Cartea Simbol al Permanentei Culturii

Introducere

Cartea,asimbol al permanenței culturii, ocupă un locacentral și are un rol decisiv în istoria civilizației, plecând deala primele scrieri antice păstrate cel mai adeseaacu grijă, utilizate de multe ori cu emoția redescoperirii adevărului și treptat aprofundate deagenerațiile următoare și ajungând până la scrierile epocii moderne, generatoare deadezbateri, progres și idei inovatoare.aIstoria cărții, cu multe suișuri dar și cu unele abrupteacoborâri, ajunge adesea să seaconfunde cu istoria scrisului și a materialelor utilizate, înaspecial în etapele sale timpurii, atunci când evoluția tehnică nu era la fel de pronunțatăaca începând cu perioada Renașterii și mai alesaa revoluției industriale.

Plecând de la tableta dealut și ceară, trecând prin papirus, manuscris, codex și incunabul și ajungând până laacartea în varianta ei modernă, istoria cărțiiaeste strâns legată de progresele tehnologice ale fiecăreiaepoci. Din punct de vedere cultural, studiul cărții reprezintă, în esența sa, tentativa deaperpetuare a civilizației și aacunoștințelor umane. Doar din secolul al XX-lea am asistat la oadiversificare semnificativă a mijloacelor de stocare și transmitere a informației, astfel încâtatimp de mai multe milenii, textul scrisaa reprezentat unicul careaasigura perpetuarea unei idei ori opere de artă. Astfel permanența culturii ajunge să depindă de calitatea mediului pe care oalucrare esteaexecutată și de progresele științifice specifice domeniului. Într-o epocă în careatindem săautilizăm tot mai mult documentele sub format electronic, nu trebuie totușiasă uităm că o parte semnificativă a patrimoniului național și universal sălășluiește între filele tradiționaleaale unor manuscrise, documente ori cărți, împreună cu alte valori care definescaspiritualitatea unei națiuni.

Valoarea artistică și istorică a cărților, documentelor ori manuscriseloracumulează o serie de funcții menite a le diferenția de alte bunuri deapatrimoniu cultural. Astfel, pe lângă funcțiileapatrimoniale, artistice, estetice, documentare, istorice și științifice, acesteaaîndeplinesc rolul unui univers spiritual menit aacomunica între generații și a perpetua o conștiințăade sine specifică, importantă în a afla cine suntem și încotro neaîndreptăm.

Hârtia – materiale, materii prime, tehnici de obținere

1.1. O scurtă istorie a hârtiei

Primele utilizări ale hârtiei sunt cunoscute înaChina antică în jurul anuluia200 î.Hr., pe atunci confecționatăadin cârpe de mătase. În varianta ei modernă, hârtia aafostainventată de către demnitarulachinez Cai Lun, materialele de bază utilizateafiind cânepa,ațesătura și bumbacul. O dată cuaexpansiunea islamului, aria în careahârtiaaera utilizată a crescut și ea.

Într-oaprimă etapă procesareaahârtiei era începută prin piuă cu apă până seaobțineaao pastăaomogenă,adiluată pânăase ajungea la o consistență potrivită, care apoi eraaturnată pe o țesăturăade pânzăaîntinsă pe o ramăade lemn. Dupăace apaase scurgea prin țesătură și depuneaaun strat subțire de fibreaumede împâslite pe o formă compusăadintr-unacadru dreptunghiular,ape care erau întinse fire paralele deamătase,arafie sau bambus,arama se expuneaala soare pentru uscare. Hârtiaaastfelaobținută era desprinsăade pe țesătură, tăiată după anumiteadimensiuni și netezită.

Hârtia ca mediuapurtător alaunui mesajascris a fost introdusă înaEuropa o dată cu secolul al XI-leaa(primul document cunoscut esteamanuscrisul luiaMozarab Misal din Silos), înaSpania, deaasemenea prin filiera islamică.aPrimaafabrică deahârtie din Europa cunoscută actual eraaceaadin Xativa, Valencia, Spania.aCurând, datorităacererii crescânde, au apărut în Europaamaiamulte manufacturiaceafabricau hârtieadin materiale textile oriahaine vechi în Spania,aFranța,aItalia,aȚările deaJos șiaGermania. Oadată cuainventarea tiparului cerereaapentruahârtie a crescut în modasemnificativ astfel încâtaaadevenit necesară inventarea uneianoi metode deaproducție. Curândadupă apariția sa în Europa, aprocesul de fabricareaal hârtiei cunoașteaîmbunătățiriatehnologice. Piua arhaicăaeste înlocuită cu ștreapuri. Transformareaacârpelor avea locaîntr-o cuvă dealemn sau piatră cuaajutorul unoramaiuriapuse în funcțiune de unaarbore orizontalacu came, acționat manualasau hidraulic de o roată. Hârtiileamanufacturate erauaîncleiate cu clei animal sau cuagelatină, amestecate cu alaun. Aceastăaoperațiune se efectua după uscarea hârtiei.

În anul 1798 Nicolas-LuisaRobert, asistent al lui Saint-Leger Didot, aabrevetat prima mașină de fabricat hârtiaaale cărei principii de funcționare sunt valabileași astăzi.

A fostaconceputaholendrul, un cilindruafăcut dintr-un trunchiade copacaprevăzut cu niște cuțiteametalice, carease roteaaîntr-o cadă de lemn unde se formaapasta. Invenția a eliminat faza deamacerare aacârpelor, reducând ciclulade fabricare cuaaproape două luni.

În anul 1719, francezulaAntoine Ferchauld de Reaumur, careaobservase că viespile canadieneaîșiaconstruiesc cuiburile dintr-un materialaasemănător cua hârtia, propune înlocuireaacârpelor cu lemnul. Astfel și-a făcutaapariția pastaade lemn. Curând, procesulade obținere aapastei dealemn avea să elibereze definitivaindustriaahârtiei de dependența sa față deamaterialeleatextile de bumbac și in.

Desfacereaafibrelorade lemn eraaefectuată mecanicafărăaniciun fel de tratament chimic, obținându-seaceeaace se numește astăzi pastaamecanică. Creșterea producțieiaacestui tip de pastă aadevenit posibilă prinaconstruireaaprimului defibrilator, cu pietre de moară, în anul 1844, deafabricantul deahârtie Heinrich Volter, dupăao idee din 1840 a lui Friedrich Gottlob Keller, șiaperfecționată în 1847 de un alt german, I.M. Voith.

Mașinaade fabricat hârtia a fost perfecționată și echipată cu o sită fărăasfârșit,ade către John Gambleași BryanaDonkin. Cea mai mare parte aaindustriei hârtiei deaastăzi este întemeiată peacercetările lui expuse în lucrarea publicată la Londra în anul 1801.

În anul 1851,aHugh Burgess și Charles Watt au produs pasta chimică (celuloza natron)aprinatratarea pulpei de lemn cu sodaacaustică la temperatură înaltă. Proceduraaa fost brevetată inaStatele Unite iar prin acest procedeu a fostaeliminată lignina, substanță organică din structura lemnului, pentru aaobține fibre de celuloză mai bune și mai rezistente.

Odată cuaapariția mașinii de fabricat hârtia și creștereaaconsumului, a început să se simtă lipsaatot mai accentuată a materiei prime. Primul careaa trecut la introducerea în fabricație a unor fibreanoi (paie și lemn) și la refolosirea maculaturiiaeste Mattias Koops, în secolul al XIX-lea.

În spațiularomânesc, primele mori de hârtie dateazăadin secolul al XVI-lea, când în Transilvania, în anula1539 funcționa o moară deahârtie la Orlaț, aproapeade Sibiu. În Moldovaahârtia s-a produs cu începere din 1538, iar în secolul al XVII- lea ea se fabrica și în Țara Romînească (laaCâmpulung prin 1643 și Călimănești din 1646). Oafabrică de hârtie a fost construită la Brașovaîn 1546, pentru ca îna1562-1564, tipografulaGaspar Heltai să producă hârtie laaCluj. În 1574 își încerpe activitatea moaraadin Sibiu, iar dinadeceniul patru al secolului XVII (în jurul anului 1648, de când dateazăaNoul Testament de laaBălgrad), cea de la Lancrămacea care lucra pentru cancelariaași tiparnița principiloraardeleni de la Alba Iulia. Primele fabrici mari de hârtieadin România vor fi deschise în secolul alaXIX-lea la Bușteni în anula1882 și la Bacău în 1886.

1.2. O scurta istorie a tiparului

Istoriaatiparului își are originile adânc implementate în istoria scrisuluiaca formă de manifestare a comunicării gândurilor, sentimentelor și dorințelor oamenilor dinacele mai vechi timpuri. În zorii culturii omenești nodurile pe sfoară, bețigașele sau pietrele deadiverse forme și dimensiuni exprimau într-o formăamaterială cuvântul.

După ce mult timpaapreciaseră oralitatea, oamenii au descoperitaarta vizuală de a reda cuvântul oral cu ajutorulafigurii sau ființei la care se făcea referire. Primele dovezi de existență ale tiparului provin din templeleași palatele regilor din Sumer și Babilonia din perioadaa2291-2122 î.Chr. Eleaconstau din blocuri de tipar pe care se regăsescatexte scrise în simboluri cuneiforme (Figura 1). Acesteablocuriaerau utilizate la tipărirea în clei. Dorința deaa consemna stări de faptasau credințe, idei politiceasau științifice separând, însăaimaginea de complexulasonor a dus la dezvoltarea alfabeteloraca adevărateacolecții de semne independenteacare nu mai redau imaginea asociată obiectului sauastării, ci impun ca reprezentare aaacestoraacombinații fie de litere, fie de ideograme sauapictograme.

Figura 1: bloc de tipar de lut sumerian cu simboluri cuneiforme

Primele forme ale tiparului au apărutaodatăacu primele imagini copiate. Mai întâi, procesul de copiere se realiza cuaajutorulaunor sigilii cilindrice folositeapentru imprimarea imaginilor pe tablete de ceară. Originileaacestui procedeu se regăsesc în civilizația mesopotamiană, iararezultatele sale sunt primele forme de artă care au reușit să supraviețuiascăade-a lungulatimpului. În China și Egipt erau folosite procedeeași instrumente similare, iar în Europa șiaIndia, imprimarea materialelor textileaa precedat tipăriturilor pe hârtie sauapapirus. De la aparițiaaprimelor forme de tipar, până la apariția tiparuluiadigital la sfârșitul secoluluiatrecut, evoluția tiparului a trecut printr-o serie deaetape care s-au adaptat cerințelor și tehnologiiloradiferitelor epoci.

