fractali Grafică computerizată (sem. I) Aplicații (sem. II), fmi.unibuc.ro/ro/pdf/2009/diverse/Fractali.

Figura 3. ”Curbele-monstru” van Koch sau ”Fulgul lui Koch”: se înlocuiește treimea din mijloc a unui triunghi echilateral de pe fiecare latură cu două segmente astfel încât să se formeze un nou triunhghi echilateral exterior. Apoi se execută aceiași pași pe fiecare segment de linie a formei rezultate, la infinit. Progresiv, perimetrul acestei figuri crește cu patru treimi și sfârșește într-un număr infinit de execuții ale acestor pași; lungimea este infinită, în timp ce aria figurii rezultate rămâne finită. De aceea, fulgul Koch mai este denumit prin expresia "curbe monstru."

Covorul lui Sierpinski . Feriga – Dryopteris filix-mas

Aroganța

Figura 4. Obiecte fractale în natură – fiecare componentă reflectă Întregul.

Figura 5. Artă fractală

Teoria fractală este legată deci de situații și domenii de aplicație caracterizate de non-linearitate – o matematică în care ordinea și linearul geometiei euclidiene și ale algebrei sunt contrazise de o logică a neregularităților.

Teoria – de fapt, cuvântul-cheie al teoriei – lui Mandelbrot este extrem de intuitiv/ă, dacă putem folosi aici superlativul: munții au vârfuri colțuroase, scoarța de copac nu e netedă, pământul este denivelat, văile râurilor sunt neregulate – totul în natură pare împotriva regularităților geometriei euclidiene.

Elementele fundamentale ale teoriei fractale care ne ajută în înțelegerea logicii istoriei ideii liberale în Europa și a relației dintre Centrul occidental și Periferia sud-est europeană a sistemului mondial modern sunt: similaritate, auto-similaritate, factor de scalare, transformarea similară.

Figura 6 – ”Sita lui Sierpinski” – Factor de similaritate perfect la nivelul fiecărui nivel de replicare a întregului. http://biomedphys.sgu.ru/Files/LIB/Springer/Chaos%20and%20Fractals/03.pdf

Figura 7. Fractali în arta africană

Finite subdivision of a radial link (The Chronicle, 26 decembrie 2012)

Spunem despre două obiecte că sunt similare dacă ele corespund în formă, nu și în dimensiuni: mâna unui baschetbalist sau a unui canotor este similară cu mâna unui copil, indiferent de dimensiunile lor, așa cum poza unui elefant mărită cu zoom-ul aparatului de fotografiat sau al unui program de calculator are ipostaze similare, indiferent care este scala de zoom. Geometrii și fizicienii numesc acest factor de extindere al pozei de elefant, de exemplu, un Factor de scalare. Atunci când transformăm o poză obișnută într-o poză de tablou vom folosi deci un Factor de scalare – în funcție de mărimea tabloului și a pozei de plecare, acesta poate fi Factor de scalare x3, Factor de scalare x5, x1,4 și așa mai departe.

Fractalul, într-o abordare dedicată teoriei morfologice la începutul anilor 1990, trebuie accetat într-o perspectivă mai largă, pentru a evita definiții prea restrictive, care au o serie de abateri în realitate și duc la ”evitarea de cazuri interesante”: pentru a putea opera cu conceptul ”fractal” trebuie acceptată definiția lui în aceeași manieră în care acceptăm definiția vieții: cum este dificilă definția precisă a unei fiinițe vii, vom opera prin enumerarea de caracteristici – ex. capacitatea de reproducere, de mișcare, de supraviețuire în anumite limite pe care le oferă mediul înconjurător.

În aceste condiții, Mandelbort a renunțat la definițiile centrate pe dimensiunea fractală, operand cu o serie de proprietăți pe care le organizează Alain Boutot în Inventarea formelor (1993) astfel:

– un obiect fractal are o structură fină, cu alte cuvinte, prezintă detalii la toate scările;

– structura este prea neregulată pentru a putea fi descrisă în limbajul geometriei euclidiene, atât la nivel local, cât și global;

– ea este în general auto-similară, eventual statistic autosimilară;

– structura are deseori o dimensiune fractală mai mare decât dimensiunea topologică;

– în majoritatea cazurilor este definită prin reguli foarte simple, eventual recursiv.

Nu doar arta africană utilizează logica fractală – arhitectura și pictura europeană și asiatică au folosit, de asemenea, principii ale geometriei neeuclidiene pentru a realiza imagini și construcții foarte speciale.

Cel mai interesant, poate, dintre pictorii care aparțin de această geometrie fractală este Jackson Pollock – un artist care pictează în logică fractală în anii 1950, când, fractalii naturali nu erau încă descoperiți, pictorul neavând cu certitudine cunoștințe privind mulțimilor paradoxale numite în 1975 de Mandelbroît ”de tip fractal”. Interesant este că unii critici de artă ropun utiizarea regulile fractale ca instrumente pentru autentificarea operei sale. Pollock este considerat în critica de artă ”un pictor care a pictat Natura, folosindu-i propria logică”:

”El descrie Natura în mod direct. Dar, în loc să o imite, el îi adoptă limbajul fractal pentru a construi propriile lui pattern-uri.”

Dimensiuni fractale folosite pentru a reda neregularități sub logica unei auto-similarități statistice în pictura lui Pollock – stratul de fond din prima fotografie este cel mai important pentru că el ancorează celelate straturi de vopsea, observă experții.

În arhitectură un astfel de concept al autosimilarității nu aparține doar secolului XX (ex. geometrie fractală se regăsește și în muzeul Guggenheim din Bilbao-Spania, realizat de Frank Gehry, 1990); fractalismul a fost utilizat în arhitectură încă de pe vremea catedralelor gotice, templele indiene oferind și ele numeroase exemple de auto-similaritate.

Proiect urban realizat de Louis Edward în competiția lansată de orașul Cape Town (2006)

Element de decor din Catedrala Anagni – Triunghiul lui Sierpinski stilizat

Templul Pranbanan, Indonezia

Catedrala ”Angel Choir”, Lincoln

Muzeul Guggenheim din Bilbao-Spania, (Frank Gehry, 1990)

2. Logica fractală în genetică și în sociobiologie

Discutând pe marginea teoriei fractalilor propusă de Benoît Mandelbort în 1975 (fractus = frângere, fracționare) Ștefan Frunză semnaleză elementele fundamentale ale acestei logici ”fractale”, care se obține atât în Natură, cât și în universul mulțimilor din structuri pre-fractale. Acesta arată că în natură se pot întâlni ceea ce putem numi structuri prefractale precum frunzele de spini, cele de ferigă, fulgii de zapadă, norii etc. La origini, aceste structuri fractale – adică ”obiecte fracționate la infinit” – sunt abstracțiuni matematice obținute, de regulă, din structuri prefractale prin trecere la limită – de exemplu, curba lui Koch, praful lui Cantor, sita lui Sierpinski, carpeta sau covorul lui Sierpinski, buretele lui Menger etc..”

Benoît Mandelbrot a descoperit că logica acestor ecuații despre neregularități și similarități este o geometrie a formelor vii și că nu doar Natura, ci și oamenii obișnuiți o utilizează în artă, ori arhitectură. Artiștii populari africani, de exemplu, nu știau nimic despre această logică matematică foarte complicată și ecuațiile ei, deși o foloseau în desene ori modele aplicate sau cusute pe obiecte vestimentare, în multe cazuri asumată ca logică de organizare și de lucru.

Primele pagini ale lucrării Geometria fractală a naturii (1982), ne pun în fața unei realități surprinzătoare: o întreagă teorie matematică abstractă are utilitate și forță explicativă pentru o realitate simplă pe care o regăsim, de fapt, atât în Natură, cât și în activitățile omenești obișnuite.

Descoperirea lui Mandelbroît este fundamentală pentru exercițiul nostru teoretic, în sensul că ea poate întemeia atât întrebarea fundamentală de cercetare, cât și ipoteza de lucru.

Exemple de confirmare ale acestei logici fractale în lumea socialului uman pot fi continuate. De astă dată încercăm să provocăm, alături de geometria fractală a naturii, genetica și neurologia, cu ultimele ei măsurători cu tehnologia rezonanței magnetice nucleare cu imagistică funcțională, care au dat peste cap mai tot ce știam despre creierul nostru. Două sau mai multe creiere sunt vizate, de fapt, în exemplul următor.

2.1. Genetica și legea fractală. Conform uneia dintre teoriile genetice contemporane propuse de H. Dawkins în Gena egoistă (2016), selecția naturală a genelor care încorporează variațiuni avantajoase pentru individ nu va avantaja indivizii care trăiesc mult, sunt exemplare superbe în interiorul comunității lor și sunt sănătoși pe tot parcursul vieții, ci a acelor indivizi care (i) trăiesc destul de mult ca să își transmită cu succes genele către o generație nouă, (ii) primesc de la generația anterioară genele fără modificări și (iii) au cât mai mulți urmași posibil.

O teorie fundamental diferită propune E. O. Wilson în Cucerirea socială a Pământului (2015): evoluția speciilor cu un înalt grad de socialitate are ca mecanimse de reglaj selecția individuală – în cadrul grupului și selecția grupală. Selecția individuală se referă la interesul pentru propria reproducere sau viață. Istoria speciilor este dominată însă de selecția grupală, observă Wilson. Au folosit în avantajul lor selecția naturală doar speciile care au reușit angajarea unui grad înalt de altruism – membrii lor au acceptat sacrificiul individual pentru transmiterea genelor proprii în urmași de diferite grade de rudenie dar și prin simpli membri ai grupului. Speciile care au „cucerit Pămâtul”, observă Wilson, au în comun două caracteristici: 1. au sisteme sociale foate complexe – diviziune socială a muncii, altruism social inter și intra-grupal, sisteme de apărare/expansiune etc.; 2. grupurile cu grad ridicat de comportament altruist intern au învins grupurile și populațiile în care dominant era comportamentul individualist.

Oricare ar fi teoria configurată pe legea darwinistă a selecției naturale, observăm că ea este direct legată de o ”gramatică fractală”: în transmiterea genelor ca impeativ natural individual al selecției egoiste, de fiecare dată individul urmărește să își genereze/transmită genele sub principiul fractal al auto-similarități – replicarea sa în viitor în urmași, cât mai aproape de el însuși. La un alt nivel, ”gramatica fractală” este și comportamentul altruist al comunităților – selecția grupală, în interiorul cărora indivizii acționează sub un instinct social de conservare, care favorizează cooperare și construcție, eventual, planificate, cu proiect – cum este cazul lui homo sapiens sapiens.

Dincolo de acest efect de reproducere individuală, în contextul logicii fractale ca exercițiu de auto-similaritate în procese de dezvoltare, creștere, înmulțire, cum se poate explica faptul că fiecare specie și fiecare rasă din cadrul speciei umane are un comportament pozitiv accentuat față de membrii propriei specii/rase?

La un alt nivel – înțelepciunea populară a sintetizat în enunțuri simple experiențe sociale speciale pentru această logică a auto-similarității.

(i) ”Sângele apă nu se face.” – proverbul românesc nu are nici o valență anatomică ori de concluzie a cine-știe-cărui experiment alchimic eșuat; în fapt, el se referă la un comportament social a cărui constantă a fost sintetizată în enunț: ne comportăm pozitiv față de rudele noastre apropiate, de presupus fiind că vom alege să sprijinim rudele mai apropiate decât pe cele mai îndepărtate – în situații limită vom proteja mai degrabă fratele decât un văr de-al doilea, ori părintele decât vecinul.

Desigur, nu sugerăm că poporul român a creat proverbe și zicători cu temeiuri de genetică moleculară încă înainte de apariția conceptului ”genă” ori înainte chiar de teoria darwinistă. Putem spune însă că, această constantă socială prinsă metaforic în proverbul despre sânge și apă este rezultatul unei experiențe sociale îndelungate, enunțată de un membru al unei comuntăți la un moment dat și intrată apoi în tezaurul de înțelepciune populară cu rol de utilitate socială.

Această descoperie ”behavioristă” prin identificarea unei constante în comportamentul uman a fost probată prin cercetări științifice contemporane de genetică:

a.) în sensul teoriei selecție naturale și a științei geneticii, atitudinea pozitivă față de rude este dată de faptul că în ele vedem probabilitatea mai mare de transmitere genelor noastre ca indivizi (selecția naturală) și de transmitere a genelor noastre ca specie/rasă (selecție socială);

b.) în sensul geometriei fractale a Naturii, comportamentul pozitiv față de rudele noastre sau semeni – membrii din aceeași comunitate sau rasă – este natural pentru că el se subsumează unei legi a asocierii cu persoanele similare (cele mai apropiate genetic nouă).

Fără a susține că avem de-a face cu o teorie universală, credem că e întemeiată concluzia potrivit căreia Legea fractală stă la baza proceselor de creștere și evoluție a comunităților cu un înalt grad de eusocialitate, care implică altruism reciproc generalizat, nu doar altruismul limitat, legat de gradul de rudenie.

Orice grup social care se desprinde dintr-o comunitate mai largă în situații de suprapopulare sau reducere a resurselor de supraviețuire în spațiul de existență tinde să ia cu el reguli, mecanisme, structuri de autoritate/supunere etc. ale comunității de proveniență – nimic altceva, de fapt, decât executarea unui program fractal la nivelul unui instinct social: crearea progresivă de replici mai mici printr-un exercițiu de auto-similaritate. Fără a fi nevoie să trecem la nivelul disputei neoevoluționiste privind întâietatea selecției egoiste în raport cu selecția grupală, observăm că Legea evoluției speciilor se întemeiează pe un program fractal de execuție bazat pe auto-similaritate: (i) când spunem că ”indvidul își transmite genele” formulăm un enunț echivalent cu cel legat de crearea unei replici cât mai apropiate de propria structură; (ii) când spunem că selecția grupală domină selecția individuală, spunem că atunci când avem de-a face cu un conflict între două grupuri, comunități ori specii pentru resurse, cel/cea care va învinge va fi specia sau grupul în care comportamentele de cooperare/altruiste sunt mai frecvente și generează acțiuni unitare, chiar de proiect, în confruntarea cu adversarii lor pentru resursele de supraviețuire.

Unitatea socială generală (gradul de coeziune) a/al Grupului este dată de numărul și calitatea actelor de unitate socială între membri și sub-grupuri ca Părți ale unității întregului Grup. Logica acestei evoluții nu este legată de nimic altceva decât de o lege a controlului Întregului asupa acestor fractali – extensii similare ale Întregului: Grupul este cu atât mai eficient cu cât Unitatea de acțiune se regăsește în cât mai multe dintre comportamentele sub-grupurilor și indivizilor atunci când aceștia concurează cu o altă specie sau grup pentru resursele de supraviețuire. Orice nouă interacțiune socială (cooperare) care apare în Grup va reflecta Unitatea Grupului – în sens de replică auto-similară. Cu cât aceste noi sub-diviziuni care sunt secvențe în procesul de creștere a grupurilor sociale sau a comunităților sunt mai asemănătoare cu Întregul, cu atât funcționalitatea Întregului este mai eficientă. Limita de creștere-expansiune a Grupului pare să fie oferta mediului de existență în resurse de supraviețuire (nu cu limită la infnit, precum cea a modelelor matematice fractale).

La un nivel mai larg al lumii vii, faptul că o nouă creangă apare în copac sau un nou mușu/roi de furnici ori albine se creează din copacul, respectiv, mușu/roiul originar este explicabil prin ideea de control și auto-protecție. Copacul are în informația sa genetică regulile și trăsăturile ființării și ale dimensiunilor sale pe care, astfel, le rulează, iar noua creangă îi asigură stabilitate mai mare și poate fi controlată mai ușor de Întregul care se replică, astfel, în Parte. Mușu/roiul își creează fractali pentru protecție împotriva unei depășiri a numărului de membri pe care îi permite comunitatea socială în condiții de mediu, resurse și auto-reproducere ideale.

2.2. Inteligența socială și legea fractală. Contextul de funcționare în logica fractală a mobilizării de similitudini pentru învățare ori comunicare între două sau mai multe creiere arată că, pentru a ne înțelege trebuie să participăm la un adevărat ”exercițiu inconștient de similitudine” în comportamentele noastre – ”sincronicitate” îi spun neurologii. De exemplu, cu cât două sau mai multe persoane reușesc să participe la fenomenul sincronicității și al armonizării mișcărilor și gesturilor lor non-conștiente, cu atât mai eficentă și mai plăcută este relația de comunicare-cooperare dintre aceștia:

„O astfel de rezonanță pare înnăscută în sistemul nervos uman: chiar și în pântecul mamei, fătul își sincronizează mișcările în funcție de ritmul vorbirii umane, deși nu o face și în funcție de alte sunete. Bebelușii își potrivesc durata și momentul de începere a gângurelii cu ritmul cuvintelor mamei. Sincronia dintre un bebeluș și mama lui sau dintre doi străini care se întâlnesc pentru prima oară trimite mesajul: „Sunt cu tine” – un implicit Continuă, te rog.” – (subl.ns.)

Cercetătorii suportului emoțional al inteligenței sociale au observat un fenomen care ne scapă tocmai pentru că este non-conștient, deși îl practicăm cotidian: pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul unei conversații, ritmurile anteriror sincronizate cu cel/cea cu care discutăm încep să se desincronizeze; acesta e un mesaj pe care creierele noastre emoționale îl transmit pentru întreruperea interacțiunii; dacă însă nu reușesc să se sincronizeze de la început, comunicarea dintre noi eșuează – vorbim în același timp, apare neliniște și grija privind exprimarea și comunicarea cu partenerul/a de dialog etc.

Neocortexul – cel care comunică în mod conștient are nevoie de un suport al creierului emoțional, de dincolo de cuvinte, care transmite mesajul non-verbal sortit eșecului dacă suportul lui nevăzut, emoțional nu este de aceeași natură sau nu emite pe aceeași lungime de undă ca a interlocutorului sau interlocutorilor.

Acesta este exemplul unui caz în care încercăm să ”exportăm similarul” ori să participăm la un exercițiu de similaritate, de tip non-conștient.

Geometria fractală descoperită de matematicieni are un solid temei științific. Ea se manifestă însă și ca o gramatică fractală a socialului, pe care o probează diferite discipline ale științelor umaniste, medicale, biologice etc.. Suntem deci dincolo de intuiția logicii fractale, pe care am folosit-o în Anti-Prefață.

Un test în plus dat logicii auto-similarității, pe care o vom utiliza în spațiul social-politic internațional, ar duce la întărirea suportului acestui tip de abodare a umanului. Teoria ”genei egoiste” din paradigma neoevoluționistă pare o provocare suficient de rezonabilă în acest moment, cu atât mai mult cu cât promotorul ei principal refuză ideea de comportament altruist – deci de funcționre și căutare de simili-comportamente în comuniarea și transmiterea de informație în plan social.

Ne referim la P. Dawkins, care, în Gena egoistă (2016), operează cumva autonom de teoria darwinistă, prin translatarea unei legi ”ultime” de explicare a istoriei și evoluției speciilor, dinspre selecție naturală și adaptabilitate spre suportul genetic al schimbărilor și conservării-adaptării individuale. Ideea cărții sale este că

“(…) noi, ca și celelalte animale, suntem niște mașini, create de genele noastre. Ca și gangsterii de succes din Chicago, genele noastre au supraviețuit, în unele cazuri timp de milioane de ani, într-o lume extrem de competitivă. Acest fapt ne îndreptățește să presupunem că genele noastre posedă anumite însușiri. Voi demonstra că o însușire predominantă, la care trebuie să ne așteptăm în cazul unei gene reușite, este un egoism nemilos. Acest egoism al genei va da naștere, cel mai adesea, egoismului în comportamentul individual. Cu toate acestea, după cum vom vedea, există împrejurări speciale, în care o genă își poate atinge cel mai bine scopurile sale egoiste, adoptând o formă limitată de altruism, la nivelul animalelor privite ca organisme individuale. „Speciale" și „limitată" sunt cuvinte importante în fraza anterioară. Oricât de mult am vrea să credem altcumva, iubirea universală și bunăstarea tuturor speciilor laolaltă sunt, din punct de vedere evoluționist, concepte fără sens.”

Adică, putem vorbi despre ”mașini create de genele noastre”, care își caută producerea similarului – un export permanent de replică spre generațiile viitoare – în acord cu legea auto-similarității din logica fractală. Generațiile viitoare ale aceleiași specii sunt ”simili-generații”, am putea spune. În situațiile de ”aparent altruism” comportamentul ”căutării similarului” și întemeierii de Întreguri sociale bazate pe similitudini între membri – Părți ale Întregului este deci la fel de evident.

3. Fractal sau ”Constructal”: greșește Mandelbrot direcția de timp?

Românul Adrian Bejan este unul dintre primii 100 cei mai citați ingineri ai lumii. Teoria lui este de un interes aparte pentru noi din pricina atitudinii de respingere a teoriei fractale, căreia îi propune o replică prin ceea ce el numește ”Legea constructală”, al cărei sens este cumva opus celei de decompoziție fractalică – ea se referă la un fenomen de curgere în Natură, de creștere și organizare la nivelul structurilor amorfe și în lumea viului deopotrivă. Bejan propune deci o lege de construcție și nu de ”fractalizare” (fractus=frângere) pentru a explica procesele din Natură:

”Atât prin organismele vii, cât și prin structurile fizice neînsuflețite circulă felurite fluide: apă, aer, sevă, sânge, fluxuri electrice și calorice. În tranzitul lor, fluidele au tendința de a curge mai ușor, pe căi de mai mare acces.”

Legea constructală propusă aici oferă dimensiunea de profunzime a Legii selecției naturale și conservării din teoria evoluției:

”În biologie, ne-am obișnuit cu gândul că supraviețuiește întotdeauna organismul cel mai bine adaptat. Dar „cel mai bine adaptat“ are, din perspectiva legii constructale, un sens fizic clar: este acel design animal în interiorul și exteriorul căruia curenții curg cel mai ușor, iar curgerea locomoției animale este cea mai eficientă, asigurând funcționarea motorului viu cu un consum mai mic de energie, deci de hrană.”

Ideea pe care construiește Bejan are un sens aparte: este antiempiricistă – adică pornește, și teoria fractalilor, de la niște modele abstracte – matematice, respectiv, de inginerie. Altfel spus, teoria sa a început să se construiască în momentul în care a observat că structurile arborescente din teoriile empiriste asupra naturii sunt asemănătoare cu structurile desenate de el în laborator iar cele două categorii de realități se întemeiază în ambele cazuri pe același principiu:

”Când am descoperit structurile arborescente bazate pe principiul enunțat mai sus, în 1995, nu aveam cunoștințe de geometrie fractală. În mica mea lume inginerească nu era nevoie de așa ceva. Atunci, ca și acum, eu desenez cu mintea mea, cu hârtie și creion, nu cu algoritmi. Într-o zi, studentul meu la doctorat Marcelo Errera (acum profesor la Universitatea din Parana, Brazilia) mi-a spus despre o carte cu desene foarte asemănătoare cu ale mele. Era lucrarea lui Mandelbrot, Fractal Geometry of Nature („Geometria fractală a naturii“). Am aflat atunci care era originea cuvântului fractal al lui Mandelbrot: verbul latin frangere, care înseamnă exact același lucru ca în română: frângere. Acest cuvânt arată o transformare în timp a obiectelor: ai un băț și, pac!, faci din el două bețe mai mici și așa mai departe. Imediat i-am spus lui Marcelo că Mandelbrot a greșit direcția de timp în latină: în loc de frangere, trebuia verbul construere (pentru că natura construiește, nu face țăndări), de unde constructal, nu fractal. În plus, prin definiție, un obiect fractal este generat de repetarea unui algoritm de fracționare, de un număr infinit de ori. Dar iată, dacă algoritmul se repetă de un număr finit de ori, obiectul „frângerii“ nu mai este fractal, ci euclidian. De exemplu, arborele pulmonar se ramifică numai de 23 de ori. Arborii din pădure sau sistemele hidrografice se ramifică și mai puțin, ca în desenele constructale. Deci, natura nu este fractală, ci constructală.”

Perspectiva pe care o propune Teoria constructală este, neîndoios, interesantă. Cu atât mai interesantă cu cât contestarea logicii fractale vine tot dinspre zona științelor exacte – mai precis, fizica și științele inginerești. Ambele par să ofere un fel de cheie universală de înțelegere a Universului și, în particular, a Naturii – structuri amorfe și lumea viului, până la structurile sociale umane. Ca și teoria fractală, teoria constructală vine dinspre lumea principiilor abstracte – este creată independent de lumea empirică și – de aici – suportul de adevăr reclamat prin invocara principiilor care legitimează ceea ce definim drept ”știință”.

Orice analiză care folosește o teorie sau alta este, în ultimă instanță o problemă de opțiune: te situezi în paradigma fractală ori în paradigma constructală? Poate, ignoranța deplină în domeniul științelor inginerești și lipa de cunoștințe aprofundate despre teoria constructuală împing opțiunea noastră spre teoria fractală în analiza modernizării românești. În ultimă instanță, orice opțiune teoretică riscă să devină sau să ajungă să se întemeieze pe o convingere – o credință, chiar, potrivit căreia fenomenul de analizat sau realitatea pe care o cercetăm pot fi explicate mai bine prin intermediul unei abordări decât a alteia.

Deci modernizarea, democratizarea românească și dinamica ideii liberale în sud-estul Europei par mult mai ușor de explicat prin intermediul teoriei fractale, în varianta originară a geometriei fractale a naturii, din care derivăm o gramatică fractală a socialului.

Desigur, suntem de acord cu autorul, putem opera cu intuiții ale ale acestei noi teorii în spațiul social-uman – să vedem ce spune Legea constructuală:

„Pentru ca un sistem macroscopic de mărime finită să supraviețuiască în timp, configurația sa trebuie să evolueze astfel încât să ofere cel mai bun acces pentru curenții care curg prin el.“

Legea constructală este intuitivă pentru organisme vii, dar pare dificil de operat cu ea în situații sociale: cum vorbim despre ”curenții” și ”fluidele” care țin oameni împreună în organizații și comunități de diferite dimensiuni?

La acest nivel Legea constructală pare mai degrabă contra-intuitivă din pricina unui sistem conceptual care este străin sociolgiei: putem discuta despre interesul comun și dorința de putere care unesc membrii unui partid politic în calitate de asociație voluntară în termeni de ”fluide„ și ”curenți”? Altfel spus, limbajele – formele si simbolurile prin care comunicăm despre această logică a Realității – nu sunt lesne convertibile deși, ideea relației, structurilor, și organizării constructale a unui Întreg pare perfect coerentă în descrierea Naturii sau a unei părți a acesteia.

La limită, putem spune, de exemplu, că dorința de profit a agentului capitalist este ”fluidul” care a generat și a întreținut expansiunea capitalismului occidental spre sud-estul Europei în secolul al XIX-lea. Dar efortul de a converti un limbaj al științelor inginerești în limbaj al științelor social-politice este mai mare decât pare la prima vedere.

Aparte faptul că atunci când vorbim despre Metropola occidentală care își creează structuri-replici în margine pe principiul auto-similarității, pentru a le integra ca Periferie, ne referim, de fapt, la un fenomen de construcție, nu de distrugere: un organism social-politic și economic este surprins în procesul de creștere generat fie de o lipsă de piețe (scăderea profitului), fie de o tendință de expansiune pentru a acumula din ce în ce mai mult profit – o lege economică ușor de intuit.

În concluzie, teoria fractală în varianta originară – geometria fractală a Naturii, din care derivăm gramatica fractală a socialului, a cărei lege de auto-similaitate o observăm și la nivelul relației dintre Metropolă și Periferie este umbrela teoretică cea mai largă pe care o asumăm în toate cele patru părți, în care prezentăm cercetarea noastră.

Poate, pentru un ultim argument al opțiunii noastre, Aristotel ar putea să ne ajute cu teoria statului, definit în relație directă cu zoon politikon – animalul social care se naște cu instinctual de a trăi în comunități organizate: se pare că o gramatică fractală a politicului poate exprima mult mai ușor ideea tipului special de relație dintre Stat și Individ, în raport cu o ”gramatică de tip constructal”.

4. Aristotel: teoria statului, natura umană și gramatica fractală a politicului

Dacă vom reuși să demonstrăm că evoluția ideii liberale în cadrele democrației liberale în Periferia Europei și cu suportul unui capitalism prădalnic se face în logică fractală, atunci trebuie să acceptăm că legile de evoluție cele mai durabile în timp ale socialului sunt cele care preiau și convertesc în istoria societăților și comunităților umane o logică a Naturii. Căci, știm (în afara neoevoluționismului post-darwinist, desigur) de la Aristotel că ”Natura nu creează nimic fără scop”. Iar Statul se regăsește, în baza acestei legi a logicii fractale, în fiecare dintre membrii săi, așa cum indivizii care îl compun se regăsesc în Stat ca cea mai eficientă dintre formele istorice de asociere:

„Din toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este din natură o ființă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile.

Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al durerii, și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și a durerii și a o semnifica unele altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept și nedrept. Și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor ființe cu asemenea însușiri creează familia și statul.

Și este clar că din natură statul este anterior familiei și fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe, și suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea și prin puterea (de a împlini această menire), așa că dacă nu mai sunt aceleași, nu se poate zice că au aceeași fire, ci doar același nume.

Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuință să se întovărășească în societate din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu.”

Reluând semnificația textului aristotelic, obsevăm că, la o altă scară și într-o altă perspectivă, ea nu pare deloc străină logicii neo-evoluționiste, cu peste două milenii înainte de post-darwinism. Aristotel este compatibil – în același text – cu logica fractală bazată pe principiul auto-similarității, indiferent din ce direcție privim analiza lui despre relația Stat-Individ: pornește de la individul-Parte, către stat – Întregul, a cărui funcție este de a regla resursele umane naturale ce pot asuma ”scopuri contrarii” celor ale Binelui și Dreptății:

”Așadar, din natură există în toți instinctul pentru o asemenea comunitate; și cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel, lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea din toate: căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme; însă omul se naște având ca arme firești inteligența și voința fermă, care sunt foarte proprii a fi întrebuințate în scopuri contrarii.”

Natura nu face exces în nimic din lumea viului iar logica ei este de o cruzime ”obiectivă”, dacă ne permiteți termenul: rezistă în timp doar ceea ce este eficient și răspunde cel mai bine Legii Naturale a selecției speciilor. ”Restul” ajunge în lista uriașă a speciilor dispărute în milioane și milioane de ani: Logica Naturii este o logică a eficienței și a simplității. Poate că o astfel de logică trebuie să căutăm în logica socialului, care, la prima vedere, pare cu mult mai complicată tocmai pentru că se referă la o specie ce a reușit să controleze o bună parte din legile Naturii și să le pună la treabă în favoarea sa. Poate că lucrurile sunt mai simple decât teoriile noastre despre istoria capitalismului și evoluția societății.

Nu cumva sub legile socialului, ale economicului și ale politicului găsim un alt spațiu de întemeiere în Legea Naturală?

(i) Comunitățile și societățile, în general, au avut în istorie adevărate ”intuiții colective” greu de explicat pe cale opțiunii/deciziei liber-raționale, prin care au reușit adesea să elimine comportamente sociale și sancțiuni care ar fi generat propria disoluție. În epoci istorice diferite, comunitățile – indiferent de forma lor de organizare – au găsit soluții la una dintre cele mai periculoase legi sociale pentru întreaga comunitate: legea răzbunării de sânge. Antropologii arată că puține societăți au acceptat mecanismul răzbunării de sânge – intuiții sociale specifice fiecăreia rezolvând problema pe altă cale decât ”crimă contra crimă”. Este probabil ca mulți dintre noi să fi auzit ori văzut în mass media cel puțin o situație în care o persoană din familia îndurerată cerea ori sugera cumva reciprocitatea crimei. Asta în condițiile în care de mii de ani comunitățile au găsit o soluție eficientă la legea răzbunării de sânge, ce le proteja de o spirală a violenței care, din aproape în aproape, duce la un război auto-distructiv: Statul ca instituție pentru administrarea violenței legitime pe un teritoriu determinat, cum ar spune Max Weber. Statul reprezintă, evident, cea mai longevivă și mai eficientă cale de rezolvare a unei astfel de probleme sociale. Științele politicului vorbesc despre factori și căi, condiții de apariție a Statului ca operă a Rațiunii și răspuns dat de comunități nevoilor sociale. Teoreticienii contractualiști vorbesc despre apariția statului în aceeași perspectivă rațională a ”contractului social”. În termenii în care am formulat noi problema unor Legi ale Naturii, nu cumva Statul a apărut și a rezistat atât de mult în istoria speciei noastre tocmai pentru că el preia-imită-se întemeiază pe o Lege Naturală a auto-similarității – are adică drept suport o gramatică fractală?

Altfel spus, nu cumva ar trebui să reluăm, cu tehnologia ultrasofisticată a rezonanței magnetice nucleare cu imagistică funcțională de azi, ideea prăfuită a lui Aristotel, conform căreia omul este zoon politikon – adică, el este din natură o ființă socială și se naște cu instinctul de a trăi în comunități organizate?

În fond, multe lucruri de care nu eram conștienți că sunt recursive – de exemplu, sistemul de vase sanguine și vase pulmonare – am aflat dintr-o dată că aparțin de o geometrie fractală a Naturii și că această geometrie fractală nu este compusă doar din obiecte amorfe, ci, din lucruri, fenomene, procese ale lumii vii? Arborii și ferigile sunt obiecte ale lumii vii care pot fi modelate pe calculator și au aceeași logică recursivă în care Arborele se regăsește în fiecare dintre Ramurile sale – imaginea nu este perfectă, desigur, dar ramura unui copac este rezultatul unui exercițiu de auto-similaritate care face parte din programul înscris în linia genetică de creștere și evoluție a Arborelui.

Există arhitecți care creează în geometrie fractală clădiri ecologice, artiști care folosesc logica fractală în modă, fractalismul regăsindu-se în rețelele de funcționae ale vaselor capilare. Informaticienii folosesc această logică a auto-similarității în sisteme de redare grafică pe computer iar cinematografia a preluat geometria fractală pentru efecte speciale – există deja pe internet software programat să lucreze cu această logică fractală și care generează fractali – tot ce trebuie făcut este să schimbi funcția care operează fractalul și să alegi culorile iar progamul va construi peisaje fractale; așa cum alte programe software sunt create să poată genera muzică fractală. O dată descoperite și aduse în domeniul software din matematică, funcțiile auto-similare au devenit parte din arta computerizată – o artă ce nu face nimic altceva decât să utilizeze o funcție matematică a cărei formă Mandelbrot a descoperit-o ca existentă în lumea amorfă și în lumea vie dimprejurul nostru de milioane și milioane de ani.

(ii) În termenii cercetării pe care o propunem, această situație de explicare a legilor sociale – legea de expansiune a capitalismului european, nu cumva are – în jos – o altă lege de întemeiere, între Legile Naturii?

Dacă logica fractală poate fi identificată și este utilizată în modelarea pieței de bunuri și servicii, în modelarea pieței bumbacului – lucru pe care Mandlebrot îl făcea din 1954 deja, în activitatea seismică și în modelarea comportamentului de cumpărae-vânzare pe piața acțiunilor, traiectorii de corpuri cerești ori creșterea plantelor, nu cumva această Lege a Naturii care susține dezvoltarea plantelor și a organismelor poate fi identificată și la nivel social ori politic?

Oare ideea aristotelică potrivit căreia STATUL ESTE ANTERIOR INDIVIDULUI – nu înseamnă, de fapt, în logică fractală: ”Statul se regăsește în fiecare individ”? În termenii lui Aristotel, indivdul se naște cu instinctul de a trăi în comunități organizate, precum familia și satul – Statul fiind forma superioară și eficientă de organizare în care poate fi practicată Virtutea și Dreptatea.

5. Legea fractală a Naturii – legea de expansiune a capitalismului european?

Dacă această geometrie fractală poate fi identificată drept constantă a multor procese de creștere și dezvoltare din Natură – regulile și procesele ei nu pot fi regăsite și în unele domenii ale istoriei comunităților umane în general, ale evoluției ideii liberale în sistemul mondial modern, ca element al expansiunii capitaliste, în particular?

Atunci când vorbim despre capitalism – suport al dinamicii ideii liberale ca idee politică, ne referim la ceea ce Radu Baltasiu sesizează în manualul Elemente de sociologie (2004): Capitalismul nu trebuie înțeles ca economie sau doar în sens de ordine economică. În sociologia economică weberiană pe care acesta o analizează, categoria ”capitalism se referă și la un tip de civilizație, la un mod de structurare a societăților, atât în plan mental cât și la nivelul obiectivării acestuia în cultură, economie etc..”

În subcapitolul ”Capitalismul politic și capitalismul modern. Tipurile de orientare spre profit” autorul semnalează diferențele-cheie între tipuri de capitalism – un capitalism occidental ”rațional”, centrat pe ”acțiunea economică de tip capitalist” (orientarea spre profit are loc prin speculații financiare, valutare sau prin extinderea creditului) și ”capitalism politic” – atunci cand orientarea spre profit are loc prin prelevări prădalnice coordonate dinspre sfera politicului, când afacerile sunt garantate politic în situații de dominație prin forță iar structurile politice sunt implicate în tranzacții nespecifice capitalismului occidental – cel autentic – în care statul se retrage din economie, în general, întreprinderea capitalistă orientată spre profit având propriile ei reguli, diferite de cele ale democrației liberale care îi constituie cadrul politic de dezvoltare.

Două sunt elementele din analiza lui Radu Baltasiu sunt de interes aparte pentru cercetarea noastră. Primul se referă la tipuri de capitalism – este limpede că evoluția ideii liberale în spațiul Periferiei nu se produce în cadrele unui capitalism ”rațional”, în care orientarea spre profit este independentă de structurile statale iar legile pieței și ale concurenței ghidează și dinamizează acțiunea capitalistă. Al doilea element important din Elemente de sociologie (2004) se referă la forța explicativă îmbogățită pe care o întâlnim în derivația pe care autorul o face din tipul weberian ”capitalism politic”: capitalismul ”irațional” în sens de ”capitalism prădalnic”. Acest tip de capitalism este întemeiat pe un ”comportament prădalnic” al instituțiilor economice capitaliste și al instituțiilor politice: finanța ori capitalul se aliază cu structuri politice și generează afaceri oneroase care produc tulburări în dinamica economiei – cum este cazul afacerii Strousberg pentru România celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

În acest univers de analiză, dinamica ideii liberale în Periferia Europei nu este sprijinită de expansiunea unui ”capitalism rațional” în sens weberian ci de un ”capitalism prădalnic”, în care politicul folosește structurile economice și se aliază cu capitalul financiar și de producție din Metropolă pentru a controla Periferia și a obține profit. Ceea ce, în termenii lui Max Weber este echivalent cu un capitalism – sau o activitate economică ”irațională„ – în sensul că încalcă regulile de funcționare ale capitalismului. Astfel, un capitalism rațional – Statul se retrage din economie, ordinea economică este dată de legile pieței, Statul este arbitu și garant al afacerilor și legalității – se transformă în interiorul fractalului politic pe care Metropola îl creează în Periferie într-un cadru instituțional și comportament politic imperfect – auto-replicarea este imperfectă tocmai pentru a putea prelua surplusul economic la o altă rată decât cea a piețelor occidentale. Așa cum vom vedea, capitalul financiar și de producție al Metropolei se aliază cu structurile statului german pentru a garanta profitul companiei Strousberg, chiar în condițiile în care această instituție capitalistă a Metropolei lucrează fraudulos și ”nerațional” în România. Avem aici doar una dintre formele de alianță capital financiar-stat, cealaltă alianță referindu-se la statul străin al Metropolei aliat cu statul nou ”asistat” să se creeze în Periferie – fractalul politico-administativ – pentru a produce profit din eliminarea taxelor vamale în relațiile comerciale. Problema acestui tip de capitalism prădalnic este că se centrează pe bugetul de stat al fractalului politic din Periferie într-un fel în care bugetul de stat al unui imperiu nu permite, de exemplu.

O perspectivă de un interes aparte în utilizare și ”jocul” cu această logică fractală întâlnim la unul dintre cei mai originali gânditori români – un istoric al religiilor care a înglobat legea auto-simlarității în metodo-logica de analiză a fenomenului religios. Și nu doar atât.

6. ”Jocurile minții” și logica fractală în analiza lui Ioan Petru Culianu

La intersecția dintre pricipiul auto-similitudinii și ”spațiul Hilbert” cu o infinitate de dimensiuni I.P. Culianu construiește o perspectivă nouă a teoriei fractale, prin exportul acestei logici într-un spațiu al modelelor mentale de receptare a realității concret-istorice. Vom urmări în această secțiune nu doar concepția lui Culianu, ci și aplicări ale logicii ”binaro-fractale” a lui Culianu de către cercetători români în diferite domenii ale vieții sociale și de creație literară – mitologie, timpul social, fenomenul terorist, poezie, literatură etc..

În studiul introductiv ”Laboratorul lui Culianu” la: Ioan Petru Culianu, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie (2002), Sorin Antohi semnalează o asumare explicită de paradigmă nouă la Culianu, care identificase un potențial metodologic interdiscipinar și transdisciplinar special, prin care matematica fractaliilor și mecanica cuantică ar putea oferi căi spre înțelegerea Realității:

„Cochetam de mult timp cu noua epistemologie – stau mărturie mai multe articole publicate din 1984 încoace – și apreciez mult lucrările lui Edgar Morin. Dar Hillary Suzanne Wiesner este cea cu care am întrevăzut a patra dimensiune și am întredeschis porțile mecanicii cuantice, ale matematicii fractalilor, ale gîndirii sistemice. Fără o vizită la Field Museum of Natural History din Chicago în mai 1986 și fără acele dimineți din martie 1987 la Cambridge, Massachusetts, cînd îl citeam împreună pe Rudy Rucker, această carte nu ar fi fost scrisă. Se înțelege că răspunderea pentru tot ce urmează îmi revine exclusiv."

Ne aflăm la începutul unei perioade în care se poate spune că savantul român și-a reîntemeiat metodologia de cercetare, glisând spre o hermeneutică a similarităților, cum observă H.-R. Patapievici: de la o hermeneutică bazată pe principii explicative la una a transformărilor de similaritate, clasabile după setul de reguli de generare”.

Culianu extinde această logică a auto-similarității la fenomenologia cotidianului și, așa cum arată N. Gavriluță în studiul ”Fractalii, exegeza inversă și jocurile computaționale. O introducere în hermeneutica de tip fractal a lui Ioan Petru Culianu” (2003), acesta identifică principiul generator al unui fractalism binar în chiar alegerile noastre:

”În viața de zi cu zi este exact la fel. Noi practicăm volens-nolens decizii de tip digital, întemeiate pe succesiuni de comutări binare. În fluxul permanent al vieții, viteza acestor solicitări este mult prea mare și atunci deciziile nu sînt înțelese drept simple alegeri digitale. Procesul este perceput ca fiind unul continuu. Trebuie să avem o minte foarte bine antrenată, asemenea unui jucător de șah, pentru a putea analiza sutele de decizii binare pe care ni le solicită situațiile complexe ale vieții. În concluzie, viața este un proces computațional. Supoziția principală a metodei lui I.P. Culianu este că și religia, filozofia, știința și literatura funcționează la fel, în virtutea unor decizii de tip digital.

Toate aceste posibile alegeri – indiferent că este vorba de filozofie sau viață, literatură sau religie – fac parte dintr-un sistem anume. Există un sistem în mitologie, altul în știință, literatură sau filozofie. Indiferent de domeniu, sistemul cuprinde: 1) un set de reguli și 2) un mecanism de generare. Setul de reguli este definit de Culianu ca fiind un ansamblu de presupoziții atomare sau de aserțiuni ontologice fundamentale.”

