Cartea de proză [610726]

Cartea de proză

Editura Cartea Româneasc\
Calea Victoriei 133, sectorul 1, Bucure[ti
www.cartearomaneasca.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României
CHIFU, GABRIEL
Ploaia de trei sute de zile / Gabriel Chifu. – Bucure[ti –
Cartea Româneasc\, 2017
ISBN 978-973-23-3166-8
821.135.1-31

Editor> C\lin Vlasie
Redactor> Cosmin Per]a
Machetare> Stelian Bigan
Coperta colec]iei> Ionu] Bro[tianu
Prepress> Marius Badea

Copyright © Editura Paralela 45, 2017

Editura Cartea Româneasc\ este un imprint al Editurii Paralela 45
www.edituraparalela45.ro
Prezenta lucrare folose[te denumiri
ce constituie m\rci înregistrate, iar con]inutul este protejat
de legisla]ia privind dreptul de proprietate intelectual\.

Ploaia de trei sute de zile
romanGabriel Chifu

Motto:
„Și iată Eu voi aduce asupra pămânului
potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub
cer, în care este suflu de viață, și tot ce este
pe pământ va pieri.”
(Întâia carte a lui Moise,
Facerea, 6, 17)
„Cei drepți vor stăpâni pământul
și‑l vor locui pe vecie.”
(Psalmul 37, 29)

Îi adresez mulțumiri domnului Nicolae Manolescu, primul
cititor al acestui roman, pentru lectura atât de atentă, de pă ‑
trunzătoare și de empatică. Tot dumnealui, mulțumiri în plus
pentru o sugestie pe care mi‑am însușit‑o.
Îi mulțumesc și lui Mircea Mihăieș, care a făcut lectura
finală a manuscrisului, cu inteligență, cu migală și exigență, cu
subtilitate. Lui îi mulțumesc și pentru prietenia arătată la greu,
la foarte‑greu, în perioada când am scris cartea.
Încrederea amândurora și a altor câtorva prieteni adevărați
a fost pentru mine o sursă de energie extrem de prețioasă, care
m‑a ajutat să ajung la mal.
G.C.

/ 9 /Capitolul I
(Povestește Ștefan Orban)
1.
Plouă fără încetare. Cerul acoperit de nori vineții,
apăsă tori, enervanți seamănă cu un câmp sur, toamna,
plin de leșuri.
Și, ceea ce este cel mai neplăcut: nu se întrevede nici
cel mai mic semn că vremea proastă, care ține de zece zile,
se va schimba în bine. Știu exact, din data de 30 septem ‑
brie 2015 soarele n‑a mai strălucit și nici măcar nu s‑a mai
întrezărit pe boltă, aici, în orașul Z., capitala țării noastre,
Caramia. Fiecare zi a avut aceeași înfățișare și aceeași
desfășurare meteorologică: cer îngropat sub stratul gros
de nori, ploaie nesfârșită, atmosferă mohorâtă și neliniș ‑
titoare. Cu fiecare zi, simt că mintea mi se scufundă lent
într‑o mlaștină fără ieșire.
Plouă zi și noapte, inepuizabil, cu o precizie fără greș.
Mă întreb, ca un copil prost, de unde atâta apă strânsă în
cer. Iar lumina fiecărei zile este sărăcăcioasă. La ceasul amie‑
zii, deja stă să se întunece. Abia dacă reușesc să deslușesc

/ 10 /contururile obiectelor și ale oamenilor. Peste tot plutesc
umbre uriașe și înșelătoare.
Iar dereglarea asta climatică îmi influențează, bineîn ‑
țeles, starea lăuntrică. Repet: observ că mintea mea dă
semne că o ia razna. Dar nu numai mie mi se întâmplă
asta, ci, văd în jur, toată lumea pare deranjată. Și înainte
ne umplea de nervi orașul nostru, dar acum!… Nu cred
că există cineva care poate susține că funcționează nor ‑
mal. Ploaia ne‑a dat peste cap pe toți: o să ne defectăm,
ca niște mașini care au luat apă la motor sau și mai rău.
De fapt, începem să „luăm apă”: pe străzi s‑au format
mici pârâiașe. Nu trebuie să am cine știe ce imaginație ca
să‑mi închipui că, dacă o s‑o țină tot așa, curând, această
bizară aglomerare urbană destructurată, orașul Z., pe care
l‑aș asemăna cu o enormă valiză de carton în care cineva
a înghesuit de‑a valma tot soiul de lucruri care n‑au ce
căuta laolaltă, orașul acesta de câmpie uriaș, sluțit și, de
obicei, prăfuit se va preface într‑o tulbure Veneție. Ei, dar
n‑am dreptul să mă înfurii pe dezastrul urbanistic al capi‑
talei, eu însumi am contribuit și con tribui la stricarea ei,
prin meserie, sunt arhitect.
Și eu, și Cora, femeia mult mai tânără cu care‑mi împart
viața, în loc să fim apatici și somnolenți, cum presupun c‑ar
fi normal pe‑o asemenea vreme, am ajuns să fim cuprinși,
fără vreun motiv explicit, de o nervozitate maximă. Am
devenit insomniaci, avem dureri de cap. Iar relația noastră
scârțâie din toate încheieturile: de vreo trei‑patru zile, ne
irită totul, ne sare țandăra din orice, nu mai avem ochi unul
pentru altul și aproape nu ne mai vorbim.
În dimineața celei de‑a douăsprezecea zile de ploaie
neîntreruptă, o dimineață precum cele dinainte, cu o
lumină incertă, un fel de dimineață‑seară, îmi spun că

/ 11 /trebuie să caut o ieșire din starea asta bolnăvicioasă. E o
prostie ca din pricina ploii tâmpite, să‑mi risc legătura
amoroasă, mă rog, aproape conjugală. Timp de vreo
două‑trei zile, mă tot întreb, vădit neinspirat, care e rezol ‑
varea, cum să rup blestemul. Nu găsesc altceva mai bun
de făcut decât să‑mi propun să plecăm vreo câteva zile din
orașul ăsta ca o boală. Și aleg să ne petrecem week‑end ‑ul,
într‑o stațiune balneară din sud‑vestul țării. Ne ducem
uneori la Băile Romane, unde ne simțim bine. Este un loc
cu o climă specială, blândă, de influență mediteraneeană,
cu ape termale tămăduitoare și cu un aer puternic ionizat.
Respiri un aer ca la 2000 de metri, iar aero‑ionizarea este
un remediu pentru migrene și insomnii, adică exact ce mi
se pare mie că avem noi nevoie acum.
Îi vorbesc Corei despre planul meu: că o invit într‑o că ‑
lătorie de plăcere, la Băile Romane, care sper să ne scoată
din marasm. Se codește, în mod clar nu e încântată. Atitu ‑
dinea ei mă umple de nervi: iată, gândesc, așezându‑mă
pe mine într‑o lumină favorabilă și pe ea în postura ingra ‑
tei veșnic mofturoase, iată, eu îmi bat capul încercând să
aduc la normal legătura noastră care se clatină și ea, ca în
atâtea rânduri, e încăpățânată, insensibilă, incapabilă
să‑mi aprecieze efortul și să‑mi primească darul.
În sinea mea, și eu am îndoieli că deplasarea la Băile
Romane va avea efectul dorit și o să ne alunge starea
proastă, starea de rău persistent și inexplicabil care ne‑a
luat în stăpânire, fără să ne putem împotrivi. Probabil
tocmai de aceea nici nu caut pe internet să văd cum va fi
vremea acolo, în zilele urmă toare. Mi‑e teamă că pro ‑
gnoza meteo, nefavorabilă, ar putea spulbera, înainte
chiar de a încerca să‑l pun în aplicare, micul proiect de
terapie înjghebat cu chiu, cu vai: dacă și la Băile Romane