Tiparul cuablocuri de lemn este o metodă de imprimerie a textului, imaginilorași a altor forme, folosită înageneral în Asia de Est pentruaimprimarea pe materiale textile iar mai târziu, sub influențaabudismului, tehnica s-a extins și la hârtie. Ca metodăade imprimare pe materiale textile, primeleasemne dateazăadin China anului 220 e.n., în timpulaDinastiei Han și constauaîn flori în trei culori imprimate peamătase. Adoptată deabudism și folosită pentru imprimarea peahârtie, tehnica a fostafolosită pentru răspândireaatraducerilor textelor religioase, iar cea mai veche carteatipărită cu ajutorul tehnicii cu blocuriade lemn, a fost realizată în 11 maia868, conform scrieriloravechi.

India, prin budism, a avut oacontribuție semnificativă laadezvoltareaatiparului prin conferirea acestei activități oaimportanță religioasă, ceeaace transforma aceastăaactivitate într-o datorie sacră, dar eraacea mai eficientă metodă de transmitere și păstrare a textelor de natură religioasă. Nevoiaadin ce în ce maiamare de editare și copiere a textelor religioase a dus la dezvoltarea unoratehnici rapide, derivate în specialadin metodaaimprimării pe tablete de ceară cuaajutorul stampelor (Figura 2).

Figura 2: Tabletă de ceară budistă utilizată pentru imprimare

În Europa, tehnica tiparuluiacu blocuri esteafolosită în special pentru imprimarea pe suportatextil. Metoda, populară până în jurulaanului 1300 era folosită în specialapentru imprimarea modelelorasiasimbolurilor religioase pe straieleafețelor bisericești. Odatăacu răspândirea hârtiei, dupăaanul 1400, s-a trecut, ca în India, laaimprimarea masivă a textelor religioase. Dupăajumătatea secolului al XIII-lea se treceala oatehnică mai avansată, cea a tiparuluiamobil.

Prima formăade tipar mobil apareaîn anul 1040aîn China, iar piesele suntafabricate din porțelan. Pieseleadin metal apar 200ade ani mai târziu în timpuladinastiei coreene Goryeo. Niciunuladintre aceste sisteme nu a fost folosit laascara largă deoareceafabricarea pieseloracu literele alfabetului chinezescapresupunea prea multă muncăamigăloasă. Tiparul mobilaeste tehnicaapentru imprimerie și tipografie care foloseșteapiese metaliceaturnate în matrițe și care la final aveau, pe una dintre fețe, litere sau chiar frazeaîntregi în relief.

Deșiatentativele orientale in istoriaatiparuluiasunt notabile, cel care a revoluționat tehnica și a dusatiparul la un nou nivel alaevoluției, deschizându-iadrumul către modernism a fost Johannes Gutenberg, fieraraoriginar din orașul german Mainz. În jurulaanului 1439 Gutenberg dezvoltă tehnologiaaeuropeană a tiparului mobil (Figura 3) și declanșeazăao răspândire rapidă acesteiaapeatot continentul în doar un deceniu, marcând astfelaînceputulatiparului de masă în Europa.

Figura 3: o formă timpurie a tiparului lui Gutenberg

La momentul respectivametoda tiparului mobil aareprezentat o adevărată revoluție fiind înaprimul rând un procedeu mai rapid decâtacel prin blocuri dealemn, darași mult mai durabil. Pieseleade metal reușeau să ofere oacalitate maiabună a caracterelor care au devenit mult mai uniforme. Maiamult, tehnicaadezvoltată de Gutenberg putea fiafolosită implicând costuri relativ reduse. Invenția luiaGutenberg esteaconsiderată cea mai importantăarealizare a epocii și responsabilă pentruarăspândirea și dezvoltarea ulterioara aatiparului.

Inovațiile luiaGutenberg nu s-aualimitat la presa tipografica și la tiparul mobil. Fierar și aurarade meserie, și-a folosit abilitățileași a dezvoltat un aliaj cunoscutaca metal pentru tipar care asigura o calitateași oadurabilitate sporită a materialeloraimprimate. De asemenea, el aacreat și un nou tipade cerneală care asigura o maiabună calitate a tipăriturilor.

Invenția luiaGutenberg a dus laatransformarea tiparuluiadintr-o activitate relativ restrânsă realizată înageneral înaspatele ușilor închise ale bisericilor, într-oaadevărată industrie cu o organizare foarte bineadefinită. S-auadezvoltat din ce în ce maiamulte tipografii care formau personalaspecializat cu funcții bineadefinite înacadrul procesului de tipografie. Între aniia1.500 și 1.700 industria tiparului aaluataamploare, devenind din ce în ce mai dependentă deapiață. Conținutul publicației fiind cel careavinde, iar oatipografie nu-și putea permiteasă tipărească proiecte editoriale nerentabile.

Inventată de autorul bavarezaAloisaSenefelder, litografia esteao tehnică de imprimareaspecializată pentru suprafețe netedeafolosindao serie de procese chimiceapentru realizarea imaginii (Figura 4). Procesuladeaimprimare are la bază o substanțăachimică hidrofobă ca parte pozitivă aaimaginii și apă ca parte negativă aaacesteia, astfelaîncât, în momentul în care se introduceasuportul pe care se imprimă înacerneala specială, cerneala vaaprinde pe imaginea pozitivă, iar apaava spăla negativul, înlăturându-l.

Figura 4: Litografia, inventată de Alois Senefelder

Această metodă de tiparaa imaginilor prezintăao eficiență sporităafață de metodele vechi mult mai fizice de realizareaa imprimăriiaimaginilor, cum ar fi gravura. Litografia se foloseșteaastăzi la scară largă aproapeapentru orice felaimprimare de elemente grafice pe suport neted. Prinatehnica litografiei seaobțin hărți, postere, pliante, ambalaje, cărțiasau chiar ziare.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, odatăacu revoluția industrială și cu cererea crescândă pentru informații a unei păturiatot mai largi a societății, necesitateaapentru tiparnițe tot mai performanteaa crescut și, o datăacu îmbunătățirea matrițelor șiaa plăcilor de imprimare, oferta deacarte devine maialaicizată ca oricând și totamai diversă. Odată cu introducerea tehnicii fotocopierii deacătre Xerox și cu introducerea imprimanteialaser (tot de aceiași companie) asistăm la oaexplozie tipografică fără precedent. Presa digitala ((1993) și tehnica tipăririi 3D (2003) vin săaîntregeascăaun tablou tot mai complex, în careatiparnița nu se mai rezuma la funcțiileade mijlocaeficient și rapid de propagare al ideilor și de informare a cititorului, ci ajunge să devinăaparte integrantă a tot mai multor domenii dintr-o lumeatot mai vibrantă: înadomeniiaca bijuterie, încălțăminte, design industrial,aarhitectura, inginerie, construcții, industriaaaerospațială, medicină, somatologie sau educație.a

1.3 Tiparul în Țările Române

Pe teritoriulaactual al Românieiaîn condițiile conviețuirii româno-slave și aainfluenței bulgare la nord de Dunăre,apoporul român, adejaacreștinat, a adoptat slavonaaca limbă de cult (secolul al X-lea d. Chr.). Înaprimeleasecole de dezvoltare aaculturii romanești, limba slavonă aajucat același rol în culturaaromână feudalăape care l-a avut limba latină înațările occidentale ale Europei.aPătrunderea limbii slavone inabiserica românească și înacancelariile voievodale, ca limbă oficială, aaîmpământenit în Țările Române alfabetul chirilic (modelataîn secolul al IX-leaad. Chr.), menținutachiar și după folosireaalimbii române ca limbă de cult. Aparițiaatiparului românescaocupă un rol importantaîn cadrul civilzației localeași exprimă dezvoltarea la careaajunseseacultura românească. Înacontextul general al tipruluiachirilic european, tiparul în Țara Româneascăaneaarată un grad înalt de dezvoltare cușturalăași nu poate fi analizat ca oaapariție întâmplătoare, ciaeste o reflectare în planalocal a apariției și evoluției tiparului înacontextul european.

Primele opere chiriliceadatează dinasecolele XI – XIV, atunci când auafost copiate mai multe manuscriseaslave la noi în țară: un Apostol dinasecolul al XIII – lea, un Octoih din secoleleaXIII – XIV ajuns din Moldova laaCaransebeș, un fragmentadeaEvangheliar din secolele XIII – XIV (Figura 5). Astfelase va deschide un drumaculturalacare va integra țările româneaîntr-un peisaj europeanamai larg, din care nuaputemasepara vreo cultură ca fiindacomplet independentăaprin evoluție oriatrăsături.

Figura 5: Evangheliarul lui Nicodim de la Tismana

Alături de texteleacu caracterareligios au început sa fieascrise și cronici. Prima cronică aaMoldovei a fost redactată la curteaaluiaȘtefan cel Mare, sub directa supraveghereaa domnitorului. Originalulacronicii s-a pierdut, daraconținutul ei este cunoscut dinaversiunile în limba polonă și germană, precumași dinacronicile interne în limba slavă înacare a fost intercalată: Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul de la PutnaașiaLetopisețul lui Azarie. În ȚaraaRomâneasca și Transilvania,ascrisului cronicăresc nu i s-a acordataimportanța din țara vecină. Totușiamerităaatenție Povestea despre Dracula Voievod, compusă deaun anonim (probabil sas) pe la 1486; la începutulasecolului al XVI-lea au fost redactateacronici înalimba slavonă și în Țara Românească, aleacăror originale s-au pierdut.

Din secolulaal XIV-lea și mai alesadin secolul alaXV-lea în Țările Române s-auacopiat și au circulat oaserie de sborniceacare constituieaadevărate biblioteci în miniatură, ele cuprinzând sfaturi șiaistorisiri morale, poveștiamiraculoaseadin viata pustnicilor, legende hagiografice, etc. Celeamai puternice centre ade copiere a amanuscriselor au funcționat pe lângă mănăstiri: în Moldova – Mănăstirea Neamț, undeas-a format o puternică școală de caligrafiași miniaturiști, încă de pe vremeaaluiaAlexandru cel Bun (1400 – 1431), la Mănăstirea Bistrița dinaOltenia, apoi înaTransilvania, la MănăstireaaFeleacului și în Scheii Brașovului. Existauacopiști și inaafara mănăstirilor, recrutațiadintre preoți, dieci, gramatici care scriau pentruanevoileabisericilor. Copiștii din mediul ruralacopiau cu precădere texte din pravileași cărți populare. Celeamai multe manuscriseas-au copiat in vremurileade înflorire culturală, cumaa fost aceea a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), dinacare se cunosc 40ade manuscrise. Celamai vechi manuscrisaromano-slav, cu data certă este Evangheliarul, scris probabil laaMănăstirea Prislop (în Tara Hațegului), de cătreacălugărul Nicodim, întrea1405 și 1406.