Nu ne propunem aici o exegeză asupra acestei construcții de paradigmă la Culianu – ”Ultimul Culianu” (H.-R. Patapievici, 1994, 2010) – sintagmă căreia Ovidiu Pecican îi apreciază în analiza Culianu între știință și revelație (2010) valoarea ca intenție metodologică, dar pe care o pune sub semnul întrebării, semnalând că o astfel de etapizare se produce pe un interval prea scurt, în care corelația dintre (i) acumulările și dinamica de conținut a textelor și (ii) cadrul biografic nu sunt suficient de convingătoare. Pare că O. Pecican are dreptate în sens general – etapele în evoluția gândirii, metodei, abordării unui scriitor sau cercetător se consumă în perioade mai largi de timp (în orice caz, mai largi decât cei câțiva ani în care Culianu trece de la o metodologie de abodare la alta). Și totuși, în sens particular, H.-R. Patapievici pare să aibă dreptate cu o adevărată forțare a limitelor în cazul ”epocilor metodologice” la Culianu. Un alt cunoscător al operei lui Culianu pare să confirme această sintagmă care a făcut carieră în cercetarea și dezbaterile legate de opera lui Culianu. Ne referim aici la Sorin Antohi, care observă în anul publicării de către Culianu la Paris a lucrării de referință Eros și magie în renaștere. 1484 (1984) că avem de-a face cu un tip de abordare care anunță, mai degrabă, o schimbare fundamentală de metodă în abordarea fenomenului religios (și a unui set mai larg de fenomene non-religioase) de către savantul român, decât cu o continuare și o adâncire a stilului și metodologiei hermeneutice anterioare.

S. Antohi arată că în 1984 (autorul crede că între 1982-1984 se poate vorbi deja de o altă formulă metodologică la Culianu) avem un model teoretico-metodologic propriu – ”Morfodinamica”, al cărui element inovativ este legat de ”(…) un studiu al entităților și proceselor situate în universuri plurale, într-o perspectivă amețitoare; toate ”obiectele ideale (de pildă: creștinismul timpuriu sau dualismul occidental) sînt privite, în dimensiunea lor logică, drept jocuri mentale, care nu stabilesc cu istoria umanității așa cum o știm decât relații fortuite, deoarece un fenomen cum ar fi jocurile de putere aparține altor dimensiuni ale realității. Intuiția finală a lui Culianu era că orice sector al lumii și al existenței umane poate fi definit ca joc mental care urmează anumite reguli și are adesea un rezultat nesigur: religiile, ca și știința modernă, nu sunt decât asemenea jocuri mentale, ce par construite potrivit unui principiu binar comun.”

S. Antohi consideră că subtilitatea hermeneuticii și a metodologiei anterioare este înlocuită de o altă abordare, într-un alt spațiu metodologic – o ”turnură decisivă” în direcția teoretizării care ”angajează fundamentele cogniției, părând mai accesibile matematicienilor, fizicienilor și astronomilor (obișnuiți cu fractalii și teoria haosului) decât filologilor, istoricilor, filozofilor” – pe care lucrarea Eros și magie în renaștere. 1484 o chiar probează.

Astfel, în ciuda faptului că O. Pecican are dreptate în contestarea sintagmei ”ultimul Culianu”, el nu are dreptate. Auto-contradictorialitatea anterioară este doar aparentă – ea se referă la planuri diferite și fenomene diferite: dacă istoria/experiența/intuiția ne învață că este greu de segmentat etape și stiluri ori modele metodologice în perioade scurte de timp, în plan particular, cazul Culianu pare că permite o astfel de încălcare de regulă.

Care este deci semnificația lui Culianu în acest peisaj al geometriei fractale în care construim pe ideea unei Metropole ce își creează structuri politico-administrative de tip fractal în Periferie, în virtutea unei Legi Naturale a conservării și expansiunii-creșterii?

(i) De folos aparte pentru lucrarea noastră este definiția extrem de simplă – și de aici la fel de operațională – pe care Culianu o dă principiului fractalic pe care îl considerăm fertil în explicarea modernității românești, în general, a dinamicii ideii liberale în particular.

Pe umeri de uriaș, am putea spune, ”Ultimul Culianu” pare a vedea mai departe decât uriașul însuși: el preia ideea lui Mandelbrot în termenii reiterării infinite a unei realități în acord cu o regulă determinată, care se aplică la nesfârșit. Forța pe care o capătă conceptul originar este legată intersectarea lui cel al spațiului cu o infinitate de dimensiuni (”spatial Hilbert”) – de aici ideea de a privi întreaga realitate prin această logică a auto-similarității – de la istoria și funcțiile miturilor și religiilor, până la viața noastră cotidiană și, chiar, la modul în care se produc și se replică gândurile noastre.

(ii) Culianu demonstrează deci utilitatea principiului fractalic dincolo de aria pe care însuși Mandelbrot o intuia:

”Orice ramificație infinită care se conformează unei anumite reguli este un ”fractal”. Gândurile ce se mișcă în spatiul conștiinței mele produc acest text instrumentând fractalul limbii franceze, pe acela al unui limbaj specializat, acela al genului ”Dicționar”, specia ”Introducere”, supunâdu-se totodată altor ordine latente: ”simplu”, ”clar”, ”succint”, ”fără note de subsol”, ”public nespecialist”, ”circumspecție” etc. (…) Viața mea este un sistem foarte complex de fractali, un sistem care se mișcă în același timp în mai multe dimensiuni. Enumăr câteva dintre ele, ”profesor”, ”coleg”, ”vecin„ sau ”dragoste”, ”lectură” ”muzică”, ”bucătătrie”, după care mă opresc. În fiecare clipă a vieții mele sunt alcătuit din toate aceste dimensiuni și din nenumăratele altele care nu sunt definite încă de Grand Robert și ale căror combinații sunt practic infinite ca număr. Un spațiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni se cheamă ”spațiu Hilbert”. În termenii lui Rudy Rucker, matematician american, îmi pot defini viața ca ”un fractal în spatiul Hilbert”.

(iii) O altă idee a lui Culianu care este utilă interpetării noastre se referă la relația dintre sisteme co-existente care trebuie explicate în interacținea lor istorică. Acesta consideră că este dificil de ”integrat în istorie” existența și interacțiunea sistemelor care există sincronic în dimensiunea lor logică din pricina complexității prea mari a acestei realități multilineare. Totuși, continuă Culianu, există un model matematic care ar putea aproxima această relație complexă în timp și spațiu a sistemelor concret-istorice:

”Studiile matematicianului Benoît Mandelbrot au deschis perspective extraordinare pentru descrierea proprietăților matematice ale obiectelor naturale, în termeni de fractali. Toate sistemele ramificate la infinit, care se supun unei anumite reguli de bază, pot fi definite drept fractali.”

Ideea acestei logici fractale a realității a pătruns în spațiul românesc pe mai multe căi – istoria religiilor, analiza miturilor – ”mitanaliza”, sociologie, istoria ideilor și lingvistică, poezie, literatură, antropologie, arhitectură.

Referidu-se la Dicționarul religiilor, în Revista Idei în dialog, Adrian Romilă identifică trei dimensiuni ale operei lui Culianu, cu privire la abordarea fenomenului religios, cu trimitere la metodologia de analiză – analiza sistemică pe care acesta o propune, în perspectivă comparative:

”(…) prima ar consta în expunerea «obiectiva», cu date esențiale, ale oricarei religii; a doua ar trimite la dimensiunea «literară», adică la «romanul» istoriei religiei, la desfașurarea ei temporala; în sfirșit a treia se identifică nivelului analizei sistemice, adică asemănărilor și deosebirilor dintre diferitele religii. Toate dimensiunile sînt prezente simultan în lectura cărții, ea însăși un fractal în spațiul Hilbert.”

Tocmai prezența metodo-logicii fractale face din analiza lui Culianu un ”joc al minții„ spectaculos și interesant prin conținutul metodei, dar, mai ales prin rezultatele aplicării ei. De exemplu, într-o ipostază ”binaro-fracalică”, hermeneutica lui Culianu asupra unor mituri occidentale este relevantă pentru modul în care operează acesta cu principiul auto-similarității ca principiu activ, de crearea de sens în interpretarea mitologicului. Sensul pe care îl preluăm din lectura lui Nicu Gavriluță asupra modului în care Culianu înțelege logica fractală nu se referă doar la definirea – ilustrarea procesului – piesa centrală aici este dimensiunea anticipativă a interpretării, o dată ce regula de compoziție este cunoscută:

”Culianu își exemplifică teza cu mitul occidental al progresului și cu cel al lui Faust. Primul dintre ele a interesat în mod special știința și filosofia din Occident. Pentru a-l înțelege mai profund, Culianu interpretează mitul progresului dintr-o perspectivă nouă, binaro-fractalică. Astfel, toate variantele acestei mitologii s-ar grupa sub semnul unui sistem logic cu soluții istoric previzibile. Dintru început se pune problema unei alegeri binare între existența mitului progresului și nonexistența lui. În cazul în care optăm pentru prima variantă – și așa se întâmplă de cele mai multe ori – atunci suntem puși în fața unei noi decizii: a ne asuma varianta progresului pozitiv sau negativ. De data aceasta, indiferent de opțiune, mitul progresului se dezvăluie sub alte două reprezentări clasice: este finit sau infinit. Or, ce observă Culianu? Faptul că în istoria occidentală s-a rulat insistent, făcând o remarcabilă carieră, varianta progresului pozitiv și infinit. Ea a cumulat cel mai amplu număr de alegeri. Totuși, în sine, din punct de vedere strict generațional, nici o variantă mitică nu este mai adevărată decât altele. Noi suntem cei care le concedem (total și ireversibil?) unora o mai mare doză de adevăr. Interesant este și faptul că nu orice alegere mitică este la fel de inspirată. De exemplu, “dacă cineva afirmă că progresul nu este infinit, atunci va apărea inevitabil un grup care să-și aroge cunoașterea direcției autentice și a căii unice a progresului”, fapt care, de cele mai multe ori, s-a și întâmplat. Aproape invariabil, serviciile unui asemenea grup autoselectat și cu incontestabilă charismă au fost păguboase în orizontul istoriei sociale.”

După ce face o analiză a modului în care Culianu receptează metodo-logica fractală și o remodelează în sens propriu prin intersectarea ”principiul auto-similarității” cu ”spațiul Hilbert”, sesizând o logică fractală de tip analogic (binar, computațional) atât în viața cotidiană, cât și în dinamica religiei, filosofiei, literaturii, sociologul ieșean aplică logica fractală la dinamica și structurile de multiplicare ale fenomenului Yoga, și la ”fenomenul terorist” din Revoluția română din Decembrie 1989. Nu putem încheia trecerea în revistă a logicii fractale în varianta I.P. Culianu fără a semnala o observație specială pentru efectele necesare ale unei astfel de logici fractale în istoria religiilor, în particular. Prin această metodo-logică fractală ca fundament de explicare și înțelegere, comunicare socială și culturală, opera lui Culianu capătă o valență universală într-un orizont al co-evoluției și nu al antitezelor religioase. Acesta este motivul pentru care N. Gavriluță consideră că opera lui Culianu – un fractal ea însăși în ”spațiul Hilbert” nu trebuie să lipsească din nici un sistem educațional teologic. Logica fractală evită atât ierarhia, cât și conflictul pentru ”principii întemeietoare” – realități ontologice enunțate ca ”primare” (sau, ”ultime”) de o religie sau alta:

”Ceea ce nu prea s-a înțeles până acum este statutul axiologic al acestor variante interpretative. Culianu insistă pe bună dreptate asupra acestui fapt, arătând că, în sine, nici o alternativă nu este mai justificată decât altele. Privite dintr-un punct de vedere mai înalt, aproape supraomenesc, toate au aceeași valoare ontologică, indiferent că se numesc ortodoxie, catharism, bogomilism, maniheism. Omul le face pe unele dintre ele – și doar pentru un timp anume – să fie mai adevărate decât altele. Ei bine, tocmai acest adevăr fundamental nu s-a înțeles aproape deloc în istorie. Dovadă faptul că au existat și mai există încă războaie religioase, persecuții, discreditări ale unor culte sau minorități etc. Din punctul nostru de vedere, cărțile lui I. P. Culianu ar trebui să devină texte fundamentale, obligatorii, pentru toate facultățile și instituțiile de învățământ religios din lume. Hermeneutica nouă propusă de Culianu ar putea fisura multe „adevăruri acceptate” și ar deschide sufletele și mințile oamenilor către o perspectivă ecumenică de înțelegere a viitorului.”

7. O gramatică fractală a politicului: Metropola își creează replici în Periferie

Analizele lui Culianu și utilizarea logicii fractale în sensul definit și operaționalizat de către diferiți autori români arată că logica fractală are șanse reale de a explica și face inteligibil fenomenul de expansiune al capitalismului european, pe care îl analizăm aici, în relația dintre Metropola apuseană și Periferia Europei de sud-est.

O gramatică fractală pare să se regăsească nu doar în istoria evoluției capitalismului european și a relațiilor de putere ce se constituie la nivel de state și arii geografice. Logica fractală este întemeiată – la nivel natural – pe un exercițiu de auto-similaritate: Întregul își reproduce structurile în Părți pe care le creează și le asumă – le integrează. Să ne reamintm cât de simplu copacul – Întregul – se regăsește prin acest exercițiu de creștere bazat pe auto-similaritate în toate ramurile sale mai mari sau mai mici – Părți, cum frunza de ferigă imită feriga ca întreg, cum nervurile de pe frunze de nuc reflectă imaginea copacului, ori cum fiecare fruct dintr-o conopidă reproduce la altă scară imaginea întregii conopide.

Pentru geometria fractală în artă și arhitectură – rechemăm în minte motive și desene ale artei africane care reproduc aceste imagini de tip fractal, de case ori sate construite fractal în civilizații africane care au fost studiate în ultimii câteva zeci de ani.

Motivele fractale sunt prezente în arta populară românească de asemenea – găsim ușor pătrate înscrise în pătrate, înscrise în alte pătrate în arta țesutului, în broderiile de pe iile românești ori în desenele meșteșugarilor olari care nu erau prea familiarizați cu mulțimile lui Georg Cantor ori cu fractaliile lui Mandelbrot, mai apoi.

8. Etapele dezvoltării fractale în relația Metropolă-Periferie

8.1. Fractalul politic din Periferie acceptă teoria liberalismului clasic (neprotecționist) pentru piața națională. În aceste condiții susținem că dincolo de regulile și regularitățile asumate de Teoria Centru-Periferie (teorie de maximă generalitate cu privire la evoluția capitalismului și la explicarea relației dintre Europa de vest și Europa de sud-est în secolul al XIX-lea) există un alt suport de explicare și înțelegere, în virtutea căreia expansiunea Metropolei către Periferie participă la o Lege Naturală – Legea creșterii fractale a formelor vii în Natură.

Se pare că în ceea ce privește UE și procesul de dezvoltare a Uniunii, regăsim aceeași logică a replicării stucturilor politico-adminstrative în Periferia Europei într-un exercițiu de auto-similaritate încă mai pregnant decât cel identificat în expansiunea capitalismului Metropolei în secolul al XIX-lea: fractaliile politice din Periferie sunt constituite în același fel – (i) pentru o mai bună comunicare cu Periferia și (ii) pentru o mai eficientă drenare a surplusului economico-financiar de pe piața Periferiei către agentul capitalist din Metropolă.

Există o altă caracteristică a expansiunii capitalismului european ce face cazul României de astăzi și mai apăsat-asemănător cu expansiunea capitalistă a secolului al XIX-lea: cu cât elita noului fractal politic este mai coruptă, cu atât drenarea surplusului economico-financiar este mai facilă înspre agenții capitaliști ai Metropolei, aflați, ca și în trecut, sub protecția propriilor state.

Prin politica unui liberalism economic coerent pe hârtie cu principiile liberale și cu funcționarea piețelor și a relației dintre stat și piețe în Metropolă, fractalii politico-administativi ”asistați„ în construcția lor democrat-liberală de Metropola occidentală au fost obligați să se reformeze economic – de aici celebrele procese de privatizare a bogățiilor Statului Periferiei. Masca perfectă pentru acest tip de politică era consonantă cu logica liberalismului clasic – ”Statul este cel mai prost administrator”. Această ”obligație” nu trebuie înțeleasă altfel decât în termenii unei nevoi uriașe de restructurare instituțională (politică, economică, în principal) pe care o resimțeau statele ale căror societăți și-au exprimat în mod democratic pțiunea pentru aderare-integrare în Uniune. La nivelul perspectivei noastre de analiză, societățile foste comuniste au ales în mod democratic să devină Periferie a unui Întreg – Metropola occidentală, care să le asiste la o gabnică reformă instituțională în sensul democrației liberale. Prețul acestei asistențe și ”integrări” ca Periferie a fost dechiderea piețelor naționale către producia tehnologizată a Metropolei, care a distrus prin concurență (perfect susținută de teoria liberalismului economic de tip clasic) industriile naționale. Schimbul ”asistenței” oferite de Metropola occidentală pentru reforma rapidă în Periferie a fost unul strict economic și cuantificabil în procente de cpaital străin – național care susțin și activeză economia națională, precum și în câștiguri din taxe și impozite la bugetul de stat românesc, de exemplu. Faptu că profiturile obținute de capitalul străin pe piața românească sunt drenate în exterior – spre Metropolă ori în alte piețe decât economia în care s-au produs și în care dacă ar fi fost investite ar fi crescut, în cele din urmă, nivelul de trai al populației din România – nu este deloc moral. Dar, Natura nu are legi morale: fratalul creat în procesul de dezvoltare al Întregului va primi mai puțin decât Întregul-Metropola în procesul de creștere, căci resurele vor fi redistribuite în favoarea acelei părți a Întregului care controlează procesul de creștere și integrare de Periferie-fractali.

Mai mult, în momentul în cre intră în aria de expansiune a capitalului metropolitan, Periferia nu avea agent capitalist educat și, mai ales, nu avea capital privat de investit, fără a socoti că elita intelectuală românească în 1990-1996 nu era educată și nici expertă în reformarea capitalistă a economiei; capitalul privat și expertiza capitalistă se aflau în Metropolă – agenți individuali sau corporații naționale, multinaționale, chiar în structuri mixte public-privat. Periferia s-a văzut în situația respectării ”legii privatizării” și a creării de piață liberă, în care activele sunt achiziționate de capitalul străin național ori multinațional al Metropolei – de la falimentarea de industrii naționale potențial competitive, până la achiziționarea de către capitalul străin a resurselor naturale, bogății ale solului și subsolului în Periferie, contractarea de lucrări de infrastructuă uriașe ca preț de la bugetul democrației liberale românești pe car ele sub-contractează apoi în execuție firmelor românești etc..

Aceasta este etapa ”liberalismului clasic”, în care fractalul politic pe care îl creează Metropola în Periferie acționează pasiv, în pierdere pentru economia națională, pe o piață de pe care profitul este extras majoritar de agentul capitalism metropolitan și dirijat în afara economiei în care a fot produs.

Etapa ”liberalismului economic de tip clasic” a durat în secolul al XIX-lea românesc din momentul în care Metropola occidentală a început ”asistența politică” pentru crearea statului democrat-liberal român, în urma înfrângerii Imperiului rus în războiul Crimeei (1853-1856). Astfel, Congresul de Pace de la Paris (1856), urmat de Conveția de la Paris (1858) vor fi amândouă momente decisive pentru crearea de către Metropola occidentală a fractalului politic-admnistrativ românesc. Câștigul Principatelor Române prin aceste documente cu rol de sporire a puterii și influenței Metropolei în dauna celei țariste în regiunea de sud-est a Europei este evident la nivel de modernizare – mai precis, la nivel de ritm urgent al modernizării, de care lumea semi-feudală românescă ave nevoie. Clasa politică românească a forțat cadrele trasate politico-adminstrativ de Metropolă și a încălcat planul de ”asistență” administrativ-politică a acesteia în maimulte rânduri – Unirea Principatelor sub același domn în 1859 și dizolvarea Adunării Elective dominată de marii proprietari în 1864, majoritatea respingând în mod democratic toate proiectele de reformă propuse de Cuza-Kogălniceanu fiind doar două dintre aceste situații ale politicii ”faptului împlinit”. Dar, nimic din ”faptul împlinit” nu părea să intre în conflict cu interesele diferitelor state ale Metropolei – lipsa ei de reacție fiind dovada clară a acestui fapt, iar nu a unei ”înfrângeri” suferite din partea României. Metropola avea nevoie de un fractal politico-administrativ – o democrație liberală în România, ale cărei mecanisme le cunoștea și care să își deschidă piața produselor occidentale și bugetul de stat marilor lucrări de infrastructură națională – căi feroviare, în particular – capitalului industrial-financiar metropolitan. Eliminare taxelor vamale la produse industriale pe timpul domniei lui Cuza și Convențiile comerciale de mai târziu sunt astfel de exemple de cost pe care societatea Periferiei a trebuit să îl plătească pentru modernizarea politico-administrativă.

7.2. Fractalul politic se revoltă împotriva Metrolei și modifică doctrina și politica liberului schimb. Ceea ce încă nu s-a produs în România anilor 2016 din această analogie istorică pe care o încercăm aici este momentul de ripostă al fractalului Periferiei împotriva Metropolei. În anii 1880, pe fondul unei doctrine neoliberale în epocă, elita politică ripostează împotriva Metropolei printr-un program național de dezvoltare industrială și de protecție a pieței naționale împotriva produselor marfă-finită venită din Metropolă, mai ieftine și care avuseseră efectul distrugerii industriei autohtone.

Clasa politică românească a ripostat față de politica economică de perfierializare promovată de Metropolă abia prin legile economice din 1886-1887, ancorând politica ”Prin noi înșine!” într-o adevărată strategie de dezvoltare națională, asumată de conservatori și liberali, deopotrivă. Dacă analogia între cele două secvențe istorice este corectă, atunci este de presupus că după aproape 3 decenii de la căderea comunismului românesc, o nouă generație de politiceni va lucra pentru protejarea pieței națioale și pentru dezvoltarea industriei autohtone, protejarea infrastructurii și a exploatării bogățiilor solului și subsolului, după ce o parte dintre acesta au fost înstrăinate către companii naționale și multinaționale ale Metropolei. Ne referim la fenomenul ”privatizării” care, în virtutea unei rapide imitații a modelului Metroplei, cu o elită de specialiști insuficient pregătită și cu o altă parte a elitei politice corupte ori ignorante au generat o trecere a averilor statului român în proprietatea capitalului metropolitan. Pare că anume bogății și resurse strategice au fost ”privatizate” pentru obținerea de influență politică europeană înainte de aderarea României la UE.

La începutul secolului al XXI-lea, România este un fractal al Metroplei occidentale – o replică politică și administrativă a acesteia (cu imperfecțiunile de rigoare), care pierde bună parte din surplusul economic atât prin drenarea acestuia către companiile naționale și multinațioale din Metropolă, cât și prin drenarea banilor de la bugetul de stat către grupuri de interese în nenumărate situații, fără respectarea obligațiilor contractuale ale achizițiilor sau lucrărilor de infrastructură.

O a doua generație de politicieni astăzi ar trebui să genereze răspunsul de autoapărare al fractalului politic din Periferie, pare să ne spună istoria sfârșitului de secol nouăsprezece, în care guvernanții porniseră modernizarea cu ideologia economică a liberalismului clasic (1858-1888) și au încheiat secolul cu riposta neoliberal-protecționistă și de intervenție controlată a statului în dezvoltarea industriei și protecția pieței naționale.

Așa pare să ne spună istoria. Dacă interpetarea noastră legată de gramatica fractală în perspectivă comparată este corectă, atunci fractalul politico-administrativ se află economic și politic la dispoziția Metropolei timp de 3 decenii, în epocă, de la Unirea Principatelor în 1859 și pînă la încheierea Convenției vamale și de navigație cu Austro-Ungaria (1888).

(i) După 3 decenii de liberalism economic clasic, la un anume grad de maturitate în guvernare, clasa politică a României – liberali, da și conservatori – a ripostat, trecând la un comportament de protejare a economiei naționale în relația cu Metropola.

(ii) Au trecut din 1990 peste două decenii și jumătate din momentul în care Metropola a început asistența modernizării românești post-comuniste și a participat la entuziasmul național și la proiectul de construcție a fractalului politic românesc, care, economic vorbind, devenea o piață de desfacere pentru agentul capitalist occidental.

Inițiative (2015-2016) recente și mișcările de pe scena politică românească privind crearea unui partid politic ”național” puternic (un termen de care se pare că noul partid se ferește tocmai din pricina fricii de a nu fi etichetat negativ ca ”naționalist”) sugerează că ar putea începe etapa de construcție a unei riposte economice a fractalului politic împotriva Metropolei. Termenul ”naționalist” a ajuns o prezență permanentă în discursul mass media al unor noi sau viitoare partide politice începând cu vara lui 2016, mai ales. Situația merită o atenție specială: ”naționalismul” era un termen-etichetă negativă de care fugeau cu disperare partie și politicieni români încă din 1990. Începând cu vara lui 2016, au apărut inițitive de partid și mișcări care și-l asumă, încercând redefinirea lui în plan democrat european – încercarea nu este, doctrinar vorbind, lipsită de sens, căci se poate discuta despre un ”naționalism liberal” în aria doctrinelor politice, fără pasiunile fundamentalismului etnic ori rasial și fără xenofobia naționalismului extremist.

Riposta pe care istoria secolului al XIX-lea ne învață că o clasă politică a Periferiei o va oferi Metropolei este definită strict economic: nici în anii 1880, nici astăzi, clasa politică românească nu condamna ori respinge dimensiunea politico-administrativă a fractalului reprezentat de România. Riposta se referă astăzi la echilibrarea distribuirii surplusului economic românesc, protecția pieței naționale și industrializare, păstrând caracteristicile democrației liberale și libertățile câștigate după 1989.

Apariția și activismul pre-electoral de tip național/naționalist asumat al unor noi partide politice pe scena electorală românească – ”Alianța Noastră”, cu o ideologie încă în construcție pe nișa electorală ”națională” sugerează că este posibilă aceeași politică de ripostă a Periferiei la presiunile metropolitane care au transformat economia românească în piață de desfacere, în care capitalul românesc este de cel mult 30%. Analize economice arată că la începutul primului război mondial, structura capitalului în economia românească era aproximativ 60% capital străin (industria petrolieră, în special) / 40% capital românesc. Politica de dezvoltare industrială ”Prin noi înșine” lansată și dezvoltată atât de guvernările liberale, cât și de cele conservatoare, apoi țărăniste au generat în preajma celui de-al doilea război mondial o inversare a raporturilor în procentele de capital din economie: 60% capital românesc / 40% capital străin.

Ne putem aștepta la o ciclicitate istorică în atitudinea economică a clasei politice românești în relația cu Metropola?

Suntem în apropierea unui ciclu nou din politica națională și programul de dezvoltare al anilor 1880-1890, cu o strategie politică la care să participe toate partidele și forțele politice și adaptată la condițiile mileniului trei?

Este încă prea devreme pentru a da un răspuns răspicat. Mișcările de dnainte de alegerile parlamentare de la sfârșitul anului 2016 ar sugera că există o probabilitate rezonabilă de reluare a ”ciclului ripostei” Periferiei față de Metropola occidentală din anii 1880-1890.

În ceea ce privește analiza noastră, încercăm să explicăm istoria europeană a ideii liberale în secolul al XIX-lea din această perspectivă a logicii fractale, în care Metropola își creează fractalul politic în Periferie tocmai pentru a administra mai eficient și în interesul ei piața economică și bugetul de stat al noului fractal politic de tip liberal democrat. Nu iubirea aproapelui ori dorința de a răspândi ideile lui Adam Smith, J. Bentham au adus vasele comerciale englezești la gurile Dunării după căderea monopolului otoman asupra comerțului Principatelor Române (1829), ci dorința de Profit. După cum nu dragostea nelimitată față de liderii politici ai marilor puteri europene occidentale ori față de muzeele și clădirile ministeriale din Metropolă au mobilizat o generație de intelectuali români educați în Occident să lupte cu prețul vieții pentru drepturi și libertăți și o organizare politică pe care o văzuseră în Metropolă, ci nevoia stringentă de modernizare autohtonă, în ambele Principate române. Cei mai mulți dintre revoluționarii de la 1848 care cereau drepturi pentru Popor și stat democratic au activat în societăți secrete în ultimii 10 ani dinainte de revoluție, care își propuneau o acțiune politică specială, ce i-a ținut împreună și i-a stimulat să lupte, chiar riscând arestarea pentru ”complot împotriva statului”: Unirea tuturor românilor într-o singură Țară, pe legea istorică a Națiunii române.

În termenii analizei noastre, fractalul politic de tipul democrației liberale al Metropolei reprezenta cel mai adecvat răspuns la această nevoie de modernizare politică și de împlinire a idealului național pentru generația de la 1848. Procesul a fost eficient și durabil, am adăuga noi, pentru că el s-a desfășurat în cadrele unei legi economice de expansiune a capitalismului, care reproduce o Lege a Naturii: Legea fractală.

Vrem să ilustrăm în continuare evoluția ideii liberale în perspectivă politică, economică, administrativă, în sensul ei de proces în care Metropola occidentală își creează fractali politico-administrativi pentru a gestiona mai eficient piața noilor societăți ”integrate”, resursele și bugetul statelor pe care le introduce în propria-i Periferie.

Acesta este Scopul lucrării.

Înainte de a trece la metodologie și analiza propriu-zisă propunem să facem cunoștință cu personajele principale ale celor patru părți în care am structurat cercetarea noastră – Metropola și Periferia, precum și cu tipul de relații care se dezvoltă între ele: România, de exemplu, este o Periferie.

Sine ira et studio.

Ca să existe Periferia, trebuie să existe și o Metropolă.

Presupoziția noastră este că, dincolo de legile social-politice și economice, de ideile și mecanismele care explică istoria capitalismului european desfășurată în tandem cu istoria democrațiilor liberale în secolul al XIX-lea există o Lege a Naturii – care susține o întreagă ”gramatică fractală” a lumii social-politice.

Pentru această secțiune întemeietoare – teorie, sistem conceptual, metodă – formulăm trei ÎNTREBĂRI DE CERCETARE care sunt conectate cu teoria fractală.

1.) ÎNTREBAREA GENERALĂ DE CERCETARE – Legea fractală a Naturii și procese de evoluție, creștere, dezvoltare în istoria umanității.

În ce măsură Legea fractală a Naturii, descoperită inițial prin teorii matematice se regăsește ca exercițiu de auto-similaritate în istoria social-politică și economică a Europei în secolul al XIX-lea?

2. ÎNTREBĂRI DE CERCETARE DERIVATE – Legea Naturală a expansiunii capitalismului și a istoriei ideii liberale în Europa.

2.1. În ce măsură fenomenul european al modernizării din Periferia de sud-est a Europei – Rusia, România, Turcia (1822-1938) poate fi înțeles ca expansiune a capitalismului Metroplei occidentale în baza unei legi a auto-similarității?

2.2. Poate fi istoria ideii liberale în Europa (1822-1927) citită ca parte a expansiunii capitaliste ”naturale” a Metropolei occidentale prin crearea de democrații liberale ca fractali politici în Periferia Europei?

Această din urmă întrebare de cercetare este cea mai aplicată dintre întrebările prin care chestionăm universul social-politic și economic de analizat în lucrarea noastră.

Presupozițiile care stau între Întrebările de cercetare și Ipoteza de lucru pe care o vom urmări se referă la legea auto-similarităii descoperită de geometria neeuclidiană și apoi identificată în Natură, sunt de rangul unor enunțuri generale intuitive care stabilesc un cadru de cunoștințe în interiorul căruia se formulează ipoteza de lucru.

Curba lui Koch – primele 2 etape ale eliminării treimii din mijloc a segmentului de dreaptă AB și reorientaea către un alt triunghi echilateral a segmentelor marginale din Întregul segment de dreapta anterior.

Aceste presupoziții se referă la fenomene și procese naturale din univesul lumii vii, pe de o parte, la fenomene și procese sociale specific biologicului uman, credem noi, pe de altă parte.

De exemplu, este asumat ca adevărat enunțul de tipul:

1. O ferigă/un copac sunt ființe vii care cresc – se dezvoltă printr-un exercițiu natural de auto-similaritate, prin care Întregul se regăsește în fiecare dintre Părțile lui la altă scală.

Feriga – fiecare frunză a ferigii reproduce Întregul.

Copacul – cel mai comun exercițiu de auto-simlaritate al Naturii.

2. Crearea unui nou roi de albine prin emigrarea mătcii este parte a unor procese de creștere și dezvoltare întemeiate pe Legea Naturală a auto-similarității.

Roiul nou de albine este un ”export de similaritate” din Roiul – mamă.

Sistemul vaselor capilare – parte a sistemului circulator, care este dezvoltat pe același exercițiu al auto-similarității pe măsura creșterii organsmului uman.

3. Sistemul vaselor capilare pentru organismele superioare este constuit printr-un exercițiu de auto-similaritate în raport cu Întregul sistemului circulator.

4. Oamenii folosesc în mod obișnuit, fie că sunt conștienți sau nu, o logică fractală în fabricarea anumitor lucruri – obiecte de artă ori arhitectură, broderii pe piese de vestimentație populară.

Exemple de artă fractală.

A

5. Legea fractală ca lege a socialului animal. Relațiile sociale la nivel animal se întemeiază pe un execițiu de imitație, evenimentele de inovație-abatere de la imitația socială fiind rare în istoria unei comunități sociale.

6. Legea fractală ca lege a socialului uman. Relațiile sociale la nivel uman (interacțiuni inter și intra-comunitare) se întemeiază pe un execițiu de imitație, evenimentele de inovație-abatere de la imitația socială fiind rare în istoria comunităților umane.

7. Comunitățile de imigranți. Atunci când au emigrat în Statele Unite ale Americii, comunitățile de imigranți italieni, irlandezi, scoțieni, polonezi, ruși, români etc. sunt replici ”naturale” ale comunităților din țara de emigrație.

8. Auto-similaritatea ca proces de dezvoltare organizațională. Atunci când o organizație ori o instituție umană vrea să se dezvolte, ea își va crea replici mai mici, similare cu Întregul care se extinde.

9. Auto-similaritatea și dezvoltarea partidelor politice. Un partid politic se extinde creându-și replici asemănătoare Întregului în fiecare din noile structuri teritoriale prin care se extinde.

10. Căutarea producerii similarului ca scop al oricărui act de influență socială. În actele noastre de comunicare (a comunica=a influența) umărim să producem în înțelegerea Receptorului un act intelectual cu un grad cât mai apropiat de similitudine în raport cu definirea/înțelegerea mesajul pe care vrem să îl transmitem.

11. Când ne adresăm unui public, încercăm să producem similarul în definiția/înțelegerea/explicarea unei situații. În acțiunea de a vă influența, această carte are ca scop producerea unor semnificații în mințile Dumneavoastră, care să fie cât mai apropiate de cele care există în mesajul cărții cu privire la expansiunea capitalistă și istoria ideii liberale în Europa.

Dacă veți înțelege altceva decât am intenționat ori dacă nu sunteți de acord cu propunerea noastră nu înseamnă că ați negat legea auto-similarități în comunicarea umană.

(i) Dintr-o perspectivă mai generală, atunci când scriem o carte, înseamnă că avem un anume adevăr sau idee de comunicat Cititorului/ei, așteptându-ne să găsim un nivel de înțelegere-acceptare a acesteia (săi zicem ”simili-receptare”) cât mai apropiat de al nostru. A scrie o carte în care nu îți propui să convingi pe nimeni de nimic – să nu creezi orizonturi relativ apropiate (similare) de receptare este un non sens. Mai precis, faptul că nu veți fi de acord cu ideile din cartea de față nu înseamnă că tocmai ați negat legea auto-similarității în relațiile sociale. Noi o folosim pentru a genera ”simili-receptări” din partea Dumneavoastră – și sperăm să vă convingem că logica fractală are sens în interpretarea modernizării României, în perioada decupată în prezenta lucrare între 1822-1927. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte, dorim să demonstrăm că a vorbi despre modernizarea societății românești fără a apela la sincronizarea sau imitația Apusului, la formele fără fond, este la fel de util în sensul înțelegerii fenomenului de analizat. Mai mult, metodologii și teorii diferite concură la mai buna înțelegere a unuia și aceluiași fenomen social-politic.

(ii) Nu dorim să facem din Legea fractală o Lege Universală a Naturii și, cu atât mai puțin a istoriei social-politice și economice a umanității.

Ceea ce urmărim este să semnalăm că unele procese de modernizare societală ori de creștere instituțională (NATO, UE), pot fi explicate și lecturate prin intermediul unei legi naturale simple. Natura nu cunoaște și nu acceptă lucrurile complicate, așa cum Legea Naturală, oricare ar fi ea și în oricare domeniu, nu implică și nu respectă nici un cod moral: o ființă ori o comunitate, o structură vie trăiește și se dezvoltă în acord cu Legea selecției naturale.

Capitolul II. Teoria științelor social-politice și metodologia-suport pentru analiza dinamicii ideii liberale în Periferia sud-est europeană

Patru sunt nivelele pe care se construiește modelul teoretic de analiză a ideii liberale în Periferia de sud-est a Europei, pe care ni-l putem reprezenta în imaginea unei piramide construite de jos în sus, pe criteriul gradului de generalitate al fiecărui ”etaj” al piramidei.

(i) Astfel, Nivelul întâi este reprezentat de cadrele teoretice generale ale logicii fractale prin care ilustrăm expansiunea capitalismului occidental spre spațiul de sud-est al Europei și care dau seamă de o logică social-politică și economică pe care o regăsim și în Natură.

(ii) Pe al doilea nivel al modelului teoretic se află teoria sistemului mondial modern (F. Braudel, Imm. Wallerstein), care lansează o relație economică de dependență între Metropolă și Periferie, democrațiile liberale din Periferie fiind, în acord cu gramatica fractală enunțată la (i), fractali politici ai Metropolei care execută în epocă două funcții importante: a.) sunt opțiunea cea mai eficientă de modernizare politico-administativă a Periferiei care, ca un ”fond fără formă”, își caută cu asiduitate formula de organizare politică și administrativ teriorială care să i se potrivească; b.) acest fractal politic execută funcția celei mai eficiente forme de comunicare instituțională cu Metropola pentru asigurarea procesului de ”periferializare”, în sens de transformare a Periferiei în suburbie metropolitană, cu rol de piață economică de desfacere în schimburile economice internaționale pe care Metropola își trimite mărfurile-produse finite și de pe care preia materii prime la un preț foarte avantajos, cu o rată de schimb de aproximativ 10/1.

(iii) Al treilea palier al modelului de cercetare este reprezentat de teoriile politice – analizele de filosofie politică și științe politice ale lui R. A. Dahl referitoare la dinamica ”poliarhiilor” în secolele XIX-XX, alături de teoria ”valurilor democratizării” propusă de S.P. Huntington. Deși nu a fost parte ale acestei analize, credem că spațiul românesc cu regimul politic de după 1866, în ciuda imperfecțiunilor inerente ale unei formule democrat liberale de împrumut aflată în prima ei perioadă de funcționare în Periferie, poate fi gândit ca parte din procesul internațional de democratizare al ”fluxului primului val” (1830-1914) – așa cum în perioada interbelică – după anii 1930, regimul politic românesc participă la ”refluxul primului val de democratizare” la nivel mondial.

Lucrarea de față se oprește la sfârșitul secolului al XIX-lea, când fractalul politic al Metropolei creat în Periferia românească ripostează și modifică dimensiuna economică a ideologiei liberale care susținea procesul de guvernare, de la libelarlismul clasic la neoliberalism.

Legile electorale succesive, modificările Constituției de la 1866, doctrina neoliberală – Ștefan Zeletin, în special, și dezbaterile, provocările și pozițiile altor doctrine politice românești în epocă față de neoliberalism, precum și caracteristicile generale ale liberalismului românesc sunt parte a unei lucrări viitoare.

În prezenta lucrare – Partea I – vom urmări, în special, etapa de racordare politico-economică și administrativă a României la structurile Metropolei occidentale – etapa în care se construiește în Periferie fractalul politico-administrativ al Metropolei.

Acest „secol al ideii liberale în România” începe cu primele ei forme (exclusiv teoretice) de manifestare din Proiectul constituțional propus de boierii cărvunari „cetitori de carte” la 1822 și se încheie cu doctrina neoliberală românească închegată, pe care o definitivează Ștefan Zeletin în lucrarea Neoliberalismul (1927).

Analiza secolului de liberalism românesc (1822-1927) în cadrul mai larg al liberalismului zonei în secolul al XIX-lea pleacă de la o serie de întrebări de cercetare cărora am încercat să le găsim răspunsuri la intersecția sociologiei politice cu istoria ideilor politice, filosofia politică, istoria, știința politică și matematica. Este vorba deci despre o strategie de analiză interdisciplinară, ce vrea să se construiască în spațiul unui model integrat de cercetare.

Unsprezece sunt întrebările care lansează analiza privind secolul de liberalism românesc în particular și participarea Periferiei sistemului mondial modern (Turcia, Rusia, Romania) la evoluția ideii liberale occidentale. Ele se întemeiază pe presupoziția potrivit căreia în acest spațiu al sud-estului european se poate vorbi despre liberalism în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ca urmare a unui proces de difuziune cultural-ideologică dinspre țări ale Vestului către țările din marginea de sud-est a Europei. Aici nu pare a mai fi nimic de demonstrat – istoricii și sociologi, politologi și filosofi ai politicului, constituționaliști, care au lucrat pe secolul nouăsprezece românesc, așa cum se va vedea, au semnalat asemănările izbitoare – aproape copiere – ale Proclamației de la Islaz din Revoluția de la 1848 în Țara Românească după Declarații ale Drepturilor Omului din Revoluția franceză, alături de Constituția de la 1866 și procesul de lărgire progresivă a segmentelor de alegători prin legi electorale stau toate dovadă pentru participarea acestui spațiu european la istoria ideii liberale.

Pe de altă parte, (i) curentul occidentalist din Rusia țaristă, concurent de la 1830 și până imediat după Revoluția europeană de la 1848 cu cel slavofil, precum și (ii) politicile de modernizare ale Turciei după căderea regimului sultanic în 1919-1923 stau împreună ca tot atâtea momente ale sincronizării acestei părți a Periferiei sistemului mondial modern cu valorile politice ale Occidentului, sau ale încercării eșuate de sincronizare în Periferia spațiului rus. Căci, lucrarea de față nu este altceva decât o căutare a mecanismelor, etapelor și fondului procesului de asimilare a modelului liberal al Metropolei în țările Suburbiei europene.

În al treilea rând, cercetarea noastră urmărește să identifice modul în care spațiile Periferiei au răspuns la provocarea modelului liberal atât de irezistibil în epocă. Nu avem motive să credem că numai dorința și gândul de Bine pentru Popor ar fi presat clasa marilor proprietari – centri ai unor lumi semi-feudale – să adopte drepturi și libertăți individuale și formule parlamentare de tip liberal. Fascinația modelului liberal – pentru partea occidentalistă a elitei Periferiei ni se pare explicabilă prin intuiții rareori exprimate rațional și explicit cu privire la utilitatea și eficacitatea modelului administrativ și de organizare a Statului. Statul liberal era eficient, mai eficient decât modelele feudale, care frânau o lume și altă matrice novatoare pentru viața socială, economică și culturală. O presiune a socialului și economicului – nevoia de schimb internațional, circulația de idei și opere politice, bursele de studiu care duc fiii de boier în Europa de vest și apoi în Germania, spre mjlocul secolului al XIX-lea, precum și interesele Metropolei de a căuta Suburbii cu care să schimbe mărfuri finite contra materii prime ieftine – toate acestea sunt elemente ale presiunii modelului liberal în epocă. Idealismul revoluționar și dorința unora dintre fiii de boier întorși acasă, studiile și rezultatele cursurilor la care au participat cu privire la eficiența economică și nevoia de Economie politică liberală despre care au învățat în stăinătate sunt alte componente ale acestei presiuni uriașe în Periferie pentru modernizare. Iar modelul liberal al modernizării era cel mai ofertant în epocă. Funcționarea lui în aria Metropolei era dovada efectivă pentru elita politică și intelectuală a vremii că nu poate exista altă cale de reorganizare a societății.

Modelul liberal mai avea un avantaj: putea fi modificat. Nu era nevoie să devii în două luni Belgia, dar puteai prelua Constituția Belgiei și să o adaptezi, să o modifici acolo unde interesele clasei de mari proprietari de pământ intrau fundamental în coliziune cu valorile liberale.