/ 12 /o să dăm tot peste vremea asta, atunci n‑are rost să mai
batem drumul până acolo, rămânem acasă …
Vineri plecăm. Dimineața, devreme. Pe ploaie. Ajun ‑
gem în orășel imediat după prânz. Și găsim exact ceea ce,
nemărturisit, mă așteptam să găsesc, deși n‑aș fi vrut.
După ce am străbătut jumătate din țară sub o ploaie
egală, inepuizabilă, ca o sentință definitivă, și în același
peisaj exasperant, cu cerul lăcătuit sub lespedea de nori
nepătrunși, cu lumina săracă în care era amestecat întu ‑
nericul, locul de care îmi lega sem speranțele nu se dove ‑
dește cu nimic diferit de capitală și de restul țării.
Stațiunea ne întâmpină cu poezia ei retro: valea Cernei
atât de pitorească, munții intimidant de semeți în preajmă,
apoi clădirile imperiale lăsate de izbeliște, ajunse în ruină.
Și, din nefericire, ne întâmpină cu aceeași ploaie fără în ‑
ceput și sfârșit, cu aceeași umezeală rece, care ne pătrunde
instantaneu până în oase și apoi parcă până în inimă și
până în creier, în fine, cu aceeași impresie că se pregătește
să se lase seara în plină zi. Am mai avut sentimentul ăsta
demult, într‑o toamnă, când vizitam Cracovia: acolo, se
însera pe la orele trei după‑amiaza, ceea ce mă făcea pe
mine, ins sudic și solar, să nu mă simt deloc în lar gul meu
și mă arunca într‑o melancolie iremediabilă.
Ne luăm în primire camera de hotel și imediat mă apuc
să‑i țin Corei, ritos, un discurs confuz și cam stupid, plin
de platitudini, prin care încerc să‑i explic că trebuie să
avem atâta inteligență încât să nu ne lăsăm copleșiți de
vremea proastă ce parcă vestește ceva și mai rău. Și cum
anume, concret, să realizăm asta? întreb eu, retoric. Sim ‑
plu, răspund cu convingere tot eu: să facem abstracție
de sminteala meteorologică, să ne fixăm atenția în altă

/ 13 /direcție, spre altceva, să gândim optimist, neapărat să
punem capăt ostilității dintre noi și să ne comportăm ca
și cum totul în jur ar fi în regulă, ce mai, să avem o ati‑
tudine pozitivă, să fim înțelegători unul cu altul și hotărâți
să petrecem clipe plăcute împreună… Și tot așa, bla‑bla,
bla‑bla, nu mă mai opresc din turuit. Iar toate astea, explic
în continuare, s‑ar concretiza, pentru început, așa: cobo ‑
râm, la restauran tul hotelului unde luăm o masă bună și
bem un vin bun. Ăsta e primul pas din algoritmul meu de
„vindecare”. Pe urmă, mai vedem. Poate vom face dra ‑
goste, ceea ce de atâtea ori a fost un panaceu la îndemână:
așa am ieșit din tot felul de momente proaste de care cu ‑
plul nostru, n‑am cum să neg, n‑a dus lipsă.
Cora, care nu excelează la capitolul rațiune și de obicei
mă contrazice numai de dragul de a mă contrazice, de data
asta, surprinzător, e de acord cu mine:
— O.K.! exclamă ea.
Acest O.K. al ei, de care abuzează, mă scoate din sărite,
dar nu zic nimic.
Luăm liftul și coborâm în hol. Aici e pustiu. Vremea
urâtă a alungat turiștii. Mie‑mi convine. Mi se pare că dacă
sunt cu tipa asta superbă, mi‑ajunge, am totul. Pășim prin
holul imens, care‑ți dă un sentiment frisonant: așa erau
concepute hotelurile înainte de ’89, după model sovietic,
fără intimitate, depersonalizant. Clădirea a fost renovată.
Nu fără gust. Totuși, n‑a dispărut senzația dezagreabilă
că te miști într‑un spațiu neprimitor prin dimensiunile
exagerat de mari, un spațiu care n‑a fost construit cu gân ‑
dul la oameni, ci ca o demonstrație de forță și o probă de
măreție prost înțeleasă.
Intrăm în restaurant. În salonul, de asemenea uriaș, sunt
doar câțiva clienți, e liniște. Ar fi o atmosferă suportabilă,

/ 14 /dacă n‑ar domni aceeași stânjenitoare obscuritate. Două‑trei
becuri dau o lumină chioară. Privim prin pereții vitrați ai
localului și vedem că și pe stradă, deși e abia ora două
după prânz, neoanele deja sunt aprinse. Lumina naturală
a zilei e anemică, neputincioasă.
Mâncăm mușchi de vită medium fript cu sos gorgonzola
și, ca garnitură, ciuperci umplute cu cașcaval și bem un vin
Lussac Saint‑Emilion din 2010, nu știu cum rătăcit pe aici.
Când termi năm, ușor amețiți, ne grăbim spre cameră, cu
gândul să trecem la partea a doua a planului. Acum parcă
nici nu mai consider așa o mare belea vremea ploioasă care
a cuprins întreaga țară și nu‑mi mai pasă de nimic. Tot ce
contează e Cora, mă acaparează irezistibil. Mie mi se face
cu ușurință poftă de ea, mai totdeauna. Mă atrage la nebu ‑
nie fata asta cu nume tâmpit, de hipermarket.
De cinci ani, de când suntem împreună, verific necon ‑
tenit că puterea ei de seducție asupra mea funcționează
fără greș. Totuși, fizic nu pot să mă laud c‑am fi cuplul
ideal, avem probleme. Eu am probleme, nu ea. Mai pre ‑
cis, am complexe. Ele țin de diferența de vârstă dintre noi.
Eu am împlinit cincizeci și unu de ani, ea urmează peste
vreo lună și ceva să treacă pragul unei vârste formidabile,
treizeci de ani. Și încă o vulnerabilitate care îmi dă fri ‑
soane, deși încerc s‑o ascund. Cora are aceeași înălțime
ca mine. E mai înaltă decât media femeilor, iar mie îmi
lipsesc câțiva centimetri buni ca să corespund standarde ‑
lor. Un metru șaptezeci, amândoi. Când poartă tocuri, mă
privește de sus. Ceea ce mă pune în dificultate. Nu recu ‑
nosc niciodată, dar cred că se simte că mă incomodează
situația asta. Și cu sexul există o nepotrivire. E‑adevărat
ce spuneam, mi se face foarte ușor poftă de ea, poftă să
ne‑o punem , ca să folosesc iarăși o expresie a ei care mie‑mi

