Cartea Psalmilor Esență A Teologiei Vechitestamentare ȘI A Spiritualității Creștine

CARTEA PSALMILOR – ESENȚĂ A TEOLOGIEI VECHITESTAMENTARE ȘI A SPIRITUALITĂȚII CREȘTINE

1.1. Psalmii – precizări conceptuale

Este dificil să exprimăm în termeni suficient de clari semnificația pe care au avut-o Psalmii atât pentru iudei cât și pentru cei dintre „Neamuri”. Aici este oglindit idealul pietății religioase și al comuniunii cu Dumnezeu, al părerii de rău pentru păcatul comis și al căutării după perfecțiune, al umblării neînfricate în întuneric, cu ajutorul luminii pe care o dă credința, al ascultării de Legea lui Dumnezeu, al desfătării de a te închina lui Dumnezeu, al părtășiei cu prietenii lui Dumnezeu, al reverenței față de Cuvântul lui Dumnezeu; al umilinței sub nuiaua care pedepsește, al încrederii când răul triumfă și răutatea prosperă, al liniștii în mijlocul furtunii.

Poeții evrei au fost inspirați să ia aceste semnificații și experiențe spirituale făcând din ele teme ale cântecelor lor. Dar nu trebuie să uităm că „Psalmii sunt poeme, și poemele au fost scrise pentru a fi cântate; nu au fost tratate de doctrină, nici măcar cântece”, așa cum ne arată și titlul Psalmilor în ebr. תְהִלִּים, – tehilim, „cântări de laudă”, și nici că ele au dat expresie religiei lui Israel, moștenită de psalmiști, nu numai experiențelor religioase ale acestora. Așadar, Psalmii aparțin tuturor credincioșilor, evrei și ne-evrei. Numele din limba română provine de la grecescul psalmoi, Ψαλμοί, (“cântări acompaniate cu harpa”).

O serie de precizări vizavi de numele psalmilor în corpusul Vechiului Testament o oferă și Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu. Psalmii fac parte din poezia lirică-șir, deoarece nu s-a cultivat și poezia epică, întrucât aceasta din urmă se folosește de relatări ireale care nu se potrivesc cu inspirația divină. Cuvântările profetice țin de genul liric folosit în genul lirică-șir, care înseamnă cântare, poezie sau simplu șir care se referă la o cântare fără a fi însoțită de acompaniamente de instrumente.

Pentru psalmi se folosește nu numai termenul șir, ci și alți termeni care pun în lumina specificul sau rostul lor spiritual în viața credinciosului. Primul termen este sinonimul ebraicului mizmor, iar în greacă sau latină psalterium care înseamnă un instrument cu coarde folosit la rostirea psalmilor. De la acest instrument vine și denumirea generală pentru cei 150 de psalmi. Originalul ebraic este tehilim de la radicalul halal – a lăuda, întrucât menirea psalmilor este aceea de a preamări pe Dumnezeu. Apropiat ca formă este cuvântul tefilim – rugăciuni prin care se definește cuprinsul psalmilor în rugăciuni, înălțate de om lui Dumnezeu pe Care Îl imploră ca să-i vină în ajutor, când vrăjmașii îl umilesc. Mulți psalmi se numesc tefila- rugăciune având în vedere conținutul lor și folosul lor pentru om, de aceea a avut prioritate traducerea Psaltirei în limba română.

Un număr de 13 psalmi (31, 43 etc.) se caracterizează prin meditații pioase și se numesc sacal – a gândi, a medita asupra sensului și rostului vieții omului pe pământ. Denumirea lor este cea de maschil – meditație.

Alți psalmi, în număr de 6 (Ps. 15, 55-59) sunt caracterizați ca niște peceți pe care credinciosul să le aibă,în inima și cugetul său. Aceștia se numesc michtam, de la chatam – a pecetlui, a imprima în inimă mesajul lor, devenind ca o adevărată inscripție pentru orientarea credinciosului în viața pământească. Altfel spus, psalmii respectivi sunt ca o poezie care ar trebui sculptată în cuget sau ca o pecete pentru omul credincios, care dorește cu ardoare să scape din nevoi, ceea ce face ca tonul lor să fie deosebit față de restul psalmilor.

O altă denumire este cuprinsă în expresia șir „hamaalot” – cântarea urcărilor, întrucât un număr de 15 psalmi (Ps. 119-133) se folosesc special la urcarea treptelor spre Ierusalim în zilele de sărbătoare. De aici rezultă destinația lor cultică, obicei care s-a transmis și în creștinism în care nu lipsesc aceste poezii religioase cu girul inspirației divine. Cu prilejul sărbătorilor anuale ale cultului mozaic sunt rânduiți acești psalmi care creează o atmosferă de rugăciune înainte ca poporul să se apropie de curtea Templului din Ierusalim.

Denumirile de mai sus mai includ și psalmii cu o invitație la rugăciune insistentă potrivit cuvântului șiggaion (Ps. 7).Acestea însă nu provin din structura lor, ci, mai ales, din cuprinsul și destinația lor. În ele se cuprind toate aspectele cu caracter religios și istoric, așa cum ne spune psalmul din timpul robiei cunoscut sub forma “la râul Babilonului” (Ps. 136). În originalul ebraic, deosebirea nu este numai de numerotare ca Ps. 137, ci și ca text, în sensul că expresia de mai sus este redată la plural „la râurile Babilonului” (al naharoth Bavel).

1.2. Alcătuirea Psalmilor – o radiografie istorico-critică și exegetică

Geneza Psalmilor trebuie căutată în cercurile de gândire scripturistică vechitestamentara. Numai încadrată în Biblie, Psaltirea se află în contextul ei firesc. Ruptă de acest context, ea își pierde sensul și valoarea. Timpul alcătuirii Psalmilor nu este același cu momentul apariției Psaltirii în canon. Acest moment a fost precedat de o circulație sporadică și limitată a unor psalmi, respectiv a primilor psalmi, între credincioșii iudei și mai cu seama între leviții care slujeau la lăcașul sfânt din Ierusalim. Curând după aceea, s-a procedat la colecționarea psalmilor existenți spre a putea fi mai ușor folosiți în cult. În general, se acceptă că perioada de început a colecționarii psalmilor epoca reorganizării cultului în Israel, care coincide cu redistribuirea preoților și a leviților la slujba și cu construirea templului, fapte petrecute în vremea regilor David și Solomon.

Până la acel moment, cultul avea un caracter preponderent sacrificial, precum rezultă din informațiile pe care le deținem din Pentateuhul lui Moise și cărțile cu caracter istoric. Astfel, despre Avraam, Isaac și Iacob ni se spune că aduceau adeseori, pe altare ridicate de ei, sacrificii de miei, iezi și viței. Pe lângă acestea făceau juruințe și rosteau binecuvântări pentru toți membrii familiei lor. Același cult l-au practicat și evreii în Egipt. Ei cereau voie lui faraon spre a se depărta periodic în pustie și a aduce acolo sacrificiile de animale, după cum au moștenit și preluat obiceiul de la înaintași. Odată cu construirea cortului sfânt, toate practicile religioase au fost legiferate, dar și de această dată referirile vizează în exclusivitate sacrificiile sângeroase, precizându-se felurile, calitatea și modalitatea săvârșirii lor. Situația se menține aceeași și în epoca Judecătorilor. Despre Samuel, de pildă, care a fost ultimul Judecător, ni se spune că cerceta pe rând Betelul, Ghilgalul și Mițpa, unde aducea sacrificii și judecă pricinile ce se iveau în sânul poporului (1 Jd 7). Tot astfel proceda și în Rama, unde își avea domiciliul.

Abia în timpul lui David cultul a dobândit o nouă dimensiune și anume cea doxologică. Acest rege priceput în cântatul la harfa ( Amos 6, 5) și dăruit cu harul poeziei a introdus cântărea Psalmilor la Cortul Sfânt. Iată o informație clară în această privința, “Astfel au adus chivotul Domnului și l-au așezat în mijlocul cortului pe care-1 făcuse David pentru el (în Ierusalim) și au înălțat lui Dumnezeu arderi de tot și jertfe de pace… Apoi a pus David la slujba înaintea chivotului Domnului din leviți, că să preaslăvească, să mulțumească și să preaînalte pe Domnul Dumnezeul lui Israel… A pus de asemenea pe preoți… să sune necontenit din trâmbițe înaintea chivotului legământului lui Dumnezeu. în această zi, David, pentru prima oară a dat prin Asaf și frații lui următorul psalm de laudă Domnului, “Lăudați pe Domnul și chemați numele Lui…” (Ps. 148). Informația are în vedere deci, tocmai momentul în care David a purces la reorganizarea cultului, aducând chivotul Legii în Ierusalim, nouă capitală a regatului sau. Cu acest prilej a compus el primul psalm, pe care l-a încredințat apoi leviților să-1 execute, acompaniat de harfa. Cântărea Psalmilor la templu a fost socotită permanent o rânduiala a lui David (vezi Ezra 3, 10-11). Dulcelui cântăreț al lui Israel îi sunt atribuiți 73, iar după Septuaginta 84 de psalmi. Acești psalmi sunt, 1-40, 50-71, 85, 90, 92- 103; 107-109; 132; 137-144. Rabinii atribuiau lui David întreagă Psaltire. Punctul lor de vedere a fost împărtășit și de către unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești precum, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, Teodoret de Cir.

Cercetătorii Bibliei descriu în mod obișnuit cartea Psalmilor ca fiind „cartea de cântări a celui de-al doilea Templu”, ceea ce fără îndoială a și fost. Această descriere ne induce însă în eroare, dacă interpretăm că toți psalmii au fost scriși în timpul Exilului sau în perioada post-exilică. Este important să observăm că acest tip de literatură nu se limitează la psalmi din Vechiul Testament, ci poate fi găsit în diverse perioade ale istoriei evreilor. Se găsește la evreii din perioada Exodului (Iș 15, 1-19), iar un alt exemplu ne parvine din perioada care a urmat imediat după cucerirea Canaanului sub conducerea lui Iosua (Jd 5, 1-31). Psalmul Anei (1 Rg 2,1-10) provine dintr-o perioadă foarte apropiată de vremea Judecătorilor.

Literatura profetică din perioada pre-exilică conține de asemenea exemple ale compunerii de psalmi (de ex., Osea 6,1-3; Isaia 2,2-4; 38,10-20; Ieremia 14,7-91). Iar din perioada post-exilică ne parvin pasaje cum sunt Ezra 9, 5-15 și Neemia 9,6-39, care ne aduc aminte în mare măsură de mulți psalmi. Prin urmare, este clar, că psalmii, ca și gen literar, nu într-un fenomen izolat. Într-adevăr, același tip de poezie poate fi găsit la babilonieni și la locuitorii Ugaritului, așa cum mărturisesc tăblițele de la Ras Shamra. Psalmii din Vechiul Testament formează o colecție de poeme care sunt tipice unei forme literare pe care evreii, împreună cu alte culturi, au folosit-o din perioada Exodului și până în perioada post-exilică, sau perioada celui de-al doilea Templu. Și, desigur, dacă socotim și psalmii necanonici, este clar că această formă literară a continuat să există printre iudei multă vreme și în era creștină.

În contact cu atitudinea generală, foarte favorabilă Psalmilor, unii critici biblici negativiști au acreditat opinia că aceștia n-ar reprezenta de fapt o prea mare valoare, fiind lipsiți de originalitate. Autorii lor s-ar fi inspirat, atunci când i-au scris, din literatură religioasă a altor popoare, care aveau de mai înainte în cult astfel de texte religioase. Se aduc că exemple imnele liturgice egiptene, mesopotamiene, feniciene, hitite, asemănătoare ca structura cu Psalmii biblici. Cartea Psalmilor, susțin acești critici, nu poate fi separată de tradiția psalmică orientală. Ea s-a născut în această tradiție fiindu-i tributară. Este mai presus de orice îndoială că Psaltirea aparține într-adevăr, unei tradiții psalmice orientale, dar anularea valorii și originalității Psalmilor biblici pornind de la considerente îndeosebi de ordin formal, reprezintă o atitudine exagerată și abuzivă, izvorâtă din rea credință. Oricine, imparțial și nepărtinitor fiind, va citi cu atenție Psaltirea, va constată că atât că formă cât și că fond psalmii biblici sunt net superiori producțiilor literare similare ale altor popoare. Pe când acestea din urmă îi omagiază și îi slăvesc pe regi și pe zei, care nu sunt altceva decât închipuiri ale minții omenești, Psalmii biblici sunt rugăciuni adresate Dumnezeului celui viu, creator al cerului și al pământului, iubitor de oameni și răsplătitor al faptelor lor după dreptate.

Acești Psalmi nu sunt numai creație și opera omenească ci, în primul rând, opera dumnezeiască pentru că poartă amprenta inspirației divine. Duhul Sfânt, prin tainică lucrare a harului Sau, a făcut să tresalte cele mai sensibile corzi ale sufletului unor aleși ai Săi care, exteriorizând profundele lor trăiri interioare, au alcătuit aceste armonioase și prea frumoase cântări, recunoscute prin originalitatea lor. O dovadă în sensul că Duhul Sfânt este principalul autor al Psalmilor ne este oferită de către Regele și Proorocul David, care simțind o putere coborând de sus asupra să, mărturisește, “Duhul Domnului grăiește prin mine și cuvântul lui este pe limba mea” (II Sam. 23, 2).

1.3. Autorii Psalmilor – o analiză din perspectiva cercetării biblice contemporane

O lectură atentă a Cărții Psalmilor ne va ajută să ne dăm seama că într-adevăr este vorba de mai mulți autori. Spre aceeași constatare ne conduc și titlurile psalmilor, care indică pe lângă David și numele altor autori. Vom întâlni astfel numele lui Asaf, un levit contemporan cu David, maestru de cântare la templu, căruia îi sunt atribuiți psalmii, 49, 72, 73, 74-82. Acești psalmi au un pronunțat caracter național. Cuprind multe aluzii la istorie, la evenimente mai însemnate din epoca de glorie a poporului biblic. Stilul lor este autoritar, pe alocuri vehement. După opinia unor cercetători, sub numele lui Asaf s-ar ascunde de fapt o familie de leviti, a cărei activitate literară s-ar fi întins asupra mai multor secole (aproximativ din perioada asiriană, până în perioada babiloneană).

Un alt nume sub patronajul căruia sunt puși mai mulți psalmi este cel al fiilor lui Core, cântăreți și portari la templul din Ierusalim, precum rezultă din 2 Paralipomena 20, 19. Acestora le sunt atribuiți psalmii, 41-48; 83-87. Acești psalmi sunt apreciați că fiind cele mai frumoase piese ale Psaltirii, distingându-se prin simplitatea lor, prin formă studiată și perfectă din punct de vedere poetic, iar din punctul de vedere al sentimentelor printr-o mare iubire față de templu și față de Ierusalim. Între autori mai sunt menționați Heman și Etan Ezrahitul, ambii fiind leviti rânduiți de David să conducă cântărea la cortul sfânt (date despre ei vezi în Geneza 38, 30; I Regi 4, 31, I Cronici 6, 33; 15, 17; 16, 41; 25, 1). Fiecare dintre ei au scris câte un psalm, primul – psalmul 87, iar al doilea – psalmul 88. Și numele profeților Agheu și Zaharia apar menționate între ale autorilor de psalmi.

Lor li se recunoaște paternitatea asupra psalmilor 145-148. Între autori este trecut și Moise cu psalmul 89, precum și Solomon cu psalmii 71 și 126. Unui anonim din timpul regelui Iezechia (sec. VIII i.d.Hr.) i se atribuie psalmul 91, iar unui “necăjit” care nu se știe în ce vreme a trăit, i se recunoaște autoritatea asupra psalmului 101. Tot un anonim va fi scris și psalmii, 104-106, 112-118; 134-136; 149, 150, al căror titlu este redat prin cuvântul “Aliluia”. Despre psalmul 111 se știe că a fost scris de un anonim din vremea lui Neemia. Un evreu sau chiar mai mulți din diaspora au scris psalmii intitulați “O cântare a treptelor”, care se executau cu ocazia pelerinajului la Ierusalim. Acești psalmi sunt, 119-133. Scriși fiind în timpuri diferite și de către autori diferiți, toți acești psalmi au fost adunați în colecții succesive și păstrați la templul sfânt, unde erau cântați sau recitați în cultul zilnic ori la sărbători. Cea mai mare parte a fost scrisă și colecționată înainte de exil. După exil, preotul Ezra este cel care reconstituie și completează cu psalmii ce s-au scris ulterior în colecția anterioară exilului.

În concluzie, șaptezeci și trei de psalmi îi sunt atribuiți lui David. Alți autori numiți în titlurile Psalmilor sunt Asaf (50; 73-83), fiii lui Core (42-49; 84-85; 87-88), Solomon (72; 127), și Heman (88), Etan (89), ambii ezrahiți, și Moise (90). Deseori s-a susținut că David nu a scris toți cei 73 de psalmi, în mod special datorită faptului că, în gândirea populară, psalmistul David nu se aseamănă deloc cu războinicul David din cărțile lui 1 Rg și ale Împăraților. Se poate susține, de asemenea, că specificația ledawid („al lui David”) nu trebuie considerată ca un indiciu că David ar fi scris psalmul respectiv, ci numai un indiciu că anumiți psalmi au fost folosiți într-un ritual pentru rege, în cazul acesta pentru David. Știm, însă că David, a fost un muzician (1 Rg 16,14-19) și un poet (2 Rg 1,17 și. urm., 3,33 și. urm). Încercarea unor cercetători de a nega faptul că David este autorul unor pasaje cum ar fi 2 Rg 22,1 ș.urm. și 23,1-7, și de a scoate cuvintele „ca David” din Amos 6,5 – verset ce se referă la David ca muzician și la cântările lui, la 300 de ani după moartea lui – ne lasă impresia unei pledorii speciale. În plus, Noul Testament nu numai că acceptă ideea că David este autorul unor psalmi, ci își bazează și argumentele pe acest fapt.

Această carte de imnuri din perioada celui de-al doilea Templu conține materiale foarte vechi. Acest lucru nu este deloc surprinzător, când ne gândim că tăblițele de la Ras Shamra arată că, în timpul a cuceririi Canaanului, tipul de poezie reprezentată în Psalmi era deja o tradiție înrădăcinată printre locuitorii din Ugarit. Atunci, cântarea lui Moise din Exodul 15 și Cântarea Deborei din Jd 5 nu au fost exemple izolate de poezie semitică. Faptul că titlurile a trei psalmi îi menționează pe Moise și pe Solomon ca autori sugerează că religia veche a Cortului întâlnirii și a primului Templu cereau muzică sacră. Religia din zilele lui Amos (5,21-23) și Isaia (30, 29), cea din perioada Exilului (Psalmul 137,1-8) și din perioada de după întoarcerea din Babilon și de zidire a noului Templu, cerea de asemenea cântări solemne. Dar locul proeminent pe care-l ocupă în Psalmi regele i-a convins pe cercetătorii Sfintei Scripturi din vremea noastră că perioada clasică de compunere a Psalmilor a fost perioada monarhiei, adică perioada de la David și până la începutul Exilului.

Avem aici ocazia să aducem în discuție și o problemă care a solicitat din partea cercetătorilor în Vechiul Testament, și anume apocrifa Psalmii lui Solomon. Psalmii lui Solomon cuprind optsprezece cântări sau imne religioase. Textul grecesc al acestei culegeri de psalmi a fost publicat prima dată în 1626 de La Cerda. El a fost apoi reeditat de mai multe ori. Textul critic al versiunii grecești a fost publicat de O. van Gebhardt, la Leipzig, în anul 1895. O versiune siriacă a acestor “psalmi” a fost publicată mult mai târziu, de J. Rendel Haris, la Cambridge, în 1909.

Textul grecesc, așa cum afirmă specialiștii, nu e altceva decât traducerea unui original ebraic, care însă nu s-a păstrat. Versiunea siriacă a fost făcută după textul grecesc. Unele liste creștine ale canonului Sf. Scripturi menționează această carte și știm că o perioadă ea a fost adăugată la sfârșitul Noului Testament, în Codicele Alexandrinus (sec. V).

Titlul de „Psalmii lui Solomon” apare în unele manuscrise la începutul, iar în altele la sfârșitul culegerii. Opera îi este atribuită regelui Solomon. Fiecare psalm al colecției, cu excepția primului, este precedat de o subscriere, care repetă această atribuire. Dacă psalmul șaptesprezece al acestei colecții se inspiră din psalmul canonic 71, care în textul original ebraic este atribuit lui Solomon, ceilalți psalmi nu conțin nici un detaliu privitor la cunoscutul rege. Ei ne furnizează în schimb, aluzii la o epocă foarte diferită de cea în care a trăit Solomon. Suntem deci obligați a recunoaște caracterul pseudo-solomonian al Psalmilor lui Solomon. Titlul și subscrierile aparțin, fără îndoială, unui redactor, care reclama patronajul marelui rege, căruia Sf. Scriptură îi atribuie multe cântări.

Autorul ia ca model psalmii canonici, iar Psalmii lui Solomon aparțin diferitelor tipuri de psalmi din lirica biblică.

Un critic biblic german, Movers, în două pagini de o extremă perspicacitate, rezolvă problema datării Psalmilor lui Solomon.

Psalmii lui Solomon fac aluzie clară la ocuparea Ierusalimului de către Pompei, în anul 63 a.H. O comparație a Ps. 2,8 și 9 cu informațiile istoricului Iosif Flaviu dovedesc aceasta cu prisosință. Ps. 8,16, de exemplu, face aluzie la partizanii lui Hircan al II-lea, care au deschis lui Pompei porțile orașului. Ps. 2,2 face aluzie la invadarea Templului Sfânt de soldații romani. Același psalm, în versetele 26 și 27, descrie înjunghierea lui Pompei pe colinele Egiptului, ceea ce corespunde cu relatările lui Plutarh și Dio Casius. Cum Pompei a murit în anul 48 î.H. se poate concluziona, cu certitudine, că Psalmii lui Solomon n-au putut fi redactați după 63, ci după 48 î.H. S-ar putea accepta și o dată mai târzie, dacă-l identificăm pe străinul menționat în Ps. 17,7 nu cu Pompei, ci cu Irod cel Mare, care s-a urcat pe tron în anul 37 î.d.H.

Observăm că personajele, la care Psalmii lui Solomon fac aluzie, nu sunt indicate niciodată după numele lor proprii. Pompei este numit “Păcătosul” (Ps. lui Solomon 2,1), “Balaurul” (2,25), “Necredinciosul” (17,11). Romanii sunt numiți “popoare străine” (2,2) sau “păgâni” (2,19).

Autorul nu își propune să-i numească pe actorii istoriei cu numele lor, ci folosește termeni vagi, diverse porecle, sau anumite aluzii. Acest stil sibilin este asemănător celui din “Comentariile” qumraniene, fără însă a-l egala în subtilitate și obscuritate.

Psalmii lui Solomon au fost considerați multă vreme o operă a fariseilor. Mulți au mers până acolo încât au numit Psalmii lui Solomon “Psalmii Fariseilor”. Această denumire, total artificială, ar trebui revizuită, în lumina unei polemici purtată de autor. Critica foarte aspră adresată fiilor Ierusalimului, care au întinat sanctuarul Domnului și au profanat cu nelegiuirile lor jertfele lui Dumnezeu (Ps. lui Solomon 2,3), nu-i poate viza decât pe Saduchei.

Alte atacuri, îndreptate împotriva celor care trăiesc “în fățărnicie” (Ps. lui Solomon 4,6), i-ar putea viza pe Farisei, anticipând întrucâtva polemica evanghelică (v. Mt. 23, 13, 15, 23, 25, 27, 29). Psalmul 4, în întregime, este o diatribă violentă “împotriva lingușitorilor”. Sensul exact al acestei aluzii “a lingușitorului” a rămas multă vreme necunoscut deoarece nu i s-a putut sesiza natura. Abia Comentariul la Naum ne dezvăluie faptul că membrii sectei Alianței (esenienii) îi numeau pe Farisei “cei cărora le plac lingușelile”. “Lingușitorii” sunt deci Fariseii. Pentru că autorul Psalmilor se lupta pe două fronturi, unul împotriva saducheilor și celălalt contra Fariseilor, el trebuie să aparțină unui al treilea partid, cel al Esenienilor.

A invoca aici bogăția și diversitatea iudaismului în epoca romană este un subterfugiu neîntemeiat. Argumentația autorului Psalmilor lui Solomon este una eseniană în ceea ce are ea mai specific și mai tehnic.

Vom remarca faptul că deși autorul Psalmilor este afectat dureros de catastrofa ce va lovi Ierusalimul în anul 63 î.Hr., totuși el nu va înceta să-l laude pe Dumnezeu pentru că l-a cruțat. Se știe, din mărturia lui Iosif Flaviu, că la Ierusalim, în primul secol al erei creștine, se găseau și Esenieni. Istoricul iudeu precizează, de asemenea, că una din porțile orașului, se numea “poarta Esenienilor”. Fără îndoială, ne putem gândi, că esenienii din Ierusalim, din a cărui comunitate făcea parte și psalmistul nostru, au putut părăsi orașul înainte ca el să fi fost cucerit.

Autorul Psalmilor lui Solomon este necunoscut. El se ascunde în spatele unui grup căruia îi exprimă evlavia. El este purtătorul de cuvânt al sfinților (Ps. lui Solomon 2,36; 4,6,8; 8,23,34; 9,3; 10,6; 12,4,6; 13,10), al drepților (Ps. lui Solomon 3,3,6,11; 10,3; 15,6), al săracilor (Ps. lui Solomon 5,2,11; 10,6; 15,1; 18,2), al celor care-L iubeau pe Domnul (Ps. lui Solomon 4,25; 6,6; 14,1), al fiilor Legământului (Ps. lui Solomon 17,15). Autorul folosește întreaga terminologie eseniană, găsindu-și exprimarea jertfei în imaginea „plantării” (Ps. lui Sol. 14,4). Textele de la Qumran ne dau echivalente exacte ale acestei imagini.

Chiar dacă Psalmii lui Solomon n-au intenții declarat didactice, totuși ei dezvoltă teme doctrinare, care se întretaie adesea cu cele ale sectei qumranite. Critica jertfelor sacrificiale, pângărite de ofrande impure, este susținută de o anume fervoare lirică, amintind de cele mai frumoase accente ale imnologiei qumraniene (Ps. lui Solomon 15,3). Psalmul 16,8 reflectă, chiar și în terminologie, un misoginism care apare foarte adesea în “Cursele femeii”. Psalmul 18,10-12, ne trimite la un calendar specific al sectei. Ps. 11,1 face aluzie la “Mesagerul” din Isaia 52,7, căruia Legenda ebraică a lui Melchisedec îi anunță venirea în zilele din urmă.

Psalmul 17, cel mai cunoscut din colecție, este considerat expresia clasică a mesianismului regal și davidic.

E important de reținut și idealul teocratic al psalmistului. Domnul este Împăratul cel veșnic (Psalmul lui Solomon 17,1). El va da naștere unui rege, fiu al lui David, care va sfărâma pe prinții cei nedrepți, va curăți Ierusalimul de păgânii care l-au călcat în picioare, va aduna poporul cel sfânt, va cârmui cu dreptate. El nu va avea nici cai, nici călăreți, nici aur, nici argint, și va lovi pământul cu cuvântul gurii sale. Mesia cel așteptat va împlini profeția lui Isaia 11,1-5, la fel ca Prințul Congregației din Cartea Binecuvântărilor.

Cu toate acestea, trăsăturile puternice ale războinicului mesianic, atât de evidente în descrierea Prințului Congregației, sunt dinadins estompate în psalmi, și apare, ca într-un filigran, portretul idealist al regelui, drept, precum Solomon, și blând, precum David. Acest proces de spiritualizare își va găsi punctul culminant în Testamentul lui Iuda. Nicăieri însă nu se vorbește de un Mesia sacerdotal. Psalmii lui Solomon nu-l așteaptă decât pe fiul lui David. Bimesianismul din Regula Comunității, sau din Testamentele celor doisprezece Patriarhi nu este cunoscut Psalmilor. Absența lui Mesia Preot nu constituie obiecție în a recunoaște originea eseniană a Psalmilor lui Solomon.

Ideile mesianice ale sectei s-au putut schimba în diverse timpuri, locuri sau tendințe și diversele speculații nu pot fi reduse la un model unic.

Atribuirea Psalmilor lui Solomon fariseilor ar confunda pe autorul psaltirii cu adversarii săi cei mai răi. Putem atribui Psalmii lui Solomon esenienilor, în momentul când o criză spirituală va lovi Comunitatea Alianței după luarea Ierusalimului de către Pompei. Mai mult ei mărturisesc reacția fariseică și pietistă care va suscita în cadrul sectei eseniene „catastrofa națională”.

Cei optsprezece Psalmi ai lui Solomon nu sunt cunoscuți decât de la o dată relativ recentă, la începutul secolului al XVII-lea J. L. de La Cerda va oferi lumii savante o ediție princeps a Psalmilor cuprinzând textul grec însoțit de o traducere latină și o scolie.

J. L. de La Cerda s-a mulțumit să reproducă o copie a unui manuscris, identificat astăzi ca fiind Codex Vindobonensis. După descoperirea altor manuscrise critica biblică a trebuit să țină seama de unsprezece manuscrise grecești care au păstrat textul Psalmilor lui Solomon. Aceste manuscrise, care sunt datate din secolul X până în secolul XVI conțin în general scrieri didactico-sapiențiale atribuite lui Solomon, Iov, Pilde, Eclesiast, Cântarea Cântărilor, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah și uneori Odele. Faptul că aceste manuscrise sunt târzii nu trebuie să ne facă să uităm că unul din cele mai importante manuscrise biblice (Codex Alexandrinus, sec. V) cuprinde la început o tablă de materii în care sunt trecuți și Psalmii lui Solomon. Putem deci presupune că într-o primă stare, acest manuscris cuprindea și Psalmii, astăzi absenți.

O lecturare atentă a textului grecesc al Psalmilor lui Solomon ne ajută să descoperim aici numeroase ebraisme. Putem merge și mai departe, în multe cazuri o frază din limba greacă, greu de înțeles sau aproape incomprehensibilă se lămurește atunci când se retraduce în limba ebraică.

E un câștig în înțelegerea originalului atunci când un cuvânt în limba greacă, mai dificil de înțeles, se explică printr-o greșeală de traducere. În acest sens avem un exemplu semnificativ, în Psalmii lui Solomon 5,13.

Trebuie să fim de acord că Psalmii lui Solomon au fost scriși în ebraică, iar textul grecesc pe care noi îl avem astăzi nu e altceva decât o traducere. Astfel ne putem întreba la fiecare pas cum ar fi fost în originalul ebraic. Sunt și autori care au încercat să ne dea o retroversiune ebraică a textului complet al Psalmilor.

În primii ani ai secolului XX, importante descoperiri au permis a se adăuga la acest dosar al Psalmilor lui Solomon mărturiile siriace.

Cu toate acestea, apariția unui text semitic n-a schimbat fundamental datele problemei, editorii psalmilor siriaci arată limpede că departe de a reflecta fidel originalul ebraic într-o limbă aparținând aceleași familii, textul siriac nu este decât o traducere făcută după un text grecesc. Astfel în Psalmii lui Solomon 5,14 în limba ebraică citim, “nădejdea celui care” (pronume relativ masculin singular la genitiv, hon), iar în siriacă, “nu mai este nădejde”. Această lecțiune greșită arată cum traducătorul siriac a confundat prenumele (han) cu negația (on).

K.G. Kuhn a contestat această evaluare a textului siriac, dar nici n-a demonstrat că ar fi vorba de o traducere directă din limba ebraică.

Teologia Psalmilor lui Solomon a fost expusă de H. Braun. Avem aici o teologie a liberei alegeri între bine și rău și tema răsplătirii divine. Animat de o credință profundă, autorul își exprimă întreaga sa încredere în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu precum și disprețul pentru păcătoșii care calcă în picioare ceea ce Israel are mai sfânt. Este exprimată durerea sa față de răutatea cu care e împovărată țara, dar și speranța de nezdruncinat într-un viitor mai bun pe care-l va inaugura Mesia, cel ce va veni.

Psalmii 17 și 18 se roagă pentru venirea lui Mesia davidic care va supune neamurile, Mesia, omul drept și fără păcat, va reînnoi Ierusalimul și va restaura Israelul ca împărăție a lui Dumnezeu. Acesta este tipul de mesianism care se regăsește în așteptările populare puse în lumină de Sf. Evanghelii canonice.