Ariile Periferiei Europei la care ne referim au reacționat diferit la presiunea modelului liberal în epocă. Una dintre ele – spațiul imperial rus a refuzat-o după o tatonare de aproximativ 2-3 decenii – valorile liberale s-au convertit în sisteme de idei și ideologii colectiviste în zona curentului narodnicist și slavofil, din occidentalismul unei părți a intelighentiei nemairămânând nimic după 1850-1860: căutarea spiritului rusesc autentic în spațiul rural, glorificarea Rusiei ca salvatoare a Europei, ori anarhismul, alături de aripa teroristă a narodnicismului au șters orice urmă de idee liberală în spațiul Rusiei țariste.

Turcia și România însă au participat clar la dinamica ideii liberale, împrumutând, adaptând, selectând, modificând idei și valori politice și instituționale de tip liberal într-o fascinantă presiune de ”ardere a etapelor”. Turcia republicană nu a avut doctrină economciă liberală. Attaturk era permanent urmărit de opoziția tradiționaliștilor la schimbările inimaginabile făcute în doar două decenii, în care a ”ars” secolele de evoluție înregistrate de modelul liberal în Occident.

În cest cadru general formulăm cele 11 întrebări de cercetare anunțate anterior, care au provocat linii de lectură, analiză și construcție teoretico-metodologică.

Cum și, mai ales, când putem spune că a apărut ideea de libertate individuală în spațiul românesc, în Rusia și Turcia?

Este ea o creație națională sau rezultatul unui împrumut social-politic din Europa de vest?

Cum și în ce condiții ideea de libertate a devenit parte a proiectelor instituționale în Periferia Europei?

Au existat politici guvernamentale și legislative în Periferia Europei care și-au asumat explicit ca temei ideea sau doctrina liberală?

Care au fost formele și dinamica acestei idei liberale în ipostazele ei închegate, care să susțină drepturi și libertăți politice însoțite de o legislație de garantare și protecție a drepturilor și libertăților individuale în România, Rusia, Turcia?

Unde se află în Periferie Statul în construcția liberală în raport cu societatea, individul, economia și care este diferența – dacă există vreuna – față proiectul liberal al țărilor din Vestul european?

Putem discuta despre libertăți și liberalism în Periferia Europei în aceiași termeni în care discutăm despre liberalismul occidental în epocă?

Este nevoie de o redefinire a conceptului „liberalism” ca să putem opera cu el deopotrivă în Centrul Sistemului Mondial Modern (SUA, Europa de vest) și în Periferia acestuia (Europa de sud est, în particular)?

În ce măsură se poate vorbi în Periferia Europei (Turcia) despre politici care ar putea fi numite „liberale” în condițiile în care ele îndeplinesc condiții de neacceptat pentru liberalismul occidental: (1) sunt create de Stat, (2) în societate există un singur partid politic, (3) el este dependent de liderul charismatic, (4) promovează dreptul universal la vot (în condiții de dominație a sufragiului universal masculin în epocă) și face primul pas în acest sens prin acordarea dreptului de vot femeilor pentru alegerile locale?

Care sunt formele și ritmurile în care Periferia Europei se sincronizeză cu Metropola occidenală în participarea la evoluța ideii liberale?

În ce fel diferitele arii geopolitice și culturale periferice – România, Rusia țaristă, Turcia, au răspuns la provocarea ideei liberale ca suport pentru modernizarea Statului și a societății?

Exercițiul de întemeiere propus mai sus nu epuizează, desigur, nici categoriile și nici numărul de întrebări pe care le generează o abordare a liberalismului în relația Centru – Periferie din interiorul sistemului mondial modern.

Dimensiunea teoretică și Ipoteza generală construită sub logica de tip fractal

Natura și conținutul întrebărilor sugerează deja o anume metodo-logică de abordare cu privire la cadrele disciplinare ale cercetării: istoria socială, economică și politică oferă datele coerente și verificabile ale interpretării în cadre ale filosofiei, științei și sociologiei politice și matematicii. Teorii sociologice și ale științei politice (Imm. Wallerstein, R. Dahl, S.P. Huntington) care se referă la dinamica democrației și a schimburilor economice la nivel mondial în perioada analizată vor oferi harta internațională a procesului, în interiorul căreia vom urmări dinamica ideii liberale în periferia Europei și în permanentă comparație cu modele de evoluție ale spațiului occidental, dinspre care Periferia împrumută și adaptează valori, idei, practici, sisteme instituționale și legislative de tip liberal.

Teoria integratoare a acestei secțiuni teoretice, sub care operează toate celelate teorii, este cea referitoare la logica fractală a fenomenului de racordare a spațiului Periferiei la Centrul sistemului mondial modern: sub regula exercițiului de auto-similaritate specific geometriei fractale, Periferia româno-turcă a Metropolei occidentale se constituie ca o replică politică a Centrului occidental – un fractal politic generat de participarea la modelul statal și economic de tip liberal.

Ipoteza integratoare a modelului de analiză este reprezentată de chiar această relație Centru-Periferie, în care Metropola generează fractali – subdiviziuni în care se regăsesc, la altă scală, mecanismele ei interne de construcție politică, administrativă și economică.

Încă mai clar, elitele intelectuale și politice românești și turce participă la dinamica ideii liberale în epoci diferite, dar în aceeași ipostază de agent modernizator care construiește în logcă fractală imagini ale Metropolei la nivel politic, în formula democrațiilor liberale.

O ipoteză derivată din această ipoteză integratoare de lucru se referă la revolta Periferiei românești împotriva fractalului politic și economic al Metropolei, din pricini clare de dezavantaj economic generat de principiul liberului schimb promovat de suportul ideologic economic al fractalului politic. Periferia devenise un fractal al Metropolei la nive politic și administrativ, dar agentul modernizator împrumutase și dimensiunea economică în procesul de fractalizare – or, piața națională neprotejată de taxe vamale și non-intervenția Statului în dezvoltarea industrială generau o dependență pe termen lung a Periferiei de Metopolă și o șansă sigură la suburbializare.

De aici ipoteza ripostei Periferiei: agentul politic și economiștii români ai celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea falsifică dimensiunea economică a fractalului Metropolei și construiesc o nouă doctrină economică în care statul devine agent modernizator economic, sprijinitor al pieței naționale prin taxe vamale și investiții ori facilități pentru dezvoltarea industriei naționale. Acesta este sensul în care interpretăm politica liberală de stat și doctrina neoliberală a anilor 1880: Revolta agentului modernizator liberal al fractalului politic împotriva suportului economic liberal clasic, prin care Metropola prelua surplusul economic al societății românești prin rata de schimb dezavantajoasă produse mărfuri-finite contra materie primă și exploatări ale subsolului. Schimbul de neechivalenți calculat în epocă de Dionisie Pop Marțian în 1863 era de 10/1 tone de produs în avantajul Metropolei.

Pentru spațiul românesc al Periferiei europene, perioada 1822-1927 este considerată în lucrarea de față drept un model exemplar pentru evoluția reușită prin mecanisme împrumut și redefinire prin asimilare adaptativă a liberalismului într-una dintre țările Periferiei sistemului mondial modern. Analiza noastră dă seamă de refuzul societății românești de a încorpora ideea liberală în formula ei clasică, în speță, dimensiunea economică a acestuia, ale cărei fundamente se regăsesc în lucrarea lui Adam Smith, Avuția națiunilor (1776). După o perioadă de „liberalism clasic” teoretic și economic-aplicativ la nivel de politică guvernamentală (aprox. 1858-1888), ideea liberală începe o metamorfoză generată de nevoia de adaptare la spațiul Periferiei, care va crea neo-liberalismul. Generația liberalilor clasici (I. Ghica, N. Șuțu, I. Strat) va fi înlocuită de o generație cu opțiuni teoretice și de guvernare diferite în ceea ce privește fundamentul de practică economică al liberalismului: liberschimbismul teoriei clasice liberale va fi înlocuit cu liberalismul protecționist, centrat pe ideea de construcție a unei economii naționale industrializate, care să concureze de la egal la egal pe piața schimburilor internaționale de mărfuri.

Gândind evoluția teoretică și practică a liberalismului periferic românesc prin “generații de liberali”, vom urmări deci să scoatem în evidență evoluția ideii liberale dinspre încercări teoretice și politici definite în sfera liberalismul clasic de tip occidental, înspre sisteme teoretic-doctrinare dublate de politici publice de tip neo-liberal, ca doctrină și politică economică specifică logicii de construcție și structurii societăților din Periferia sistemului mondial modern.

La un alt nivel, sub ipoteza integratoare a fractalului politico-economic creat de Metropolă în Suburbie, avansăm ipoteza de lucru referitoare la o pluralitate a liberalismelor, o varietate determinată de structuri culturale, organizaționale, economice și social-politice ale agenților care participă la asimilarea și difuziunea ideilor de tip liberal. Liberalismul britanic nu se suprapune cu cel francez, liberalismul de tip german diferă de amîndouă, iar liberalismul românesc și liberalismul turc – în cazul în care reușim să demonstrăm apartenența la gen a acestor două specii ale liberalismului – dau seamă de axe de construcție doctrinară și politici concrete foarte diferite de cele ale Europei de vest.

Dat fiind cadrul teoretic geo-politic și economic deja sugerat de teoria Centru-Periferie este lesne de intuit că analiza se va purta în perspectivă comparativă, pe temeiul unei metodologii care țintește stabilirea de tipuri de liberalism, ce vor să strângă eterogenul prin asemănări, semnalând diferențe relevante ale Periferiei, în raport cu spațiul instituțional-doctrinar relativ omogen și „nucleul occidental” al liberalismului.

Având o astfel de logică teoretică, liberalismul românesc va fi analizat ca o formă anume de import teoretic și doctrinar, ce operează practic-aplicativ și se dezvoltă într-un spațiu geo-politic și cultural diferit de cel din care a fost importată.

Un prim pas legat de metodologia analizei poate fi deja formulat printr-o distincție fondatoare de ipoteză de lucru: „liberalismul” este tratat în formele instituționale și construcțiile doctrinare specifice, ca rezultat al unui proces de difuziune social-politică dinspre Centrul sistemului, către Periferia sud-est europeană.

Distrincția fundamentală a analizei este legată deci de un „Liberalism al Centrului” și un „Liberalism al Periferiei” sistemului mondial modern. Periferia sistemului (Europa de sud-est, aici) împrumută idei și practici instituționale pe care le reconfigurează și adaptează la condiții naționale, astfel încât, de exemplu, liberalismul occidental al „totalei libertăți de schimb economic” se va converti în Periferie în neoliberalism. După o scurtă perioadă în care acceptă „liberschimbismul” (I. Ghica, N. Șuțu, I. Strat), elita intelectuală și politică românească redefinește rolul Statului și al pieței naționale în schimburile economice, adaptând și amendând libertatea totală a schimbului economic internațional cu nevoile și interesele dezvoltării economiei naționale prin politici protecționiste la graniță.

1. Structura cercetării – linii de analiză istorică

Urmărirea obiectivului fundamental referitor la dinamica ideii de libertate în spațiul românesc (1822 – 1930) se realizează pe trei linii distincte.

I. Prima linie de analiză este cea doctrinar-ideologică. Sub acest aspect, analiza ideii de libertate își propune să urmărească închegarea doctrinar-ideologică a valorilor liberale în construcții teoretice de tip social-politic și economic în spațiul Europei occidentale și în spațiul Periferiei sistemului mondial modern. Acest din urmă spațiu de analiză a mișcării ideii liberale va fi reprezentat de două imperii – Imperiul otoman și Imperiul țarist, pe de o parte, spațiul românesc în calitate de civilizație subordonată în dezvoltarea ei unor suprastructuri imperiale, pe de altă parte. Așa cum se va observa, dinamica ideii de libertate va avea aici formule total diferite de manifestare, în raport cu cea oferită de spațiul de emergență al liberalismului, identificat cu zona Europei de Vest – Centrul sistemului mondial modern. De exemplu, societățile Periferiei sistemului mondial vor atinge în mod necesar, am putea zice, etapa liberalismul intervenționist cerut de principii ale dezvoltării pieței naționale în epocă. Doctrina liberală în formula ei clasică va fi înlocuită cu doctrina neoliberală, politicile concrete ale guvernămintelor liberale fiind devansate de dezbateri teoretice, care propun abandonarea ideii laissez-faire, laissez-passer, fundamentală pentru liberalismul clasic smithian. Intelectualii români propun după anii 1860 proiecte în favoarea unei politici strategice de protecție a pieței naționale, în fața produselor industriale mai ieftine, ale producției de serie, exportate de societățile mai dezvoltate tehnologic din Centrul sistemului mondial modern (Anglia, Franța, SUA).

II. A doua linie de analiză este cea a structurilor de tip instituțional. Dimensiunea instituțională răspunde, metodologic vorbind, nevoii de completare a analizei de doctrină/ideologie cu analiza modului în care s-a făcut absorbția societală a ideilor liberale la nivelul instituțiilor politico-economice concrete. Urmărind o astfel de dinamică instituțională a liberalismului, am observat că cele două spații supuse analizei – spațiul identificat cu “Centrul sistemului mondial modern”, spațiul “Periferiei” și al “Semiperiferiei” (F.Braudel, Imm. Wallerstein) au încorporat în formule diferite ideile și valorile de tip liberal. În ce constă această diferență?

Înainte, de toate, am vrea să precizăm semnificaia Semiperifeirei – de exemplu, Germania este Semiperiferie până în momentul în care ajunge o țară industrializată în urma a trei decenii de dezvoltare industrială prin potecția pieței naționale. O Semiperiferie este, semnalează Radu Baltasiu, o zonă

” (…) din care apar viitoare centre ale sistemului. Poziția societăților în ierarhia sistemului mondial depinde în măsură foarte mare, dincolo de conjunctura istorică, de gradul de inteligență politică și de moralitate a elitelor, adică de măsura în care acestea stau în raporturi echivalente, compensatorii cu restul societății sau sunt un corp parazit (Eminescu, teoria compensației). Sistemele politice politicianiste (Motru), oligarhice și dominate de false elite (Manoilescu) sau cele numite demagogice și construite de păturile superpose (Eminescu) sunt principalele răspunzătoare de periferializarea societăților.”

Eterogenitatea formulelor liberale la nivelele doctrinar-ideologic, al politicilor guvernamentale și al instituțiilor politice are, totuși, un trunchi comun, în baza căruia devine posibilă acceptarea sintagmei fundaționiste de “mișcare a ideii de libertate” (“mișcare a ideii liberale”). Modelul concret care unifică “liberalismele” se regăsește într-o seamă de factori comuni ce sunt identificați în valori ale liberalismului politic, chiar dacă gradul în care acestea au funcționat în diferite spații geo-politice nu a fost întotdeauna același:

1. reprezentativitate și guvernare prin delegarea de putere dinspre alegători, către cei aleși să gestioneze resursele societății;

2. separația puterilor în stat și organizarea statului pe principiul separației dintre spațiul public și spațiul privat, spațiul religios și spațiul puterii temporale, prin care conceptul de “ordine publică” înlocuiește conceptul de “ordine moral-creștină”;

3. participare politică prin alegerea periodică a guvernanților constituiți într-o elită a puterii, care se schimbă în funcție de opțiuni ale segmentelor sociale implicate în desemnarea guvernanților prin votul de tip censitar sau universal;

4. stabilirea unei ierarhii instituționale în stat, care funcționează independent de dreptul canonic și dreptul seniorial, în cadrul unei legislații ce se elaborează sub procesul de con-stituire a statului printr-o Lege fundamentală – Constituția;

5. asigurarea de drepturi individuale fundamentale prin intermediul unei legislații corespunzătoare, întemeiate pe principiile dreptului natural sau derivate din doctrina dreptului natural (dreptul la viață, dreptul la a deține proprietate și garantarea acesteia, libertatea persoanei în diferitele ei formule – politică, juridică și garantarea acesteia, etc.).

Două observații pe care le face Cristian Preda în lucrarea Tranziție, liberalism și națiune (2001), sunt de un interes special în momentul acestei definiții ”esențializante” a liberalismului, pentru care am optat, sub rațiuni de utilizare a temenului pentru dinamica ideii liberale în secolul al XIX-lea european.

Înainte de toate, admitem faptul că ”Liberal e un nume manipulat.”, termenul fiind folosit de cele mai diverse orientări, ba, chiar în situații și cu referire la regimuri politice și comportamente asociate cu totalitarismul comunist, care nu are nici o legătură cu structura acestei doctrine sau curent de gândire.

A doua observație a lui C. Preda se referă la relația unitate-diversitate a doctrinei și opțiunii liberale, acesta sesizând că ”imensul Text liberal” este foarte dificil de prins în definiții sau în proiecte de ”armonizare”, datorită diversității și diferitelor ”variante” organiciste, pozitiviste, antipozitiviste ori constructiviste, care au apărut în dinamica doctrine și practicii liberale:

”Nu există, de fapt, o ortodoxie liberală, tocmai datorită acestei imense diversități ce ține de tradiție. Cele mai închegate tentative de armonizare a acestor elemente se regăsesc, în opinia mea, în operele lui Friedrich Hayek și John Rawls. Primul e autor instalat critic în tradiția economist a lui Smith și în cea orgnaicistă a lui Hume, doctrina sa având de asemenea o componentă antiutilitaristă ce îl are în vedere, ca adversar principal, pe J. Stuart Mill. Rawls e, în schimb, cel mai important contractualist de azi, un discipol întârziat al ui Kant, situat și el într-o perspectivă antiutilitaristă ce îl are în vedere ca adversar principal pe Sidgwick.”

Pentru secolul al XIX-lea, pe care se poartă analiza noastră este foarte greu de operat cu o definiție de început de mileniu trei, însă. De altfel, păstrând această idee a diversității, în epocă, diversitatea ”liberalismelor” este semnifcaitv mai mică decât după al doilea război mondial, pe de o parte, pe de altă parte exigențele practice ale doctrinei nefiind asumate de guvernările și regimurile politice reale decât parțial în epocă – ex. votul universal este doar masculine în secolul al XIX-lea (excetând Australia și Noua Zeelandă spre sfârșitul secolului), așa cum ne putem închipui că forța de supraveghere a politicului și a structurilor sale de către sociaetatea civilă era mult mai mică în secolul al XIX-lea decât în secolul XXI.

În fapt, am realizat, metodologic, aceeași ”esențializare” cu scopul de a face termenul operațional. E adevărat, pentru context și epoci diferite, prin criterii de definire diferite precum și prin perspective de lucru diferite – noi am optat pentru o ”sociologie a doctrinei liberale”, apelând la mecanisme și valori operaționale în doctrină, pe când C. Preda operează dintr-o perspectivă filosofică și pentru o altă epocă decât secolul al XIX-lea.

III. A treia linie de analiză a studiului nostru este cea a practicilor politice concrete pe care și le-au asumat diferite guvernări liberale în spațiul românesc, de-a lungul secolului de liberalism cuprins între 1822-1930. Această dimensiune analitică vrea să dea seamă de reforme legislative și acțiuni guvernamentale privite în dinamica lor specifică ce urmărește, în mare, mișcarea ideii liberale la nivel doctrinar-ideologic. O astfel de analiză a dinamicii ideii liberale în spațiul românesc este realizată prin referire la situații specifice ale politicii guvernamentale în țări ale Europei de vest, care se presupune că au avut o istorie economică, în special, de tip neintervenționist. Așa cum se va dovedi, modelul neintervenționismului statal în economia societăților occidentale în secolul al XIX-lea este, mai degrabă, un model ideal, în sensul ideal-tipului weberian: construcție cu rol teoretic, ale cărei dimensiuni sunt voit exagerate. Cu excepția unei scurte perioade la începutul secolului al XIX-lea, piața liberă de intervenția de stat directă sau indirectă rămâne un topos a-topos. Un loc ce nu există, adică.

2. Trei etape ale mișcării ideii liberale în spațiul românesc

Mișcarea ideii liberale în spațiul românesc este analizată în perspectiva a trei mari etape, care încep cu intrarea spațiului românesc în procesul de difuziune al ideilor liberale prin importul de idei ale Revoluției franceze, urmată de o adoua etapă a liberalismului clasic și, în final, etapa neoliberalismului.

2.1. Începuturi ale istoriei ideii liberale

La nivel teoretic, primele idei liberale care circulă în spațiul românesc sunt inspirate din concepția dreptului natural, așa cum a fost formulată ea în ideologia politică a Revoluției franceze. Importul de termeni fundamentali pentru mișcarea de idei liberală precum “drepturi”, “stat”, “cetățean”, etc. au apărut în spațiul Transilvaniei încă înainte de Școala ardeleană, prin inițiative ale cărturarilor români, precum scrisoarea în latinește a lui Aron Pop către Curtea de la Viena, în care cerea drepturi egale cu celelalte națiuni pentru națiunea română din Ardeal și reprezentare a românilor pe lângă Curtea de la Viena.

În spațiul Principatelor române Moldova și Țara românească, un prim moment reprezentativ pentru un început al mișcării ideii liberale a fost Constituția cărvunarilor din 1822, ai cărei autori – “boieri cetitori de carte”, reiese clar că erau “boieri cetitori” de carte europeană și de documente politice precum Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, care a fost elaborată ca un preambul la prima Constituție a Revoluției franceze, în 1789. Acestea sunt „momente liberale” de început ale societății românești, ce țin de un import de idei și de primele încercări de sincronizare a lumii românești cu dinamica europeană a ideii liberale.

Forțând termenul, am putea spune că există și un liberalism accidental al începuturilor românești, care nu se înscrie în aria unei astfel de difuziuni culturale. Inițiativele boierilor moldoveni care cer în 1804 țarului Rusiei “slobozenia comerciului” românesc monopolizat de suzeranul imperial otoman este, departe de orice îndoială, un impuls autohton către liberalizare și modernizare. În aceeași linie a originilor autohtone ale procesului de modernizare, logofătul Iordache Drăghici propunea în 1826-1828 un Proiect de Constituție care cerea restructurarea relațiilor de putere în stat, prin reorganizarea acestuia în mai multe Divanuri („Puteri”, ar fi traducerea acestei propuneri în logica liberalismului, în cazul în care am forța, din nou, analogia).

Un al treilea început legat de un fel de „impuls intern” al societății românești către modernizare liberală este provocat de apariția vaselor comerciale englezești la gurile Dunării, în urma căderii monopolului otoman asupra comerțului românesc (1829). Vasele englezești au adus cu ele ideea de libertate, ar spune teoreticianul neoliberalismului românesc, Șt. Zeletin. Momentul ieșirii grânelor românești pe piața europeană poate fi considerat ca punct decisiv pentru o intrare a spațiului moldo-vlah în periferia sistemului mondial modern, structurat pe principii de schimb economic.

Aceste precizări dau seamă de un început al istoriei intelectuale și politico-economice a liberalismului românesc pe două planuri diferite, deocamdată autonome.

1.a.) Primul este cel al importului de idei revoluționare și al sincronizării culturale a spațiului românesc cu cel occidental. (Școala ardeleană, Constituția cărvunarilor).

1.b.) Cel de-al doilea nivel se referă la o realitate politico-economică definibilă în termeni de “liberalism organic”. Un astfel de liberalism instinctiv al societăților controlate de suprastructuri imperiale este inteligibil aici în termenii (i) unui răspuns concret al societății românești la dispariția monopolului otoman asupra comerțului exterior al Principatelor române (Pacea de la Adrianopol, 1829) și (ii) ai unei reacții a micii boierimi la imperativele modernizării politico-economice, fără de care nu putea participa la controlul sau la lupta pentru putere în stat.

2.2. Etapa liberalismului clasic (liberschimbismul)

Istoria și abordarea istorică se va intersecta cu sociologia politică: etapele istorice necesare pentru clarificare sunt abordate din perspectiva dinamicii ideii liberale din perspectiva „generațiilor de liberali” români, care se vor racorda la mișcarea de idei liberale și de construcție statală și economică a „Semiperiferiei sistemului mondial modern” – Germania.

Primul moment semnificativ la nivel doctrinar în istoria ideii liberale în spațiul românesc aparține liberalismului clasic – „liberschimbismului”, cum a fost numit în epocă.

Ne referim aici la perioada liberalismului de tip laissez-faire (1840-1888), susținut doctrinar de liberschimbiști precum Ion Ghica, Nicolae Șuțu, Ioan Strat și aplicat în politici de guvernare până în 1888, după Convenția vamală și de navigație cu Austro-Ungaria (1875-1886). Liberalismul economic de tip clasic (liberschimbismul) va fi abandonat apoi de guvernămintele liberale românești în favoarea unei politici de tip neoliberal, în care statul protecționist elaborează legislație și ia măsuri pentru dezvoltarea pieței naționale și pentru protejarea acesteia în fața produselor – „marfuri finite” venite dinspre țări cu o industrie dezvoltată în epocă.

La nivel economic se poate vorbi despre „liberschimbism instinctiv” al societății românești, nefundamentat doctrinar-ideologic, încă din momentul dispariției monopolului otoman asupra comerțului românesc (1829), până ce laissez-faire devine politică de stat sub A.I. Cuza (1859-1866). Doctrinarii liberalismului clasic devansează deci politicile guvernamentale de acest tip. Această a doua etapă în evoluția ideii liberale în spațiul românesc dă seamă de un proces clar de sincronizare doctrinară cu Apusul. Fiii de boieri trimiși de statul român cu burse în străinătate între 1838-1840 se vor întoarce în țară după ce vor fi audiat cursuri de liberalism la universitățile franceze. Nu întâmplător, în 1840, biblioteca Academiei Mihăilene de la Iași avea lucrări despre liberalismul clasic iar primele cursuri de doctrine politice ținute de dascălii români la Universitate vor avea ca temă liberalismul clasic. Se constituia astfel prima generație de liberali în spațiul românesc: generația liberalismului clasic (Ghica, Șuțu, Strat). Departe de a pretinde inovații la nivel doctrinar, aceștia încercau să operaționalizeze concepte ale liberalismului clasic în spațiul social-politic și economic românesc.

2.3. Etapa neoliberală: generația protecționiștilor

La nivel doctrinar, ideile neoliberale de tip protecționist devansează politica guvernamentală de aceeași natură. Ele apar în cercetările economice ale lui Dionisie Pop Marțian în anii ’60 ai secolului al XIX-lea. Politica de tip protecționist va deveni politică de stat abia după expirarea Convenției vamale și de navigație cu Austro-Ungaria, în 1886. Punctul culminant al politicii de tip neoliberal va fi considerat ca aparținând guvernării brătieniste din perioada 1922-1926. La nivel doctrinar, generația a doua de liberali – D.P. Marțian, P.S. Aurelian, A.D. Xenopol, va oferi cadrul teoretic de elaborare a unei sinteze neoliberale de către Șt. Zeletin în 1925-1927.

Sunt semne clare că la nivelul doctrinar și la nivelul politicilor guvernamentale deopotrivă, liberalismul economic de tip clasic fusese respins în periferia românească a sistemului mondial modern. Periferia va păstra însă nucleul politic al liberalismului, pe care va construi relațiile de putere și ierarhia instituțională în stat, precum și relația puterii politice cu lumea socială, în formula sintetizată de R.A. Dahl prin “poliarhii masculine”.

Politica de tip liberal și neoliberal va fi completată cu o cercetare a dinamicii valorilor politice specifice liberalismului în perspectiva absorbției lor de către sistemul politic al periferie românești. În acest sens, va avea prioritate urmărirea dinamicii ideii liberale prin intermediul reformelor electorale și al participării lumii sociale la delegarea de putere în instituțiile liberale ale statului român, în diferite perioade ale secolului de liberalism, decupat aici între 1822-1927.

3. Fundamentele teoretico-metodologice ale cercetării

3.1. Logica fractală a fenomenului de periferializare economică a Europei

Teoria Centru-Periferie a lui Imm. Wallerstein, alături de alte teorii ale sistemului mondial modern care analizează relația dintre statele cu economii înapoiate și state puternice, cu structuri administrative așezate și organizate în formule politice de tipul democrațiilor liberale arată că substanța realțiilor internationale nu mai este reprezentată începând cu secolul al XVI-lea de puterea militară, ci de puterea economică. Mai precis, statele Centrului sistemului creează o relație de dependență societăților Periferiei sistemului prin schimburi economice de neechivalenți la care Periferia participă cu materii prime iar statele Centrului sistemului se angajează cu produse mărfuri-finite, la preuri și rate de schimb total dezavantajoase Periferiei. Relația fundamentală între părțile sistemului este deci de tip economic, prin care Centrul este interesat ca Periferia să rămână în aria lui de schimb economic cu rată avantajoasă pentru agenții Metropolei – acesta este fenomenul suburbializării și al periferializării unei arii din marginea sistemului. O astfel de situație duce la crearea unei dependențe în care Metropola controlează procesele de creare de surplus economico-financiar prin această dependență economică generată de lipsa industriei și a tehnologiei de producție ce a rputea da Periferiei șansă să concurez produsele Metropolei.

Ce anume din logica fractală este relevant și recognoscibil în procesul pe care îl analizăm – dinamica ideii liberale în relația Centru – Periferie?

Logica fractală ca grilă de interpretare pentru mișcarea ideii liberale se regăsește la nivelul unui proces controlat în epocă de agenți istorici de diferite tipuri. Cel mai clar și ușor de sesizat agent istoric implicat în această logică fractală este clasa politică a Periferiei – România, Turcia, care participă direct la crearea unui fractal politic în societatea românescă, respectiv turcă – o imitație, prin asimlare și adaptare a democrației liberale a Metropolei, într-o construcție neregulată și diferită de forma originară a Occidentului, dar care împărtășește caracteristica formei și a similarității în măsură suficient de mare pentru a fi o replică a Modelului democrat-liberal occidental.

La nivelul întregului sistem mondial modern Centrul euro-atlantic domină în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea semiperiferiile și periferiile – Europa de sud-est reprezintă doar una dintre ele. În această epocă pare că asistăm la un exercițiu istoric de auto-similaritate în sensul că se creează un astfel de context istoric prin care Metropola își produce un fractal politic și economic în Periferie.

Fractalul politic al Periferiei seamănă cu Întregul Centrului occidental pe care îl replică la nivelele politico-administrativ și economic, Metropola occidentală participând la crearea unui Stat ce îi reproduce la o scară mai mică structurile și mecanismele de întemeiere. Principatele Române la Revoluția de la 1848 și apoi România unită între domnia lui A.I. Cuza și Convenția vamală și de navigație cu Austro-Ungaria (1859-1876) reprezintă etapa fondatoare a fractalului politic – admnistrativ și economic al Metropolei. Democrația liberală pe care o regăsim în elementele ei politice în epocă în Declarația de Islaz (iunie 1848) și în Constituția României (1866) are un suport economic în principiul liberalismului economic clasic Laissez-faire, laissez-passe, care permite produselor de serie industrială ale Metropolei să fie absorbite de piețele societăților semifeudale care devin exportatoare de materii prime și pe care agentul capitalist occidental este interesat să le mențină în această stare de dependență economică. Fractalul politico-administrativ și economic al Periferiei este dependent de spațiul metropolei occidentale, în sensul în care Partea este dependentă de Întreg. Nu susținem aici că avem de-a face cu o logică a istoriei – un Spirit care evoluează și se creează pe sine, trece în etape ori faze precum Spiritul hegelian. Principatele Române intră în acest proces de construcție fractalică în momentul în care primele vase englezești acostează în porturile Brăila și Galați pentru a încărca grâne la un preț european foarte mic, imediat după ce Rusia obligă Imperiul otoman să renunțe la monopolul pe comerțul exterior al Țărilor Române (1829).

Fractalul politico-economic și administrativ al Centrului a fost creat, într-o primă fază, de contextul istoric al dezechilibrelor celor două arii ale Europei în procesul de modernizare și de eficientizare structurilor politico-economice: Metropola are un stat puternic, eficient în colectarea de taxe și cu atribuții clare de control eficient, respectate în interior dar și cu armate puternice pentru securitate și control pe scena internațională. El intervine politic în diferite părți ale lumii, dar, supremația Statului din Centrul occidental este dată de controlul schimburilor economice internaționale în care superioritatea tehnologiei și a industriei capitaliste generează dependențe și control, poziții de putere și căi de drenare a surplusului economico-financiar al Periferiilor – chiar dacă în formula materiilor prime ieftine – către Metropolă sau alte părți ale lumii, unde agentul capitalist metropolitan le vinde mai scump și creeză Profit. Este logica sistemului capitalist pentru care interesul individual/de grup și profitul sunt legi de organizare. Ele sunt avantajoase pentru Metropolă, dar, în fractalul pe care îl are Metropola în Periferie nu acționează în același fel, deoarece Periferia nu poate participa la un schimb de echivalenți pe piața economică dezechilibrată: aici concurează un agent capitalist dintr-o țară industrializată, cu sistem politic și economic construit încet, în timp de secole printr-o clasă burgheză puternică și un agent dintr-o țară semifeudală, cu un stat slab, încremenită în structuri învechite și neeficiente, expusă la mișcări sociale majore, căci populația rurală și săracă nu are acces la aproape nici un fel de proprietate.

Să luăm cazul românesc: țăranul roman era proprietarul unei perechi de boi și a unei căruțe, posibil și al unui plug. Era deja un țăran înstărit aproape. Problema e că el trebuia să muncească pământul moșierului în zilele de clacă pe care le avea pe timp de 1 an cu utilajele și animalul propriu, pe care trebuia să îl scoată din iarnă – costurile muncii prestate erau uriașe, mereu definite într-un orizont de supraviețuire. Materiile prime și exploatările miniere tradiționale, alături de surplusul de grâne de pe piața românească și contractele cu bugetul de stat erau monedele și materiile de schimb cu agentul capitalist exersat în activități de producere de profit. Fractalul economic și politico-administrativ care se crea în marginea Metropolei era avantajos pentru aceasta și dezavantajos pentru societatea în care agentul istoric modernizator organiza structurile politice și administrative. Noul fractal în care se oglindea Metropola cu structurile ei prelua modelul politic și administrativ liberal, dar nu și mecanismele modelului economic, cu excepția principiului liberului schmb, dezavantajos mereu între o țară capitalistă și una semifeudală, centrată pe expoatarea resurselor solului și subsolului și pe producția agrară. Fără o industrie și un spirit capitalist, structura fractalică din Periferie va câștiga mereu din acest exercițiu de auto-similaritate la care participă modelul liberal al Metropolei, dar va pierde în exercițiul economic de auto-similaritate. La acest nivel, fractalul economic pe care și-l dorește Metropola în Periferie este incomplet: el preia în Periferie doar principiul liberalismului clasic privind liberul schimb internațional, respectiv non-intervenția Statului în economie, dar nu și elementul industrializării capitaliste și tehnologizării economiei pentru producția de serie a mărfurilor ieftine și de calitatea necesară competiției internaționale.

Fractalul economic este deci incomplet. Și, de aceea, dezavantajos pentru societatea în care este construit și funcționează.

Periferia românească va deveni conștientă, prin agentul ei intelectual – economiștii români neoliberali și agentul politic modernizator liberal, în principal, abia într-o a doua etapă, după ce câteva decenii fractalul românesc al Metropolei funcționase ineficient și dezavantajos pentru România la nivel economic.

Agentul economic capitalist acționează în virtutea regulilor și intereselor specifice Metropolei, după legile profitabilității, făr să i se spună de către regina Angliei, Președintele SUA ori Împăratul Napoleon III ce să facă. Nu a existat nici un rege ori Împărat care să creeze fractalul economic și politico-administrativ al Occidentului în sud-estul Europei. Contextul istoric al primei jumătăți de secol nouăsprezece pentru Principatele române aflate sub suzeranitate otomană va forța modernizarea – structurile sociale semifeudale și Statul slab al Principatelor ori statul medieval slab, necorespunzător al Sultanatului guvernat după legi religioase aveau nevoie de o reîntemeiere. În epocă, oferta cea mai avantajoasă era modelul liberal: Statul liberal era eficient și avantajos pentru o majoritate zdrobitoare dintre membrii societății, evident, în proporții și grade diferite, de la oportunități economice la drepturi și libertăți – pentru o minoritate non-feudală, chiar dreptul la vot (profesori și învățători, preoți, licentiați, meseriile liberale, pensionari militari, persoane cu diferite cateogrii de venit, care nu făceau parte dintre privilegiații ”vechiului regim” și care intră pe scena civică prin democrația liberală).

Un alt agent care participă la această logică politico-economică de tip fractal la nivelul sistemului european este clasa marilor exportatori – companii, proprietari, asociații economice și chiar Statul occidental, în calitate de actor direct implicat în tranzacțiile comerciale sau de agent protector al actorilor economici implicate în procesul de schmb economic internațional – ”paznicul de noapte al burgheziei”.

Diferitele categorii de agenți ai modernizării și ai organizării fractalului politico-economic și administrativ în spațiul românesc sunt conștienți de imaginea de ansamblu a procesului în grade diferite, în epoci diferite.

De exemplu, nu putem vorbi în cazul lui Ion Ghica – doctrinarul român al liberalismului clasic – de o implicare și asumare conștientă a acestui proces de construcție a unei Periferii economice fractalice de către statele din Occidentul european, după cum nu putem vorbi în perioada 1840-1863 despre asumarea unei politici economice întru ”periferiaizare” de către Principatele Române și apoi România. În epocă, liberalismul clasic economic pe care Ghica îl aducea de la Paris după aproape 7 ani de studenție, profesor apoi la Academia Mihăileană și titularul Cursului de economie politică (1842-1843) nu presupunea o asumare conștientă și o definiție de interese din partea statului român în termeni de pierderi-beneficii la nivel economic. Cei trei foști studenți și tovarăși din Franța – Ghica, Kogălniceanu (mutat apoi la Berlin), A.I. Cuza erau după aproape două decenii de la epoca studenției în postura marilor decidenți ai statului român în același guvern – unul șef al statului iar celalți doi, ministru și premier. Ei au aplicat politica pe care o învățaseră și care era legată la nivel economic de principiul liberalismului clasic – liberschimbismul, cum era tradus în epocă principiul laissez faire, laissez passer prin care doctrina liberală clasică sfătuia agenții economici și statul să lase libere de orice restricție producția și comerțul, care se guvernează singur, pe legea Cerere-Ofertă. Foștii studenți credem că au aplicat fără prea multă discuție o astfel de politică centrată pe doctrina liberalismului clasic. Aveau motive serioase – nevoia de modernizare era teribil de presantă în epocă și nu îndrăzneau o soluție mai complicată decât deschiderea granițelor pentru produsele străine fără taxe vamale. Aparte faptul că în vremea lui Cuza, marile puteri europene controlau și politica Imperiului otoman, și politica Rusiei prin efectele înfrângerii ei în Războiul Crimeei (1853-1856), soldat cu documente internaționale care susțineau Principatele Române atât în raport cu suzeranul otoman, cât și cu ”protectorul” rus.

Revoluția de la 1848 – moment fundamental în construcția fractalului politico-admnistrativ – grupează membrii unei generații pentru care statul român plătise burse de studiu la Paris. Au locuit mulți dintre ei în Cartierul Latin. Mergeau la aceleași cursuri și audiau profesori și economiști celebri în universitățile pariziene – reprezentanți ai liberalismului clasic. Pe revoluționarii care scriu documente liberale radicale în 1848 îi vom regăsi împreună în viitorul stat român – ei vor fi guveranții care decid politica economică a liberului schimb în guvernele lui A.I. Cuza – ex. posesorul catedrei de economie politică de la Academia Mihăilleană, Ion Ghica va fi premier și ministru, Kogălniceanu va fi și el premier și ministru. Guvernanții români trebuia să facă față unei presiuni uriașe la nivelul societății ca întreg – o societate semi-feudală în structura ei de profunzime: nevoia de modernizare. Iar modelul democrației liberale al Metropolei avea cel mai eficient dintre modelele oferite în epocă pentru o modernizare rapidă.

Prima etapă a acestui proces caracterizat de o logică fractalică este deci rezultatul unei inițiative a Periferiei, presată de nevoia de modernizare și de puținătatea modelelor oferite în epocă.

În acest fel, Periferia creează în logică fractală un regim politic democratic de tip liberal care îi asigură cea mai scurtă cale spre abolirea sistemului de guvernare și de reguli de tip feudal. În România procesul a durat câteva decenii – în 1866 putem vorbi despre un stat organizat în regim politic al democației liberale, cu o Constituție modernă, compatibilă în bună măsură cu cele mai avansate Constituții ale secolului al XIX-lea în Occident. Desigur, procesele politice, legitimarea clasei politice și particparea la vot – erau procese deficitare – dar, regulile jocului politic pe care se articula acest proces deficitar erau cele ale democrației liberale, așa cum vom observa în analiza Constituției de a 1866 și a modificărilor ei din 1879, 1884, 1914, 1919.

În cazul Turciei, secolul al XIX-lea liberal pare să înceapă târziu, abia după abolirea Sultanatului și a Califatului de către noii guvernați între 1919-1923. Arderea etapelor parcurse de democrația liberală a Metropolei în câteva secole a avut și aici viteză amețitoare: Kemal Attaturk reușeșete să transforme peste noapte o structura administrativă medievală într-un stat modern, pe modelul democrațiilor liberale ale Metropolei, cu consecințele și condiționările, limitările pe care le presupunea o clasă economică feudală încă și o mentalitate de tip medieval privind drepturile și libertățile cetățenilor. Ne referim, în principal, la statutul civic și juridic al femeii, pentru care noul regim liberal-democrat fractal construit de Attaturk reușește să creeze condiții de egalitate juridică și politică în ritm inexplicabil pentru orice analist sau liberal al Metroplei.

Rusia are o perioadă de câteva decenii de participare la istoria ideii liberale occidentale, între 1830-1850, când curentul Occidentaliștilor se contrapunea în epocă unui curent ce s-a dovedit mai puternic – slavofilii, caci ideile acestuia au fost peluate de curentele dominante în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Imperiul țarist nu va participa însă politic la această logică fractală a idei liberale în Europa, căci Occidentliștii vor dispărea în fața narodnicilor, panslaviștilor și curentelor care vor anula orice idee de libertate individuală și organizare politică în democrație liberală pe care o oferea modelul Metropolei în iluzia occidenalistă.

Deci, în prima etapă a modernizării Periferiei româno-turce – societățile Periferiei se angajează prin elitele lor intelectuale și politice în crearea fractalului democrației liberale a Centrului sistemului mondial modern în această zonă a lumii. La nivel politic Periferia își creează democrația liberală prin replicarea fractalică a democrației Centrului. Elita intelectuală și politică românească a anilor 1840-1860 era pregătită pentru acest tip de acțiune și nu părea să aibă altă propunere sau ofertă, ori altă viziune dominantă pentru modernizare, exceptând conservatorii și reprezentanții clasei proprietarilor de pământ, care pierdeau cel mai mult prin ascensiunea unei noi clase economice și politice care să decidă în numele lor prin intermediul unor segmente de vot din ce în ce mai largi, în ciuda votului censitar.

Această fractalizare politică era varianta cea mai eficace pentru derularea interacțiunilor economice și comerciale din mai multe motive. Deci Centrul este interesat să sprijine fractalizarea la nivel politic, realizată de o clasă educată în spiritul doctrinei liberale clasice, care lasă liber importul și susține schimbul de neechivalenți cu Metropola. Având o imagine politică în oglindă prin democrația liberală a Periferiei, agenții statali și burghezi ai Metropolei își creeză tocmai regimul politic cu care puteau coopera mai bine, în condițiile unei clase politice neexperimentate în noua strucutră de administrare și guvernare și care are un potențial de corupție uriaș – lucru care reprezintă, așa cum vom vedea în lucrarea următoare privind caracteristicile liberalismului românesc, unul dintre efectele perverse ale secolului de liberalism românesc.

Metropola apuseană își creează deci în Periferie spații care îi preiau structurile politice și administrative de tipul democrației liberale. Regimul politic de tip liberal construit în Europa de vest pe parcursul unei istorii de câteva secole este exportat în Periferia care îl integrează în decurs de câteva decenii dintr-o raționalitate istorică ce convine ambelor spații ale sistemului mondial. Până la un punct, interesele Metropolei coincid cu ale Periferiei.