/ 15 /sună prost. Dar îmi și trece mai repede cheful. Ea, la sfâr ‑
șitul fiecărei partide de amor, ar mai vrea. E insațiabilă.
Ești insațiabilă! , nu pierd ocazia să‑i reproșez uneori,
atunci când mă simt sigur pe mine, adică după acele par ‑
tide de sex în care mi‑am demonstrat fără dubii virili‑
tatea. Căci, să precizez, există, încă există, din fericire
pentru mine, asemenea zile când am unele performanțe
categorice la acest capitol. Totuși, ca notă generală, me ‑
reu e în mine, deși bine strunită, o panică: dacă o să dez ‑
amăgesc, dacă diferența de vârstă, de la un moment dat
încolo, o să‑și spună cuvântul și eu am să mă înec în ridi ‑
col, adică n‑o să mă mai descurc nici în pat și, probabil,
nici în alte împrejurări? Asemenea gânduri mă macină.
Ea nu dă impresia c‑ar observa îngrijorările mele și că
le‑ar lua în seamă câtuși de puțin, darămite să fie marcată
de ele. Pare să se simtă foarte bine alături de mine. E o
fire superficială? Poate. Are în ea, desigur, și poză și co ‑
chetărie și capriciu. Deși, mai degrabă aș zice că e o per ‑
soană senină, care ia în ușor întâmplările vieții, fără să le
întoarcă pe toate fețele, ca mine, până la manie. În ochii
ei, nimic nu este dramatic și, cel mai adesea, râde de orice
și se și bucură ușor. Totuși, are și ea o problemă. Și anume,
ar vrea să ne căsătorim. Mă bate la cap să oficializăm odată
legătura noastră. Iar eu refuz cu obstinație. Din motivele
pe care tocmai le‑am amintit, dar și din altele. Destule.
Insis tența Corei în privința căsătoriei mi‑o explic prin
complexele ei. Fiindcă, evident, în pofida firii ei simple și
pozi tive, nici ea nu e ferită de complexe.
În camera din hotelul renovat și de aceea confortabil
este cald, adică bine. Cora nu mai are răbdare. Îmi cere
imperativ, cu verbul ei preferat:
— Hai să ne‑o punem!

/ 16 /Adevărul e că nici eu nu mai am răbdare. Ceva mă
oprește însă să fiu relaxat, cum mi‑aș dori: acel gând care,
tot mai des în ultima vreme, mi se ivește în minte ca luna
pe cerul nopții de vară și care sună așa: O să fiu la înălți ‑
mea așteptărilor și de data asta sau o să clachez?
Am emoții, uite, am ajuns la vârsta asta, cum s‑o nu ‑
mesc?, respectabilă, am trăit, nu‑i așa?, peste o jumătate
de veac și am emoții ca un puști, sunt ezitant ca un puști.
De fapt, raționamentul nu e corect: emoțiile, mai ales
acum, în anii din urmă, au început să‑și facă loc în creie ‑
rul meu sau în inima mea. Sunt emoții de vârstnic, nu de
puști. Pe vremuri, nu‑mi păsa, nici nu mă gândeam la
asta. Totul venea de la sine.
Mă descurc, encore une fois . Da, da, scena de amor
iese mulțumitor. Nici nu e greu, cu una ca ea. Are fante ‑
zii și le pune în practică strălucit. Nimic din ce‑i place
nu‑și refuză și nimic din ce‑i aduce plăcere nu e privit cu
acea reținere, cu acea rezervă fățarnică, cu acea falsă pu ‑
doare pe care le afișează unele femei ce vor să pară vir ‑
tuoase, deși, în realitate, nu sunt decât niște mironosițe,
niște nefericite ce judecă totul în cheie morală, înfrâ ‑
nându‑și fals sentimentele și dorințele. Pe când, pentru
Cora, plăcerea e plăcere, n‑are de‑a face cu reticența mo ‑
rală, cu sfiala, decența, buna‑cuviință, rușinea, pudibon ‑
deria et caetera .
După ce am ajuns la momentul culminant, stăm amân ‑
doi întinși în pat, destinși. Îmi imaginez că trebuie să se ‑
mănăm cu niște șerpi boa după ce tocmai și‑au înghițit
prada. Ea își aprinde o țigară.
— Nu mi‑ai promis că nu mai fumezi?! mă rățoiesc la ea.

/ 17 /Îmi dau seama că replica mea pică prost, am aerul unui
das căl bătrân care încearcă să facă pedagogie cu eleva
prea îndrăzneață. Ea însă nu se arată deranjată:
— Hai, una singură, acum, când suntem în locul ăsta
unde, în sfârșit, după atâtea zile, mă simt și eu în largul
meu! se pisi cește ea.
Afară s‑a întunecat. Se aud stropii de ploaie lovind în
geam, egal, exasperant.
Apoi, tot ea:
— Ne‑a ieșit azi. Hai s‑o mai facem o dată!
Și, imediat, se răsucește, stinge țigara în scrumiera de
pe noptieră și se suie peste mine, poziția călărețului. Apoi
se apleacă și începe să se frece de obrazul meu cu sânii ei
mari. Ceea ce are efectul așteptat: sexul meu căpătă puteri
surprinzătoare, deodată. În loc să mă bucure, asta mă
enervează. Îmi zic: Tipa asta mă zăpăcește, trezește în
mine, când vrea, micul sau marele animal adormit. Poftă
carnală și lăcomie pentru plăceri oricât de nefirești. De
fapt, cam la atât se rezumă potrivirea dintre noi. Nu sunt
sigur că ne armonizăm pe alte planuri. Doar în pat.
Unde, ce‑i al ei e‑al ei, mă duce, cel mai adesea, în al
nouălea cer. Făcându‑mă să uit de tot restul.
Simt nevoia să‑i dau replica mea preferată în astfel de
clipe, când mă scoate din sărite cu pofta ei nerușinată de
sex. Este momentul nimerit, căci mădularul meu tare și
vertical arată că nu pot să fiu suspectat că spun ce spun
din alte motive, adică obligat de slăbiciune bărbătească:
— Ești insațiabilă. Niciodată nu‑ți ajunge, oricât de
mult ai primi.
În loc să se simtă jignită și să se burzuluiască la mine,
surâde. O urmăresc: are un surâs parșiv, care confirmă
pe jumătate, că, într‑adevăr, așa stau lucrurile cu dorințele