Așa cum este și firesc într-oasocietate care tinde treptat să sealaicizeze, alăturiade scrierileacu caracterareligios auaînceputasă apară și tot mai numeroaseadocumente de cancelarie. Dacă înaTransilvaniaaera folosită limbaalatină, în Moldova șiaȚara Românească se folosea limbaaslavonă. Scrisulaîn limba românăaa apărut relativatârziu; cea mai veche știre despre existenta scrisuluiaînalimba română se gasește in manualul de ortografie chirilică scris pe laa1420 deacărturarul sârb Constantin Kostețchi.

Cel mai vechi text înalimba română, careas-a păstrat esteascrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, trimisă luiaJohannesaBenkner, judele Brașovului, descoperită și publicată în urmăacu un secol. Datată în 1521, aceastăascrisoareanu a apărut din neant. Negustorul Neacșu (Figura 6) era o figură cunoscută în rândurileabrașovenilor, figurândade mai multe ori în registrul vamal al aorașului,aca aducândamărfuri orientaleade bună calitate: covoare și mirodenii; negustorul românaera in relații apropiateacu judele Brașovului, pe careaîl și vizita.

Figura 6. Scrisoarea lui Neacșuadin Câmpulung, trimisă lui JohannesaBenkner, judele Brașovului

Mărturii contemporane consemneazăacă înaanul 1532 existau în Moldova traducerile Evangheliarului șiaApostolului, peacare "un învățat din Moldova", adept al lutheranismului,aintenționa sa le tipăreascăaîntr-o colecție de texte religioase în limbile romană, polonă și germană. Curentul deatraduceriaromânești în Moldova este confirmat și de fragmentulade lexic slavo-român păstrataîntr-un manuscrisadin prima jumătate a secolului al XVI-lea.a

Cartea româneascăaîn veșmântaslavon a fost întotdeaunaaun obiect de lux, o mică avere,aprețul ei putând ajunge echivalentulaunei moșii. Pe de altă parte,alocurile privilegiate undeaerau păstrate, mănăstiri, reședințeavoievodale și boierești au cunoscut repetateadezastre: incendii, invaziiastrăine, jafuri, etc. Manuscrisele, rare șiascumpe, erau păstrate cu multa grijă și adeseaarefăcute, completateacu filele careale lipseau, muncă mai puțin costisitoareadecât cumpărarea sauaconfecționarea unui manuscrisaîntreg. De multe ori domnitoriiaacordau privilegii mănăstiriloracu condițiaascrierii de cărți. Radu cel Mare (1495-1508), voievodul ȚăriiaRomânești, dinadorința de a întări prestigiul bisericii, îl aduce înațară pe fostul patriarhaNifon și, lucruanemaiîntâlnit, inițiază organizarea la Târgovișteaa primei tipografii de pe teritoriul țării noastre. În acestascop il folosește pe tipograful ieromonahaMacarie, asosit în Țara Românească,aprobabilape la începutul secolului al XVI-lea.

Primeleacărți liturgice ortodoxe în limbaaslavonăaau fost tipărite la Cracovia, capitalaade atunci a Poloniei la sfârșitulasecolului al XV-lea. Auaurmat la scurt timp cărțile tipărite la Cetinje, astăziaîn Muntenegru. Tipografia de la Cetinjeaa fost adusă în Muntenegru de la Veneția, unuladintre primele centre de producție a cărții din Europa, de către călugărul ortodoxaGheorghe Cernoevici. Acesta avea săao încredințeze apoi călugărului cărturar Macarie. Oadată cu cucerirea de către otomani a Muntenegrului, Macarieaa venit în Țara Românească, unde domnea RaduaVodă cel Mare (1495-1508). Macarie învățaseameșteșugul tiparului la Veneția in vestitulaatelier a lui Aldus Manutius. Întreaanii 1493-1496 a lucrat la Cetinje caatipograf al voievodului Muntenegrului. Acolo, Macarie a tipărit 6acărți slavone, din care se cunoscanumai 4.

Textul cărților luiaMacarie era imprimat în negru și roșu și împodobit cuanumeroase inițiale ornate, a căror folosire dovedeaapricepere și bun gust. Ele erau inspirateadin Renașterea italiană. În urma ocupăriiațării sale (Muntenegru) de către turci, Macarieaeste nevoit să se exileze, stabilindu-se mai întâiala Veneția și apoi la curtea voievodalăadin Târgoviște. Din inițiativa lui Radu cel Mare, Macarie începe lucrul pentru tipărirea deacărți slavone, devenind astfel primulatipograf al Țărilor Romane, chiar înainteaaTransilvaniei.

După debutuladominației otomane în Balcani, tiparul românesc vaajuca un rol important în ceea ce privește aprovizionarea cuacarte a slavilor de sud. Autonomia Țării Românești, a Moldovei și a Transilvaniei a reprezentat un context prielnicapentru dezvoltarea tiparului. În frunteaaBisericii din nordul Dunării se afla acumamitropolitul sârb Maxim Brancovici, și el refugiat din pricina turcilor. Acesta a susținut instalareaatipografiei la Mănăstirea Dealu, frumoasaactitorie a lui Radu cel Mare, în apropiereade capitala domnească de la Târgoviște. Dacă între cărțile tipărite deaMacarie în Țara Românească nu s-a putut stabili o legătură directăacu primele două tiparnițe chiriliceaeuropene (Cracovia,aCetinje), aceasta s-a putut observaaîntre aceste tiparnițeaeuropene și tipăriturile dinavremea lui Ștefan cel Mare. Elementele comuneainclude inițialele ornate, vignetele și frontispiciile.

Macarie a tipărit în ȚaraaRomânească 3 lucrări religioase în slavonă: un Liturghier în 1508; un Octoih în 1510 și un Evangheliar în 1512. Probabilacă literele au fost executate de meșteri din Brașovasau Sibiu, cu care domnitorulaera în cele mai bune relații comerciale. Probabil acă tot prin mijlocirea negustorilor din Transilvania s-auaprocurat și cantitățile de hârtie necesare. Dupăafiligran s-a stabilit că aceasta provenea din 5afabrici din Italia și una din Saxonia. Legăturileaau fost probabil confecționate in tara. Primeleatipărituri românești sunt de format mijlociu, cu câtea15-22 de rânduri pe pagina. Eleanu au foaie de titlu, ci încep direct cu textulaasemenea manuscriselor și incunabulelor.

Dintreacele 3 lucrări, Evangheliarul din 1512 imprimatasub oblăduirea lui Neagoe Basarab rămâneacapodopera tipăriturilor noastre din secolul al XVI-lea. Datorită eleganței lor tipografice, lucrările lui Macarie au servitaca modele pentru tipăriturile ulterioare de la noiadin țară și din Peninsula Balcanică.

Tipăriturile lui Macarie, rare șiavaloroase, se păstrează și astăziaca obiecte de mare preț în mănăstiri dinaspațiul ortodox și biblioteci europene. Evangheliarul dina1512 este ultimaalucrare cunoscută a lui Macarie; după aceastăadată tipograful dispare iar atelierul își înceteazăaactivitatea. În continuare, domnitoriiaȚării Românești vor depune eforturi susținute pentru aca activitatea tipografica sa fieacontinuată. În contextulageneral al tiparului chirilic,atiparnița lui Macarie ocupă, cronologic, locul al treilea, dupăaCracovia (1491) și Cetinjea(1493-1496) și înaintea celor din Veneția (1512), Pragaa(1519), Vilnius (1525), Moscova (1553).

Activitatea tipografică de la mănăstireaaDealu, întreruptă pentru o perioadă deatimp, a fost reluată, începând cuaanii 1544-1545, de către meșterul tipografaDimitrie Liubavici, un sârb în exil. Acestaaînvățase meșteșugul tiparului la Veneția și, întorcându-seaîn Serbia, dorea să pună înaaplicare cele învățate. Însă cucerirea otomană l-au făcutași pe el să treacă la nord de Dunăre, luândacu sine mult prețuita tipografie venețiană.

Deși din punct de vedereacronologic tiparul din Țara Româneascăaa apărut cu două decenii înainteaacelui din Transilvania, aici s-au tipărit maiamult de trei sferturi din producția de carteachirilică din spațiul românesc. În ultimaaparte a secolului al XVI-lea în Țara Româneascăaîncetează tipărirea cărților, iar în Transilvaniaacentrele tipografice cunosc o activitatearelativ redusă. În tot acest timp tiparul românescanu a rămas izolat deamarile curenteaeuropeneaale Renașterii și Reformei, ci tipărireaaprimelor texte în limba română s-a realizataînastrânsă legătură cu reforma lutheranăași calvină dinaTransilvania. Tiparulachirilic din Transilvania aaavut în secolul al XVI-lea un roladecisiv în dezvoltarea culturală a poporuluiaromân datorită faptului că aici s-auatipărit primele texte în limba română. Dacăaîn Țara Româneascăas-au imprimat în tot cursul secolului al XVI-leaanumai texte în limba slavonă, în Transilvania au fost tipăriteapentru prima dată o serie de texte biblice în limba vorbită de popor: celeapatru Evanghelii, Vechiul Testament, Faptele Apostoliloraprecum și Catehismul, în totala10 cărți în limba română, 24 în slavonă șia4 bilingve. Prin centreleasale tipografice de laaCluj, Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Oradea,aOrăștie și Sebeș, Transilvania a reprezentat oazonă importantă de afirmare a tiparului.

Cuatoate că că în această perioadă lipsesc cărțileacu conținut laic, se poate constata cum legăturileadintre societate și cartea tipărită au devenitatot mai strânse. Astfel, cartea tipărităaa îndeplinit un rol definitoriu înapromovarea limbii, iar aceastăarealitate a constituit cel mai importantaaspect. Tipăriturile în limbaaromână realizate în Transilvania, cuaexcepția aceloraacu caracter vădit lutheran sau calvin, auacirculat și în Țara Românească șiaMoldova.

În prima jumătateaa secolului al XVI-lea, mai precis înaanul 1528 a început să funcționezeao tipografie la Sibiu: primeleatipărituri au fost o Gramatică latinăași Tratatul despre ciumă dina1530, care însă nu s-au păstrat.aÎn tipografia sibiană a funcționat și o secție înalimba română, coordonată de FilipaMoldoveanul; el îndeplinea și funcțiaade translator al magistratuluiaacestui oraș și era în același timpași un foarte iscusit tipograf. El a tipăritaîn 1546 un Tetraevangheliar slavon.