Avem, în „Psalmii lui Solomon”, un amestec de aspirații politice și spirituale pe care Mântuitorul Hristos ni-l acceptă.

Cartea „Psalmii lui Solomon” trebuie deosebită de cartea „Odele lui Solomon”, care este o lucrare gnostică din secolul II d.Hr., compusă probabil în limba siriacă.

1.4. Numerotarea și organizarea psalmilor – referințe tematice

Între Textul Masoretic și Septuaginta apare o diferență de numerotare redată în următorul tabel sinoptic,

Încercările de a situa cronologic alcătuirea Psaltirii au fost total infructuoase, diverși cercetători situând-o între epoca de început a monarhiei și perioada Macabeilor, cu toate momentele intermediare posibile. Este însă evident faptul că Psaltirea s-a format treptat, ca Biblia însăși, se poate întrezări existența unor colecții intermediare care vor fi fost adunate ulterior până s-a ajuns la forma pe care o cunoaștem astăzi. Astfel, după titluri, se poate distinge o ,,psaltire” a fiilor lui Core ( Ps. 41-48), o serie a ,,rugăciunilor lui David” (50-71), ,,psaltirea” lui Asaph (49 și 72-82), ,,psalmii treptelor” (119-133). Cercetătorii au atras atenția și că, în grupul 3-41 TM, apare în mod predominant numele divin YHWH și au denumit acești psalmi ,,psaltirea yahvistă”, caracterizată și prin faptul că David e menționat în titlul fiecăruia din acești psalmi, cu excepția lui 33/32. În grupul 42-89 predomină, în schimb, numele divin Elohim – de aici denumirea de ,,psaltire elohistă”. O a doua colecție ,,yahvistă” ar fi formată de restul psalmilor (90-150). Nu se știe sigur cine a adunat la un loc toate colecțiile și în care timp. În această privință criticii sunt de păreri diferite. Unii consideră colecția finală, generală, ca fiind făcută în secolul II î. H. Este însă mult mai probabil că această lucrare s-a făcut pe timpul lui Ezdra și Neemia. Este destul de cunoscută grija acestora de a restabili cultul.

În formă în care o avem azi, Cartea Psalmilor exista deja în secolul III î.d.Hr. deoarece o avem în întregime cuprinsă în Septuaginta, a cărei traducere s-.a efectuat în aceste două secole. Traducătorii au preluat-o astfel din Biblia ebraică cu adaosul, în final, al psalmului 101, necanonic și absent în varianta ebraică. O altă dovadă în legătură cu această ne parvine prin intermediul Introducerii la cartea necanonică a înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, ce datează din secolul al II-lea î.d.Hr. și care amintește Cartea Psalmilor, alături de celelalte cărți canonice ale Vechiului Testament, încadrând-o în grupa “Chetubim”. Destinația cu preponderență cultică a Psaltirii se deduce între altele și din împărțirea ei în cinci cărți, în analogie cu cărțile Pentateuhului, fiecare dintre ele terminându-se cu o doxologie. Din punct de vedere schematic împărțirea se prezintă astfel,

Cartea I, (Ps. 1-41), cu doxologia, “Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel din veac și până în veac. Amin. Amin”.

Cartea a II-a, (Ps. 42-72), cu doxologia, “Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni. Și binecuvântat este numele slavei Lui în veac și în veacul veacului; Și se va umple de slavă Lui tot pământul. Amin. Amin”.

Cartea a III-a, (Ps. 73-89), cu doxologia, “Binecuvântat este Domnul în veci. Amin. Amin”.

Cartea a IV-a, (Ps. 90-106), cu doxologia, “Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, din veac și până în veac, tot poporul să zică, Amin. Amin”.

Cartea a V-a, (Ps. 107-150), fără doxologie. Această împărțire aparține vechilor evrei după cum mărturisește Fericitul Ieronim, atunci când scrie, “În quique volumina Psalterium apud Hebraeos divisum est”. Ea ne sugerează și o cronologie aproximativă a psalmilor. În acest fel se crede că psalmii din prima carte, ce aparțin lui David, au fost colecționați chiar de către el sau cel puțin din porunca să, cu scopul de a fi utilizați la templu. Și dintre psalmii cărții a două, o bună parte au fost scriși de David, iar restul de fiii lui Core. Colecția acestor psalmi s-a făcut în timpul regelui Iezechia (716-687 î.d.Hr.). Oamenii acestui rege s-au ocupat și de încheierea colecției cărții Proverbelor, precum rezultă din cap. 25, 1 al însăși acestei lucrări unde citim, “Și acestea sunt pildele lui Solomon pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia, regele lui Iuda”. Un interes similar trebuie să fi manifestat ei și față de psalmi. Aceiași oameni au început probabil să adune la un loc și psalmii din cea de a treia carte. Muncă lor a fost apoi continuată de alții fără că această carte să fi fost încheiată înainte de întoarcerea din exil. Cartea a IV-a înglobează câțiva psalmi mai vechi și foarte mulți din epoca exilului și după exil. Ultima carte se compune din câțiva psalmi ai lui David, lăsați la o parte de colecționarii precedenți, precum și din alți psalmi, în majoritate din epoca celui de al doilea templu, adică de după exil.

N. H. Snaith a văzut în această diviziune în cinci părți o încercare de a imita împărțirea Torei în cinci cărți, Pentateuhul.

Diferite aspecte ne sugerează faptul că au existat colecții separate de psalmi în circulație, înainte de compilarea finală. De exemplu, anumiți psalmi, în întregime sau în parte (în special Psalmul 14 și 53; Psalmul 40,13-17 și Psalmul 70; Psalmul 57,7-11 și 60,6-13 care alcătuiesc Psalmul 108), apar în mai multe locuri în cartea Psalmilor. În plus, un grup mai mare (42-83) menționează cu precădere cuvântul „Dumnezeu”, nu „Domn”, în timp ce alte grupuri (1-41; 84-89; 90-150) conțin cu precădere cuvântul „Domn”, chiar și unii psalmii care au fost scriși de unii autori din primul grup (42-83). Psalmul 72,20 marchează clar încheierea unui set de psalmi davidici, dar nu a întregii opere a lui Saul, așa cum va demonstra restul cărții Psalmilor.

Așa cum au sugerat numeroși cercetători ai Sfintei Scripturi, se pare că penultima fază de compilare a cărții Psalmilor a constat din adunarea unor grupuri de psalmi în trei psaltiri principale, folosite, probabil, în centre diferite sau în perioade diferite, după cum urmează,

a. Psalmii lui David 3-41 sau 2-41, care reflectă o preferință pentru numele divin Iahve (Domnul);

b. Psalmii fiilor lui Core, ai fiilor lui Asaf și Psalmul 42-83 ai lui David („Psaltirea elohistă”), unde predomină termenul ‘elohim (Dumnezeu) (grup căruia i s-a adăugat o anexă, 84-89, în care predomină cuvântul „Iahve”);

c. O colecție de psalmi în cea mai mare parte anonimi, 90-150 (care conțin din nou cuvântul „Iahve”), grup ce conține alte subgrupuri, formate pe baza temei sau a utilizării (de ex. calitatea de Împărat a lui Dumnezeu, 93-100; Hallel-ul egiptean, 113-118, tradițional asociat cu Paștele; Cântările treptelor, 120-134; psalmii de încheiere, 146-150).

În cele din urmă, conform acestui punct de vedere, pentru a se potrivi cu cele cinci cărți ale lui Moise, cele trei colecții au fost împărțite și mai departe pentru a obține cinci, și Psalmul 1 (sau 1 și 2) a fost plasat la început pentru a prefața întreaga colecție.

Cuprinsul Psalmilor este, precum am spus, foarte variat. Este imposibil a da o clasificare logică a Psalmilor după cuprinsul lor, fiecare psalm cuprinzând teme atât de diferite și diverse. Totuși, ținând cont de ideea principala din fiecare psalm, putem încerca o clasificare aproximativă, precum urmează, 1. Psalmi dogmatici sau de adorare; 2. Psalmii de cuprins moral; 3. Psalmi de pocăință; 4. Psalmii istorici; 5. Psalmi liturgici; 6. Psalmii mesianici; 7. Psalmii treptelor sau cântărea treptelor; 8. Psalmii de blestem.

1.4.1. Psalmii de cuprins moral

Că oricare carte a Sfintei Scripturi, tot astfel și Psaltirea cuprinde precepte religios-morale dintre cele mai înalte. Acestea sunt adecvate cu calitatea pe care o are omul de ființă socială, încadrată într-o comunitate, față de care are îndatoriri majore de îndeplinit. Înainte de orice, el se află însă înaintea lui Dumnezeu, ceea ce face că responsabilitatea să față de Creatorul lui să se situeze deasupra oricăror alte îndatoriri. Datoriile omului față de Dumnezeu se reduc în esență la acestea trei, credință nestrămutată în El, ascultarea față de poruncile Sale și iubirea care trebuie să-l anime de-a pururi. Credință este o virtute care după Cartea Psalmilor trebuie să împodobească sufletul credincioșilor. Dumnezeu însuși “privește din cer peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Ps. 13, 2). Ignorarea unei realități că aceea a existenței unui singur Dumnezeu adevărat și viu și acceptarea credinței în idoli este privită că o nebunie și condamnată că atare, în Cartea Psalmilor (vezi Ps. 13, 1, 15, 4). Credinciosul sincer mărturisește întotdeauna, “Spre Ține m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu” (Ps. 21, 9-10). Împlinirea poruncilor dumnezeiești este o datorie de prim ordin pentru fiecare credincios. La această el trebuie să caute “ziua și noaptea” (Ps. 1, 2).

Conținutul acestor porunci se referă la obligația omului de a umblă fără prihană, de a face dreptate, de a avea adevărul în inima să, de a nu cleveti, de a nu face rău împotriva aproapelui (vezi Ps. 14, 2-3). Iubirea față de Dumnezeu premerge tuturor acestor porunci. Cartea Psalmilor înfățișează acest sentiment că izvorând în chip firesc din sufletul omului, “Iubite-voi Doamne, virtutea mea – mărturisește psalmistul – Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1). În raport cu semenii, datoriile credinciosului se inmaauncheaza în ceea ce cu un singur cuvânt numim dreptate față de aceștia. Chipul dreptului este chipul ideal de viețuire pe care îl avansează că model vrednic de imitat Vechiul Testament, în general și Cartea Psalmilor, în special. “Dreptul că finicul va înflori – scrie psalmistul – și că cedrul din Liban se va înmulți” (Ps. 91, 12). Descris mai în amănunt, chipul dreptului este acela al credinciosului care cultivă dreptatea și adevărul față de toți oamenii și în ultima instanța față de întreagă creație, bineștiind că, “al Domnului este pământul și toată plinătatea lui, lumea și toți cei ce locuiesc întrânsa” (Ps. 24, 1).

Dreptul se înfățișează întru toate ale sale fără prihană. Sufletul sau nu și l-a închinat minciunii, inima și conștiința îi sunt curate, mâinile nevinovate (Ps. 24, 4). Unul că acesta urăște adunarea răufăcătorilor și cu nelegiuiții n-are nici un amestec (Ps. 26, 3-5). Fuge de rău și face binele (Ps. 34, 15), iar cu cei ce sunt împreună cu el este pașnic și drept. Dreptatea lui cu privire la semeni se manifestă nu doar în voință fermă și conștientă de a le respectă drepturile ci și în a voi și a le face binele. Omul drept iubește mai ales pacea, se roagă lui Dumnezeu pentru a obține acest bun, este prietenul păcii și se străduiește neîncetat pentru a-i face și pe alții posesorii tuturor foloaselor ce răsar de pe urmă ei. El știe că nu este nimic mai bine și mai frumos “fără numai a locui frații împreună” (Ps. 133, 1) și că omul care trăiește în bună pace cu toți ai săi, are parte numai de fericire (Ps. 37, 37). În contrast cu el, cel nedrept este dușmanul, și stricătorul păcii. În gură lui nu sunt cuvinte de pace și împotriva oamenilor pașnici el urzește planuri viclene (Ps. 35. 20). Trage sabia, arcul și-l încordează și pândește pe cel drept, căutând să-l omoare (Ps. 37, 14-32). Dar ochii Domnului Dumnezeu caută la răutatea lui și “va șterge de pe pământ pomenirea lui” (Ps. 34, 17).

Superioritatea Legii Domnului este expusă în a două jumătate a Psalmului 18. Același lucru se poate citi și în lungul poem alfabetic al psalmului 118. Portretul dreptului este descris în psalmii, 14/15, 23/24, 61/62, 111/ 112, 113, 121, 127, iar al hulitorului și al păcătosului este conturat în psalmii, 1, 11/12, 13/14, 51, 57. Diferența de conduită a unuia și a celuilalt este indicată în psalmii, 5, 14, 26, 38, 48, 124. Chipul păcătosului pocăit este înfățișat în celebrul, psalm 50, căruia îi vom dedica o secțiune specială. Datoriile judecătorilor sunt amintite în psalmul 81/82, iar ale guvernatorilor în psalmul 100. Pedepsele și răsplătirile divine sunt expuse în psalmii, 1, 9, 35, 51, 72/73, 80/81, 91/92. Psalmul 49 insistă asupra necesității cultului intern.

1.4.2. Psalmi de pocăință

Psalmul 50 este considerat primul act de pocăință pe care îl face David după căderea în păcat. Psalmul 31, scris după obținerea iertării de către Dumnezeu celebrează bucuria nevinovăției recâștigate. În psalmul 6, scris în timpul revoltei lui Absalom se cere eliberarea din necazuri, pe care David le pune în legătură cu păcatele sale anterioare. Prin psalmul 37, David se roagă din nou lui Dumnezeu să-l scape din încercările care l-au copleșit în ultimele sale zile. în psalmul 142 se abandonează în față lui Dumnezeu care l-a pedepsit. Psalmul 101 este rugăciunea evreilor duși robi în Babilon, prin care cer Domnului Dumnezeu eliberarea.

În psalmul 129, scris după reîntoarcerea din exil, ei îl roagă pe Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, nu după faptele săvârșite.

1.4.3. Psalmii istorici

Sunt veritabile poeme ce vizează etapele principale ale istoriei lui Israel, cu scopul de a se trage concluzii de ordin moral. În psalmul 77 Asaf descrie perioada eliberării evreilor din robia egipteană și a rătăcirii lor prin pustia Sinai, cu arătarea tuturor dovezilor de fidelitate din partea lui Dumnezeu față de poporul Sau. Și psalmul 104 istorisește aceleași binefaceri revărsate asupra lui Israel până la reașezarea în Canaan. Psalmul 105 descrie alternativ necredincioși lui Israel și marea milostivire a lui Dumnezeu, din aceeași perioada Psalmul 136 este un psalm scris în timpul exilului babilonic, el reflectând vremurile de restriște pe care le-au cunoscut evreii în starea de robie. Alți psalmi amintesc mai mult sau mai puțin explicit faptele istorice cu prilejul cărora au fost compuși. Astfel, psalmul 70/71 s-a scris în timpul invaziei lui Nabucodonosor iar psalmul 107 – după eliberarea din captivitate.

1.4.4. Psalmi liturgici

Aceste nume se dă acelor psalmi care au fost compuși în mod special pentru ceremoniile religioase ori pentru serviciul de la templu. Astfel avem, psalmul 14 care amintește condițiile cerute pentru a fi admis la sanctuar. Psalmul 23 era recitat în toate ocaziile când un cortegiu procesional se apropia de templu. Psalmul 65 se citea la aducerea unei jertfe, iar psalmul 67 la reîntoarcerea sicriului Legii la cortul sfânt după o victorie repurtată împotriva năvălitorilor sau răufăcătorilor. Cea mai mare parte a psalmilor din cărțile a IV-a și a V-a au acest caracter liturgic. De altfel, chiar dacă nu toți psalmii au avut de la început o destinație liturgică, până la urmă, atât în sinagogă cât și în Biserica, ei au dobândit o astfel de întrebuințare. Diferite indicații pe care le găsim în titlurile unor psalmi dezvăluie de asemenea caracterul lor liturgic. Așa de exemplu la începutul unor psalmi se întâlnește notat cuvântul “Alamot” – ceea ce indică modalitatea cântării lor pe o voce de tenor (vezi Psalmul 45). Alții au marcat cuvântul “Ghițit”, de la un instrument muzical cu care era acompaniată cântărea acestor psalmi (ex. psalmii 8, 80, 83).

Alți psalmi au indicația “machalat” – ceea ce se pare că însemna “fluier”, deci acești psalmi trebuiau executați cu acompaniament de fluier (ex. psalmii 52 și 87). Cuvântul “mictam” de la începutul unor psalmi indică genul cântării, adică o cântare excelență sau deosebită. Șase psalmi poartă această suprascriere. Cuvântul “mizmor” se traduce cu “cântare ritmică” și el se află în fruntea a 57 de psalmi. Expresia “le menateah” – constituie un indiciu pentru dirijorul de cor de felul cum trebuie executată cântărea unor psalmi. Cincizeci și cinci de psalmi au această indicație. Cuvintele “nechiiot” și “neghinot” definesc alte două genuri de psalmi liturgici și anume cei desemnați prin prima numire trebuind a fi acompaniați de fluiere, ceilalți de un instrument cu coarde. Psalmul 7 are drept indicație liturgică termenul “sigaion” ceea ce se traduce cu cântare ditirambică. Cuvântul “șir”, acolo unde se află, indică faptul că psalmul respectiv trebuie cântat, nu recitat. Cuvântul “siminit” arată că psalmul trebuie executat în “octava gravă”. Suprascrierea “tehilah” se traduce cu “cântare de laudă”, iar cea de “tohad” cu cântare de mulțumită (vezi Psalmi 29 și 144).

1.4.5 Psalmii mesianici

Sunt desigur cei mai importanți din întreagă psaltire. Caracterul lor mesianic este atestat de către însuși Mântuitorul Iisus Hristos ori de către autorii biblici neotestamentari. Se împart în două categorii, psalmi direct și indirect mesianici. Din prima categorie fac parte psalmii 2, 21, 45, 71, 109, și o parte din psalmul 15. Psalmii indirect mesianici sunt, psalmii 8, 18, 34, 39, 40, 67, 77, 96, 101, 108, 116, 117. Se numesc indirect sau tipic mesianici pentru că ei îl simbolizează pe Mesia prin persoanele de care fac amintire.

Cartea Psalmilor conține foarte multe profeții mesianice ;prima profeție o găsim în psalmul al doilea , “Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S-au ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a unsului Său, zicând, « Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor » “ (2,1-3). Tot în psalmul al doilea este o profeție care face referire la nașterea din veci a lui Mesia, “Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către Mine, “Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta și stăpânirea Ta marginile pământului. Le vei paște pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!” “( 2, 6-9)

Profeția care face referire la învierea din morți se află în psalmul al cincisprezecelea, “Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.” (15, 10). Mai departe în cartea psalmilor se profețește despre venirea Domnului, “Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, și nu va tăcea. Foc înaintea Lui va arde și împrejurul Lui vifor mare. Chema-va cerul de sus și pământul, ca să judece pe poporul Său.”(49,3-4).

În psalmul 109 se vorbește de regalitatea și preoția lui Mesia, “Zis-a Domnul Domnului Meu, “Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”. Toiagul puterii Tale ți-l va trimite Domnul din Sion, zicând, “Stăpânește în mijlocul vrăjmașilor Tăi. Cu Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale, întru strălucirile sfinților Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”. Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău, “Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”.” (109, 1-4). Ultima profeție mesianică din psalmi este următoarea, “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.”(117,22)

1.4.6. Psalmii treptelor sau cântărea treptelor

Cincisprezece psalmi, de la psalmul 119 la psalmul 133, poartă acest titlu. După cea mai verosimilă explicație, acești psalmi erau cântați de pelerinii iudei atunci când se apropiau de Ierusalim, țintă pelerinajului lor. Orașul sfânt este într-adevăr așezat pe un loc mai înalt al Țării Sfinte și anume în munții Iudeii, încât toți cei ce se îndreptau spre el spuneau obișnuit că “urcă la Ierusalim” (a se vedea, Matei 20, 18; Marcu 10, 32; Luca 2, 42; Ioan 2, 18).

Cuprinsul acestor psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiți. Astfel, psalmul 120 îi asigura pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor; psalmul 121 exprimă bucuria sosirii în cetatea sfânta; prin psalmul 123 se aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru scăparea de pericole în călătoria săvârșită până la Ierusalim; psalmul 127 amintește binecuvântările rezervate celor care îl slujesc pe Domnul; psalmul 128 este un imn de preamărire al muntelui sfânt (Sionul). Psalmul 130 este o cântare de umilință. Psalmul 132 exprimă bucuria pelerinilor de a se fi adunat la un loc cu frații lor de un sânge și o credință. Cuprinsul sau este de o frumusețe și o profunzime inegalabile, “Iată acum ce este bun și ce este frumos decât numai a locui frații împreună! Această este că mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barbă lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui. Această este că rouă Hermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântare și viață până în veac”.

Psalmul 133 este un îndemn din partea pelerinilor adresat preoților și leviților de a îndeplini cu toată conștiinciozitatea slujirea lor la templu, că unii care au acest privilegiu deosebit de a fi permanent în casă Domnului Dumnezeu. Iată, prin urmare cum, în întregime acești psalmi au fost desemnați să acompanieze călătoria celor din împrăștiere la Ierusalim. S-a spus pe bună dreptate că Psaltirea este prescurtarea întregii Sfintei Scripturi “sub cea mai ilustrativă și mai strălucitoare formă”. încercarea de a redă în sinteză principiile doctrinare, ce se degajă din ansamblul ei, este un lucru cât se poate de anevoios. Iconomia acestui studiu nu ne permite decât să purcedem la expunerea în linii generale a doctrinei psalmilor.

1.4.7. Psalmii de blestem

Pe lângă valoarea doctrinară a psalmilor, mai adăugim și problema blestemului în cei 19 psalmi, 5, 27, 39, 40, 41, 54, 55, 58, 59, 69, 71, 75, 83, 109, 129, 137, 138-139, 140 și 141.

Cuprinsul lor în general, se referă la dușmănia lui Dumnezeu și nu a psalmistului, ceea ce a făcut pe Sf. Părinți să vadă în acestea niște profeții redate sub această formă. De aceea, blestemul se referă la cei ce s-au lepădat de Lege, ca o pedeapsă împotriva lor, care se îndepărtează de credință.

Specialiștii consideră că blestemul se referă în primul rând la păcat și în al 2-lea rând la omul păcătos. Păcatul devine o realitate și numai în al 2-lea rând are în vedere păcătosul, omul nelegiuit care trebuie pedepsit din cauza dreptății divine.

La baza blestemului nu este nicio răzbunare, ci dorința de îndreptare a celui rău. Aici e vorba și de un zel din partea psalmistului de a apăra și susține justiția divină. Totodată, prin intermediul blestemelor, se realizează și dorința aghiografului de a săvârși înfăptuirea dreptății divine. Ele se pot aprecia și ca un avertisment pentru credincioși ca să-i prevină de a nu săvârși păcatul care atrage pedeapsa asupra lor.

Prin modul imperativ de impunere a lor în viitor, blestemele erau pedepsele cerute de psalmist pentru eradicarea răului, pricina dezbinării și nedreptăților. Menirea lor este aceea de a elimina discordia interumană, minciuna cu gânduri viclene care slăbesc armonia dintre semeni.

Cu ajutorul blestemului se purifică răul care îndepărtează pe om din gândirea și fapta bună. Purificarea este posibilă numai cu ajutorul lui Dumnezeu Care iubește adevărul, dreptatea și faptele bune necesare în consolidarea relațiilor dintre oameni. Răul nu vine de le creație, ci de la diavol, tatăl tuturor relelor prin care se străduiește să distrugă pe oameni.

Dumnezeu, așa cum zice regele David, va pierde pe toți care spun minciuni, iar pe ucigaș și pe viclean îi urăște (Ps. 5, 5-6). În alt psalm, regele iudeu cere lui Dumnezeu ca să nu-l lase cu cei ce au inimile pline de răutate, iar gândurile lor sunt pătrunse de vicleșug (Ps. 27, 4-5). El mai afirmă că bărbatul este fericit dacă își pune nădejdea în Domnul, nu ia seama la deșertăciuni și nici la lucruri mincinoase. Opusul acestuia este omul fărădelegilor de care să fie izbăvit și el (Ps. 39, 6, 16-19).

În viața pământească, vrăjmașii gândesc cele rele și chiar cel de aproape se ridică împotriva semenului. De aceea este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca dușmanii să nu se bucure de izbândă (Ps. 40, 7-13). Psalmistul este convins că salvarea de la cursele vrăjmașilor vine de la Dumnezeu, sprijinitorul în necazuri și nădejdea în mântuirea feții lui (Ps. 41, 7-17).

Pentru fărădelegile și dezbinarea din cetate, regele David se roagă ca Dumnezeu să-i nimicească pe răufăcători (Ps. 54, 9) sau să se retragă de la acțiunile lor răutăcioase (Ps. 55, 8-9). Regele David înainte ca Dumnezeu să întâmpine pe cei ce sunt în primejdii, cercetând toate neamurile și Domnul să nu se milostivească de toți cei ce fac fărădelegi (Ps. 58, 5-6). În alt loc, acesta mai arată că ajutorul în primejdii este numai la Dumnezeu care este biruitor și nimicește pe cei ce necăjesc pe alții (Ps. 59, 12-13). Credința lui este că Dumnezeu ajută pe cei în strâmtoare și în momentele de încleștare El să nu zăbovească (Ps. 85, 69, 1-7). Că Dumnezeu este singurul care face minuni în zilele grele, când cel sărac este umilit de cel puternic, iar cel sărman nu are ajutor (Ps. 71, 12-13).

Arătarea lui Dumnezeu este pentru om un moment deosebit, asemănat de psalmist cu mântuirea, când vrăjmașii batjocoresc pe semenii lor (Ps. 79, 7-8, 20). Cel ce nădăjduiește în Domnul este un om fericit, lăudând pe Dumnezeu în veci. În locașurile păcătoșilor lipsește fericirea adevărată, iar una instinctuală, este fără slava și mila lui Dumnezeu (Ps. 83, 5, 11-13).

Inspirat de Dumnezeu, regele David mai spune că Dumnezeu va pune pe vrăjmași așternut picioarelor (Ps. 109, l) și-i va stăpâni pe vrăjmași (Ps. 109, 2). La Dumnezeu este milostivirea și mântuirea la El (Ps. 129, 7), adică izbăvirea de vrăjmași (Ps. 117, 7-8). Cu insistență, David cere izbăvirea de oamenii nedrepți, care încearcă să-i împiedice pașii, căutând pe orice cale să se poticnească. Pe mâna păcătosului să nu ajungă, iar osteneala buzelor lor să acopere și să cadă peste ei cărbuni aprinși (Ps. 139, 4-13).Nu trebuie pentru cel drept nici untdelemnul păcătoșilor. La fel de periculoase sunt cursele celor vicleni care sunt dornici de a compromite pe cel drepți (Ps, 140, 5, 9-10).

Ultimul psalm de blestem ridică din nou problema pericolului față de cei drepți provocat de oamenii fărădelegilor. Din cauza răutăților ajung să prigonească pe cei smeriți. Este un fel de luptă de clasă generată în timpurile trecute de către materialiști. În perioada vechitestamentară, prin glasul aghiografilor, cheamă ajutorul divin să fie eliberați cei întemnițați, ca apoi să laude numele lui Dumnezeu (Ps. 141, 1-7).

Din evidența textelor psalmilor catalogați ca niște mențiuni pentru blestem, se poate constata că din ele nu lipsește pericolul dușmanilor față de oamenii de bună credință în rândul cărora se numără și regele David de la care provin majoritatea acestor scrieri vechitestamentare. Pentru eliberarea celor drepți se invocă ajutorul divin apelând la blestemul divin îndreptat contra dușmanilor lui Dumnezeu. De asemenea, se poate sublinia încă o dată că blestemul din cartea psalmilor se referă mai întâi la păcat și apoi la persoana păcătosului, care face multe probleme celor drepți.

Din punct de vedere doctrinar este clar că această categorie de psalmi urmărește ștergerea răului și acest lucru nu se va realiza definitiv decât prin întruparea și răstignirea Fiului lui Dumnezeu cunoscut în Vechiul Testament drept Mesia, despre care vorbesc și psalmii mesianici.

1.5. Termeni specifici în cartea Psalmilor

Așa cum am precizat anterior, titlul cărții în ebr. este tehilim, „Cântări de laudă”, sau „Laude”. Cuvântul Psaltire vine din greaca Septuagintei A, Psalterion, în timp ce cuvântul Psalmi provine din Septuaginta B, Psalmoi sau Vulg. Liber Psalmorum. Pe lângă titlul dat cărții, majoritatea Psalmilor au titluri separate. Însă, întrucât mulți dintre termenii specifici din titluri și din conținut au fost deja neînțeleși de traducătorii evrei ai Septuagintei (sec. al 3-lea și al 2-lea î.Hr.), orice comentariu trebuie să fie făcut cu un anumit grad de aproximare.

Cel mai frecvent termen este mizmor, „un psalm”, un cuvânt care ne sugerează utilizarea unui acompaniament muzical. „Un cântec” (sir) este un termen mai general, care nu se limitează la închinare. În cartea Psalmilor, el este cuplat deseori cumizmor (de ex. 48, titlu) și există consecutiv 15 „Cântări ale treptelor” (120-134), probabil cântări ale pelerinilor sau cântări de procesiuni la festivaluri. Treisprezece psalmi au subtitlul maskil, care pare să însemne „care dă înțelepciune sau îndemnare”. Psalmii în discuție (32- 42; 44-45; 52-55; 74; 78; 88-89; 142) cu excepția Psalmul 45, au un ton foarte dojenitor. Este posibil însă ca titlul să nu se refere la conținutul sau la contextul Psalmilor ci la stilul lor literar. Trebuie să recunoaștem că nu am dezlegat încă această enigmă. Șase psalmi sunt numiți miktam, cuvânt pe care Septuaginta îl traduce cu „o inscripție”, iar în variantele Vulgatei (tot atât de improbabil) este tradus cu „un psalm de aur” (de la ketem, „aur”).

S. Mowinckel, însă, ne atrage atenția asupra cuvântului acadian katamu, a acoperi, și sugerează că este vorba despre un psalm de împăcare, întrucât el clasifică toți acești psalmi (16; 56-60) ca fiind lamentații. Dar „acoperirea” pe care o caută ei nu este împăcare, ci apărare, și în acest caz, cea mai probabilă semnificație a lor este „o pledoarie pentru protecție”; în termeni din zilele noastre, aproape că-i putem numi „un SOS”. Alte titluri sunt „o rugăciune” (17; 86; 90; 102; 142), „o laudă” sau „doxologie” (145) și „cântare de jale” (siggayon, Psalmul 7;). Acest termen din urmă nu ne este clar; a fost asociat cu sgh, a pribegi sau a se învârti, și cu termenul acad. ssgu, a urla sau a se boci. Dar atât în Psalmul 7, cu toate că avem de a face cu situații disperate, cei în cauză reacționează cu o credință și o speranță remarcabilă.

Multe îndrumări de natura aceasta muzicală apar cu titlul lamenasseah, „către mai marele cântăreților” (vezi Psalmul 41 ș.urm., etc.), lucru care pare să se refere la o colecție specială de psalmi (55 la număr, distribuiți în toate cele cinci cărți) mult mai minuțios alcătuiți decât ceilalți. Dar această traducere nu este sigură și au fost sugerate multe alte sensuri pentru acest termen în ebraică, termen ce provine de la o rădăcină ce se traduce cu „a excela”, „a dura” sau „a străluci” de. Septuaginta traduce cu „până la sfârșit”; Mowinckel, „a-L face pe Iahve să aibă îndurare” (a face să-I strălucească fața) – ca să menționăm numai două înțelesuri.

Instrumentele muzicale prescrise în titluri includ termenii neginot (coarde) și nehiltot („flaut”), iar timbrul vocii sau al instrumentelor este probabil indicat de termenul ‘alamot (Psalmul 46), – lit. „fete” – și seminit (Psalmul 6 și 12), „o octavă mai jos” – lit. „a opta” – pe baza textului din I Corinteni 15,20 ș.urm., pasaj recunoscut ca enigmatic.