/ 18 /ei. Și, păstrându‑și pe buze surâsul nuanțat și provocator,
ea își vede mai departe de treabă: își coboară obrazul
mângâietor dinspre pieptul meu spre pântecul meu și mai
jos, deschide gura, mă stârnește cu măiestrie și nu se lasă
până nu obține ce și‑a propus.
O jumătate de oră după aceea, îmi cere să facem o
plimbare. Am petrecut prea mult timp în camera de hotel.
— Unde să mergem pe ploaia asta nesuferită?!
— Oriunde. Acum chiar nu mă deranjează ploaia. Și
apoi, avem umbrelă. Profităm, respirăm aerul ăsta nemai ‑
pomenit. După mișcarea pe loc, ne prinde bine un pic de
mișcare pe afară.
Mă convinge, mă supun. Iarăși. Mai totdeauna iese cum
vrea ea.
Gândesc, în vreme ce coborâm cu liftul: „Abia aștept să
se oprească ploaia, nu poate să mai dureze mult, orice abe ‑
rație, toc mai fiindcă e aberație, are un sfârșit, cât să mai
plouă, o săptă mână, o lună? Nu, nici atât, n‑are cum!…”
Pe stradă, după vreo cinci minute de mers aiurea prin
băltoace, pe străzile jalnice, nereparate, probabil, de pe
vremuri, dinainte de ’89, iubita mea socotește de cuviință
că e momentul să mă atace cu principalul ei subiect de
nemulțumire:
— Iubi, când ne căsătorim?
Asta mă înfurie brusc și de două ori. Întâi, dintr‑un
motiv aparent mărunt, că mi se adresează cu acest ape ‑
lativ indigerabil, „iubi”, deși am prevenit‑o, nu o dată,
că‑mi displace profund. Și, în al doilea rând: nu i‑a intrat
în cap ce i‑am repetat de zeci de ori, că, după divorțul de
Alexandra, un divorț atât de complicat, de traumatizant,
un divorț de care ea n‑a fost străină, ba chiar a jucat un rol
nu tocmai episodic în povestea asta, am decis să nu mă

/ 19 /mai căsătoresc niciodată?! I‑am repetat lucrul ăsta nu de
zeci de ori, ci de‑o sută de ori, este una dintre cele câteva
reguli ale mele, de la care nu m‑abat orice ar fi, iar să mă
tot preseze ca să‑mi încalc hotărârea este ca și cum mi‑ar
declara război.
Și, apoi, nu pricep de ce ține la oficializarea legăturii
noastre, ea care nu se formalizează de nimic, ea care se
arată atât de nepăsătoare față de restricții și impuneri de
orice fel. Este firesc să‑mi închipui că are altfel de inte ‑
rese, nemărturisite. Gândesc că vrea să facă pasul ăsta
pentru banii mei. Da, da, pentru banii mei. Am o firmă
de arhitectură care‑mi aduce venituri bunicele.
Urlu ca nebunul, noroc că suntem numai noi pe stră ‑
zile întunecate și reci, sub ploaia parcă eternă:
— Înțelege odată. Nu mă‑nsor, nu mă‑nsor. Nici cu
tine, nici cu altcineva. Am încercat o dată, am dat‑o‑n bară,
mi‑ajunge. Și doi: chiar dacă, prin absurd, mi‑aș propune
să mă‑nsor, nu m‑aș însura cu tine. Adică nu m‑aș însura
cu o tipă mai tânără decât mine cu douăzeci de ani și care
mă subjugă cu senzualitatea ei și care, cu cât mă subjugă
mai mult, cu atât mă enervează mai tare, căci mă convinge
cu fiecare gest al ei, cu fiecare cuvânt al ei că suprema ei
rațiune de a fi e sexul. Cu tine în preajma mea, nu sunt
capabil să gândesc la altceva, nu pot să fac nimic altceva.
Și încă un lucru: tu, care nu asculți de reguli, tu care dis ‑
prețuiești orice convenții sociale, cum de ești atât de pre ‑
ocupată de această formalitate demodată, căsătoria cu
acte, căci pe cea fără acte, o trăiești cu mine, de ceva timp,
nu? Cum?! Îți spun eu cum, îți spun eu de ce! Fiindcă îți
plac foarte mult banii. De fapt, nu banii în sine, ci traiul
ușor, huzurul, drăguța mea! Iar oficializarea legăturii
noastre ți‑ar garanta pentru totdeauna viața asta în lux și

/ 20 /fără apăsări, după care te dai în vânt, draga mea iubită cu
nume imposibil de supermarket!
La sfârșitul dezlănțuirii mele violente, nu știu de ce,
probabil ca să‑i dau de înțeles că‑mi vine să explodez,
simt impulsul irepresibil să fac un gest extrem‑teatral și,
negăsind altceva, azvârl cu umbrela care, oricum, nu ne
mai apără de ploaie fiindcă, tot timpul cât am țipat și am
dat în clocot, mi‑am agitat brațele fără noimă, fără să mai
țin cont de nimic.
— Ești nebun, acum îmi dau seama că ești într‑adevăr
nebun. Au dreptate cei care‑mi spun cum de stai cu tipul
tău stafidit, e dus cu pluta, au dreptate! a exclamat Cora
cu glas șoptit și șuierat. Au dreptate, ești plecat rău cu
sorcova… Nu, tâmpitule, nu pentru banii tăi stau cu tine
și nu de aceea vreau să mă mărit cu tine. Eu, slavă cerului,
îmi fac singură banii, am din ce să trăiesc și știi asta foarte
bine. Nu. Dacă nu pricepi atâta lucru chiar că nu merită
să mai pierdem timpul unul cu altul. Și ce dracu ai cu
numele meu, de ce e mai bun numele tău decât al meu?!!
Brusc, se întoarce și izbește mânioasă, cu gheata, um ‑
brela deschisă, aruncată pe stradă. Învelișul de fâș negru
și spițele cedează, iar din lovitură vârful metalic ascuțit
al umbrelei îi agață Corei pantalonul și i‑l rupe.
Evident, după scena asta se alege praful de week‑end ‑ul
nostru ce fusese menit să ne repună pe roate. Uzi leoarcă,
ne întoarcem la hotel. Noaptea, eu unul abia dacă închid
ochii, n‑o suport în pat lângă mine și mă scoate din minți
gândul că trebuie să‑i simt respirația aproape.
Dimineața, plecăm val‑vârtej. Ne înapoiem în orașul
Z. încărcați de energie negativă, de ostilitate și îngropați
în muțenie.