OrașulaBrașov atinge o adevărata culme culturală în secolul alaXVI-lea; ea se datorează atâtadezvoltării economice și a schimburilor comercialeaavantajoase cu Moldova și Țara Românească,adar și existenței unui climatacultural favorabil, de facturăaumanistă, al cărui reprezentant deaseamă a fost Johannes Honterus (1498-1549).

Johannes Honterus s-a născutala Brașov in anul 1498, ca fiuaal unui meșter pielar: Jorg Austen Lederer. Dupăastudii efectuate la Viena și Cracovia, undeaiși va tipări primele două lucrări importante, oagramatica latina și o primă ediție a Elementelor cosmografiei, se va stabili la Basel, unul dinacele mai importante centre tipografice europeneaunde se desăvârșeșteaca tipograf și xilogravor. Honterus a colaboratacu toate cele 6 tipografii ale orașului și a tipăritadouă din creațiile sale cele mai importante: două hărți aleabolții cerești, după un model alamarelui artist german Albrecht Durer și primaareprezentare cartografică a Transilvaniei. Revenitaîn anul 1533 la Brașov, Honterusase va dedica îndeosebi învățământuluiași educației tineretului. În acestascop reorganizează vechea școala orășeneasca, transformând-oaîn gimnaziu umanist și înființează prima tipografieadin Brașov și a treia din țară, ale cărei produse s-au păstrat începând cu 1539.

Figura 7: Rudimenta Cosmographica, primul atlas de buzunar european

De sub teascurileatipografiei honteriene au ieșit numeroase lucrăriacare au privilegiul de a fi fost pentruaprima dată tipărite în țara noastră. Pe lângă manualeleașcolare atât de necesare, au maiaapărut lucrări din domeniul dreptului, muzicii,ageografiei, etc. Tot aici au fost elaborateascrierile principale ale Reformei bisericești din Transilvania.aCea mai vestită lucrare rămâne RudimentaaCosmographica (Figura 7), primul atlas de buzunar care a cunoscutanumeroase reeditări în mari centreaeuropene. Tipografia brașoveană a funcționatapână în anul 1594, însumând 119 titluri.

Din deceniul al V-lea al secolului al XVI-lea, cartea, deadata aceasta în limba română se răspândește pe calea tiparului. Primeleacărți sunt religioase și apariția lor este rezultatulamișcării orășenimii române pentru oalimbă proprie, conjugată cuamișcarea reformelorareligioase pentru carte bisericească în limbileapopoarelor. Prima carte tipărită în limba românăaeste Catehismul luteran, din care nu s-a mai păstratanici un exemplar, dar a cărui apariție este în afaraade orice îndoială. Un exemplar incomplet a fost văzutade Timotei Cipariu în biblioteca Mănăstirii dinaBlaj în anul 1838, iar 10 ani mai târziuadescoperirea sa a fost publicata în "Organul Luminării".

Apariția Catehismuluiala Sibiu nu a fost o întâmplare. Sașiiade aici implicați în mișcarea lui Luther au încercat să-i atragă și pe români. FilipaMoldoveanul trebuie sa fie și tipăritorulaEvangheliarului bilingv, în slavonăași română, păstrat într-unaexemplar incomplet în Bibliotecaadin St. Petersburg.

Într-o atmosfera de intensă activitateatipografico – editorială, de vie viață economică șiaculturală, de legături extraordinar de strânseaale brașovenilor, deopotrivă sași și români cu Moldovaași Țara Românească începe activitatea diaconului Coresi la Brașov. Deși nu este amintitaîn epilogurile cărților imprimate deaLiubavici la Târgoviște, este sigur că diaconul Coresiași-a facut ucenicia in atelierul acestuia. Pentruaîntâia oară Coresi este amintit ca ajutoraal lui Oprea Logofătul în epilogulaOctoihului slavon, apărut în cetatea Brașovuluiaîn anul 1557, din porunca (la comanda) luiaJohannesaBenkner, judele Brașovului. Se știe astăzi că Oprea era unul dintre tipografiialui Liubavici. După tipărirea Octoihului slavon,aCoresiaa revenit la Târgoviște, unde, din porunca lui Patrașcuacel Bun începe tipărirea Triod – Penticostarului slavon laa8 iulie 1557, pe care l-a terminat laa30 iulie 1558, sub Mircea Ciobanul,adeci tipografia din Târgoviște funcționa și înaaceastă perioadă.

În a doua jumătateaa anului 1558 sau la începutul lui 1559, diaconulaCoresi a trecut din nou munții, stabilindu-se definitiv laaBrașov. De data aceasta Coresi n-aamai venit la poruncaadomnitorului Țării Românești, ci chemat deajudele sas al Brașovului. Și pânăaîn prezent există controverseacu privire la locul unde și-aatipărit Coresi cărțile: în Scheii Brașovuluiasau în Cetatea Brașovului.

În prima fazăaa activității sale, după stabilirea la Brașov,aCoresi tipărește cărți atât în limba română, cât și în slavonă, deci în tradițiaabisericii ortodoxe române. Întrea1559 și 1565 activitatea luiaCoresi este intensă, dând la ivealăaîn fiecare an câte o carte în limba românăași slavona. După 1565, odatăacu moartea lui Johannes Benkner, activitateaade tipograf a lui Coresi lâncezește. Trebuiearemarcat ca judele brașovean nu era numai un luteran, ci și unaabil om de afaceri: în același timp editor șiapatron al morii de hârtie, el a investitacapital în aceste cărți, reușind să-l recupereze prin vânzarea de cărți în Țările Române.

Concomitentacu activitatea editorial – tipografică proprie, diaconulaCoresi a tipărit și cărți laacomanda voievodului Țării Românești (Octoih 1574-1575 – Figura 8, Trioda1578) sau a mitropolituluiaArdealului. Cărțile tipărite pentru acestaasunt în slavonă. Evanghelia cu învățătură (1581)aîncununează activitatea diaconului Coresi, atâtaca realizare spirituală

Figura 8: Octoihul lui Coresi

cât și tipografică. Carteaareprezintă o traducere nouă. Textul slavaa fost împrumutat de la mitropolitul Serafin din Târgoviște. Noua tipăritura aadiaconului Coresi este o carte ortodoxă și ea conțineaatacuri contra "eresurilor" (ereziilor).

Diaconul Coresi a desfășuratao bogată activitate tipografică în slujba limbii și a culturii române. Cărturar deaseamă, meșter învățat într-ale tiparului,adiaconul Coresi a instruit un număraapreciabil de tipografi, dintre care unii, precum diaculaLorinț (Lorenz), Călin, fiul său Șerbanavor lucra și singuriași vor duce arta tiparului și în alteacentre transilvănene. Înaaproape 30 de ani de activitate, diaconulaCoresi și ucenicii luiaau tipărit 36 de cărți, dinacare 9 în limba română, 3 bilingve, în românăași slavonă și 13 slavone

.

În secolul al XVII-lea,acartea românească se dezvoltă în condițiileaconfruntării pe un plan amplu aaculturii feudale cu cea orășenească, aleacărei începuturi datează din veacurile precedente. Trăsăturaadominantă a activității spirituale din acest răstimp o constituieaacțiunea de impunere aalimbii vorbite de popor ca limbă cultă. Înacondițiile în care Ungaria dispăruse de pe hart, împărțită întreaturci și austrieci, vârfurile intelectualitățiiași-au găsit refgiul la curtea princiară de la Alba Iulia. Polulacultural se transferă în Transilvania, ceea ce a însemnat aun câștig pentru aceastăaprovincie.

Tot acumaîncepe să se impună cultura greceascăași să apară școli superioare: Vasile Lupu șiaMatei Basarab au înființat școli domnești deaînvățământ superior la Iași (1640) și la Târgoviștea(1640),acu predare în slavă, dar și în latină șiagreacă. Gabriel Bethlenaa înființat un colegiu academic la Alba Iuliaa(1622) iaraConstantin Brâncoveanu a deschis la Bucureștia(1694) Academia domnească, una dintre cele mai înalte școliadin Sud-Estul Europei, în care predarea disciplinelor se făcea în greacă, laanivelul celor mai moderne universități ale timpului. Înanoile lăcașuri de învățământ au început săapătrundă concepte umaniste, idei materialiste, încâtaideologia teologică s-a văzut înfruntată chiarade instituțiile menite să oasprijine.

La înviorarea culturii înasecolul amintit au contribuit și contacteleape care cărturarii le-au avut cu culturaauniversală. Ei au cunoscut noi idei și le-auaasimilat pe unele din ele prin intermediul culturiiapolone și a celei italiene. Cărturariiamoldoveni și munteni au cunoscut limba latină, care i-aaajutat să își dea mai bine seama de origineaacomună a poporului nostru.aCultura elenă a fost cunoscută prin mijlocireaacălugărilor, învățaților și prelațiloracare ne-au vizitat țara ori s-au stabilitaaici, însă și mai adânc prinaînvățământul în limba greacă din țărileanoastre.

Din cauza unoracondiții neprielnice, activitatea tipograficăas-a întrerupt în ultimul deceniu al secolului alaXVI-lea, până în deceniul 4 al celui următor. Activitateaatipografică a reînceput sub domniile lui MateiaBasarab și Vasile Lupu. Carteaatipărită în această perioadă continuă tradițiaaculturii feudale din secolele anterioarea- ea constituie o armă ideologică pentru întărirea autoritățiiadomnului și a bisericii și totodată, un mijloc de luptăaîmpotriva propagandei catoliceași reformate, un mijloc de întărireaa ortodoxismului. Tiparul a rămas în toatăaaceastă perioadă un monopol al bisericii,ael fiind subvenționat de aceasta sau de cătreacurtea domnească.