Unii termeni, de obicei asociați cu prepoziția âal („conform…”, au fost interpretați ca fiind ori îndrumări de natură liturgică ori nume ale unor melodii. Cele mai importante exemple sunt,

a. Gittith (gittit, 8; 81; 84), un cuvânt care provine de la Gat sau de la vin, sau de la presa de stors măsline sau struguri;

b. Muth-labben (‘al-mut labben, 9), „moartea fiului” (dar revocalizat ca’alamot labin, așa cum sugerează L. Delekat, ar putea fi reconstituit și tradus prin „soprano pentru claritate”);

c. „Cerboaica zorilor” (’ayyelet ha-sahar, 22); dar Septuaginta traduce prin „ajutor în zori” (cf. ’eyaluti, „ajutorul meu”, în v. 19 (20, ebr.), așa cum arată B.D. Eerdmans). Vezi însă pct. 3, mai jos.

d. „Crini” (sosannim, 45; 69; 80), „Crin al mărturiei sau al legământului” (susan ‘edut, 60); dar în loc de „crini”, Septuaginta traduce cu „cei care fac schimbări” (sessonim).

e. „Porumbelul de pe stejarii îndepărtați”, sau „Porumbelul tăcut din locurile îndepărtate” (yonat ’elem rehoqim, 56), este oare aceasta o notă de încheiere a Psalmul 55, având în vedere 55,6 ș.urm. (7 ș.urm., ebr.). Cu privire la o interpretare cultică, vezi pct. 3 de mai jos.

f. „Nu nimici (distruge)” (al-tashet 57-59; 75) este o expresie folosită în vii și care poate fi găsită în Isaia 65,8, și se crede că este numele unui cântec de la culesul viilor și al melodiei lui. Dar aceleași cuvinte apar mult mai semnificativ în Deuteronom 9,26, ceea ce poate sta atât la baza utilizării din Isaia 65,8b cât și a acestui titlu.

g. „Mahalath” (mahalat, 53; 88) pare să fie derivat al termenului hlh, ori „a fi bolnav”, ori a „îmbuna”. Poate fi un cuvânt rimat într-un cântec, dând numele melodiei”, iar cuvântul suplimentar (le’annot) în titlul Psalmul 83 poate însemna ori „a cânta antifonic” ori „a vătăma sau umili”. Dar, vezi paragraful următor, care se pronunță împotriva ideii de nume al melodiilor. Prepoziția ‘al („conform cu”), care este așezată înaintea majorității termenilor din paragraful de mai sus, înseamnă de fapt „pe”. De aceea, Mowinckel face legătură între titlurile de mai sus, de la a. la g., cu practicile de cult, „peste” care se vor cânta acești psalmi. Așadar, de ex. e. se referă la un ritual cum ar fi cel din Levitic 14,5-7, unde o pasăre a fost sacrificată, iar alta lăsată să zboare, iar g. indică un ritual pentru cei bolnavi. În același fel, (’al-yedutun) (62; 77; cf. 39) nu se va referi la cântărețul Iedutun (2 Cronici 5,12) ci la un act de mărturisire în timpul căruia trebuiau să se cânte psalmi. Sugestiile lui Mowinckel sunt speculative. Poate că cel mai dubios exemplu pe care-l dă el este titlul Psalmuslui 22, pe care-l consideră ca referindu-se la jertfirea unui cerb, un animal care nu putea fi jertfit (Deuteronom 12,15, etc.).

Selah (sela) apare de 71 de ori și este încă și acum un termen enigmatic, întrucât de multe ori el pare să fie semnul unei diviziuni într-un psalm, este posibil să fie un semn pentru cei care se închinau să-și „înalțe” (sll) vocile sau instrumentele, la un refren sau la un interludiu.

Higgaion (higgayon, 9,16 (17, ebr.) ca și Selah, este evident un semn muzical. Este un termen folosit în Psalmul 92,3 (4, în ebr.) pentru sunetul unui instrument cu coarde.

1.6. Abordarea liturgică a cărții Psalmilor – cadrul exprimării sentimentului religios

O piatră de hotar în studiul modern al Psalmilor îl constituie lucrarea lui H. Gunkel, scrisă în primele decenii ale acestui secol. Autorul consideră că este foarte important să înceapă printr-o distincție între diferitele categorii (Gattungen) de psalmi în funcție de, a. situațiile de închinare din care au izvorât acești psalmi („anumite servicii divine”, nu anumite evenimente din istoria națiunii sau din viața scriitorului); b. gândurile și modurile pe care diferiți psalmi le împărtășesc în comun; și c. aspecte repetabile de stil, formă și ilustrative care au slujit acestor diferite scopuri. El a găsit următoarele tipuri principale, Imnuri de laudă, Mulțumiri personale, Plângeri ale unor grupuri și Plângeri personale. În plus, au existat categorii mai mici cum ar fi Liturghii de intrare, Binecuvântări și blesteme, Psalmi de înțelepciune, Psalmi împărătești; în categorisirea făcută de el mai există și tipuri mixte. Clasificarea lui a fost adoptată pe scară largă, și insistența lui asupra importanței pe care o prezintă o abordare de felul acesta a fost rareori pusă la îndoială.

În timp ce Gunkel a văzut în majoritatea Psalmilor canonici niște „urmași” ai psalmodiei originale a lui Israel, S. Mowinckel a văzut în ei produse ale cultului activ. El și-a propus să reconstituie ritualurile și praznicele lui Israel de la datele pe care a avut toată încrederea că le-a detectat în istoria acestui popor, independent de orice confirmare din Pentateuh. Primele sale studii asupra Psalmilor, în anii 1920, au făcut mult caz de un pretins festival al încoronării lui Iahve ca Rege, festival care se presupune că a avut loc la Anul Nou, aproximativ după moda festivalului babilonian akitu. El a pretins că acest festival și-a lăsat urmele în aproximativ 40 de psalmi și în dezvoltarea eshatologiei Vechiului Testament. Această teorie a fost urmată imediat de către alți cercetători ai Scripturilor, în special de adepții britanici și scandinavieni ai școlii de gândire cunoscută sub denumirea de Școala Mitului și a Ritualului, din anii 1930, care s-au folosit foarte mult de religia comparată pentru a reconstitui în detaliu o dramă cultică de luptă și cununie a personajelor divine și de stabilire a destinelor, care explică multe strigăte de durere sau de triumf din cartea Psalmilor și majoritatea aluziilor la mări și izvoare, la dușmani și monștri, la înfrângere și victorie, și la atribuțiunile și activitățile regelui. Totuși, nu toți cercetătorii Scripturii, care au recunoscut că-i sunt îndatorați lui Mowinckel au fost de acord cu el în toate privințele, cu atât mai puțin cu cei care i-au împins metodele la extreme. Mowinckel însuși nu mai face atâta caz de motivul Ascensiunii în scrierile sale de mai târziu, comparativ cu primele sale scrieri, iar alți cercetători care au subliniat influența festivalului de Anul Nou asupra cărții Psalmilor consideră că aspectul lor principal este reînnoirea legământului (A. Weiser) sau reafirmarea alegerii de către Dumnezeu a Sionului și a casei lui David (H. J. Kraus). Dar moștenirea lui Gunkel și a lui Mowinckel rămâne în preocuparea majorității comentatorilor de a plasa fiecare psalm în clasa corectă și în faptul că aproape toți psalmii sunt considerați a fi eclesiastici.

Aceasta se deosebește de punctul de vedere asupra căruia nu mai încape nici o discuție și care spune că psalmii au fost colectați și folosiți pentru închinare și, în multe cazuri, scriși special pentru un astfel de scop. Acest punct de vedere presupune mai degrabă că chiar și acei psalmi despre care se crede că își au originea în episoade din viața lui David (de ex. Psalmul 51-60), sau care sunt atestați de Noul Testament ca fiind scriși de el (de ex. Psalmul 16-69; 109-110), au la origine drama specifică cultului sau au fost compuși anonim pentru situațiile de închinare ce se puteau ivi pentru un oarecare individ, pentru împărații din spița lui David sau pentru adunarea poporului. Astfel, Psalmul 51, în ciuda afirmației de la început care apare și în textul ebr., unii cercetători ai Bibliei afirmă că nu reprezintă rugăciunea lui David după păcatul cu Bat-Șeba, iar despre Psalmul 110, în ciuda faptului că este menționat de Domnul Iisus, se susține că nu este opera lui „David insuflat de Duhul Sfânt” (așa cum se exprimă Domnul în Marcu 12,36). În cadrul acestei școli de gândire dominante, însă, există diferite opinii în ceea ce privește clasificarea Psalmilor luați individual, și se poate aprecia mai bine cine nu a scris psalmii decât cine i-a scris.

Considerăm că încercarea de a plasa psalmii în contextul lor istoric, trebuie să se facă în fiecare caz numai în baza dovezilor de care dispunem. Nu trebuie să uităm nici faptul că un psalmist poate vorbi (așa cum a arătat Petru în Faptele Apostolilor 2,30 ș.urm.) ca „un proroc”, conștient de promisiunile lui Dumnezeu și de ceea ce urmează să aibă loc dincolo de vremurile în care trăiește el.

Prin excelență, Cartea Psalmilor a reprezentat pentru iudei o „autentică expresie a unei profunde spiritualități” și tocmai din aceste rațiuni în cultul divin Psalmii erau cântați, muzica fiind considerată cea mai sublimă formă a rugăciunii. Acest lucru îl evidențiază și Sf. Vasile cel Mare, ,,Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și folositoare” (2 Tim. 3,16). De aceea a fost scrisă de Duhul, pentru ca toți oamenii să luăm fiecare leac pentru suferința proprie ca dintr-un spital de obște. Într-adevăr, profeții ne învață unele și cărțile istorice altele; altele Legea, și altele chipul în care ne sfătuiesc Proverbele; dar Cartea Psalmilor cuprinde ce este folositor din toate, profețește cele viitoare, ne aduce aminte de istorii și, într-un cuvânt, este o vistierie obștească de învățături bune, aflând pentru fiecare ce i se potrivește, după strădania lui. Tămăduiește rănile vechi ale sufletelor, iar celui de curând rănit îi aduce grabnică îndreptare; celui bolnav îi redă sănătatea, iar pe cel nevătămat îl păstrează astfel; pe scurt, îndepărtează, pe cât e cu putință patimile care pun stăpânire în felurite chipuri pe suflete. Și aceasta o face îndrumând armonios sufletele și în chip plăcut, punând în ele cugetare chibzuită. Când a văzut Duhul Sfânt că neamul omenesc e greu de îndrumat spre virtute și că din pricina aplecării spre plăcere lăsăm la o parte cu totul trăirea dreaptă, ce a făcut ? A împletit cu învățăturile farmecul melodiei, pentru ca o dată cu sunetul dulce și lin să primim fără să băgăm de seamă folosul cel din cuvinte. De aceea s-au alcătuit pentru noi aceste melodii armonioase ale Psalmilor, pentru ca cei care sunt copii ca vârstă sau cei cu totul tineri în felul de a se purta, părându-li-se că ei cântă, în fapt să primească educație pentru suflet. Într-adevăr, nimeni dintre cei mulți și delăsători n-a plecat vreodată [de la biserică] ținând minte vreo învățătură apostolică sau profetică, dar cuvintele Psalmilor le cântă și acasă și le poartă și prin piață. Psalmul este seninătate a sufletelor, aducător de pace, îndepărtând zarva și furtuna gândurilor; înmoaie mânia sufletului, iar pe cel neorânduit îl face cumpătat. Psalmul leagă prietenii, e unirea celor dezbinați și împăcarea celor învrăjbiți. Într-adevăr, cine se mai poate socoti dușman al celui cu care a înălțat același cânt către Dumnezeu? Prin urmare, psalmodia aduce binele cel mai de seamă, iubirea. În psalm se află învățătura desăvârșită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, amenințarea Judecății, nădejdea învierii, teama de pedeapsă, făgăduințele slavei, dezvăluirile tainelor, ca într-o mare și obștească vistierie sunt strânse toate laolaltă în Cartea Psalmilor”.

TEOLOGIA PSALMILOR. PREMIZE ALE EXPERIENȚEI UMANULUI CU DIVINUL

Psalmii demarcă o profundă teologie. Esența vieții religioase a psalmiștilor a fost fără îndoială cunoașterea lui Dumnezeu pe care au posedat-o. Ei nu au obosit niciodată de a cânta măreția Lui în creație, în toate lucrările pe care le-a făcut El în ceruri, pe pământ și în mare. El S-a făcut pe Sine cunoscut ca Dumnezeu atotputernic, omniscient și omniprezent. El este de asemenea Dumnezeul istoriei care îndreptă totul spre o țintă finală pe care Și-a propus s-o atingă. Dar acest Conducător al lumii, acest Rege al regilor, este de asemenea Dătătorul Legii și Judecătorul, Apărătorul tuturor celor asupriți și Mântuitorul lor. De aceea, El este îndurător și credincios, drept și neprihănit, Cel Sfânt pe care oamenii și îngerii îl adoră. Dar Dumnezeu, așa cum îl văd psalmiștii, este de asemenea, și într-un mod unic, Dumnezeul lui Israel. Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Isaac și Iacov, care a izbăvit poporul Israel prin Moise, care a încheiat un legământ cu ei și le-a dat țara făgăduinței, continuă să fie Dumnezeul lui Israel, Domnul și Apărătorul poporului ales.

Având o concepție atât de înaltă despre Dumnezeu, nu este surprinzător că psalmiștii și-au găsit plăcerea lor cea mai mare și privilegiul lor supremul a se ruga lui Dumnezeu. În rugăciunile psalmiștilor găsim o sinceritate, o spontaneitate și un caracter nemijlocit care ne conving de faptul că, pentru ei, rugăciunea era o realitate de zi cu zi. Ei au crezut în providența Lui, s-au încrezut în prezența Lui, s-au bucurat în neprihănirea Lui, s-au bazat pe credincioșia Lui, au contat pe faptul că El este aproape. În rugăciunile lor, ei L-au lăudat, I-au cerut și au avut părtășie cu Dumnezeu și și-au găsit refugiul în timp de boală, de nevoie, de nenorocire și de batjocură în mâna Lui puternică sub care s-au și umilit. În viața de zi cu zi a comunității în care au trăit, comportamentul lor se caracterizează prin loialitate față de Dumnezeu, ascultare reverențioasă față de Lege, bunătate față de cei asupriți și prin bucuria de a se închina cu poporul înaintea lui Dumnezeu.

În acest cadru al credinței și al ascultării, este dificil să înțelegem din punct de vedere moral psalmii imprecativi (Psalmul 35,1-8; 59; 69; 109). Rugăciuni similare izvorâte dintr-un duh de răzbunare se găsesc și în Ieremia 11,18 ș.urm.; 15,15 ș.urm.; 18,19 ș.urm.; 20,11 ș.urm. Ideea de bază în aceste pasaje din Psalmi, unde asupra dușmanilor sunt invocate blesteme și pedepse răzbunătoare, este exprimată în Psalmul 139,21 ș.urm., „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc… Îi privesc ca pe vrășmași ai mei”. Aceasta arată că „psalmiștii au fost motivați de un zel pentru Sfântul lui Israel care trebuie să plătească oamenilor pentru faptele lor aici pe pământ, în prezenta ordine morală”. Dincolo de blesteme găsim o recunoaștere a conducerii morale divine a lumii, o credință că înaintea lui Dumnezeu contează binele și răul și că, de aceea, judecățile trebuie să aibă loc în această ordine morală, la fel ca și harul. Prin urmare era natural ca omul ce trăia sub dispensația Legii să se roage pentru distrugerea dușmanilor lui Dumnezeu prin judecata, deși creștinii care trăiesc acum sub dispensația harului se roagă pentru ca toți oamenii să fie mântuiți, cu toate că cred în continuare în realitatea unei judecăți care are loc acum, precum și într-o judecată viitoare.

Nu trebuie să uităm nici faptul că deși psalmiștii au fost conștienți de tensiunea dintre neprihănire și păcat, dintre poporul lui Dumnezeu și dușmanii lui Dumnezeu, ei încă nu au avut încă noțiunea de judecată în sensul eshatologic al cuvântului și nici nu aveau o doctrină cu privire la starea viitoare în care cei păcătoși vor fi pedepsiți iar cei cu temere de Dumnezeu vor fi răsplătiți. De aceea, dacă neprihănirea trebuie răsplătită, ea trebuia răsplătită aici, dacă nelegiuirea trebuie pedepsită, ea trebuia pedepsită aici. Căci, atunci când cel neprihănit se ruga pentru nimicirea răutății, el nu făcea deosebire, în mintea lui, între nelegiuire și cei nelegiuți. Pentru evreul pios, distrugerea nelegiuirii fără distrugerea nelegiuitului era ceva de neconceput. Tot ceea ce aparținea unui om nelegiuit, era nelegiuit. De aceea, când creștinii citesc acești psalmi imprecatori, ei trebuie să țină cont de lucrul acesta. Ei nu trebuie să-i golească de toată semnificația. Cel puțin, ei ne aduc aminte de realitatea judecății în această lume morală, și mărturisesc despre zelul pentru cauza neprihănirii care ardea în inimile unor psalmiști, și despre refuzul lor de a fi îngăduitori cu păcatul.

2. 1. Dumnezeu ca proniator, judecător, atotbun și salvator în teologia Psalmilor

În general, acești psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, cu evidențierea atributelor Sale. Așa de pildă avem psalmul 144 unde este celebrată veșnicia dumnezeiască (“împărăția Ta este împărăția tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam”).

Despre același lucru se tratează în psalmul 89/90, unde citim, “Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt că ziua de ieri care a trecut și că straja nopții”. În psalmul 17 este pusă în lumina măreția ori majestatea divină, “De strălucirea fetei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină și cărbuni de foc…”. Tot despre același lucru tratează și psalmii, 28, 45, 46, 47, 49, 65, 67, 76, 92, 93, 95, 96, 110, 113 etc. Sfințenia lui Dumnezeu este arătată în psalmii 23 și 33. În psalmul 138 se vorbește despre preștiința și atotștiință dumnezeiască. Bunătatea lui Dumnezeu este evidențiată în psalmii, 33, 47, 50, 99, 112, 144. Dreptatea dumnezeiască este pusă în lumina în psalmii, 10, 17, 35, 49,74,75, 118. Psalmul 8 vorbește despre valoarea omului și superioritatea sa în raport cu celelalte creaturi. Psalmul 18/19 ne prezintă un tablou restrâns al creației, pe când psalmul 103/104 prezintă dezvoltat același tablou. Aici este înfățișată și Providență dumnezeiască. Psalmii 80/81 și 134/135 condamnă deșertăciunea închinării la idoli. În general, psalmii dogmatici sunt “ecoul fidel al întregii revelații mozaice asupra firii și însușirilor lui Dumnezeu, ei nu spun nimic care să nu fi fost deja explicit expus în Pentateuh”. Ceea ce realizează acești psalmi este prezentarea mai concretă și mai penetrantă a doctrinei revelate.

Cum este de presupus, prima tema asupra căreia se cuvine să ne îndreptăm preocupările este învățătură despre Dumnezeu sau teologia psalmilor, în sens restrâns. În legătură cu această stau toate celelalte teme de doctrina sau morală. De reținut că elementele de baza ale teologiei psalmilor, adică ale învățăturii despre Dumnezeu sunt de origine biblică. Psalmiștii n-au făcut altceva decât să se inspire din ceea ce Moise a scris în cărțile sale despre Dumnezeu, pe baza viziunilor ce le-a avut. Psalmii sunt rugăciuni, cântări de laudă sau cereri adresate acestui Dumnezeu revelat în rugul de foc ce nu se mistuia, sau pe Muntele Sinai în mijlocul fulgerelor și al tunetelor, ori în stâlpul de foc și norul luminos care i-au călăuzit pe evrei în toată vremea rătăcirii prin pustie. “Acesta este Dumnezeul nostru – va mărturisi psalmistul – care a încheiat legământul Sau cu Avraam și jurământul Sau cu Isaac… Care l-a trimis pe Moise robul Sau și pe Aaron alesul Sau” (Ps. 104, 7, 9, 25).

Este Dumnezeul “părinților noștri” care au nădăjduit întru El și pe care i-a izbăvit (Ps. 21, 4). Întreagă creație proclamă existența și măreția acestui Dumnezeu și psalmistul sesizează mesajul pe care cerul și pământul îl transmit despre Creatorul lor. El înregistrează acest mesaj și îl vestește la rândul sau cu aceeași solemnitate, “Cerurile spun slavă lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvântul și noaptea nopții vestește știință. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. în tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Un adevăr esențial în legătură cu Dumnezeu pe care psalmii îl pun în evidență cu pregnantă este unicitatea Să. Monoteismul se află tnscris în nenumărate locuri din Psaltire. “Cine este Dumnezeu în afară de Domnul? – se întreabă psalmistul – Și cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere și a pus fără de prihană calea mea, Acela este singurul Dumnezeu” (Ps. 17, 34-35). Acest unic Dumnezeu este Creatorul cerului și al pământului, “Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat și lucrul mâinilor Tale sunt cerurile” (Ps. 101, 26). Atotputernicia Să se vădește în aceea că aduce totul la existența nu prin efort, ci doar prin simplă manifestare a voinței Sale, “El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit“ (Ps. 32, 9).

Puterea creatoare a lui Dumnezeu este dovadă divinității Sale. Zeii neamurilor nu sunt dumnezei adevărați tocmai pentru faptul că n-au creat nimic, “Căci toți dumnezeii neamurilor sunt idoli, iar Domnul cerurile a făcut” (Ps. 95, 5). Categoriile temporale și spațiale nu se pot aplică lui Dumnezeu deoarece, “A Ta este ziua și a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina și soarele. Tu ai făcut toate marginile pământului, vara și primăvară Tu le-ai zidit” (Ps. 73, 17-18). Neschimbabilitatea și veșnicia sunt însușiri definitorii ale Ființei divine, celei mai presus de timp și spațiu, în acest sens psalmistul scrie, “Împărăția Ta este împărăția tuturor secolelor, iar stăpânirea Ta din neam în neam” (Ps. 144, 13). Dar Dumnezeu nu este numai creatorul lumii ci și proniatorul ei. Ideea că Dumnezeu poartă de grijă de creaturile Sale este familiară psalmilor. Psalmul 103, prin excelență, înfățișează creația și providență că două acțiuni dumnezeiești ce se conjugă. În acest fel, Dumnezeu creează pământul, dar tot El îl întărește și îl cârmuiește prin legile Sale, încât acesta nu se va clatină în veacul veacului (Ps. 103, 6). Dumnezeu adapă toate fiarele câmpului prin izvoarele pe care le-a rânduit să iasă din mijlocul munților. El a făcut “să răsară iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor”. “Toate către Ține așteaptă să le dai lor hrană la bună vreme – conchide psalmistul. Dându-le Tu lor, vor adună; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți. Dar întorcându-Ți Tu față Ta, se vor tulbură; lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi față pământului” (Ps. 103, 28-31).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă în special față de oameni și îndeosebi față de cei săraci și în suferință. Astfel, Domnul este “scăparea săracului și ajutor la vreme potrivită celor din necazuri” (Ps. 9, 9). În El se încrede săracul iar orfanului i-a stat totdeauna în ajutor (Ps. 9, 34). Domnul stă mereu de-a dreapta celui neprihănit, că să nu se clatine (Ps. 15, 8). El are dragostea pastorului pentru oile sale, “Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit, la apă odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povatuitu-m-a pe căile dreptății… Că de voi și umblă în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești” (Ps. 22, 1-4). Pe fiii oamenilor îi ocrotește “sub umbră aripilor Sale” (Ps. 35, 7). în orice împrejurare și în orice loc Dumnezeu este prezent cu purtarea Să de grijă față de fiecare om, “Tu m-ai zidit și ai pus mâna Ta peste mine… Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la față Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo ești. De mă voi pogorî în iad, Tu de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață, și de mă voi așeza la marginile marii, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Ps. 138, 5, 7-10). El veghează fără încetare asupra comportării tuturor, fără excepție, “Din înălțimea cerului Domnul privește, îi vede pe toți fiii oamenilor. Din locașul Sau, cel gata dintotdeauna, privește spre toți cei ce locuiesc pământul, El care a zidit îndeosebi inimile lor și care pricepe toate lucrurile lor” (Ps. 32, 13-15). În ce chip îngrijește și-i păzește un tată pe fiii săi, așișderea face și Domnul pentru cei ce se tem de El (Ps. 102, 13). Dar dacă Dumnezeu este atotbun și ocrotitor al creaturilor Sale, El este în egală măsură și drept și va cere la momentul potrivit fiecăruia socoteală pentru faptele sale.

Dreptatea este o însușire dumnezeiască care nu este anulată prin iubirea sau bunătatea Să. “Dumnezeu va judecă popoarele” declara sentențios psalmistul (Ps. 7, 8). El “cearcă inima și rărunchii tuturor”. “A gătit scaunul Sau de judecată și va judecă lumea, cu dreptate va judecă popoarele” (Ps. 9, 7-8 ; vezi și Ps. 95, 13; 97, 9). Ideea această este reluată și în alți psalmi precum în psalmul 10, 5, 7, unde citim, “Domnul cercetează pe cel drept și pe cel păcătos… Că este drept Domnul și dreptatea a iubit, și față lui spre cel drept privește”. El va da fiecăruia, la momentul potrivit, după faptele sale (Ps. 17, 25-28) și întru dreptatea Să îi va ridică pe unii și îi va coborî pe alții (Ps. 74, 8). Cu toate că nutrește o afecțiune paternală pentru Israel, Dumnezeu voiește de asemenea binele și pentru celelalte neamuri. El poartă de grijă de ele și le va aduce într-o zi în situația de a recunoaște împărăția Să (“Și își vor aduce aminte și se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului. Și se vor închină Lui toate semințiile neamurilor. Că a Domnului este împărăția și El stăpânește peste neamuri” – Ps. 21, 31-33; “Neam și neam vor laudă lucrurile Tale și puterea Ta o vor vești. Măreția slavei sfințeniei Tale vor grai și minunile Tale vor istorisi… Pomenirea mulțimii bunătății Tale vor vești și de dreptatea Ta se vor bucură… Slavă împărăției Tale vor spune și de puterea Ta vor grai” (Ps. 140, 4, 5, 7,11,12). Ar fi nejustificată încercarea de a redă, fie și în linii generale, învățătură despre Dumnezeu sau teologia psalmilor dacă am omite prezentarea unui aspect important al ei și anume învățătură despre Mesia. Acest aspect se încadrează perfect în ansamblul învățăturii despre Dumnezeu.

Desigur că și sub acest raport, principalele date revelaționale le găsim tot în Pentateuhul lui Moise și mai ales la profeți. Psalmii îmbogățesc aceste date și aduc în plus elemente cu totul noi. Dacă, de pildă, până în vremea lui David se știa despre Mesia că va fi un om” investit cu o înalta forță spirituală, care va ieși din tribul lui Iuda și va apare într-o epoca încă nedeterminată, acum, din scrisul regelui psalmist aflăm că de fapt Mesia va fi mai mult decât un om, va fi chiar Fiul lui Dumnezeu. Adevărul acesta este dezvăluit în două locuri din psalmi, în psalmul 2, 7, unde citim, “Zis-a Domnul către mine, Fiul Meu ești tu. Eu astăzi te-am născut” și în psalmul 109, 3, unde iarăși citim, “Din pântece mai înainte de luceafăr te-am născut”. Expresiile “astăzi” și respectiv “mai înainte de luceafăr” pun în evidență nașterea din veci a Fiului din Tatăl. În virtutea filiației Sale divine, Mesia se arată întru toate supus Tatălui și gata pentru a împlini orice slujire. Psalmistul consemnează vocația spre slujire a lui Mesia când scrie, “Dar pentru că mi-ai întocmit trup… iată vin! Că să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am dorit și Legea Ta înlăuntrul inimii mele să fie” (Ps. 39, 3, 11).

Mai ales aspectul de jertfă al lucrării mesianice este evidențiat în psalmi. În această privința vom găsi referiri de o surprinzătoare precizie la unele momente ale activității lui Mesia, precum este momentul supremei Sale dăruiri pentru mântuirea tuturor.

Astfel, citind spre exemplu psalmul 21, 18, 20, vom rămâne cu impresia că citim o pagină din Evanghelie. Vorbind în numele lui Mesia, psalmistul scrie, “Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele… împărțit-au hainele mele lorusi și pentru cămașă mea au aruncat sorți”. Același psalm începe de altfel cu cuvintele, “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit” – exclamație pe care a rostit-o Domnul nostru Iisus Hristos înainte de a-și da duhul, răstignit fiind pe cruce. Este cazul să arătăm aici că Duhul Sfânt, care cunoaște din veșnicie, în cele mai mici amănunte, desfășurarea lucrării mântuitoare, pe care o va săvârși Iisus Hristos, pe pământ, la plinirea vremii, a dezvăluit cu mult înainte unele aspecte ale acestei lucrări, mergând până la a redă amănunte precum sunt aceste cuvinte pe care Domnul Iisus Hristos le-a rostit într-adevăr pe cruce și pe care unii din cei ce-L batjocoreau, neintelegandu-le le-au interpretat în sensul că îl strigă pe Ilie (vezi Matei 27, 46-49).

Psalmul 68 relevă de asemenea zbuciumul interior de care are parte Mesia în vremea patimilor Sale. “Mântuiește-mă Dumnezeule – se roagă El – că s-au înmulțit mai mult decât perii capului meu cei ce mă urăsc în zadar. Intaritu-s-au vrășmașii mei, cei care mă prigonesc pe nedrept. Că pentru Ține am suferit ocară, acoperit-a batjocură obrazul meu… Râvnă casei Tale m-a mâncat și ocările celor ce te ocărăsc pe Ține au căzut asupra mea… împotriva mea grăiau cei ce ședeau în porți și despre mine cârteau cei ce beau vin… Și mi-au dat spre mâncarea mea fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet”. Și psalmul 15, mai ales în partea finală, îl are în vedere tot pe Mesia în suferință. Astfel citim, “Că nu vei lasă sufletul meu în iad, și nu vei îngădui că cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea”.

Este evidență aluzia la îngroparea Domnului Iisus Hristos și la coborârea Să cu sufletul la iad. Dar nu lipsesc din psalmi nici referirile la biruință pe care Mesia o va repurta în final. Umilință, chinurile la care va fi supus și moartea pe cruce vor fi succedate de preamărirea Să, în veșnicie. Toate neamurile îl vor recunoaște de Mântuitor al lor, iar împărăția Să se va întinde de la o margine la altă a lumii. în acest sens, psalmistul scrie, “Răsări-va în zilele Lui dreptatea și mulțimea păcii, cât va fi luna. Și va domni de la o mare până la altă și de la rău până la marginile lumii… Și va fi viu… Și se vor ruga lui pururea; toată ziua îl vor binecuvântă. Fi-va belșug de pâine pe pământ până în vârful munților, înalta-se-va mai presus decât Libanul rodul sau; și vor înflori cei din cetate că iarbă pământului. Fi-va numele Lui binecuvântat în veci cât va fi soare le va rămâne numele Lui și se vor binecuvântă în el toate semințiile pământului, toate neamurile îl vor ferici pe el…” (Ps. 71, 7. 8, 15, 16, 17).

Sfântul Vasile cel Mare valorifică în comentariile sale la Psalmi teologia despre Dumnezeu. În psalmi se găsește învățătura desăvârșită despre Dumnezeu, cât și prevestirea venirii în trup a Mântuitorului Hristos. El este Firea cea neschimbată, viețuirea cea lipsită de durere și fără schimbare, Comoara cea neîmpuținată, necunoscută oamenilor, deoarece cele lumești nu cunosc natura binelui în sine. Față de Dumnezeu, omul păcătuiește prin necredința pe care merg păcătoșii.

Omul trebuie să se roage lui Dumnezeu în toate momentele vieții sale de aici și în cea viitoare. Să nu uite că Dumnezeu judecă pe toată lumea, într-un fel pe iudeu și în alt fel pe scit. Dumnezeu este Cel ce cercetează ființa umană cu dreptate (Ps.7,9), adică judecă gândurile și faptele sale. De la Domnul vine tăria sa și nu de la bogăție sau rudenii. El este Cel ce mântuie pe cei drepți la inimă (Ps.7, 10). Sf. Vasile cel Mare arată că cel drept la inimă nu este exagerat în comportare, ci se orientează spre calea de mijloc a virtuții.

Dreptul judecător pedepsește pe cel ce nu se pocăiește (Ps. 7, 12-13), iar săgețile sale sunt lucrate de El pentru păcătoși sau cei ce ard, adică cei ce au în ei săgețile diavolului care nu se poate atinge de Cel „îmbrăcat de panoplia lui Dumnezeu”.