(i) Periferia are nevoie urgentă de modernizare administrativă și politică

Așa cum Metropola are nevoie de piețe de desfacere și spații geo-politice de pe care să dreneze surplusul economic înspre Occident. Rămasă cu 3-4 secole în urma Centrului occidental ea este încremenită în structuri administrative și politice de tip semifeudal imperial sau controlat de suprastructurile imperiale (Rusia țaristă, Pincipatele Române, Turcia de după căderea Imperiului otoman în 1919-1923). Pentru a se putea integra în noul context internațional și pentru a reevalua drepturi și libertăți, relația dintre lumea socială și lumea politică în interor, fiii de boieri trecuți prin universitățile Metroplei apusene aduc cu ei formula de modernizare – democrația liberală. Acesta este motivul pentru care premierul Ion Ghica și premierul Mihail Kogălniceanu adoptă politica liberului schimb cu țările Europei de vest. Adică, exact tipul de politică în care materiile prime ale Periferiei erau schimbate pe produse de serie marfă-finită prelucrate în atelierele și fabricile unei economiii ce folosea tehnologie capitalistă. Periferia adopta formula politică a Metropolei dar același proces de modernizare și creare de structuri fractale la nivel economic o dezavantajează fundamental. Metropola ajută și asistă fractalizarea politică pentru că are nevoie de fractalul economic de pe care încasează surplusul economico-financiar.

(ii) Fractalul-Parte devine dependent de Metropola exportatoare de model politic liberal

În prima etapă de evoluție a structurii fractale a Centrului în Periferie, Metropola are deci nevoie de piețe de desfacere pentru produsele marfă-finită de pe care preia surplusul în materii prime ieftine. Dar, logica fractală de evoluție a sistemului mondial modern generează și o dependență și neputință economică de modernizare a structurilor industriale și tehnologice prin specializarea Periferiei în producția de materie primă ieftină care să fie preluată de agenți economici ai Occidentului. Metropola apuseană are nevoie de structuri admnistrative stabile și eficiente în Periferie – un aparat de stat eficient – doctrină și ideologie care să susțină politici economice adecvate intereselor ei în Periferie. Cu influența politică și implicarea apoi conștientă a agentului capitalist apusean și a structurilor politice, Periferia românească va adopta legi și politici economice de scutire de taxe vamale ruinătoare pentru agentul burghez român în formare. În astfel de politici era invocat liberalismul clasic economic și principiul Cerere-Ofertă pe piața internațională. Principatele Române și apoi noul stat rezultat din unirea lor aveau din plin la îndemână și suportul doctrinar-ideologic pentru o astfel de politică de deschidere economică ruinătoare, care nu doar că genera o rată de schimb de 10/1 în favoarea Metropolei, dar, crea și subdezvoltare prin concurența produselor de pe piața națională de către produse mai ieftine importate fără taxe vamale și din economiii mai dezvoltate tehnologic ale Occidentului.

Fractalul din Periferia românească în secolul al XIX-lea, care începe să se construiască imediat după căderea monopolului otoman asupra comerțului extern românesc (1929), este rezultatul unui proces economic, apoi intelectual-doctrinar și, în cele din urmă, politico-administrativ. Primele contacte ale Metropolei cu Principatele române în 1829-1830 se fac prin vasele comerciale englezești care acostează la Brăila și Galați pentru comerțul cu grâne. De la cele câteva vase comerciale ancorate în 1830 în porturile Brăila și Galați, în decurs de câțiva ani numărul va crește la câteva sute, cum arată statisticile vremii folosite de economiștii liberali români. Aceiași economiști vor spune peste un secol că vasele englezești aduceau cu ele la gurile Dunării și ideea de libertate.

A doua etapă care precede construcția fractalului politic în Periferia românească este accentuat intelectuală. Ea se referă la fiii de boieri care vor fi trimiși de statul român la burse în străinatate în perioada 1836-1840. Ei vor audia la Paris, în special, cursuri de economie politică liberală. Trecuți prin Revoluția de la 1848 și prin formula utopică a creării unui fractal politic, ei vor sfârși în următorul deceniu și jumătate în funcții de decizie la vârful statului român și vor aplica politica în acord cu doctrina pe care o cunoșteau – liberalismul clasic; prin această ideologie politică, guvernele A.I. Cuza deschidea granițele țării comerțului intenrațional fără taxe vamale. Clasa politică românească va continua acțiunea de construcție a fractalului politic prin Reforma agară (1864) și Constituția României (1866) – acte fundamentale de creare de proprietate și de structuri administrative cu suport în democrația liberaă a Metropolei. Economic vorbind însă, fractalul Periferiei pierde în schimburile internaționale – el trebuie să plătească 10 tone de materii prime la 1 tonă de produse finite venite din Metropolă. Momentul în care noul fractal politic al democrației liberale expune fundamental societatea românească schimbului de neechivalenți cu agentul capitalist al Metropolei este legat de adoptarea Convenției vamale și de navigație cu Asutro-Ungaria, care a durat 10 ani și care a sumbinat producția de mărfuri românești și dezvoltarea unei industrii naționale, ducând inclusiv la falimentarea diferitelor ateliere românești cu câțiva lucrători care produceau de exemplu, lumânări, chibrituri și produse de consum gospodăresc, un atelier mare sau o întreprindere precum turnătoriile Krupp fiind imposibil de construit în România. Piața unei societăți semifeudale nu avea capital pentru astfel de investiții. Și nici spirit capitalist – cu tot ce implică acesta – investiție, risc asumat, producție, capital, reinvestire etc..

(iii) Revolta Periferiei: fractalul politic își modifică politicile economice

După câteva decenii de liberalism economic clasic drept suport al fractalului românesc al Metropolei, agentul modernizării și decidentul politic resimt nevoia de modificare a structurii ideologice – în principal (i) principiul liberului schimb și (ii) neintervenția statului în protecția ieței naționale și (iii) a sprijinirii politicilor de dezvoltare industrială. De aici si revolta fractalului politic împotriva Metroplei pe care o reflecta în democrația liberală: economiști români vor sesiza că fractalul politic creat de agentul modernizator românesc la presiunea nevoii de modernizare a societății nu se suprapune în modernizare cu dimensiunea economică a modelului replicat politic-administrativ cu succes. Centrată pe doctrina liberului schimb internațional, decizia politică de deschidere a piețelor către produsele importate din Metropolă condamnă societatea românească la dependență economică și, de aici, la control extern permanent.

(iv) Fractalul politic eficient al Periferiei nu se suprapune cu un model economic eficient

Dacă la nivel economic noul fractal politic era opțiunea cea mai eficientă pentru modernizare, dimensiunea și efectele economice ale aceluași fractal erau dezavantajoase pentru Periferie: suportul ideologic-doctrinar al liberalismlui clasic, accentuat modernizator și protector de drepturi și libertăți într-o democrație liberală construită peste noapte în Periferia românească, de exemplu, devenea dezavantajos prin latura economică ce susținea politica liberului schimb, prin care fractalul politic acceptă produse marfă-finită din Metropolă fără taxe vamale pe piața națională. Mai ieftine, acestea au desființat atelierele și industria manufactuieră din spațiul românesc, suburbializându-l prin efectele de blocare a unei opere de construcție de industrie autohtonă competitivă la nivel internațional. Liberul schimb internațional și non-intervenția Statului în economie – două principii ale liberalismului economic clasic – ajungeau astfel să creeze dependență de lungă durată a fractalului periferic de structura metropolitană pe care agentul modernizator românesc acceptase să o replice și să o construiască. Agentul modernizării, de la fii de boieri bursieri ai statului, la revoluționarii pașoptiști și la oamenii de stat liberali creaseră replica politică a Metropolei dar efectele aceleiași replici la nivel economic se întorceau împotriva proiectului. Răspunsul agentului istoric modernizator românesc a fost schimbarea doctrinei liberalismului clasic în politica economică de țară bazată pe doctrina neoliberală a intervenției limitate a statului în economie prin protecția pieței naționale (taxe vamale la produsele de import, în special la cele care aveau concurent autohton) și crearea de ajutoare și stimulente, atragerea de investiții naționale și internaționale, crearea de sistem bancar național urban și rural care să ducă la dezvoltarea economiei naționale.

Aceasta a fost riposta Periferiei românești: clasa politică și economiștii români care configuraseră fractalul Metropolei se revoltă împotriva politicilor de dependență create de aceasta. Agentul liberal care a schimbat politica de țară a fost reprezentat de gruparea liberală din jurul lui I.C. Brătianu, care a lansat la începutul anilor 1880 politica ”Prin noi înșine!”. Era semnul maturizării elitei politice, între momentul utopiilor revoluționare de la 1848 în care Periferia voia să creeze fractalul cât de aproape de ”țările civilizate”, fără să aibă nici cea mai mică idee despre subtilitățile economice ale imitației și momentul concluziilor după Convenția vamală și de navigație cu Austro-Ungaria, care dominase piața românească prin produsele ei de serie, mai ieftine decât cele autohtone, timp de 10 ani (1875-1886).

Oricât de coruptă ar fi fost – corupția clasei politice era favorabilă politicii de periferializare – clasa politică românească a optat pentru revolta împotriva liberalismului economic clasic prin vârfuri ale gândirii economice românești în epocă, de la Dionisie Pop Marțian, prezent în guvernul și la discuțiile liberschmbismului pur susținut de Cuza-Kogălniceanu-Ghica în anii 1860, la P.S. Aurelian și A.D. Xenopol care propun doctrina neoliberală în exact perioada de lansare a politicii ”Prin noi înșine!” de către Partidul Național Liberal.

Revolta fractalului românesc al Metropolei împotriva politicii de periferializare are o explicație: agentul modernizator și creator de fractal politic nu mai avea avantaje din politica liberalismului clasic. Mica burghezie a anilor 1880, clasa de funcționari nu erau proprietarii de pământ sau producătorii care să participe la schimbul de materii prime – grâne, în special, cu Metropola.

Neoliberalismul protecționist și creator de industrie națională era o variantă mai optimistă pentru orice funcționar, mic întreprinzător ori om politic. Atitudinea clasei politice a anilor 1880 mergea pe o anticipațiune genială a economistului Dionisie Pop Marțian, care, în discuțiile despre eliminare taxelor vamale conduse de A.I. Cuza cu membrii Cabinetului său, întreba în ședință, în epoca de politici cu mare Metropola se proteja prin taxe vamale:

”Oare noi nu avem nimic a protege?”

(v) Grade și tipuri de dependență a structurilor fractale de Metropolă

Principatele Române și România (1829-1927), Rusia (1830-1850) și Turcia (1919-1945) se manifestă ca suburbii ale Metropolei occidentale și sunt dependente de aceasta în forme și grade diferite. Imperiul otoman – ”bolnavul Europei” pe întreg secol nouăsprezece și început de secol XX devine dependent politic de Metropla occidentală, care este interesată să fie menținut în viață doar pentru a asigura un echilibru la pretențiile și politica agresivă a Rusiei imperiale, pregătită să îl desființeze în orice moment. Sub fostul militar Ataturk, noua Turcie creează un fractal politic peste noapte în marginea Europei de sud-est, ca răspuns la o nevoie urgentă de distrugere a structurilor feudal-medievale moștenite de la Sultanat și Califat.

Rusia participă la ideea liberală doar pentru două decenii, câtă vreme curentul occidentalist s-a făcut auzit în Moscova și Petersburg. După 1850, ultima măsură liberală a Rusiei țariste a fost eliberarea iobagilor ca rezultat al unei presiuni social-istorice: împăratul înțelesese că dacă nu îi eliberează ei, clasa de proprietari pe iobagi, vor ajunge iobagii să se elibereze singuri de clasa nobiliară. Si atunci, soluția a fost elibrarea și împroprietărirea persoanelor aproape inexistente juridic din satele de iobagi (1860-1861).

(vi) Relația dintre Centru și Periferie are trei nivele: politic, economic, cultural

Modelul de organizare politică cel mai eficient în Europa secolului al XIX-lea și începutului de secol XX era regimul democrației liberale. Periferia s-a angajat și a realizat sincronizarea – în forme și grade diferite – cu Centrul sistemului mondial modern prin crearea unui fractal politic de adaptare a modelului democrației liberale la condițiile semifeudale românești și medievale post-otomane.

Analiza noastră se centrează pe dimensiunea politică și dimensiunea economică a relației Centru-Periferie.

Se pot distinge două etape în fractalizarea Periferiei turco-române.

În prima etapă, Periferia românească și turcă a sistemului creează fractali politici în care se oglindesc structurile democrației liberale a Centrului apusean. După ce se va observa că fractalul politic de tip liberal centrat pe politica economică a liberalismului clasic este dezavantajos și lucrează împotriva întregii societăți, agentul modernizator va modifica dimensiunea economică a doctrinei liberale, de la liberalism clasic la neoliberalismul protecționist și creator de industrie națională prin intervenția controlată a statului în economie.

Cel de-al treilea nivel – nivelul cultural – nu este parte a analizei noastre.

În cazul spațiului românesc, sincronizarea politico-administrativă este un proces de schimbare fundamentală în structura social-politică, economică și culturală, care echivalează cu modernizarea unui sistem semi-feudal prin organizarea unui regim politic democrat-liberal (în termenii și standardele epocii).

Ideea liberală a pătruns în Principate prin doctrinari și economiști liberali ai doctrinei clasice, care susțineau schimbul economic internațional neîngrădit, în acord cu principiul Cerere-Ofertă. Ei vor fi revoluționarii sufragiului universal în 1848 și al emocrației liberale, apoi miniștri și premieri în guvernele României unite după 1859 și până târziu la sfârșitul secolului (Ion Ghica, C.A. Rosetti – singurul pașoptist care mai susținea sufragiul universal în anii 1880, Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătiau și alți fruntași liberali).

Modelul politic de organizare s-a configurat pentru prima dată în fractalul utopic al Revoluției de la 1848, care nu putea dura în societatea semifeudală românească în formula atât de avansată a Declarației de la Islaz (iunie 1848) și a Guvernului revoluționar provizoriu căruia i-a servit drept Constituție în cele 3 luni de funcționare ale acestuia. Este vorba despre o elită revoluționară naivă, centrată pe o imagine a ”civilizației occidentale” unde studiase, care apoi a sesizat efectele păguboase ale menținerii liberschimbismului în relația cu Metropola. Ei au modificat apoi principiul ideologic: agentul economic modernizator avea nevoie în această a doua etapă de protecția Statului ca să se dezvolte. Neoliberalismul devine ideologia guvernantă în anii 1880, până târziu în anii 1927-1928, când, Ștefan Zeletin lansează doctrina neoliberală iar guvernele României mari definitivează actul de modernizare economică.

Analiza noastră se oprește la momentul abandonării de către agentul politic al României în anii 1880-1890 a ideologiei liberale clasice. Menținând fractalul politic modernizator al democației liberale, economiștii neoliberali și fruntașii Partidului Național Liberal vor declanșa programul de guvenare de aproape jumătate de secol, centrat pe noul liberalism – neoliberalismul. Era doctrina politică propusă de Friedrich List (și adoptată de guvernanții din statele germane și apoi de Germania unită după 1871) în celebra lucrare Sistemul național de economie politică (1848). În baza unui astfel de suport idelogic, în special pe dimensiunea economică și a relației dintre Stat și economie, Germania ajunsese în câteva decenii, din condiția de Semiperiferie a sistemlui mondial, un câștigător sistematic al concursurilor și expozițiilor de inventică și tehnologie, concurând cu succes (începând cu anii 1880) SUA, Anglia, Franța – țări ale Centrului sistemului mondial modern în secolul al XIX-lea.

3.2. Conceptele-cheie ale analizei: Liberalism și Democrație

Întrebarea care întemeiază linia de analiză se referă la natura, formele și structura liberalismului, urmărit în dinamica lui sub aspectele doctrinar-ideologic, politici guvernamentale și instituții politice. Se observă ușor că nu se poate realiza o analiză a ideii liberale în acest cadru teoretic decât dacă este urmată de ceea a democrației.

Teoria care oferă posiblitatea unei astfel de analize este cea a lui G. Sartori, care discută relația dintre liberalism și democrație prin intermediul conceptelor de libertate și egalitate. Din această perspectivă, ideile de libertate și egalitate sunt analizate într-un joc de prim și secund la nivelul întemeierii și la cel al efectelor celor două formule de asociere.

De exemplu, urmărind distincțiile lui G.Sartori din Teoria democrației reinterpretată (1989), liberalismul se construiește în dinamica istorică a ideilor de libertate și egalitate, pe fundamentele libertății. Egalitatea se definește și capătă deci formule instituționale în umbra libertății politice. Primatul libertății individuale și a protecției acesteia într-un stat constituțional, poate da naștere unei egalități în fața legii, dar și unei egalități prin redistribuirea de resurse, politicile sociale în statele întemeiate pe valori fundamentale ale liberalismului diluând sau eliminând reacția socială la principiile “liberalismului pur”.

Democrația va fi înțeleasă în analiza noastră drept “democrație liberală”, în care primatul procedural-constituțional face posibilă trecerea prin ideea de egalitate și reîntoarcerea la libertatea politică. O democrație în care egalitatea este valoarea fondatoare nu oferă în mod necesar posibilitatea trecerii prin libertatea de tip politic și garantarea acesteia.

La nivel de tip de regim politic, termenul ce pare adecvat pentru perioada secolului de liberalism românesc propusă aici este introdus în știința și filosofia politică de R.A.Dahl: “poliarhii masculine”, în sensul de democrații procedurale în care cel puțin jumătate din populația matură a unei societăți are dreptul de a participa periodic la delegarea puterii politice unor reprezentanți ce acționează în cadrul instituțiilor fundamentale ale statului.

3.3. Liberalismul: difuziunea și asimilarea ideilor liberale

A doua întrebare ce orientează analiza noatră se referă la difuziunea valorilor și structurilor instituționale de tip liberal. Dacă la prima întrebare am dat răspunsul privind originea și structura doctrinar-instituțională pe care o presupune liberalismul, această a doua întrebare cu scop întemeietor se referă la universalitatea/specificitatea liberalismului în spații geo-politice și culturale, structural diferite la mai multe nivele de organizare și funcționare. Altfel spus: poate funcționa construcția liberală a Apusului în formule identice și în sud-estul Europei?

a. Comparația modurilor în care au fost asimilate în Periferie și Semiperiferie ideile liberale. Răspunsul la această întrebare se construiește prin analiza dinamicii ideii de libertate pe nivelele semnalate – doctrinar, practici politice și instituțional – în patru spații geo-politice și culturale diferite, alese pe principiul asemănări/diferențe, cu scopul intenționat al identificării reacțiilor sociale specifice ale diferitelor societăți la difuziunea și modul de asimilare a ideilor liberale la nivel politic și social: Germania, Italia, Rusia, România, Turcia.

Această abordare comparativă pare să scoată cel mai bine în evidență specificul liberalismului românesc și al dinamicii ideii de libertate într-o zonă în care construcția ideologic-doctrinară și construcția de stat au fost în egală măsură, la origini, o reacție organică în formula unui liberalism instinctiv, completată cu fenomenul de import ideatic dinspre societățile Apusului.

b. A doua dimensiune pe care se construiește răspunsul la întrebarea privind universalitatea modelului liberal ține de relația dintre modelul democrat-liberal din spațiul Centrului și rezultatele imitației / adaptării acestuia în societățile Periferiei sud-est europene.

Din această perspectivă putem observa că spațiul românesc, spațiul Turciei și spațiul relativ omogen al Europei occidentale au ajuns la democrații procedurale de tipul poliarhiilor masculine, organizate pe ideea de libertate politică și drepturi cetățenești, chiar dacă limitate de votul cenzitar de o formulă sau alta în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului nostru. Analiza noastră semnalează aici asemănări care par să permită operarea cu termenul „liberalism” ca gen pentru specii diferite ce aparțin de Periferia sistemului mondial și care sunt forme liberale noi, realizate prin modificări și adaptări ale ideilor și valorilor, instituțiilor și practicilor politice și economice, legislative împrumutate de către țări din Periferia sistemului din spațiul Metropolei occidentale.

După cel de-al doilea război mondial, fenomenul de modernizare prin asimilarea valorilor politice de tip liberal se va extinde continuu: Europa și America de Nord, America Latină și America de Sud, țări ale Asiei și țări ale Africii, țări care aparțineau fostelor imperii ce împărțiseră Africa la sfârșitul secolului al XIX-lea, au ajuns în zilele noastre să valorizeze organizarea democratică întemeiază pe valori de tip liberal. Un Fukuyama ne-ar spune că suntem aproape de "sfârșitul istoriei", un Daniel Bell vedea situația în termenii unui sfârșit al ideologiilor, prin absorbția tehnicismului de către societatea post-industrială. Exemplele dau seamă de o dimensiune specifică a evoluției social-politice la nivel global. Abordarea de tip teleologic în această formulă însă, ne duce în impasul teoretic al tentației universalizante, potrivit căreia sistemul de organizare social-politică pe valori de tip liberal tinde să devină model unic asimilabil în structuri societale dintre cele mai diverse. Care sunt fundăturile teoretice ale unei astfel de teze?

O a doua teorie politică fundamentală pe care o vom folosi aparține lui S.P.Huntington și se referă la istoria ultimilor 200 de ani, pe care o vom trata în termenii unor “valuri ale democratizării”. Începutul primului val al democratizării este identificat în lucrarea lui S.P. Huntington The Third Wave (1991) în prima jumătate a secolului al XIX-lea când, în 1832, avem de-a face cu reformarea sistemului electoral britanic prin eliminarea "burgurilor putrede", cum spune N. Iorga în Evoluția ideii de libertate (1986), de pe harta electorală a Marii Britanii. Acest val de democratizare are un “flux” continuu care ține până la începutul primul război mondial, după care urmează “refluxul” către sisteme politice de tip autoritar sau totalitar. Democratizarea societății românești prin asimilarea ideilor liberale se întinde pe exact această perioadă a fluxului primului val de democratizare.

Teoria lui S.P.Huntington este întărită de teoria unui alt politolog american care ne ajută printr-unul dintre termenii fundamentali ai operei sale: poliarhia. Este vorba despre R.A.Dahl și lucrarea sa Democracy and Its Critics (1989), care urmărește dinamica democrațiilor europene în secolul al XIX-lea, fenomenul de extindere al poliarhiilor dând seamă despre același proces de democratizare ce se oprește în cele mai multe cazuri la “poliarhii masculine” (democrații în care cel puțin populația matură bărbătească are drept de vot). Care este rolul celor trei teorii selectate în studiul liberalismului românesc?

Teoria Centru-Periferie ne ajută să explicăm de ce evoluția liberalismului românesc s-a făcut dinspre liberalismul clasic către neoliberalismul intervenționist și protecționist.

Teoriile valurilor democratizării și ale extinderii regimurilor poliarhice dau seamă de un proces de modernizare politico-instituțională care capătă o semnificație aparte pentru analiza pe care o propun: posibilitatea comparației la nivel empiric a structurilor politice de tip liberal.

Evoluția liberală a României celei de-a doua părți a secolului al XIX-lea se înscrie în acest proces european de modernizare, ale cărui caracteristici vor fi analizate prin identificarea de etape și dimensiuni specifice ale dinamicii ideii de libertate la cele trei nivele ale sale – instituțional, politică guvernamentală și doctrinar-ideologic. Cele două teorii amintite oferă deci termenul și cadrul în care se pot face comparații, această din urmă metodă fiind una întemeitoare pentru studiul de față. O analiză de tip istoric a secolului de liberalism românesc nu ar fi putut da seamă decât parțial de specificul acestuia. O istorie comparată, combinată cu elemente de sociologie politică și teorie politică ne oferă posibilitatea unei analize comparative în cadre teoretice care ne dau accesul la reguli și regularități de evoluție ale ideii liberale în cele trei forme pe care le-am stabilit.

Observăm că analiza interdisciplinară a secolului de liberalism românesc este construită pe ideea de comparație. Argumentele unei astfel de metode ar putea fi sintetizate în propoziția simplă care nu mai are nevoie de nici o demonstrație: știința a început cu comparația. Mai mult, comparația este parte a oricărui demers intelectual, ce poat emerge până la identificarea cu actul intelectual ca atare: Dubito ergo cogito, cogito ergo comparo, am putea psune, reformulând maxima filosofiei carteziene.

3.4. Liberalismul Centrului – liberalismele Periferiei

Analiza evoluției liberalismului în democrațiile centrului nord-atlantic și ale periferiei are ca temei selecția de societăți cu structuri relativ omogene, în care asemănările domină cantitativ și calitativ contrastele. Am plecat astfeld e la ipoteza că există un nucleu al liberalismului identificabil în ambele spații cercetate în formula democrației liberale, spre care tind ambele tipuri de societăți. Centrul și periferia se întâlnesc astfel instituțional și doctrinar în egală măsură, în liberalismul politic, valorile și instituțiile sale, pe care le regăsim în ideal-tipul ce va fi stabilit mai jos.

I. Existența acestui nucleu comun este motivul pentru care am încercat să stabilim categoria “liberalismul occidental”, în care sistemele democratice de tip liberal s-au constituit printr-o istorie relativ asemănătoare, în care instituțiile liberale ale statului și politicile economice au fost precedate de un îndelung proces de dezbatere teoretică și de experiență politică, până la cristalizarea lor în structuri instituționale susținute doctrinar. Categoria "liberalismul occidental" strânge, de asemenea, ca trăsătură comună apariția unei clase burgheze care a forțat organizare politică liberală și politici concrete favorabile inițiativei private, încorporată teoretic de liberalismul economic de tip clasic. Clasa mijlocie și interesele ei, dezbaterea teoretică și desacralizarea religioasă prin în-sacralizarea valorilor altădată profane, au creat ideologii politice și mobilizări la acțiune care au dat revoluții ce au bulversat fundamental ierarhia valorică a societăților occidentale. Revoluția glorioasă a englezilor (1689) trimite la liberalizarea pașnică a sistemului politic, prin asimilarea valorilor dreptului natural, pe când Revoluția franceză a modificat ierarhia Stărilor prin adevărate declarații ale drepturilor omului, privit în calitatea sa de cetățean, parte a unui angrenaj politic în care pasivitatea lumii sociale în deciziile politice a luat întorsătura bruscă a activismului exagerat ce a dus la un adevărat "despotism al libertății" din vremea regimului marii terori revoluționare condusă de Robespierre.

II. Categoria "liberalismul periferic" dă seamă de două experiențe exemplare de asimilare a valorilor liberale. În spații fundamental diferite ca structură, ca organizare politică, forme de socializare și cultură politică, dimensiuni religioase, etc. am avut de-a face cu o modernizare prin inovații liberale foarte asemănătoare. Turcia și România au avut istorii diferite, în două formule de organizare statală dispuse pe axa vechilor mecanisme de vasalitate impuse la nivel statal în sud-estul Europei de Imperiul turc. Sistemul turcesc de guvernare cu măsurile lui de tip liberal va fi clădit deci pe fantoma unui sultanat de structură imperială, pe când liberalismul românesc este clădit pe nevoi specifice ale supraviețuirii sub suzeranitatea Imperiului otoman și sub “suzeranitatea protecționistă” a Imperiului țarist. Transilvania nu este nici ea străină de administrația suprastructurii imperiale austro-ungare.

În ciuda acestor diferențe istorice, evoluția liberală a celor două spații politice și ideologice ale periferiei stă sub semnul unei asemănări de construcție izbitoare: liberalismul și democrația de tip liberal sunt impuse “de sus în jos”, dinspre structuri politice către societate. Fără clasă mijlocie care să facă presiuni, fără structuri economice de tip capitalist, cele două țări au avut nevoie de intervenția decisivă a politicului pentru a participa la modelul liberalismului occidental, cu care s-au sincronizat în cele din urmă printr-o “ardere a etapelor”. Astfel, România și Turcia sunt spații ale importului de valori liberale, pe care le asimilează în funcție de determinări proprii de structură socială și cultură politică, neoliberalismul intervenționist impunându-se în fața liberalismului clasic.

III. Un alt pas al comparației este cel al contrastelor. Am stabilit până acum categorii analitice prin asemănări: "liberalismul occidental" și "liberalismul periferiei". Puse față în față, cele două categorii tind să se lămurească prin contraste ce se înscriu sub specia complementarului. Contrastele ce apar sub semnul adevărului-evidență dau seamă de imposibilitatea extinderii modelului occidental, altfel decât prin asimilare creatoare, într-o sincronizare politică de tip liberal în care societatea, prin elita ei politică și prin răspunsurile lumii social-economice, creează alternative de evoluție. Lipsa categorică a agentului industrial-burghez al modernizării care a creat liberalismul Occidentului a făcut necesară modernizarea și democratizarea liberală în Periferie prin asumarea fenomenului de către clasa politică. Structuri economice și politice create în evoluție lentă în Apus, s-au constituit peste noapte, într-o “ardere a etapelor”, prin cadre legislative stabilite de clasa politică a Periferiei. Fenomenul de sincronizare a creat efecte neașteptate în marginea Europei, timp îndelungat societatea rămânând stratificată în "țara legală" și "țara reală", cum ar spune Dobrogeanu-Gherea. Formele instituționale occidentale au sfârșit însă prin a modela ele însele fondul feudal al societății românești, generând în Periferie proiecte și doctrine politice care au devansat un sistem politic structural comparabil cu democrații liberale ale Metropolei.

Țările Periferiei și Semiperiferiei au evoluat dinspre doctrină și politică liberală clasică spre neoliberalismul protector de piață națională, evitând acțiunea ruinătoare a schimbului internațional fără taxe vamale. În interiorul societății care împrumută modelul liberal, clasa politică ce a creat structura statului în România nu putea să-și lase interesele în piața liberă a riscului, pe care erau nevoiți să și-l asume întreprinzătorii occidentali în multe situații de investiție negarantată în nici un fel de stat. Politicile economice și legislația democrațiilor liberale din Periferie au fost elaborate „cu scopul protejării pieței naționale și ale câștigului mic”, dar cu siguranța oferită de protegiuirea Statului.

În România statul creează cadru legislativ, și tot statul creează proprietate privată în agricultură. Statul intervine pentru protecția clasei economice interne și tot el caută proprietăți și intervenție economică directă sau indirectă prin facilități fiscale și premii pentru export.

Fără un agent economic burghez distinct și puternic care să preseze clasa politică și să creeze lobby pentru un anumit soi de modernizare, politicienii români ai secolului al XIX-lea și ai începutului de secol XX au căutat să organizeze Statul și să-și creeze instrumente de legitimare și stabilitate absolut necesare pentru propria menținere la vârful puterii. Nevoia de legitimare democratic-liberală a clasei politice a presat astfel modernizarea și asimilarea lentă a valorilor liberale. Idealismul revoluționar al votului universal din vremeae revoluției pașoptiste s-a diluat progresiv într-un moderatism politic spre care au evoluat liberalii radicali ai pașoptismului, cu excepția poate, a lui C.A. Rosetti, care a rupt relațiile cu primul ministru și prietenul său liberal I.C. Brătianu, după renunțarea acestuia din urmă la susținerea votului universal.

Toate aceste caracteristici ale liberalismului românesc stabilite în ultima parte a studiului ar deveni aproape lipsite de semnificație dacă nu le-am raporta la categoria liberalismul occidental. Comparația ne învață că difuziunea culturală și importul de idei nu poate fi făcut prin imitația totală a modelului care se împrumută. Chiar și în forma „mai rezonabilă” non-imitativă a „sincronizării liberale prin asimilare”, liberalismul românesc a dat o serie de rezultate neașteptate în epocă – stratificarea societății românești în “țara reală” și “țara legală”, neoiobăgia și politicianismul, controlul Parlamentului de către guvern prin organizarea alegerilor de către noul guvern însărcinat de șeful statului să organizeze alegeri – adevărate paradoxe social-politice, pe care le putem trata în sensul de “efecte perverse” ale liberalismului în Periferia în care agentul modernizator burghez este înlocuit de clasa politică.

3.5. Recursul la metodă. Limite ale cercetării științifice

Etimologia termenului “metodă” face trimitere la "drum către", un drum care să întemeieze cunoaștere bazată pe reguli și regularități, pe sisteme conceptuale și definiții asumate și anunțate ale conceptelor. Metoda presupune ipoteze de lucru care pot fi confirmate sau infirmate în urma cercetării. Încercările de întemeiere și de cercetare în orizontul unei “neutralități axiologice” se lovesc însă de o seamă de probleme care ne avertizează că o astfel de atitudine de cercetare „neutră axiologic” trebuie înțeleasă în termenii unui ideal-tip. De unde vin aceste probleme ale subiectivismului metodologic inerent oricărei abordări?

1. A defini înseamnă a limita, stabilind gradele și marja de valabilitate a diferiților termeni. Este la fel de adevărat că definirea și clarificările conceptuale sunt pași fundamentali în cercetare.

2. Punctul nostru de vedere pre-formează ipoteza de lucru. Experiența noastră intelectuală, educația, domeniul de formare, imposibilitatea de a cunoaște toate punctele de vedere sau metodele de lucru, apetența-inapetența noastră pentru anumite teorii, toate acestea pot să atenteze la “neutralitatea axiologică” a cercetării.

3. Relația dintre subiectivitate și obiectivitate este greu de controlat, exemplul cel mai clar fiind poate acela al totalitarismului, autorii analizei pe acest subiect riscând aproape sistematic să cadă în subiectivism, din pricina repulsiei funciare față de regimul ce dizolvă orice formă de demnitate umană.

4. Recursul la metodă presupune selecție. Analiza și sinteza sunt strict determinate de capacitățile psiho-fizice și temporale ale cercetătorului sau ale echipei de cercetători. Problema care apare aici este cea a alegerii, aceasta putând avea de multe ori caracter arbitrar, limitat, căruia i se găsește fie conștient, fie inconștient o justificare metodologică.

5. Citind sau analizând informațiile referitoare la un obiect determinat al cercetării, suntem permanent puși în situația de a interpreta și a trece informația primită, a selecta și organiza ideile, în funcție de sisteme proprii sau matrici culturale care țin de construcții paradigmatice sau de epistemologii organizate de către o comunitate științifică sau alta. Selecția necesară tipologiilor și sintezelor este, de astă dată, proiectată la nivelul selecției între modele explicative și paradigme de analiză care, uneori, se exclud reciproc. Limitarea cercetării este, din nou, un fapt identificabil empiric, dacă luăm în seamă conflictul sau convergența diferitelor teorii ale aceluiași spațiu analitic, sau caracterul de multe ori ontologic al paradigmelor, care impun astfel moduri de inserție ale umanului în lume prin asumări ce se vor strict epistemologice.

Știința, iată, creează “convingeri paradigmatice”, despre care despre care Th.Kuhn ne învață în Structura revoluțiilor științifice (1962) că pot merge prin salturi revoluționare, precedate de acumulări cantitative în cadrul aceleiași paradigme.

6. Limite asumate pentru operarea cu termenii ”liberalism”, ”liberal”, ”modernizare”, ”democrație liberală”. Condițiile în care se desfășoară analiza noastră au luat seamă la dimeniunea tendențială (C. Schifirneț) și la ”tensiunea esențială” dintre tradițional și modern (N. Frigioiu) a evoluției societății românești: fractalul politico-economic și administrativ pe care și-l creează Centrul în spațiul românesc (1948-1888) nu are suport real în structurile profunde ale socialului și economicului, situație care în perspectiva sociologiei românești contemporane asupra modernizării are o explicație centrată pe ideea de ”modenitate tendențială” ca proces de modernizare în economiile rămase în urmă, iar nu între cele care se dezvoltă anticipativ și inovativ în epocă:

”Termenul de modernitate tendențială este potrivit pentru înțelegerea procesului de modernizare în societățile cu o economie precară. Eu explic modernitatea tendențială prin contexte istorice, politice, geopolitice, culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască structuri statale, sociale și instituționale moderne.”

Analiza evoluții ideii liberale în Periferia sistemului mondial modern s-a făcut prin asumarea situației de ”modernitate tendențială” pe care C. Schifirneț o propune în interpretarea conținutului procesului de modernizare românească încă acum aproape un deceniu în cartea Formele fără fond – un brand românesc (2007):

”Modernitatea tendențială caracterizează toate etapele modernizării societății românești: perioada de după constituirea statului național în 1859, perioada dintre cele două războaie mondiale, perioada comunistă și perioada post-comunistă. Chiar dacă aceste perioade nu au avut un ritm omogen de dezvoltare, cred că modernitatea tendențială este esența procesului evolutiv al României moderne. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în zilele noastre, modernizarea culturală, politică și intelectuală a fost calea de afirmare a modernității românești.”

Metropola își creează fractalul în Periferie – un regim politic în care își replică propriile instituții politice și administrative, care fac posibilă comunicarea instituțională între Centru și Periferie. Acest fractal politico-administrativ și economic însă nu are suportul socialului și al tradițiilor – așa cum s-a consturit acesta pe secole de istorie în Occident. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, prioritatea agentului modernizator în epocă este legată sistematic și permanent de chestiunea națională – un tip de proiect care nu a existat pentru cea ma mare parte a socialului și economicului românesc, după cum observă autorul:

”Procesul de modernizare românească a trebuit să facă față unui mediu internațional mereu schimbător în decizii și în acțiuni, ceea ce a avut, evident, efect direct asupra profunzimii și durabilității modernității.   Societatea românească cunoaște o modernitate proprie pe care eu o denumesc  modernitatea tendențială. Aceasta se referă la faptul  că modernitatea românească este inconsistentă și lentă fiindă acțiunile și ideile despre modernitate derulate în societatea românească rămân parțiale și nefinalizate, iar modernitatea este mai mult o aspirație, un țel de atins dar niciodată pe deplin realizat. Din cauza insuficienței sau  inexistenței resurselor de modernizare (ideologice, economice, administrative, financiare etc.) modernitatea este o formă asimptotică de schimbare, care niciodată nu atinge specificațiile schimbărilor profunde, oricât de mult ar părea că se apropie.  Modernitatea tendențială derivă din actele de modernizare din cadrul unui stat național și este măsura gradului în care statul național produce modernitate.  Statul român a acordat prioritate construcției naționale, iar problemele legate de dezvoltarea economică și socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naționale. Esențială a fost și este conturarea unei identități naționale în contextul geopolitic în care ființează națiunea română.

Evoluția noastră modernă a avut loc în contextul extinderii și acțiunii modelului apusean de schimbare socială în plan universal. Construirea precipitată a unui sistem instituțional  identic cu cel din Occident s-a făcut în lipsa unui proiect teoretic, așa cum se întâmplase în țările apusene unde demararea modernității nu s-a produs ca urmare a unui proiect politic de tipul "vrem să ne modernizăm", ci ea a fost consecința firească a mutațiilor economice însoțite de o amplă și adâncă mișcare spirituală și culturală. Doctrinar, nu au existat și nu există, în cultura română, proiecte de modernizare ci numai interpretări ale modernității, prin concepte și viziuni preluate din gândirea occidentală. Nici unul din marile momente ale istoriei românești moderne, inclusiv revoluția din decembrie 1989, nu s-a produs în temeiul unui proiect teoretic. De reținut că, în loc să fie oferită o alternativă doctrinară pentru modernizarea țării, în perioada postcomunistă s-a teoretizat necesitatea reluării programului pașoptiștilor.
Analiza lui C. Schifirneț semnalează, de asemenea, existența unui cadru politic și juridic, institutional, bazat în bună măsură pe legi și reguli moderne, ce nu au fundamentul pe care să opereze:

”Modernitatea a fost creată pe căi birocratice, dar nu de o birocrație, derivată din sistemul instituțional  burghez ci de  o birocrație care a impus reformarea societății românești de sus în jos de către elite situate în poziții de vârf în administrație, dar  fără suportul economic necesar.”

În terminologia unei metodologii fractale, exercițiul de auto-similaritate prin care Metropola își exportă mecanismele și instituțiile democrației liberale în Periferia sistemului nu asumă funcționarea acestora în același regim în care funcționează în spațiul originar. Pentru că Metropola nu poate exporta experiență și agent burghez, valori și instituții care să funcționeze ”de jos în sus”.

Logica fractalică pe care o utilizăm în analiza modernizării politice românești are în vedere inclusiv straturile modernizării: fractalul politic pe care îl creează Metropla în Periferie are funcția de a înlesni preluarea surplusului economic într-o relație de schimb la care participă agentul burghez occidental cu experiența și regulile istorice ale profitului capitalist și agentul economic al Periferiei, care schimbă materii prime și grâne la rate de schimb dezavantajoase pentru el și accentuat avantajoase pentru agentul Metropolei. Adică, straturile și sectoarele societății românești participă diferit la procesul de modernizare – fractalul politic liberal-democrat este compatibil cu lipsa de reformă și social-economicul necapitalist din mediul urban, ca și cu rurarul semifeudal:

”Se cuvine a face diferența dintre modernizarea socialã și cea politicã. Prima înseamnã urbanizare, instruire, industrializare,creșterea produsului național brut, mijloace de comunicare. Modernizarea politicã cuprinde democrație, stabilitate, diferențiere structuralã, modele de dezvoltare, integrare naționalã. Modernizarea politicã înseamnã: 1. procesul de raționalizare a societãții, înlocuirea unui mare numãr de autoritãți politice tradiționale, religioase, familiale și etnice cu una singurã și naționalã (…). Ea implicã afirmarea suveranitãții externe a statului național și, de aici, acțiunile constante de integrare naționalã și centralizarea sau acumularea puterii în instituțiilelegiuitoare recunoscute la nivel național. Modernizarea româneascã a cãutat sã instituie domnia legii și afirmarea rolului parlamentului, ca putere legiuitoare. Cadrul instituțional nou funcționeazã pe principiul respectãrii de cãtre toți a legilor adoptate de parlament și renunțarea la cutume; 2. diferențierea unor noi funcții politice și dezvoltarea structurilor specializate care sã îndepli-neascã aceste funcții, iar domeniile – juridic, militar, administrativ, științific – sã fie separatede domeniul politic. Ierarhia administrativã este mult mai complexã și impune o activitate riguroasã. Statul se birocratizeazã, iar funcția și puterea sunt distribuite mai mult pe criterii de realizareși mai puțin de atribuire; 3. participarea lãrgitã în politicã a grupurilor sociale din întreaga societate. (…) Modernizarea economicã și socialã distruge grupãrile sociale și politice tradiționale și submineazã loialitatea fațã de autoritãțile tradiționale. (…) Societatea modernã este o societate a bunãstãrii și a echilibrului, însã ea funcționeazã pe principiul competiției și al concurenței între grupurile sociale care, în anumite contexte, pot declanșa conflicte. Rata modernizãrii în țãrile în curs de dezvoltare a fost mult mai rapidã decât în țãrile modernizate mai de timpuriu, pentru cã schimbarea se declanșeazã aproape simultan în toate sectoarele societãții. Modernizarea politicã implicã raționalizarea autoritãții, diferențierea structurilor și extinderea participãrii politice.”

Sub aceste precizări, asumăm semnificația conceptului ”modernitate tendențială” pentru spațiul românesc, sub care desfășurăm analiza ideii liberale în logica fractală a sistemului mondial modern, în particular, în relația Europei de vest – Europa de sud-est.

Suntem conștienți de fracturile rural-urban, ”noul regim” și ”vechiul regim” tradițional și întreaga încărcătură semi-feudală a comportamentului social peste care se suprapune noul fractal politic al Metropolei în spațiul românesc și pe care Daniel Barbu îl sesizează cu acuratețea căutătorului de documente de epocă în Daniel Barbu (coord.), Firea românilor (2004). De exemplu, analizând ”fenomenul de redistribuire a valorilor” în procesul de modernizare românesc de secol nouăsprezece, autorul semnalează ca ”mărturie” exemplară despre firea românilor un document în care consulul general al Belgiei, Jacques Poumay, face un tablou al ”firii” românești, pe care îl anunță a fi judecat ”echitabil și cât se poate de complet” și care, observă Daniel Barbu, se referă cu precădere la elită, iar nu la populația majoritară a României mijlocului de secol nouăsprezece. Mai mult, observă autorul în analiza discursului consulului general belgian care scrie la 1866, elita însăși nu participă la acest fenomen de modernizare capitalistă decât pe teritoriul politicii – o politică ea însăși marcată de gesturi și atitudini care vin din ”vechiul regim”:

”Mai întâi, această elită este, global, intelectuală nu numai prin vocație, ci și prin formație. Ea locuiește pe teritoriul Dreptului și, într-o mică măsură, pe cel al Literelor. O elită convocată de modernitate sub semnul imaginației și al argumentației, o elită al cărei criteriu de omologare socială este constituit de ușurința de a folosi discursul.