Matei Basarab a realizat eforturi însemnate pentru atragereaaunor tipografi străini la curtea sa. Tradiția spune că, după câteva încercări nereușite, la curtea din Târgoviște s-aaprezentat cuviosul ieromonah Meletie Macedoneanul, venit din țărilearusești. După sosirea uneiatiparnițe, echipată cu 5 feluri de litere, aceastaaeste amplasată la Câmpulung. Primaacarte tipărită în acest centru este un Molitvenicaslavon, în anul 1635. Probabil că aamai funcționat o imprimerie la Govora, subaconducerea aceluiași ieromonah. Aceastaatipografie a fost mutată în 1644ala Mănăstirea Dealu, iar maiatârziu la Târgoviște. Anton Maria del Chiaro,asecretarul lui Constantin Brâncoveanu, consemnează în scrierile saleaurmătoarele: „am văzut gravuri în lemn cât și în aramă, pentru nevoile tiparniței pe care o conducea în vremea mea, monseniorul Antim ‹Ivireanul›, arhiepiscopul metropolitan al Țării Românești[…]. Tiparnița care se găsește în mănăstirea Arhiepiscopiei sau a Mitropoliei Țării Românești, are litere bune și frumoase arabe, grecești, românești și slavonești. Lucrătorii tipografiei sunt români de neam și au deprins meseria de la personal, care au fost învățați în ea de acel arhiepiscop”.

Tipografiaadomnească de la Târgoviște a tipărit 20ade cărți între anii 1708-1715. FlorentinulaAnton Maria del Chiaro, secretarul de limbi occidentaleaal principelui Brâncoveanu, venise la Curtea Țării Românești în 1709. El a rămasaaici până după omorârea ultimului domn pământean, ȘtefanaCantacuzino și venirea în scaunulade domnie de la București a primuluiadomn fanariot, NicolaeaMavrocordat. Doi ani mai târziu, în 1718, reîntors înaItalia, del Chiaro avea să publice la Veneția o interesantăași valoroasă istorie a Țării Românești,aintitulată Istoria delle moderne rivoluzioniadella Valachia.

Eforturi similareaîntreprinde și Vasile Lupu în Moldova,abucurându-se de sprijinul mitropolituluiaVarlaam. Prin intermediul lui PetruaMovilă, fecior de domn ajuns mitropolitulaKievului, Haliciului și a toată Rusia, a fost trimisăao tipografie, care a fost instalată la Iași, la bisericaaTreiaIerarhi. De sub teascurile tipografiei ieșeneaa ieșit mai întâi în 1642 Decretulapatriarhului Partenie, iar în 1643 celebraaCazanie a lui Varlaam, care merităaîntreaga atenție: a fost tipărită înamai multe tiraje, având două foiade titlu deosebite. Varlaam a fost îndemnatasă își scrie cartea "pre limba noastră româneasca". Popularitateaade care s-a bucurat aceastăacarte românească este dovedită de intensaaei circulație: numai in Transilvania au fost depistate, tipăriteasau în manuscris, peste 400 de exemplare aleaacestei cărți atât de populare. Prinalimba sa vie, apropiată deavorbirea populară, lucrarea lui Varlaam reprezintă unapas înainte în evoluția limbiianoastre literare.

În ȚaraaRomânească au apărut în 1640 Pravila de la Govora, iar în 1646aPravila lui Vasile Lupu în Moldova erau primele încercări e codificare a societății feudale românești. Pravila luiaVasile Lupu este unul dintreacele dintâi coduri de legi (drept penal,acivil și agrar) din Europa într-o limbaanațională. Ea a fost folosită șiaîn secolele următoare ca normă juridic, alături de “obiceiulapământului” și de alte legiuiri.

Una din celeamai însemnate tipografii transilvănene este cea de laaBălgrad (Alba Iulia). Cauzeleaapariției unei asemenea întreprinderi se regăsesc înapolitica principilor Gabriel Bethlen șiaGheorghe Rakoczy de liberalizare aaculturii românești din Transilvania, desfășuratăaîn numele ideologiei protestanteacalvine, îmbrățișată de curtea princiarăadin Alba Iulia. La toate acestea trebuiescaadăugate bunele relații existenteaîntre principii transilvăneni și domnitoriiaMoldovei și țării Românești, materializateaadeseori în acțiuni comune antiotomane,aeconomice și culturale.

Editarea Noului Testament și aaPsaltirii în limba română a făcut parte din programul politic șiareligios al cercurilor princiare dinacapitala de atunci a Transilvaniei, având caapunct final tipărirea integrală aaBibliei. Dacă programul de calvinizareanu a dat rezultatul scontat, în scimb cultura română s-a îmbogățit cuadouă lucrări care ocupă un locade cinste în istoria literaturii româneamedievale. .

Alte personalități importante ale cărțiiaromânești în perioada următoare au fost MitropolitulaDosoftei și Antim Ivireanu. Un evenimentaimportant pentru cartea românească din secolulaal XVII-lea este și tipărirea integrală a Bibliei, la București, sub Șerban Cantacuzino. Oadată cu secolul al XVIII-lea însă, dupăainstalarea domniilor fanariote si după ce în Transilvaniaase instaurează regimul habsburgic, după o perioadăaimediată nefastă se va ajunge la o nouă creștere doar o dată cu pătrunderea șiadifuzarea ideilor iluministe ce puneau accentamai mare pe rațiune și pe limba națională. Înaacest context importanța Școlii Ardeleneaeste una deosebită.

Putem constata, așadar căaevoluția cărții în țările româneaeste strâns legată de contextul istoric, atâtacel local cât și cel internațional, precum și deaimportanța pe care instituțiile Domnieiași Bisericii o acordă transmiterii deaidei prin carte. În perioada de instabilitateapolitică, de lupte de supraviețuire în fața năvălirilorastrăine ori de lipsă de interes față de carte, manuscriseleași tipăriturile nu mai ajung înacentrul atenției și, cel mai adesea, doar într-unacontext de liniște politic, de domniiamai stabile și care manifestăainteres pentru cultură asistăm laarevenirea cărții în centrul atenției.

1.4 Tiparul. Tehnici de tiparire si materiale utilizate

Tiparulareprezintă totalitatea procedeelor de imprimareadupă texte și ilustrații și de obținere a unor copii prinapresarea pe hârtie sau pe un alt suport aaformelor acoperite parțial cu cerneală. Luândaîn considerare interacțiunea dintre formăași materialul pe care se imprimă, putem distinge 3 procedeeafundamentale de tipar:

– tiparulaadânc (calcografic): activă este adâncită față deasuprafața neutră, elementele imprimabile fiind dispuseaîntr-un plan inferior față de cele imprimabile. În timpul imprimării, cerneala acoperăambele suprafețe. Pentruaca imprimarea să poată avea loc, cerneala de porțiunileaneutre este îndepărtată cu o racletă. Venindaîn contact cu forma, prin presiune, hârtie absoarbeacerneala din părțile adâncite ale formei;

– tiparulaînalt (pantografic): suprafața activă este înălțată față de suprafața neutră. Cernealaase depune numai pe elementeleaimprimabile, reliefate, de unde este preluată, prin presiune, pe hârtie. Deoareceacantitatea de cernelă transferată pe unitatea de suprafațăaeste constantă,aprin obținerea semitonuriloreste necesara descompunereaaimaginii în puncte de raster;

– tiparulaplan (planografic): suprafața activă nu prezintăao adâncime sau înălțare sensibilă față de cea neutră. Diferențaadintre elementele imprimabile și cele neimprimabile nuase mai realizează prin diferența de înălțime, ciaprin proprietăți fizico-chimice deosebite. Forma este pregătită astfelaîncât porțiunile active să devină oleofile, adicăasă permiă depunerea cernelii grase pe suprafața lor, iar părțile neutreahidrofile, adică să permită de punerea apei, ceea ce are ca efect respingereaacernelii.

În timpul imprimării formaaeste acoperită succesiv cu apă și cu cerneală, iaracerneala va adera numai pe elementeleaimprimabile, de unde se transferă pe hârtieaelementele neimprimabilereținând apaași nepermițând depunerea cernelii. Tipărirea seaexecută fie presând direct hărtia pe formă, fieaindirect (ofset), prin intermediul elastical unuiaașternut de cauciuc. Forma pentru tiparul planase confecționează din piatră litograficăsauaplăci de aluminiu ori zinc. Deoarece cantitateaade cerneală transferată pe suprafațaahârtiei este constantă pe toate elementele imprimabileaale formei, pentru reproducereaaimaginilor în semitonuri se recurge la raster.

1.5. Aspecte generale privind degradarea hartiei

Factorii extrinseci

Toateatipurile de hârtie sunt supuse fenomenului deaîmbătrânire, însă viteza de degradareavariază în funcție de diferiți factoriace țin atât de procesul și materialeleautilizate în producția hârtiei, câtași de depozitarea ori folosirea acesteia. Descoperireaamecanismului de degradareaa diverselor materiale organice sau mineraleadin structura hârtiei, cu explicarea fenomeneloracare au loc în timp între sistemele implicateaîn procesele de distrugere și eliminareaasau diminuarea lor, reprezintă oaproblemă fundamentală a activității de conservare-restaurare.aRezistența materialelor depindeade natura lor chimică (compoziție și materialeautilizate, structură), de agresivitateaamediului, de vârsta cărții, deanatura intervențiilor anterioare, precum șiade modul în care este depozitată ori utilizată.

Înaprocesulanormal de degradare treptată prin îmbătrânireaaa suporturilorapapetare aleadocumentelor deapatrimoniu este foarteaimportant de analizatavitezaadegradării. Se știe că degradareaahârtieiadecurge în mod treptat și cuavitezeadiferite. Pentruaa prelungi durata de viață aadocumentelor și a cărților vechiase impune realizareaacondițiilor optime de prezervare, iaraîn cazul deteriorării lor avansatease impune a fi restaurate. Înaactivitatea de prezervare-restaurareaa documentelor vechi de patrimoniua(manuscrise, incunabule, cărți vechi), cunoaștereaacauzelor care provoacă șiainfluențează procesul deaîmbătrânire a hârtiei este foarteaimportantă pentru luareaaunor măsuri de mărire a durabilitățiialor.

O hârtieade calitate ar trebui să fie pe bază de fibre celuloziceaalbite, de preferință textile, cu excludereaatuturor fibrelor care conțin lignină, cuao încheiere neutră și o rezervă corespunzătoare laa2% CaCo3 precipitat /2/. Cerințeleaprivind rezistența la îmbătrânire a hârtiei sunt diferite. Astfel, laaun ziar cotidian în general hârtia nu are o calitateamenită a avea o durată îndelungatăade viață în condiții optime, deșiaeste posibil ca după 100-200 de ani să aibă un interesaistoric deosebit. În cazul cărților,asituația este diferențiată în funcție de finalitateaafiecărui volum în parte, ajungându-seaîn cazul tratatelor științifice la oacalitate superioară,aiar în cazul unor documenteaimportante chiar și durate de viațăace variază între 500-1000 de ani.