Locul de preamărire a lui Dumnezeu este în curtea locașului sfânt, mai târziu Biserica, și nu în afara lor. Dacă cineva nu se roagă în curte, atunci mintea lui este atrasă de grija lumească – deșartă. Înflorirea spirituală a credinciosului are loc în curtea locașului sfânt (Ps. 91, 13).

În psalmii comentați de Sf. Vasile în ordinea lor numerică se include și Psalmul 28, în care ne oferă o tâlcuire interesantă, legată de expresia „Glasul Domnului” (Ps.28, 3), îndeosebi substantivul „glas” pe care-l identifică și în alte texte biblice (Fac. 15, 4; Is 40, 6). La Botezul Demnului s-a auzit un glas de sus, când Domnul era peste ape multe pe care le-a sfințit. În Dumnezeul slovei cu măreția glasului Său a tunat din înălțime. Acest tunet poate fi înțeles ca Evanghelia, așa cum spun Sf. Apostoli care au fost numiți de Domnul drept fiii tunetului (Marcu 3, 17).

În expresia „glasul Domnului întru tărie” (Ps.28, 4), este recunoscută ca o referire mesianică (Flp 4, 13), care întărește pe om, deoarece vocea divină nu poate sălășlui într-un suflet slab.

După ce vorbește de „fiul rinocerilor” (Ps.28, 6) și nu de gazelă, Sf. Vasile cel Mare arată că în cornul acestor necuvântătoare se poate identifica puterea nemărginită a Mântuitorului Hristos, de Tatăl. Atotputernicia divină se poate instala chiar din faptul că glasul Domnului poate tăia para focului din cuptorul cel din Babilon (Dn 3, 22) și a cutremurat pustiul (Ps. 28, 7-8). La fel, „glasul lui Dumnezeu desăvârșește cerbii” (Ps.28,9), iar după ediția românească „dezleagă pântecele cerboaicelor”. În lumina exegezei Sf. Părinte, cerbului îi plac izvoarele apelor și cu răsuflarea gurii sale alungă din ascunzișuri animalele otrăvitoare, care fug de el nu numai din cauza mirosului, ci și a coarnelor.

Pentru Sf. Vasile cel Mare, cuvintele referitoare la locașul de cult unde omul se roagă, sunt raportate la Biserică în care credincioșii se roagă după starea sufletească, ori după știința lui sau alții, de mântuială. În Biserică, nimeni să nu ceară nimic – sănătate, bogăție, lucruri deșarte, ci să rostească doar „slavă”, fără a crede că Dumnezeu ar avea nevoie de aceasta, ci pentru a te învrednici de mărirea cerească.

Gândul trupului este vrăjmaș lui Dumnezeu, trebuie nimicit pentru ca să ajungem la o liniște sufletească, ca să dobândim calitatea de fii ai păcii.

Pe Dumnezeu nu poate nimeni să-L laude, dacă nu este înnoit pe dinăuntru cu duhul cel drept. El poate fi lăudat mai întâi în chitară, apoi în psaltire cu zeci de strune (Ps.32, 2). Despre aceste instrumente cu coarde, Sf. Părinte arată mai întâi că chitara este un simbol al lucrărilor armonioase ale trupului cu care omul slăvește, dar și păcătuiește, însă idealul este să binecuvânteze pe Dumnezeu. Aceeași semnificație este atribuită și celor 10 strune ale psaltirii cu precizarea că prin ea te urci la cele spirituale, fiindcă și constituția instrumentului are puterea sunetelor în partea de sus.

Mila divină este pusă în lumină și în Ps. 32, pe care marele capadocian îl comentează și arată că, într-adevăr, Dumnezeu face milostenie pe cere o iubește înainte de a face judecată. Domnul dă din belșug milostenia Lui care se revarsă peste tot pământul (Ps. 32, 5), iar duhul gurii Lui (Ps.32,6), care în alt text biblic „cuvântul gurii Lui” înseamnă o referire la Sf. Treime, îndeosebi la Mântuitorul și Sf. Duh.

Dumnezeu cel Unul în ființă și întreit în persoană este descris ca o ființă deosebită care adună ca un burduf apele și pune în visterii adâncurile (Ps. 32, 7), expresii antropomorfice care sunt raportate la Noul Testament când Mântuitorul zice,„vinul cel nou trebuie pus în burdufuri noi” (Mt 9, 17).

De divinitate trebuie să se teamă tot pământul și toți cei ce locuiesc în lume (Ps.32, 8). Orice face omul, fie cu mintea sau cu lucrarea trupului, trebuie să aibă în vedere împlinirea lor după voința divină. Ceea ce este în lume este socotit să viețuiască în trup, inclusiv omul zidit în mod special, de aceea este deosebire mare între zidire și facere.

Dreptatea divină se vede din expresia că „Domnul risipește sfaturile și gândurile neamurilor (Ps. 32, 10), iar sfatul lui rămâne în veac” (Ps. 32, 11). După cuvântul Sf. Vasile cel Mare, poporul ales de Dumnezeu spre moștenire Lui (Ps.32, 12) sunt creștinii (I Ptr 2, 9) care este format din totalitatea neamurilor și apoi rămășița lui Israel, după ce vor veni la credință toate popoarele (Rm. 11,5). Dumnezeu privește pe toți oamenii în inima lor plăsmuită de El fără niciun amestec de răutate. Mai mult, ochii Domnului privesc spre cei ce se tem de El și nădăjduiesc în mila lui (Ps.32, 13). După ce a fost salvat de la moarte, viitorul rege David a preamărit mereu pe Dumnezeu (Ps.33, 1) și gestul lui este apreciat de Sf. Vasile cel Mare ca o mărturie de dragoste față de divinitate. Fapta sa este un exemplu pentru cei din oraș, ca atunci când sunt în mari încercări să nu cedeze, deoarece totdeauna necazul aduce răbdare (Rm. 5, 3-4). Lauda lui Dumnezeu este nesfârșită, fiindcă în suflet este continuă, ca și ideea de Dumnezeu, Cel ce asigura mântuirea prin harul Său.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, regele psalmist a dobândit mântuirea ca rezultat al colaborării sale cu divinitatea, de aceea el mărturisește că cei blânzi să audă și să se veselească. Pentru Sf. Vasile, cei blânzi sunt cei ce sunt liberi de patimi și în sufletele lor nu există nicio tulburare. Dumnezeu salvează pe orice om care îl caută cu stăruință, adică dovedește liniște și ne-tulburare a sufletului său (Ps. 34, 4). Lumina Lui nu este însă hărăzită tuturor, ci numai celor care duc o viață vrednică de El și nu celor pătați de păcate care sunt asemănate cu o vopsea care nu se poate șterge.

Caracterul mesianic al Psalmilor este adeverit de Sf. Vasile care se referă la firea omenească a Mântuitorului și ele se cuprind în iubirea dreptății, condamnarea fărădelegii și ungerea Sa cu untdelemnul bucuriei (Ps.44, 9). În sens metaforic, psalmistul se referă la Cuvântul întrupat asemănat cu sabia ce taie manifestările pătimașe ale sufletului (Ps.44, 4-5) care slăbesc trupul. Odată cu întruparea Fiului, Dumnezeu Tatăl, prin El, poartă de grijă cu tărie și continuu de oameni, pentru ca el să propășească (Ps. 44, 5). El nu este numai povățuitorul pentru dreptate, blândețe și adevăr (Ps.44, 6), ci și Cel ce ajunge prin cuvintele Sale ca niște săgeți puternice, în inimile ascultătorilor (Ps.44, 7), care uită de cele pământești și sunt atrași să dorească adevărul, cu toate că înainte urau pe Dumnezeu. Mesia poartă toiagul de dreptate și al împărăției divine și prin noțiunea de toiag ne arată că El ne învață ca să facem judecățile noastre drepte și nu strâmbe (Ps. 44, 8-9). În același timp, toiagul simbolizează pedepsirea, zdrobirea celor pământești, spre binele celor care sunt păstrați de El. Mai mult decât toți oamenii, a fost uns cărora li s-a dat prin ungere doar o parte din harul Sf. Duh, Untdelemnul de bucurie, întrucât cultivă o stare de bucurie.

Din veșmintele lui Mesia cel întrupat ies ingrediente de smirnă, aloe și casie (Ps.44, 10) și ele prevestesc evenimentele din Noul Testament și anume, smirna ca simbol al îngropării Domnului, iar acest material preînchipuie și buna mireasmă a lui Hristos pentru patimile sale, apoi aloia tot ca un fel de smirnă mai fină și casia ca preziceri a coborârii la Iad. Dacă smirna se referă la îngroparea Domnului, celelalte privesc răstignirea prin casie și coborârea la iad prin aloe.

În contextul prezicerilor mesianice, este inclusă și profeția despre Maica Domnului, iar după Sf. Vasile, o referire la Biserică. Șederea de-a dreapta lui Dumnezeu (Ps.44, 11) a Împărăției, având în vedere sufletul așezat de-a dreapta lui Hristos în haină aurită, adică țesută din dogme care cuprind învățături morale, naturale și mistice. Tot la Biserică se raportează de Sf. Părinte și cuvintele psalmistului despre fiica ascultătoare a cărei frumusețe va fi poftită de împărat (Ps.44, 12-13). După opinia marelui teolog capadocian, Biserica este chemată la ascultare și păzirea poruncilor divine. Ea este asemănată cu „fiica” adoptată prin iubire și pentru ca să-i plece cerbicia înaltă a mândriei este invitată ca să-și plece urechea, ca să nu alerge la miturile păgâne pe care trebuie să le uite. De Dumnezeu trebuie să asculte și să I se închine. În zona Tirului, capitala Canaanului, idolatria era puternică, dar cu toate acestea, Biserica trebuie să asculte, întrucât și fiicele cetății de pe malul Mediteranei vor veni cu daruri și se vor închina Capului Bisericii pe care Sf. Scriptură L-a numit „față” (Ps.44, 14; Ef 5, 23). Tot la Biserică mai sunt raportate și textele despre slava fiicei împăratului, adică a Sf. Biserici a cărei frumusețe este interioară (Ps. 44, 15-16) și veșmintele sale depășesc aurul și frumusețea exterioară. La fel trebuie să se îmbrace cu virtuți pe dinăuntru adevăratul credincios. Pe marginea textelor biblice despre fecioare, Sf. Vasile adaugă faptul că fecioria nu este o stare silită sau de supărare pentru cei ce urmează această cale sfântă, ci de bucurie, fiindcă ele se aduc în Biserica împăratului în locurile cele de taină, unde n-au călcat picioare pângărite.

Atât pronia, cât și atotputernicia divină sunt cuprinse în mulți psalmi, iar cele mai importante mărturii în acest sens se desprind din cuvintele Psalmistului (Ps.45, 3). Între aceste referiri se vorbește și de Sf. Duh care străbate ca un râu cetatea lui Dumnezeu, adică Biserica celor ce trăiesc în ceruri (Ps.45, 4). Cetatea poate avea o dublă reprezentare, una formată dintr-o comunitate văzută și alta nevăzută. Râul din cetate aduce bucurie, fiindcă este creat și condus de Dumnezeu Cel Preaînalt, Care a sfințit locașul Său. Aici, Sf. Vasile consideră că psalmistul se referă la trupul purtător de Dumnezeu, locașul Celui Preaînalt însemnând arătarea lui Dumnezeu în trup. Prezența în cetate a lui Dumnezeu asigură stabilitate și va fi ajutată de El, iar locuitorii acesteia devenind fii ai luminii. Ceea ce se prevestește în cuvintele psalmistului că Dumnezeu ajută pe oamenii cetății de dimineață se referă la Cel ce a biruit moartea în dimineața celei de-a 3-a zi a învierii Sale.

Pe pământ sunt chemați oamenii să vadă lucrurile Domnului care sunt minunate (Ps. 45, 8) și s-au realizat de Mântuitorul Hristos, Împăciuitorul a toate prin răstignirea Sape Sf. Cruce. Deși este Domn al puterilor (Ps. 45, 9), Dumnezeu nu rănește pe niciun dușman, ci îi sfarmă doar armele de atac și va da foc mijloacelor de apărare și toate aceste măsuri sunt apreciate de Sf. Vasile ca ceva bun pentru dușmani.

Necuprinsa iubire divină este considerată de psalmist atunci când spune că Dumnezeu și-a plecat spre el urechea Lui (Ps. 114, 2). Pe marginea acestui text, Sf. Vasile arată că „din pricina iubirii Sale de oameni, Dumnezeu s-a pogorât la mine, care mă aflu jos pe pământ; S-a pogorât întocmai ca un doctor iubitor de oameni care-și apropie urechea de un bolnav, întrucât cel învins de neputință nu mai poate sa-și spună nevoia. Acest neputincios avea niște necazuri, însă nu a uitat numele lui Dumnezeu în momentele grele ale durerilor morții” (Ps. 114, 3). În aceste situații dificile, cel năpădit de suferință va birui, dar cel ce îi atrage asupra lui dureri pentru a-și arăta răbdare va fi un mare învingător.

Mila și dreptatea lui Dumnezeu sunt cuprinse în cuvintele „milostiv este Domnul și drept” (Ps. 114, 5). Atunci când Cel de sus miluiește pe om o face cu dreaptă judecată, gândindu-se la slăbiciunea umană, răsplătirea Lui fiind un act al iubirii față de om, „decât cu măsurarea cea deopotrivă”.

Iubirea divină se întinde și atunci când El păzește pruncii (Ps. 144, 6) și pe cei care în viața aceasta s-au comportat după Lege, iar odihna veșnică oferită lor nu este ca o datorie a lui Dumnezeu, ci ca un har oferit de Dumnezeu numai celor ce au nădăjduit în El.

Omiliile Sf. Vasile cel Mare pe marginea textelor psalmilor se constituie într-un bogat izvor teologic privind cunoașterea lui Dumnezeu prin manifestările Sale față de om în special și față de lume în general. Sublinierile sale pe tot parcursul comentării psalmilor îmbogățesc tezaurul teologic în vederea stabilirii dogmelor creștine. Bogatele comentarii cuprinse în Omiliile Sale se confirmă atât în cele ce spune marele capadocian, cât și în cele consemnate cu privire la cunoașterea și menirea omului în cadrul creației. De aceea, la capitolul următor, vom stărui în reținerea informațiilor necesare antropologiei biblice, Cartea Psalmilor fiind de mare folos în această privință.

2.2. Omul – subiect al relației cu Dumnezeu

O altă tema esențială ce intră în alcătuirea a ceea ce numim doctrina Psalmilor este antropologia. După Dumnezeu și Mesia, omul este prezența cea mai frecvența în cei 150 de psalmi. Astfel “teologia” sau învățătură despre Dumnezeu se îmbină strâns cu “antropologia” sau învățătură despre om. Cum este înfățișat omul în Cartea Psalmilor ? De la început trebuie să spunem că viziunea antropologică a autorilor de psalmi este cât se poate de elevată și echilibrată în același timp, omul fiind înfățișat că o creatură plină de demnitate, dar și că o ființă a cărei existența este limitată. Primul aspect este evidențiat în psalmul 8, 5-8, unde psalmistul, impresionat fiind de poziția înalta hărăzită omului de către Dumnezeu exclamă, “Ce este omul că îți amintești de el și fiul omului că îl cercetezi pe el? L-ai micșorat cu puțin decât pe îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dansul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui”. Ideea avansată în acest text este aceea a sacerdoțiului uman, a menirii cu totul aparte a omului de a stăpâni și conduce cu înțelepciune și responsabilitate întreagă creație către destinul ei final.

Reversul acestei concepții optimiste este resemnarea în față caracterului efemer al existenței umane terestre. Un text aproape identic cu cel menționat anterior, dar cu evidențierea contrariului îl găsim în psalmul 143, 3-4 unde citim, “Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-1 socotești pe el? Omul cu deșertăciunea se aseamănă. Zilele iui că umbră trec”. Un loc similar avem în Ps. 102, 15-16, unde de asemenea stă scris, “Omul că iarbă, zilele lui că floarea câmpului… Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște locul sau”. Nu este vorba în aceste două locuri de pesimism ori descurajare în față vieții ci, așa cum am mai spus, de o înțelegătoare privire asupra unor realități prea evidente pentru oricine. De altfel, psalmistul nu rămâne mult timp sub imperiul unei atari cugetări. Tocmai scurtimea vieții omenești îl determina să părăsească starea de reverie și să se gândească la multiplele îndatoriri care ne revin tuturor în această lume. Atitudinea umană în raport cu Legea și moralitatea nu este indiferență autorilor Cărții Psalmilor. Omul drept este apreciat și slăvit pentru virtuțile sale, pe când cel nedrept este disprețuit și condamnat pentru fărădelegile sale. Psalmul I prezintă în antiteză cele două categorii de oameni, fericindu-l pe bărbatul drept și temător de Dumnezeu și condamnându-l pe păcătos.

Un adevăr dogmatic neomis de Psaltire, în legătură cu omul, este starea să de păcătoșenie, moștenită de la protoparinti. Psalmul 50 exprimă în termeni cât se poate de clari această stare, “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit – mărturisește psalmistul – și în păcate m-a născut maică mea” (v. 6). O astfel de stare nu este socotită însă nici firească și nici definitivă. Dorința cea mai arzătoare a omului este tocmai eliberarea și mântuirea să. Astfel rezultă din stăruitoarea rugăciune cuprinsă în versetul 15 din același psalm, unde se spune, “Da-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește”. Dumnezeu însuși, “Cel ce păzește adevărul” (Ps. 145, 6), n-a uitat planul Sau veșnic în legătură cu omul, potrivit căruia făptură Să trebuie să-și ocupe locul firesc de profet, preot și conducător în sânul creației și de aceea “nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă… ci, în ce chip miluiește tatăl pe fii, așa ne-a miluit și pe noi Domnul” (Ps. 102, 10, 13), dându-ne duhul înfierii și făcându-ne moștentori ai împărăției cerurilor. Este predominantă în Psalmi credință că “Domnul este aproape de toți cei ce-L cheamă pe El… întru adevăr. Este bun cu toți și îndurările Sale sunt peste toate lucrurile Lui” (Ps. 144, 9, 18). “Domnul face judecată celor năpăstuiți, îndreaptă pe cei gârboviți, înțelepțește pe cei orbi, da hrană celor flamanzi, dezleagă pe cei ferecați în obezi, iubește pe cei drepți, pazette pe străini, iar pe orfani și pe văduva îi sprijină” (Ps. 145, 7-9).

Având în vedere că psalmii sunt o sinteză a întregii Biblii, din cuprinsul lor rezultă și învățătura teologică despre Om, coroana creației și puntea de legătură între două lumi, spirituală, nevăzută și materială, ambele fiind opera lui Dumnezeu Care le guvernează prin legile Sale.

Învățătura vechitestamentară despre om în textele psalmilor merită toată atenția, fiindcă din ei reiese înalta concepție despre crearea și demnitatea umană, care nu este mai prejos decât îngerii cu mărire și cu cinste (Ps. 8, 5). După originalul ebraic, o parte din text are forma „Și l-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu” variantă în care omul este apreciat în legătură chiar cu Dumnezeu.

Psalmistul apreciază demnitatea omului în spiritul referatului Creației care vorbește de chipul și asemănarea acestuia cu Dumnezeu. Din acest referat biblic, constatăm că omul a fost creat în mod special față de celelalte făpturi, create numai prin cuvânt, ceea ce nu s-a repetat și la om, plăsmuit de Dumnezeu din pământ, adică din țărână acestuia peste care Creatorul i-a dat suflare. Cu omul să încheie și cele 6 zile ale creației. El a fost înzestrat cu înțelepciune care să-l ajute să creeze, la rândul său valori materiale și spirituale. El a fost binecuvântat de Dumnezeu, ca să se înmulțească și să stăpânească lumea, menirea sa fiind mult afectată de păcat. După comiterea păcatului care i-a provocat urmări neplăcute ca pierdere harului divin, nemurirea trupului și izgonirea din rai, omul se îndepărtează de Dumnezeu și se închină naturii, așa cum atestă puzderia de zeități din istoria religiilor. Omul de la făptură puternică, așa cum îl numește Moise drept 'iș de la verbul 'uș – a fi tare, devine una slabă, așa cum găsim în Psalmul 50, în varianta ebraică 51, 7 „că iată de slăbiciune am fost străpuns”. Păcatul îl schimbă pe om și îl împinge la comiterea faptelor rele, cel mai periculos fiind pentru familie poligamia din care se formează felurite manifestări de imoralitate.

Citind cartea Psalmilor, ne dăm seama câte mărturii ajută pe specialist să alcătuiască o antropologie în spiritul celor 150 de psalmi. Cu alte cuvinte, este de mare folos pentru teologie să fie cercetată Psaltirea în vederea valorificării omului ca ființă special zidită de Dumnezeu ca stăpân și bun conducător al lumii necuvântătoare.

Învățătura despre nemurirea sufletului este specifică Vechiului Testament, însă, nu este mai bine dezvoltată, ci indirect și în relație cu noțiunea de răsplată pe care o vor primi cei drepți și cei păcătoși.

La începutul Psaltirii se vorbește de două tipuri de oameni,cei buni care sunt comparați cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor și cei răi sau necredincioși comparați cu praful care este spulberat de vânt de pe fața pământului (Ps. 1, 1,4). Cei buni sunt aceia care slujesc cu frică lui Dumnezeu (Ps. 2, 11), se roagă lui Dumnezeu pentru a le ajuta în fața vrăjmașilor ca să-i biruie pe toți (Ps. 6, 10)

Deosebirea radicală între omul bun și cel păcătos este de multe ori pusă în evidență de psalmist, primul fiind smerit, blând, râvnitor pentru cele poruncite de Domnul, iar cel de al 2-lea plin de răutate, invidie, nedreptate, etc. Pentru primul, Dumnezeu este luminarea și mântuirea sa (Ps. 26, 1), se manifestă fără vicleșug. Ceea ce îl caracterizează pe cei de al 2-lea este necredința și fără frică de Dumnezeu (Ps. 35, l), dar cu teamă mare față de cele ce se întâmplă în jur.

În atenția omului credincios este rugăciunea (Ps. 54, 1) în toată inima înălțată către Dumnezeu (Ps.56, 10), ca să-l ajute, fiindcă știe că este deșartă izbăvirea de la om (Ps. 59, 12). Acesta crede că vrăjmașii lui Dumnezeu vor pieri, iar toți care fac fărădelegi se vor risipi (Ps. 91, 9),fiindcă Domnul în Sion este mare și înalt peste toate popoarele (Ps. 98, 2).

Cu toată măreția sa, omul este totuși limitat în timp, ceea ce afirmă regele David când zice că omul este ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, iar când vântul trece peste el, nu mai este și nici locul nu i se mai cunoaște (Ps. 102, 15-16). El caută îndurarea divină (Ps. 85, 14-15) pe care o laudă (Ps. 88, 1) cu cântare nouă (Ps. 97, 1).

Omul credincios trăiește și respectă legile divine care sunt dreptarul și calea bineplăcută lui Dumnezeu, care este cea mai mare a vieții. Normele descoperite oamenilor au drept scop desăvârșirea morală (Ps. 118/119). Încălcarea acestor rânduieli divine duce la o viață străină, păgână.

În psalmi, sunt și texte care recomandă respectarea legii dumnezeiești, în caz contrar, omul se înstrăinează de Dumnezeu, alunecând și într-un formalism în credință, o neglijare a îndatoririlor religioase care reglementează relația dintre divinitate și om. În această privință, sunt pilduitoare cuvintele regelui David care îndeamnă la jertfa dreptății și la nădejdea în Domnul (Ps.4, 5). Această jertfă pe care o cere Dumnezeu este exprimată prin inima curată.

Tot din punct de vedere moral, mai adăugăm și faptul că față de aproapele trebuie să se impună o conduită serioasă prin care nu trebuie să neglijeze atât trăirea interioară, cât și datoriile față de semeni. Față de semeni nu trebuie neglijate îndatoririle față de el, pe motivul că are prioritate aducerea unor sacrificii.

Din cauza păcatului a fost afectată și morala care sprijină pe cei ce se închină lui Dumnezeu, între normele morale care decurg din poruncile divine dăruite de Dumnezeu pentru a asculta de voința divină.

Între antropologia Psalmilor și legile divine este o relație firească, deoarece orice dispoziție înseamnă respectarea și aplicarea ei în viață. Adică, în acest caz, partea teoretică a legilor divine trebuie aplicată în viață. Antropologia și morala sunt strâns legate între ele și nerespectarea legilor divine duce la imoralitate condamnată de profeți și psalmist cu vehemență.

Opusul moralului care include și aspecte din antropologie este imoralul, când instinctele sunt mai puternice decât normele divine. La baza stării de imoralitate se află păcatul care este o ofensă adusă lui Dumnezeu.

2.3. Lumea – spațiu al prezenței proniatoare a lui Dumnezeu

În textul psalmilor, întâlnim multe referiri la lume, creația lui Dumnezeu Care o proniază opera sa. O parte din Omiliile Sf. Vasile privesc natura sau apele care se află deasupra cerurilor, adâncului și sub cer pe care Dumnezeu le ține pentru ca în pornirile lor naturale să se scurgă spre cele de jos (Ps.28, 3). Atunci când un aer uscat și puternic a rămas în nori și prin frecarea lor se produce tunetul.

Atotputernicia lui Dumnezeu asupra naturii este exprimată prin sfărâmarea cedrilor doar cu glasul lui Dumnezeu, deoarece aceștia s-au semețit (Ps. 36, 35). Cu acești copaci falnici și rezistenți sunt asemănați cei trufași, care se sprijină pe lucruri stricăcioase. După opinia Sf. Vasile cel Mare, Domnul nu distruge toți cedrii, ci doar cei ce se află în Liban, întrucât era locul idolatriei. Unii cedrii ai lui Dumnezeu sunt acoperiți de mlădițele viței de vie mutate din Egipt, alții, deși sunt pomi neroditori și buni de ars, sunt acoperiți cu harul de la Hristos Care pe Sine s-a numit viță de vie (In 15, 5).

Numai cedrii Libanului vor fi sfărâmați ca pe un vițel, iar Sf. Vasile îl leagă de vițelul de aur al evreilor pe care Moise l-a făcut pulbere pusă în apă și dată poporului său ca s-o bea (Iș 32,20). În ediția românească, se spune că dihorul va sări ca un vițel (Ps. 28, 6), iar Ermonul ca un pui de gazelă (Ps. 28, 6) care în comentariul marelui teolog capadocian este înlocuit de rinocer când zice „iar cel iubit ca fiul rinocerului”. După părerea sa, acest animal este menționat în mai multe texte scripturistice care, pe de o parte, îl laudă, iar pe de altă parte îl defaimă chiar de mai multe ori. Cu sens pozitiv poate fi luat dacă se are în vedere puterea cornului său sau dorința lui de libertate. Acest corn este legat de puterea nemărginită a lui Mesia (1 Rg2, 10). Hristos este numit rinocer, pentru că are un singur corn, adică o singură putere de la Tatăl. În spiritul exegezei Sf. Părinte, cutremurul este rânduit de Dumnezeu (Ps. 28,8) spre a deveni pustiul un pământ locuit și roditor. De asemenea, în această mișcare seismică nu este afectată toată pustia, ci numai cea din Cades care se tâlcuiește sințaie.

În continuare, se arată că glasul Domnului în natură desăvârșește mai întâi cerbii, după care descoperă desișurile, cu tufani sălbatici și fără rod, în care se ascund animalele otrăvitoare. În mod figurativ se arată că desișurile sunt de fapt sufletele năpădite de tufani și buruieni în care se cuibăresc patimile întocmai ca niște fiare, de aceea Dumnezeu trebuie să le curățe. În desișuri se află pomi răi, de aceea Dumnezeu le descoperă ca să nu înșele pe cei ce ar intenționa să culeagă vreun fruct din ele.

În loc de „Domnul va împărăți peste potop” (Ps.28, 10), se folosește expresia „Domnul va locui potopul”. Marele teolog capadocian consideră că potopul este harul botezului care curățește sufletul, pentru ca, în viitor, să fie locuință a Sf. Duh, Acest mesaj transmis de aghiograf se întâlnește și în alt psalm (31).

După psalmist, lucrurile Domnului (Ps. 32, 4) înseamnă mai întâi cerul și toate celelalte create din iubirea nemăsurată a Sf. Treimi prin puterea Cuvântului. Toate acestea Îl laudă pe Dumnezeu, fără deosebire, fie că e vorba de lucruri neînsuflețite sau însuflețite, care laolaltă atestă crearea lor de către Dumnezeu. Aici, Sf. Părinte, ca o dovadă a Celui care le-a făcut, observăm chiar la furnică, țânțar sau albină. Lumea confirmă pe deplin că tot ceea ce există în ea nu sunt rodul întâmplării, ci fiecare din ele îți sunt ca o merinde pentru credință. Fără Dumnezeu, nimic nu există și el este izbăvitorul tuturor, inclusiv al uriașului sau cel cu mare putere fizică (Ps. 32, 16). La fel, nici împăratul cu oștire multă are aceeași soartă, că nu se mântuie.

În textele psalmilor sunt și referiri despre cele ce vor fi la sfârșitul lumii, exprimate în cuvintele „pentru cele ascunse” ca și cum nu se pot rosti cele de taină. Atunci nimic din lume nu va oferi șansa de scăpare, ci numai în Dumnezeu, singura nădejde de odihnă a omului.

Așadar, opera marelui capadocian slujește gândirii teologice profunde, un exemplu în acest sens fiind omiliile la Psalmi în care am deslușit conținutul lor dogmatic cu privire la Dumnezeu, om și lume.

2.4. Eshatologia în Psalmi – coordonate teologico-dogmatice

Are cartea Psalmilor o teologie cu privire la viața viitoare? Răspunsul pe care-l dăm aici este nu. Există o speranță, dar nu o convingere deplină cu privire la viitor. Nu există nici o referință sigură cu privire la înviere în cartea Psalmilor. Pot exista doar frânturi de revelație sau aluzii cu privire la viața viitoare, dar nu există nici o doctrină, nici un articol de credință. Germenele unei astfel de speranțe poate fi găsit în Psalmul 16-17; 49; 73, dar rămâne doar, o speranță. Nicăieri, nici un psalmist nu face dovada unei încrederi nezdruncinate în înviere.

Considerăm că este oportun să aprofundăm problema eshatologiei în Vechiul Testament. Termenul „eshatologie” a fost folosit începând abia cu sec. al XIX – lea. Și semnifică învățătura despre lucrurile cele de pe urmă.

Se poate distinge o eshatologie particulară și una generală în funcție de subiectul la care se referă, fie este vorba despre soarta unui singur individ fie este vorba despre destinul unui anume popor (eshatologie națională) sau a lumii întregi (eshatologie universală). Eshatologia individuală nu este încă luată în discuție prea mult de către autorii Vechiului Testament și de aceea este foarte puțin evidențiată atunci când se vorbește despre credința în Yahweh. Mult mai evidente sunt noțiunile de eshatologie națională sau universală față de care, în Vechiul Testament, se leagă multe așteptări și de aceea, de foarte multe ori, cele două eshatologii sunt combinate.

Pentru a se evita confuziile trebuie să înțelegem că în studiul Vechiului Testament termenul „eshatologie” este folosit mai multe feluri atât în sens restrâns cât și în sens mai larg. În sens restrâns „eshatologie” înseamnă doctrina (stabilită foarte clar și ferm din punct de vedere dogmatic) sfârșitului istoriei (conceput dramatic) și, bineînțeles, al universului și la începutul timpului eternei mântuiri. Condiția necesară pentru acest lucru constă în prăpastia abruptă dintre această lumea și cea transcendentală a lui Dumnezeu așa cum s-a stabilit în perioada post-exilică și, în special, în perioada apocaliptică.

În sens mai larg „eshatologia” se referă la un viitor în care circumstanțele istorice sunt schimbate în așa măsură încât se poate vorbi despre o nouă stare de lucruri total diferită de cea actuală și aceasta fără a părăsi cadrul general al istoriei.

Deci, dacă se folosește termenul de „eshatologie” în sens restrâns, Vechiul Testament conține foarte puține elemente de acest gen. Însă, dacă se folosește termenul în sensul lui larg, așa cum este acum, pe bună dreptate, obiceiul atunci eshatologia este o parte semnificativă din credința Vechiului Testament.