În al doilea rând, am avea de-a face cu o elită intelectuală care nu este ancorată nici în tradiția agrar-monastică și nici în pozitivitatea valorilor economice, științifice și morale. În plin secol al XIX-lea burghez, pentru care modernitatea rezidă în producerea avuțiilor, repartizării și consumului acestora, valorile burgheze lipsesc aproape complet din inventarul elitei românești: munca, economia, familia, morala, ordinea, autoritatea, religia sau spiritul științific sunt, fără excepție, absente. Ce mai rămâne atunci? Fără îndoială, politica și discursurile sale, în care modernitatea se enunță fără a înfrunta riscul unei întrupări sociale, al unei înrădăcinări în experiența prezentului și al unei angajări în inventarea viitorului.”

În fractalul politic creat de Metropolă în spațiul românesc, elita societății se conduce după reguli tradiționale întemeiate pe o cultură a discursului, practicile politice fiind ancorate în gesturi, atitudini, obișnuințe care nu corespund noului fractal politic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Lipsită de o istorie în care politicul să îi fi dat experiența adminstrației raționale și de o istorie a experienței cu instituții de formula celor democrat-liberale, elita politică guvernează în baza unor ”straturi profunde, în care zac comportamente, gesturi și atitudini prin care Vechiul Regim își supraviețuiește.” În fapt, elita politică, abordează modelul liberal de organizare politică și administrativă tocmai pentru a supraviețui dinamicii istoriei în modernitate:

”Pe acest fundal, elitele românești se apropie de modernitate cu un masiv handicap: ele nu sunt, în fond, produsul revoluției, ci al privilegiilor de origine medievală. Abolirea oficială a acestor privilegii în răstimpul dintre 1848 și 1866 a condus elita intelectuală spre o soluție de supraviețuire legată de modernitate: importarea și instalarea dispozitivelor de putere ale statului în formulă liberală.”

Altfel, consideră Daniel Barbu în altă analiză, trebuie să ținem seama de faptul că apariția statului liberal democrat echivalează cu o reglementare a dreptății și libertății, asupra căreia generația pașoptistă era ignorantă – o generație care nu avea știință de temeiurile și conținutul libertății individuale, venind pe o tradiție care era legată de o ”justiție distributivă și socializantă”:

”(…) inventarea statului de drept în România secolului al XIX-lea nu a fost consecința necesară a descompunerii ireversibile a corpului social tradițional, a dizolvării spontane a grupurilor intermediare. Dimpotrivă, acestea au supraviețuit Constituției, unele din ele, ca de pildă obștile țărănești, până în primele decenii al secolului al XX-lea. Dreptul codificat după modelul liberal european a confiscat, fără să o satisfacă, nevoia de dreptate a acestor grupuri interpuse. De acum înainte dreptatea nu se mai pierde și nu se mai câștigă în mod legitim la nivelul relațiilor dintre persoane, ci devine o funcție regaliană. Dreptatea este integral absorbită de stat, se topește în textul de lege, se dizolvă fără urme în sistemul de drept pozitiv.”

Cea mai mare parte a populației românești poartă cu ea ”legea cea veche”, cum observă dintr-o altă perspectivă de abordare, Nicolae Frigioiu. Conform acestuia, agentul modernizator românesc a trebuit să facă față nu doar dificultăților inerente oricărui proces de modernizare instituțională, dar și unei ”rezistențe surde” a două categorii sociale care alcătuiau atât majoritatea poplației, cât și majoritatea plătitoare de impozite la stat. Poziția lui N. Frigioiu asumă o modernizare prin care calitatea fundamentală a elitei intelectuale a fost aceea de a adecva, în timp, modelul de dezvoltare la specificul existențial românesc, la ”matricea caracterială a spiritualității noastre profunde.”:

”Efortul elitelor politice românești din secolul al XIX-lea de modernizare economică și politică a țării după model occidental (în speță după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistență surdă din partea aristocrațiilor latifundiare (marii boierimi) și a populației majoritare, în general puțin interesată și informată în secolul trecut de necesitatea și valoarea inovațiilor sociale. "Poporul încă practică legea veche", spunea Mihail Sadoveanu în prefața la "Viața lui Ștefan cel Mare" din 1933. Marele scriitor viza cadrul simbolic al vieții unei comunități ce marca momentele fundamentale și nevoile ei esențiale. Această tensiune dintre tradițional și modern s-a perpetuat în istoria modernă și contemporană a României mai bine de un secol (1821-1944) și a avut, deopotrivă, efecte benefice și mai puțin benefice asupra modernizării economice și politice a țării. Efecte benefice în sensul că marile valori ale culturii române, coloana ei spirituală au fost create în spațiul "spiritului critic" configurat de această "tensiune esențială". 
De la programul "Daciei literare" din 1840 până la țărănismul interbelic, junimismul; sămănătorismul; poporanismul; sincronismul etc. au scandat istoria politică și culturală a României, reliefând potențialul creativ, liniile de evoluție în timp, adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostru existențial, pe baza afinităților elective cu matricea caracterială a spiritualității noastre profunde.”

Am formuat cele șase observații referitoare la posibilele distorsiuni ale cercetării științifice având conștiința faptului că suntem prizonierii propriilor noastre categorii de gândire și ai propriilor matrici cultural-educaționale. Este vorba de o limitare implicită a cercetării științifice, oricare ar fi domeniul de analiză. Trebuie să acceptăm, astfel, faptul că riscul subiectivității este implicit oricărei cercetări. El este prezent pentru că ține de dimensiuni necontrolabile ale determinărilor cultural-educaționale ale fiecărui cercetător. Vom încerca să reducem riscul, pe cât posibil, prin construcții care să tindă înspre acea "neutralitate axiologică" weberiană. O neutralitate care este un ideal, am putea spune aplicând maestrului ideal-tipurilor propria sa observație aparținătoare individualismului metodologic. Este vorba despre o metodă căreia, după ce i-am precizat limitele, vom încerca să o folosim. Nu înainte de a semnala încă o dată că subiectivismul nu este străin nici cercetărilor din științele exacte.

La acest nivel metodologic al analizei, cele trei abordări privind ”modernitatea tendențială”, respectiv ”firea” elitei intelectuale românești și „matricea caracterială” a poporului român pe care le-am invocat au rolul de a semnala că ceea ce numim în lucarea de față ”evoluția ideii liberale”, ”liberalism românesc”, ”democrație liberală” ca fractal politic al Metropolei ține cont de observațiile autorilor: (i) modernizrea este ”tendențială”, iar (ii) agentul modernizator care animă fractalul politic nu are legătură cu România rurală – este o elită politică în formare pentru un stat nou și un regim politic democrat-liberal, în care, la 1866, exercițiul puterii va împrumuta mult din istoria și tradițiile de tip semifeudal. De exemplu, în ciuda Constituției (1866) liberale și a instituției proprietății pe teren agricol introdusă de elita politică românească prin Legea rurală din 1864, Legea tocmelilor agricole din 1867 interzice, în cel mai clar orizont de interes boieresc, posibilitatea de mișcare a țăranilor proprietari – ei nu pot părăsi satul să muncească pe altă moșie sau să plece la oraș decât cu acordul primarului, care, ne spune Constantin-Dobrogeanu Gherea în Neoiobăgia (1910), era, de fapt, controlat de boierul locului. Un exercițiu politico-administrativ libeal în natura formal-administrativă și legal, dar care are drept conținut o practică politică de tip feudal.

În alt chip însă, nu pare să fi fost posibil replica fractalică a democrației liberale românești într-un timp atât de scurt, între 1848-1866: în timpul acesta – inclusiv în momentele liberale-cheie ale mjlocului de secol nouăsprezece – Declarația de la Islaz (1848), Legea rurală (1864) și Constituția de la 1866 – elita politică românească părea să opereze pe un ”fond fără formă”, cum ar spune Maria și Dumitru Iacob, sesizând potențialul explicativ empiric și teoretic al acestei întoarceri a determinărilor implicate de expresia clasică ”formă fără fond”:

”S-ar părea că fondul poate fi acoperit conceptual mai repede și cu mai puține dificultăți. În chip obișnuit, fondul este desemnat prin conceptul de conținut, conținut al societății, al vieții sociale. Conținutul, în esență, cuprinde:

a) elemente alcătuitoare ale vieții sociale, oamenii, agregările umane – grupuri, comunități, organizații și instituții, cât și legăturile dintre acestea;

b) oamenii și agregările umane nu pot exista decât prin combustia mentală și psihică a vieții individuale și de grup, prin experiența, trăirile și dezideratele acestora; conținutul este alcătuit, am putea spune, dintr-un continuum biopsihic, emoțional și volițional.”

Din această perspectivă, fractalul politic și administrativ de tip democrat-liberal al Metropolei își începe istoria în Periferia Europei printr-o gravă lipsă de fond. Nu forma aproape perfect fractalică în acest exercițiu de auto-similaritate al instituțiilor politico-dministrative ale Metropolei era problema, ci lipsa ei. Astfel, fondul românesc – prin activitatea elitelor – părea în căutare de formă – o nouă formă, care să semene cu cea pe care o învățaseră în lumea Metropolei. Ideea de ”fond fără formă” a Mariei și Dumitru Iacob pare să sugereze că schimbările majore în istoria unei societăți sau instituții apar în momentul în care fondul își caută o formă nouă, începând, înainte de toate, cu nivelul aspirațiilor: ”forma fără fond”, continuînd exercițiul de operaționalizare a celor două concepte care șed parcă în oglindă, este un moment ulterior, în aceste condiții.

În termenii analizei noastre, putem să spunem că fractalul politico-administrativ al Metropolei trebuie înțeles în cadrul unui proces dialectic în care contextul geo-politic, economic și social al mijlocului de secol nouăsprezece înregistrează un proces de difuziune culturală cu dublu sens. Avem, astfel, concomitent de a face cu: (i) o presiune stringentă de modernizare în epocă la nivelul Periferiei; (ii) existența ofertei aproape legice a Metropolei cu privire la crearea de fractal politico-administrativ precum democrația de tip liberal către țările care îi devin Periferie: un astfel de fractal care îi imită instituțiile administrativ-politice este varianta instituțională cea mai eficientă pentru preluarea surplusului economic în materii prime la o rată foarte avantajoasă de pe piața Periferiei.

În epocă, Periferia românească nu avea altă soluție de modernizare: lăsând de o parte fascinația unei părți a elitei intelectuale pentru Occident, modelul liberal pare și astăzi soluția cea mai eficientă și calea cea mai rapidă pentru modernizarea Principatelor române între 1848-1866. Putem să o numim un fel de intuiție colectivă a elitei intelectuale românești, probată empiric în Metropolă, care în anii 1840 deja avea zeci de studenți care se întorceau de la Paris unde își terminaseră studiile și unde făcuseră cunoștință nu doar cu civilizația capitalistă, ci și cu fundamentele doctrinar ideologice ale acesteia prin audierea cursurilor despre liberalism – variante franțuzești și britanice,unde John Stuart Mill stătea lângă Adam Smith și David Ricardo (sursele-cheie ale liberalului clasic la Ion Ghica), alături de profesori și economiști ai Franței anilor 1840 – J.B.Say, Rossi, Thiers, Guizot, Blanqui, Labouley.

Din precizările ce țin de dificultăți metodologice ale cercetării anterior formulate, reiese clar că cercetarea de față nu acceptă ideea ”adevărului ultim”, a explicației ultime sau a metodei infailibile de analiză, care să ducă la concluzii de aceeași factură. Pe scurt, analiza liberalismului românesc și a relației Periferiei sud-est europene cu Metropola occidentală s-a făcut prin asumarea implicită a imposibilității de a pretinde neutralitatea axiologică absolută. Am încercat însă eliminarea maximală a elementelor raționalității subiective. Doar lectura critică a întregii construcții poate spune în ce măsură obiectivul asumat al cercetării a fost realizat.

Capitolul III. Personajele centrale ale studiului: ”Metropola” și ”Periferia” în cadrele gramaticii fractale a expansiunii capitaliste

1. Metropola: identitate geo-politică și profil economic

Atunci când vorbim despre Metropolă, facem trimitere la țări occidentale, organizate ca democrații liberale. Ele au un suport doctrinar-ideologic în liberalismul clasic, a cărui dimensiune economică este centrată pe linia A. Smith – D. Ricardo a liberului schimb și a piețelor internaționale dominate de principiul Cerere-Ofertă. Statul este un actor pasiv la nivel economic – el este ”paznicul de noapte al burgheziei” economico-financiare și comerciale, organizată în companii și consorții de tip capitalist, a căror rațiune de a fi este Profitul.

Pentru relația directă cu spațiul românesc, Metropola este Germania, Franța și Anglia, Belgia Austro-Ungaria, Olanda, SUA –a cărei superioritate tehnologică o va impune drept parte a Centrului sistemului mondial modern în această perioadă a secolului al XIX-lea de care ne ocupăm. Istoricii Europei arată că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea industrială și creșterea forței politice a câtorva țări din vestul Europei au făcut lumea să arate toată ca un ”univers european”.

Europa domina întreaga lume. La aceeași scară globală la care operează istoricii Europei, dar dintr-o perspectivă diferită, Grigore Georgiu evaluează în epocă modernă identitatea de forță a Europei la nivel mondial – Europa este un ”centru al lumii” din toate punctele de vedere, un reper și un ”laborator” multicultural, economic, social, politic și științific deopotrivă:

”Epoca modernă este cea care a consacrat Europa ca sistem de referință al istoriei universale, prin performanțele ei în toate planurile (științifice, tehnologice, economice, militare, culturale și artistice, dar și prin noul model democratic de organizare politică). Înainte de a fi surclasată de Statele Unite ale Americii, în secolul al XX-lea, Europa era percepută ca fiind “centrul lumii”, focarul din care emană inițiativele creatore și forțele-motrice ale progresului. Desigur, lucrurile s-au schimbat, iar raporturile de putere de pe arena internațională nu mai sunt favorabile Europei, ca altădată.”

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor sistemul mondial se structurează din ce în ce mai clar pe coordonatele Centru-Periferie, Metropola, asistată de dezvoltarea industrială și de a flotei comerciale, dobândind control asupra sistemului – Semiperiferie și Periferie – cum niciodată nu avusese până atunci.

Metropola este alcătuită din țări care la începutul secolului al XX-lea încheiaseră de împărțit lumea în sensul controlului economic, preluând din colonii surplusul economico-financiar – în general materii prime – produse extractive, grâne, implicarea în comerțul cu animale etc..

Istoricii Europei moderne semnalează că, dacă scădem câteva colonii americane – Filipinele și alte câteva colonii japoneze (ex. Coreea, Formosa), plus controlul Imperiului otoman asupra țărilor arabe, ceea ce noi numim aici ”Metropola” domina întreaga lume în proporții, moduri și pe arii diferite. Un clasament pe criteriul ”kilometri pătrați/locuitori” arată astfel: (i) Imperiul colonial britanic – 30 milioane km pătrați/400 milioane locuitori; (ii) Imperiul colonial francez – 10 milioane km pătrați / 48 milioane locuitori; (iii) tradiția imperială a ultimelor 4 secole îi avea încă pe portughezi, spanioi, olandezi cap puteri colonial; Belgia moștenea Regatul Congo, iar Germania și Italia, ajunse puteri importante la nivel European târziu, spre sfârșitul secolului controlau colonii puține în Pacific și teritorii răspândite prin Africa orientală, occidental și australă – Tanganyika, Togo, Camerun, deșertul Kalahari (Germania), părțile deșertice ale Africii – Somalia, Tripolitana, Eritreea.

Tipul de dominație prin care europenii aproape că dezmembrează China este de altă factură: fără cucerire teritorială, China este dominată de Metropolă prin contracte de căi ferate obținute de firme din țări ale Europei de vest, la care se adaugă așa numitele ”contracte de închiriere” pe ținuturi, pentru comerț și influență economică.

”Metropola” nu este o Europă de vest unită sub aspect politic, liantul acestei părți dominatoare a lumii fiind superioritatea tehnologică și controlul asupra producției industriale și a transpoturilor maritime:

”Adesea bogate și puternice, națiunile europene nu se gândesc deloc că s-ar putea uni: Europa oferă înainte de toate imaginea instabilității discordiilor sale.”

Această Europă care dă tonul la nivel mondial are însă o particularitate economică prin care se diferențiază de toate ariile geografice ale globului: deține controlul asupra tehnologiei și produce mărfuri ieftine pentru care trebuie să găsească piețe cât mai bune de desfacere și pe care să le vândă la un preț cât mai bun – este logica oricărui sistem sau inițiative de tip capitalist.

Între 1682-1914, pe o suprafață de 10 milioane km pătrați, Europa reunește, în timp, între 30-40% din populația lumii, densitatea medie a populației pe glob fiind la începutul secolului al XX-lea de 11 locuitori pe km pătrat, pe când cea europeană era de 46 locuitori pe km pătrat. Trebuie specificat că doar Europa de nord-vest este puteric populată. Statisticile arată că Germania are o densitate de 119 locuitori pe km pătrat, Regatul Unit 145, Franța 73, Spania 38 iar, la cealaltă parte estică, Rusia europeană are doar 27. Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea Germania are o creștere demografică de 60%, Regatul Unit de 52%, Franța nu își schimbă ritmul demografic, dar, lucrul cel mai interesant pentru analiza noastră – țările din Metropolă cunosc o puternică dezvoltare a populației urbane în secolul al XIX-lea. Spectaculos, migrația rural-urban are pentru Anglia un efect covârșitor urban în perioada dintre secolele XIX-XX: în 1910 populația rurală a Angliei este de 12% din populația totală, iar în Germania 38%, Franța având o populație urbană de 46%. Totuși, nu populația urbană și ritmul crescut ori ponderea demografică a Europei la nivel mondial este cheia dominației sale. Cheia poziției dominante a Europei stă în forța economică și de transport comercial, care este factorul cheie al întreguui sistem mondial pe care îl domină. Datele producției industriale arată că Centrul lumii moderne se află în Europa de vest și SUA: Occidentul European asigură 44% din producția industrială mondială iar SUA – 35%, Canada – 2%. În ponderea de 80% pe care Centrul sistemului mondial o deține a nivelul producției industriale, Germania – fostă țară a Semiperiferiei la mijocul secolului al XIX-lea și până în anii 1880 – deține 15,2%, Anglia – 14%, Franța – 6,4%. Metropola produce 831 de milioane de tone de carbune, la o producție mondială de 1215 milioane de tone de cărbune – Europa de vest 600 milioane, SUA – 231 milioane. Politica de industrializare accelerată a Europei de vest și a SUA la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea arată că producția mondială de oțel se regăsește tot în Metropolă: din cele 74 milioane tone de oțel, 56% sunt produse în Europa și 43% în SUA. Europa de vest deține transportul maritim la nivel mondial – 78,9% din flota comercială a lumii. Pe de altă parte, capitalismul Metropolei controlează sistemul mondial modern prin ponderea uriașă a capitalului mondial pe care îl administează :

”(…) 91% din capitalurile investite în lume sunt europene, în ordine: britanice, franceze, germane, dar și belgiene, olandeze, elvețiene.”

Controlul în sistemul mondial nu este în primul rând de natură politică, ci de natură economică: Metropola preia surplusul economico-financiar de pe piețele agricole, miniere – extractive, în general, concesionând în multe cazuri lucrări de infrastructură cu valori uriașe prin companii occidentale care lucrează trans-statal de multe ori, statul țărilor din Metropolă intervenind în mod permanent pentru asigurarea dirijării surplusului – profit al acestor agenți capitaliști în afara ariilor Periferiei – construcții de căi ferate, de exemplu (China, România, Imperiul otoman – ultimele două fiind în sfera de interese economice a Germaniei).

Analiza modernizării românești pe care o propune Vladimir Pasti în Sociologie politică (2004) semnalează, la nivel internațional, aceeași dimensiune neașteptată – caracterul ”de stat” al expansiunii capitalului privat: statele Europei occidentale sunt prezente alături de agentul capitalist, începând cu implicarea în politica descoperirilor geografice din secolele XIV-XVI – proces controlat de Spania, Portugalia, Olanda, Franța, Anglia. Sociologul român observă o dimensiune specială a acestei expansiuni politico-militare a modernității: statele occidentale sprijineau economiile interne (i) prin implicare directă în descoperiea unui drum comercial cât mai avantajos și (ii) pentru a controla resurse la nivel internațional pe căi care să nu interfereze cu ascensiunea politico-millitară a Imperiului Otoman în epocă. Consecințele pe termen lung ale acestei implicări statale în dezvoltarea economică se regăsesc în imperiile coloniale și – continuă autorul – chiar până la ”actualele confruntări din Orientul apropiat, Asia Centrală sau zona Pacificului.”:

”Toate aceste exemple istorice, care pot fi completate de multe ori, nu dovedesc deocamdată decât că, de-a lungul istoriei, statele concrete sunt suficient de preocupate de condițiile internaționale de funcționare a economiilor interne ale societăților pe care le gestionează pentru a declanșa acțiuni de ”mare amploare” destinate sprijinirii acestora și motivate de necesitățile lor interne. La rândul lor, aceste acțiuni au consecințe semnificative în interior, care nu mai sunt doar de natură politică, ci pot deschide, în economie, noi căi de evoluție sau dezvoltare.”

În logica analizei noastre, putem identifica un proces de expansiune al Metropolei, care își replică formula politică prin exercițiul fractal al auto-similarități, tocmai pentru a controla economic noii fractali creați în Periferie. Expansiunea capitalistă a noului agent modernizator – Burghezia este promițătoare inclusiv pentru creșterea sferei de influență politică a Statului din Metropolă. După ce forța acestei clase înghițise și aristocrația britanică – deținătorea de resurse de putere și financiare până în secolul al XVII-lea, același agent modernizator reușește să abolească monarhia în Frața, în urma căreia lansează documente neînchipuite și de neacceptat – la o primă vedere – în epocă. V. Pasti atrage, în continure, atenția asupra Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului ca document relevant pentru noua lume în care cetățenia se generalizează în sensul exercițiului ei, nu doar al apartenenței de un teritoriu:

”Cu 13 ani înainte, declarația de independeță a coloniilor americane față de coroana britanică fusese și ea făcută ”în numele și prin puterea acordată de popor (good People) acestor colonii”. Faptul că toți oamenii – de fapt, doar cetățenii, și nu toți oamenii erau cetățeni – căpătau același statut politic în societate, deci intrau în aceeași relație cu statul, iar statul – prin intermediul căruia era guvernată societatea – nu era legitim decât ca expresie a voinței lor a schimbat radical societatea feudală.”

Discutând căile de evoluție ale capitalismului în corelație cu evoluția statului modern, V. Pasti consideră că există trei linii evolutive în istoria Europei dinspre societatea feudală către statul modern democrat-liberal al capitalismului.

Prima dintre liniile de evoluție care arată cum s-a împletit democrația și capitalismul în secolul al XIX-lea, în special, este legată de simbioza celor două procese – politic și economic, pentru care avem un caz relevant în Marea Britanie. Cazul-tip al acestei linii de evoluție are o dezvoltare internă, care elimină gradual rămășitele de privilegii și structuri feudale, democrația liberală formându-se progresiv, în paralel cu structura capitalistă a economicului și socialului, care generează valori de tip liberal absorbite de instituțiile politicului.

A doua linie de evoluție către statul modern capitalist este reprezentată de Germania, în special, ce ne oferă contextul istoric în care dezvoltarea capitalistă s-a sprijinit pe regimuri autoritatre, democrația fiind un produs ulterior acestei simbioze autoritarism-capitalism. În cazul acesta, statul autoritar a sprijinit dezvoltarea capitalistă într-un ritm chiar mai rapid decât în Anglia sau Franța, recuperând rămânerile în urmă și egalând ca forță Franța și Anglia.

A treia linie de istorie a capitalismului în corelație cu tipul de stat are la bază o industrializare lentă și mult întârziată pentru spații non-occidentale, care a fost întreruptă după al doilea război mondial și înlocuită de industrializarea comunistă ce s-a conjugat cu statul totalitar – democrația politică este o achziție târzie a spațiului românesc pe care îl avem ca exemplu relevant pentru acest tip de evoluție a raporturilor dintre capitalism și democrația liberală.

În acest context al liniilor de evoluție ale capitalismului modern, de un interes aparte pentru analiza noastră este perspectiva de evoluție a capitalismului și statului modern românesc, pe care autorul o consideră ca abatere de la dezvoltarea și modernizrea occidentală, în care ”schimbarea instituțională a jucat de fiecare dată rolul de factor de transformare menit să genereze noi realități sociale, economice sau politice. Spre deosebire de societățile occidentale, care produceau noi structuri și institutuții sociale, economice și politice prin simpla lor funcționare normală și unde modernizarea apărea ca o consecință a dezvoltării, societatea românească, situată la periferia zonei de dezvoltare europene și capitaliste, și-a realizat modernizarea prin introducerea în realitatea românească a unor caracteristici moderne, inspirate după modelul occidental. Modelul occidental a fost principalul termen de referință al României pentru toată perioada modernă și contemporană, adică începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea.”

Teoria pe care o propune V. Pasti are drept principal agent al modernizării clasa politică românească, agentul modernizării care a folosit Statul drept instrument de modernizare. Regele Carol I, chemat să guverneze din Europa germană pe baza unui nou sistem politic de tip democrat liberal sesiza încă de a instalarea sa o ruptură între modelul democrației liberale și structurile socialului, economicului și politicului care erau chemate să lucreze sub un astfel de sistem instituțional preluat și impus prin Constituția de la 1866, una dintre cele mai liberale în epocă. Modelul de analiză propus de V. Pasti distinge două etape-cheie în dinamica relației dintre democrația liberală și capitalismul românesc în secolul al XIX-lea, în particular.

Prima etapă este centrată pe un agent modernizator intern – românesc. A doua etapă este rezultatul acțiunii factorilor externi, pe care, în analiza noastră, o identificăm cu perioada post-1848, în care Metropola, își construiește fractali politici pentru a putea controla zona Periferiei și pentru a putea accede la resurse bugetare ale noului fractal politico-administrativ – contracte uriașe pentru infrastructură feroviară de ex. – ori la resurse naturale și materii prime în condițiile unei rate foarte mari de profit pentru capitalul metropolitan.

La 1848, consideră V. Pasti, Centrul occidental acorda prea puțină importanță Periferiei românești – acesta este considerat un moment hotărâtor de definire și acțiune politică prin agentul modernizator intern – generația de intelectuai și oameni politici care fuseseră educați în Occident:

”După această scurtă perioadă de inițiativă românească raporturile s-au schimbat și o bună parte a modernizărilor românești s-a făcut mai degrabă prin presiune exterioară decât prin dezvoltare internă. În aceste condiții clasa politică românească a jucat rolul de element de mediere – iar uneori de purtător al compromisului – între obiectivele evidente ale zonei dezvoltate (Europa Occidentală pentru cea mai mare parte a istoriei modernizării românești și URSS pentru perioada comunistă) și interesele sau tendințele de reproducere ale realităților românești.”

Teoria modernizării românești centrată pe dinamica relației capitalism-democrație liberală în secolul al XIX-ea pe care o propune V. Pasti ilustrează două lucruri importante pentru analiza pe care o propunem în cadrele gramaticii fractale a evoluției capitalismului european.

Primul lucru important se referă la expansiunea capitalistă și căutarea de noi piețe de către agentul modernizator occidental – burghezia – prin protecția Statului. Metropola, în termenii noștri, își crează Periferie pentru piețe de desfacere și pentru preluare de materii prime. Acest proces seamană cu exercițiul de auto-similaritate specific geometriei fractale, ca geometrie a Naturii. Fractalul politic – asemănarea – în sens de similaritate – face cu mult mai ușor de controlat piața și bugetul de stat ale unei astfel de democrații liberale decât cazul unui buget de stat imperial, de exemplu. Imperiile rus și otoman – care resping fractalul politic al Metropolei în secolul al XIX-lea dețin putere militară ori sunt păstrate de Metropolă și apărate în epocă tocmai pentru a stopa creșterea de putere regională a altor imperii: Metropola occidentală protejeză Imperiul otoman pentru un echilibru regional care îi convenea, în condițiile de superioritate militară a Imperiului țarist, dispus oricând la dezmembrarea și eliminarea Imperiului otoman de pe piața de putere regională.

Al doilea argument important pentru logica fractală a expansiunii Metropolei pe care îl oferă teoria lui V. Pasti se referă la etapele și gradul de intervenție politică ale Metropolei, în epoci diferite, și natura agentului modernizator românsc: la 1848 avem de-a face cu o acțiune aproape total asumată intern – agentul modernizator alcătuit din intelectuali – fii de boier școliți în Metropolă, în special în Franța. Începând cu 1859, Metropola intervine indirect timp de câteva decenii în structurarea fractalului politic pe care îl va exploata – agentul economic burghez este protejat și ajutat de statul german în Afacerea Strousberg, Austro-Ungaria controlând, pe de altă parte, dezvoltarea industrială a României prin convenție comercială de deschidere a pieței românești pentru produsele imperiului, scutite de taxe vamale. Deci Metropola construiește fractalul politic pentru a controla economia Periferiei românești – cancelarul Bismark intervenind direct și condiționând recunoașterea – de către toate puterile din Metropolă, în cele din urmă – independenței de stat românești din 1878 de rezolvarea Afacerii Strousberg (afacerea unui agent economic burghez gemran) de către statul român în condiții dezavantajoase și de încălcări contractuale din partea agentului capitalist german:

”Al doilea factor important în modernizarea românească l-a reprezentat exteriorul. Modelul politicienilor români care, influențați de cunoașterea lumii occidentale se hotărăsc să acționeze pentru modernizarea în consecință a României a funcționat o singură dată, în perioada pașoptistă, când centrul dezvoltat al lumii occidentale acorda prea puțină importanță României. După acea scurtă perioadă de inițiativă românească, raporturile s-au schimbat și o bună parte a modernizărilor românești s-au făcut mai degrabă prin presiune exterioară, decât prin dezvoltare internă. În aceste condiții, clasa politică românească a jucat rolul de element de mediere – iar, uneori, de purtător al compromisului – între obiectivele evidente ale zonei dezvoltate (Europa occidentală pentru cea mai mare parte a istoriei modernizării românești și URSS pentru perioada comunistă) și interesele sau tendințele de reproducere ale realităților românești. Al treilea factor important l-a reprezentat capacitatea grupurilor de putere din societatea românească de a modela funcționarea noilor instituții introduse prin reforme politice în concordanță cu propriile politici și alegeri, generate nu de modelul extern, ci de realitățile sociale românești. Rezultatul a fost că orice instituție nou transferată din exterior – conform cerințelor modelului – în societatea românească a ajuns rapid să aibă o funcționare ambiguă și să producă rezultate contradictorii, precum și efecte neinstituite.”

Teoria lui V. Pasti semnalează, de asemenea, dezvoltarea economică românescă de la sfârșit de secol nouăsprezece și început de secol XX, precum și evoluția economiei românești sub politica de protecție industrială a statului român. În logica analizei noastre – fractalul politic ripostează prin modificarea ideologiei de guvernare începând cu anii 1880, liberalii și conservatorii care vor guverna până la primul război mondial respingând liberalismul economic clasic în favoarea neoliberalismului românesc protecționist și de dezolvotare a industriei naționale. Industria și exportul românesc sunt în creștere permanetă, ponderea agriculturii în PIB scăzând la 38,1%, în timp ce ponderea industriei creștea la 30,8%.

2. Ce este Periferia? Profil geo-politic și economic

Europa de sud-est: România – Rusia – Turcia sunt țările Periferiei sistemului mondial care ne interesează în analiza noastră. În acest sens, fără a fi domenii coloniale ale vreuneia dintre marile puteri economice și politice ale Metropolei, ele fac parte din Periferia sistemului mondial modern în secolul al XIX-lea, în care urmărim evoluția ideii liberale. În situația de față ”Periferia” este geografic similară cu Periferia Europei de sud-est. În acord cu sensul termenului ”Periferie”, spațiul în care urmărim evoluția ideii liberale nu este doar o ”margine a Europei” în sens geografic. Ea nu este nici o ”margine”, ”suburbie” aflată la marginea culturii ori a lumii morale: ”Periferia” are, în principal, sensul de spațiu politico-economic cu care Metropola intră în contact și cu care face schimburi de neechivalenți – produse marfă-finită contra materii prime, la o rată de schimb dezavantajoasă – ex. Dionisie Pop Marțian, economistul neoliberal român sesiza în anii 1860 că România făcea un comerț păgubos cu statele Europei occidentale de 10 tone materii prime la 1 tonă de produse manufacturate ori realizate în fabrici cu tehnologie avansată în epocă. Mai mult, Periferia nu doar participă la acest schimb cu materii prime și produse extractive, dar, are o economie agrară și o politică de menținere a subdezvoltării atâta vreme cât produsele industriale de import din Metropolă au cale liberă pe piețele naționale, fără taxe vamale. Conservând această politică întemeiată ideolgic în principiul Laisse-faire, laissez-paser al liberalismului economic de tip clasic, țările Periferiei nu ar putea să dezvolte niciodată structuri capitaliste naționale reale în lipsa intervenției statului pentru protecția pieței naționale cu taxe vamale și dezvoltarea de legislație și facilități pentru o politică de industrializare.

Periferia românească e săracă în termeni de sume lichide care să devină capital industrial ori financiar-bancar privat. Ea e organizată în secolul al XIX-lea într-o logică semifeudală, cu o economie agrară și privilegii boierești tradiționale. Fiii de boier ai primei treimi a secolului al XIX-lea se vor constitui însă ca o generație a modernizării, mai ales, când se întorc de la bursele cu care statul îi trimisese la studii în străinatate (1836-1840). Ei aduc în România nu doar imaginea unei societăți modernizate, ci și soluțiile de modernizare și participare la modelul democrației liberale a Metropolei: eliminarea privilegiilor feudale, împroprietăriea țăranilor, organizarea unui stat care să respecte drepturi și libertăți după modelul democrațiilor din Metropolă. Această pătură educată de tineri intelectuali se transformă în cel mai puternic agent modernizator pe care ni-l putem închipui, într-un context istoric în care sesizează prin logica experienței proprii că Principatelele Române sunt societăți în care ”Fondul nu are Formă” (M., D. Iacob): o societate care trecuse din ”Fondul fără Formă” adecvată al fanariotismului în ”Fondul fără formă” adecvată al Regulamentelor Organice (1831-1832) impuse de puterea imperială țaristă ca ”putere protectoare” după ce Rusia învinsese Imperiul otoman definitiv în 1929.

Periferia la care ne referim este România creată de clasa intelectuală și politică a vremii, cu asistența Metropolei și în sensul logicii de expansiune a capitalismului metropolitan. Metropola și Periferia se află într-un anumit tip de relație, în care fractalul politic creat în Periferie este cadrul instituțional-politic care facilitează drenarea surplusului economico-financiar din societatea periferică înspre Metropola care își promovează și protejează agenții economico-financiari privați de tip capitalist. Atunci când agentul capitalist fraudează și riscă să fie sancționat de autoritățile fractalului din Periferie, statul metropolitan intervine direct și face presiuni, până la șantaj asupra statului democrat-liberal din Perifeire. Un exemplu de astfel de situație este acum necesar pentru a ilustra acest tip de comportament protector al Statului metropolitan pentru agentul capitalist privat care fraudase deschis și evident bugetul de stat al fractalului politic din Periferie. Statul Metropolei intervine în Perifeire în feluri în care pe teritoriul metropolitan nu este permis să se intervină – legile economiei capitaliste ”de acasă” nu acceptă o astfel de intervenție statală pentru scutirea de daune și obligații în situații de fraude economico-financiare precum cea cunoscută sub numele de ”Afacerea Strousberg” din România. Explicația e simplă: Metropola nu se simte obligată să respecte regulie neintervenționite și legislația proprie în Periferie, căci Periferia este asistată în construcția unui capitalism avantajos pentru capitalul occidental. Explicația e simplă: legile expansiunii economice în epocă nu sunt legate de vreo etică anume, alta decât cea a jocului capitalist care gravitează în jurul profitului. Iar Metropola nu își creează fractali politici în Periferie pentru bunăstarea societăților sud-este europene, ci pentru propria creștere și dezvoltare ”naturală”, într-o oglindă perfecta a Legii selecției naturale: Organismele nu se dezvoltă și cresc pentru propria conservare, ci pentru conservarea în condițiile cele mai bune cu putință. România era deci o Periferie a Metropolie occidentale.

Sine ira et studio.

3. Metropola își creează fractalul politic în Periferie

Lupta pentru libertate, egalitate socială și modernizare a noii pături intelectuale românești educate în Metropolă este permanent însoțită de idealul unității și libertății naționale. Sub acest ideal ea construiește o imagine generală a ”civilizației moderne” spre care să tindă societatea învechită a privilegiilor și inegalităților feudale românești, a dominației rusești și otomane, care nu mai coreșpundeau unui nou mod de viață a cărei experiență o avusese în Occident. Metropola occidentală este organizată pe modelul democrației liberale în epocă și este alcătuită din state care au o istorie capitalistă graduală, așezată. Clasa burgheză metropolitană este în poziția de control asupra industriei, inovației tehnologice, a capitalului economico-financiar și deține influență care poate angaja protecția guvernamentală pentru afaceri și profit pe care îl realizează în străinătate chiar și în situații de fraudă – așa cum vom vedea în cazul prin care dorim să ilustrăm punctual relația Metropolă-Periferie.

Metropola, în universitățile căreia sunt educați fiii de boieri români, posedă deci formula de organizare politico-administativă dezirabilă, care permite o modernizare urgent cerută de societatea românească în epocă. Regimul politic democrat liberal devine o ofertă de reformare reală din două motive: (i) elita intelectuală îl cunoștea și îi știa, mai ales, părțile pozitive, de drepturi și libertăți, votul pentru delegarea reprezentanților în Parlament, control, în general, al Executivului de către Parlament etc.; (ii) altă formulă de modernizare politico-administrativă eficientă și dezirabilă în epocă nu exista – experiențele societale traumatice ale secolului fanariot și modelele imperiale vecine nu păreau deloc candidate pentru o opțiune de modernizare pe care o majoritate a elitei intelectuale românești să o favorizeze.

Modelul liberal mai avea un avantaj major: el era simplu și eficient în organizarea opțiunilor sociale și dispariția privilegiilor feudale căci avea de partea lui forța Legii întemeiate într-o Constituție: peste noapte, proprietarii de pământ pierdeau din terenuri prin Legea rurală, dar puternicii locului puteau să fie aleși în colegii electorale și să participle la politica mare. Și părea destul de rezonabil schimbul.

Conform Legii.

Modelul libeal era ademenitor prin eficiența modernizării pe care o aducea cu el. Era, practie, de nerefuzat pentru agentul modernizator al Periferiei.

Și mai avea încă un avantaj modelul democrației liberale în epocă, de astă dată pentru interesele Metropolei: el crea exact instituțiile politico-admnistrative pe care agentul capitalist și politic metropolitan le cunoșteau și cu care puteau comunica mai bine și mai efficient atât agentul de stat, cât și agentul capitalului privat. Guvernul unei democrații liberale este mai ușor de influențat decât Executivul Imperiului otoman, care operează într-o societate guvernată cu legiuri religioase medieval, sau decât Executivul imperial țarist, în care agenții de influență sunt repede exilați ori pot dispărea sub acțiunea autorităților de forță care ascultă de interesele clasei de mari proprietari și ale Împăratului.

Deci – modelul democrației liberale este exportat de Metropolă în Periferia europeană cu care începe să dezvolte afaceri comerciale imediat după dispariția în 1829 a monopolului otoman asupra comerțului exterior al Principatelor. Metropola își caută prin agenții ei capitaliști noi piețe de desfacere și de preluare a surplusului Periferiei la rate de schimb avantajoase – aceasta este logica modelului liberal capitalist, centrat pe interesul individual, recuperarea capitalului investit, profit etc.. În expansiunea capitalistă, agenții economici ai Metroplei acționează în logica pe care o cunosc și o practică– crearea de noi piețe pentru obținerea de profit. Intervenția statului metropolitan pentru asistarea în modernizare a fractalului politic al Periferiei apare la câteva decenii după primele corăbii englezești care acostau în porturile Galați și Brăila pentru a prelua după 1929 grâne la la o rată de schimb foarte avantajoasă, pe care să le vândă cu un profit mare pe piața metropolitană, în sus pe Dunăre.

Agentul modernizator românesc este conștient, am putea spune, de această structură a modernității occidentale, a cărei experiență a avut-o. Fără experiență de tip capitalist, fără cunoștințe teoretice și practice de tip economic de alt fel decât dintre cele care, întâmplător, susțin interesele agentului capitalist occidental (principiul liberului schimb la nivel internațional) agentul românesc al modernizării intenționează să preia din Metropolă modelul politico-administrativ pentru că îi este util în proiectul de schimbare și de eliberare națională deopotrivă. Politic, fractalul românesc al Metropolei are de câștigat. Economic, în primele sale decenii are doar de pierdut.

Exportul propriilor structuri administrative în Periferie este avantajos deci pentru Metropolă. Sunt structurile cu care agentul capitalist al Europei occidentale știe să comunice și cu care poate stabili o relație de lungă durată: în virtutea interesului privat sau de grup, orice întreprindere de tip capitalist știe și astăzi că trebuie să creeze o ”dependență” pe piața pe care operează, în caz că urmărește o stabilizare a profitului. Or, această dependență nu putea fi realizată decât dacă piața nouă a Periferiei este dechisă produselor capitaliste mai ieftine care se schimbă cu ceea ce poate oferi Periferia – grâne, vite, produse extractive, afaceri de infrastructură plătite de la bugetul noului stat liberal format. Căci Statul democrației liberale are un buget care diferă de bugetul unui stat imperial. El este executabil și o sursă ideală de plată pentru sume uriașe către agenți capitaliști privați sau organizați în societăți pe acțiuni care dezvoltă lucrări de infrastructură feroviară, în principal. Agentul capitalist occidental are tehnologia și expertiza. Statul Periferiei europene are bugetul de stat și are nevoie de drumuri de fier – întreținerea lor, tehnologie de construcție și de producție de utilaje și motoare de transport feroviar. Perfect capitalist.

Sine ira et studio.

De aici începe povestea fractalilor politici: în condițiile acestei relații de dependență economică de tip capitalist și de nevoie stringentă de modernizare a spațiului Periferiei românești, putem spune că Metropola își creează fractalul politic în Periferie. În interiorul sistemului, Metropola răspunde unei nevoi de modernizre și integrează admnistrativ-politic Periferia în baza unei logici naturale a fractalilor: Centrul își creează astfel replica politico-administrativă în Periferie.

O astfel de logică de expansiune a democrației liberale seamănă cu logica naturălă a geometriei fractale: Întregul se regăsește – la altă scară – în Părțile sale. El se regăsește precum un cerc în interiorul/exteriorul căruia creăm serii în sus și în jos de cercuri concentrice.

4. Geometria fractală – de la geometria formelor abstracte la gramatica fractală a social-politicului

Un fractal, conform definiției matematice a acestuia, este un ansamblu ale cărui neregularități se reproduc în toate părțile care compun întregul.

Funcțiile fractalului politic din Periferia Metropolei

Fractalul politico-administrativ din Periferie are trei funcții principale:

(1) să ajute la controlul pieței Periferiei, motiv pentru care are nevoie de asumarea unei anumite ideologii de guvernare de către elita guvernantă a statului democrat-liberal – ideologia liberalismului economic clasic;

(2) să garanteze afacerile directe ale agentului capitalist burghez occidental cu bugetul de stat;

(3) să dezvolte politici vamale de liber schimb pentru agenții capitaliști ai Metropolei, care să devină surse de mărfuri și de capital economico-financiar în economia societății periferice.

