Cartea Isabelei Nedelcu, 101 greșeli gramaticale , se înscrie în tiparul altor texte apărute [626825]

1
Cartea Isabelei Nedelcu, 101 greșeli gramaticale , se înscrie în tiparul altor texte apărute
în colecția Viața cuvintelor și are ca obiectiv să prezinte și să analizeze diferite tipuri de greșeli,
majoritatea foarte frecvente, pe care vorbitorii le fac fără să conștientizeze gravitatea lor.
Greșelile selectate fac parte din sfera morfologiei și a sintaxei, cărora li se adaugă și clasicele
greșeli de punctuație, de grafie și de pronunțare. Lucrarea este o invitație pentru cei pasionați
de gramatic ă și nu numai, fiind un text ușor de înțeles.

„Pentru că această carte se adresează, în primul rând, vorbitorului preocupat de
exprimarea corectă, și nu specialiștilor în lingvistică, terminologia gramaticală folosită în
explicarea greșelilor a fost tra nspusă într -o formă accesibilă, apropiată în cea mai mare măsură
de interpretările gramaticii tradiționale” (p. 11).

1. „Norma și uzul limbii”

Primul capitol al lucrării este intitulat Norma și uzul limbii . Lingvistica românească a
fost și este reprezent ată de nume precum Iorgu Iordan, Theodor Hristea, Alexandru Graur,
Valeria Guțu Romalo, personalități preocupate de normele limbii care au publicat studii
importante, bazate pe multă cercetare. Limba este în continuă schimbare, iar norma are ca scop
distin gerea între ce este limba literară, varianta îngrijită a limbii și recomandată de specialiști,
și ceea ce este neacceptat în limbă.
Greșelile de ordin gramatical au mai multe cauze, printre care se numără nivelul scăzut
de cultură, dezinteresul față de exprimarea corectă, neatenția, lipsa de inspirație sau grabă (p.
21). Acțiunea limbilor străine este o altă cauză a greșelilor gramaticale, deoarece multe
împrumuturi sunt neadaptate și pot duce la confuzia vorbitorului, acesta încercâ nd să pronunțe
sau să scrie respectivele împrumuturi după normele limbii române, nu după cele ale limbii de
proveniență. Hipercorectitudinea este o greșeală ce constă în încercarea vorbitorului de a se
exprima cât mai corect, fără să realizeze că această u rmărire a normei literare creează noi
greșeli de limbă.

2
2. „Greșeli de pronunțare”

Începând cu al doilea capitol se deschide seria celor „101 greșeli gramaticale”. Primele
greșeli abordate de autoare sunt cele privitoare la pronunțarea greșită a unor s unete, de exemplu
e sau x.
Unele neologisme pun probleme vorbitorului, deoarece el cunoaște ca e se pronunță
[ie]. Astfel, cuvinte precum euro, epocă , educație sau idee sunt pronunțate cu [ie] în loc de [e].
Diametral opusă se găsește tendința vorbitorulu i de a pronunța pronumele personale eu, el, ei,
ele cu [e] la început în loc de [ie]. Prima greșeală poate fi privită ca o pronunțare populară , iar
cea de -a doua se explică prin înfluența grafiei sau prin hipercorectitudine (p. 27). Se urmărește
apoi pronu nțarea literei x, care, în funcție de contextul sonor în care se află, se poate pronunța
[ks] sau [gz]. X intervocalic se pronunță, de cele mai multe ori, [gz], iar dacă se află la început
sau la final de cuvant, se poate pronunța [ks] sau [gz]. În următoa rele cuvinte, x se pronunță
[ks]: xilofon [ksilofon], xerox [kserox], pix [piks], excursie [ekskursie], iar cuvintele examen ,
existe , exemplu se pronunță [egzamen], [egziste], [egzemplu]. Există totuși câteva excepții:
aproximativ [aproksimativ], axă [aksă], bauxită [bauksită], maxim [maksim] (p. 29). Cuvintele
străine, cum ar fi spray (se pronunță [sprei], nu [sprai] sau [șprai]), curry [kari], Champ -Élysées
[șãzelize] sau Manchester [men čestăr] trebuie să respecte regulile de pronunțare ale limbii di n
care provin (pp. 31 –32).
O altă temă a acestui capitol prezintă locul accentului, atât în cuvintele limbii române,
cât și în cele împrumutate. Tendința vorbitorului de a accentua greșit unele cuvinte reprezintă
încercarea sa de a se adapta la modelul lat in de accentuare, pe penultima silabă. Exemplele
oferite de autoare sunt butelie și simbol care sunt accentuate deseori greșit ca butelie și simbol ,
în loc de butelie și simb ol. DOOM2 acceptă și două forme de accentuare la cuvinte precum
profesor (prof esor/profes or), antic (antic/ant ic), trafic (trafic/traf ic). Numele de familie pot
suferi și ele modificări accentuale: Olar iu în loc de Olariu, Ferar iu în loc de Ferariu, Funer iu
în loc de Funeriu sau Coșer iu în loc de Coșeriu. Altă greșeală interesantă este pronunțatea
numelui propriu Dobrogea , care, conform normelor gramaticale, se pronunță Doborgea , cu
accent pe primul o, nu pe al doilea (pp. 32 –35).

3
3. „Greșeli de scriere”

Greșelile de scriere se produc frecvent din cauza necunoașterii cuvintelor sau a
normelor impuse ortografiei. Pentru a repeta o greșeală este nesecar să cunoaștem de ce ea a
fost produsă. Printre tipurile de greșeli discutate în acest capitol se găsesc cele privind scrierea
cu -i, -ii sau -iii la finalul cuvântului, sc rierea influențată de pronunție sau scrierea cu cratimă.
Contextul și structura cuvântului sunt importante atunci când trebuie să ne gândim câți
-i folosim la finalul unui cuvânt. Există cuvinte care pun probleme vorbitorului prin prisma
faptului că, atun ci când sunt pronunțate, pare că se aud doi -ii: membri , aștri, noștri , voștri ,
negri etc. Ne sunt propuse câteva reguli pentru a cunoaște contextele în care trebuie să folosim
unul sau doi -i. Scrierea cu un singur -i este specifică cuvintelor cu radical ce se termină în
grupul [consoană + l/r], verbelor la persoana a 2 -a singular care au desinența -i,
pronumele/adjectivele pronominale posesive de persoana 1 și a 2 -a plural etc. (pp. 37 –38).
Pentru scrierea cu doi –ii trebuie să se țină cont da că substantivul/adjectivul cu radicalul
terminat în grupul consoană + l/r este la plural și primește articolul hotărât -i (p. 38).
La baza ortografiei limbii române se găsește principiul fonetic, fapt care duce la
producerea mai mult greșeli. Pronumele de monstrative de tipul aceea sau aceeași sunt
pronunțate la fel ca formele de masculin aceia și aceiași și ajung să fie scrise greșit (p. 41 –42).
Nenotarea lui -i final după o consoană , ca în acelaș – același apare mai ales la vorbitorii
străini care încearc ă să învețe limba română, aceștia făcând analogie cu formele de tipul bebeluș
– bebeluși sau drăgălaș – drăgălași (pp. 42 –43).