Bazele eshatologiei în Vechiul Testament

Eshatologia și timpul mântuirii

Judecată și mântuire

Eshatologia pre-exilică

Așteptările profetice

Amos

Osea

Isaia

Mihea

Sofonie

Ieremia

Eshatologia exilică și post-exilică

Iezechiel

Deutero-Isaia

Agheu și Zaharia

Eshatologia anonimă post-exilică

Eshatologia apocaliptică

Așteptările eshatologice sunt întâlnite la multe popoare și la multe religii. În ciuda diversității lor, factorul comun este dat de asocierea ideilor cu fenomenele observate în natură. Urmând modelul tuturor tipurilor de catastrofe naturale, se imaginează o viitoare distrugere a lumii (conflagrație mondială, potop). Ca și viața pe pământ, lumea însăși îmbătrânește și moare și renaște reînnoită. Felul de gândire natural-ciclic speculează pe marginea ritmului etern al erelor lumii în analogie cu anul natural. În contrast cu toate acestea, eshatologia Vechiului Testament și, de asemenea, credința în Yahweh în general, este în mod principal orientată spre către istoria lui Dumnezeu care relaționează cu poporul Său. De aceea, nu este de mirare că viziunea eshatologică a Vechiului Testament nu-și găsește paralele reale în religiile ne-biblice, chiar dacă a absorbit și a fost elaborată pe baza tuturor tipurilor de motive străine. Acest lucru este valabil și în cazul eshatologiei iraniene, în care postulatele etice (răsplata, victoria finală a binelui asupra răului) a acoperit în mod decisiv bazele sale naturale.

Vechiul Testament este memoria raportului dintre Dumnezeu și poporul Său ales. Dumnezeu se manifestă prin scoaterea evreilor din Egipt, prin acordarea Țării Făgăduinței, prin victoria izraeliților asupra dușmanilor , pe scurt, prin întreaga istorie a lui Israel în calitate de stăpân și conducător al istoriei și al lumii. Pe baza acestei experiențe de credință evreii au ajuns al concluzia că Yahweh a creat lumea. Tot aici se găsește și punctul de plecare al expectanței eshatologice, Yahweh continuă să influențeze istoria și o completează prin stabilindu-și în mod definitiv stăpânia și acordând poporului Său comuniunea totală cu El. Cursul istoriei este determinat de promisiunea lui Dumnezeu care, în libertate suverană, o împlinește la vremea stabilită. Eshatologia este parte a istoriei mântuirii care este încă în proiect și care se cere a fi realizată. În același timp, nu se pune problema unei îndepliniri cursive a unor condiții prezente la care omul poate fi martor sau, cel puțin, le poate lua în calcul. Domnia lui Yahweh izbândește miraculos împotriva oricărei opoziții. Starea de fapt actuală trebuie să facă loc uneia noi indiferent de obstacole. Cu toate acestea, catastrofele nu sunt o problemă principală deși ele reprezintă cele mai vii culori din imaginea viitorului. Starea actuală a lumii trebuie să piară pentru că Yahweh va veni și va crea totul din nou și nu invers. Venirea lui Yahweh este ideea centrală în eshatologia vechitestamentară întrucât, același Dumnezeu care se va descoperi victorios în viitor, S-a manifestat în istorie în repetate rânduri și continuă să o facă, nu poate să facă deocamdată o separare completă între istorie și eshatologie. Atunci când Dumnezeu va deveni complet transcendent (astfel încât istoria seculară să nu mai fie privită ca istorie a mântuirii), și numai atunci, la sfârșitul perioadei vechitestamentare, va dobândi eshatologia distincția calitativă totală față de istorie. În mod specific, profeții clasici descriu actele finale ale lui Yahweh în analogie cu actele Sale timpurii de izbăvire (ieșirea din Egipt – Is. 10, 24-27; 11, 15-16; 43, 16; 51, 10-11; periplul prin deșert – Is. 41, 28; Os. 2, 14-17; încheierea legământului pe muntele Sinai Ier. 31, 31-34; Iez. 37, 26; victoria asupra madianiților – Is. 9, 3; 10, 26; legământul cu David – Is. 55,3).

În concordanță cu cele spuse, eshatologia nu este o adăugire accidentală, ci, de la început, o parte esențială a credinței vechitestamentare în Dumnezeu dar care nu are aceeași importanță tot timpul și în ochii tuturor mărturiilor vechitestamentare. În cazul scrierilor istorice, care privesc trecutul ca istorie a mântuirii, speranțele eshatologice pot, în majoritatea cazurilor, să fie concepute indirect. În anii plini de pace și abundență așteptările eshatologice sunt mai puțin importante decât în perioadele de criză. Gândirea preoților, care ține de aspectul legal al ordinelor de origine divină, este mai puțin eshatologică decât cea a profeților care se consideră înaintemergătorii lui Dumnezeu care vine la poporul Său.

Yahweh este Domnul milostiv care salvează dar și Stăpânul sfânt care pedepsește păcatul (Ieș. 20, 5-6; Is. 6, 3, 5). Cele două trăsături constituie o unitate indisolubilă, paradoxală în concordanță cu acțiunile eshatologice ale lui Yahweh care se referă atât la mântuire cât și la judecată. Aceste două idei și alte concepte de bază ale mesajului eshatologic ale profeților vor fi acum succint dezvoltate și prezentate în relație una cu cealaltă dar fără să se acorde o atenție deosebită apariției lor istorice sau gradului lor de exhaustivitate în ceea ce privește exemplele. În acest context, termenul „judecată” nu este folosit în sensul restrâns al acțiunilor judiciare, ci într-un sens mai general care corespunde intervenției distrugătoare și pedepsitoare a lui Dumnezeu.

Realizarea domniei lui Dumnezeu cere presupune victoria asupra dușmanilor lui Yahweh de către cei ce-I sunt credincioși nu numai în împărăția cosmică (Is. 27, 1), ci și în cea istorică (Is. 10, 24-27). Yahweh judecă tot ceea ce nu este dumnezeiesc (nu mânat de o furie oarbă, ci pentru a distruge păcatul), zeii străini (Sofonie 2, 11), națiunile păgâne (Ier. 25, 11; Iez. 25-32) dar și păcatele poporului Său (Os. 4, 1-2; Mih. 6, 1 sq.) și pe unii dintre reprezentanții acestuia (Ier. 11, 21-23; 20, 1-6). În vederea pedepsirii Dumnezeu dispune de forțe variate mergând de la cele ale naturii până la cele ale istoriei, foametea, sabia și boala (Ier. 14, 12; Iez. 6, 11-12); focul (Amos 1, 4 sq.), cutremure (Amos 2, 13) etc. Unele amenințări mai puțin specifice ale pericolelor cum ar fi, războiul (Amos 5, 3), deportarea (Amos 5, 5; 6, 7)sau invazia (Is. 5, 26; Ier. 5, 13-17) pot fi identificate, în concordanță cu mersul istoriei, cu puterile ostile ale asirienilor (Isaia), babilonienilor (Ieremia).

Judecata se desfășoară în conformitate cu legea talionului (Is. 33, 1, Ier. 50, 29). Profeția judecății provine nu din reflecțiile asupra condiției morale a poporului ci, mai întâi de toate, din confruntarea cu Dumnezeu care cel Sfânt care va apărea și pe care oamenii trebuie să-L întâlnească (Amos 4, 12). De aceea, multe amenințări cu judecata nu sunt fundamentate pe etică cu ajutorul cuvintelor dojenitoare și nici conștientizarea catastrofelor de ordin politic nu constituie factorul decisiv. La Amos și Osea precum și la Isaia și Ieremia legătura dintre situația politică actuală și amenințarea cu judecata nu este proeminentă. Faptul că Yahweh Însuși și nu un destin neutru este în centrul prevestirii judecății poate fi dedus și din locul proeminent pe care-l ocupă în cadrul discursului despre „ziua Domnului” sau din cel despre „ziua aceea”, începând cu timpurile străvechi și până la cele mai recente.

Dar chiar acum se poate demonstra că proclamările judecății și cele ale mântuirii constituie un tot unitar prin însăși natura lor. O profeție pură a calamității sau a mântuirii este ceva abstract. Ziua Domnului înseamnă, în același timp, distrugerea tuturor puterilor nedumnezeiești și izbăvirea celor care îi sunt loiali lui Yahweh, din „rămășiță”. În timp ce poporul lui Israel, în zilele lui Amos, se consideră încrezător ca fiind rămășița căreia îi va reveni mântuirea în Ziua Domnului, profetul include în predica sa despre judecată și pe acei membri ai poporului ales care au apostat (Amos 3, 2). Faptul că Yahweh poate, totuși, să permită celor rămași să supraviețuiască judecății rămâne în întregime la latitudinea Sa (3, 15 – „poate”); dar acest lucru este cert atât pentru profet cât și pentru adepții săi iar pe lângă aceasta ei vor avea parte, probabil, și de un regat al lui Iuda reînnoit (9, 11).

Unitatea paradoxală dintre dragostea și sfințenia lui Dumnezeu este reflectată astfel în tensiunea polarizată dintre proclamarea pierzaniei și proclamarea mântuirii la majoritatea profeților biblici. Preponderența unui tip sau altul de predică depinde de adresanți și de contextul din momentul respectiv. Înaintea marii judecăți a exilului proclamarea pierzaniei este predominantă și se face foarte puțin referire la izbăvirea care se întrevede dincolo de ea (Is. 1, 25-26; 2, 1-5; 9, 1-6; Os. 2, 16 sq.; Amos 9, 11; Mih. 5, 1). Dar de vreme ce judecata a avut loc, se constată o schimbare a discursului profetic care se referă la mântuire (Deutero-Isaia, Iezechiel); profeția dezastrului este marginalizată dar totuși prezentă (Ioil 3, 4-5; Mal. 3, 5).

Mântuirea pentru care Yahweh a ridicat poporul Său din moartea exilului la o nouă viață este, ca și mai înainte, judecata lui Dumnezeu, adică un act suveran voluntar. Originile acestei acțiuni nu pot fi identificate în trecut drept răsplată morală pentru un comportament mai bun sau pentru convertirea poporului (Is. 43, 22 sq.).

2.5. Antropomorfismul în Psalmi – note exegetice

Un fapt mai menționăm aici, psalmii relevă dimensiunea antropormisfului lui Dumnezeu. Aghiograful Vechiului Testament se vede astfel în situația de a exprima și facilita înțelegerea relației personale și directe dintre Yahwe și Israel în percepția religioasă a evreului, limitată ontologic în pătrunderea inefabilului divin. Realitatea acestei relații care angajează pe Transcendentul și Necuprinsul Creator și imanentul și circumscrisul om, o redă printr-un limbaj simbolic, metaforic. El recurge la antropomorfism, prin care se atribuie lui Dumnezeu forme și părți ale corpului omenesc, ca expresie a anumitor atribute divine. Terminologia antropomorfica (gr. άνθρωπος/anthropos, „om “+ μορφή/morphé, „formă “/kosmos, „univers “+ suf. -ism), în esența simplă și obișnuită, deschide că perspectiva, o profundă teologie apofatica.

Cele mai întâlnite antropomorfisme în Sfânta Scriptură, și în mod special în Vechiul Testament, sunt „fața”, „mâna”, „brațul”, „spatele”, „degetul” lui Dumnezeu-Iahve. Cuvântul „fata” este redat prin ebraicul panîm sau grecescul prosopon, în Septuagintă. În Vechiul Testament el apare de 402 ori. Cuvântul ebraic este folosit în multe sensuri pe care le are și cuvântul românesc – sensul de față a oamenilor sau animalelor, iar în sens metaforic, în sensul de „cer” – se poate referi la partea anterioară a unui lucru sau la înfățișarea exterioară. De asemenea, „fața” unei persoane a devenit sinonimă cu „prezența” acelei persoane, iar termenul ebraic lipene „în fața lui” sau „în prezența lui” sau „înaintea lui”, este o locuțiune prepozițională foarte obișnuită în paginile vechi-testamentare. Cuvântul „față” poate, în ebraică, să însemne, ca și în franceză, „în față”. El implică ideea de prezență. Lumina pe care o emană mai mult sau mai puțin o față poate modula intensitatea prezenței, de la una aducătoare de moarte la una blândă, martoră a unei apropieri senine.

„Sensul cel mai potrivit al polisemanticului biblic „fața lui Dumnezeu” este de reprezentare, exprimare a unei însușiri a lui Iahve, așa cum fața unui rege reflectă, de drept, o parte din splendoarea divină. Regăsim această idee în Pildele lui Solomon, „Seninătatea fetei regelui dă viața…” (Pilde 16, 15)”. Splendoarea „feței Domnului” este uneori atât de intensă încât poate fi greu suportată; Iacov se consideră fericit când scapă de razele sale, „Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30). Fața Domnului este înspăimântătoare și pentru că arată adevărul și dezvăluie nimicnicia și păcatele omenirii, în toată goliciunea lor. Adam îi spune Domnului, „Am auzit glasul tău în rai și m-am temut, că sunt gol, și m-am ascuns” (Facerea 3, 10). Moise își acoperă fața, pentru că lumină divină pe care o reflectă să nu-i orbească pe Israeliți (Ieșirea 24, 29-35). Fața lui Dumnezeu nu poate fi văzută de om, de teama morții (Ieșirea 33,20); în vedeniile lui Isaia, serafimii acopereau „Fața Celui Atotputernic”. Departe de fața Domnului, omul este învăluit de întuneric, „Să te binecuvânteze Domnul și să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu față veselă și să te miluiască! Să-și întoarcă Domnul fața sa către tine și să-ți dăruiască pace!” (Numerii 6, 24-26).

Aceeași temă se regăsește și în Psalmi, ca rugăciuni către Dumnezeu, „Fața Ta arat-o robului Tău și mă învață poruncile Tale (Psalmii 118, 135). „Dumnezeule, întoarce-ne pe noi și arată fața Ta, și ne vom mântui” (Psalmii 79, 4). Harul pe care-1 degajă lumina feței divine dăruiește poporului evreu lumina, bucurie și încurajare, „Fericit este poporul care cunoaște strigăt de bucurie; Doamne, în lumina feței Tale vor merge […] Că lauda puterii lor Tu ești și întru bună vrerea Ta se va înălța puterea noastră” (Psalmii 88, 15-17) „[…] luminează fața Ta spre templul Tău pustiit, pentru numele Tău, Doamne!” (Daniel 9,17). Deci „fata lui Dumnezeu” trimite ca expresie la transcendența divină, dar reflectă și lumina, splendoarea și mila divină. „Fața lui Dumnezeu”, adică, prezența Lui milostivă, este o temă importantă în Vechiul Testament.

În Vechiul Testament și în toată Sfânta Scriptură, „fața Domnului”, când ne referim la Iahve, nu are ochi. Simbolismul ochilor este altul, omniprezența activă a Domnului în oameni și în întreaga sa creație. Nimeni și nimic nu poate scăpa privirii Domnului, „De se vor ascunde dinaintea ochilor Mei în fundul mării, voi da poruncă șarpelui și îi va mușca. […] căci ochii Mei Eu îi ațintesc spre rău, iar nu spre bine! […] Iată ochii Domnului Dumnezeu privesc spre împărăția cea păcătoasă” (Amos 9, 3-4 și 8). „Cel care se teme prea mult de privi-rea oamenilor […] nu știe că ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai luminoși decât soarele și privesc la toate căile oamenilor și văd toate părțile cele ascunse. (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 23,27).

Dar privirea Domnului nu înseamnă numai supraveghere, ea este și binefacere, și dăruire de lumină, „Ochii Domnului peste cei ce-l iubesc, scut puternic și întărire vajnică este Domnul; […] El înalță sufletul și luminează ochii (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 34,17 și 19). […] luminează ochii mei, că nu cumva să adorm întru moarte” (Psalmii 12, 4). „Și miluiești pe toți, că toate le poți, și treci cu vederea greșelile oamenilor, ca să se pocăiască” (Înțelepciunea lui Solomon 11, 23). Când ridicați mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii […]. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățați-vă! (Isaia 1, 15).

Regele Iezechia, indignat de blestemele lui Sanherib, i se adresează astfel Domnului, „Pleacă, Doamne, urechea Ta și deschide, Doamne, ochii Tăi și vezi și ia aminte la cuvintele lui Sanherib, pe care le-a trimis ca să facă de batjocură pe Dumnezeu cel viu (Isaia 37,17). „Deschide ochii” înseamnă aici, apleacă-te cu atenție asupra acestui necredincios și-l pedepsește pe dânsul.

Probabil episodul vechi-testamentar care dezvăluie densitatea și adâncul tainei relației lui Dumnezeu cu omul, în cel mai înalt nivel de înțelegere, este momentul Sinai, când, în mod excepțional, „Yahve grăia cu Moise fața către fată, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieșire 33,11). Această experiență a lui Moise este comentata magistral de Sfântul Grigorie de Nyssa, care o interpretează într-o perspectivă mistică, exercițiul despatimirii în vederea contemplației și a unirii cu Dumnezeu. Deși ajunși la starea de îndumnezeire, omul nu poate pătrunde în ființa lui Dumnezeu. Dumnezeu rămâne tainic, ascuns, deși omul intra într-o relație de intimitate cu Dumnezeu, ceea ce este sugerat prin expresia, „față către față”, care comunica intimitatea și înțelegerea.

Dar când Moise cere să vadă slava Lui Dumnezeu, nu-l vede pe Dumnezeu decât din spate, iar Sfântul Grigorie explica acestea astfel, „A urma pe cineva înseamnă a-l vedea din spate. Astfel, Moise, care ardea de dor să vadă fața lui Dumnezeu, învața cum îl putem vedea pe Dumnezeu, a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L urma oriunde ne duce”. Prin acest text biblic, unic în felul lui, viziunea spatelui lui Dumnezeu a devenit un subiect inepuizabil de reflecție teologică și spirituală. Expresia „a întoarce spatele” este foarte des înlocuită în Biblie cu „a se abate de la”, „a nu lua în seamă”. Într-un sens total diferit de cel întâlnit în pasajul din Ieșire, Domnul își arată spatele pentru a-și manifesta mânia, „[…] și nu fața, ci spatele îl voi întoarce spre ei în ziua necazului lor” (Ieremia 18,16). Această hotărâre este un răspuns la comportamentul instabil și infidel al necredinciosului Israel, „[…] căci au zis lemnului, „Tu ești tatăl meu!” Și pietrei i-au grăit, „Tu m-ai născut!”, și nu și-au întors spre Mine fața, ci spatele, iar la vreme de nevoie vor zice, „Scoală și ne izbăvește!” (Ieremia 2,27). „Pentru că tu M-ai lăsat, zice Domnul, și te-ai întors înapoi, de aceea-Mi voi întinde mâna Mea asupra ta și te voi pierde, că M-am săturat miluindu-te (Ieremia 15, 6).

„Brațul lui Dumnezeu” este simbolul sfințeniei și al puterii. „Sfințenia divină este în primul rând o caracteristică a lui Dumnezeu, este misterul său taina Atotputernicului Iahve. Acesta taina care gravitează în jurul lui Iahve se manifestă în faptele divine, benefice sau punitive, uimitoare. Dumnezeu uimește și prin aceasta își arată sfințenia. Brațul lui Dumnezeu este emblema puterii sale (Isaia 63,12; Isaia 62, 8; Isaia 30, 30), puterea lui de intervenție grandioasă. Sfințenia Domnului se manifestă prin semnele slavei sale”, „Cantați Domnului cantare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul. Mantuitu-l-a pe el dreapta Lui și brațul cel sfânt al Lui (Ps. 97,1-2). „Izbucniți în chiote de veselie, dărăpănături ale Ierusalimului, că Domnul mângâie pe poporul Său, răscumpărat-a Ierusalimul. Descoperit-a Domnul brațul Său cel sfânt în ochii tuturor popoarelor și toate marginile cele îndepărtate ale pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia 52, 9-10). „Frică și groază va cădea peste ei. Și de măreția brațului Tău, Ca pietrele vor încremeni” (Ieșirea 15,16).

Acest braț este unealta dreptății divine, „Dreptatea Mea este aproape, vine mântuirea Mea și brațul Meu va face dreptate popoarelor” (Isaia 51, 5). Printr-un abil transfer al simbolului, prorocul face din brațul judecătorului brațul unui păstor plin de dragoste pentru oile sale, „Că Domnul Dumnezeu vine cu putere și brațul Lui supune tot. Iată că prețul biruinței Lui este cu El și rodul izbânzii merge înaintea Lui. El va paște turma Să ca un păstor și cu brațul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său și de cele ce alăpteaz; se va griji (Isaia 40,10-11). Puterea brațului divin are darul să-1 întărească pe om. În Psalm se face o asociere între acest har și ungerea regelui, „Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el; Pentru că mâna Mea îl va ajuta și brațul Meu îl va întări (Ps. 88, 20-21). Brațul devine astfel simbolul spirijinului lui Iahve pentru poporul ales, „Dumnezeu este liman din vremi străvechi; căci cu brațul Lui cel veșnic El te sprijină […]. […] scutul și ajutorul tău, sabia și slava ta (Deuteronomul 33, 27 și 29). „[…] s-a mirat că nimeni nu mijlocește. Atunci brațul Lui îi vine în ajutor, și dreptatea Să a fost sprijinul său. S-a îmbrăcat cu dreptatea ca și cu o platoșă și a pus pe capul Său coiful izbăvirii (Isaia 59, 16-17; Psalmii 78,11,12 și 14).

Tema brațului Domnului este reluată de mai multe ori în Noul Testament. Fecioara Maria cântă, „Și mila Lui în neam și în neam, spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborat-a pe cei puternici de pe scaune și a înălțat pe cei smeriți. Pe cei smeriți i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară, deșerți. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, și și-a adus aminte de mila Sa (Luca 1, 50-54). Apostolul Ioan amintește de neîncrederea evreilor, „Și deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El, Ca să se împlinească cuvântul proorocului Isaia, pe care 1-a zis, Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Și brațul Domnului cui s-a descoperit? (Ioan 12, 37-38; Isaia 53,1). În Isaia, această întrebare introduce cea de-a patra cantare a lui „Ebed Iahve”, cel „fără chip și fără frumusețe”, disprețuit de toți, suferind și neluat în seamă de nimeni. În contextul Vechiului Testament se înregistrează o evoluție în ceea ce privește sensul expresiei „braț”. „De la un braț războinic și justițiar se ajunge la brațul protector al îndurării. Revelația brațului Domnului se sfârșește în patima Crucii. Atunci se ivesc cele două brațe încrucișate ale lui Hristos, imagine însângerată a brațelor lui Dumnezeu care deschide prin taina Crucii și a Învierii orizontul harului, realitatea comunicării harului, și restaurarea naturii umane în starea cea dintâi”. Înțeleptul Isus Sirah a găsit cuvintele potrivite pentru a revela dimensiunea acestei taine mântuitoare, „Să cădem în mâinile Domnului, și nu în mâinile oamenilor. Că precum este slava Lui, așa este și mila Lui (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2, 19-20).

Mâna (în ebr. yad; în gr. cheir) în Vechiul Testament este simbolul activității, administrării, puterii, protecției și legământului. Termenul apare de 1600 de ori. Ca și brațul, mâna (în special mâna dreaptă) este folosită ca un simbol al tăriei și al puterii, al suveranității (Facerea 49,24; Numerii 11, 23; Isaia 50, 2; Deuteronomul 2, 15; Jdi 2,15; I Regi 7, 13; I Regi 5, 6; Rut 1,13; Iov 13, 21; III Regi 18, 46; IV Regi 3, 15; I Ezdra 7, 6; Iezechiel 33, 22; Iezechiel 37,1; Psalmii 30, 4-5; Ap. 1.16). În cazul mânii, însă, sensul figurativ a mers un pas mai departe decât în cazul „brațului”, în multe locuri yad fiind tradus cu „putere”. Există mai multe expresii foarte comune în care mâna este folosită ca un simbol al puterii, „în sau din mâna vrăjmașilor” (Ps. 31,15; Ev. Marcu 14,41). „Mâna întinsă a lui Dumnezeu” spre om simbolizează fie apelul Său fierbinte, îndurarea Lui (cf. Îs. 65,2), fie amenințarea judecății divine (II Sam 24,16; Iov 1,11; Îs, 10.4; I Petru 5,6).

Expresia „mâna Ta cea puternică și brațul Tău cel întins” sau „mâna cea tare și brațul cel înalt” (Deuteronomul 7,19), trimit la atributele divine, fiind sugerate atoputernicia divină și omniprezentă. Ele îl arată pe Dumnezeu în toată splendoarea ființei Sale. Tiparul lui Yahve, în conștiința evreului, este acela de Dumnezeu Unic Dumnezeu Atotputernic, Drept și Judecător. În general antropomorfismul „mâna lui Dumnezeu” dovedește puterea absolută a Creatorului, „Chiar străinul, care nu-i din poporul Tău Israel, de va veni pentru numele Tău din pământ depărtat, Căci ei au să audă de numele Tău cel mare și de mâna Ta cea puternică și de brațul Tău cel întins, și el va veni și se va ruga la templul acesta (III Regi 8, 41-42 și ÎI Paralipomena 6, 32); „Eu am făcut pământul și pe om și viețuitoarele cele de pe fața pământului cu puterea Mea cea mare și cu brațul Meu cel puternic și l-am dat cui am vrut (Ieremia 27, 5 și 32,17). Creația, pronia, guvernarea, izbăvirea și judecata sunt diverse feluri de a se manifesta ale aceleiași puteri divine (Iezechiel 20,33-44) „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps.18,1).

În corelație cu „mâna lui Dumnezeu” ca simbol al puterii divine, este pusă expresia „degetul lui Dumnezeu”, „Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu” (Luca 11, 20). Matei vorbește de Duh în loc de degetul lui Dumnezeu (Matei 12, 28).

„Degetul lui Dumnezeu” simbolizează puterea divină activă. Moise întinde toiagul și lovește praful de pe jos pentru a stârpi un nor de țânțari care-i vor chinui pe egipteni, „Atunci „au zis magii către Faraon, «Acesta-i degetul lui Dumnezeu!» “ (Ieșirea 8, 19). Legea a fost scrisă cu degetul lui Dumnezeu. Moise zice, „Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu; pe acelea erau scrise toate cuvintele, pe care vi le-a grăit Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării” (Deuteronom 9,10). Iar psalmistul se minunează când privește „cerurile, lucrul mâinilor Tale” (Psalmii 8, 3).

În dumnezeiasca Scriptură, și în mod special în Psalmi găsim foarte multe expresii simbolice antropomorfice cu privire la Dumnezeu. Trebuie să se știe că noi, fiind oameni, îmbrăcați în trupul acesta gros, nu putem să înțelegem sau să exprimăm activitățile dumnezeiești, sublime și imateriale ale Dumnezeirii decât numai dacă întrebuințam imagini, tipuri și simboluri adecvate felului nostru de a gândi. Așadar, toate câte s-au spus antropomorfic despre Dumnezeu sunt spuse în chip simbolic și au un sens mai înalt, căci Dumnezeirea este simplă și fără de formă. Prin ochii lui Dumnezeu, prin pleoape și prin vedere, înțelegem puterea lui atoatevăzătoare și cunoștință Lui căreia nu i se poate ascunde nimic, de acolo ca și noi prin acest simț dobândim o cunoștință și o încredințare mai desăvârșită. Prin urechi și prin auz înțelegem capacitatea lui de a fi milostiv și de a primi rugăciunea noastră, căci și noi prin acest simț ne îmbunam față de acei care ne roagă, aplecându-ne cu mai multă dragoste urechea spre ei. Prin gura și prin grai înțelegem facultatea prin care își exprimă voința lui; de acolo ca și noi facem cunoscute gândurile noastre intime prin gura și prin grai. Prin mâncare și băutură înțelegem conlucrarea noastră cu voința lui, căci noi, prin simțul gustului, împlinim o dorință necesară a firii. Prin miros înțelegem facultatea Lui de a primi gândurile și sentimentele noastre bune față de El, de acolo ca și noi prin acest simț primim mireasma cea bună.

Prin față înțelegem arătarea și apariția Sa prin fapte, de acolo că apariția noastră se face prin fața noastră. Prin mâini înțelegem facultatea prin care realizează activitatea Lui, pentru că și noi săvârșim cu ajutorul mâinilor lucrurile necesare și pe cele mai de cinste. Prin mâna dreaptă înțelegem ajutorul lui în lucrurile cele bune, de acolo ca și noi ne folosim de mâna dreaptă mai cu seamă în lucrurile mai nobile, mai de cinste și care au nevoie de cea mai multă putere. Prin pipăit înțelegem cunoașterea și perceperea Lui mai exactă a lucrurilor foarte fine și ascunse, de acolo ca și cei pe care noi îi pipăim nu pot să ascundă în ei înșiși nimic. Prin picioare și mers înțelegem venirea și prezența Lui ca să ajute pe cei care sunt în nevoi sau ca să pedepsească pe dușmani sau pentru orice altă fapta, de acolo ca și noi venim făcând uz de picioare. Prin jurământ înțelegem imutabilitatea hotărârii Sale, de acolo ca și noi întărim prin jurământ legămintele unora față de alții. Prin urgie și mânie înțelegem ură și aversiunea față de rău, căci și noi ne mâniem atunci când uram cele potrivnice opiniei noastre. Prin uitare, somn și somnolenta înțelegem întârzierea Lui pentru pedepsirea dușmanilor și amânarea ajutorului obișnuit față de cei ai Lui. Și ca să spun într-un cuvânt, toate expresiile antropomorfice cu privire la Dumnezeu, afară de cele care s-au spus despre venirea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu, au un sens ascuns și ne învață din lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi. Cuvântul lui Dumnezeu, însă, a primit pentru mântuirea noastră pe om în întregime, suflet rațional, trup, însușirile firii omenești și afectele naturale și neprihănite.

CAPITOLUL III

SPIRITUALITATEA PSALMILOR ÎN HERMENEUTICA PATRISTICĂ

Prin excelență, Sf. Vasile cel Mare s-a înscris în galeria admirabil a Sfinților Părinți ca unul care a trasat coordonatele spiritualității creștine, o spiritualitate autentică care angajează integral omul într-un proces de desăvârșire și mântuire. Considerăm că este mai mult decât oportun să rezervăm un spațiu în lucrarea noastră Sf. Vasile cel Mare care a evidențiat poate mai bine ca oricine altcineva valoarea spirituală a Psalmilor.

3.1. Definiția spiritualității: corespondența dintre îndreptare și îndumnezeire în Psalmi

Înainte de a reliefa valoarea spirituală a Psalmilor, considerăm că se impune, din punct de vedere metodologic, precizarea definiției spiritualității în orizontul creștin.

Relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea, întregul cult al Bisericii intră în sfera a ceea ce îndeobște circumscriem cu ajutorul noțiunii de „spiritualitate”, ba chiar sunt expresia cea mai aleasă a vieții spirituale.

„În uzul lingvistic actual, prin spiritualitate, derivată de la spiritus se înțelege în general ceea ce are de-a face cu viața interioară și preocupările spirituale, spre deosebire de ceea ce tine de sfera materială, corporală”.Cuvântul spiritualitate include aspecte ale civilizației, toată cultura și mai ales raportul omului cu Dumnezeu și cu semenii. Potrivit creștinismului, cuvântul „spiritual” trimite la Duhul Sfânt (Spiritus Sanctus). Spiritualitatea adevărată este o manifestare a Duhului Sfânt coborât în sufletul omenesc. Ea înseamnă subordonarea existentei omenești spiritului care dezvăluie ființei umane originea cerească a întregii existente și trasează itinerarul și scopul vieții spirituale. În cadrul creștinismului se poate vorbi de diferite spiritualități (ortodoxă, catolică, protestantă, etc.), dar și în afara creștinismului se pot diferenția marile spiritualități ale lumii. Subordonarea conștientă a spiritului nostru suveranității infinite a Lui Dumnezeu înseamnă să trăim propria noastră spiritualitate. „Dacă cineva aude glasul Meu, Eu voi intra și voi cina cu el și el cu Mine”. Viața spirituală vine de sus. Ea este inaugurată de Dumnezeu însuși prin darul prezentei Sale și se dezvoltă în interiorul omului. Această semnificație foarte cuprinzătoare și totodată vagă a noțiunii de spiritualitate poate avea un efect negativ asupra înțelegerii creștine a vieții spirituale deoarece acum apar ca spirituale foarte multe lucruri care aparțin cu totul altor sfere.

Prin spiritualitate putem înțelege caracterul a ceea ce este spiritual dar și un ansamblu de idei ce caracterizează o colectivitate. În creștinism cele două idei formează un singur corp iar pericolul amintit, de a lua drept adevărate unele false spiritualități este înlăturat îndată ce ne adâncim în studiul spiritualității ortodoxe.