Fundamentul relației dintre Metropolă și fractalul politico-administrativ creat în procesele ei de auto-conservare și creștere-expansiune este de tip economic – un capitalism de cel mai autentic tip: agentul capitalist caută profit pe piața Periferiei, folosindu-se de tehnologia lui superioară, prin care dezvoltă o afacere pe care, la nevoie, atunci când agentul capitalist se află în dificultate, statul Metropolei îl ajută prin presiuni politice și i-o garantează astfel. Afacerea Strousberg (1868-1880) este un caz înalt relevant pentru tipul de relație dintre Metropolă și Suburbie, în care Metropola câștigă prin intermediul cercurilor economico-financiare de pe teritoriul ei (agenți capitaliști), ajutați de Stat; Statul capitalist neintervenționist la el acasă, devine în Periferie garantul intereselor capitalului german, în cazul nostru, prin intervenția de la nivelul funcției executive celei mai puternice a statului german, deținută de Cancelarul Bismark.

5. Afacerea Strousberg – statul metropolitan apără capitalul privat investit în Periferie

Conținutul afacerii Strousberg este legat de concesionarea construcției de căi ferate în România către un reprezentant al Metropolei occidentale – în cazul de față, consorțiului prusac condus de Heinrich Strousberg, pe care principele Carol I îl selectează inclusiv după renumele pe care îl avea acesta, considerat în epocă un adevărat ”rege al drumurilor de fier”. Antreprenorul Strousberg (1823-1884) preia în concesiune aproape 1000 de km de construcție de cale ferată, cu întreținerea și exploatarea pe timp de 90 de ani, în condiții suspecte de contract, cărora li s-au adăugat un comportament neadecvat din partea funcționarilor germani în anii imediat umătorii. Care au fost condițiile acestui comportament al Metroplei, deținătare de tehnologie, în Periferia românească aflată în nevoie de infrastructură pentru tansport intern și de racordare la rețele europene de comunicație și transport?

Linia ferată Roman – București – Vârciorova a fost prima acțiune de mare anvergură a noului stat român liberal, care nu împlinise încă 2 ani de la instituire, prin Constituția de la 1866. Datele puse la dispoziție de istorici lămuresc relevanța acestui moment din istoria economică a României pentru tipul de dependență politică și economică existentă între Metropolă și Periferie, pe de o parte, pentru comportamentul abuziv al agentului capitalist al Metropolei, care nu poate fi sancționat de Statul român atunci când încalcă dispozițiile contractuale, pe de altă parte. Mai mult, statul susținător al intereselor acestui agent capitalist al Metropolei va interveni în repetate rânduri pentru salvarea intereselor agentului capitalist german, până în finalul afacerii când, statul german șantajează Statul din Periferie cu recunoașterea independenței de stat obținută prin războiul ruso-româno-turc: la câteva zile după plata pe care România o face către consorțiul care încălcase contractul cu statul român, falsificând datele și numărul de kilometri executați, la o calitate îndoielnică fiind executat și restul lucrării, Germania va recunoaște independența de stat a României.

Metropola a asistat permanent Periferia românească în crearea statului democrat-liberal, ca replica a administrației metropolitane (1858-1866) – un răspuns eficient pe care îl oferă marile puteri ale Occidentului unei urgente nevoi de modernizare instituțională reclamată de elita intelectuală românească.

Dar, Periferia nu primește nimic gratis de la Metropolă – conform Legii fractale ca Lege a Naturii, Metropola își creează fractali în procesul de creștere și îi integrează ca Periferie în sensul în care unui copac îi crește o nouă parte a rădăcinii: pentru conservarea în starea de bine cea mai mare cu putință. Noul fractal politico-administativ românesc – statul democrat liberal va renunța la taxele vamale pentru importul bunurilor produse de capitalul industrial metropolitan (guvernarea A.I. Cuza, 1859-1866), va oferi sume uriașe de la bugetul de stat pentru contracte cu capitalul finaciar-industrial metropolitan (1868-1878) și va semna documente și clauze speciale pentru import de pe piața Metropolei (1875-1886), în condițile în care o astfel de ideologie a liberalismului economic clasic era dezastruoasă pentru societatea românească (1859-1886).

Începând cu 1886-1887, fractalul politic românesc ripostează: folosind instrumentele legaliste ale Metropolei, el modifică ideologia liberalismului clasic păgubos pentru întreaga societate cu neoliberalismul protecționist, în care statul intervine pentru dezvoltarea industriei naționale.

Datele contractului și comportamentul abuziv al agentului capitalist metropolitan în Periferie.

1. Datele istorice arată că actul este redactat de agentul capitalist al Metropolei, ajutat de autoritățile statului: condițiile concesionării au fost realizate la Berlin și trimise principelui Carol I la 18 februarie 1868, în câteva zile de la primire contractul fiind pus în fața Comisiei parlamentare de specialitate. Concesionarea este acordată, în cadrele unui stat democrat-liberal român, de Parlamentul care, în septembrie 1868, votează proiectul înaintat de Guvernul Golescu.

2. Consorțiul german deține expertiză, tehnologie de construcție și întreținere și linie de fabricație de locomotive, alături de alte afaceri și proprietăți – Metopola deține deci ceea ce lipsește Periferiei. O astfel de tehnologie o poate face dependentă de Metropolă pentru întreaga rețea feroviară pe care liberalii români își propuneau să o realizeze, Kogălniceau, fiind susținător al acestui proiect cu gândul liberalului clasic pentru care e limpede că orice comerț liber și creator de bogăție națională are nevoie de drumuri. Datele publicate în Monitorul Oficial din 22 septembrie 1868 specifică o rețea de aproape 1000 km de linie ferată distribuită pe 3 tronsoane: 1. Roman – Mărășești – Tecuci, cu ramificația Tecuci – Bârlad: 2. Galați – Brăila – Buzău – Ploiești – București; 3. București – Pitești – Slatina – Craiova – Turnu Severin – Vârciorova, fiind proiectată în această rețea feroviară și o linie Buzău-Focșani-Mărășești. Conform contractului, pentru cei 914,8 km de drum de fier, statul se angaja să asigure plata a 247.000.000 lei aur (1 km de linie ferată, cu inventar fix și mobil = 270.000 lei aur).

3. Datele tehnico-financiare contractuale: (i) concesiunea avea o durată de aproape un secol – 90 de ani, tot inventarul și exploatarea liniei urmând să treacă în averea statului, dar guvernul o putea răscumpăra dacă voia, după 30 de ani; (ii) terenul pe care se construiau liniile era cedat în mod gratuit de statul român către consorțiul german, statul român primind la schimb gratuitatea transportului poștei, plus garanția consorțiului că permite statului roman să instaleze telegraf pe stâlpii companiei de lângă linii; (iii) consorțiul emitea obligațiuni care contribuiau la formarea capitalului de rulare a afacerii și avea garanția lor prin compania căilor ferate, cu dobânzi de 7,5%, pe care le garanta statul român – succesul obligațiunilor emise de Strousberg a fost uriaș, cu cozi imense la ghișee, președintele comisiei – prieten cu Strousberg, înșelând cumpărătorii prin crearea unei stări de confuzie din care reieșea că obligațiunile sunt emise de statul român. Istoricii perioadei au sesizat că în România a ajuns un număr foarte mic de acțiuni la noua afacere, ”doar principele Carol I reușind să obțină câteva”.

4. Primele nereguli: imediat după începerea construcției, în 1869, la constatările că lucrările au o calitate foarte slabă se adaugă sesizarea tehnicienilor români carea verificaseră excuția lucrării, că distanța din rapoartele înaintate pentru plată e mai scurtă cu 19 km pe teren – un adevărat jaf de aproximativ 5.000.000 lei aur:

”Criza Concesiunii Strousberg întră în faza sa finală în decembrie 1870 când conducătorul companiei a anunțat că nu va plăti dobânzile scadente la 1 ianuarie 1871. Mai mult, a solicitat statului român achitarea acestor obligații financiare, considerând investiția finalizată. Guvernul Ion Ghica a refuzat să satisfacă cererile concesionarului și s-a ajuns la grave neînțelegeri între părțile contractante, atât în legătură cu calitatea lucrărilor efectuate cât și cu modul de interpretare a clauzelor contractului de concesiune. Afacerea Strousberg cunoaște o nouă evoluție după numirea la conducerea țării a guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, care preia conducerea în martie 1871. Acesta va opta pentru soluția concilierii, propunând în iunie 1871 un proiect de convenție cu concesionarii prin care aceștia se obligau să finalizeze lucrările liniei Roman-Pitești iar obligațiunile neplătite urmau a fi convertite în acțiuni cu o dobândă de 5%. Guvernul se va confrunta cu opoziția Adunării Deputaților care la 20 iulie/1august 1871, vota legea prin care guvernul era autorizat să trimită litigiul unui tribunal de arbitraj, ce va decide rezilierea concesiunii Strousberg, care se va produce la 4/16 octombrie 1871.”

5. Istoricii economiei românești moderne arată că președintele responsabil de circulația financiară impus în contra legii de Carol I, era prieten cu Strousberg – prietenie care agrava riscul numirii drept Președinte pe cineva din afara autorităților publice românești, cum spunea legea; el primeește ordin de la statul român să nu execute plățile neconcordante cu datele de teren ale lucrării. Pe motiv că a fost înștiințat prea târziu, acesta execută plata celor 5.000.000 lei. Ca și când nu ar fi fost de ajuns, Președintele Ambronn, pe lângă o serie de falsuri în acte, știind că se va descoperi ce a făcut și va fi destituit, emite de urgență un alt lot de obligațiuni din care o parte o depune la o bancă în Berlin și pe alta o scoate pe bursă. Comisia trimisă de statul roman la Berlin constată că inginerii companniei erau vinovați de nereguli și ilegalități, convenția fiind încălcată de companie în repetate rânduri (septembrie 1870).

6. Deși linia Roman-București era data provizoriu în folosință pe 27 decembrie 1870, la recepție s-a constatat o stare de lucruri inacceptabilă, multe lucrări nefiind terminate – ”motiv pentru care statul român nu mai plătește dobânzile obligațiunilor care aveau data scadenței la 1 ianuarie 1871.” Mesajul dinspre statul român dădea peste cap așteptările acționarilor germani – consorțiu economico-financiar și cetățeni deopotrivă, care se știau participanți la ”afacerea secolului” – așa cum fuseseră dez/informați cu 1 an înainte. În condiții de nemulțumire totală în țară față de o afacere pe care Carol I o garantase și aproape o coordonase în alegerea companiei Strousberg, Parlamentul voteză în 5 iulie 1871 anularea Legii Strousberg. Statul român oferă în continuare o dobândă de 4%, cerând deținătorilor de acțiuni germani să creeze o societate pe acțiuni nouă, diferită de cea căreia I se concesionase lucrarea și să preia astfel toate drepturile și îndatoririle consorțiului Strousberg.

7. Acum, răspunsul Metropolei la situația în care unul dintre agenții capitaliști importanți era în dificultate, alături de deținătorii de obligațiuni, capătă formula tipică a unei relații de dependență prin care se exploatează Periferia: Cancelarul Otto von Bismarck amenință că va interveni pe lângă Sultan pentru a-și apăra investitorii conaționali. La aproximativ 6 luni de la anularea Legii Strousberg de către Parlamentul român, va apărea la Berlin Societatea drumurilor de fier din România – întreprindere cu caracter financiar, ruptă total de experiența construcțiilor feroviare, condusă de bancherul Bleichroder, statul român încetând orice contact cu compania Strousberg în februarie 1872. Noua societate pe acțiuni – Societatea drumurilor de fier din România își asumă finalizarea lucrărilor, cu dreptul de a emite noi obligațiuni asociate contractului început de Strousberg. Astfel, cancelarul Bismark, prin bancherul Bleichroder, salvează falimentul Afacerii Strousberg. În fapt, el va salva pierderile capitalului financiar german, care investise sume uriașe în ”obligațiuni Strousberg”.

8. Evenimente relevante din afacerea Strousberg: (i) Noua companie concesionară aduce o altă companie din Metropolă (Staatbahn, Viena) pentru partea tehnologică și întreținerea vechii rețele de căi ferate construite de Strousberg, noua companie feroviară reușind să deschidă în mod oficial pe 1 septembrie 1872 magistrala Roman-București-Pitești, cu o prelungire pe zona Tecuci-Bârlad, la care se adaugă peste câteva luni racordul cu stația București-Nord. Istoricii arată că în 1874 societatea acționarilor germani epuizează fondurile de construcție. Cancelarul Bismark intervine din nou. După construcția ultimului tronson Pitești-Vârciorova la mijlocul anului 1875, un an mai târziu apare soluția răscumpărării a 220 km din rețeaua de căi ferate de către statul român, ca să se poată plăti urgențele.

8. Alte date istorice relvante pentru relația Metropolă-Periferie: (i) Cancelarul Bismark are grijă să atenționze guvernul român pe diferite căi în timpul Războiului de Independență (1877-1878) că poziția Germaniei este direct dependentă de felul în care România va rezolva problemele financiare legate de rețeaua de căi ferate cu acționari germani și plăta obligațiunilor și dobânzilor față de aceștia. (ii) Cancelarul Bismark, arată istoricii, are întrevederi privind rețeua feroviară cu ministrul român de finanțe, Dimitrie Alexandru Sturdza în 1879, statul german intervenind direct pentru răspumpărarea rețelei de către statul român de la Societatea acționarilor, dar cu sume favorabile acționarilor germani. (iii) Bismark leagă deci direct recunoașterea independenței de stat a României de rezolvarea problemei capitalului financiar metropolitan.

9. La câteva zile de la adoptarea ”Convenției de răscumpărare” de către guvernul liberal de la București, România răscumpără căile ferate (statul preia exploatarea și administrarea acestora) iar Metropola (Germania, Franța și Anglia) recunoaște independența politică a fractalului românesc.

Ce ilustrează cazul Strousberg?

Înainte de toate, perspectiva de analiză pe care o propunem ilustrează dependența fractalului politic replicat de Metropolă în Periferie față de unul sau mai multe state metropolitane: dependența economică este asigurată de presiuni și intervenții de stat la cel mai înalt nivel și pe cele mai diferite și abuzive căi – intervenții pe care capitalismul Metropolei nu le permite ”la el acasă”.

Am selectat acest caz pentru că semnificația lui arată limita la care Metropola este dispusă a merge în protecția agentului capitalist și drenarea lichidităților din economia Periferiei spre propria piață financiară: cancelarul Bismark intervine în mod repetat protector și se face apărătorul capitalului financiar german chiar și în condițiile în care s-a dovedit clar că agentul capitalist Strousberg executase o fraudă financiară – furt uriaș și escrocherii, alături de lucrări de slabă calitate.

Politicienii români în epocă au avut clară ideea că utopiile despre agentul civilizator al Occidentului și despre minunile civilizației occidentale trebuie tratate cu simțul real al interesului urmărit de statul occidental și logica profitului capitalist. Vânzarea infastructurii feroviare, deschiderea granițelor naționale produselor fabricate în economii ale Metropolei este o politică naivă, pe care libertatea comerțului fără opreliști vamale o adâncește. Mai mult, politicienii români ai vremii au înțeles ceea ce economiștii neoliberali Dionisie Pop Marțian, P.S. Aurelian, A.D. Xenopol avertizau deja de două decenii: liberschimbismul guvernelor Cuza-Kogălniceau-Ghica (toți studenți în Franța ai primei generații de fii de boieri care se întorc drept susținători ai liberalismului clasic după bursele de stat dintre 1836-1842) este ruinător pentru o țară agrară, care schimbă materii prime contra produse-mărfuri finite. În afara de rata de schimb dezavantajoasă, țările care nu își protejează piața internă prin taxe vamale vor rămâne veșnic agrare. Motiv pentru care, non-intervenționismul statal în economie propus de liberalismul clasic trebuie abandonat ca unul dintre cele mai avantajoase suporturi ideologice pentru Metropolă și cele mai dezavantajoase pentru Periferie: lipsa industriei performante creează dependență și subdezvoltare. Afacerea Strousberg era cazul tipic pentru dependența României de Metropola occidentală. Dar nu era singurul – poate este util să prezentăm detaliile unei alte afaceri rezultate din politică economică liberală de tip clasic, alecărei consecințe sunt mult mai mari pentru societatea românească. Spre deosebire de Afacerea Strousberg, care a fost o escrocherie de tip financiar cu supra-de-măsură dezavantajoasă pentru bugetul de stat, Convenția vamală și de navigație cu Austro-Ungaria (1875-1886) oferă datele unui alt tip de consecințe negative pe care liberalismul clasic le are în ipostaza lui economică, pentru o societate agrară ce-și deschide vama către produsele tehnologiei capitaliste.

6. Convenția liberală cu Austro-Ungaria (1875-1886) blochează dezvoltarea capitalistă românească

Ca act cu temeiuri doctrinaire în liberalismul economic de tip clasic, o astfel de Convenție însemna că România va importa fără taxe vamale timp de 10 ani de la Austro-Ungaria diferite produse economice, de regulă, mărfuri finite. Partea pozitivă pentru statul român în epocă era că, dacă ar fi realizat o astfel convenție ca act de stat cu o putere străină, ea ar fi însemnat față de Imperiul otoman – putere suzerană, o adevărată declarație de independență, care, reeditată cu alte puteri în secret ar fi pus-o pe Turcia în situația de a nu putea reacționa. În realitate, trebuie să admitem curajul guvernului de a demonstra un act de internațional care venea din partea unui stat independent față de puterea suzerană turcească.

Conform acestui act de independent care forța mâna Imperiului otoman, guvernul României se aventura într-o relație de schimb de neechivalenți pe care ideologia liberalismlui economic o susținea cu desăvârșire – iată câteva dintre elementele acestei afaceri de liberalism economic clasic păguboase pentru România – țară a Periferiei Metropolei:

”Prin textul Convenției, care cuprinde 32 articole, 3 tarife vamale un act adițional și un protocol final, statul român se obliga să scutească de taxe vamale importul de mașini, cărbuni, minereu de fier, oțel brut, produse chimice (…); să accepte un tarif fix pentru importul de zahăr, țesături, articole din sticlă, piele, mobilă etc. (…); să nu impună taxe de export la sare, tutun, vin, petrol brut și rafinat etc. (…). Economia românească era dezavantajată de decizia de a scuti de taxe importul de făină și produse derivate din monarhia habsburgică, iar produsele similare autohtone vor face cu greu față concurenței produselor austro-ungare. România putea în aceste condiții să exporte fără taxe vamale cereale în Austro-Ungaria iar exportul de animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar. Pentru mărfurile care nu erau specificate în Convenție se prevedea un tarif de 7,5% ad valorem iar tranzitarea teritoriului celor două state de mărfurile celor două părți contractante era scutită de taxe. Convenția a dezavantajat țara noastră deoarece acesta exporta produse agricole și animaliere ce aveau prețuri mici pe piața internațională și importa produse de lux și produse industriale cu un grad înalt de prelucrare ce aveau un preț de piață ridicat.”

Cum se comportă Metropola, care deține puterea în această relație de dependență pe care o dorește cât mai eficientă și mai trainică?

La 3 ani de la începutul convenției superliberale a guvernului de la București, Austro-Ungaria invocă o protecție împotriva epidemiei la vite și blochează exportul românesc de vite – unul dintre produsele cele mai competitive de export ale României.

În timpul Convenției, Austro-Ungaria forța un nou Tratat comercial cel puțin la fel de dezavantajos, cu propuneri de încălcări constituționale referitoare la vânzarea de proprietăți agricole către cetățeni străini – lucru interzis de Constituția de la 1866. Austro-Ungaria a încercat deci să negocieze în forță un nou tratat comercial care defavoriza și mai mult România, înainte ca primul să se încheie și să își aigure prezența pe o piață periferializată încă 10 ani.

O astfel de atitudine cu abuzuri politice îl determină pe liberalul Ion C. Brătianu să rupă negocierile și să introducă un tarif vamal, Metropola răspunzând aici cu interdicția tranzitului de cornute românești pe teritoriul ei, plus o majorare a tarifelor vamale la produsele românești cu 30%.

În România mulți crescători de vite au falimentat pentru că au scăzut prețurile vitelor, șeptelul s-a degradat, iar exportul românesc se baza acum în principal pe cereale (lucru care duce la creșterea valorii pământului în țară). Exporturile românești au trebuit să caute alte coridoare pe piața grânelor, piețele exportului de vite româneși fiind luate de Ungaria. Anglia fusese cea dintâi dintre țările Metropolei care acostase la Brăila și Galați imediat după dispariția monopolului otoman asupra comerțului exterior românesc în 1929. Suzeranul otoman era atunci principalul importator de grâu, ovăz, vite mari și mici, sare și alte bunuri precum miere, pastramă, unt, cherestea – toate acestea aveau prețuri stabilite de negustorii din Stambul și fără posibilitate de a fi direcționate spre o piață mai avantajoasă de Pricipatele Române. Anglia însă era interesată din Principatele Române în anii 1830-1850 în special de cereale pe linia dunăreană de transport în sus, spre Metropolă. După o jumătate de secol istoricii observă că țintele Angliei în regiune erau altele – Rusia, Imperiul otoman, relațiile de comerț directe cu Principatele fiind mediate de firme belgiene cu capital englez. În acest context înțelegem că România se orientează spre comerțul cu Germania, Belgia.

Conflictul vamal cu Austro-Ungaria nu afecteză doar crescătorii de vite din România: Victor Jinga atrage atenția că războiul vamal despre care discutăm aici ”a afectat cel mai mult Transilvania, a cărei economie industrială se baza pe importul de materii prime din Principate” și apoi din România: comercianții, industriașii și meseriașii din Brașov și Sibiu, atelierele săsești falimentând și ele din lipsă de piei de vită; morile de grâu de la granița cu România erau, de asemenea, dependente de producția de grâu din România.

Pe de cealaltă parte, protecționismul vamal față de Austro-Ungaria, cu care guvernul Ion C. Brătianu a reacționat la presiunile Metropolei de a-și prelungi cu încă 10 ani poziția dominantă pe piața națională românească, a avut și alte două efecte – unul dintre ele negativ pentru metalurgia bănățeană: (i) piața produselor de lux din România este preluată de industria performantă engleză, belgiană, după ce aparținuse în totalitate Austro-Ungariei; (ii) industria metalurgică bănățeană care exporta regulat către România nu mai poate trimite produse pe piața românească.

Liberalismul economic de tip clasic, alături de acțiunile statelor metropolitane de protecție a capitalului privat în expansiunea pe piața Periferiei sugera că această primă condiție de fractal politico-administrativ de tip democrat-liberal nu este compatibilă cu o politică de modernizare și cu condiția economică de societate agrară.

Capitolul IV. Liberalism și democrație

1. Ce nu este liberalismul? Către o definiție multidimensională a termenului

Dat fiind obiectul supus analizei în lucrarea de față – liberalismul Periferiei sistemului mondial modern (Romania, Imperiul rus, Turcia) prin raportare la liberalismul occidental, clarificarea semnificațiilor și definirea termenului central apare ca premisă fundamentală, indiferent de natura și conținutul dezbaterii ce va urma. Pentru început, vom analiza etimologia și începuturile carierei istorice ale termenului, oferind un exemplu despre cum nu trebuie definit liberalismul, prin prezentarea abordării propuse de J.S. Schapiro. Nu dimensiunea intelectuală consistentă și conținutul semnificativ indubitabil ale abordării lui Schapiro vor fi analizate în cele ce urmează. Ne vom referi la limitele și regulile unei definiții mult prea largi, care trece peste epoci istorice, generând eroarea utilizării unui termen ce aparține modernității, în arii cultural-istorice neadecvate: de exemplu, poate fi Socrate numit un gânditor liberal?

Să vedem în ce măsură putem vorbi despre liberalismul unei epoci în care imaginarul rațional gravita, mai degrabă, în jurul organicismului, în ceea ce privește relația individ-stat:

”Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuință să se întovărășească în societate din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu.”,

cum ar spune Aristotel.

În fapt, termenii “liberal”, “liberalism” sunt de dată relativ recentă în vocabularul gândirii și filosofiei politice. Ei au apărut la începutul secolului al XIX-lea și au desemnat, la origini, numele unui partid politic spaniol care lupta pentru a impune o guvernare constituțională în Spania. Spaniolul “Liberales” a devenit apoi un termen comun în vocabularul politic, fiind preluat în formule lingvistice ușor diferite de către toate limbile de circulație universală. El a fost precizat mai apoi, la nivelul semnificațiilor sale, ca desemnând un partid, o opinie, un guvernământ care “promovează o politică ce favorizează libertatea, sau un regim politic opus regimului de tip autoritar”. Privit ca filosofie – continuă Schapiro – liberalismul poate fi caracterizat “ca un mod de a gândi viața și problemele ei (attitude of life’s problems), care pune accent pe valorile libertății individului, minorităților și națiunilor”.

Gândind astfel aria semantică a termenului "liberalism", nu ni se mai pare întâmplătoare intenția autorului de a coborî originile liberalismului și ale manifestărilor gândirii liberale până la Socrate. Cităm din incursiunea autorului în istoria atitudinilor și ideilor liberale:

“Un liberal notabil în antichitate a fost Socrate (c. 470-399 î.e.n.), a cărui viață și moarte au stat mărturie elocventă pentru credința lui în libertatea cunoașterii (inquiry) și libertatea de expresie (…). Când a fost condamnat la moarte cu acuzația de a fi corupt tineretul atenian, Socrate a făcut următoarea declarație: “Eu zic… că puteți să mă achitați sau nu, dar puteți fi siguri că nu-mi voi schimba niciodată modul meu de a fi, nici dacă ar trebui să mor de mai multe ori pentru același lucru”.

Mergând însă pe o astfel de definiție în care liberalismul și filosofia liberală sunt privite ca o atitudine generală față de viață – sceptică, experimentală, rațională, liberă, Socrate n-ar fi nici pe departe primul gânditor liberal. Pe același principiu am putea împinge originile atitudinii de tip liberal chiar până la Codul lui Hamurabbi. Și Confucius și Budha au dimensiuni liberale în gândirea lor, abordând liberalismul din perspectiva mai sus menționată. De exemplu, Marea Carte a confucianismului – Ta Hio – ne vorbește despre o atitudine prin excelență liberală – poate “mai liberală” decât liberalismul lui Socrate – atunci când pune problema relațiilor dintre Suveran, Popor și zei: “Căci zeii vor ceea ce poporul vrea”, ne transmite discipolul lui Confucius, Meng Tze. Sau "Zeii vor și doresc ceea ce poporul vrea și dorește", continuă discipolul lui Confucius (Mencius – sec. IV-III î.Hr.), încercând să identifice o formulă de legitimare a puterii politice prin transferul fundamentelor dinspre o teocrație, către o monarhie de drept divin. Împăratu – "Fiul Cerului" este legitim atâta vreme cât respectă condițiile mandatului divin: a asigura "binele poporului".

Regresia în istorie ar putea merge chiar mai departe. La urma urmei, de ce n-am putea identifica atitudini sceptice, lucide, experimentale, raționale, libere, chiar în diferite mitologii? Dacă "lumea zeilor este o reflectare în oglindă a lumii umane", cum ar spune Feuerbach, de ce n-am putea găsi un Sisif liberal, sau un Prometeu liberal? Și atunci, acceptând ipoteza nucleului liberal al umanismului politic, ar fi legitim să vorbim despre umanismul politic al mitologiilor vechilor popoare, de exemplu, rezultatul fiind fără îndoială un abuz teoretic, clădit însă pe exact premisa cu care Schapiro operează în definirea liberalismului: atitudine sceptică, lucidă, rațională, experimentală, liberă.

Demonstrația pe care am schițat-o aici vrea să dovedească faptul că o coborâre a gândirii de tip liberal dincolo de o anume epocă istorică ce a făcut posibilă cristalizarea acestui mod de gândire este un abuz teoretic. Desigur, în acest sens, exemplele ar putea continua. Am intenționat doar să arătăm că o definiție prea largă și nespecifică a liberalismului și a ideii liberale ne pune în fața unei situații asemănătoare cu cea sugerată de universul pascalian: o lumea cu prea multe centre și margini nicăieri.

Avem nevoie de o definiție mai specifică, poate, una în care să procedăm la o „segmentare” a liberalismului, identificarea de principii, valori și tipuri de instituții. Nici îndoiala, nici scepticismul, nici nevoia de a experimenta ori atitudinea rațională nu sunt piesele care întemeiază gândirea liberală. Poate e nevoie de schimbat punctul de plecare în definirea liberalismului și strategia de definire deopotrivă.

Libertatea individuală – conceptul-cheie al liberalismului pare un candidat mai credibil pentru o acțiune de întemeiere în definirea acestui curent de gândire politică. Strategia de definire în care liberalismul trebuie definit inclusiv prin efectele practic-instituționale ca o sumă de „succese și iluzii” va fi cea de-a doua idee pe care o preluăm din cartea lui A.P. Iliescu, Liberalismul: între succese și iluzii (1998).

2. Liberalismul: principiul maximei libertăți egale

Din analiza definiției lui Schapiro am învățat două lucruri. Reamintim acum pe primul: dacă definești un curent politic (idei, valori, principii etc.) nu e cazul să cobori spre epoci istorice oricât de depărtate în timp, căci curentele politice (idei, credințe, atitudini) își au timpul lor. În al doilea rând, definiția propusă de Schapiro ne-a învățat că definirea liberalismului nu are nici o șansă pe calea unei formule clasice de manual, de tipul "Liberalismul este…". Pentru a-i identifica semnificatul socio-politic unui termen de care astăzi se prevalează un număr atât de mare de ideologii și doctrine de nuanțe și coloraturi diferite, pare să fie nevoie de o analiză de tip multidimensional, care să opereze ca definiție științifică atât la nivel teoretic, cât și la nivelul practicilor politice concrete ce își asumă în mod legitim etichete de tipul "liberal", liberală", "liberalism".

Exemplar pentru o analiză de tip multidimensional ni se pare studiul lui Adrian Paul Iliescu, în care se încearcă evitarea posibilelor capcane ale definirii liberalismului printr-un apel la principiile care întemeiază acest curent de gândire, indiferent de ipostazele teoretice sau practice pe care le-a căpătat de-a lungul istoriei sale. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, autorul ridică problema unei definiții de tip doctrinar, punând în lumină dimensiunile doctrinei de tip liberal, la nivel de efecte și asimilări societale ale ideilor și valorilor pormovate. În acest fel cred că trebuie să înțelegem “succesele și iluziile liberalismului” despre care ne vorbește autorul.

Cartea lui A.P. Iliescu, Liberalismul: între succese și iluzii (1998) oferă o strategie de analiză a liberalismului ce pleacă de la valoarea fundamentală a curentului de gândire (mișcării politice asociate) pe care se construiește doctrină, ideologie, politici concrete, legislație de susținere și acțiuni guvernamentale deopotrivă.

Conform acestei strategii multidimensionale de abordare, într-o primă ipostază, liberalismul poate fi gândit ca un curent și o mișcare politică:

"(…) principala mișcare politică și intelectuală care a dus consecvent, în perioada modernă, lupta împotriva absolutismului politic, a dictaturii și a abuzului de putere, într-un cuvânt, împotriva tuturor formelor de autoritarism care afectează libertatea individuală. Ceea ce este comun tuturor ofensivelor antiautoritariste declanșate de liberali – din secolul XVII și până astăzi – este respingerea etatismului, adică a concentrării exagerate a puterii în mâinile aparatului de stat și deci a conducerii statului."

Din perspectivă axiologică, valoarea fundamentală a unui astfel de curent de gândire este libertatea, ea făcând parte din acel corpus teoretic minimal asupra căruia filosofii liberali ai politicului și-au declarat un consens cvasiunanim:

"…liberalismul a promovat un adevărat cult al libertății, a ținut să facă din aceasta o valoare supremă și a fost – în epoca modernă și contemporană – cel mai consecvent apărător al libertăților individuale ale omului". La nivelul concret-empiric, deși diversă și complexă, o politică de tip liberal poate fi privită ca una de promovare a libertăților individuale, de liberalizare, adică de reducere a constrângerilor. Libertatea individuală devine astfel prima lege a oricărei politici și a oricărei forme de organizare societală. Alături de liberalizare ca acțiune ce este ea însăși rezultat al unei politici, libertatea devine, din valoare, un imperativ.

În calitate de temei al liberalismului, libertatea ar putea fi definită ea însăși din trei perspective diferite. Prima ne prezintă libertatea ca o stare de fapt, o stare din care lipsesc constrângerile, interdicțiile sau barierele. Avem deci ceea ce s-ar putea numi, mergând pe linia lui K. Jaspers – Originea și sensul istoriei, acel tip de libertate care nu implică intervenția statului: libertatea negativă. Dintr-o altă perspectivă, a fi liber înseamnă a realiza ceea ce dorești, a avea o deschidere spre cooperare cu ceilalți, rămânând aici, pe linia de gândire a aceluiași K. Jaspers, în zona dimensiunilor morale ale comportamentului social și individual. Aceasta este libertatea pozitivă.

Dar, cum lesne se poate observa, o astfel de definiție duală ne propune un concept ale cărui forme contextuale de definire nu reprezintă decât două fețe ale aceleiași monede: libertatea ca libertate negativă și libertate pozitivă:

"…Din cele de mai sus rezultă că, pentru liberali, "libertatea" înseamnă independența individuală, independența față de alți oameni, față de instituții sau față de stat".

Judecând din perspectiva libertății ca valoare fundamentală a doctrinei de tip liberal însă, definitorie este libertatea privită ca libertate negativă. Definind libertatea de tip pozitiv prin intervenția statului și a instituțiilor publice în lumea socială, observăm că ieșim din paradigma clasică a doctrinei liberale, limitele unei astfel de intervenții trimițându-ne în spații diferite ale politicilor concrete și la elemente definitorii ale altor doctrine politice decât cea liberală, cum ar fi cazul social-democrației, neoliberalismului (linia List, Zeletin), etc. Pentru liberalismul construit în umbra formulei clasice, "intervenția din afară", în special intervenția statului dincolo de limitele unei ordonări de tipul arbitrajului în respectarea regulilor care structurează interacțiunile dintre indivizi pe piața liberă, este un atac la libertatea individului ce reprezintă agentul social și politic cel mai valoros în întreaga organizare socială.

Reformulând prima ipostază în definirea liberalismului, acesta devine, în noul context, un curent de gândire, inclusiv o doctrină ale cărei fundamente țin de limitarea la maximum a intervenției statului în sfera privată. În termenii doctrinei liberale folosiți încă de gânditorii secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, principiul întemeietor al liberalismului este: "fiecare individ are deplina libertate de a face tot ceea ce dorește, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalți". Ceea ce, în fond, nu înseamnă decât o maximă libertate individuală, compatibilă cu libertatea celorlalți (Principiul maximei libertăți egale, cum ar spune neoliberalii de după al doilea război mondial, care dezvoltă pe linia liberalismului clasic smithian).

Consecințele promovării și aplicării acestui principiu al libertății individuale maximale a dat o politică specifică ale cărei caracteristici la nivel instituțional se regăsesc în fondarea regimului politic de tip constituțional. Rolul Legii fundamentale care este clădită pe principiile dreptului natural și ale contractului social, și pentru care libertatea de acțiune a individului este valoare fundamentală este acela de limitare a intervenției statului și a autorităților "(…) ca și a elitelor nobiliare printr-o Constituție menită să garanteze drepturile și libertățile individuale, autonomia deplină a persoanei în interiorul sferei sale private". Astfel a luat naștere regimul politic de tip democratic, în care Parlamentul este instituția fundamentală în crearea și stabilirea regulilor după care se desfășoară interacțiunile dintre indivizi, într-un spațiu socio-cultural sau altul, aflat pe teritoriul unui stat, a cărui identitate de regim politic este cea de ”regim democrat-liberal”. Adică, acolo unde statul se legitimează prin proiectarea sa în instituția care deține monopolul legitim asupra violenței pe un teritoriu determinat, cum ar spune Max Weber.

Sub această definiție a statului, ceea ce am numit ”regimul politic democrat-liberal” ar trebui să fie exact forma concret istorică a Statului, care promovează și respectă libertatea individului și întregul de mecanisme și valori care protejează această libertate și demnitatea umană. Diferența dintre statul organizat pe principii liberale și statul organizat non-liberal – despotic, dictatorial, totalitar, tiranic stă deci în promovarea unor politici care respectă libertățile fundamentale ale individului, așa cum s-au constituit ele ca parte a evoluției ideii de libertate între Glorioasa Revoluție a englezilor din 1688, prin Revoluția americană (1776-1791), Revoluția franceză și Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (1789), prin Revoluția europeană de la 1848, procesul încheindu-se cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948.

O a treia dimensiune pe care A.P.Iliescu o introduce în definirea liberalismului se referă la relația dintre libertate și dreptate. Variabila nou introdusă – dreptatea – este definită prin intermediul valorii fundamentale a construcției teoretice liberale în formula pe care o denumește "libertate de ordin juridic". Supremația legii sau supremația dreptului este principiul fundamental ce garantează libertatea juridică în sfera doctrinei și a regimurilor politice care s-au constituit sub semnul liberalismului. Acestea sunt condițiile în care se pune problema limitării libertății private, ce poate fi făcută doar de lege și numai atunci când individul amenință sau vatămă interesele, spațiul privat ori libertatea altcuiva. Pe de altă parte, pedeapsa trebuie să fie în acord cu gravitatea faptei comise, ne spuneau liberalii secolului luminilor care, începând cu Beccaria (1776), au făcut din acest principiu regula fundamentală pe care s-au construit sistemele juridice în epoca modernă. Pe această cale a luat naștere ceea ce Hayek va numi la mijlocul secolului al XX-lea "dreptatea procedurală". Adică acel tip de dreptate care nu stabilește obiective sociale concrete, ci care este rezultatul unor reglementări formale ce fac posibilă libera întâlnire și competiție a indivizilor pe piața liberă și în spațiul social. O astfel de stare însă, ne spune Hayek în The Road to Serfdom (1944), nu poate fi atinsă decât în condițiile în care individului îi sunt respectate libertatea de acțiune, preferințele și opțiunile, statul renunțând la inițiativa complet pernicioasă de a planifica dorințele indivizilor și a le anticipa. În aceste condiții, atentatul statului la știrbirea uneia dintre formele acesteia este identificabil cu un atentat la demnitatea și natura umană.

O altă axă din strategia propusă de A.P. Iliescu în definirea liberalismului se referă la individualism și modul de a concepe relația individ-comunitate. Tendința tuturor reprezentanților acestui curent de gândire este aceea de a defini omul în primul rând ca individ și abia apoi ca membru al unei comunități. O astfel de abordare a naturii umane a adus critici nenumărate liberalismului, identificat de mulți cu individualismul dus până la egoism și cinism în raport cu semenii aflați pe piață în relații de schimb, de exemplu. Pentru a lămuri această a doua axă a liberalismului, ar fi util să abordăm relația dintre un individ și o comunitate în ceea ce privește dreptul de proprietate. Definind comunitatea ca rezultat al asocierii voluntare a indivizilor, atunci când un individ se asociază cu alți semeni ai săi pentru că el consideră că astfel își poate proteja mai bine viața, proprietatea și interesele,

"…individul nu s-a subordonat comunității, ci și-a păstrat autonomia și libertatea de a face ceea ce dorește sub toate aspectele, cu excepția celui privitor la apărarea proprietății. Subordonarea față de societate apare astfel ca fiind precis delimitată, și, ca să spunem așa, pur tehnic instrumentală; ea nu modifică deloc natura individuală a omului."

Dintr-o astfel de definire a relației dintre individ și comunitate reiese faptul că doar persoanele și interesele individuale sunt cu adevărat reale și trebuie luate în considerație în raport cu tot ceea ce ține de interesele comunitare, indiferent dacă un astfel de interes aparține unei comunități oarecare sau chiar comunității din care individul face parte. De aici și până la viziunea liberală atomistă asupra societății nu este decât un pas.

În calitatea lui de axă de definire și valoare centrală a liberalismului, individualismul este unul dintre punctele cele mai vulnerabile ale doctrinei de tip liberal. Încercările de anulare a criticilor diferite împotriva liberalismului pe această linie au găsit forma de salvare a vulnerabilității în definirea individualismului ca non-egoism sau non-egocentrism. Iar răspunsul liberal se fortifică sensibil mai apoi, prin introducerea în ecuație a analizei de tip consecințialist: abordarea individualistă de tip liberal salvează la nivel practic viziunea de tirania majorității, despre care ne vorbesc deopotrivă John Stuart Mill și autorii acelor Federalist Papers ale Revoluției americane (1787-1788), atunci când părinții fondatori ai Constituției încercau să convingă locuitorii fostelor colonii britanice de faptul că uniunea trebuie să fie o federalizare, iar nu o simplă asociere pe hârtie. Acest al doilea nivel consecințialist al definirii – frica liberală de tirania majorității, își găsește la Mill, de exemplu, mai multe argumente: necunoașterea cazurilor individuale de către mulțime, incompetența publicului în a lua decizii privind sfera privată a unui individ, atacul majorității la creativitate și originalitate sau lupta împotriva uniformității. De aici decurge promovarea diversității și respectarea acesteia, idee fundamentală în conținutul teoretic al curentului liberal. Dar, dreptul unei persoane de a face ceea ce crede și dreptul de a avea o opinie, pot ele fi considerate egale cu dreptul majorității sau al tuturor indivizilor laolaltă de a avea o opinie sau o opțiune?

Să vedem ce ne spune doctrina liberală: "Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepție, ar fi de aceeași părere, și doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptățită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire", ne anunța Mill acum mai bine de un secol în lucrarea On Liberty. Argumentul unei astfel de relații de reciprocitate între libertățile individului și libertățile comunitare aduce în mod inevitabil în discuție relația dintre Binele general și Binele individual. Din punctul liberal de vedere, orice invocare a Binelui general este un abuz pentru justificarea altor abuzuri împotriva individului, pentru că, în realitate, Binele general nu este decât o prezentare deformată a ideii de bine, obiectivitatea pe care o pretinde fiind doar proiectarea unei idei de bine individual la scală universală.

O a treia axă de definire a liberalismului în strategia lui A.P. Iliescu este cea referitoare la proprietate. Ea a căpătat încă de la începuturile gândirii liberale locul de "drept natural", pentru unii dintre gânditori omul născându-se cu acest drept, pentru alții dreptul la proprietate fiind dobândit prin muncă, încă înainte de apariția statului prin contractul social (Locke), pentru Hobbes, de pildă, proprietatea apărând abia după încheierea contractului social. Proprietatea asupra propriei persoane și asupra bunurilor dobândite în cadrul legal stabilit reprezintă punctul cheie al liberalismului, ipostaziat în formula sa extremă de către Bastiat: proprietatea este sfântă, ea fiind un drept anterior legii. Aceasta din urmă este rezultatul unei simple convenții, pe când proprietatea este consecința unui drept natural care este anterior legii. Ea devine astfel și trebuie gândită ca o sursă a libertății individuale, valoarea pe care-o poate atinge pentru un anumit individ fiind direct dependentă de capacitatea acestuia de a se angaja în procesul de schimb al mărfurilor și al valorilor pe piață la un moment dat, de dobândire sau de moștenire. Altfel spus, de originalitatea, priceperea, inteligența și poziția socială a fiecăruia, în ultimă instanță.

Proprietatea, libertatea în variile ei forme și dreptatea nu pot exista însă în afara organizării statale, care rămâne pentru gândirea liberală un produs al societății, ea însăși rezultatul unei convenții sociale între indivizii ce au hotărât să-și dea o guvernare care să le respecte în cel mai înalt grad drepturile și libertățile de care dispun încă din starea de natură. Statul este privit drept

"…instrumentul acestei asocieri. (…) Concepția liberală despre stat este deci una legalistă: activitatea acestuia este privită prin prisma juridicului, iar rolul acordat instituțiilor statale nu este acel de a asigura Binele, prosperitatea sau fericirea oamenilor, ci de a garanta legalitatea, adică respectarea acelor reguli pe baza cărora indivizii s-au decis să-și organizeze viața în comunitate".