/ 21 /Ea refuză să meargă la noi acasă, de fapt acasă la mine,
unde locuim împreună. Îmi cere, cu o voce sinistră, s‑o las
în centru. Pare cineva complet străin, n‑o mai recunosc.
Coboară tăcută, decisă și înverșunată, își ia din portbagaj
valiza cu lucruri personale și urcă într‑un taxi, ducându‑se,
probabil, la micul ei apartament cu două camere de pe
Moșilor, unde se refugiază de câte ori ne certăm.
2.
Despărțirea asta, care părea definitivă, a durat trei zile.
În acest răstimp ploaia a continuat să cadă. Egală cu
sine, inepuizabilă, din ce în ce mai neliniștitoare. Iar me ‑
teorologii nu anunță nicio ameliorare.
Sâmbătă ne‑am întors în orașul Z., fără să avem ochi
unul pentru altul, iar azi e marți. Deja mi s‑a făcut dor de
ea: nici nu mai țin minte din ce motiv ne‑am luat la harță.
Oricum, s‑au estompat în memoria mea toate defectele,
și toate răutățile, și toate vinile, toate greșelile ei și ale
mele. În schimb, îmi vin în minte, cu claritate, atâtea
scene minunate cu noi doi. Înduioșat, mă hotărăsc s‑o caut,
să ne împăcăm.
Și, după prânz, mă îndrept spre agenția imobiliară
unde lucrează. E un fel de șefă acolo. Patronii sunt niște
cetățeni israelieni, capitalul de acolo vine, din străinătate.
Cora e omul lor de încredere. Se ocupă de închirieri, cum ‑
părări și vânzări de locuințe, dar și de hoteluri ori spații
pentru birouri. E foarte bună la jobul ăsta. Așa ne‑am și
cunoscut: eu construiesc, mă rog, proiectez case, iar ea
vinde și dă în chirie case. Are dreptate când spune că
își face singură banii. Boșii din Tel Aviv sunt foarte

/ 22 /mulțumiți de ea și o plătesc pe măsură, plus că la fiecare
afacere încheiată îi revine un comision de succes. Și are
succes, nu se poate plânge. Convinge pe oricine să cum ‑
pere ce vrea ea să vândă, parcă își hipnotizează clienții.
Bat în ușă, dar nu aștept răspuns. Intru în biroul ei cu
un aer ușor stânjenit. Este acolo. Prinsă într‑o discuție
cu cineva. O femeie tânără. Bine că nu este un bărbat, aș
fi gelos. Ea mă privește senină. Nu are aerul că ar mai fi
supărată. Parcă mă aștepta!
Spune pe un ton cât se poate de firesc:
— Bună. Vrei să mă aștepți puțin în hol, te rog. Tocmai
îi prezentam un apartament doamnei. În câteva minute
terminăm…
Eu mă pomenesc justificându‑mă inutil:
— Ei, da, am dat buzna, scuze. În secretariat nu era
nimeni, așa că am dat buzna…
Mă retrag, cu mișcări nesigure, care, pe de o parte, îmi
trădează emoția că o revăd și, pe de alta, arată părerea de
rău că o deranjasem cu apariția aceasta intempestivă. Mă
așez pe un scaun în mica anticameră, așteptând să‑și facă
timp pentru mine. Sunt conștient că arăt ca un cățel care
vrea să câștige bunăvoința stăpânului. N‑aș spune că‑mi
convine situația. Dar asta e, n‑am încotro!
După vreo cinci minute, Cora se ivește însoțită de cli ‑
entă. Imediat după ce femeia închide ușa în urma ei, îmi
dau seama că n‑am reținut niciun detaliu din înfățișarea
sau din ținuta ei. Toată atenția îmi fusese confiscată de
iubita mea, cu care sper să cad la pace. Zic:
— Mai ești supărată pe mine?
— Mi‑a trecut. Chiar mă miram de tine, cum de ții tu
atâta timp supărarea și nu dai niciun semn de viață.
O îmbrățișez, fără cuvinte. Și ea pe mine.

/ 23 /Astfel se petrece împăcarea noastră. Ușor. Așa cum
ne și certaserăm. Nu e prima oară când trăim scena
asta. La noi, asemenea despărțiri din nimic, din senin,
urmate de regăsiri parcă mai înflăcărate decât până
atunci, sunt frecvente.
Seara, extraordinar de tandri unul cu altul, ieșim să
luăm masa. La un restaurant din Centrul Vechi. Apoi,
Cora acceptă să se mute iar unde îi e locul, în locuința
mea, acasă, vreau să spun. Ceea ce pecetluiește reconci ‑
lierea. Gata, ostilitățile s‑au încheiat, începe o nouă peri ‑
oadă roz în existența noastră. Sunt curios cât va dura.
Desigur, toate drumurile astea le facem prin aceeași
ploaie blestemată, care nu mai încetează. Nu plouă toren ‑
țial, încât să fim amenințați de inundații și cine știe ce alte
grozăvii. Plouă mărunt și insistent. Cerul este, în conti ‑
nuare, compact plumburiu, atmosfera – umedă și rece,
iar lumina zilei, ca și în zilele trecute – tot sărăcăcioasă,
incertă, părând amestecată cu întuneric, cum e apa ames ‑
tecată cu gheață, uneori, iarna. Parcă sub ochii noștri, în
ținuturile noastre, se petrece o brutală schimbare de
climă, parcă planeta a devenit alta și tocmai are loc o ne ‑
înțeleasă mutație cosmică.
Gândindu‑mă la toate astea, îi spun Corei, în vreme ce
mașina ne duce spre apartamentul ei de unde urmează
să‑și ia câteva lucruri:
— Nu trebuie să ne mirăm că ne‑am certat ca smintiții,
fără motiv. Motivul există. E ploaia asta. Pe o astfel de
vreme, oricine o ia razna.
Cora nu răspunde. În schimb, așa cum stă în mașină
pe scaunul din dreapta, își lasă capul pe brațul meu. Ceea
ce mă deranjează oarecum la condus, dar îmi face plăcere

/ 24 /și mă flatează: căci mi se pare o declarație de stingere a
conflictului și, chiar mai mult, un gest de tandrețe.
Ori de câte ori descopăr la ea asemenea dovezi de afec ‑
țiune, am aceeași reacție, pe care nu vreau și nu încerc să
mi‑o reprim: mă umflu în pene, mi‑o iau în cap, mă în ‑
gâmfez, mă împăunez. Asta, bineînțeles, numai după ce,
prudent, sceptic din fire cum sunt, îi verific atent sinceri ‑
tatea sentimentelor sau afirmațiilor!
Da, sunt tare mândru că am succes la o femeie tânără
și frumoasă. Succesul pe care, de‑a lungul anilor, am con ‑
statat că îl am la femei splendide, căci Cora nu este sin ‑
gura cucerire de acest calibru, mă miră totuși, rămâne și
pentru mine un mister. Căci, în mod logic, un ins care
arată așa cum arăt eu nu ar avea cum să seducă exemplare
feminine într‑atât de reușite. Nu ies cu nimic în evidență
prin însușiri fizice. Corpul îmi e mai degrabă firav. Cum
tocmai precizam, nu măsor decât un metru șaptezeci,
adică sunt mai degrabă scund. Și, dacă mă privesc în
oglindă: fizionomia mea e oarecare, nu excelez prin ex ‑
presivitate ori prin prezența pe obrazul meu și în privirea
mea a unei inteligențe deosebite. Pe care, totuși, eu zic că
o am, dar de văzut nu se vede. Am o mutră de birocrat
cuminte, prozaic, port ochelari și am o calviție care îna ‑
intează implacabil. De câțiva ani, de când personajul res‑
pectiv a apărut în prim plan pe scena publică europeană,
am descoperit cu cine semăn. Cu François Hollande.
Parcă am fi născuți de aceeași mamă, gemeni. Cred că aș
putea juca cu ușurință rolul de sosie a lui. Nimeni nu s‑ar
prinde, nici Valérie Trierweiler, dacă aș rămâne eu la
Elysée în locul său, pe când el ar fugi pe motocicletă să se
întâl nească cu Julie Gayet. În fine…