Toate națiunile lumii, toate marile religii și-au dezvoltat propriile lor spiritualități. Privind cu ochi critic din exterior, observăm că în istorie viața spirituală s-a pretat adeseori la erori în filozofie, cultură și în experiența religioasă. Fapt este că toate națiunile lumii au realizat valori specifice cu particularități anume. Acest lucru se datorează faptului că întreaga omenire a păstrat și după căderea în păcat frânturi mai mult sau mai puțin umbrite din Revelație, deoarece chipul lui Dumnezeu nu s-a șters total din om după păcatul protopărinților, cu toate că a fost întunecat de acesta, ci a rămas în continuare imprimat în om, călăuzindu-l mereu spre împlinirea binelui, spre origini, spre Dumnezeu.

Sursa, originea vieții spirituale, a întregii spiritualități, este Dumnezeu însuși, spiritul prin excelentă. Una din persoanele Sfintei Treimi se numește chiar Duhul Sfânt (Agios Pneumatos-Spiritus Sanctus). Încununând creația, Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, alcătuindu-l din trup material și suflet nemuritor. „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fata lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. Iată că spiritul omului își are rădăcina în Dumnezeu, datorită acestui fapt fiind nemuritor, după chipul Creatorului. Spiritul este cel care însuflețește materia, cel care dă viață omului, este partea care îl leagă pe om de Dumnezeu și prin care omul tine legătura cu Acesta, cu Creatorul și ținta vieții sale.

Pentru progresul spiritual al omului, Dumnezeu i-a dat acestuia diferite legi după care să se conducă. Omul a avut la început o lege în Paradis, o alta după cădere, la fel și după potop. Deoarece oamenii călcau în continuare legile date lor, Dumnezeu, găsind vrednic pentru credința și faptele lui pe Avraam, și-a ales din urmașii lui un popor în viața căruia a intervenit direct, conducându-l spre împlinirea scopului sădit în om de la creație. În acest mod, spre deosebire de celelalte religii, care sigur au valoarea lor, fiind încercări ale omului de a se apropia de Dumnezeu, religia mozaică era revelată de Însuși Dumnezeu, fiind astfel singura care poseda adevărul absolut despre El. Revelația Vechiului Testament a fost desăvârșită prin întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit să plinească Legea și să călăuzească oamenii la întregul adevăr, deoarece acesta fusese descoperit în Vechiul Testament numai în parte din cauza copilăriei oamenilor, din pricina neputinței lor de a-l primi în întregime. Astfel creștinismul apare drept revelarea plinătății adevărului și se constituie prin acțiunea directă, nemijlocită a Fiului lui Dumnezeu, drept singura Cale adevărată, în măsură să-l conducă pe om acolo unde Dumnezeu l-a destinat să ajungă. Din păcate, creștinii nu au reușit să învingă tensiunile interioare, să urmeze învățătura așa cum a fost revelată de Însuși Fiul lui Dumnezeu și în loc să-și ducă viața conform cerințelor credinței au ajuns să schimbe în multe locuri credința după modul lor de viață , și în cele din urmă creștinătatea s-a dezbinat. Astfel s-a ajuns ca astăzi să vorbim de un creștinism răsăritean cu o spiritualitate corespunzătoare (greacă, slavă, română) și de un creștinism latin apusean, având o spiritualitate deosebită. Încă din secolul al XVI-lea, din creștinismul apusean s-a desprins o ramură – protestantismul – care voia să găsească ceea ce catolicii pierduseră dar necăutând acolo unde trebuia au ajuns la o mai mare îndepărtare de ceea ce trebuia să fie, scindându-se apoi în alte grupări, care au dat mulțimea sectelor de astăzi.

Din fericire, Biserica Răsăritului a reușit să se mențină pe linia dată de Hristos, pe care au mers apoi Sfinții Apostoli și urmașii acestora, a reușit să străbată veacurile cu„gândul lui Hristos”, așa cum sfătuia odinioară Sfântul Apostol Pavel pe creștinii din Filipi. Datorită faptului că au păstrat învățătura Mântuitorului neschimbată creștinii din Răsărit s-au numit ortodocși, iar credința, respectiv spiritualitatea lor ortodoxă.

Am arătat care este obârșia spiritului și a spiritualității, precum și ținta ei, am văzut că spiritul este partea din om care tinde mereu în sus spre Creatorul și Desăvârșitorul vieții sale, că prin spirit omul tine legătura cu Dumnezeu, spiritualitatea nefiind altceva decât caracterul întregii lucrări spirituale a omului. Încercând să definim acum spiritualitatea ortodoxă putem spune cu părintele Stăniloae că ea „prezintă procesul înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii în Hristos prin curățirea de patimi și dobândirea virtuților, proces care se săvârșește într-o anumită ordine. Cu alte cuvinte ea descrie modul în care creștinul poate înainta de la curățirea de o patimă la curățirea de o alta, și deodată cu aceasta la dobândirea diferitelor virtuți, acestea înscriindu-se pe o anumită scară de desăvârșire și culminând în iubire, starea care reprezintă curățirea de toate patimile și dobândirea tuturor virtuților. Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată și în unirea cu Hristos, și odată cu aceasta în cunoașterea Lui, prin experiență, care este totodată și îndumnezeirea sa”. Spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvârșirea credinciosului în Hristos. Aceasta însă se poate dobândi doar prin participarea la viața divino-umană a lui Hristos. Putem spune astfel că ținta spiritualității ortodoxe este desăvârșirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos și întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanității lui Hristos, plină de Dumnezeu, că este deci unirea omului credincios cu Dumnezeu în Hristos.

Deoarece Dumnezeu este nesfârșit, ținta unirii cu El nu corespunde niciodată unui capăt de la care să nu se mai poată înainta, ceea ce practic înseamnă că desăvârșirea e fără de hotar. În acest proces mistica ortodoxă a distins mereu două etape, una a purificării de patimi și dobândirii virtuților, în care un rol pregnant îl are efortul duhovnicesc al omului, și o alta, următoare acesteia, în care viața e mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu și în care efortul omului e înlocuit în mare măsură de lucrarea harului lui Dumnezeu, omul dând aici din partea lui mai mult receptivitatea pentru umplerea de tot mai multă viață dumnezeiască. „În Răsărit se mai folosește pentru caracterizarea acestei uniri (a omului cu Dumnezeu) și termenul îndrăzneț de îndumnezeire” astfel încât ținta spiritualității creștine ortodoxe „este trăirea stării de îndumnezeire sau participare la viața dumnezeiască”. În concluzie putem afirma că spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul purificării de patimi și de îndumnezeire a omului ce se încununează cu starea de participare la viața dumnezeiască.

Mai trebuie menționat faptul că identitatea și coerenta Bisericii Ortodoxe se exprimă în Tradiția ei, care este un ansamblu de componente esențiale, Sfânta Scriptură, mărturisirea de credință apostolică, dogmele sinoadelor ecumenice, teologia exegetică și interpretativă a Părinților Bisericii, structura instituțională, cultul, spiritualitatea”. „Principiul prin excelentă al dogmaticii ortodoxe, care este autenticitatea mărturisirii de credință, vine din faptul că aceasta este asumată de cultul public și de doxologia liturgică a Bisericii”. Întreaga doctrină a Bisericii, spiritualitatea ei fiind cuprinsă în cărțile de cult, în cadrul sfintelor slujbe, noi venim în contact cu ea, ne-o putem însuși. Astfel cineva rugându-se, fiind atent la cele ce se rostesc în biserică, poate ajunge să cunoască foarte multe despre Dumnezeu, despre relația noastră cu El, despre modul cum cineva poate să se despătimească, desăvârșească și îndumnezeiască.

Baza întregii spiritualități ortodoxe este așadar învățătura Bisericii noastre, iar la aceasta credincioșii ortodocși ajung în cea mai mare măsură atunci când iau parte la lucrarea sacerdotală a Bisericii. La sfintele slujbe precum și în rugăciunile particulare, credincioșii se roagă și totodată învață cui se roagă, cum și pentru ce să se roage. În aceste rugăciuni ei găsesc răspunsul Bisericii la toate întrebările mari ale vieții. În cadrul cultului credincioșii află de asemenea, ce ne spune Biserica cu prilejul fiecărei sărbători, la fiecare moment liturgic, astfel că pe drept cuvânt cei ce se roagă își înmulțesc înțelepciunea. Se împlinesc cu ei cele spuse de Evagrie Ponticul, și anume că cei ce se roagă devin teologi.

Starea de mântuire, în viziunea ortodoxă este axată pe mai mulți termeni, dintre care doi sunt esențiali: îndreptare și îndumnezeire. Înțelesul unuia implică înțelesul celuilalt și amândoi termenii exprimă ideea mântuirii în semnificația ei profund ontologică. Îndreptarea pune în lumină drumul spre unirea cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, iar îndumnezeirea ne indică scopul însuși al acestui drum.

Prin întrupare, moarte și înviere, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a ridicat în starea dreptății Sale divine, comunicându-ne slava șui viața Sa nemuritoare. Preocupat de acest adevăr, Sfântul Apostol Pavel îl susține cu tărie în fața creștinilor iudaizanți din vremea lui, care îi tăgăduiau împlinirea poruncilor legii. De fapt, el îl pune în legătură nemijlocită cu ideea „nașterii din nou”, a „înfierii” sau a „adopțiunii”, a „viețuirii în Hristos”, a „koinoniei Sfântului Duh”. Sf. Apostol Ioan la rândul său, privește același adevăr ca „naștere din Dumnezeu”, iar Sf. Apostol Petru ca „participare la fierea lui Dumnezeu”, la „dumnezeiasca fire”, cum se exprimă el. Cu alte cuvinte, este privit atât cu înțelesul de îndreptare, cât și cu înțelesul de îndumnezeire. De origine apostolic, termenul theosis, fără să fie împrumutat din elenism, este o creație proprie a gândirii creștine, exprimând starea de transfigurare ca și aceea de înveșnicire a firii create, ceea ce înseamnă într-adevăr o depășire a acestei firi și participarea ei la firea necreată dumnezeiască. E vorba despre o învățătură esențială a teologiei creștine răsăritene, redată succint prin formula patristică atanasiană: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu.”

Îndreptarea și îndumnezeirea sunt noțiuni care se oglindesc în mod profetic în Cartea Psalmilor. Cea mai bună dovadă în aceste sens este faptul că la această carte, ca și la caracterul e profetic, se referă Sf. Apostol Pavel, citând din Romani 4,7 cuvintele: „Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele.” (Ps 31, 1). În mod sigur acestea sunt cuvinte profetice. Psalmistul nu are în vedere simpla omitere a vinei unui păcătos. Acest lucru ar fi contrar gândirii generale vechitestamentare. El are în vedere vremurile mesianice care vor aduce cu ele o nouă dreptate, dreptatea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, autorul psalmilor este conștient că toate spusele sale sunt inspirate. În expresia „tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu” (Ps 48, 4), el ține să afirme, în mod explicit, că a ajuns să asculte gândurile Duhului, gânduri pe care ni le comunică și nouă prin cântare. Așadar, numai pe aceste considerente putem vorbi despre îndreptare și îndumnezeire în Cartea Psalmilor.

Pentru a înțelege în mod esențial în ce constă dreptatea lui Dumnezeu, trebuie mai întâi, să punem în legătură cuvântul dreptate cu cuvântul viață. Așa ne învață profetul David. În stăruitoarea sa rugă „întru dreptatea Ta viază-mă!” (Ps 118, 40), psalmistul exprimă adevărul că dreptatea, ca însușire sau atribut al lui Dumnezeu, este de fapt o lucrare proniatoare, pe care Atotțiitorul o îndreaptă spre făptura sa. Mai presus de orice, dreptatea este principiul viții. În această calitate, ea prezintă două trăsături caracteristice: iubirea și judecata. În ce privește iubirea dreptății, îl auzim pe psalmist spunând: „Milostiv este Domnul și drept” (Ps 114, 5), iar în ce privește judecata, care nu este altceva decât aspectul revendicativ al dreptății, același proroc, tâlcuitor al gândurilor Sf. Duh, zice: „Judeca-tu-m-am și m-am hotărât să păzesc judecățile dreptății Tale” (Ps 118, 106). Nici unul din aceste două elemente ale dreptății divine nu poate lipsi, fără ca viața, în dependența ei intimă de Dumnezeu, să nu sufere. De unde lipsește iubirea, bunătatea sau mila, lipsește de fapt darul lui Dumnezeu, iar de unde lipsește judecata, ca dovada existenței unei porunci, se pierde priza pe care Dumnezeu o are în viața făpturii Sale.

De la această concepție din Cartea Psalmilor, despre dreptatea divină și până la aceea pe care o aflăm la Sfinții Apostoli, preocupați să vadă în această dreptate temeiul îndreptării și al îndumnezeirii în Hristos, nu este decât un pas. E vorba însă de un pas care face trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament. În Legea cea Nouă, dreptatea lui Dumnezeu nu mai este doar o realitate de origine cerească, ci una sădită, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, în însăși firea umană a lui Hristos. Ea ne descoperă astfel senul suprem al dreptății. Această nouă viziune a fost întrezărită, cu anticipare, și de cugetul profetului: „Sfârșitu-s-au ochii mei după mântuirea Ta și după cuvântul dreptății Tale” (Ps 118, 123). Cuvântul dreptății nu mai este o lege a dreptății strict transcendentă, care s-ar oglindi doar în existența umană, ci un indiciu al dreptății însăși, pe care Hristos o va pogorî din cer în existența Sa umană. Drept dovadă că lucrurile stau așa avem faptul că profetul pune semnele de egalitate între mântuire și dreptate. După Sfântul Apostol Pavel, această dreptate a lui Dumnezeu se arată ca atare prin vărsarea sângelui Mântuitorului pe cruce (Rm 3, 25), după cum se descoperă și ca „mărire a lui Dumnezeu” (Rm 3, 23). Prin întrupare și răstignire, ca și prin înviere și înălțarea, Mântuitorul restabilește circuitul întrerupt de păcat, al slavei divine și desfundă izvoarele îndreptării și ale îndumnezeirii pentru întreaga omenire.

3.2. Valorificarea psalmilor în spiritualitatea patristică

De la Sf. Vasile ne-au rămas multe lucrări cu caracter teologic și liturgic care constituie până astăzi o comoară de mare preț a Bisericii lui Hristos care-l cinstește ca pe un adevărat „mare dascăl al lumii și ierarh”, împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur și cu Sf. Grigorie Teologul. O lucrare importantă a marelui ierarh este cea închinată tâlcuirii Psaltirii lui David carte de căpătâi în cultul Bisericii până astăzi. De fapt, în vremea antichității creștine, deci și în epoca Sf. Vasile, Psaltirea era cartea de rugăciuni a creștinilor în cultul lor privat, dar și a Bisericii în cultul ei public.

Metoda de interpretare pe care o folosește Sf. Vasile cel Mare în această scriere însemnată a sa, este, în linii generale, cea literală. Marele Părinte nu caută sensuri ascunse în cuvintele psalmistului, decât acolo unde înțelesul alegoric este vădit pus în lumină de psalmistul însuși, cum se întâmplă în Psalmul 44, care este socotit ca un psalm direct mesianic de toată tradiția exegetică patristică reprezentată prin Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Fer. Augustin, etc. În acest chip exegeza Sf. Vasile cel Mare se stabilește pe linia celor mai sănătoase principii ermeneutice ale epocii patristice. De altfel, în comentariul său, Sf. Vasile cel Mare folosește comentariul înaintașului său Eusebiu de Cezarea, așa cum demonstrează până la evidență Garnier în Prefatio la opera Sf. Vasile cel Mare. Aceasta nu scade însă din valoarea lucrării de care ne ocupăm, ci dimpotrivă, relevă vasta cultură a autorului său.

Comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare nu este de asemenea o lucrare filologică critică, așa cum a încercat să fie Exapla lui Origen, ci este o lucrare de răspândire a învățăturilor psalmilor în rândul credincioșilor simpli, dar dornici să-și însușească aceste învățături și să le aplice în viața lor zilnică, o tâlcuire meșteșugită a cuvintelor psalmistului. De altfel, aplicarea permanentă a cuvintelor psalmistului la viața de fiecare zi a creștinului este o caracteristică esențială a comentariului la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare. De aci și marea însemnătate a acestei lucrări pentru viața morală și socială a creștinilor.

Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu dar și de mulțumire, motiv pentru care și atunci ca și astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioși și de monahi ca o hrană duhovnicească neîmpuținată. În Biserica primară, după cum mărturisește Fericitul Ieronim, și copii știau Psaltirea pe de rost și o cântau ca pe cea mai iubită cântare. „La noi toate-s simple și tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarce-te încotro voiești, plugarul care merge în urma plugului cântă, Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; și vierul care taie cu cuțitul său cel strâmb vițele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului”.

Vorbind despre necesitatea și importanța psalmilor Sf. Vasile cel Mare arată că psalmii „sunt o adevărată comoară de învățături, punând fiecăruia la îndemână ceea ce este de folos”, iar referitor la Cartea Psaltirii spune că aceasta, „cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate, ea proorocește asupra viitorului și ne aduce aminte de cele ce au fost, dă legi pentru viață și reguli de purtare. Aceasta este o vistierie obștească de învățături bune”, adăugând apoi faptul că, „nici o altă carte nu mărește pe Dumnezeu așa ca Psaltirea, nici nu se poate asemăna cu folosul ei”.

Psaltirea este cu adevărat un medicament puternic în vindecarea bolilor celor sufletești și trupești pentru că, „ea vindecă și rănile învechite ale sufletului și rănilor noi le dă grabnică vindecare. Ea îngrijește de cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos”. Și adaugă apoi, „Cu Psaltirea și pentru tine însuți pe Dumnezeu vei milostivi, căci mai mare și mai sus este decât toate cărțile. Deci această carte ce se numește Psaltire este asemenea ca marea cea mare că precum din mare nu lipsește apa niciodată, nici nu împuținează prin vărsarea râurilor și a izvoarelor, așa și din Psaltire nu lipsește cântarea niciodată, fiindcă Psaltirea se numește vitejie și îndrăzneală către Dumnezeu spre mântuirea sufletului”.

Psalmul în viziunea marelui ierarh capadocian este un leac de alinare a bolilor. Și precum leacul cel amar este amestecat cu dulceață pentru a putea fi primit de către bolnav cu ușurință tot așa psalmul este amestecat cu dulceața cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului, „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de știrea noastră, odată cu bucuria și frumusețea celor auzite să primim și folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac și doctorii cei înțelepți atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare, căci ei le amestecă mai întâi cu miere și numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”. Arătând efectul terapeutic al cântării de psalmi autorul arată că, „psalmul este liniștirea sufletului, dătător de pace, căci el potolește cugetele furtunoase și învăluitoare, ogoește tulburarea sufletului și pune frâu neînfrânării” precum și faptul că e armă nebiruită împotriva dușmanilor văzuți și nevăzuți și că el aduce pacea, liniștea și odihna în sufletul celor care-l cântă cu evlavie, „psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva demonilor, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor și podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor și cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.

Psalmul este cel ce aduce împăcarea celor învrăjbiți, „căci cine poate socoti de dușman al său pe acela, cu care s-a rugat cu un cuget lui Dumnezeu, în aceeași ceată de lăudători?”, se întreabă retoric marele arhiereu. Psalmul alungă urâtul din inima omului și din tot locul, el „umple pustia de locuitori și potolește adunările cele zgomotoase”, el este cea dintâi învățătură a pruncilor și podoabă a tinerilor, el este „glasul Bisericii, el face prăznuirile ei strălucite și tot el naște întristarea cea după Dumnezeu”.

Fiind cu adevărat „slavoslovia îngerilor și cădelniță duhovnicească” – spune Sf. Vasile cel Mare – psalmul „și dintr-o inimă de piatră stoarce lacrimi”. În Psalmi aflăm preziceri cu privire la viața și lucrarea lui Mesia ca și prevestirea unor fapte din viața Bisericii și a cultului Legii celei Noi. „Ce nu poate învăța cineva din Psalmi? – întreabă autorul sfânt – măreția bărbăției, exactitatea dreptății, însemnătatea înfrânării, desăvârșirea judecății … Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârșită, aici prezicerea venirii în trup a Domnului Hristos, aici amenințarea Judecății celei veșnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduința măririi ce ne așteaptă, ca și descoperirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici în cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată care este pusă la îndemână tuturor”.

În comentariul la Psalmul 32, Sf. Vasile îndeamnă mânecând de la cuvintele acestuia „Cântați Domnului cântare nouă” (Ps. 32, 3) ca psalmii să fie rostiți și cântați „nu după buchea veche, ci cu duh înnoit” și precizează următoarele, „cântare nouă cântă Domnului acela care primește legea nu cu simțurile, ci pricepe înțelesul lor cel duhovnicesc. De aceea dacă tu faci cunoscut chipul cel minunat și mai presus de fire al Întrupării Domnului, prin aceasta tu cânți cântare nouă și neobișnuită. Dacă tu cugeți la înnoirea a toată lumea cea învechită prin păcat, precum și dacă vestești tainele Învierii, apoi și în acest caz tu cânți cântare nouă”.

Iar tâlcuind versetul „În psaltire cu zece strune te voi lăuda” (Ps. 32,2 ) el arată clar că așa cântă, „acela care nu scapă din vedere niciuna din poruncile Domnului și se pune pe sine în armonie cu toate acele porunci, pentru că zece sunt poruncile glăsuite de legea cea dintâi”. 

Sf. Vasile cel Mare deslușește în chip lămurit proveniența numelui de psaltire arătând că acesta vine de la un instrument muzical numit „psaltirion” care își are „cauza sunetelor venită de sus”. La chitară și la liră, spune el, sunetul coardelor vine de jos pe când la psaltirion motivul acordurilor armonice este sus. Și conclude, „astfel cuvântul proorocesc prin însuși întocmirea acestui instrument ne arată că dulceața cântărilor sfinte nu are a ne îndrepta în jos spre plăceri trupești” (Introducere la Comentariul asupra psalmilor), „iar psalmul este graiul poetic la rostirea căruia se lovește ritmic în coardele unui instrument muzical” (Omilie la psalmul 29).

În deschiderea comentariului său, el afirmă, “Toată Scriptură este insuflată de Dumnezeu și folositoare.”. De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toți oamenii, că fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boala. Că spune Scriptura, “Tămăduirea va pune capăt marilor păcate”. Altele ne învață Profeții, altele Cărțile istorice, altele Legea, și altele felul de sfătuire al Pildelor. Cartea Psalmilor însă cuprinde ce este folositor din toate, profețește cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, da legi pentru viață, ne învață cele pe care trebuie să le facem. Și, ca să spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obștească de învățături bune, dând fiecăruia, după sârguință lui, ce i se potrivește. Tămăduiește rănile vechi ale sufletelor și aduce grabnică însănătoșire celui de curând rănit; îngrijește pe cel bolnav și păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putință, patimile care se încuibaseră în felurite chipuri în viața oamenilor; și face aceasta cu seducție măsurată și cu dulceață, sădind în suflet gând plin de înțelepciune.”

Cuprinsul psalmilor a fost de mare folos duhovnicesc înaintașilor, întrucât ei măresc puterea divină și mai ales imploră mila lui Dumnezeu, atunci când omul este în grele încercări și suferințe. Potrivit aprecierilor Sf. Atanasie cel Mare, Psaltirea poate fi asemănată cu o grădină de flori spirituale prin conținutul lor bogat și variat, încât cuprinde toate fructele celorlalte scrieri sfinte. Același Sf. Părinte încearcă să identifice în cei 150 psalmi 27 clase, număr identic cu cel al cărților din Noul Testament.

Pe bună dreptate, specialiștii consideră că psalmii sunt ecoul poruncilor Legii divine asupra sufletului credincios, care se străduiește să placă lui Dumnezeu. Altfel spus, aceste scrieri exprimate de aghiograful iluminat de inspirația Sf. Duh oglindesc numai o parte din sentimentele autorului și ale comunității.

În duhul acestor aprecieri generale, se înscriu și Omiliile Sf. Vasile cel Mare la psalmi (1,7, 14, 12, 28, 29, 32,33, 44, 45, 48, 59, 61, 114). Explicațiile sale pe marginea textelor biblice sunt însoțite de însemnări istorice interesante și de multe texte luate din alte cărți canonice, atât vechitestamentare, cât și neotestamentare. Cuprinsul lor ajută la cunoașterea învățăturii despre Dumnezeu, om și lume. În fruntea acestor comentarii, este pusă în lumină valoarea teologică a cărților Sf. Scripturi, scrisă de aghiografi sub inspirația Sf. Duh. Aceasta este inspirată în întregime (2 Tim 3, 16) de Sf. Duh, de aceea este și folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor sufletești și trupești, cauzate de păcat.

Sf. Vasile cel Mare își propune să reliefeze valoarea spirituală a psalmilor prin referirea la Dumnezeu, om și lume și în consecință și această secțiune va fi împărțită în trei subsecțiuni.

3.3. Coordonate spirituale ale Psalmilor în teologia Sf. Vsile cel Mare

3.3.1. Virtutea după Psalmi

O idee morală cu un pronunțat caracter teoretic pe care o întâlnim în omiliile la Psalmi ale Sf. Vasile cel Mare este teoria virtuții. Cele două limite ale vieții morale sunt virtutea și viciul, prima ca manifestare a potențelor bune sădite în ființa noastră, încă de la creație, de Dumnezeu, iar al doilea ca manifestare a înclinației spre rău, vădită îndeosebi după căderea în păcat. Între aceste două limite sunt distanțe ireductibile din punct de vedere al aprecierii faptelor morale care le definesc.

Sf. Vasile cel Mare încearcă să arate trăsăturile caracteristice ale virtuții, s-o definească și s-o înfățișeze cititorilor ca o condiție de căpetenie a dobândirii vieții de veci, ținta finală a străduințelor duhovnicești ale creștinului. In primul rând, ne arată el, virtutea este urmarea unei „cercetări stăruitoare”.

Ideea de bază a teoriei virtuții în comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare este legată de conceptul de Θεωρηματων συνεσταναι, cercetare continuă și stăruitoare a atitudinii morale pe care urmează s-o adopte credinciosul. Virtutea este urmarea unui lung proces de deliberare asupra conduitei pe care urmează s-o îmbrățișăm în fața unei probleme morale care ni se pune. Astfel, cel ce dorește să se împodobească cu virtutea cumpătării trebuie să distingă prin prisma învățăturii Bisericii ce este folositor și nefolositor, ce e bun și ce e rău; bărbăția constă în identificarea lucrurilor care cu adevărat merită să ne jertfim pentru ele; tot așa înțelepciunea se vădește în distincția corectă pe care creștinul trebuie s-o facă între lucrurile care merită să fie însușite de mintea noastră sau nu. Pentru săvârșirea virtuții este necesar, prin urmare, ca omul să folosească din plin capacitatea sa de a alege binele de rău. Cel ce a izbutit să aleagă numai (pe cele bune și să le înlăture pe cele rele, a devenit posesorul unei podoabe și al unei puteri care îl scutesc, după aceea, să mai depună eforturi mari spre a deosebi, binele de rău. iar “podoaba și puterea sunt virtuți care nu constau în cercetări stăruitoare, ne spune Sf. Părinte, ci care urmează acestor cercetări”.

Dar pentru atingerea unei astfel de stări este necesar ca credinciosul să fie ajutat de harul dumnezeiesc, care-1 înarmează cu o putere de discernământ capabilă să-l determine numai la săvârșirea binelui. Aflându-se sub acțiunea binefăcătoare a harului dumnezeiesc, sufletul omului se găsește într-o armonie desăvârșită cu el însuși, fiind curățit de orice gând rău, de orice intenție condamnabilă, devenind, prin pilda sa, folositor tuturor semenilor săi.

În câteva cuvinte, virtutea este podoaba cea mai de preț pe care și-o poate agonisi creștinul. Ea ne călăuzește pe căile cele mai sigure către dobândirea limanului vieții veșnice, iar în timpul vieții pământești ne face cu adevărat folositori semenilor noștri.

După opinia Sf. Vasile cel Mare, cartea Psalmilor descoperă omului ceea ce este folositor pentru el, ceea ce a dus la compararea Psaltirei cu o veritabilă vistierie obștească, încărcată cu învățături trebuincioase, pentru ca această creatură rațională să se îndepărteze cât este cu putință de dulceața patimilor și să-i sădească în suflet cumpătarea, înțelepciunea. Folosul psalmilor este comparat cu mierea care se unge paharul în care se dau bolnavilor fără pofta de mâncare doctorii mai amare. Cuvintele psalmilor liniștesc sufletele, potolesc tulburarea gândurilor și înfrânarea lor.

În acest sens, părintele capadocian afirmă, „Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute și că noi, din pricina inclinării spre plăcere, neglijam cu totul viețuirea cea dreaptă. De aceea, ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, că, o dată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură; face la fel că doctorii cei înțelepți; aceștia adeseori ung dejurîmprejur cu miere paharul în care dau bolnavilor fără poftă de mâncare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru că celor care sunt copii cu vârsta sau celor care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cânta, dar de fapt își instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulți și trândavi păstrând cu ușurință în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă și acasă, și le fredonează și în piață. Dacă unul dintre cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei intra în biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită.”

Valoarea spirituală a psalmilor poate fi ușor observată din următorul paragraf, „Da, psalmul este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, unește pe cei de departe, împăca pe cei învrăjbiți. Cine se mai poate socoti vrăjmaș al celui cu care a înălțat același glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce deci cel mai mare bun, dragostea. Cântatul împreună este ca un lanț care duce la unire; unește poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul pune pe fugă pe demoni și aduce pe îngeri într-ajutor; este arma pentru frică de noapte; odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteala foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile, cumințește piețele; este carte elementară de învățătură pentru cei ce intră în viață; creștere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveselește sărbătorile; psalmul naște tristețea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lăcrimă și din inima de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, viețuire cerească, parfum duhovnicesc. Ce descoperire înțeleaptă a Învățătorului, Care a meșteșugit că, o dată cu cântărea, să învățăm și cele ce ne folosesc! De aceea se și întipăresc mai bine în suflete învățăturile. Învățătura dată cu silă de obicei nu rămâne; dar învățătura cu plăcere și cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poți învăța din psalmi? Nu, oare, măreția bărbăției? Nu, oare, exactitatea dreptății? Nu, oare, sfințenia castității? Nu, oare, desăvârșirea înțelepciunii? Nu, oare, chipul pocăinței? Nu, oare, măsură răbdării? Nu, oare, tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putință să găsești învățătura desăvârșită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, amenințarea cu judecată, nădejdea învierii, frică de pedeapsă, făgăduințele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt strânse, că într-o mare și obștească vistierie, în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire, deși sunt multe instrumente muzicale. După părerea mea, profetul, inspirat de Duhul, a arătat harul cel de sus care răsună în psaltire, pentru că dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea își are cauza sunetelor în partite de sus ale ei. La chitara și la liră aramă răsună de dedesubtul locului unde până atinge coardele; psaltirea însă are cauzele ritmurilor armonioase în partea de sus, ca și noi să căutăm a cugeta cele de sus și să nu ne pogoram la patimile trupului din pricina dulceței melodiei. Socot însă că profetul, prin construcția acestui instrument muzical, ne-a arătat, în chip adânc și înțelept, și aceea că oamenii care au sufletele bine constituite și armonioase se urcă ușor la cele de sus.”

Pentru omul credincios, cântatul psalmilor îi aduce în suflet dragostea, pune pe fugă demonii și aduce pe îngeri în ajutor. Psalmul e de mare folos spiritual, deoarece înveselește sărbătorile și varsă cu adevărat lacrimi dintr-o inimă de piatră. Deși sunt mai multe instrumente muzicale și numai unul prin mijlocirea lor și arată harul cel de sus care răsună în Psaltire și îl cheamă pe om să cugete la cele de sus și să nu se coboare la patimile trupului din cauza dulceții melodiei. Obstacolele și durerile vieții trebuie depășite, pentru a fi cu mintea spre desfătarea veșnicilor bunătăți care aduc adevărata fericire credinciosului (Ps.1,1). Natura binelui este ignorată de cei ce iubesc cele lumește, fericind bogăția și strălucirea vieții, alunecând foarte ușor spre păcat, atunci când cele materiale sunt folosite rău de ei. Cei ce umblă în legea Domnului sunt fericiți, „Fercicit ete, dar, cel care are pe acelea care sunt vrednice de luat înseamă, cel care participă la bunurile care nu se pierd.”