Înaceea ce privește compoziția hârtiei, aceastaaare ca material principalaceluloza – un polimer natural. Dinapunct de vedere structural, hârtia, spreadeosebire de țesăturile pentru îmbrăcăminte, esteacompusă din fibre scurte aranjate înageneral la întâmplare. Astfel, fiecare fibrăaeste dispusă în planul foii și ocupăaun nivel particular. Structuraafibroasă laminară a hârtiei searealizează prin deshidratarea suspensiei deafibre celulozice în apă pe o sităaplană, de anumităafinețe pentru a reține cât maiamulte fibre. Din punct de vedereachimic, lemnul în stare uscatăaconține celuloză între 42-51%, înafuncție de specia de lemnasau de planta utilizată. Alteacomponente sunt ligninaa(22-29%), hemicelulozele (25-35%), precumași mici cantități de rășini, grăsimi,aceruri, taninuri, etc. Materialeleafolosite în procesul de fabricație suntaaproape în totalitate de origineavegetală, provenite în specialadin specii lemnoase și planteaanuale.

Materialeleacelulozice sunt sensibile la mediul înacare se găsesc și din aceastăacauză își modificăaproprietăților fizice și chimice. Îmbătrânireaaunui material presupune cunoaștereaaevoluției în timp a proprietăților fiziceași chimice ale acestui material. Îmbătrânireaahârtiei este un proces de destrucție a polimeruluiacelulozic ca urmare a acțiunii factoriloraendogeni (interni/intrinseci) și exogeni (externi/extrinseci),acare conduc la reacții de oxidareacu oxigenul din mediul înconjurător și la reacțiiade hidroliză sub acțiunea umidității din aer (8) la unapH mai mic de 5,6. Îmbătrânireaahârtiei suport a documentelor din arhive, depozite, biblioteciaeste un proces natural și inevitabil astfel încât, cu timpul, toate documentelease deteriorează inevitabil.

Factorii endogeni care provoacă distrucțiaapolimerului celulozic în timpulaprocesului de îmbătrânireanaturală sau artificială, afectează diverseadefecte de structură la nivel moleculara(grupe funcționale nehidroxilice) sau la nivelamacromolecular (distorsiuni, defecte de rețea cristalină,amalformații în morfologia elementelorastructurale). Acestea constituie așa numitele „puncteaslabe sau de minimă rezistență” din masaamaterialului celulozic și care se manifestă subaforma unor tensiuni locale interneace conduc la distrucțiiastructurale. Aceste defecte fieaapar în procesele tehnologice deaprelucrare, fie pot preexista înastructura materialuluiacelulozic din stare naturală, cândase manifestă sub forma unuiapunct preferențial al ataculuiadistructiv, respectiv punctul de minimăarezistență de unde începe distrucția.

În ceea ce priveștearezistența la îmbătrânire a hârtiilor, este deafoarte mare importanță cunoașterea naturiiamaterialului fibros utilizat la fabricareaaacesteia. Odată cu folosirea în secolulatrecut a celulozei sulfit, dar mai alesaa pastelor mecanice, a scăzut bruscadurabilitatea hârtiilor. Hârtia deaziar, care are la bază în principalapastă mecanică, este o hârtieacu durabilitate extrem de scăzută, ea se îngălbeneștearepede și devine fragilă. Din aceastăacauză, în prezent, în procesul de fabricareaa hârtiei se utilizează totamai mult tehnologia careafolosește ca materie primă, materiale intermediareaîntre celuloză și pasta mecanică, cum ar fiaceluloza de mare randament, semiceluloza, pastaachimică termo-mecanică. Toateaaceste produse sunt semifabricate și prezintă oarată a îmbătrânirii diferită, net superioară pastelor mecanice. Cauzaaprincipală o constituie conținutul mareade lignină din acestea. Celulozaasulfit are o stabilitate scăzută din cauzaavalorii mici a pH-ului extractuluiaapos și acțiunii dure ca urmare aacondițiilor acide înaprocesul de fierbere a fibrelor deaceluloză. Hârtia obținută dinaceluloză sulfat prezintă oastabilitate crescută comparabilăacu cea a hârtiei fabricate dinapastă de cârpe.

Procesulade îmbătrânire a oricăror produseadin materiale celulozice esteainfluențat și de cauze exogene, determinateade procesele de tipărire, imprimare,ascriere și desenare sau datorateacondițiilor de mediu în care seapăstrează documentul.

Ca oriceaobiect din material organic și suporturileape bază de celuloză prezintă un anumitadomeniu de variație al echilibruluiahidric, creat din interdependențaacu mediul înconjurător,arespectiv cu umiditateaarelativă din atmosferă. Deciasuporturile papetare celuloziceanu sunt perfect uscate, ci prezintăao umiditate care este în echilibruacu umiditatea atmosferică.

Materialeleade natură organică sunt higroscopice, ceeaace înseamnă că ele absorb din umiditateaamediului ambiant sau cedeazăaacestuia din umiditatea absorbităaanterior. Cantitateaade umiditate absorbită de un material sau altulaeste diferită, această proprietate specifică a materialeloradepinzând de structura și compozițiaalor. În general oahârtie conține 5-6% apăasub formă de apă absorbită (higroscopică) șiainclusă (de umectare). Deaasemenea ea conțineape lângă apa legată fizic – răspunzătoareade echilibru hidric – și apăalegată chimic (din grupărileahidroxilice) a cărei modificareaconduce la distrugereaamaterialului. Pentru toateabunurile culturale umiditatea esteaunul dintre cei maiadăunători factori aiamediului ambiant. Deosebitaasa nocivitate rezultă dinaimplicarea umidității în toateaclasele de procese chimice, fiziceași biologice apăruteaca urmare a interacțiunii dintreabunurile culturale și acestafactor.

Atunciacând ne referim la umiditateaambientală trebuie să înțelegemaprin că aceasta este reprezentată deavaporii de apă pe care îiaconține aerul, în formă invizibilă, înastare moleculară. Aceștiavapori de apă vin înacontact cu obiectele, odatăacu curenții de convecție care atingasuprafața obiectelor, prilejacu care anumite molecule deaapă sunt fixate pe suprafațaabunurilor culturale sau suntaeliberate de aceasta prinaevaporare. Astfel, mecanismeleaunor procese de degradare pot fiapuse în mișcare deacantitatea de molecule de apă careaeste absorbită sau cedată de obiecteleadepozitate.

Umiditateaadin spațiile muzeale apare caarezultat al intruziunii în acesteaspații a aerului din exterior, cuaconținut de vapori de apăape care acesta îl poate aveaaîntr-un moment sau altul. În plus, conținutulade umiditate al aeruluiaunui dintr-un spațiu poate fi modficat, uneori semnificativ, de mai mulțiafactori precum evaporareaaapei din zidurile cu umiditate ascensionalăaori cu infiltrații, evaporareaaapei folosită în curațirea mediuluiamuzeal sau difuzarea vaporilor ade apă în spații în care aualoc activități ce produc umiditate:aateliere, laboratoare.

Pentruaspațiile în care sunt expuseaobiecte foarte diferite din punctade vedere al structurii și compoziției,avalorile recomandate sunt cuprinseaîntre 50%-65%. Sunt recomandateaînsă și valori specifice pentruaanumite clase de materialeaîn măsura în care acestea potafi păstrate în încăperiaseparate: pentru metale și alteamateriale anorganice o umiditate dea0%+30% este optimă, în timpace pentru filme (clișee) valorile optime suntade 25%+30%. În general,aîntre 50%-65% orice valoare este potrivităacu condiția ca aceasta să fie constantăaori oscilațiile să fie mici și lente.

Variațiile deatemperatură reprezintă așadar unul din factorii principaliacare pot influența proceseleade îmbătrânire a suporturilor papetare. Temperaturaaambientală obișnuită nu influențeazăaîn general în mod direct obiecteleadin muzeu, însă cunoașterea eiaeste necesară pentru că oriceavariație semnificativă poate duce la creșterea oriascăderea gradului de umiditate aaaerului. Plecând de la studiile asupraacondițiilor optime de depozitareaa hârtiei, searecomandă a nu se depozita cărțiaîn camere supraîncălzite și neventilateaori lângă radiatoare de căldură. Temperaturileafoarte înalte deteriorează considerabil hârtia, cu atâtamai mult cu cât perioada de expunereaeste una de durată.

Prezența în atmosferă aaunor gaze corozive (poluante) cum arafi: CO2, SO2, NO2, X2 (halogen), cauzateade activitățile industriale și urbane (emanațiiade la termocentrale, gaze de eșapament, evacuareaade gaze de ardere din industria chimică, metalurgică) creeazăaprobleme atât unor monumente istorice câtași tuturor bunurilor de patrimoniu pe bază deamateriale organice, depozitate în diverseasituri, afectându-le starea lor deaconservare, respectiv durabilitatea lor. Deaexemplu SO2, este capabil a seaoxida la trioxid de sulf, când seagenerează acid sulfuric prinahidroliză cu apa, care va da naștere la procese hidroliticeade degradare a tuturorasuporturilor organice. Proceseaasemănătoare realizează CO2 și NO2. De asemenea,aeste cunoscut faptul căaurmele de fier sau de alți cationi ai metaleloratranziționale în stări de oxidare intermediareasau superioare din hârtie (cu caracter amfoteraslab sau acid) acționează dreptacatalizator pentru procesele hidrolitice. Prezența oxigenuluiasau halogenilor în concentrație mai mare,ava accelera procesul de îmbătrânire prin mecanismaoxidativ, mai ales la temperaturiaridicate.

Instalațiile generaleapentru condiționarea aerului pot prelucraaumiditatea și temperatura la parametriiadoriți. O instalație de filtrareaa aerului permite eliminarea din atmosferaabunurilor culturale a numeroși factorianocivi de deteriorare chimică (gazele poluante)acât și a prafului. Aparateleapentru condiționarea locală a aerului, de unagabarit și cu un cost maiaredus, au o capacitateade lucru mai redusă și funcționeazăadoar pentru reglareaaumidității, valorile de temperaturăarămânând neschimbate. Pentru oaflexibilitate superioarăahârtia are nevoie de un anumit conținut de apă,adar dacă umiditatea depășeșteao anumită limităao perioadă mai îndelungată, este posibilăaapariția microorganismelorași astfel aparadeteriorări ale hârtiei șiacernelurilor. Cea mai eficientă metodă deastopare a dezvoltării microorganismelor este controlulaparametrilor de temperatură și umiditateaprin condiționarea aerului din depozite.