Herbert Spencer reduce, împreună cu ceilalți gânditori ai liberalismului clasic și cu reprezentanți ai tradiției liberale contemporane deopotrivă, funcția statului la cea de ordine și păstrare a legalității. Unii dintre liberali merg astfel împotriva statului până acolo încât îi neagă orice alt tip de competență și de contribuție la dezvoltarea societății. Mai mult, cred doctrinarii liberali, "De când e lumea, guvernele n-au făcut decât să zădărnicească și să tulbure creșterea și dezvoltarea societăților, și nicicum nu au promovat-o".

Ca exponent al liberalismului radical, Spencer nu poate accepta intervenția statului nici în cercetarea științifică, el plecând de la premisa că toate invențiile de până acum, de la cazma și până la târnăcop, descoperirile din fizică, din chimie, etc. sunt rezultatul gândirii individuale iar nu al intervenției instituțiilor statale. Tot ce se poate întreprinde la nivel teoretic dinspre această perspectivă a liberalismului de tip radical este mai degrabă o definiție negativă a statului, în sensul interdicțiilor de intervenție și a reducerii la minimum a spațiilor în care instituțiile sale pot să se amestece.

Promovarea libertății individuale este deci definibilă și în termenii interdicțiilor puse statului și a limitării puterilor sale, în formule diferite de la epocă la epocă. De exemplu, la nivel politic "…soluția cea mai caracteristică liberalismului, la această problemă a limitării puterii de stat, o constituie restrângerea și circumscrierea precisă a atribuțiilor autorității publice. În viziunea liberală, cea mai sigură cale de prevenire a abuzurilor și a autoritarismului, este nu divizarea, ci diminuarea puterii centralizate a instituțiilor statului.". Orice putere are deci nevoie de o contra-putere, cum spunea cu două secole în urmă Montesquieu, vorbind despre nevoia separării și a cooperării puterilor în stat, pentru asigurarea unui echilibru dinamic al procesului politic.

La nivel economic, doctrina și curentul de gândire de tip liberal pleacă de la ipostazierea individului ca parte a unui mecanism uriaș, auto-articulat: piața liberă. O ”mână invizibilă” conduce individul și inițiativa economică a acestuia, astfel încât el este obligat să promoveze scopuri care nu fac parte din intenția sa inițială. Concluzia către care trimit gânditorii liberali ai economicului în cazul de față este aceea că un individ poartă cu sine în acțiunile economice, întreprinse pe piața liberă, interesul întregii societăți. Mai mult, spune A. Smith în The Wealth of Nations încă în 1776, în acest caz definibil ca unul "al mâinii invizibile", individul promovează astfel interesele întregii societăți, încă mai eficient decât ar face-o dacă și-ar propune în mod explicit să promoveze aceste interese.

La acest nivel economic, liberalismul clasic merge pe principiul numit de liberalii clasici francezi de secol nouăsprezece laissez-faire, potrivit căruia bunăstarea economică generală este direct dependentă de capacitatea diferiților indivizi de a intra în relații de schimb de mărfuri și servicii pe piața liberă, un spațiu în care statul nu poate să-și asume alt rol decât cel de arbitru și de garant al respectării legilor și proprietății. Deci, pe piața liberă de orice intervenție a autorităților publice, laissez-faire, laissez-paser, la vie va de lui meme, ne sfătuiesc liberalii clasici. Această libertate de a face ceea ce vrei pe piață este limitată, totuși, de acțiuni care pun în pericol libertatea individuală în diferitele ei forme și sursa cea mai importantă a acestora: proprietatea. Piața liberă este astfel ridicată de gândirea liberală la nivel de "factor obiectiv de dezvoltare" și bunăstare socială rezultate din inițiativa privată. Libera inițiativă poate funcționa în acest cadru socio-economic de schimb prin intermediul unor mecanisme specifice pieței, precum: concurența, sistemul prețurilor care se reglează în funcție de cerere și oferta existente la un moment dat pe piața de capital sau pe piața de servicii și mărfuri. Aceste mecanisme ale pieței sunt privite ca mecanisme obiective de coordonare și de evaluare, neutre și imparțiale, și sunt definite drept formule ce anulează subiectivismul planificării statale în condițiile unui stat despotic, cum ar spune Hayek. Pe piața liberă oamenii sunt egali unii cu alții, egalitatea având în cadrul doctrinei liberale o formă aparte de definire și de manifestare: egalitatea de șanse și egalitatea în fața legii. Din modul în care pun problema constituirii comunității și al societății – convenții umane – putem deduce că liberalii acceptă egalitatea doar din perspectiva drepturilor naturale, drepturi cu care oamenii se nasc. Din lipsa de uniformitate și din promovarea inițiativei individuale, la care adăugăm promovarea originalității, putem deduce că doctrina liberală și liberalismul, ca și curent de gândire, nu pot fi consistente cu altă formă de manifestare a egalității decât cea a egalității în fața regulilor pe care le creează statul și pe care trebuie să le respecte indivizii. Doar astfel construcția rațional-contractuală numită "stat", poate realiza acest arbitraj absolut necesar pentru o bună organizare a vieții sociale. Din aceste deducții se poate ajunge în mod legitim la ideea că

"Liberalii fundamentează primatul libertății față de egalitate pe credința că asigurarea libertății individuale este posibilă, pe când asigurarea egalității economice este o simplă himeră".

În acest mod trebuie să înțelegem liberalismul, ca și curent de gândire care acceptă inegalitățile economice, într-un cadru teoretic ce pare să ne propună un paradox al domniei legii, după cum se exprima Hayek în Drumul către servitute, încă în 1944 – un ”paradox aparent”, de fapt:

”Un rezultat necesar, dar numai aparent paradoxal, ce decurge de aici este cã egalitatea formalã în fața legii este în conflict și, de fapt, e incompatibilã cu orice activitate a guvernului care țintește în mod deliberat realizarea unei egalitãți ridicate sau esențiale între diferiți oameni, și cã orice politicã prin care se țintește un ideal a cãrui esențã este de dreptate distributivã va duce la nimicirea domniei legii. Pentru a produce același rezultat pentru oameni diferiți e necesar ca ei sã fie tratați în mod diferit. Or, a le da unor oameni diferiți aceleași șanse obiective nu înseamnã a le da aceeași șansã subiectivã. Nu se poate nega cã domnia legii produce o inegalitate economicã — tot ceea ce poate fi susținut e cã aceastã inegalitate nu se produce astfel încât sã afecteze anumiți oameni în anumite moduri.”

3. G.Sartori: liberalismul ca democrație liberală

Giovanni Sartori ne propune în Teoria democrației reinterpretată (1987) o definire a liberalismului prin raportare la curente de gândire și doctrine opuse din perspectiva principiilor de constituire. El observă o serie de suprapuneri abuzive între termeni precum “liberalism” și “democrație”, invitându-ne la o disociere a conținuturilor acestor etichete, în perspectivă istorică. Astfel, el consideră că

"Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, idealurile liberale și cele democratice s-au unit și, prin convergența lor, au devenit și mai neclare. Aceeași fericită conjunctură istorică ce le-a reunit le-a anulat caracteristicile și chiar limitările reciproce. Atribuțiunile lor au continuat și continuă să fluctueze, în funcție de preocuparea unui anumit autor pentru menținerea democrației în orbita liberalismului sau pentru sublinierea transformării liberalismului în democrație."

Observațiile lui Sartori ne trimit în definirea democrației din perspectiva relației gen-specie în care aceasta se află cu liberalismul. Altfel spus, liberalismul este o doctrină și o ideologie politică ce întemeiază un anumit tip de regim politic, de cele mai multe ori, înțelesul termenului de “democrație” fiind echivalent cu cel de “democrație liberală”.

Valorile fundamentale care separă tipurile de democrații sunt libertatea și egalitatea. Regimurile politice construite în perspectiva libertății ca axis mundi sunt regimuri politice democratice de tip liberal. Cele care au egalitatea ca principiu de constituire sunt regimuri care "se îndepărtează de liberalism." Soluția lui Sartori în definirea liberalismului încearcă o "restituire de suport istoric" acestui termen, folosit în atât de multe contexte și cu atât de diferite accepțiuni, încât este greu de disociat între o adevărată gândire liberală și una non-liberală.

Termenul “liberal” este mult ulterior apariției mișcării de idei astfel numită. El este eticheta pe care o aplicăm gânditorilor englezi și francezi din secolele XVII-XVIII, când, de fapt, termenul apare în discursul politic spaniol prin 1810-1811. Sensul cu care el a fost adoptat de celelalte limbi precum, de exemplu, “liberaux” / “liberales” era oarecum depreciativ, în deceniul trei al secolului al XIX-lea referințele fiind, mai degrabă, la rebelii spanioli ai vremii. În spațiul german, cartea lui Humboldt Limitele acțiunii statului scrisă în 1791 a fost publicată abia în 1851, când liberalii germani eșuaseră în Parlamentul temporar de la Frankfurt (1848-1849). Mai mult, termenul ”liberalism” este aproape inexistent acolo unde liberalismul a ajuns la cea mai completă formă de împlinire practică – Statele Unite, observă analiști ai istoricului fenomenului, americanii percepând construcția lor statală ca republică, și apoi democrație.

Așa cum era privit de către Tocqueville până în 1840, liberalismul american era un "despotism democratic". Liberalismul era definit în opoziție cu sensul european al democrației. Totuși, același Tocquevillle, observă Sartori, începând cu 1848 nu mai folosește termenul antitetic “democrație” pentru liberalism, ci pe cel de socialism. Democrația este definită în mod implicit prin valori liberale precum cea de libertate, pe când socialismul este definit prin apelul la egalitate. Democrația combină într-o formulă specifică cele două idei de libertate și egalitate.

Democrația are deci în comun cu socialismul egalitatea, iar cu liberalismul se suprapune la nivelul principiului respectării libertății. Mijlocul secolului al XIX-lea stabilește termenul de democrație liberală, pe care îl va propune Tocqueville pentru a desemna orice organizare politică de tip democratic. Autorul francez stabilește și limitele în care libertatea și egalitatea pot fi principii întemeietoare de organizare democratică:

“Libertatea și egalitatea erau încă în contrast una cu cealaltă, dar sub o optică reformulată: egalitatea care se opune libertății se regăsește în socialism, în vreme ce egalitatea care se află în armonie cu libertatea poate fi regăsită în democrația antisocialistă, în democrația care acceptă liberalismul.”

Istoria secolului al XIX-lea și condițiile social-politice și economice ale vremii au dus la constituirea unei atitudini sociale nefavorabile față de termenul „liberalism”, care a trebuit să se impună în condițiile în care revoluția industrială cerea eforturi, și aducea inegalități economice, exploatare și condiții mizere de muncă pentru proletariat.

Termenul “liberalism” nu a avut aceeași istorie pozitivă de impunere în conștiința socială precum sistemul propriu-zis pe care îl desemna – democrația liberală. Dacă liberalismul a prevalat asupra democrației, identificarea lui cu liberalismul economic a fost privită cu ostilitate de proletariat, “chiar astăzi majoritatea autorilor continuând să vorbească despre liberalismul clasic ca despre un liberalism laissez-faire – confundând, prin urmare, într-un mod nefast, liberalismul cu "liberismul" economic.” Or, gândirea politică pe care o numim “liberală” în formulele ei de fondare, vorbește despre liberalism în termeni de domnia legii, stat constituțional, ocupându-se de libertate în sensul de libertate politică, iar nu de „liberschimbism”, tradus încă pejorativ în legea supraviețuirii individului celui mai puternic.

Democrația de tip liberal care va fi obiectul analizei noastre poate deci fi definită din jocul celor două valori: libertate și egalitate:

<La o analiză finală, egalitatea este o necesitate orizontală, în vreme ce libertatea are tendințe spre verticalitate. Preocuparea democrației se orientează spre coeziunea socială și distribuirea egalității, în vreme ce liberalismul prețuiește spontaneitatea și superioritatea. Egalitatea dorește să integreze și să ajusteze, libertatea este autoafirmativă și provocatoare. Democrația nu favorizează prea mult "pluralismul", liberalismul este consecința acestuia. Dar, probabil că diferența fundamentală constă în faptul că liberalismul se axează pe individ, iar democrația pe societate. (…) În cele din urmă ajungem la întrebarea următoare: "Cum putem combina nivelul la care inițiativa individuală este necesară progresului cu nivelul coeziunii sociale necesară supraviețuirii?>.

Analizând conceptul de liberalism din perspectiva relației sale cu democrația, Sartori propune o separare a teoreticului de empiric; liberalismul ține de o tehnică exclusivă de limitare a puterii statului, pe când democrația înseamnă pătrunderea puterii poporului înlăuntrul statului. Teoreticienii și politicienii democrați și liberali se vor distinge acum în funcție de domeniul lor de preocupări: liberalii se preocupă de forma statului iar democrații de conținutul normelor emise de stat. Pe aceeași linie de separație între democrație și liberalism, Sartori continuă:

"În raport cu forma statului, problema este să stabilim cum trebuie create aceste norme; în ceea ce privește preocuparea față de conținut, problema este ce trebuie să stabilim prin aceste norme.

Liberalii au o percepție mai bună a metodelor prin care se creează ordinea socială și tot ei sunt cei care urmăresc realizarea "democrației procedurale". Democrații sunt oarecum indiferenți față de metode, fiind preocupați mai ales de rezultate și esențe, urmărind mai curând exercitarea puterii decât supravegherea acesteia.".

Având în față aceste distincții și relații rezultate din jocul termenilor “liberalism” și “democrație”, observăm atât zonele de suprapunere ale acestora, cât și zonele de diferențe. Liberalismul este democrația în sens politic, neexistând diferențe majore între ordinea și construcția de stat democratic și stat liberal. Termenii sunt aici interșanjabili. Dacă vorbim despre democrație în sens social, ieșim din aria de semnificație a liberalismului și intrăm în zona diferențelor.

Definind democrația socială ca un etos și o stare, mod de viață, de relaționare cu ceilalți, pe de o parte, ca mod de guvernare a societății, pe de altă parte, vom observa că democrația socială poate fi definită în termeni de “substrat extrapolitic și fundament al democrației politice” (democrației liberale). Reluând linia distincțiilor lui Sartori,

"Prin urmare, în sens primar, ea (democrația socială) este realitatea premergătoare oricărei politici, în timp ce, în sensul secund, constituie un produs al politicilor. În pofida diferenței despre care vorbim, când zicem democrație socială în ambele cazuri prezentate utilizăm, pe bună dreptate, "democrația"; în timp ce, atunci când spunem democrație politică, tocmai de dragul exactității, trebuie să spunem "liberalism", sau, cel puțin, democrație liberală.>

De fapt, democratizarea înseamnă „mai multă egalitate socială”, iar liberalizarea înseamnă democrație politică. Formula democrației politice este egalitatea prin libertate, pe când formula democrației sociale este libertatea prin egalitate, ceea ce empiric este inoperabil, după cum observă Sartori: libertatea liberalismului și egalitatea democrației se află în relații procedurale.

În acest moment Sartori stabilește relațiile de prim și secund în definirea celor două concepte și a realității pe care ele o vizează: prin libertate, ni se creează posibilitatea (libertatea) de a ajunge la egalitate. Plecând de la egalitate însă, nimeni nu a reușit să demonstreze că avem libertatea de a reveni la libertate.

Cu alte cuvinte, democrația ori are în componența ei dimensiunea politică procedurală de tip liberal, ori nu poate exista deloc. Democrația liberală poate crea și dezvolta democrația socială, pe când democrația socială care stabilește egalitatea ca valoare primară, nu poate crea democrație procedurală de tip liberal, consideră autorul italian.

În concluzie, este necesar să reținem că în dimensiunea lui instituțională, liberalismul trebuie înțeles în ipostaza de ”democrație liberală” – situație care ne va interesa în mod particular în analiza noastră referitoare la dinamica ideii liberale în plan instituțional-administrativ și de legitmare prin vot a puterii politice:

”Ca și structură ideologică, liberalismul aduce un set de valori și cereri care se vor împleti mai târziu cu alte linii ideologice, dar care pentru epoca de influență au fost considerate revoluționare și extrem de modernizatoare. Liberalismul a impus două linii de forță în plan politic – una la nivel individual ca spațiu al moralei, deci un plan de comportament politic al fiecăruia în raport cu societatea, cât și una la nivelul raportului cetățeanului cu statul, germinând astfel o nouă dimensiune instituțională – ceea ce vom numi astăzi democrația liberală.”

Ținând seama de conținuturile conceptuale stabilite de G. Sartori privind relația dintre liberalism și democrație, ne vom ocupa în lucrarea de față de o evoluție a ideii de libertate care își caută contraponderea în cealaltă dimensiune a democrației: egalitatea (diferitele tipuri de egalitate). Aplicând distincțiile la „secolul de liberalism românesc” (1822-1927) în dinamica valorilor sale întemeietoare, vom observa că jocul libertății și al egalității are o dinamică proprie în cazul democrației românești, în perspectivă evolutivă. Dinamica ideii de libertate și egalitate în Periferia Europei se va face prin evoluții rapide, la originea cărora se află reprezentanți sau politicieni ai mișcării liberale. Egalitatea în fața legii și dreptul la vot vor evolua de la momente zero până la dimensiuni procedurale maximale în epocă (poliarhii masculine), pe parcursul a peste o jumătate de secol de sincronizare liberală a spațiului românesc cu spațiul apusean, între Constituția de la 1866 și Constituția din 1923. Înainte de a vorbi despre caracteristici ale ideii de libertate și ale relației sale cu egalitatea în cadrul democrației liberale românești a secolului al XIX-lea, ne vom ocupa de originile ideii de libertate în spațiul occidental. Acest prim pas al metodei comparative ne va oferi prilejul unei analize în oglindă a liberalismului Centrului și a liberalismului Periferiei sistemului mondial modern.

Ceea ce vrem să umărim este măsura în care această democrație liberală a Periferiei se constituie ca o replică generată de Legea fractală naturală de dezvoltare a capitalismului occidental, prin care Metropola își creează fractali în Periferie pentru propria conservare, integrând societăți care îi pot oferi resurse de creștere și dezvoltare în cele mai bune condițiuni, cum ar spune Legea evouției naturale.

CONCLUZII PROVIZORII

Opt par a fi concluziile legitime pentru acest prim volum despre dinamica ideii liberale în spațiul sud-est european al Periferiei.

Le-am numit ”provizorii” pentru că sunt parțiale atât în sensul verificării ipotezelor de lucru, cât și în sensul numărului de întrebări de cercetare cărora oferă un răspuns, dat fiind faptul că am oprit analiza dinamicii ideii liberale în spațiul românesc în zona anilor 1880-1890, după adoptarea legilor de protecție a pieței naționale prin taxe vamale și de încurajare a dezvoltării industriei (1886-1887).

Neoliberaslismul românesc de sfârșit de secol nouăsprezece și concepția lui Zeletin, cu dezbaterile în epocă dimprejurul acesteia, precum și analiza ideii liberale în spațiul românesc după 1990 sunt subiectul unei cărți următoare, care este continuarea analizei întemeiate metodologic și teoretic la începtul prezentei lucrări.

Logica întregii analize pe care am derulat-o a avut permanent asociată ideea că România este o țară a Periferiei Europei. În care Metropola occidentală a creat fractali politico-administrativi în secolul al XIX-lea și în care ceează și astăzi. Sine ira et sudio.

Faptul că România și Turcia au devenit fractali politico-adminstrativi ai Metropolei occidentale este asumat în lucrarea noastră ca rezultat al unei Legi a Naturii de creștere și dezvoltare – Legea auto-similarității în sensul geometriei fractale.

Periferia Metropoei avea o nevoie urgentă de modernizare la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar Metropola părea să aibă aceeași nevoie urgentă de expansiune economică și politică pentru propria securitate și bunăstare. Faptul că țările Europei occidentale au acceptat după Războiul Crimeei (1856) și apoi după Convenția de la Paris (1858) ca elita intelectuală și politică românescă să încalce prevederile Tratatului și să aleagă un singur Domn în 1859 este o inițiativă a elitei modernizatoare românești fără doar și poate – e rezultatul unei credințe pe care o observăm în străduința patrioților români și în acțiunile din societățile secrete ale anilor 1838-1840, în entuziasmul revolutionar de la 1848 și în înțelepciunea matură a dezbaterilor din Constituanta de la 1866.

Nimic mai adevărat.

Dar, gramatica fractală prin care am urmărit acest proces spre modernizare sugerează ceva în plus: lupta elitei intelectuale și politice românești ar fi fost zadarnică dacă Metropola ar fi simțit sau definit aceste acțiuni naționale românești ca pericol la adresa propriilor interese și proiecte de dezvoltare-conservare. Ele s-au potrivit cu intenția Metropolei occidentale de creștere-dezvoltare prin crearea de fractali politico-administrativi în Periferie, care să fie integrați ca Părți ale Întregului.

Observația pe care ne simțim datori să o reluăm în aceste Concluzii provizorii se referă la două etape diferite ale procesului natural de creștere-dezvoltare al Metropolei prin integrare de Periferii noi.

Prima concluzie referitoare la acest proces natural de creștere se referă la faptul că orice creștere are nevoie de resurse – în cazul de față este vorba de expansiunea capitalistă, care creează piețe noi de desfacere în scopul profitului urmărit de capitalul privat metropolitan, ajutat permanent de statul național, care îl protejează în orice condiții – vezi protecția statului german pentru compania Strousberg, al cărui comportament fraudulos în contractul cu statul român între 1867-1878 nu a oprit statul german să o apere și să o protejeze, chiar cu prețul șantajului autorităților române. Situația scandaloasă în epocă era generată de șantajul pe care îl avansa cancelarul Bismark – dacă România răscumpără la prețuri dezavantajoase propuse de capitalul financiar german contractul pentru căile feroviare românești, Germania va recunoaște independența de stat a României, după Războiul de independență de la 1877-1878. Acesta este unul dintre costurile modernizării României, ca fractal politico-administrativ al Metropolei: redistribuiea resurselor economico-financiare de creștere în mod preferențial în dezvoltarea Întregului, Periferia contribuind economic prin schimburi dezavantajoase la bunăstarea și creșterea Metropolei, având la schimb o oarecare protecție politică și securitate în granița a două mari imperii.

A doua concluzie se referă la cine și cu cât participă la dezvoltarea unei Europe democrat-liberale. Ca să poată exploata resursele economice și bugetare ale Periferiei, Metropola are nevoie de fractali politico-administrativi pe care îi cunoaște – le știe logica de funcționare, are idee despre cum se face Guvernul și cine comandă Legea, știe cum se obține o majoritate în Parlament și o decizie cu care să fii de acord în primă instanță, dar care să aibă etape ulterioare cu care nu ești de acord, dar cărora nu/li te mai poți opune – mecanisme specifice jocului de influență pe care politica democrat-iberală îl permite și care este, de regulă, în favoarea celor experimentați.

Creșterea Metopolei este un fenomen natural prin care o comunitate caută și utilizează resurse de creștere – în cazul de față de ne refrim la profit ca lege a capitalismului: fără profit, orice afacere capitalistă este de neînțeles, atunci și astăzi, deopotrivă. Deci capitalul privat metropolitan caută piețe noi de desfacere – este expansiunea Metropolei ca acțiune necesară, ghidată de legea profitului. Statul Metropolei sprijină fenomenul prin influență și control politic – Periferiile care sunt integrate participă cu resurse naționale și de supraviețure la acest proces de creștere.

Cu o precizare: Metropola preia surplusul economic de pe piețele noi ale Periferiei și îl drenează către alte investiții ori către societățile metropolitane. Sub ideologia liberului schimb, Periferia nou integrată pierde la schimbul economic cu Metropola. Ea oferă 10 tone de materii prime pentru 1 tonă de produse marfă-finită venită din Metropolă. Periferia mai are un dezavantaj – Metropola funcționează după o ideolgie specială numită a ”liberalismului clasic economic”: (i) orice marfă la nivel internațional trebuie schimbată cu o alta de pe piață, de acolo de unde este cea mai ieftină, fără nici un fel de taxe vamale ori opreliști de stat – statul neintervenționist în proceslee economice interne și internaționale (liberalismul clasic – Adam Smith); (ii) fiecare economie trebuie să producă la nivel internațional măfurile – ori să ofere produsele – pe care le obține/produce cel mai ieftin (liberalismul clasic – David Ricardo – ”specializarea piețelor”). Situație ce generează pierderi permanente ale Periferiei în raport cu Metropola prin schimb economice de neechivalenți. Faptul că România oferă grâu, vite, bani de la bugetul de stat pentru infrastructură către companii private metropolitane însemnă mai mult decât pierderea per tranzacție – produsele străine fără taxe vamale pe piața românească au falimentat orice inițitivă private capitalistă și nu lăsau loc la ateliere și mici întreprinderi care ar fi produs mărfuri finite. Deci efectul invaziei produselor metropolitane pe piața românească însemnă inclusiv o ”periferalizare” a societății și economiei românești – în sens de economie de dependență, incapabilă să producă industrial.

În ultimele paragrafe am vorbit espre România celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Dacă vi s-a părut cumva că este vorba despre România contemporană, ne cerem scuze.

Timp de 4 decenii (1848-1888) România a fost o suburbie perfectă a Metropolei – pierderi economice sistematice în relația cu Occidentul. Fenomenul era sprijinit intelectual de doctrina liberalismului clasic – avantajoasă Metropolei dar fundamental ruinătoare pentru Periferia în care funcționa fractalul politico-administrativ al Metropolei.

Începând cu legile de protecție a pieței interne prin taxe vamale la produsele import și cele de stimulare a industralizării și înființări de firme pe teritoriul României (indiferent de natura națională ori străină a capitaluli privat) fractalul politico-administrativ al Periferiei se revoltă împotriva intereselor Metropolei. Liberalismul clasic este schimbat ca ideologie cu neoliberalismul protecționist.

Prima concluzie: Metropola își creează fractali în Periferie în baza unei Legi a Naturii – îi poate controla. Cu greu ne putem imagina că structurile moleculare ale unui copac permit creșterea unei crengi – fractal, pe care nu o poate ”controla”, adică nu e parte din sine, nu îi preia și replica structurile și regulile de existență conform Legii Auto-Similarității. În acest sens, putem spune că Legea fractală măsoară și întemeiază un exercițiu de auto-similaritate prin care un Întreg se dezvoltă și crește. Or, capitalismul Metropolei pare să se fi dezvoltat pe exact aceeași Lege a Naturii: pentru a-și extinde piețele pe termen lung, pe un principiu de existență diferit de logica unei singure afaceri, după care te retragi din segmentul de piață, Metropola avea nevoie să-și creeze fractali politici – structuri administrative similare – prin care să poată accesa pe termen lung bugetul noului Stat similar organizat, impunând noului fractal politic legi economice favorabile precum cele ale liberului schimb. Crearea de fractali politici în Periferie asigura o dependență pe termen lung în baza aceleiași legi liberale clasice – specializarea internațională a piețelor, în care piața agricolă a Periferiei depinde de produsele de serie ale Metropolei – mărfuri, mai ieftine decât manufactura Periferiei lipsită de tehnologia industrială.

(i) Paradigma formelor fără fond și paradigma fractală a expansiunii democrației liberale. Sperăm că am reușit să ilustrăm ideea ”liberalismelor” într-o nouă abordare și să prezentăm conținuturi doctrinare, perspective teoretice și abordări practice în politici de guvernare într-o paradigmă nouă, înțelegând paradigma în sensul ei cel mai larg între cele 22 de definiții care pot fi identificate în Theories of Scientific Revolutions (1964) a lui Th. Kuhn: model general de explicare a unei realități ori părți din realitate care ”împărtășește intuiții” ale comunității de cercetători ce susțin ideea sau modelul teoretico-explicativ.

Ideea că paradigma geometriei fractale a Naturii în cadrul căreia propunem mișcarea ideii liberale dinspre Metropolă către Periferia Europei ar fi superioară unei alte paradigme referitoare la modernizaea românească este străină abordării noastre.

(ii) Sincronismul european. Cele mai cunoscute teorii românești din perspectiva cărora s-ar putea analiza evoluția ideii liberale în secolul al XIX-lea se aplică doar parțial fenmenului politic, în sensul că acesta este o parte a unui proces general – ele nu și-au propus în mod particular această secvență de evoluție istorică (politică, instituțională, administrativă, doctrinară). De obicei, modernizarea românească este tratată ca fenomen integral, prin asocierea dimensiunii culturale, care nu este decât parte implicită din analiza noastră, în sens de creație doctrinară. Analiza în logică fractală pe care o propunem se centrează pe dinamica ideii liberale în ipostazele ei politico-administrativă, doctrinară și economică.

Cea mai cunoscută dintre teoriile modernizării ca sincronizare a spațiului românesc cu spațiul occidental credem că este teoria sincronismului cultural și a culturii critice românești a lui Ilie Bădescu – poate, cea mai influentă dintre ele, având în vedere că lucrarea prin care autorul o propune apare încă în anii 1980, cu un exercițiu constant de 3 decenii de construcție și dezvoltare a acesteia prin extensii în geopolitică, sociologia și geopolitica frontierei, teoria sistemelor mondiale. Teoria formulată în Sincornism european și cultură critică românească (1984, 2003), căreia Radu Baltasiu și Dan Dungaciu îi semnalează valoarea de impact în sociologia românească și internațională venea ca o reacție la teoria lovinesciană a modernizării românești din Istoria civilizației române moderne (1923/1992). ”Sincronizarea prin imitație” a Occidentului propusă de Lovinescu pleca de la ideea unui ”spirit al veacului” prin care ”culturile mari” influențează ”culturile mici”, care trebuie să le urmeze și să le imite, până la mecanismele elementare de alegere a temelor literare, de exemplu. Sincornismul cultural pe care îl propune paradigma în care construiește Ilie Bădescu este național-constructiv și aparține unei elite naționale autentice, care are funcția de a ”submina” prin cultura critică tocmai fundamentul imitației, care ascunde un fenomen de periferializare și dependență economică de Metropolă.

Alături de aceste două teorii se construiește o teorie generală a modernizării românești, cu variante diferite și autonome sub aspect teoretic: (i) o variantă a teoriei modernizării se referă la formele fără fond, în interiorul căruia se propune un model teoretico-explicativ al modernizării românești, alături de o teorie a modernității tendențiale (Contantin Schifirneț, Formele fără fond – un brand românesc, 2007; Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății, 2016); (ii) o altă variantă este legată de teoria modernizării românești într-o abordare intedisciplinară în care sociologia identității naționale operează pe ”durate lungi” (ultimele trei secole de identitate culturală românească), cu accent pe identitatea națională – o teorie în care se creează istorie politică și socială națională prin elita intelectuală, o istorie care are nevoie de o reinterpreare (Grigore Georgiu, Națiune, cultură, identitate, 1997; Tranziția spre modernitate și profilul cultural constructiv al secolului al XIX-lea din Istoria culturii române moderne, 2007); (iii) o variantă de analiză care se centrează pe două variabile aflate în ”tensiune esențială” – tradiția și modernitatea, tensiunea fiind rezolvată de abilitatea unei elite politice de adecvare a ”modelului de dezvoltare la specificul nostru existențial, pe baza afinităților elective cu ”matricea caracterială a spiritualității noastre profunde”.” (Nicolae Frigioiu, Politologie și doctrine politice, Curs SNSPA, 2001); (iv) semnalăm, de asemenea, o teorie cu potențial explicativ neașteptat de fertil pentru perioada de criză a instituțiilor regimului politic impus de Rusia prin Regulamentele Organice (1830-1848) și pentru istoria post-comunistă, deopotrivă, care se referă la fondul fără formă (Maria și Dumitru Iacob, Fondul și forma – o poveste culturală, 2010): pe reinterpretarea sintagmei maiorescene, autorii schimbă accentul în analiză, centrându-se pe ideea puțin lucrată a unei ”magme” lipsite de identitate și care nu poate exista fără o ”formă”, așa cum o forma nu poate exista fără un conținut adecvat. Teoria pe care o propun Maria și Dumitru Iacob măsoară cu ideea ”formei fără fond” câmpuri variate precum filosofia, studiile organizaționale, relațiile publice, securitatea și globalizare. Diana Cismaru surprinde foarte corect sensul și eficacitaea acetei sintagme maioresciene inversate pentru înțelegerea nevoii de comunicare între formă și fond, într-o analiză a semniifcației lucrării ”Fondul și forma – o poveste culturală:

”Cartea este o pledoarie pentru comunicarea între fond și formă și o invitație la identitate și autodescoperire culturală. Dilema culturală a secolului XIX, reluată în ultima vreme odată cu integrarea europeană și deschizând aceleași vechi „răni” naționale, este rezolvată de autori în mod creativ prin explorarea relației între cele două concepte și a ipostazelor posibile: pe termen lung, nu rezistă nici forma fără fond (pentru că fondul va modifica trăsăturile formei „străine”) și nici fondul fără formă (pentru că este doar o stare intermediară, care fie urmează genezei, fie precede distrugerea culturală).”

(v) Potențialul explicativ al acestei sintagme este încercat anterior de Daniel Barbu, în Bizanț conta Bizanț (2001), în prelungirea unei teorii autnome aplicată pe lectura istoriei moldo-vlahe din perspectiva unei societăți care nu a fost ”o societate de drept bizantin”, dar nici o societate modelată sau împărtășită social de reguli și norme ale ”societății cetățenești” occidentale. Fără a prelua acea ”homoetheia” a spiritului bizantin, românii au reușit să parcurgă o istorie aparent conectată la modelul bizantin, modificat și adaptat până la crearea unui ”Bizanț contra Bizanț”.

(vi) Teoria sociologică a modernizării propusă de Vladimir Pasti oferă o abordare în care semnalează elemente de reper pentru expansiunea capitalismului Metropolei, în principal prin identificarea a două etape în relația dintre cele două variabile pe care își constuiește explicația modernizării românești: democrația liberală și expansiunea capitalistă. Dacă Revoluția de la 1848 are un agent modernizator care vrea să reflecte politic și să imite Metropola (inițiativă internă), după 1859 Metropola va asista dezvoltarea societății românești politic, capitalismul românesc fiind direct legat de acțiunea clasei politice prin intermediul statului democrat liberal. În aceste condiții, spre deosebire de situația Metropolei, unde agentul burghez creează statul democral liberal, în Periferia românească agentul creator de stat, dar și de orânduire capitalistă este clasa politică – accentuăm identitatea agentului modernizator – fii de boieri școliți în străinătate la 1848, devenit agentul politic refromator asistat de statul Metropolei după 1859.

În acord cu logica fractală a expansiunii capitaliste pe care o propunem în secolul al XIX-lea, fractalul politic creat de Metropolă în Periferie îi slujește întăririi controlului și preluării surplusului economico-financiar (resurse naturale, materii prime, lucrări de infrastructuă feroviară plătite din bugetul statului democrat liberal) de către Metropolă timp de câteva decenii – până în anii 1880-1890, când clasa politică se pune de acord cu doctrinarii neoliberali și modifică dimensiunea economică a fractalului creat de Metropolă, renunțând la liberschimbismul păgubos pentru economica națională.

Desigur, nu putem epuiza abordările cu privire la modernizarea românească – ceea ce vrem să precizăm este că majoritatea acestor teorii sunt construite, mai degrabă, pe o logică a socialului legată de racordarea spațiului românesc la spațiul european: ele ”privesc” dinspre Periferie spre Metropolă. Sincronimsul – indiferent de conținutul procesului, precum și crearea de identitate națională sunt fenomene social-istorice, care împărtășesc o lege a socialului – legea imitației sociale, cum ar spune Gabriel Tarde, a cărui contribuție esențială la fondarea teoriei lovinesciene este arhicunoscută. Inovația și imitația sunt două elemente-cheie ale comunităților umane, consideră G. Tarde. Inovația este un fapt individual care capătă dimensiune socială doar dacă este subiect de imitație de către membrii unei comunități. Imitația determină producerea de asemănări între indivizii care participă la un proces de socializare. Cheia întregului proces este imitația socială – societatea devine o comunitate socială în care membrii coopereză și interacționează prin imitarea comportmentelor, preluarea unor idei ori comportamente deja existente și crearea de identitate socială și de sentiment de apartenență la grup tocmai prin împărtășirea acelorași valori, promovarea acelorași norme ori imperative morale, respectarea acelorași recomandări ori utilizarea acelorași precepte și standarde în evaluarea diferitelor tipuri de realitate socială ori naturală. Astfel, în logică fractală, Tarde consideră că membri unei societăti se asemănă pentru că ”se trag din același modul” – fractali individuali ai aceluiași imaginar social, în termenii analizei noastre.

În analiza noastră am încercat să vedem în ce măsură o Lege a Naturii – legea organizării fractale poate sta ca fundament explicativ în modernizarea societății românești.

Secțiunea din procesul de modernizare pe care o decupează analiza noastră este legată de dinamica și metamorfoza administrativă și economică a ideii liberale ca parte a expansiunii capitalismului occidental dinspre Metropolă spre Periferia acesteia, în particular, periferia sud-est europeană (România, Turcia, Rusia).

Sperăm că am reușit să demonstrăm că expansiunea capitalismului are o logică fractală, în baza căreia, pentru a putea controla mai bine piața periferică a materiilor prime, a resurselor strategice și bugetul de stat, Metropolei occidentale i se potrivește cel mai bine în Periferie un fractal politic democrat-liberal – o replică a propriilor structuri, chiar dacă în formă aproximativă. Sub această formula politică de extindere și control al piețelor sud-est europene prin auto-reproducere, Metropola dobândește mai ușor contracte cu statul nou format și controlează o elită politică neexperimentată în practicile presupuse de noul fractal politic pe care îl integrează sub presiuna modernizării administrative și politice pe care acesta o resimțea în epocă (perioada 1859-1866). În a doua perioadă de operare a fractalului politic, elita intelectuală și elita politică românească modifică idelogia și politica liberalismului clasic în politică suțsinută de neoliberalism, sub forma unei revolte împotriva pierderilor uriașe și întârzierilor în modernizare pe care le generează libertatea schimburilor economice internaționale și lipsa unei politici naționale de industrializare.

În acest context am încercat să demonstrăm că expansiunea capitalistă a Metroplei se face sub un principiu eficient tocmai pentru că el se află sub o Lege Naturală în care Întregul își creează fractali – replici care, în cazul analizat de noi pentru ideea liberală, îi preiau structura administrativă și politică, precum și ideologia economică a liberulului schimb. Toate acestea sprijină fenomenul de control și creare de dependență de Centrul sistemului a noului spațiu al Periferiei. În afara oricărei judecăți etice, expansiunea Metroplei și crearea de fractali politici în Periferie seamană cu un proces natural – iar Natura nu are valori morale, căci ea lucrează pe principiul conservăriisau dezvoltării în cele mai favorabile context pentru reproducere. Legile Naturii nu au coduri de norme – altele decât cele ale selecției naturale: vor fi avantajate organismele cu cele mai mari șanse de a-și transmite mai departe genele pe care le-au preluat nemodificate de la părinți.

Spre deosebire de cadrele Naturii și de procesele ei fractale, în spațiul socio-uman fractalul politic poate reacționa prin elitele lui intelectuale și politice, în cazul nostru, prin modificarea unuia dintre principiile dezavantajoase ale gramaticii fractale a socialului – principiul liberului schimb și al specializării piețelor în producția și schimburile internaționale (Smith, Ricardo).

Pentru cazul românesc, fractalul politic a reacționat prin adoptarea unei ideologii și a unei politici portecționiste și de dezvoltare a industriei naționale prin intervenția limitată a statului în economie, acceptând capital românesc și capital străin deopotrivă.

Perfect capitalist.

Dar, diferit de logica naturală a exploatării pieței românești de către Metropolă pe care o înregistrează prima etapă din evoluția ideii liberale în ipostaza ei de fractal politic nou apărut în spațiul românesc (1859-1888).

Sub acest cadru teoretic al gramaticii fractale specifice modernizării politice și administrativ-economice românești, ideea și doctrina liberală sunt de obicei definite prin raportare la o istorie care începe cu contractualiștii de secol XVI-XVII și continuă cu Revoluția franceză, dar, mai ales cu gânditorii liberali de secol nouăsprezece din Franța, Marea Britanie, Statele Unite. Noi vom încerca să vedem ce s-a întâmplat în acest secol al XIX-lea consistent al gândirii și politicii liberale, privind în Periferia sistemului mondial modern – alt spațiu și altă arie geo-culturală și politică decât Europa de vest și Statele Unite. Momentul de maximă amplitudine al participării spațiului românesc la evoluția ideii politice liberale a fost revoluția de la 1848, în particular, secvența de 3 luni de guvernare revoluționară, când, ”Poporul român decretă” în Proclamația de la Islaz ca totul să fie legat de o ”Adunantă generală” la care să participe în mod democratic reprezentanții ”tutulor stărilor societății”:

”1. Independența sa administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuție generală.

4. Adunantă generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor soțietății.

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, și căutat în toate stările soțietății.

6. Împuținarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniștrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanții săi, iar nu de la domn.

10. Dreptul fiecărui județ de a-și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a-și alege domnul.

11. Gvardie națională.

12. Emancipația mânăstirilor închinate.

13. Emancipația clăcașilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea țiganilor prin despăgubire.

15. Reprezentant al țării la Constantinopole dintre români.

16. Instrucție egală și întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.

17. Desființarea rangurilor titulare ce nu au funcții.

18. Desființarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desființarea atât în faptă, cât și în vorbă a pedepsei cu moartea.

20. Așezăminte penitențiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să iasă îmbunătățiți.

21. Emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință.

22. Convocarea îndată a unei Adunanțe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face Constituția țării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.

Această Adunanță va lăsa în moștenire viitorimii Constituția aceasta și va fi datoare încă a o încheia printr-o legiuire, prin care neapărat la fiecare 15 ani, din dreptul său, să-și aleagă popolul deputați estraordinari, cari, venind în Adunanță estraordinară, să introducă reformele cerute de spiritul epohei. Cu aceasta se împedică d-acum înainte vrednica de plâns nevoie de a se face reforme cu mâna armată și vor fi feriți copiii și strănepoții noștri de necesitatea în care s-a aflat astăzi popolul român.”

––––––––––––––––Sfârșitul Părții I–––––––––––

Partea II a analizei noastre se referă la liberalismul Metropolei, Periferiei și Semiperiferiei Metropolei occidentale (Europa de vest, SUA): LIBERALISMUL PERIFERIEI. Partea II: Structuri fractale în Periferia Metropolei – Rusia, România, Turcia

Cuprins

Capitolul 1. Liberalismul Centrului sistemului mondial modern

1. Originile liberalismului: umanismul renascentist

2. Umanismul și ideologiile politice. Confiscarea termenului

3. Aroganța "ideologiilor umaniste" și liberalismul

4. Umanismul politic și proto-liberalismul

5. Revoluția jusnaturalistă – Grotius, Pufendorf, Spinoza

6. Liberalismul britanic și ”programul teoretic” liberal

7. Instituții liberale în Marea Britanie

8. Secolul XIX englezesc: liberalismul de doctrină și dinamica ideii liberale

9. Liberalismul francez: drepturile Omului și drepturile Cetățeanului

10. Liberalismul american. Declarația de Independență și sincronizarea cu Europa

11. Amendamentele Constituției americane

Capitolul 2. Liberalismul Centrului, liberalismul Semiperiferiei și liberalismul Periferiei

1. Teoria Centru-Periferie: F. Braudel și Imm. Wallerstein

2. Liberalismul Semiperiferiei sistemului mondial modern

3. Liberalismele Periferiei: Imperiul rus și Imperiul otoman

Capitolul 3. Ideea liberală în spațiul românesc (1822-1866)

1. Liberalismul organic și proto-constituționalismul: inițiativa mare a boierilor mici

2. Cărvunarii români: sincronizare prin adaptare instituțională

3. Regulamentul Organic: schimbări politice patronate de noul suzeran rus

4. Revoluția de la 1848. Declarația românească a Drepturilor Omului și Constituția democrației liberale(1866)

4.1. Mihail Kogălniceanu: ”Dorințele partidei naționale în Moldova”

4.2. Drepturile Omului și Proclamația de la Islaz (iunie 1848)

5. Firmanul turcesc, garanția colectivă a Marilor Puteri (1856-1858) și guvernarea liberală a lui A. I. Cuza (1859-1866)

6. Constituția democrației liberale de la 1866

7. Nașterea unei tradiții și nașterea unui liberal – Ion C. Brătianu (1821)

7.1 Destinul politic liberal și valorile liberalismului clasic

7.2. I.C. Brătianu: omul politic neoliberal

Concluzii

CUVÂNT INAPOI

Despre modernitate,“ochiul ciclonului” și îngemanarea Fondului cu Forma

Ce altceva poate fi un Cuvânt înapoi, decât o privire spre textul cărții profesorului Ștefan Stănciugelu, a cărei lectură tocmai s-a încheiat? Nu este o privire “peste umar”, ci o privire spre miez, spre “cuvinte” și “idei”.