Fericirea bărbatului nu este un motiv de trecere sub tăcere a femeii, ci psalmistul a considerat ca este suficient să arate întreaga fire prin bărbat care conduce întreaga fire. Este fericit cel ce nu face păcatul și nu cel virtuos care merge pe treptele virtuții, vrednică de fericire fiind curăția gândirii. La prima vârstă nu este nici virtuos, nici păcătos, păcatul fiind urmat de el mai târziu, când din patimile trupului său răsar gândurile rele. Omul desfrânat nu se gândește la urmări, ci doar la desfătarea de aici, care-i oferă plăcerea, străină de împlinirea binelui. (I Cor. 2, 9).

Sf. Vasile propune un manual sistematic al virtuții, „Psalmistul, ducându-ne cu înțelepciune și dibăcie, la virtute, a făcut din îndepărtarea de faptele rele început al faptelor bune. Aș spune că practicarea bunei credințe se aseamănă cu o scară; cu scara aceea pe care a văzut-o odinioară fericitul Iacov; unul din capete era jos, pe pământ, iar celălalt capăt se urca mai presus de cer. Deci, cei care se îndreaptă spre viața cea virtuoasă trebuie să meargă pe urmele virtuții începând cu primele trepte și de la ele să pășească pe treptele următoare, până ce se urcă, printr-un urcuș săvârșit încetul cu încetul, la înălțimea pe care o poate atinge firea omenească. După cum prima treaptă a unei scrie este îndepărtarea de pământ, tot așa și cu viețuirea cea după Dumnezeu; început al urcușului este îndepărtarea de rău. Pe scurt, abținerea de la o faptă oarecare este mai ușor de îndeplinit (…) Psalmistul propune, deci, trei fapte care merită să fie păzite, să nu umblăm în sfatul necredincioșilor, să nu stăm pe calea păcătoșilor și să nu ședem pe scaunele ciumaților.”

Cei biruiți de păcat sunt asemănați cu niște ciumați la care patimile se învechesc în suflet și cu greu se mai pot vindeca de ele. Din cauza obișnuinței unora cu ele le urmează până la adânci bătrâneți. Asemănarea omului cu un ciumat este tâlcuită de Sf. Părinte ca fiind ceva grav, în sensul că, așa cum această boală molipsește pe cei din jur, inclusiv natura, la fel sunt și lucrătorii fărădelegii care îmbolnăvesc pe semeni și mor împreună. Ca o ciumă este și desfrânarea care se întinde la toți, de aceeași vârstă prin beții și orgii. De aceea, cel ce acceptă păcatul ca vrednic de imitat el a devenit un ciumat, deoarece fărădelegea a pătruns în suflet. Fără păcat, care este văzut de părintele capadocian ca „necredință”, omul este fericit și singura lui nădejde în viață este Dumnezeu Care îl întărește, dacă are credință statornică (Luca 7, 50). El este dator în calitate de părinte, să strângă averi pentru copii, pentru ca și aceștia să aibă cu ce trăi (II Cor. 12, 14). De asemenea, trebuie să mai știe că Dumnezeu îl va judeca cu tot trupul, pentru ca să primească de buna voie pedeapsa meritată pentru păcatele grele sau ușoare comise de el.

Potrivit cuvintelor Sf. Vasile cel Mare, este greu pentru om să ajungă la marginile dreptății desăvârșite, de aceea aghiograful cere ca judecata divină se cuvine făcută după dreptatea și nerăutatea omului (Ps. 25, 1). Nerăutatea psalmistului nu poate fi apropiată de mândria fariseică. Psalmistul, prin solicitarea iertării păcatelor sale după nerăutatea sa sunt dominate de smerenie. El se roagă lui Dumnezeu ca răutatea păcătoșilor să se sfârșească (Ps. 7, 9), adică să se pună capăt răutății.

Întrucât Dumnezeu este drept și îndelung răbdător, nu se mânie zilnic pe om (Ps.7, 11). Cu aceeași măsură cu care omul și-a măsurat faptele din timpul vieții, la fel va fi răsplătit de Dumnezeu. Faptele rele sunt asemănate de psalmist cu o groapă (Ps. 7, 15). Considerat de Sf. Vasile cel Mare ca ceva rău, după cum fântâna marchează ceva bun. De aceea, când gândurile omului sunt bune și la un moment se schimbă în rău, sufletul se transformă într-o groapă și nu într-o fântână, deoarece nu iese din el ceva bun ca dintr-un izvor de apă.

Cel ce trăiește în trup în viața aceasta trebuie să înțeleagă faptul că el este un străin, din lumea aceasta neluând nimic după moarte. Acesta este un om fericit, întrucât nu aleargă după bunuri pământești. Pentru Sf. Părinte, locașul lui Dumnezeu (cf. Ps. 14, l) este trupul, locuința sufletului. Dacă trupul este vrednic de Dumnezeu, va ajunge chiar locaș al lui Dumnezeu. Cel ce trăiește ca un străin în această lume, acela se va sălășlui în muntele cel sfânt sau țara strălucită și luminoasă care este mai presus de cer. Față de aproapele, omul trebuie să nu-l vatăme cu fapte mari sau mici, ori cu cuvântul să nu-l despoaie de bunuri și nici să nu-l invidieze pentru starea lui prosperă. Un om cu defecțiuni dobândite fără voia lui nu trebuie ocărât ca și cel sărac și neștiutor. Cel ce a săvârșit în cel mai înalt grad virtutea defăimă pe cei vicleni chiar dacă ar fi bogați sau de neam mare. Dumnezeu vrea ca în simplitatea inimii să fie darnic față de cel ce cere, iar cu rațiunea să fie atent ca să discearnă dacă acesta are nevoie de ajutor, întrucât s-ar putea ca să se prefacă, dar ajutorarea ajunge prilej de răutate.

3.3.2. Puterea de a deosebi binele de rău

Una dintre cele mai de seamă idei morale întâlnite în Omiliile la Psalmi ale Sf. Vasile cel Mare este cea privitoare la puterea sufletului nostru de a deosebi binele de rău. Comentând psalmul 111, 10, Sf. Vasile cel Mare afirmă la un moment dat, “Fiecare dintre noi are în adâncul său un cântar, așezat acolo de Creatorul nostru cu ajutorul căruia ne este cu putință să deosebim care este natura lucrurilor. Cu alte cuvinte făptura omenească nu este neajutorată în privința ispitelor și diverselor forme ale păcatului care ni se înfățișează, ci ea are în însăși ființa sa o putere care îl ajută să deosebească binele de rău, oricât de deghizat ar fi acesta din urmă. Această putere cu care este înzestrat sufletul nostru ne este înfățișată în chip cât se poate de fericit de Sf. Vasile ca un cântar. “Pus-am înaintea feței Tale viața și moartea, binele și răul” (Dt. 30, 15), adică două naturi opuse cu totul una celeilalte, cercetează-le cu puterea aceea de judecată care-ți este proprie, cântărește-te exact, căci ce-ți este mai de folos? Să alegi plăcerea cea trecătoare și prin ea să primești moartea cea veșnică, sau alegând suferința .aceea care rezultă din deprinderea virtuții, să ne folosim de ea ca de un mijloc pentru dobândirea dulceței veșnice?”. Numai oamenii care au puterile sufletului decăzute, slăbite prin practicarea păcatului aleg minciuna, numai aceștia aleg pe cele rele în locul celor bune, preferă pe cele deșarte celor adevărate, punând cele trecătoare înaintea celor veșnice și alegând plăcerea de o clipă în locul bucuriei celei neîncetate și fără întrerupere. Nici un om nu va putea spune la judecată că n-a avut cum să cunoască binele, ,”Tu nu vei putea spune la ziua judecății, N-am cunoscut binele, căci înseși cântarele tale vor vorbi pentru tine, ele care ți-au dat îndeajuns puterea de a deosebi binele de rău… Cele ce trebuie alese în viață le deosebim cu ajutorul liberului arbitru al sufletului. “Pe acesta trebuie să-l numim cu adevărat cântar, din cauză că , el poate să atârne deopotrivă și într-o parte și în cealaltă”. Virtutea însă este mai apropiată omului decât păcatul. Ea ne este încă connaturală, căci într-altă scriere a sa marele Părinte ne spune că înclinarea sufletului către săvârșirea păcatului ne vine dintr-o învățătură omenească, neținând de natura noastră însăși, “Noi n-avem nevoie de nici o lecție pentru a detesta răul și fugim de el în chip firesc… Orice viciu este de fapt o boală a sufletului, iar virtutea este sănătatea acestuia”. Iată prin urmare alte motive pentru care omul trebuie să fie optimist și încrezător în forțele sale, atunci când se angajează în lupta împotriva răului.

3.3.3. Cele două căi

Prezentă în cele mai vechi opere ale literaturii patristice, teoria celor două căi se regăsește și în comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare. “Căile pe care putem merge, spune el, sunt două. Fiecare dintre ele însă este opusă celeilalte. Una este largă și încăpătoare, iar cealaltă strânsă și dureroasă. Fiecare dintre cele două căi are câte un, conducător. Conducătorul căii celei netede și alunecoase atrage la pierzare prin plăcere pe cei ce se lasă ademeniți de ispitele sale, iar îngerul cel bun care călăuzește pe cei de pe calea cea strimtă, îi îndeamnă la virtute a cărei răsplată va fi ținta cea mai fericită. Calea pierzaniei se înfățișează omului la început ca izvor de plăceri, de câștiguri materiale, ceea ce face ca ea să fie mai populată. Dimpotrivă, calea cea bună atrage la sine nu prin bunurile imediate, ci prin bunurile viitoare, nepieritoare.” De aceea, remarcă Sf. Vasile, noi vedem de o parte înflorirea trupului, iar de alta supunerea lui; de o parte beția, de alta postul; de o parte râsetele nereținute, iar de alta rugăciunea, de o parte sunete de flaut, de alta suspine, de o parte desfrânarea, de alta fecioria”. Față de acestea, Sf. Vasile îndeamnă pe ascultătorii săi să renunțe la satisfacțiile imediate, dar trecătoare, pe care le oferă calea pierzării și să apuce pe calea virtuții, singura care ne procură bucurii adevărate.

3.3.4. Dreptatea dumnezeiască sau teodiceea

Autorul omiliei “Dumnezeu nu este autor al răului”, pune, și în comentariul său la Psalmi problema dreptății dumnezeiești, cu atât mai mult, cu cât, după cum se pare, erau mulți contemporani ai săi care-și puneau întrebări ca acestea, “Există oare un Dumnezeu care să conducă toate? Există oare un Dumnezeu în cer, care să îngrijească de fiecare în parte? Există judecată? Există oare o răsplătire a fiecăruia după faptele sale? De ce atunci cei drepți sufăr, în timp ce cei păcătoși se îmbogățesc? De ce atunci, în timp ce unii sunt bolnavi alții sunt plini de viață?… Nu cumva lumea aceasta există în chip automat și numai o seamă de împrejurări și întâmplări iraționale îndrumă viața fiecăruia fără nici o regulă”?. Sf. Vasile cel Mare stabilește în primul rând că omul nu poate judeca faptele lui Dumnezeu pentru că nici nu le poate înțelege. Cei ce pun astfel problema dovedesc lipsă, de credință. Intr-altă parte însă, Sf. Vasile spune, “Dacă vei vedea că cei drepți sunt vreodată bolnavi, cu arderi trupești, despuiați de lucrurile lor proprii, răniți, necinstiți de oameni și lipsiți de lucrurile cele mai necesare, adu-ți aminte că multe sunt necazurile drepților, dar din toate îi va smulge pe ei Domnul”. Cel ce zice că dreptul nu s-ar cuveni i să aibă necazuri, nu zice nimic altceva decât că atletul, pentru ca să-și , merite numele acesta, nu mai are nevoie de un adversar.

3.3.5. Datoriile către aproapele

Sf. Vasile cel Mare înscrie în fruntea Regulilor sale morale, cuvintele Mântuitorului, “Prima și cea mai mare poruncă a Legii este, după cuvântul Domnului, să iubești pe Dumnezeu; din toată inima ta și a doua, “să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Și în comentariul celor 13 Psalmi, Sf. Vasile acordă un mare spațiu acestei îndatoriri fundamentale a creștinului. In primul rând, se stabilește că nimeni nu se mai îndoiește că aproapele nostru este orice om, după ce a ascultat Evanghelia privitoare la cel ce L-a întrebat pe Domnul, “Cine este aproapele meu”? (Lc 10, 29), căruia i-a spus parabola celui care cobora de la Ierusalim la Ierihon. In primul rând avem față de aproapele nostru, ne spune Sf. Vasile, datoria “să nu-i vătămăm nici în cuvânt și nici să ne arătăm lipsiți față de el de niciuna din îndatoririle noastre, să nu-i voim răul și nici să nu fim invidioși față de bună starea aproapelui nostru”. Dar cea mai de seamă îndatorire pe care o avem, față de aproapele nostru este fără îndoială dragostea, care este potrivită cu natura noastră. Totodată, creștinul trebuie să poarte blând cu aproapele său, care este, după Sf. Vasile, una dintre cele mai de seamă virtuți, motiv pentru care este enumerată și între fericiri,, “Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul” (Mt 5, 4). Iar cei; blânzi pot să fie pe drept cuvânt ucenici ai lui Hristos care era, El însuși blând (Mt 11, 29). Toate aceste sentimente pe care Ie avem față de aproapele nostru trebuie să îmbrace haina faptelor bune.

3.3.6. Problema jurământului

O problemă de morală specială pe care o abordează în Comentatul său la Psalmi marele Părinte Capadocian este aceea a jurământului. Aducând în discuție antitezele Predicii de pe Munte în prima sa Omilie asupra Psalmului 114, 4, Sf. Vasile cel Mare tratează și problema jurământului. “Legea Veche, spune el, se mulțumește cu jurământul cei drept, iar Domnul taie însăși cauza jurământului. Cel care se jură, chiar dacă se jură drept, uneori poate să greșească fără să vrea. Cel care însă nu se jură de loc, a evitat cu totul pericolul care ar putea veni de pe urma jurământului”. Cu toate acestea, Sf. Vasile, referindu-se la expresii ale Sfintei Scripturi ca acestea, “Am jurat și am hotărât să păzesc judecățile dreptății Tale” (Ps 118, 106) și “juratu-s-a Domnul și nu se va căi” (Ps 114, 4) spune că acestea sunt mijloace de confirmare ale hotărârilor divine care nu se vor schimba. In acest fel, spune Sf. Vasile, orice om poate să întărească spusele sale potrivit cuvântului Domnului, “Să fie cuvântul vostru, da, da, și nu, nu” (Mt. 5, 37) . “Având deci a confirma anumite lucruri, încuviințează; pentru cele ce însă nu sunt, chiar dacă toți oamenii te-ar ruga, nu te lăsa nici odată înduplecat ca să afirmi ceva împotriva adevărului naturii. Dacă un lucru nu s-a întâmplat, să urmeze tăgăduirea. Dacă însă s-a întâmplat, mărturia ta să-l confirme”. Când cineva, — continuă să sfătuiască Sf. Vasile —, vrea să dea mărturie despre ceva, trebuie să fie cât mai clar cu putință, să răspundă direct și scurt la întrebările ce i se pun, “Caută întotdeauna să înfățișezi adevărul fără nici o legătură cu altceva, ci folosindu-te numai de afirmații”. In continuare, Sf. Vasile citind exemplul lui Iosif care s-a jurat pe sănătatea lui Faraon (Fc 42, 15) și al Sf. Ap. Pavel (I Co 15, 31) arată că nu este împotriva oricărui fel de jurământ, ci numai împotriva celui ce se pronunță cu ușurință, la întâmplare și fără să fie necesar.

3.3.7. Condamnarea poftei de înavuțire și a camete

Autor al Omiliei împotriva bogaților și al unor Omilii asupra bogăției, Sf. Vasile acordă și în omiliile sale la Psalmi o mare însemnătate acestei probleme.

În primul rând Sf. Părinte subliniază în fața ascultătorilor săi, că cea mai de seamă caracteristică a bogăției este nestatornicia, și nepermanența ei. Acest lucru nu este sezisat, ne spune el, decât de foarte puțini oameni, care refuză să cadă în ispita poftei de înavuțire și acordă bunurilor materiale exact valoarea pe care ele o au. Un astfel de om nu se lasă niciodată înșelat de aparențe. El nu cinstește mai mult pe semenul său din pricină că acesta este bogat și nici nu privește cu dispreț la cel ce se află în sărăcie, ci el le dă cinstirea care vine din viață și din faptele lor.

Analizând mai îndeaproape atitudinea creștinului față de bunurile materiale, Sf. Vasile cel Mare spune în Omilia la Psalmul XXXIII, 6-10 că nu trebuie să considerăm că numai cei avuți sunt stăpâniți de pofta de înavuțire, ci pe toți aceia care, cu toate că sunt săraci, nutresc intenția de a deveni bogați în dauna semenilor lor, dând dovadă de o mare lăcomie. Aceștia nu împlinesc poruncile evanghelice și mai cu seamă nu pot să fie trecuți în rândurile celor pe care Domnul îi amintește în fericirea I-a (Mt. 5, 3). Domnul îi are în vedere pe cei ce socotesc porunca lui Dumnezeu ca fiind o comoară mult mai de preț decât toate bunurile pământești. Aceeași idee este prezentă și în Omilia la Psalmul LXI, 11 unde se subliniază că chiar dacă bogăția ar curge ca un râu, creștinul nu trebuie să-și lipească inima de ea, căci e “mai ușor să ții apa în mâini decât să-ți păstrezi bogăția”.

Nimicnicia bogăției este reliefată de Sf. Vasile cel Mare mai cu seamă în Omilia la Psalmul XLVIII, 7, unde ni se arată că nimeni nu poate să se mântuiască și nu-și poate răscumpăra păcatele cu ajutorul banilor. Iată ce cuvinte le adresează celor avuți marele Părinte al Bisericii,. “Voi aveți nevoie de un preț de răscumpărare pentru a fi aduși la libertatea care vi s-a luat, fiind înfrânți de puterea diavolului… Și se cuvine ca prețul de răscumpărare să nu fie de același neam cu cei stăpâniți… Pentru aceasta un frate de-al vostru nu poate să vă răscumpere, căci nici un om nu poate să convingă pe diavol să libereze de sub stăpânirea sa pe cel ce i-a căzut odată în mână”. De aceea nu trebuie să ne lăudăm din cauza bogăției. Intr-adevăr bogatul nu poate nădăjdui că agonisind averi poate să răscumpere cu ajutorul lor păcatele pe care le-a săvârșit, căci bogăția n-are o funcție răscumpărătoare în sensul creștin. Bogatul își ia răsplata numai în timpul vieții pământești, “întrucât după moarte nu va putea lua cu el nimic, decât cel mult un veșmânt care să-i acopere goliciunea și aceasta numai dacă vor găsi cu cale cei dimprejurul lui”.O altă idee reliefată de Sf. Vasile cel Mare în legătură cu bogăția este aceea că de cele mai multe ori nedreptatea însoțește actele celui avut.

Dar Sf. Vasile cel Mare condamnă în termeni cât se poate de hotărâți camăta, una dintre cele mai rușinoase plăgi ale realității sociale din vremea aceea. El se ocupă în chip special cu aceasta în cea de a doua Omilie la Psalmul XIV. După ce la începutul Omiliei amintește că legea oprește hotărât perceperea cametei (Dt. 23, 19; vezi și Ez 22, 12), Sf. Vasile cel Mare spune, “Intr-adevăr, este ceva cât se poate de neomenos ca .de la cei care sunt lipsiți de cele necesare vieții lor, să nu se mulțumească cineva cu capitalul, ci să-și născocească și să-și agonisească spor și bucurii de pe urma nenorocirilor celui sărac”. Neomenia cămătarului este descrisă de Sf. Vasile cel Mare cu un incontestabil simț al cunoașterii proceselor de conștiință care-1 stăpânesc pe cel cu camăta atunci când îi cade cineva în mână. “Iubitorul de arginți, spune, el, văzând pe un bărbat care sub presiunea nevoilor vine și-i cade la picioare, rugîndu-1 și umilindu-se, ce nu vorbește?, nu-1 miluiește făcând ceva vrednic de el, nu se gândește la natura lui, nu se înduplecă la rugămințile lui, ci rămâne dârz, neluând în considerație rugămințile, nu este mișcat de lacrimile lui, ci îl refuză până la capăt, jurându-se și mărturisind că el însuși este lipsit cu totul de bani, și caută în toate părțile să găsească pe cineva dintre cei ce dau bani cu împrumut… De îndată însă ce acela care cere bani aduce – vorba de camătă și vorbește de vreo ipotecă, coborându-și sprâncenele începe să zâmbească, vorbindu-i de dragostea părintească ce-i poartă, numindu-1 prieten și zicându-i, “Voi căuta să văd dacă am ceva, bani puși deoparte. Un prieten al meu are o sumă de bani pe care a pus-o la dispoziția mea pentru a i-o înmulți; acesta însă a hotărât o camătă foarte mare. Eu voi scădea totuși ceva din ea și-ți voi da eu camătă cea mai mică”. Nu încape nici o îndoială că Sf. Vasile cunoștea în chip desăvârșit moravurile cămătarilor din timpul său care de altfel sunt ale cămătarilor din toate timpurile. El arată adevărata față a acestora, într-o epocă în care nici o lege nu-i condamna și ,nu le interzicea afacerile lor veroase. Acesta constituie unul dintre cele mai de seamă merite ale Arhiepiscopului Cezareei ca apărător al celor asupriți în fața celor ce-i pândeau spre a-i robi, răpindu-le libertatea. Un om căzut pe mâna unui cămătar este ca și un rob vândut într-o piață de sclavi. “După ce că sărăcia îi este atât de dureroasă, spune Sf. Vasile, i se mai răpește și libertatea, fiindcă cel ce se supune la răspunderea cametei a cărei povară nu o poate suporta, a primit în chip forțat robia”. De aceea, voind să găsească un prieten, cel lipsit a dat peste un vrăjmaș, căutând doctoria vindecătoare a dat de otravă. Cămătarul în loc să vindece și să mângâie sărăcia celui nevoiaș, i-a sporit-o, ca unul care a căutat să facă pustiul să aducă roade. Iată pentru ce se înșeală amarnic cel ce a primit bani cu camătă, bucurându-se și veselindu-se în primele zile după primirea banilor. Căci de îndată ce banii încep să se scurgă, iar termenul de achitare a lor se apropie, nopțile nu-i mai aduc odihnă, zilele nu-1 mai veselesc, soarele nu-1 mai încălzește și începe să urască zilele care-l duc în chip fatal la termenul de plată. Chiar în vis îl urmărește chipul cămătarului. In acest timp bucuria cămătarului crește în raport cu sporirea îngrijorării și întristării datornicului. Iată pentru ce Sf. Părinte îi îndeamnă pe credincioși să facă tot ce le stă în putință spre a nu ajunge pe mâna unui cămătar, să-și vândă lucrurile, averea, “Caută să dai totul, afară de libertate”, spune Sf. Vasile. Iar sfatul său se întemeiază pe acest raționament cit se poate de logic, “Dacă ai de unde să dai înapoi, pentru ce atunci nu cauți să-ți împlinești trebuința imediată din aceste venituri? Iar dacă nu poți să te achiți de datorie, atunci de ce voiești să vindeci un rău cu altul și mai mare?… Nu suferi să fii căutat și descoperit întocmai ca un vânat”. Cel ce se împrumută este sclavul, celui ce l-a împrumutat. Cei ce iau pe lângă ei câini îi îmblânzesc iar cei ce-și fac un creditor turbează și mai mult. Intr-adevăr, creditorul nu încetează să latre, ci cere din ce în ce mai mult. Dacă îi juri nu te crede… El spune vorbe rușinoase femeii tale, îți insultă prietenii, iar în locurile publice te face de rușine.

În încheierea omiliei sale împotriva cametei, Sf. Vasile face un aspru rechizitoriu cămătarilor din timpul său spunând, “Ascultați voi, bogaților, ce sfătuim noi pe cei săraci din cauza neomeniei voastre, să rămână mai degrabă resemnați în suferință decât să primească nenorocirile care le vin de pe urma cametei. Dacă ați fi însă credincioși Domnului, ce nevoie ar mai fi de cuvintele acestea? Căci care este sfatul Domnului? Să împrumutați pe aceia de la care nu mai nădăjduiți că veți lua înapoi (Luca VI,34-35). Dar poate va zice cineva, Ce fel de împrumut este acela care nu aduce cu sine nădejdea primirii înapoi a sumei împrumutate? Înțelege puterea cuvintelor Domnului și atunci vei fi uimit de iubirea de oameni a Legiuitorului. Când ai să dai ceva unui sărac pentru Domnul, lucrul acesta este totodată și dar și împrumut, este dar din cauză că nu mai nădăjduiești să ți se dea înapoi și este împrumut din cauza darului celui mare al stăpânului care îți va răspunde pentru el și care luând un lucru mic pentru sărac, îți va da ție în schimb mari lucruri. Căci, “cel ce pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută” (Proverbe XÎX, 17).

Cămătarul, spune Sf. Vasile, este lipsit de orice iubire de oameni și de orice omenie. El câștigă din nenorociri, stoarce lacrimi, spânzură pe cel gol, lovește pe cel înfometat. Agricultorul luând spicul nu mai caută la rădăcina lui și sămânța care i-a dat naștere, cămătarul însă culege și roadele și nu se dă în lături nici de la sămânța care îi aduce roadele. El cultivă fără să aibă pământ și seceră fără să fi semănat.

3.3.8. Profilul spiritual al omului credincios – „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat” (Ps 1,1)

În comentariul la Psalmi, Sf. Vasile cel Mare, în deplina concordanță că ceea ce spune și în alte scrieri ale sale, afirmă ideea aristotelică, potrivit căreia omul este o ființă socială. In Omilia I-a la Psalmul 14, 6, marele Părinte spune, “Intr-adevăr omul este un animal politic și social, iar trăirea laolaltă ca și relațiile pe care le avem cu alții ne arată că dispoziția noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, este ceva cât se poate de necesar”. De reținut că Sf. Vasile cel Mare face această afirmație în legătură cu datoria pe care o are fiecare dintre noi de a ajuta pe cel ce simte această nevoie. Prin urmare viața socială trebuie în așa chip alcătuită, încât să constituie un mijloc de ajutorare reciprocă a celor ce o alcătuiesc. Năzuința omului de a trăi laolaltă cu semenii săi izvorăște în primul rând din această nevoie de a se ajuta, de a lucra împreună în scopul ușurării traiului precum și din dorința de a se împărtăși din experiența semenului său. Dacă viața socială, dacă trăirea laolaltă a fost folosită și într-alt chip și în alt scop, ca de pildă, în scopul asupririi omului de către om, acest lucru nu este voit de Dumnezeu și nici de majoritatea oamenilor, ci este o boală de care suferă societatea omenească, boală pricinuită de o nedreaptă împărțire a bunurilor materiale.

În continuare, vom încerca o sinteză a comentariului la Psalmul 1, care exprimă într-o sumă de elemente coordonatele unei spiritualități autentice, în care omul trebuie să se angajeze,

Interpretarea propriu-zisă a Psalmului 1 se rezumă, în fapt, la primele două versete, pe care Sf. Vasile le utilizează în scopul didactic și moral al omiliei sale. Lectura sa privilegiază primul verset al psalmului, aflat în poziția strategică de la începutul Psaltirii. Astfel , „Ceea ce este temelia pentru o casă, carena pentru o corabie și inima unei ființe vii pentru trupul acesteia, aceeași putere mi se pare că o au și aceste puține cuvinte de la începutul Psaltirii pentru întreaga structură a Cărții Psalmilor.” Acest prim verset prezintă opțiunea mântuirii în viziune veterotestamentară, în cadrul temei celor două căi. Înaintea Sfântului Vasile, în secolele I-II, Didahia și Păstorul lui Hermas au glosat îndelung pe marginea acestei teme. Omul este liber să aleagă între calea vieții, reflectată în Legea Domnului și calea nelegiuirii, care este nimicitoare. Comentariul bazilian introduce nuanțele argumentației filosofice cu privire la natura binelui suprem , „În sens strict și în primul rând, vrednic de fericire este binele adevărat. Iar acesta este Dumnezeu (…) Fericit cu adevărat este Cel bun prin Sine, spre care privesc toate, pe care Îl doresc toate, adică Firea cea neschimbată, Viața netulburată și lipsită de durere, imuabilă, Izvorul cel curgător, Harul cel îmbelșugat.”

Interesantă este nota explicativă a Sfântului Vasile cu privire la menționarea exclusivă în psalm a bărbatului și la aparenta omitere a femeii din ceea ce am putea numi ecuația biblică a fericirii. Ante litteram, autorul oferă aici răspuns unei posibile critici feministe la adresa unui limbaj religios predominant masculin , „De ce profetul face o alegere și îl consideră fericit doar pe bărbat ? Nu exclude, oare, femeia de la această fericire ? Nicidecum. Aceeași este virtutea, atât pentru bărbat cât și pentru femeie ; pentru ca, precum crearea amândurora s-a bucurat de aceeași cinstire, și răsplata să fie pentru amândoi egală.”

Forma negativă în care este exprimat accesul la fericire îl conduce pe Sf. Vasile la compararea acestui incipit al Psaltirii cu formularea poruncilor divine. Atât acestea, cât și primul verset al Psalmului 1, constituie trepte pe scara desăvârșirii și nu punctul cel mai înalt al urcușului spiritual, „După cum prima treaptă a unei scări înseamnă îndepărtarea de pământ, tot așa și viața împreună cu Dumnezeu , începutul urcării este îndepărtarea de rău (…) Psalmistul ne propune, deci, trei fapte care trebuie păzite , să nu umblăm în sfatul necredincioșilor, să nu stăm pe calea păcătoșilor și să nu ședem pe scaunele ciumaților.”

În continuare, sunt explicitate trei dimensiuni ale luptei spirituale, sub forma rezistenței față de ispita necredinței, a rămânerii pe calea mântuirii și a separării permanente de atingerile mortale ale păcatului. Finalul omiliei relevă din nou necesitatea, dar și insuficiența demersului discursiv al predicatorului, utilizând ornamentele oratoriei religioase , „Iar dacă spusele mele n-au fost complete, totuși ele au arătat că trebuie să fugim de păcat și să ajungem desăvârșiți prin săvârșirea faptelor bune. Și, pentru că ați ascultat cu dragă inimă cele ce v-am spus, vă făgăduiesc, de mă va ajuta Dumnezeu, să completez cele ce lipsesc , dacă nu cumva slăbiciunea mea mă va reduce la tăcere completă.”

Comentariul Fer. Augustin face parte dintr-o operă monumentală – ca dimensiuni, de două ori mai mare decât Cetatea lui Dumnezeu – în care autorul se apleacă, rând pe rând, asupra tuturor psalmilor Scripturii. Titlul Enarrationes in Psalmos îi aparține lui Erasmus din Rotterdam. În general, pentru Augustin, psalmii veterotestamentari trebuie citiți în cheie profetică. Ei prefigurează ceea ce se va împlini abia prin Întruparea Cuvântului divin. Această insistență asupra dimensiunii profetice a rugăciunii vechi, și mai ales asupra includerii Cărții Psalmilor printre scrierile profetice, îl singularizează pe Augustin între Părinții Bisericii. A.-M. La Bonnardière, cercetătoarea care s-a ocupat cel mai mult de referințele biblice ale corpus-ului augustinian, consideră că explicația pentru aceasta se găsește în atribuirea de către Sf. Augustin a unei origini davidice Psaltirii.

Profeția psalmilor poartă asupra unirii dintre Hristos și Biserică. Interpretarea psalmilor în cheie hristologică este o constantă a exegezei patristice. Originalitatea lui Augustin constă în teza potrivit căreia subiectul unic al Psalmilor este Hristos întreg (Christus totus) în unitatea capului cu restul trupului. Astfel, așa cum remarcă M.-J. Rondeau și dezvoltă M. Fiedrowicz, psalmus vox totius Christi, „Vocea care se face auzită în Psalmi este vocea Hristosului total, cap și membre, mire și mireasă, doi într-un singur trup, așadar doi în aceeași voce.”