Un altafactor foarte important în procesele deadegradare a suporturilor papetare organice îl reprezintăalumina. Sub acțiunea luminiiasolare, directe sau difuze, materialele celuloziceasuferă un proces de distrucție fotochimică. Dinaaceastă cauză, în crearea condițiilor deapăstrare a documentelor se ține contade natura materialului celulozic șiade substanțele deaumplutură utilizate la fabricarea hârtiei,arespectiv de prezenta unorasubstanțe carease îngălbenesc sub acțiunea luminiia(fotosensibile). De exemplu,afibrele cu conținut ridicat dealignină, latex, butadien-stirenic,aunele rășini sau diverși înălbitoriaoptici, care prezintăaactivitate fotosensibilă, conduc laamodificarea gradului de alb.

În condițiile înacare cea mai importantă funcție aamuzeului contemporan este prezentarea bunuriloraculturale marelui public, rezultă automat că acesteaatrebuie și iluminate. iar iluminareaaeste sinonimă cu degradarea pentru că nu există niciaun mijloc de a feri materialele de naturăaorganică sensibile de efectele nocive ale luminii.aAstfel, efortul oricărui muzeu treubieasă se îndrepte către încercarea de reducereaconsiderabilă a efectelor nocive ale luminii.

În cazul hârtiei,acea mai rezistentă este cea fabricatăadin zdrențe textile, iar cea mai sensibilăaeste hârtia de ziar. Explicațiaaacestei deosebiri constă în procentul mare dealignină și hemiceluloză (ambeleainstabile din punct de vedere chimic) pe careahârtia de ziar îl are, în timp ceahârtia din deșeuri textile are în compoziția sa numaiafibre lungi de celuloză.

Iluminatul natural, deșiascutește muzeul de cheltuieli suplimentare șiaasigură o bună percepție vizualăaîn condiții normale de iluminare, are oaemisie puternică de raze ultra-violete și nu asigurăaun nivel de iluminare egal în toate puncteleasălii din cauza distanțelor diferiteafață de sursa naturală de lumină. Iluminatulaincandescent este alegerea optimă pentru un muzeuadin punctul de vedere al conservării bunurilor culturale. Acestaaasigură o percepție vizuală de calitateabună chiar și în condițiile unei intensitățiaminime, având totodată o emisie nesemnificativă de raze ultra-violete.

Influența prafului și aamicroorganismelor, în special a ciupercilor,aconstituie un alt grup de factoriadistructivi legați de mediu. În general, vorbimade un efect cumulativ al factorilor de mediu. Astfelatemperatura ridicată, umiditatea crescutăași mediul acid determină aparițiaaatacului microorganismelor (ciuperci, bacterii)ași insectelor xilofage, careaconduc la o multitudine deaefecte distructive. Pentru înlăturarea acestoraase folosesc tratamente cu bactericide,afungicide și insecticide. Alegereaanejudicioasă a acestora din urmă (incompatibilitateacu suportul celulozic) poate conduceala apariția altor efecteadistructive. Influența prafului și aamicroorganismelor poate fi considerată caaavând o acțiune fizică asupra fibrelor, excepțieafăcând dejecțiile insectelor. Tot în categoriaafactorilor fizici ce pot acționa asupraahârtiei trebuie considerate șiarozătoarele mici, precum șoareciiași șobolanii.

În activitatea deaconservare a valorilor de patrimoniuape bază de materiale organice se ia în considerareași un alt factor exogen: contactulacu alte materiale sau substanțeade altă naturăachimică. De exemplu, dacă o hârtie cuadurabilitate crescută vine în contact cu o operă cuaconținut de pastă mecanică, aparareacții chimice la suprafața deacontact, care pot duce la degradarea hârtieiarezistente. Un alt exemplu îlareprezintă contactul cu diverse părți metalice care prezintă peteaoxidice, ce conduc la degradăriaoxidative ale hârtiei.

Într-oabibliotecă sunt adăpostite cărți care ilustrează,aprin diversitatea compoziției hârtiei, evoluția compoziției acesteia. Având în vedere celeaenunțate mai sus, ținând cont atât deacondițiile de păstrare cât și de modalitățile deacomunicare, s-au elaborat numeroase metode și tehnici deaprelungire a vieții acestora de la intrarea înamuzeu ori bibliotecă până la grija manifestată față de patrimoniul cultural din partea utilizatorilorainformației.

Factori intrinseci

Hârtiaafabricată înaintea revoluției industriale era în general durabilăadatorită procesului de fabricareași materialelor utilizate. Astfel, distribuțiaarelativ egală de fibre din structuraahârtiei rezultată în urma procesuluiade fabricație din zdrențe de bumbacaori resturi textile face ca structuraaacestei hârtii să rămânăastabilă și legăturile la nivelachimic să rămână puternice.

După mijlocul secolului alaXVIII-lea cererea tot mai mare de hârtie aaînsemnat căutarea de noiatehnici de producție, ceea ce aadus la producția de cantitățiasemnificativ crescute de hârtie,adar și la scăderea calitățiiaacesteia. Utilizarea mașiniloraîn procesul de fabricație aaînsemnat slăbirea fibrelor datorită faptului că acestea se aliniau înaparalel cu direcția indicată de cureaua mașiniiautilizate.

Utilizareaaagrafelor, clamelor,acapselor, benzilor de cauciuc ori adezivilor poate duceade asemenea la deteriorarea documentelor. Acesteaapot rupe sau păta hârtia,acel mai adeseaaprovocând pagube iremediabile. Paginilealipite, cusute oriacapsate într-un singur volumase pot desface din legătură, rupeași eventual detașa și pierdeade restul cărții. Cărțile cuacoperte și legături din pieleapot interacționa chimicacu mediul înconjurător: sulfulapoate contamina, slăbiaori distruge la nivel chimicaaceste volume.

2. Studiu de caz – Colecția de carte din Muzeul Memorial „George si Agatha Bacovia”

Investigații privind starea de degradare și influența factorilor intrinseci

Studiul de caz este un exemplu de management al patrimoniului cultural, aprofundat pe componenta științifică de management al materialelor ce compun obiectul de patrimoniu cultural, conform schemei 1.

Schema 1. Prezentare generală a managementului moștenirilor culturale – date științifice

O prezentare sinoptică a etapelor de aprofundare a managementului obiectivelor din patrimoniu cultural, prin dezvoltarea managementului materialelor de artă și arheologie aferente acestor obiecte, o prezentăm în schema 2.

Schema 2. Prezentarea generală a managementului materialelor din arta si arhrologie

După cum se poate observa, managementul acestor materiale parcurge un traseu în care componența esențială este reprezentată de degradarea inerentă a acestor materiale în timp, astfel încât managementul se concretizează prin acțiuni ce trebuie întreprinse pentru mărirea duratei de viață a obiectului respectiv. O reprezentare sugestivă și analitică a modului în care trebuie abordat procesul de creștere a duratei de viață este prezentată în schema 3.

Schema 3. Aspecte privind incadrarea deteriorarilor in raport cu factorii de degradare si modificarile estetice

Startul deciziilor cu privire la mărirea duratei de viață a unui obiect de patrimoniu, materializate prin intervenții curative, conservare preventivă și restaurare, este dat de stabilirea stadiului de degradare al obiectului respectiv – diagnoza. Această operațiune are un caracter complex prin particularitatea cooperării interdisciplinare. În cazul concret al studiului de caz ce face obiectul prezentei lucrări de disertație, abordarea interdisciplinară poate fi sugestiv reprezentată prin schema 4.

Schema 4. Abordarea interdisciplinară a intervențiilor pe cartea veche

În cazul prezentului studiu al lucrării de disertație, s-a dorit o investigare cu privire la identificarea degradărilor hârtiei tipărite în funcție de modul de prelucrare a pastei celulozice și a adaosurilor inserate conform diferitelor licențe de producție. Din acest motiv s-au ales documente de patrimoniu ce reprezintă cartea tiparită, din perioade diferite, de proveniențe diferite și aflate intr-un stadiu de degradare ce necesită intervenții de restaurare urgente.

Etapele de investigare pentru aceste cerințe (degradarea din cauze intrinseci) impun pentru rezolvare alegerea a cel puțin două metode de investigare concludente FTIR împreună cu XRF pentru a se identifica dacă există sau nu o variație semnificativă de compoziție a hârtiei, iar în cazul în care există să putem explica în ce fel s-au manifestat aceste diferențe în procesul degradativ diferențiat în condiții de microclimat constant. În cele ce urmează se prezintă colecția și modul de păstrare al obiectelor, date de inspecția vizuală a muzeografului.

Prezentarea muzeului si a colecției de carte

Muzeul Memorial „George și Agatha Bacovia”, se află în București, pe Strada George Bacovia, numărul 63, situat între Șoseaua Giurgiului și Șoseaua Olteniței, din sectorul 4.

Interior – Casa Memoriala „George și Agatha Bacovia”

Vestibul C. Camera poetului

Camera Agathei D. Camera poetului

În casa devenită muzeu soții Bacovia s-au mutat în anul 1933 datorită soției, care, fiind profesoară de limba și literatura română, a realizat un împrumut la Casa Corpului Didactic pentru a începe construcția unui cămin al familiei. Casa s-a ridicat în numai o lună, în vara aceluiași an. Între anii 1933 – 1957 aici a trăit și a creat poetul George Bacovia.

Încă din anul 1958 casa familiei Bacovia a devenit muzeu la inițiativa Agathei, însă va fi inaugurată în 1966 când intra sub administrarea financiară a statului.

La intrarea în muzeu ne întâmpină un vestibul (Figura A) care ne atrage atenția prin 3 vitrine unde sunt expuse ediții princeps ale operelor Agathei și lui George Bacovia. Din vestibul intrăm în camera Agathei (Figura B), unde descoperim biblioteca familiei, o măsuță tête-à-tête, tablouri, fotografii, precum și alte obiecte personale. Sufrageria este mai fidelă amfitrionilor, în sensul că nu numai mobilierul este cel autentic, dar nici amplasarea acestuia nu este schimbată. Printre oaspeții întâmpinați aici îi putem menționa pe vecinii Opriș, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu, Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu.

Ceaa mai reprezentativă cameră de lucru a unuia muzeuamemorial este biroul artistului. Aici ne întâmpină masa de lucru a poetului (Figura D), cu câtevaadintre obiectele sale personale, patul șiaun dulap pe care se aflăaceasul oprit la ora 8:10 AM, de către Agatha, în momentul trecerii în neființă a soțului ei.aTot pe dulap găsim și calendarul anului 1957, acu ultima filă, 22 mai.