/ 25 /De fapt, auzind despre aventura lui Hollande, m‑am
mai liniștit: mi‑a dovedit că și un bărbat insipid poate să
inspire pasiuni și să fie prins în triunghiuri amoroase și
în tot soiul de legături nebănuite. Totuși, să nu pierd din
vedere esențialul: există o uriașă diferență între el și unul
ca mine – lui, e oarecum normal să i se întâmple, în orice
caz e justificat, pe când în cazul meu, nu: căci el e preșe ‑
dintele Franței, iar eu sunt un oarecare.
3.
Dacă eu semăn fizic cu François Hollande, atunci Cora
cu cine anume aduce, dintre persoanele publice? Căci
aduce și ea cu cineva, izbitor chiar. Mi‑e și jenă să spun
cu cine, fiindcă asemănarea asta face și mai neplauzibilă
legătura noastră: cum să‑și piardă vremea o femeie su ‑
perbă ca ea cu un bărbat comun ca mine? Da, da, căci
Cora seamănă frapant cu fotomodelul care face reclamă
la cartelele telefonice Digi‑mobil pentru Italia: aceleași
proporții perfecte, picioarele lungi, brațe subțiri și deli ‑
cate, sâni tulburători, părul bogat, buze senzuale, puter ‑
nic conturate, ochi mari și negri, carnație strălucitoare,
fără urmă de grăsime, de parcă n‑ar mânca și ea ce mân ‑
căm toți, hrană impură compusă din proteine, grăsimi și
zaharuri, care se depun impudic și vizibil, supărător‑vi ‑
zibil, în corpul nostru. Parcă s‑ar hrăni cu aer sau cu o
esență pentru făpturi angelice. Și culmea e că nu ține ni ‑
cio dietă, are pur și simplu noroc, noroc genetic, așa i‑a
fost dat ei, are un metabolism special care o ajută și, bine‑
înțeles, are, încă are de partea ei, tinerețea. Mă rog, toate
concurează. Dacă o invidiez pentru asta? O și invidiez.

/ 26 /Dar mai degrabă sunt uimit de ea, mă lasă cu gura căs ‑
cată, pot zice.
Întorcându‑mă la descriere: Cora e stilul Claudia Car ‑
dinale – Angelina Jolie – Catrinel Menghia. Exagerez
întrucâtva. Probabil are unele defecte fizice, nu e perfectă
ca vedetele alea, dar eu nu‑i văd cusururile, pentru mine
e reușită sută la sută, felul în care vezi pe cineva e influ ‑
ențat și de unghiul din care privești, nu? Or, din poziția
meu, un tip anost trecut de cinzeci de ani, e normal s‑o
vezi aureolată pe una ca ea. Dar, cu certitudine, ori de câte
mă uit la ea, constat același lucru: că n‑are ce căuta lângă
mine, se potrivește cu mine ca nuca‑n perete, nu rimează,
ca o magnolie înflorită lângă o tufă banală. Am tot felul
de complexe față de Cora, îmi dau seama. Și, nelipsit de
o brumă de luciditate, îmi zic că aceste complexe ale mele
și aceste nepotriviri frapante vor sfârși prin a sufoca re ‑
lația noastră, nu avem viitor împreună. Din primele mo ‑
mente, am privit cu neîncredere viitorul relației noastre,
una ca ea cu mine, n‑are cum să dureze, am socotit eu
încă de atunci. Și totuși, iată, au trecut cinci ani. Fără cine
știe ce sincope, conflicte, afară doar de unele episoade
cum este și acesta pe care tocmai l‑am trăit. Cuplul nostru
a rezistat, destul de stabil. Mă și mir.
Eram căsătorit când am cunoscut‑o pe Cora. Însă căs ‑
nicia mea nu mai mergea cu niciun chip. Ca un ceas de
perete vechi și obosit, pe care îl întorci cu cheia și se oprește
iar. Iar îl pornești și iar stă. Da, ne dădeam silința, ne tot
chinuiam eu și Alexandra, soția mea, să reparăm rotițele
familiei noastre, să le repunem în mișcare, dar era în van.
Sigur, trebuie să recunosc ceea ce, indirect, cred că deja a
rezultat din relatarea mea: în cei șaptesprezece ani de când
eram însurat cu Alexandra, nu fusesem ușă de biserică,

/ 27 /avusesem destule escapade amoroase. Evoluasem foarte
liber la capitolul ăsta. Fără rigori morale, fără vreun sen ‑
timent de vinovăție, fără limitări, considerasem că așa se
face. Mă lăsasem prins ca într‑un joc în aventurile cu di ‑
verse femei, firesc, cum aș respira, fără să‑mi pun între ‑
bări, de ce?, și, insist, fără remușcări. Simplu, bărbătește,
justificam eu. Așa că n‑a fost o problemă, n‑a fost neobiș ‑
nuit faptul că, fiind căsătorit, m‑am cuplat cu Cora. Era
ceva ce mai făcusem, ținea de rutina mea să am legături
în afara celei instituționalizate.
Neobișnuit și surprinzător a fost faptul că ea m‑a ac ‑
ceptat, că a răspuns atât de ușor și cu atâta, cum să zic?,
cu atâta determinare la avansurile mele, dată fiind con ‑
diția mea, și căsătorit și trecut de prima tinerețe, în com ‑
parație cu condiția ei, atât de tânără, aproape o puștoaică,
și de o frumusețe care intimida.
Îmi place să cred că, deși câteva luni am mers în para ‑
lel și cu Alexandra și cu Cora, nu din cauza Corei m‑am
despărțit. M‑am despărțit fiindcă ajunseserăm la capăt,
Alexandra și cu mine, la capătul poveștii. Nu mai exista
viitor pentru noi doi, nu mai existau decât pagini albe în
cartea noastră. Nu mai era nimic de făcut, nimic de în ‑
cercat. Epuizasem orice cale de a ne salva legătura. Toate
punțile erau rupte. Spulberate, făcute zob. Nu mai sim ‑
țeam nimic unul pentru altul și nu mai găseam să ne spu ‑
nem nimic altceva, în afară de reproșuri, interminabile
liste de reproșuri. Scandalurile se țineau lanț. Devenise ‑
răm doi străini. Care nu excelau decât la un capitol: cum
să se șicaneze unul pe altul. Și aveam, pe deasupra, încă
o povară de dus amândoi: o fiică, Alice, o adolescentă
rebelă. Încă de la început nu ne înțelesesem cum s‑o creș ‑
tem. Era o prăpastie între felul cum mă purtam eu cu fiica