Într-o predică de aproximativ 1500 de cuvinte, Fr. Augustin interpretează Psalmul 1 în cheie tipologică, pornind de la antiteza dintre omul vechi și omul nou. Lectura sa verset cu verset abordează psalmul de la un capăt la altul. Patru sunt tezele care structurează interpretarea augustiniană. Mai întâi, opoziția dintre omul ceresc și omul pământesc. Aceasta este reluată și explicitată în antiteza dintre Iisus Hristos, imagine a sfințeniei, și Adam, simbol al păcatului. Aceeași contrapoziție va fi continuată în partea a doua a psalmului, Iisus Hristos, învingând ispita căreia îi cedase Adam și din cauza căreia își aflase moartea, este întemeietorul comunității sfinților, în timp ce păcatul lui Adam devine primul într-o succesiune a neascultării. Se vede și aici logica opozitivă care stă la baza marii opere augustiniene De civitate Dei.

Bărbatul fericit despre care vorbește psalmul este o prefigurare a lui Iisus Hristos ca homo dominicus. El este cel care refuză să colaboreze cu răul și, meditând neîncetat la Legea Domnului, împlinește voia sa. În El toți sfinții sunt binecuvântați, iar victoria sa asupra răului se transmite celor ce trăiesc în Duhul Sfânt. Așa cum capul antrenează întregul corp, și Hristos cuprinde toată Biserica. Psalmul ne invită să devenim acel pom sădit lângă izvoarele apelor, care-și va da rodul la vreme cuvenită. Rezumând comentariul augustinian, V. Fabre scrie, „Plenitudinea spre care ne îndreptăm ne luminează calea, demascând iluziile prosperității prea neînsemnate și arătându-ne că adevărata fericire constă în unirea cu Domnul. Christos deschide calea, El este capul care invită întregul trup să treacă la Tatăl. El descoperă păcatul nostru și arată fericirea pregătită nouă din veșnicie. Exortația lui Augustin își trage forța din planul divin al al mântuirii, care, deja împlinit, trebuie să se împlinească și mai mult prin primirea iubirii care dă viață și căreia îi suntem încredințați.”

O privire în paralel asupra celor două predici patristice relevă caracteristici comune, dar și câteva diferențe. În primul rând, se poate remarca abundența referințelor biblice în ambele texte. Fără a socoti trimiterile la versetele psalmului comentat sau parafrazele și aluziile la alte pasaje biblice, Sf. Vasile citează Scriptura de 18 ori, Vechiul Testament de 9 ori (Geneza de 2 ori, Ieșirea de 3 ori, Eclesiastul o dată, Pilde o dată, Psalmii de 2 ori), iar Noul Testament de asemenea de 9 ori (Matei de 4 ori, Ioan o dată, Romani o dată, I Corinteni o dată, II Timotei o dată, Tit o dată). Mai mult, Fr. Augustin citează Scriptura de 22 de ori, Vechiul Testament de 11 ori (Geneza de 2 ori, Ieșire o dată, Eclesiastul o dată, Psalmii de 5 ori, Isaia de 2 ori), iar Noul Testament de asemenea de 11 ori (Matei de 3 ori, Ioan de 3 ori, I Corinteni de două ori, I Timotei o dată, II Timotei o dată, Apocalipsa o dată).

În al doilea rând, statutul Psalmului 1 este diferit în cele două exegeze. Dacă la Sf. Vasile el stă la temelia întregii interpretări ulterioare a Psaltirii, pentru Augustin el nu pare să prezinte un interes privilegiat în raport cu psalmii următori. Se găsește aici eventual o formulare clară a principiului profetic al hermeneuticii creștine a psalmilor.

În al treilea rând, cheia de interpretare este diferită în fiecare caz. Dacă pentru Sf. Vasile psalmul ilustrează mai ales trei trepte ale luptei spirituale (credința, perseverența, prudența), pentru Augustin el trebuie citit în sens tipologic și explicit hristologic, figura Mântuitorului fiind cea care dă sens vieții creștine.

Ca oricare carte a Sfintei Scripturi, tot astfel și Psaltirea cuprinde precepte religios-morale dintre cele mai înalte. Acestea sunt adecvate cu calitatea pe care o are omul de ființă socială, încadrată într-o comunitate, față de care are îndatoriri majore de îndeplinit. Înainte de orice, el se află însă înaintea lui Dumnezeu, ceea ce face că responsabilitatea să față de Creatorul lui să se situeze deasupra oricăror alte îndatoriri. Datoriile omului față de Dumnezeu se reduc în esență la acestea trei, credință nestrămutată în El, ascultarea față de poruncile Sale și iubirea care trebuie să-l anime de-a pururi. Credință este o virtute care după Cartea Psalmilor trebuie să împodobească sufletul credincioșilor. Dumnezeu însuși “privește din cer peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Ps. 13, 2). Ignorarea unei realități că aceea a existenței unui singur Dumnezeu adevărat și viu și acceptarea credinței în idoli este privită că o nebunie și condamnată că atare, în Cartea Psalmilor (vezi Ps. 13, 1, 15, 4). Credinciosul sincer mărturisește întotdeauna, “Spre Ține m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu” (Ps. 21, 9-10). Împlinirea poruncilor dumnezeiești este o datorie de prim ordin pentru fiecare credincios. La această el trebuie să caute “ziua și noaptea” (Ps. 1, 2).

Conținutul acestor porunci se referă la obligația omului de a umblă fără prihană, de a face dreptate, de a avea adevărul în inima să, de a nu cleveti, de a nu face rău împotriva aproapelui (vezi Ps. 14, 2-3). Iubirea față de Dumnezeu premerge tuturor acestor porunci. Cartea Psalmilor înfățișează acest sentiment că izvorând în chip firesc din sufletul omului, “Iubite-voi Doamne, virtutea mea – mărturisește psalmistul – Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1). În raport cu semenii, datoriile credinciosului se inmaauncheaza în ceea ce cu un singur cuvânt numim dreptate față de aceștia. Chipul dreptului este chipul ideal de viețuire pe care îl avansează că model vrednic de imitat Vechiul Testament, în general și Cartea Psalmilor, în special. “Dreptul că finicul va înflori – scrie psalmistul – și că cedrul din Liban se va înmulți” (Ps. 91, 12). Descris mai în amănunt, chipul dreptului este acela al credinciosului care cultivă dreptatea și adevărul față de toți oamenii și în ultima instanța față de întreagă creație, binestiind că, “al Domnului este pământul și toată plinătatea lui, lumea și toți cei ce locuiesc întrânsa” (Ps. 24, 1).

Dreptul se înfățișează întru toate ale sale fără prihană. Sufletul sau nu și l-a închinat minciunii, inima și conștiința îi sunt curate, mâinile nevinovate (Ps. 24, 4). Unul că acesta urăște adunarea răufăcătorilor și cu nelegiuiții n-are nici un amestec (Ps. 26, 3-5). Fuge de rău și face binele (Ps. 34, 15), iar cu cei ce sunt împreună cu el este pașnic și drept. Dreptatea lui cu privire la semeni se manifestă nu doar în voință fermă și conștientă de a le respectă drepturile ci și în a voi și a le face binele. Omul drept iubește mai ales pacea, se roagă lui Dumnezeu pentru a obține acest bun, este prietenul păcii și se străduiește neîncetat pentru a-i face și pe alții posesorii tuturor foloaselor ce răsar de pe urmă ei. El știe că nu este nimic mai bine și mai frumos “fără numai a locui frații împreună” (Ps. 133, 1) și că omul care trăiește în bună pace cu toți ai săi, are parte numai de fericire (Ps. 37, 37). În contrast cu el, cel nedrept este dușmanul, și stricătorul păcii. În gură lui nu sunt cuvinte de pace și împotriva oamenilor pașnici el urzește planuri viclene (Ps. 35. 20). Trage sabia, arcul și-l încordează și pândește pe cel drept, căutând să-l omoare (Ps. 37, 14-32). Dar ochii Domnului Dumnezeu caută la răutatea lui și “va șterge de pe pământ pomenirea lui” (Ps. 34, 17).

Cei ce sunt cu gânduri de mare cuviință, cercetând Sf. Scriptură se învrednicesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și în ei este glasul lui Dumnezeu (Ps. 28,4). Aceștia sporesc și mai mult marea cuviința a lui Dumnezeu peste ei. Să nu uitam că omul, atunci când este într-o armonie dumnezeiască și muzicală (trupul fiind în chip figurat psaltire și instrument armonic pentru a prea mări pe Domnul, sufletul se bucură, fiindcă se îmblânzesc duhurile rele. Cel credincios cinstește pe Dumnezeu care-l ajută ca să nu fie vătămat de nimic (Ps.29, 1). El știe că Dumnezeu îl ridică și nu îl așează în înălțime sau îl vindecă (Ps. 29, 2) dacă a rostit cu multă convingere sau tărie rugăciunea sa. Rostul invocării ajutorului divin este acela de mântuire de cei care se coboară în groapă (Ps.29, 3).

Preamărirea lui Dumnezeu se cuvine făcută din inimă curată, curată de păcat (Ps. 29, 4). Lauda consemnată de psalmist este de fapt o mulțumire (Ps.94, 4) de către cei ce au ajuns la amintirea sfințeniei divine. Dumnezeu vrea să-l ajute pe credincios peste care vin relele, însă nu din voință divină, ci a oamenilor păcătoși.

Cuvintele psalmistului despre plângere (Ps. 29, 5) sunt raportate de Sf. Vasile la momentul răstignirii pe cruce a Domnului, când a fost plâns de ucenicii Săi.

Îmbelșugarea sufletului cu curgerile bogate ale apelor cerești făcută omului de psalmist (Ps.29, 6) și subliniată în mod deosebit de marele capadocian. Acestea îi aduc atât frumusețe, cât și putere credinciosului, iar prima însușire aducându-i cea mai plăcută înfățișare asemănată cu firea dumnezeiască și fericită. Starea frumuseții spirituale este prezentă la toți cei ce își ațintesc ochii la luminile și harurile lui Dumnezeu. De pildă, Moise avea fața slăvită, deoarece în timp ce vorbea cu Dumnezeu i se transmitea ceva din frumusețea divină. Chipul frumuseții spirituale lipsește de pe fața unui om urâțit de păcate, care-l sălbăticesc. Starea lui sufletească compromisă este transmisă trupului care se deosebește radical de cel ce duce o viață cumpătată și sfântă. Tulburarea frumuseții este cauzată de păcate care provoacă slăbiciunea sufletului lipsit de strălucirea slavei dumnezeiești.

Strigarea omului către Dumnezeu (Ps.29,2) se potrivește numai celor ce doresc să dobândească lucruri cerești care nu apar în rugăciunea celor care cer numai lucruri mici și pământești sau nefolositoare, de aceea, pentru ca din pricina sângelui clocotitor și puternic ce duce la păcat trebuie neapărat supus robiei trupul. Carnea multă pe trup nu face altceva și face mai grea închisoarea sufletului. Cel biruit de instinctele trupești nu poate lăuda pe Dumnezeu și îl împiedică să înțeleagă adevărul. Observația Sf. Părinte că nu oricărui suflet îi vine bucuria spirituală de la Dumnezeu, ci numai celui ce și-a plâns păcatele. Adică plânsul acestuia se transformă în bucurie este valabil până în zilele noastre. Cel ce îmbracă veșmântul veseliei și haina mântuirii este vrednic de purtarea hainei strălucitoare și de nuntă. El e cuprins de bucurie, fiindcă îl cuprinde pe Dumnezeu, Stăpânul Cel ce luminează sufletul. Bucuria dumnezeiască și cerească este continuă pentru om care îl îndeamnă să-și îndrepte mintea către Dumnezeu care stă deasupra șarpelui, a oricărei mișcări pe pământ, sugerează ideea de cel ce duce o viață plină de contraziceri.

Îndemnul psalmistului este acela ca omul să mărească pe Dumnezeu cu cântare nouă, adică învățătura înnoitoare a Mântuitorului Hristos Care îl cheamă să îndrăznească, fiindcă El a biruit lumea. Cel drept să-l mărească pe Dumnezeu cu mintea și cu sinceră stare sufletească. Mai întâi, el este chemat să-l slăvească pe Dumnezeu cel drept. Pe acesta, cât mai ales pe cel sărac, Dumnezeu îl ascultă (Ps. 33. 6), însă sărăcia nu totdeauna, zice Sf. Vasile cel Mare, este ceva de laudă, deoarece mulți sunt săraci, dar cu voința sunt foarte lacomi. Pe aceștia, sărăcia nu-i mântuie, iar aceasta se obține prin smerenia care alungă păcatul cu miros urât și vrednic de multe lacrimi. În lupta contra păcatului, omul este ajutat de îngerul Domnului (Ps. 33, 7), care stă lături de oricine crede în Dumnezeu și nu îl alungă cu faptele rele. Îndemnul psalmistului este de a nu se îndepărta de Dumnezeu care își revarsă bunătatea peste el și cunoaște starea de fericire (Ps. 33, 8) pe care o au numai cei care îl caută pe Dumnezeu și nu cei bogați (Ps. 33, 10) a căror bogăție este nestatornică și comit păcat față de Părintele ceresc. Cel ce așează pe prim plan bogăția și cele trupești în categoria binelui înseamnă că va coborî în rândul lucrurilor josnice.

În viață, omul nu trebuie să ignore teama de Dumnezeu, Cel ce a murit și a înviat pentru el, care nu știe ca este și o frica mântuitoare, aducătoare de sfințenie, ca să nu fie înconjurat din cauza păcatelor de îngeri înfricoșători și groaznici. Cel ce voiește viață să fie deosebită de cea a animalelor cere este curmată de moarte, ci pe cea adevărată lipsită de moarte. Cel mai ușor păcat se săvârșește prin mijlocirea limbii și buzelor care rostesc cuvinte nepotrivite (Ps.33, 12) și nu pe cele ce vestesc pacea Mântuitorului Hristos.

Potrivit cuvintelor psalmistului, Dumnezeu privește numai pe cei drepți aflați în necazuri și pe care nu-i pierde, așa cum face cu cei răi (Ps. 33, 14-16). Dacă cei drepți vor privi necontenit fața lui Dumnezeu, cei răi vor fi pedepsiți ca să fie nimicit păcatul de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Moartea păcătoșilor este rea (Ps. 33, 20) și nu bună, așa cum este cea a drepților care au murit împreună cu Hristos. Cei smeriți cu duhul vor fi mântuiți, însă smerenia lipsită de vrednicia și înălțimea sufletului nu este de laudă, deoarece nu este folosită în chip duhovnicesc și nu face pe oameni să fie cei mai de pe urmă dintre toți.

Mulțimea necazurilor care se abat peste cei drepți va fi înlăturată numai de Dumnezeu Care păzește toate oasele lor ca sa nu fie zdrobite (Ps. 33, 18-19). Aici, Sf. Părinte adaugă faptul că în realitate, multe oase ale drepților au fost zdrobite din cauza prigonitorilor.

Viața omului este scurtă și schimbătoare ca și crinii, cuvinte care fac aluzie la înviere și la o schimbarea duhovnicească. Prin exercițiul bunei credințe, omul va propăși totdeauna spre bine zi de zi, ajungând prietenul lui Dumnezeu, ca și Moise (Iș 33, 11) sau ca Sf. Ioan Evanghelistul (Ioan 21, 20). Cu acesta este identificat profetul ales și uns de Dumnezeu (Ps.44,9), ca în el să se realizeze lucrarea Sf. Duh. De aceea, proorocul a cărui limbă este comparată cu trestia, vechi instrument de scris condusă de mâna sa, scrie cuvintele vieții veșnice în inimile credincioșilor nu cu cerneală, ci în Duhul lui Dumnezeu (II Corinteni 3, 3). Acesta este frumos, frumusețea (Ps.44, 3), adică cu strălucirea dumnezeiască care depășește orice perfecțiune omenească socotita de Sf. Ap. Pavel ca un gunoi (Flp 3,8).

În lumina textelor biblice din Psalmi, credinciosului i se cere să se îmbrace în haina frumoasă a sufletului care va străluci atunci când faptele sale sunt o urmare firească a învățăturii adevărate care prin fapte duc la o viața virtuoasă. Dacă învățătura este corectă, ea se aseamănă cu o haină de care atârnă ciucurii cei spirituali de aur (Ps. 44, 15-16).

Adevărata trăire implică și starea de feciorie făgăduită lui Dumnezeu, iar fecioarele sunt alături de Biserică și ele nu se depărtează de rânduiala bisericească.

Dacă psalmistul vorbește de fecioarele care se aduc în Biserica Împăratului (Ps. 44, 17-18), ele nu sunt niște persoane pângărite de păcate. Ele se alătură fiilor Bisericii, căpeteniile peste tot pământul. Împreună vor egala pe părinții lor și datorită virtuții lor au ajuns fii ai miresei lui Hristos care îi pune căpetenii peste tot pământul. Ceea ce se spune de psalmist despre cei că vor pomeni numele Domnului din neam în neam (Ps.44, 20 – 25).

În momentele grele de la sfârșitul lumii, oamenii nu află nicio scăpare decât în Dumnezeu. Vrăjmașul profitând de împrejurările grele, aduce asupra lor multă rătăcire și confuzie în alegerea celui care îi va salva. De teamă se vor refugia la adăpostul diavolului unde răul se va dubla peste ei sau vor fi înșelați de el. Cei necredincioși vor căuta pe demoni, deoarece au pierdut cunoașterea lui Dumnezeu. Cei răi cer uneori lucruri bune care nu le folosesc și fug de ele ca nefiind ceva bun. De exemplu, unul bolnav se roagă pentru vindecarea lui, neștiind că durerea îl va ajuta să se purifice. Sau dacă banii îi pun pe unii să desfrâneze, sărăcia a cumințit pe mulți ce mergeau pe căi greșite. Îndemnul Sf. Vasile este ca să nu fugim de ce nu trebuie și nici să căutăm scăpare unde nu trebuie. El mai spune că trebuie să fugi de păcat și pentru a scăpa de el, trebuie să te ajute Dumnezeu (Ps.45, 1). Dumnezeu ajută pe cei în nevoi, copleșiți de necazuri, ca să se depărteze de calea largă și să apuce pe cea strâmtă. Cei drepți sunt năpădiți de multe necazuri de care vor scăpa prin răbdarea lor. Ei au o credință fermă în Dumnezeu, chiar dacă s-ar cutremura pământul și munții se vor muta în mări (Ps. 45, 1-2). Sprijinul este sigur, având ca pildă ajutorul dat lui Iacob care, după izbândă, a fost numit Israel (Fc 32, 28).

Îndatorirea credinciosului de a cunoaște pe Dumnezeu este exprimată de psalmist astfel, Îndeletniciți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu (Ps. 45, 10). Folosul acestei cunoașteri este mare,întrucât nu ne mai ocupăm de lucruri în afara lui Dumnezeu, adică tot felul de plăceri trupești care sunt ca un spin în trup. Căutând pe Dumnezeu, casa sufletului nu mai este influențată de duhurile viclene care strică liniștea interioara aducându-i felurite patimi ce-i întinează în ei strălucirea lui Dumnezeu.

Comentariile Sf. Vasile pe marginea textelor din psalmi au o valoare exegetică incontestabilă, așa cum întâlnim și în cazul Omiliei la Psalmul 48, aparținând fiilor lui Core. Sf. Părinte consideră că psalmistul cheamă toate categoriile de oameni să vină la pocăință. El atrage atenția celor ce se încred în puterea lor, pe care Sf. Vasile cel Mare îi numește pământeni încrezuți într-o bogăție nestatornică, iar diavolul îi robește. Cei puternici, este bine să se smerească, să nu se laude cu bogățiile lor, pentru că sunt de nimic, dacă le lipsește înțelepciunea lui Dumnezeu.

Moise era frate cu fiecare dintre fiii lui Israel, însă n-a putut răscumpăra poporul de păcat, ci numai a amânat pedeapsa divină. Cel ce ne-a răscumpărat nu este om, ci Dumnezeu, Iisus Hristos Căruia i s-a ignorat puterea Lui care i-a răscumpărat, totuși, nefiindu-i frați, ci dușmani. Firea Sa umană s-a văzut atunci când El a ostenit și s-a odihnit la fântâna lui Iacob, deși avea firea neostenitoare. În această situație, el cheamă la odihnă pe cei osteniți și împovărați (Iov 3, 17; Mt 11, 22).

Dacă pentru Sf. Vasile cel Mare, filosofia vieții era să te gândești la moarte care sfârșește viața atât a nebunului, cât și a nepriceputului, această profundă gândire reiese din comentarea la psalmi când spune că cel mort din cauza păcatelor sale nu mai locuiește în casă, ci în mormânt, fiindcă este mort sufletul său. Din cauza păcatului, omul a pierdut cinstea aruncând chipul cel ceresc și a luat chip pământesc. De la Adam și până la Moise, moartea păștea pe oameni în închisoarea iadului de unde îi va elibera Păstorul cel nou prin jertfa Sa mântuitoare.

Bogăția nu-i de niciun folos omului când moare, iar fericirea pe care i-au adus-o lingușitorii în viața pământeană este trecătoare față de ziua fericită și fără sfârșit. Cei drepți știu să se folosească de bogăție, însă cei vii fac din ea instrumentul propriei lor răutăți. Cel ce se tăvălește în bogăție și desfătare este trupesc și mintea lui este înăbușită de grijile lumești.

Antepenultimul psalm 55 din omiliile Sf. Vasile cel Mare se referă la îndepărtarea lui Dumnezeu față de păcătos. Pentru cel credincios este important sa fie dus în cetatea întărită, adică în Biserică întărită de credință. De aceea, Sf. Vasile la încheierea comentariului său asupra acestui Psalm al lui David care zice „cu Dumnezeu vom birui și El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi” (Ps. 59, 13), își arată convingerea ca în vremuri grele să nu alergăm la ajutor omenesc, ci la Dumnezeu, cu rugăciuni stăruitoare și cu priveghere îndelungată.

Într-un alt psalm davidic se spune categoric că mântuirea vine de la Dumnezeu (Ps. 61, l), de aceea Sf. Scriptură îl numește „Mântuitor” pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce sprijină neputințele noastre și potolește în suflete orice instabilitate. Firea omului, prin păcat, a fost clătinată și va fi refăcută numai prin puterea divină, ca să nu mai blesteme, ci să grăiască binecuvântare. Sunt unele persoane care binecuvântează cu gura, dar cu inima blestemă, îndepărtându-se de Dumnezeu.

Cunoscând folosul nădejdii adevărate în Dumnezeu, psalmistul îndeamnă poporul la această virtute. Unii nu-și pun nădejdea în Dumnezeu, ci în lucruri deșarte, devenind mincinoși și răufăcători în relațiile cu semenii lor. Ei aleg răul, lucrurile trecătoare în locul celor veșnice, preferând plăcerea în locul bucuriei care nu încetează niciodată. Râvnesc la instabilitatea bogăției, fie că e din aur sau alte bunuri materiale.

Cuvintele psalmistului „că a scos sufletul meu din moarte” (Ps. 114, 8) sunt interpretate de Sf. Părinte în sensul că lumea aceasta este muritoare și în ea se află cei muritori, iar în țara celor vii locuiesc cei vii. Toți suntem părtași sorții întregii lumi și murim de mai multe ori. Că în trei săptămâni de ani suferim trei schimbări și modificări de vârstă și viață. Vârsta copilului din primii 7 ani se încheie cu schimbarea dinților, apoi la 20 de ani când încetează creșterea în el moare trecutul. Urmează bătrânul cu o altă stare trupească și sufletească, încât este altul decât cel dinainte. Când nu mai este nicio schimbare a trupului și a sufletului, acolo este țara celor vii. Așadar, și viața omului are mai multe morți declanșate de schimbările enumerate mai sus.

Concluzia generală pe care o trage Sf. Vasile cel Mare privitor la Cartea Psalmilor este că toate învățăturile înalte ale teologiei și ale credinței creștine se găsesc adunate ca într-o comoară spre folosul duhovnicesc al credincioșilor. Din Comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare se poate desprinde faptul că credincioșii vremii sale prețuiau în chip deosebit Psaltirea, o citeau și o cântau mereu, o știau unii pe dinafară și se mângâiau cu ea în toate împrejurările vieții la momente de bucurie sau de întristare.

Prin ei creștinii antichității își exprimau credința, nădejdea și dragostea lor către Dumnezeu după cuvântul înaripat al Sf. Ap. Pavel care-i îndemna pe credincioșii din Efes, „vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre” (Ef.5, 19). Cu adevărat Psalmii sunt monumente ale credinței și ale pietății din cea mai adâncă vechime, și au fost cântați de David proorocul cel care i-a compus, au fost folosiți de evrei în cultul lor, apoi de Mântuitorul Hristos și de ucenici Săi, de primii creștini și de la ei de Biserică până în zilele noastre. După Sf. Evanghelie, Psaltirea este cea mai citită carte. În ea sufletul omenesc găsește tot ceea ce are trebuință, hrană spirituală, nădejde și liniște. Ea este cartea care prin excelență ne provoacă cele mai adânci meditații și ne dă liniștea sufletească atât de trebuitoare fiecăruia dintre noi. Cu adevărat Psalmii ne fac mai buni, mai credincioși, mai apropiați de Dumnezeu și de semenii noștri, ei ne fac să fim cu luare aminte la viața noastră de aici de pe pământ și din veșnicie.

3.3.9 Familia – mediu de exercitare a virtuților

Familia creștină se întemeiază prin liberul consimțământ al bărbatului și femeii de a trăi împreună în scopul ajutorării reciproce și continuării neamului omenesc. Sf. Vasile cel Mare afirmă în omilia sa la Psalmul I că bărbatul și femeia se bucură de aceeași prețuire în fața lui Dumnezeu. Referindu-se la cuvintele psalmistului, “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor” (Ps. 1,1), Sf. Vasile pune întrebarea dacă nu cumva psalmistul face deosebire între bărbat și femeie și tot ei răspunde, “Nicidecum! Virtutea bărbatului și a femeii este una singură, fiindcă atât crearea lor este deopotrivă de vrednică pentru amândoi cât și răsplata pentru amândoi aceeași. Astfel Cartea Facerii zice, “Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pre el, bărbat și femeie i-a făcut pe ei” (1, 27). Pentru că au o singură natură, ei au aceleași lucrări, iar cei ce fac aceeași faptă primesc aceeași răsplată. De ce atunci, se întreabă în continuare Sf. Părinte, amintind pe bărbat a trecut sub tăcere pe femeie? A procedat astfel fiindcă a socotit că este de ajuns, de vreme ce natura lor este una, să arate totul pornind ce la partea cea mai de seamă”. Prin urmare, prin natura lor, bărbatul și femeia sunt identici, iar faptele lor sunt privite sub raportul calității nu al originii. Dumnezeu răsplătește adică o faptă bună indiferent daci ea este săvârșită de un bărbat sau de o femeie. Deci din punct de vedere religios și moral, bărbatul și femeia sunt egali. La căsătorie Biserica cere atât consimțământul femeii cât și al bărbatului, ceea ce demonstrează odată mai mult felul egal în care este tratat atât bărbatul cât și femeia în Biserică.

Copiii, după învățătura Sf. Vasile cel Mare așa cum este expusă în comentariul la Psalmi, sunt elementul care stă la temelia continuității naturii omenești. Pentru aceasta ei sunt păziți de Domnul atât când se află în pântecele maicii lor, cât și după aceasta când au atâta nevoie să adapteze mediului înconjurător. Și dacă Dumnezeu se arată atât binevoitor fată de copii, și părinții să dovedească răspundere pentru “Părinții, spune Sf. Vasile, datorează de la natură față de copiii iubire și purtare de grijă pentru cele necesare vieții. Nu este oare scris că părinții au datoria să strângă comori pentru copii, pentru ca sa poată avea astfel de unde să le procure cele necesare vieții și nevoilor ei?” (2 Co 12, 14). La rândul lor copiii trebuie să păzească porunca Decalogului “Cinstește pe tatăl și pe mama ta” (Iș 9, 12).

3.3.10. Pacea – dimensiune existențială

În comentariul la Psalmi al Sf. Vasile se întâlnesc adesea cuvinte de preamărire și prețuire a păcii pe care credinciosul trebuie s-o cultive în sufletul său, evitând prin aceasta furtuna patimilor, izvorul tuturor turburărilor și neînțelegerilor dintre oameni. În Omilia la Psalmul XXVIII, 10, amintind de binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă asupra celor drepți, Sf. Vasile spune, “Să pare că cea mai desăvârșită dintre toate binecuvântările este pacea, deoarece ea nu este altceva decât echilibrul cel desăvârșit al părții conducătoare din om. Bărbatul cel pașnic se caracterizează prin aceea că este moderat în ceea ce privește felul lui de viață, pe când cel războinic se caracterizează prin patimi, din care cauză unul ca acesta nu ia parte în nici un chip la pacea aceasta pe care a dat-o Domnul ucenicilor Săi și care fiind mai presus de minte va păzi sufletele celor vrednici. Această pace de altfel este dorită Bisericilor și de către Apostol zicând, “Harul și pacea să se înmulțească vouă” (1 Ptr 1, 2). Este demnă de reținut de asemenea ideea că dacă pacea va păzi inimile noastre vom putea evita tulburarea și încurcătura care provin de pe urma patimilor. Raportul dintre om și Dumnezeu rămâne echilibrat numai atâta vreme cât omul face ca pacea să sălășluiască în sufletul său; atunci când în sufletul omului a pătruns tulburarea, acest raport se rupe în defavoarea omului. (Pentru aceasta rugăciunea creștinului trebuie să cuprindă și cereri privitoare la menținerea stării de sfințenie, de blândețe și de alungarea tulburării din sufletul său. Domnul nostru Iisus Hristos, spune Sf. Vasile, s-a făcut tuturor pildă de pace, căci nu este lucru bun căruia El să nu-i fi pus început, spre a fi pildă ucenicilor. El este făcătorul de pace prin excelență “Cel ce a făcut pate, împăcându-i pe cei doi într-un singur om nou. Cel ce a împăcat prin sângele crucii Lui, atât cele din ceruri cât și cele de pe pământ” (vezi Efs. 2, 15; Col. 1, 20). Comentând Psalmul XXXIII, 15, unde stă scris, “Caută pacea și urmărește-o”, Sf. Vasile spune că aceste cuvinte sunt o poartă a evlaviei. Pacea despre care vorbește aici Psalmistul aduce în amintirea noastră cuvintele Mântuitorului, “Eu vă las vouă pacea, pacea Mea dau vouă…” (In 14, 27), ne spune Sf. Vasile. Pacea aceasta pe care ne-a lăsat-o Domnul se caracterizează prin dobândirea unei minți liniștite, a unei stări sufletești echilibrate, prin lipsa de patimi și îndepărtarea de orice prilej de sminteală. Iar “Cel ce caută pacea, acela îl caută pe Hristos, fiindcă El este pacea, care a zidit pe cei doi într-un singur om nou, făcând pace”.

Vorbind de jertfele sângeroase pe care este dator omul să le aducă lui Dumnezeu, inclusiv slavă și cinste, Sf. Vasile cel Mare spune „dar cum noi, care suntem pământ și cenușă”, făcând trimitere la cartea Fc (18, 27) numai vorbește nimic despre incinerare, ci de slava și cinstea cuvenite aduse divinității. Cei curați, adică cei ce și-au păstrat castitatea și dreapta credință, pot sluji cu adevărat lui Dumnezeu. Iar cei ce îndrăgesc slava omenească, cinstind plăcerile trupului sau învățături eretice, nu pot mări pe Dumnezeu.

În concluzie, comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare constituie prin bogăția de idei morale și sociale pe care le cuprinde, prin felul strălucit în care le dezvoltă și le soluționează un izvor de seamă al învățăturii creștine. În ansamblul său, această operă patristică este o caldă pledoarie pentru desăvârșirea omului în sensul poruncilor evanghelice, pentru abolirea tuturor poruncilor de oprimare a semenului. Sf. Vasile cel Mare face dovada unei cunoașteri desăvârșite omului aflat în diferite situații duhovnicești sau sociale, ceea ce demonstrează până la evidență bogata experiență de păstor al Bisericii pe care și-o însușise marele Părinte bisericesc. El știe să mângâie, să sfătuiască, să îndemne și să vindece rănile păstoriților săi, tot așa de bine cum se pricepe să mustre, să certe sau să taie răul din rădăcină atunci când se ivește în obștea creștină.

Opera sa pe care ne-a păstrat-o biserica a exercitat asupra tuturor credincioșilor care au venit în contact cu ea o înrâurire binefăcătoare, determinând schimbări de conduită morală și convertiri la poruncile Evangheliei. Și ,în această operă se încadrează la locul de cinste și Comentariul la Psalmi, care prilejuiește cititorilor săi un moment de aleasă bucurie și desfătare spirituală, oferindu-le în același timp un tablou al Aspirațiilor duhovnicești ale creștinilor din epoca respectivă, precum și o descriere bogată a stărilor sociale ale timpului.