Este o privire necesară, care – în ceea ce ne privește – are o multiplă întemeiere.

Înainte de toate, trebuie aduse în prim plan ideiile cărții, idei prin care este configurată geometria complexa a modernității, a combustiei culturale și a ipostazelor modernității la români (în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea), în Europa de ieri și de azi și – într-un sens mai larg – în lumea în care trăim).

După cum știm din totdeauna, la …început au fost cuvintele. Tocmai prin cuvinte sunt fixate concepte, noțiuni și idei. Sub acest orizont, osatura conceptuală a cărții este seducătoare și încărcată de foloase în cascadă. În percepția noastră, construcția conceptuală a cărtii cuprinde câteva straturi distincte.

Primul strat ar putea fi – metaforic vorbind – cel al “geologiei modernității”. Autorul forează ingenios și meticulous în ultimele doua secole de viață socială și politică a românilor. Vârful de lance ramâne Titu Maiorescu, cu celebra și mult invocata sa analiză privind patologia formelor fără fond la români (idee asupra careia vom reveni).

Al doilea strat conceptual al cărții ar putea fi numit “biologia modernității”. În esență, forțele modernității nu sunt antagonice, deși pot fi contradictorii. Precum în materia vie, în biologie, și în societate, în istorie, vectorii modernității pot fi și este imperativ să-și asume raporturi de co-evoluție.

Al treilea strat conceptual este cel mai consistent și mai proaspat. Autorul abordează, inspirat și riguros, “geografia și combustia modernității”. In opinia sa, forțele modernității derivă din și pot fi în profunzime întelese prin gramatica fractală a Europei și a lumii moderme, prin logica similarității și a auto-similarității, prin subtila și necontenita acțiune a Metropolei de a se extinde și multiplica spre și prin Periferie, proces care poate fi observat și in lumea de azi.

Dacă ar fi doar cele până acum menționate, ar fi suficient pentru a remarca valoarea de referință a cărții profesorului Ștefan Stănciugelu.

În final, o observație și o interogație.

Mai întâi observația. Ne regăsim printre sursele invocate în carte, în pachetul conceptual privind “geologia modernității” la români. A fost reținută și examinată critic analiza noastră (Maria și Dumitu Iacob) privind riscurile contemporane și de viitor ale “ fondului fără forma”, ale fondului sărăcit, văduvit de foloasele vitale ale gândirii creative, performante, ale “inteligenței publice”. Este reținut, totodată, accentul imperativ referitor la “comunicarea dintre fond și formă”.

Firește, un Cuvânt înapoi poate cuprinde și o privire înainte, o privire încarcată de efortul nostru de a întregi analiza relațiilor multiple și complexe dintre fond si formă, de a proiecta fondul și forma ca un tot (unitar, coerent), un tot în și prin care fondul și forma sunt îngemănate (cum sugeram prin subtitlul acestui Cuvânt inapoi).

Și acum interogația, hrănită din seducatoarea gramatică fractală a cărții și din observații, aș spune curente, privind turbulența lumii în care trăim: Ce se întamplă oare atunci când, simultan, mai multe Metropole sunt în expansiune spre și în Periferii?

Și, mai ales, ce se întamplă cu cei aflați la confluența unor asemenea procese turbulente?

Sunt cu putință, probabile, cel puțin în anumite contexte geopolitice si geostrategice, efecte de tip “ochiul ciclonului”. Riscurile nu sunt nici puține, nici mici. Dovezile le avem in istoria mai veche sau mai nouă a țărilor românești.

Poate că, la întrebari și discuții de acest tip, cât și la altele, vom primi raspunsuri si dezvoltări prin viitoarele cărți ale profesorului Ștefan Stănciugelu.

Le așteptăm cu încredere.

Dumitru IACOB

Coperta 4––

”Începând cu anii 1880, fractalul politic românesc ripostează: folosind instrumentele legaliste ale Metropolei, el modifică ideologia liberalismului clasic păgubos pentru întreaga societate, cu neoliberalismul protecționist, în care statul intervine pentru dezvoltarea industriei naționale.

O astfel de strategie de dezvoltare națională care începe în România cu legislația economică din 1886-1887 fusese anticipată de un neoliberal român încă la mijlocul secolului al XIX-lea. Ne referim la D. Pop Marțian, care s-a împotrivit fățiș politicii lui A.I. Cuza centrată pe liberalismul clasic, semnalând în ședință de guvern nevoia de protejare a pieței naționale, în chiar momentul în care Guvernul decidea eliminarea taxelor vamale pentru mărfurile de import venite dinspre țări industriale:

”Dar oare noi nu avem nimic de a protege?” se întreba neoliberalul român acum 155 de ani.

Întrebararea e valabilă și astăzi,

București, 15 septembrie, 2016.

–––––––––

”În final, o observație și o interogație.

Mai întâi observația. Ne regăsim printre sursele invocate în carte, în pachetul conceptual privind “geologia modernității” la români. A fost reținută și examinată critic analiza noastră (Maria și Dumitu Iacob) privind riscurile contemporane și de viitor ale “ fondului fără forma”, ale fondului sărăcit, văduvit de foloasele vitale ale gândirii creative, performante, ale “inteligenței publice”. Este reținut, totodată, accentul imperativ referitor la “comunicarea dintre fond și formă”.

Firește, un Cuvânt înapoi poate cuprinde și o privire înainte, o privire încarcată de efortul nostru de a întregi analiza relațiilor multiple și complexe dintre fond si formă, de a proiecta fondul și forma ca un tot (unitar, coerent), un tot în și prin care fondul și forma sunt îngemănate. Și acum interogația, hrănită din seducatoarea gramatică fractală a cărții și din observații, aș spune curente, privind turbulența lumii în care trăim: Ce se întamplă oare atunci când, simultan, mai multe Metropole sunt în expansiune spre și în Periferii?”

(Dumitru IACOB, ”Cuvânt înapoi”)

BIBLIOGRAFIE Părțile I-IV

Aligică, Dragoș Paul, „Liberalismul economic” în: Alina Mungiu Pippidi (ed.), Doctrine politice. Concepte politice și realități românești, Polirom, Iași,1998

Almond, Gabriel, Verba, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice și democrație în cinci națiuni. București, Editura Du Style, 1996

Althuser Louis, Pour Marx, Maspero, Paris, 1965

Antohi Sorin, Studiul introductiv: ”Laboratorul lui Culianu” în: Ioan Petru Culianu, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediție îngrijită de Mona Antohi și Sorin Antohi, traduceri: Mona Antohi, Sorin Antohi, Claudia Dumitriu, Dan Petrescu, Catrinel Pleșu, Corina Popescu, Anca Vaidesegan, Polirom, Iași, 2002,

Antohi, Sorin (coord.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Iași, Polirom, 2003

Aristotel, Politica, Editura Univers Enciclopedic, București, 2010 (1924)

Bacon, R., Noul Organon, Editura Academiei, București, 1957

Baltasiu, Radu, ”Ilie Bãdescu, Sincronism european și culturã criticã româneascã. Comentarii pe marginea cãrții, Sociologie românească, Vol. IV, 1/2006

Baltasiu, Radu, Elemente de Sociologie. Națiune și capitalism – Considerații de sociologie românească și weberiană, Editura BELADI, Craiova, 2002

Barbu, Daniel, (coord.), Firea românilor, Editura Nemira, București, 2004, Ediția a 2-a

Barbu, Daniel, Bizanț contra Bizanț, Editura Nemira, București, 2001

Barbu, Daniel, Etica ortodoxă și spiritul românesc, în: Daniel Barbu (coord.), Firea românilor, Editura Nemira, București, 2004, ed. 2-a

Barnoschi, Dimitrie V., Originile democrației române. "Cărvunarii": Constituția Moldovei de la 1822, Editura Elisavaros, București, 1997.

Bădescu, Ilie, Baltasiu, Radu, Bădescu, Ciprian, Sociologia și economia problemelor sociale, Editura Mica Valahie, București, 2011

Bădescu, Ilie, Conceptul de libertate în gândirea lui Nicolae Iorga, Editura Meridiană, București, 1987

Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasiu, Radu, Degeratu, Claudiu, Cristea, Sandra , Sociologia și geopolitica frontierei, Volumul 2, Editura Floare albastră, București, 1995

Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasiu, Radu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, București, Editura Eminescu, 1996

Bădescu, Ilie, Idei politice românești. Doctrine și teorii, Editura Mica Valahie, București, 2004

Bădescu, Ilie, Sincronism european și cultura critică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, București, 2011

Bejan, Adrian, The Physics of Life, The Evolution of Everything, St. Martin’s Press, New York, 2016

Bell, Daniel, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, Harvard University Press, Cambridge, Mass, 2001

Belloc, J., The French Revolution, Oxford University Press, London, 1966

Berindei, Dan (coord.), Istoria românior, vol. VII, Tom 1, Constituirea României moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București, 2004

Berindei, Dan, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea idependenței de stat, Albatros, București, 1995

Berindei, Dan, Revoluția Română din 1848. Considerații și reflecții, Cluj-Napoca, 1997

Berlin, Isaiah, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, București, 1996

Bernard, Lewis, The Emergence of Modern Turkey Oxford University, London 1968;

Besançon, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucuresti, 1993

Bishop, John D., Adam Smith's Invisible Hand Argument Journal of Business Ethics, Vol. 14, No. 3 (Mar., 1995)

Bobbio, Norberto, Democracy and Dictatorship, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1989

Bogdanov, V., Butler D. (eds.), Democracy and Election, Electoral Systems and Their Political Consequences, Cambridge University Press, Cambridge, 1983

Botez, Constantin, Epopeea feroviară românească, București, Editura Sport–Turism, 1977

Boudon, Raymond, Efecte peverse și ordine socială, Eurosong & Book, București, 1998

Boudon, Raymond, L'ideologie ou l'origine des idees recues, Fayard, Paris, 1986

Boutot, Alain, Inventarea formelor, Editura Nemira, București, 1996

Braudel, Fernand, Timpul lumii, Meridiane, 1989 (1979), București, trad. A. Rizea, vol. 1

Brown, James H., Toward a metabolic theory of ecology, Ecology, 85(7), 2004

Bryce, J., Modern Democracies, Macmillan, New York, 1921, vol. 1

Bucur Maria, Miroiu Mihaela (editoare), Patriarhat și emancipare in istoria gândirii politice românești, Polirom, Iași, 2002

Bulei, Ion, Conservatori și conservatorism în România, Editura Enciclopedică, București, 2000

Carmichael, Joel, A History of Russia, Hippocrene Books, New-York, 1990

Carpentier, Jean, Francois Lebrun (coord.), Istoria Europei, Humanitas, București, 2006

Carsalade, Yves, Les grandes etapes de l'histoire economique, Ellipses, Paris, 1998

Căpreanu, Ioan, Partide și idei politice în România (1880-1947), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Cârlan, Alexandru, Comentarii. Formele fără fond, un brand românesc, Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XIX, nr. 1–2, pp. 173–179, București, 2008

Cernea, Emil, Molcuț, Emil, Istoria statului și dreptului românesc. Terminologia vechiului drept românesc, Editura Universul Juridic, București, 2013

Cojocaru, Ionuț, România și Turcia – Actori importanți în sistemul de relații interbelice (1918-1940), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014

Condurachi, J., Câteva cuvinte asupra condiției juridice a străinilor în Moldova și Țara Românească până la Regulamentele Organice, Cultura Națională, București, 1918

Constant, Benjamin, Scrieri politice, Editura Nemira, București, 2001

Costin, Liviu, ”Ioan Petru Culianu și reconstrucția cognitivă a Istoriei religiilor”, în Ștefan Afloroaei (coord.), Ideea europeană în filosofia românească (I), Revista Hermeneia Iași, 2005

Craig, G.A., Europe since 1815, Hold and Co., New-York, 1971, ed. 3

Crăiuțu, Aurelian, „A fi sau a nu fi liberal” în: Alina Mungiu Pippidi (ed.), Doctrine politice. Concepte politice și realități românești, Polirom, Iași,1998

Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere. 1484, Editura Polirom, Ed. A 3-a, trad. Dan Petrescu, Ana Cojan, Ion Acsan, Iași, 2003

Culianu, Ioan Petru, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ediție îngrijită de Mona Antohi și Sorin Antohi, traduceri: Mona Antohi, Sorin Antohi, Claudia Dumitriu, Dan Petrescu, Catrinel Pleșu, Corina Popescu, Anca Vaidesegan, Polirom, Iași, 2002

Dahl Robert A., Democracy and Its Critics, Yale University Press, Yale, 1989

Dawkins, P., Gena egoistă, Humanitas, București, 2016

Demetrescu, Pop T., Constituțiile României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Dobrei, Nicolae-Emanuel, Molocea, Andreea, ”Liberalismul”, în: Mihaela Miroiu (ed.), Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluție și impact, Polirom, Iași, 2012

Dobrogeanu-Gherea, Constantin, Neoiobăgia, Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, București, 1910

Docea, Vasile, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice. Timișoara, Editura Presa Universitară Română, București, 2001

Dogan, Mattei, Comparații și explicații în știința politică și în sociologie, Editura Institutul European, Iași, 2010, trad. Ionela Băluță, Alexandra Ionașcu, Ruxandra Ivan, Silvia Marton, Prefață de Cristian Preda, Alexandra Ionașcu

Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique, Cum să comparam națiunile: sociologie politică comparativă, Alternative, București, 1993

Dogaru, Cosmin-Stefan, ”Funcționarea sistemului bipartidist în România (1866-1914)” în: Annals of the University of Bucharest / Political science series 13 (2011), 1, pp. 55-66. URN: http://nbn-resolving.de/urn:nbn:de:0168- ssoar-377513

Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Dacia, Cluj, 1991

Droz, J., Histoire des doctrines politiques en Allemagne, PUF, Paris, 1968

Dugaciu, Dan, Elita interbelică. Sociologia românească în context european: contribuții la o sociologie a sociologiei, Editura Mica Valahie, București, 2011

Durkheim, Emile, Les formes elementaires de la vie religieuse, Alcan, Paris, 1925

Edwards, Paul (ed.), The Encyclopedia of Philosophy, vol. 3, Macmillan Publishing Co., New-York, 1972

Eglash, Ron, African Fractals: Modern Computing and Indigenous Design, Rutger university Press, 1999

Ehrenfeld, David, The Arrogance of Humanism, Oxford University Press, New-York, 1978

Eliade, Mircea, Culianu, Ioan Petru, Dicționar al religiilor, Humanitas, București, 1993

Falconer, K., Fractal Geometry, Wiley, New-York, 1990

Feyzioglu, Turhan, Un liberateur et un modernizateur genial, Kemal Attaturk, Centre de Recherche Attaturk, Ankara, 1987

Fisher, L., Constitutional Rights: Civil Rights and Civil Liberty, vol. 2, MacGraw Hill, New-York, 1992

Flew, Antony, Dicționar de filosofie și logică, Humanitas, București, 1996 (1979 ), trad. D. Stoianovici

Flonta, Maria Luiza et al., Neurobiologia cogniției, Editura Universității din București, București, 2013

Florea, N., Ideologie și cunoaștere, Editura Politică, București, 1979

Foarță, Șerban, Fractalia, Editura Brumar, Timișoara, 2004

Frigioiu, Nicolae, Politologie si doctrine politice vol. 1. Introducere în științele politice, Editura Economica, București, 2007

Frigioiu, Nicolae, Politologie si doctrine politice vol. 2. Puterea imaginii si imaginarul puterii, Editura Economica, București, 2010

Frunză, Ștefan, Frunză, Irina, Fractali (II), în Revista”Recreații matematice”, editată de Catedra de Matematică a Universității Gh. Asachi din Iasi, VII, ianuarie-iunie 2005

Frunză, Ștefan, Fractali, Curs opțional, anul IV, Facultatea de Matematica – Informatică, 2004

Frunză, Ștefan, Fractali, RecMat – 2/2002, 1-5:

Fukuyama, Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Paideea, București, 1992

Fukuyama, Francis, The End of History, National Interest, Summer 1989

Gavriluță, Nicu, Actualitatea paradigmei Eliade-Culianu în interpretarea mitologiilor contemporane, JOURNAL STUDY RELIGIONS IDEOLOGIES No. 15 Winter 2006

Gavriluță, Nicu, Fractalii și timpul social, Cluj-Napoca, Dacia, 2003

Gavriluță, Nicu, Fractalii, exegeza inversă și jocurile computaționale. O introducere în hermeneutica de tip fractal a lui Ioan Petru Culianu, Dilemateca, anul VI, nr. 61, iunie 2011

Gavriluță, Nicu, Mentalități și ritualuri magico-religioase, Cuvânt înainte de Ștefan Afloroaei, Editura Polirom, Iași, 1998

Gavriluță, Nicu, Mișcãri religioase orientale. O perspectivã socio-antropologicã asupra globalizãrii practicilor yoga, Editura Provopress, Cluj-Napoca, 2006

Gavriluță, Nicu, Studiu introductiv la: Jean Servier, Terorismul, Institutul European, Iasi, 2002, traducere de Bogdan Geangalau

Georgiu, Grigore, Europa – un laborator al comunicării interculturale, ACTA UNIVERSITATIS DANUBIUS Nr. 1/2008; Grigore Georgiu, Comunicarea interculturală. Probleme, abordări, teorii, București, Editura Comunicare.ro, 2010

Georgiu, Grigore, Identitate și integrare. De la disjuncție la conjuncție, Editura Institutului de Teorie Socială, 2001

Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Editura Comunicare.ro, București, 2007

Gherea, Constantin -Dobrogeanu, Opere complete, Editura Politcă, București, 1978

Ghica, Ion, Pagini alese din scriitorii români (1816-1899), Cartea Românească, 1984

Gîrlea, Olesea, Cogut, Sergiu, Fractalii între științele reale și cele umaniste, GazetaSF. Revistă electronică de artă și literatură speculativă, Nov 1, 2013

Goleman, Daniel, Inteligența socială. Noua știință a relațiilor umane, Curtea Veche, București, 2007

Grigoraș, N., Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul organic, Avântul, Iași, 1942

Grimm, Harold J., Lorenzo Valla's Christianity, Church History, 18, doi:10.2307/3161356

Hamilton, J. Madison, J. Jay, Federalist Papers, J.M. Dent Ltd., London, 1992

Hayek, Frederick A., Drumul către servitute, Humanitas, București, 1994 (1944), trad. Eugen B. Marian

Hearder, H., Europe în the Nineteenth Century (1830-80), Sing Cheng Printing, Hong-Kong, 1982

Hitchins, Keith, România 1866-1947, Humanitas, trad. G. Potra, Delia Răzdolescu București, 2013, Ediția a IV-a

Howard, Harry, The partition of Turkey – A diplomat history 1913 – 1923, New York, 1966

Huntington, Samuel P., The Third Wave, University of Oklahoma Press, Oklahoma, 1991

Hurezeanu, Damian, ”Civilizația română modernă și problema tranziției” în: Radu Florian, Damian Hurezeanu, Alexandru Florian, Tranziții în modernitate. România secolelor XIX-XX, Noua Alternativă, București, 1997

Huzum, Eugen, Concepte și teorii social-politice, Editura Institutul European, Iași, 2011

Iacob, Dumitru, Stănciugelu, Ștefan, ”Coevolution and the second hundred years war”, în: Andrei Țăranu (ed.), Governing for the Future, MEDIMOND Publishing Company, Bologna, 2016

Iacob, Gheorghe (ed.), Modernizarea României (1859-1939). Legislație și strategie economică, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2012

Iacob, Gheorghe, România în epoca modernizării (1859-1939), Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași, Iași, 2013

Iacob, Maria, Iacob, Dumitru, Fondul și forma – o poveste culturală, Tritonic, București, 2010

Ifrim, Nicoleta, Fractalitatea și discursul literar. Ipostaze ale unei noi teorii a receptării, Editura Europlus, Galați, 2011

Ifrim, Nicoleta, Poetica fractală și re-lectura poemului eminescian Memento mori, Editura Europlus, 2011

Iliescu, A.P., Solcanu, M. (eds.), Limitele puterii, All București, 1994

Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, Editura All, București, 2002

Iliescu, Adrian-Paul, Liberalismul: între succese și iluzii, All, București, 1998

Ionescu, D., Țuțui, Gh., Matei, Gh., Dezvoltarea constituțională a statului român, Editura Științifică, București, 1957

Iordache, Anastasie, Ion Ghica – diplomatul și omul politic, Editura Majadahonda, București, 1995

Iorga, Nicolae, Evoluția ideii de libertate, Meridiane, București, 1986, pref., note, Ilie Bădescu

Iorga, Nicolae, Istoria comerțului românesc, Tiparul românesc, 1925

Iorga, Nicolae, Istoria românilor, București, 1938, vol. 8 (Revoluționarii)

Iorga, Nicolae, Supt trei regi. România contemporană de la 1904 la 1930. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, Editura Fundației Pro, ediție îngrijită, note și comentarii de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, București, 1999

Iosca, Mircea, “Industria în România la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX”, în Studii și materiale de istorie modernă, vol. 3, Academiei, București, 1963

Iosca, Mircea, Urmările economice și sociale ale dobândirii independenței de stat a României, în Revista de istorie, tom. 30, nr. 4/1977

Ischboldin, Boris, History of the Russian Non-Marxian Social-Economic Thought, New Book Society of India, New Delhi, 1971

Ischboldin, Boris, History of the Russian Non-Marxian Social-Economic Thought, New Book Society of India, New Delhi, 1971

Ivănescu, Mihaela, Alegeri și comportamente electorale în România. De la local la național, Editura Universitară, București, 2015

Japsers, K., Originea și sensul istoriei în Texte filosofice, Editura politică, București, 1986

Jinga, Victor, Gândirea economică românească în secolul al XIX-lea. Considerații sumare, Cluj, 1938

Johnson, John J., Political Change in Latin America, Stanford University Press, Stanford, 1958

Julio, Didier, Larousse, Univers enciclopedic, București, 1996, trad. L.Gavrilem

Kallos, N., Mare, Călina, Ideologie și știință, Editura Politică, București, 1964

Kili Suna, Kemalism, Robert College, Istanbul, 1969

Kili Suna, Kemalism in Contemporary Turkey, International Political Science Review/Revue internationale de science politique Vol. 1, No. 3, Political Ideology: Its Impact on Contemporary Transformations (1980)

Kili Suna, The Ataturk Revolution: A Paradigm of Modernisation. Istanbul: Ttirkiye I§ Bankasi Kultiir Yaymlan, Istanbul, 2003

Kinross, Patrick, Attaturk. The Rebirth of a Nation, Phoenix, London, 1995

Kohn, Hans, Revolution and Dictatorships, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1934

Kuhn, Thomas, Structura revoluțiilor științifice, Humanitas, București, 2008, trad. Bogdan Radu, Studiu introductiv, Mircea Flonta

L. Fisher, Constitutional Rights: Civil Rights and Civil Liberty, vol. 2, MacGraw Hill, New-York, 1992

Le Goff, Jacques, Negustorii și bancherii în Evul Mediu, Meridiane, București, 1994

List, Friedrich, The National System of Political Economy, Longmans, Green and Co., London, 1922

Lorenz, W., Fractal Geometry of Architecture: Fractal Dimensions as a Connection Between Fractal Geometry and Architecture, în Ascheron, Claus (ed.), "Biomimetics – Materials, Structures and Processes. Examples, Ideas and Case Studies, Series: Biological and Medical Physics, Biomedical Engineering", Springer Verlag, Heidelberg Dordrecht London New York, 2011

Macridis, Roy C., Mark H.Hulling, Contemporary Political Ideologies. Movements and Regimes, Harper Collins, New-York, 1996, ed. 6-a

Madariaga, Isabel, Catherine the Geat. A short history, Yale University Press, New-Haven, 1990

Maier, Charles, Democracy since the French Revolution, în John Dunn (ed.), Democracy. The unfinished journey 508 BC to AD 1993, Oxford University Press, Oxford, 1993

Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Guverne și guvernanți 1916-1938, Silex, București, 1996

Mandelbrot, Benoit B., "How long is the coast of Britain? Statistical self-similarity and fractional dimension" (PDF). Science. 156 (3775): 636–638

Mandelbrot, Benoit, ”A Multifractal Walk Down Wall Street," SCIENTIFIC AMERICAN, February 1999

Mandelbrot, Benoît, The Fractal Geometry of Nature, Freeman and Company, New-York,1982

Mandelbrot, Benoît, Fractals: Form, Chance and Dimension, W.H. Freeman, San Francisco, 1975

Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, București, 1994

Mannheim, Karl, Ideology and Utopia, Rutledge & Kegan, London 1954, ed. 7-a

Marțian, Dionisie-Pop, Opere economice, Editura Științifică, București, 1961

Marx, K., Engels, Fr., Opere alese, vol. 2, Editura Politică, București, ed. 3-a, 1967

Mechin, Benoist, Mustafa Kemal ou la mort d'un empire, Albin Michel, Paris, 1959

Mihai, T., Politica monetară și a banilor în România, vol. I, p. 261 în Demetrescu, E., Influența Școalei economice liberale în România veacului al XIX-lea, teză de doctorat cu V. Madgearu, București, 1935, p. 5

Mill, John Stuart, Despre libertate, Humanitas, București, 1994

Miroiu, Andrei, ”Conservatorii romani: intre patriarhalism si constructia statului modern” în: Bucur Maria, Miroiu Mihaela (editoare), Patriarhat și emancipare in istoria gandirii politice romanesti, Polirom, Iași, 2002

Miroiu, Mihaela (ed.), Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluție și impact, Polirom, Iași, 2012

Miroiu, Mihaela, Prefață: în Bucur Maria, Miroiu Mihaela (editoare), Patriarhat și emancipare in istoria gandirii politice romanesti, Polirom, Iași, 2002

Montesquieu, Charles, Despre spiritul legilor, vol. 1, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1964

Mouzelis, N.P., Modern Greece: Facets of Underdevelopment, Macmillan Press, London, 1978

Mouzelis, Nicos P., Politics în the Semi-Periphery. Early Parlaments and Late Industrialization în the Balkans and Latin America, MacMillan, London, 1986

Mouzelis, N. P., Modern Greece: Facets of Underdevelopment, Macmillan Press, London, 1978

Murgescu, Alexandru Bogdan (coord.), Barnea, Ion Bucur, Simion Câlția, Ioan Cârjă, Adrian Cioroianu, Alin Ciupală, Antal Lukacs, Ecaterina Lung, Mirela–Luminița Murgescu, Constantin Petolescu, Bogdan Popovici, Florin Țurcanu

Naumescu, V., Despre liberalism în România. Realități, dileme, perspective, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001

Nechita, Vasile C., M.Pohoață, Ion, Din istoria liberalismului economic în România, Porto-Franco, Galați, 1993

Nica, Constantin, Liberalismul și societatea modernă, Noua Alternativă, București, 1995

Nica, Constantin, Opțiunea neoliberală, Institutul de Teorie Socială, București, 1997

Nicolescu, Basarab, Transdisciplinaritatea. Manifest, Junimea, Iași, 2007

Nicolescu-Quintus, Valentin, Pirca, Radu A., ”Femeia in gandirea nationalista romaneasca: patriarhalismul indiferentei” în: Bucur Maria, Miroiu Mihaela (editoare), Patriarhat și emancipare in istoria gandirii politice romanesti, Polirom, Iași, 2002

Niculescu, Adrian, Aux racines de la democratie en Roumanie. Pruncul român: premier journal libre roumain – chronique de la Revolution valaque de 1848, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2008

Niculescu, Adrian, Între două frontiere: De la ”limes”-ul lui Fokas la granița lui Eminescu, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2009

Noess, A. et alt., Democracy, Objectivity and Subjectivity; Studies în the Semantics and Cognitive Analysis of Ideological controversy, Oslo, 1956

Nozick, Robert, Anarchy, State, and Utopia, Harper Torchbooks, New York, 1974

Olteanu, Antoaneta, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea, Editura All, București, 2011

Oprițescu, Mihail, Economia în principatele Române. 1829-1866, Editura Economică, București, 2001

Oprițescu, Mihail, Istoria economiei, Editura ASE, București, 2005

Oțetea, Andrei, Renașterea și reforma, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1964

Pasti, Vladimir, Sociologie politică, Editura Ziua, București, 2004

Patapievici, Horia-Radu, ”Ultimul Culianu”, Litere, Arte si Idei, supliment cultural al ziarului Cotidianul, IV, 27 (161), 18 iulie 1994

Patapievici, Horia-Radu, „Perfecțiunea și moartea”, în Orizont, nr. 5, 1997

Pîrvulescu, Cristian, Politici și instituții politice, Editura TREI, București, 2002, Ediția a II-a revizuită

Platon, Gheorghe, Geneza revoluției române de la 1848: introducere în istoria modernă a României, Editura Junimea, Iași, 1980

Pleșca, Vasile, Liberalismul și democrația. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, Iași, 2011

Polin, Raymond, Polin, Claude, Le liberalisme. Espoir ou peril, La Table Ronde, Paris, 1984

Popa, Raluca, “Dimensiuni ale patriarhatului in gandirea liberala romaneasca intre 1848 si al doilea razboi mondial” în: Bucur Maria, Miroiu Mihaela (editoare), Patriarhat și emancipare in istoria gandirii politice romanesti, Polirom, Iași, 2002

Potter, David, Goldblatt, David, Margaret Kiloh, Paul Lewis, Democratization, Polity Press, Cambridge, 1997

Preda Cristian, Tranziție, liberalism și națiune, Editura Nemira, București, 2001

Preda, Cristian, Soare, Sorina, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Editura Nemira, București, 2008

Prelot, Marcel, Histoire des idees politiques, Dalloz, Paris, 1958

Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii?, București, 1907

Radu, Alexandru, Fenomenul partidist, Editura PRINTECH, București, 1999

Rădulescu-Motru, C., Regele Carol I și Destinul României – Discurs ținut la Academia Română, 26 mai 1939, în Din viața Regelui Carol I. Mărturii, București, 1939

Rădulescu-Motru, Constantin, Personalismul energetic și alte scrieri, Editura Eminescu, București, 1984

Ricoeur, Paul, Eseuri de hermeneutică, Humanitas, București, 1994

Romila, Adrian G., Culianu si religia ca sistem, Idei in Dialog, Nr. 6 (57) / 2009

Rosetti, Radu, Scrieri, Minerva, București, 1980

Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Editura Antet, București, 2013

Rucker, Rudy, Mind Tools: The Five Levels of Mathematical Reality, Boston, Houghton Mifflin, 1987

Santoni, R.E., Social and Political Philosophy, Doubleday, New-York, 1973

Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, Iași, 1999 (1987), trad. Doru Pop, Prefață Dan Pavel

Sbârnă, Gheorghe (coord.), Constituțiile României. Studii, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012

Schapiro, J.S., Liberalism. Its Meaning and History, Van Nostrand Reinhold Co., New York, 1958

Schifirneț , Constantin, ”Modernitatea tendențială, Sociologie românească, 4, 2009

Schifirneț, Constantin, Filosofie românească în spațiul public, Tritonic, București, 2009

Schifirneț, Constantin, Formele fără fond – un brand românesc, Editura Comunicare.ro, București, 2007

Schifirneț, Constantin, Geneza modernă a ideii naționale. Psihologie etnică și identitate românească, Albatros, București, 2001

Schifirneț, Constantin, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății, Tritonic, București, 2016

Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democrația la români, 1866-1938, Humanitas, București, 1990

Simona-Grazia Dima, – 'Ultimul Culianu' sau tragica interferență dintre știință și destin, Bucurestiul Cultural, nr. 129

Sîmbotin, Dan Gabriel, Anul 1600, Cenzura imaginarului științific la începutul modernității, Institutul european, Iași, 2015

Skjerve, Eystein, Glattre, Eystein, Fractal phenomena and fractal analysis in epidemiological studies, The Norwegian School of Veterinary Science, Proceedings of the 11th International Symposium on Veterinary Epidemiology and Economics, 2006

Slăvescu Victor, Ion Strat. Economist – Financiar – Diplomat, 1836-1879, Imprimeria Națională, București, 1946

Somerville, R.E. Santoni, Social and Political Philosophy, Doubleday, New-York, 1973

Spinoza, B., “Traité des authorites theologique et politique”, în Oeuvre completes, Galimard, Paris, 1954

Stan, Apostol, Ion C. Brătianu și liberalismul român, Editura Globus, București, 1993

Stan, Apostol, Istoria liberalismului în România de la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996

Stan, Apostol, Revoluția română de la 1848. Solidaritate și unitate națională, Editura Albatros, București, 1987

Stanomir, Ioan, Nașterea Constituției. Limbaj și drept în Principate până la 1866, Editura Nemira, București, 2004

Stănciugelu, Irina, Măștile comunicarii. De la etică la manipulare și înapoi, Tritonic, București, 2009

Stănciugelu, Ștefan, Niculescu, Adrian, Neo-Patrimonial State and Democracy in Contemporary Romania, European Journal of Science and Theology, June 2012, Vol. 8, Supplement 1, 195-210

Sutǎ, N., (coord.), Istoria comertului și a politicii comerciale  romanești,  Ed. Economicǎ, București, 1998

Szostak, Repko, A., R., Interdisciplinary Research. Process and Theory, Sage Publications, 2011

Șandru, Daniel, Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică, Editura Institutul European, Iași, 2009

Șuțu, Nicolae, Opere economice, Editura Științifică, București, 1957

Taleb, Nassim Nicholas, Lebada neagră. Impactul foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, București, 2010

Tarde, Gabriel, Les lois de l’imitation Chapitre I à V. Une édition électronique réalisée à partir du livre de Gustave Gabriel TARDE, Les lois de l’imitation. Première édition : 1890. Texte de la deuxième édition, 1895. Réimpression. Paris: Éditions Kimé, 1993

Taylor, Richard P., Micolich, Adam P., Jonas, David, Fractal Expresionism, Physics World, Volume 12, Issue 10, October 1999

Tănase, Gheorghe, Separația puterilor în stat, Editura Științifică, București, 1994

Tocqueville, Alexis de, De la democratie en Amerique, tom 1, Vrin, 1990, Paris

Trăsnea, O., Originile ideologice ale revoluției din S.U.A., în Viitorul social nr. 4/1976

Trăsnea, Ovidiu, Doctrine politice și acțiune politică, în Ion Mărginean (coord.), Partide politice și orientări doctrinare în România anilor '90, partea I, cercetare sponsorizată de CNCSU, 1996, mss., Biblioteca SNSPA

Trăsnea, Ovidiu, Filosofia politică, Editura Politică, București, 1986

Treptow K.W. (ed), A History of Romania, The Center for Romanian Studies, The Romanian Cultural Foundation, Iași, 1966

Turhan Feyzioglu, Un liberateur et un modernizateur genial, Kemal Attaturk, Centre de Recherche Attaturk, Ankara, 1987

Țăranu, Andrei (ed.), Governing for the Future, MEDIMOND Publishing Company, Bologna, 2016

Țăranu, Andrei, Doctrine politice contemporane, Editura Fundației Pro, București, 2005

Ungureanu, Ion, Idealuri sociale și realități naționale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoașterii sociologice, Humanitas, București, 1991

Vasileanu, Marius, ”A ajuns “ultimul Culianu” la o mathesis universalis?”, Ziarul financiar, 6 iulie 2010

Vlad, Radu Dan, Gândirea economică românească despre industrializare 1859-1900, Editura Mica Valahie, București, 2012, e-book

Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin, (coord.), Dicționar de sociologie, Babel, București, 1993

Voicu, George, Pluripartidismul. O teorie a democrației, Editua All, București,1998

Voinea, Șerban, Marximsul oliharhic, Editura I. Brănișteanu, București, 1926

Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial modern, Meridiane, trad. Dorel Abraham, Ilie Bădescu, Mihai Ghibernea, București, 1992

Weber, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humanitas, București, 1993

Weber, Max, Politica – o vocație și o profesie, Anima, București, 1994

West, G.B., Brown, J.H., Enquist, B.J., The fourth dimension of life: fractal geometry and allometric scaling of organisms, Science, 1999, Jun 4; 284(5420):

Wilson, E.O., Cucerirea socială a Pământului, Humanitas, București, 2015

Wilson, E.O., Sociobiology, Cambridge, MA: Belknap/Harvard University Press, 1975

Xenopol, A.D., Primul proiect de constituție al Moldovei din 1822. Originile Partidului Conservator și ale Partidului Liberal, Mem. Acad. Rom., seria II, tom XX, 1891

Xenopol, A.D., Scrieri sociale și filosofice, Editura Științifică, București, 1967, ediție, studiu introductiv, comentarii de N.Gogoneață, Z.Ornea

Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993

Zane, G., Cuza vodă, Junimea, Iași, 1973

Zeletin, Ștefan, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric. Neoliberlismul, Nemira, București, 1999, studiu introductiv Cristian Preda, note bio-bibliografice C.D.Zeletin

Zodian, Mihai, Capitolul ”Conservatorismul” în: Mihaela Miroiu (ed.), Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact, Polirom, Iași, 2016

SURSE WEB CONSULTATE

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=233

https://books.google.ro/books?id=oaoyIlUkvPgC&pg=PA86&lp

file://Downloads/ICRM.pdf

http://irrd.ro/wp-content/uploads/2014/06/CONSTITUTIILE-ROMANIEI-SBARNA.pdf

http://enciclopediaromaniei.ro/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz

file:///C:/Users/StefanS/Downloads/ICRM.pdf

www.jsri.ro/old/pdf%20version/jsri_no_13.pdf

http://www.ucv.ro/pdf/departamente_academice/dma/suporturi_curs/7.MatGen.pdf

http://www.math.uaic.ro/~tofan/depozit/aritmetica.pdf

Pecican, Ovidiu, Culianu între știință și revelație, Apostrof,  ANUL XXI, 2010, NR. 7 (242), http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1180

http://hermeneia.ro/wp-content/uploads/2011/02/Ideea-Europeana_afloro.pdf

http://fanzin.clubsf.ro/fractalii-intre-stiintele-reale-si-cele-umaniste/

https://issuu.com/raducom/docs/mircea_eliade__ioan_petru_culianu-d

http://www.esa.org/history/Awards/papers/Brown_JH_MA.pdf.

www.sciquest.org.nz

http://www.natgeo.ro/dezbateri-globale/omul-si-viata/9186-natura-e-constructal

http://constructal.org/.

http://clc2017.eu/

http://www.natgeo.ro/dezbateri-globale/omul-si-viata/9186-natura-e-constructal.

http://www.compendiu.ro/MonoX/ModuleGallery/SocialNetworking/MonoSoftware.MonoX.GetImage.axd?git=SnFile&entityid=77a2556a-a921-405a-9674-a28400dc261d&tstamp=635212368833770000

http://www.unibuc.ro/CLASSICA/Xenopol-vol6/cap18.pdf;

http://fiziologie.umft.ro/ro/CV1.PDF

http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_aparate_si_sisteme_si_boli_sistemul_circulator.html.

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics.htm

https://ro.scribd.com/doc/282979271/Basarab-Nicolescu-ce-Este-Realitatea,.

https://www.researchgate.net/…FORMELOR_FARA_FOND/…/0046352862d206083c.

http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1248-Culturile-politice-Politologie-si-doctrine-politice-dr-Nicolae-Frigioiu-p-7

https://www.researchgate.net/…FORMELOR_FARA_FOND/…/0046352862d206083c..

Între fond şi formă: armonia prin comunicare

http://www.qcentro.org/Etica/quelcom/archivo/textos/transdicispl.Nicolescu.htm

http://ordinatous.com/pdf/The_Fractal_Geometry_of_Nature.pdf

http://ordinatous.com/pdf/The_Fractal_Geometry_of_Nature.pdf

http://ordinatous.com/pdf/The_Fractal_Geometry_of_Nature.pdf;

http://www.slideshare.net/tudorandreivalcan/cap-1-fractali-si-geometria- fractala-30703121

https://plus.maths.org/content/fractal-expressionism

http://revista22.ro/34077/70252069/biserica-familia-tradiional-si-constituia.html

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/spiritualia-a-ajuns-ultimul-culianu-la-o-mathesis-universalis-6506700

http://www.wesjones.com/eoh.htm

http://www.academia.edu/2913174/Formele_f%C4%83r%C4%83_fond_un_brand_rom%C3%A2nesc

http://romaniasociala.ro/2016/06/21/modernitatea-tendentiala-reflectii-despre-evolutia-moderna-a-societatii-editura-tritonic-2016/

http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1248-Culturile-politice-Politologie-si-doctrine-politice-dr-Nicolae-Frigioiu-p-7

http://enciclopediaromaniei.ro/w/Afacerea_Strousberg

http://www.creeaza.com/afaceri/comert/Comertul-exterior-i-politica-c676.php

http://enciclopediaromaniei.ro/

https://www.scribd.com/doc/311586218/ISTORIA-ECONOMIEI-ROMANE%C8%98TI-MODERNE-pdf https://www.scribd.com/doc/3046109/Aristotel-Politica,

https://books.google.ro/books?id=EhlkDAAAQBAJ&pg=PA1&dq=Ideologii+politice+actuale&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwj4yueKsoXOAhWBL8AKHVmxBuQQ6AEIHDAA#v=snippet&q=Dobrei&f=false

https://www.jstor.org/stable/2117851?seq=1#page_scan_tab_contents

http://www.jstor.org/stable/25072635

http://www.britannica.com/biography/Leonardo-Bruni.

https://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect-andrei-taranu-doctrine-politice.pdf

Jeremy Bentham, 1745-1832

https://archive.org/stream/utilitarianismli00mill/utilitarianismli00mill_djvu.txt

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii

https://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/adrian-niculescu-istorie-politica.pdf

https://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect-andrei-taranu-doctrine-politice.pdf

https://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect-andrei-taranu-doctrine-politice.pdf

https://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/adrian-niculescu-istorie-politica.pdf

http://www.humanitas.ro/humanitas/anatomia-unei-stafii

Recomandare de lectură: Alain Besançon, utopia încarnată și actualitatea sovietologiei

http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/09/ist12.pdf

http://ices.acadiasi.ro/sites/default/files/2016-02/Liberalismul%20%C5%9Fi%20democra%C5%A3ia_0.pdf

http://revistatimpul.ro/documents/suplimente/Supliment-TIMPUL-iunie-2016.pdf

http://classiques.uqac.ca/classiques/tarde_gabriel/lois_imitation/tarde_lois_imitation_1.pdf

http://www.europenizare.ro/studlog/download.php?file=ICRM.pdf&category=icrm

http://irrd.ro/wp-content/uploads/2014/06/CONSTITUTIILE-ROMANIEI-SBARNA.pdf

http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1248-Culturile-politice-Politologie-si-doctrine-politice-dr-Nicolae-Frigioiu-p-7

https://books.google.ro/books?id=EhlkDAAAQBAJ&pg=PA1&dq=Ideologii+politice+actuale&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwj4yueKsoXOAhWBL8AKHVmxBuQQ6AEIHDAA#v=onepage&q=Ideologii%20politice%20actuale&f=false ,

Între fond şi formă: armonia prin comunicare

http://www.acad.ro/com2014/doc/d1006-sesiuneCarol/profAxenciuc.pdf

http://www.academia.edu/7296041/Conservatorismul; https://books.google.ro/books?id=EhlkDAAAQBAJ&pg=PT250&lpg=PT250&dq=mihai+zodian+conservatorismul

file:///C:/Users/StefanS/Downloads/ICRM.pdf

http://www.docfoc.com/download/documents/121938713-ilie-badescu-sincronism-european-si-cultura-critica-romaneasca-pdf

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f7/Constantin_Dobrogeanu-Gherea_-_Neiob%C4%83gia_-_Studiu_economico-sociologic_al_problemei_noastre_agrare.pdf