/ 28 /mea, aproape indiferent, și grija fanatică pentru ea a Ale ‑
xandrei. Iar apoi, când Alice crescuse, îi transmisesem
fetei ostilitatea dintre noi, iar în ea acest sentiment nega ‑
tiv se amplifica, vai, ajungea cât casa. Ne dădeam seama
că sfâșierea dintre noi o nenorocește pe fiica noastră, dar
nu ne puteam opri. Patima ajunsese mai mare decât ra ‑
țiunea. Ne orbea. Din păcate, chiar așa s‑a întâmplat:
neînțelegerile noastre au devastat‑o pe Alice. Nici nu cred
că intrase la liceu, când reacția ei a fost să ne înfrunte, să
ne sfideze ostentativ, violent pe mine, dar chiar și pe
maică‑sa, care îi era atât de devotată. N‑am mai putut‑o
stăpâni niciunul dintre noi. Voia să‑și arate, în felul ei,
revolta pentru că nu fuseserăm capabili să‑i oferim o fa ‑
milie normală, cu sentimente normale, voia să ne arate
asta, autodistrugându‑se. Pe la cincisprezece ani, înce ‑
puse să fumeze în fața noastră. Apoi, de câteva ori, ne‑am
pomenit cu ea beată moartă. În vacanța de vară din acel
an a fugit de acasă. Și n‑a fugit pur și simplu, ci furân‑
du‑mi o sumă importantă de bani, cinci mii de euro, pe
care‑i primisem de la un client care‑mi achitase proiectul
unei case de vacanță. Mi‑a luat toți banii, până la ultimul
sfanț și mi‑a pus în loc banc note false, ca să mă desfidă
și mai tare. Asta m‑a‑ngrozit, în ce nebunie a intrat, Dum ‑
nezeule, e pierdută!, am crezut c‑am s‑o găsesc fără viață,
căzută cine știe pe unde. A scăpat teafără, s‑a întors acasă,
ea singură, prin propria voință, și‑a reluat viața dinainte,
dând impresia că a fost doar o rătăcire de adolescență, pe
care a depășit‑o. Dacă s‑a salvat, s‑a salvat ea și numai
ea. Iarăși un gest extrem și demonstrativ. Voia astfel să
ne transmită mesajul că nu suntem buni de nimic în ceea
ce o privește, nu suntem în stare s‑o sprijinim, să‑i fim
alături în momentele grele și ea e silită să ființeze cumva

/ 29 /autonom de noi, ca și cum noi, părinții ei, n‑am exista. La
dracu, părea să spună prin toată atitudinea ei, să facem
ce vrem să facem, adică să divorțăm, dacă nu mai avem
nicio treabă unul cu altul, că ei nu‑i pasă și așa noi n‑avem
răspuns la niciuna din întrebările ei, și așa nu‑i suntem
de niciun ajutor. Și cum s‑avem soluții la frământările ei
când suntem niște ageamii ridicoli când e vorba de pro ‑
priile noastre probleme, de traiul nostru în comun. Iar
dacă a avut parte de niște părinți lamentabili ca noi, iată,
a fost obligată să învețe cum să iasă din fundătură pe cont
propriu, fără noi, pe noi nu se poate baza.
Și chiar am divorțat. Punct. Alice a rămas cu maică‑sa.
Oricum, ce au primit amândouă de la mine în urma parta ‑
jului, le‑ajunge pentru un trai fără griji. Măcar atât.
Fiică‑mea pare să fi evoluat mult mai bine stând departe de
mine. S‑o fi trezit șocul despărțirii? Acum are 22 de ani și
nu mai amintește de adolescenta parcă dementă de altădată,
e studentă, studentă foarte bună. Mă întâlnesc când și când
cu ea și îmi pare o femeie deja matură și responsabilă.
Iar eu mi‑am văzut nestingherit de pasiunile mele: ar ‑
hitectura și femeile. De fapt, nu e corect spus femeile, ci
femeia, Cora, căci în tot acest răstimp întreaga mea pasi ‑
une a fost îndreptată spre această fetișcană venită din
provincie, cu un aer naiv atunci, la început, ca și cum n‑ar
fi fost conștientă cu adevărat de darurile cu care a înzes ‑
trat‑o natura. Nu am mai simțit nevoia să mă apropii de
altcineva, ea mi‑a fost îndeajuns.
Cât despre arhitectură, dacă sunt sincer cu mine în ‑
sumi, acum nu mai sunt convins că e o pasiune în sine, o
pasiune pură, o pasiune până la capăt. Da, la început a
fost. Apoi, m‑am tot izbit de tot felul de obstacole, birocra‑
tice, dar și altele, lipsa unor mari proiecte, gustul mizerabil

/ 30 /al clienților, încât mi‑am pierdut elanul și m‑am blazat.
Am lucrat la minima rezistență, mulțumindu‑mă cu ba ‑
nii. Sunt un ins de succes în meseria mea și asta se tra ‑
duce în câștiguri, în câștiguri rușinos de mari și rușinos
de ușor obținute. A apărut o droaie de îmbogățiți și toți
ăștia vor case, vile, palate, așa își măsoară realizările, așa
se legitimează, prin construcții cât mai mari, faraonice,
la vedere. De aceea au nevoie de mine. Mi‑am făcut un
nume, am avut ani la rând o emisiune la televiziune în
care prezentam tot soiul de proiecte de arhitectură și asta
mi‑a adus notorietate. Nu valoarea contează aici, în
Caramia, în lumea noastră superficială, precară, confuză,
de tot râsul și de tot plînsul, ci notorietatea. Îl plăteam
bineînțeles pe omul din televiziune care mi‑a încredințat
emisiunea și m‑a propulsat în atenția publicului, doar era
firesc să‑i întorc și lui ceva din câștigul meu, i‑l datorez
probabil sută la sută. Dacă nu era fleacul acela de rubrică
Tv, nu m‑ar fi știut lumea și probabil aș fi rămas sărac,
frământându‑mă cum să conving pe unii și pe alții cât de
competent sunt în profesia mea. Problema cu comenzile
de vile e că mai toți îmbogățiții ăștia noi sunt needucați,
au gusturi îndoielnice, ce zic eu îndoielnice, oribile, pe
care le vor puse în operă, ceea ce mă duce la schizofrenie:
oricât aș fi de adaptabil și de înclinat spre compromisuri
sau, chiar, oricât aș fi de dispus să închid ochii la urât
de dragul banilor, și sunt dispus, totuși mi‑e foarte greu,
aproape imposibil, să împac capra și varza, adică să le
satisfac ălora plăcerea pentru acest frumos de tip hidos,
dacă se poate spune așa, care le stăpânește mintea pe cât
de necultivată pe atât de arogantă, pe de o parte și, pe de
altă parte, să respect, măcar așa, la minima rezistență, prin‑
cipiile esteticului învățate în școală. Sigur, nu toți clienții