Dincolo de valoarea materială a volumelor din muzeu, valoarea artistică și istorică a cărților, documentelor ori manuscriseloracumulează o serie de funcții menite a le diferenția de alte bunuri deapatrimoniu cultural. Astfel, pe lângă funcțiileapatrimoniale, artistice, estetice, documentare, istorice și științifice, acesteaaîndeplinesc rolul unui univers spiritual menit aacomunica între generații și a perpetua o conștiințăade sine specifică, importantă în a afla cine suntem și încotro neaîndreptăm.

Degradarea hârtiei dinacolecția de carte a Muzeului ”George si Agatha Bacovia”

Modificarile estetice, remarcate în urma inspecției vizuale, ar putea fi cauzate de un factor extern (lumina) la care unul dintre componenții hârtiei ar putea fi foarte sensibil și se modifică provocând și degradarea celorlați componenți care ar fi mai rezistenți la acțiunea lumini

Concluzii

Una din principaleleafuncții ale unui muzeu este conservarea bunuriloraculturale. Conservarea este o activitateacu caracter global. Acest principiu impuneaabordarea și soluționarea tuturor factorilorade care depinde starea bunurilor întrucâtaorice factor neglijat va acționa negativ. Neutralizareaadoar a unora dintre factorii degradării nu va soluționa acțiunea celorlalți.

Astfel, este firescasă ne punem problema protejării eficiente a patrimoniuluiacultural de agresiunea factoriloraambientali, a celor biologici și nu înaultimul rând de intervenția umană. Organizareaaunui depozit, spre exemplu, nu este condiționatăamaterial într-o măsură absolută, eleganța mobilierului nefiindaesențială, ci trebuind să cadă în plan secund după modul în care obiectul este așezat și contextulaîn care este pus.

Problematicaadepozitării bunurilor culturale pleacă de la situațiaaconcretă conform căreia, pe lângăadiferitele substanțe dăunătoare dinacerneluri și din compoziția hârtiei, existăași o serie de condiții de depozitareacare influențează în modanegativ permanența hârtiei și aadocumentelor. Printre condițiileanefavorabile de depozitareacare activează agenții dăunătoriapentru paginile cărților oriadocumentele păstrate necorespunzătoratrebuie menționatealumina, temperatura ridicatăaori fluctuațiile de temperatură, microorganismele, gazele acide dinaaer.

Uzura funcționalăaeste deteriorarea rezultată în urma proceselor deamișcare și manipulare a bunuriloraculturale care au loc în timpul activitățiiamuzeale. Deși uzura funțională nu face parte din categoria proceseloraputernice, cu efecte imediate, într-un intervalade timp mai lung aceste efecte ajung să seacumuleze și devinasesizabile. Prevenirea acestui tip de uzură se faceaîn primul rând prin manipulareaacu grijă a bunurilor patrimoniale și prin respectareaacu strictețe a procedurilor specifice activitățiloramuzeale ce necesită utilizarea cu grijă a acelorabunuri a căror stare se poateadegrada în timp.

Rezolvareaaproblemei aerului poluat se poate face înacadrul unităților arhivistice ori bibliotecilor prinadispunerea de echipament adecvat pentruacondiționarea aerului. În condițiile în care aerul orașeloraeste adesea alterat de gaze acidearezultate cel mai adesea din arderea combustibililor, părțileamarginale ale cărților, ce pot să aboarbăabioxid de sulf, prezintăaun indice mai ridicat de sulfați solubili și adesea suntamai fragile din punct de vedere fizicadecât părțile interioare ale cărților, în special înacazul volumelor păstrate în condițiianecorespunzătoare.

În ceea ceaprivește depozitele muzeelor arhivelor și bibliotecilor moderne, s-a ajuns la concluziaacă, datorită deteriorării hârtiei în urma acțiunii luminii, esteapreferabil ca acestea să fie localizateaîn săli fără ferestre. Celuloza, după oaperioadă de iradiere solară în oxigen, vaacontinua să se descompună chiaradacă este apoi depozitată corespunzător în condiții de întuneric. Acestaefect poate fi stopat pe termen lung doar dacă documentul este păstratadupă iradiere în atmosferă de gaz inert: heliuasau azot. Această recomandare se referă înaprimul rând la acele documente ori volume scoaseadin expozițiile temporare, dar și la importanța caadocumentele extrem de valoroase să nu fie etalate în expoziții unde nu se poate avea grijă în mod precis de expunereaaacestora și de calitatea aerului și a luminii din jur, ci să fieaînlocuite cu facsimile ori fotocopii.

Temperaturaamedie ridicată activează majoritatea compușilorachimici încorporați în hârtie. Astfel, trebuieaevitată depozitarea cărților lângăasurse de căldură ori în camere supraîncalzite șianeventilate. În plus, trebuie evitate fluctuațiileasemnificative de temperaturăadeoarece acestea duc laamodificarea structuriiaumidității aerului și pot astfel avea urmări importante pe termen lung asupraacaracteristicilor fizice ale hârtiei depozitate incorect.

Pentruao flexibilitate și rezistență superioară hârtiaaare nevoie de un anumit conținut de apă, astfelaîncât umiditatea ambientală devine un alt factor importantace poate afecta calitatea hârtiei. Dacăaumiditatea depășește o anumită limită pentru o perioadă mai îndelungată deatimp, este posibilă apariția microorganismelorași apar deteriorări ale hârtiei și cernelurilor. Există maiamulte specii de microorganisme care distrug fibreleade celuloză, dar și cleiul animal șiaamidonul, utilizate pentru încleiereaahârtiei. Într-un mediu cu umiditate ridicatăamicroorganismele transformă cleiul animal și amidonul în alți compuși, iar fibreleade celuloză devin moi, buretoase,ași își pierd din rezistență. Acestagen de deteriorare este semnificativadiferită față de cea provocată deaaciditatea ridicată, care se manifestă primordialaprin decolorarea șiafriabilitatea hârtiei.

Dacă hârtia esteasupusă agenților deterioranți, existăaposibilitatea formaării unor compuși chimiciacomplecși prin descopmunerea unoracomponenți ai hârtiei. În uneleacazuri noii compuși sunt absorbiți deahârtie și acțiunea deteriorantă aaacestora se extinde. Trebuieaașadar acordată o atenție semnificativăadeacidificării hârtiei.

Nu în ultimularând, pentru prevenirea degradăriiabiologice trebuie aplicate oaserie de măsuri de igienăagenerală

păstrareaacurățeniei în arhive, depozite, săli, laboratoare;

evacuarea tuturoracategoriilor de resturi și deșeuri, inclusivaa celor alimentare;

înlăturareaamochetelor care favorizează acumulareaamurdăriilor;

curățarea șiaaerisirea periodică a colecțiilor, curățarea periodică aaspațiilor de depozitare și aasălilor pentru eliminareaaprafului;

atacul mucegaiuluiapoate avea efecte semnificative, combatereaaconstând în prevenirea infiltrațiilorade apă;

curățeniaazilnică în depozite și săli de lectură prin folosireaaaspiratoarelor;

controlularegulat al obiectelor din lemn înavederea depistăriiainsectelor.

Bibliografie

Studii, tratate

Timothy Barrett – European Papermaking Techniques 1300–1800, http://paper.lib.uiowa.edu/european.php

J.E.Circelot – A Dictionary of Symbols, 2001. http://www.izidor.cz/wp-content/uploads/ffsd4gsd47s8fe89eee.pdf

Lidia Demeny – Carte, tipar și societate la români în secolul al XVI-lea, Bucuresti, Kriterion, 1986

Agnes Erich, Dimitrie Liubavic and the Printing Art of Târgoviște, în Journal of Romanian Literary Studies, nr. 5/2014 http://www.upm.ro/jrls/JRLS-05/Rls%2005%2050.pdf

Agnes Erich – The Appearance of Printing Activity in the Romanian Space: an Integral Part of a European Phenomenon în WSEAS TRANSACTIONS on INFORMATION SCIENCE and APPLICATIONS, Issue 9, Volume 7, September 2010

Christer Fellers, Tommy Iversen, Tom Lindström, Thomas Nilsson, Mikael Rigdahl, Aging/Degradation of Paper: A Literature Survey, Stockholm, 1989

Ioana Georgescu Tănase – Introducerea tiparului și primele cărți tipărite în Țara Românească și în Transilvania (sec. XVI) http://www.apostolia.eu/articol_434/introducerea-tiparului-%C5%9Fi-primele-car%C5%A3i-tiparite-in-%C5%A2ara-romaneasca-%C5%9Fi-in-transilvania-%28sec–xvi%29.html

Nicolae Iorga – Macarie, meșterul de tipar slavon, ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/N_Iorga__Istoria_BOR/Cartea%20I,%20epoca%20slavona/V%20CURENTUL%20CEL%20NOU%20DE%20CULTURA%20SLAVO-GRECEASCA%20IN%20EPOCA%20LUI%20NEAGOE-VODA/Car1P5Cap5-Macarie,%20mesterul%20de%20tipar%20slavo.pdf

Lothar Mueller, White Magic: The Age of Paper, Cambridge, Polity Press, 2014

Virgil Olteanu– Din istoria si arta cărții, București, 1992

Petre P. Panaitescu – Începuturile și biruința scrisului în limba română, București, Editura Academiei, 1965

Petre P. Panaitescu – Studii de istorie economică și socială, http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/P/Panaitescu-Interpretari.pdf

Tom Philbin, 100 cele mai mari invenții dintotdeauna, traducere Octav Ciucă, București, Editura Lider, 2005

Henk J. Porck, Rate of Paper Degradation: The Predictive Value of Artificial Aging Tests, European Commission on Preservation and Access, Amsterdam, 2000

Măriuca Radu și Angela Repanovici – O istorie a tiparului și tipăriturilor, Editura Universității Transilvania, 2004

Alois Senefelder – The Invention of Lithography, New York, 1911 http://fax.libs.uga.edu/NE2420xS475/1f/invention_of_lithography.pdf

Constantin Stanciu, Catalina Mihaela Talasman, Marina Irina Merticaru, Argentina Radu, Elena Valentina Buteica, O șansă pentru viitorul arhivelor: dezinfestare prin tratament cu radiații ionizante, Ceprohart, Brăila, 2009.

Nicolae Stoicescu – Matei Basarab, Academia R. S. România, București 1988

Peter Watson – A History of Thought and Invention, from Fire to Freud, Harper Perennial, 2006

Culegeri, compendii

Istoricul tiparniței Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului: http://www.dacoromania-alba.ro/nr36/istoricul_tiparnitei.htm

Probleme de patologie a cărții. Culegere de material documentar, Vol. XII, București, 1976.

Visible Language. Inventions of Writing in the Ancient Middle East and Beyond, Oriental Institute Museum Publications, Chicago.