/ 31 /sunt niște troglodiți idioți și dic tatoriali. Au fost și excepții.
Una chiar a reprezentat o experiență de răspântie pentru
mine, care chiar, aș vrea să sper, m‑a schim bat întrucâtva.
S‑au manifestat de timpuriu în viața mea aceste două
pasiuni între care mă mișc, femeile și arhitectura, sigur,
cu precizarea dinainte, că arhitectura am cam trădat‑o de
dragul banilor. Îmi amintesc cu precizie momentul. În
copilărie, abia dacă intrasem la școală, aveam talent la
desen și mă descurcam și cu aritmetica. Prin clasa a doua,
am descoperit în biblioteca tatălui meu o carte format
mare, subțire, cu o copertă anostă, de culoare gălbuie,
care nu avea autorii trecuți pe frontispiciu și se intitula
Șapte monumente celebre . Am răsfoit‑o. Paginile, pe hâr ‑
tie proastă și cu tipar modest, aveau ilustrații care înso ‑
țeau rândurile scrise înghesuit, cu literă măruntă. Am
început s‑o buchisesc, mai întâi timorat, apoi, pe măsură
ce mă familiarizam cu cititul și căpătam mai multe cu ‑
noștințe, deveneam din ce în ce mai captivat de lectură:
era doar, am înțeles asta mult mai târziu, un volum de
popularizare a științelor, „în rândul oamenilor muncii”,
cum era obiceiul în epocă, un volum apărut în anul 1959
la Editura Tehnică, în care doi arhitecți, Georgeta și Tra ‑
ian Chițulescu descriau pentru neinițiați Cele șapte mi ‑
nuni ale lumii , marile construcții ale arhitecturii antice:
Piramidele de la Gizeh, Grădinile Suspendate din Babilon,
Templul Zeiței Artemis din Efes, Mausoleul din Halicar ‑
nas, Statuia lui Zeus din Olimpia, Farul din Alexandria,
Colosul din Rodos. Și astăzi rămâne un mister pentru
mine cum de m‑a fascinat într‑atât cartea aceea. Căci, la
început, nu prea pricepeam textul, era prea dificil pentru
vârsta mea, mai degrabă priveam pozele, desenele și din
ele compuneam povestea, completam în minte ceea ce nu

/ 32 /deslușeam din cuvintele cărora nu izbuteam să le dezleg
sensul. Apoi, crescând, am început s‑o citesc cu înțele ‑
gere. Erau pasaje pe care le‑am învățat pe dinafară. Mă
simțeam deosebit fiindcă știam lucruri din vechime de
care colegii mei habar n‑aveau. Prin clasa a patra am fost
sigur ce anume vreau să mă fac: arhitect. Broșurica aceea
m‑a înrâurit și m‑a condus spre profesia asta. A, mai târ ‑
ziu, în liceu, am cochetat și cu poezia, dar mi‑am dat repede
seama că n‑am șanse.
Prin clasele primare, țin minte, am început să fiu fas ‑
cinat și de corpul femeilor. La începutul verii, mergeam
pe strada principală, din centrul orașului în care m‑am
născut și am copilărit, un puști, un biet băiețaș în panta ‑
loni scurți așa ar fi zis oricine m‑ar fi privit, și mă uitam la
femeile tinere și frumoase care treceau pe acolo și aproape
mi se tăia respirația văzând cât de atrăgătoare sunt. Eram
și înciudat pe mine însumi și uluit că frumusețea acelor
femei necunoscute are un asemenea efect asupra mea.
Odată, eram pe bulevard când am dat cu ochii de o tipă
atât de frumoasă încât m‑am oprit pe o bancă aproape
amețit și chiar am vărsat câteva lacrimi, nefericit că eu
sunt prea mic și vârsta nu‑mi dă voie să mă apropii de acea
necunos cută și să‑ncerc s‑o fac iubita mea. Atunci mi‑am
zis că nu‑mi doresc pe lumea asta nimic altceva mai mult
decât să cresc , astfel încât să mă pot iubi cu toate femeile
care‑mi plac. Și chiar așa am încercat să procedez când a
venit vremea. Și am reușit. Nu cu toate, ci cu câteva, zece,
poate cincisprezece. Alexandra, soția mea, a avut ghinion
că tocmai la mine s‑a oprit și m‑a luat de soț, eu fiind tot
atât de nepregătit pentru rolul de soț fidel pe cât este un
surd să dirijeze o orchestră.

/ 33 /Spuneam că nu toți cei care, de‑a lungul anilor, mi‑au
comandat case sunt niște beoțieni, niște hirsuți, niște
ignari, niște mahalagii cu pretenții. O excepție: Iacob
Grima. Cine n‑a auzit de profesorul Iacob Grima? Ei bine,
printr‑o întâmplare fericită, omul acesta faimos a apelat
la mine. Într‑o bună zi m‑am pomenit cu un telefon de la
el. Habar n‑am cine mă recomandase, de unde îmi aflase
numărul de telefon, cum de ajunsese la mine.
— Bună ziua, domnule Orban. Iacob Grima e numele
meu, a rostit el.
Vocea lui avea autoritate, impunea respect, aproape
m‑am blocat. Voia să ne întâlnim și să‑mi propună un
proiect: să‑i construiesc o casă. La propriu, câteva secunde,
am rămas fără grai. Mi‑am revenit. Am acceptat încer ‑
când să maschez că sunt bulversat, fie ce‑o fi, mi‑am zis în
gând, intru în cursă, e o oportunitate, poate așa mă smulg
și eu din plafonarea asta care ucide, lent, dar sigur.
Ne‑am întâlnit în apartamentul său dintr‑un bloc in ‑
terbelic din centru. Un imobil clasic, binecunoscut, con ‑
struit după planurile lui G.M. Cantacuzino. Eu, timorat,
aproape convins că e o greșeală, că nu sunt eu arhitectul
căutat, că n‑o să fac față exi gențelor lui și colaborarea
noastră o să eșueze, din pricina mea. El, senin și ferm,
fără ostentație. A stat tot timpul într‑un fotoliu, cu corpul
sub un pled de culoare gri, nu mi‑am dat seama dacă voia
astfel să mascheze o infirmitate, am bănuit că da, căci în
locuință, deși era deschis aerul condiționat, nu era atât
de răcoare încât să aibă nevoie de un pled. Nu s‑a întins
la vorbă. Mi‑a rezumat foarte limpede tema construcției
pe care o dorea: o locuință într‑un loc retras care să fie
foarte joasă, la nivelul solului, fără etaj, ca să nu fie silit
să urce scări, nu‑i place sau nu poate să urce scări, n‑am

/ 34 /înțeles prea bine, dar, totodată, locuința să fie și la înălțime,
să poată privi de sus spațiul din jur. Rapid și, într‑adevăr,
clar mi‑a rezumat problema, dar era o problemă, cel pu ‑
țin la prima vedere, imposibilă, oricum paradoxală.
N‑aveam nicio idee în ce fel să‑i rezolv șarada: cum adică
să fie o locuință joasă, la nivelul pământului, și, în același
timp, cu o perspectivă de sus asupra locului? Apoi m‑a
înștiințat franc, dar elegant, că a mai dat și altora această
temă și că va alege dintre propuneri soluția care o să i se
pară cea mai bună. M‑a întrebat dacă mă interesează po ‑
vestea asta, în termenii fixați de el. I‑am răspuns, puțin
cam iresponsabil, afirmativ și am adăugat voind să par
sigur pe mine:
— Ce limită de buget am?
Mi‑a precizat zâmbind:
— Acest aspect nu e cazul să vă îngrijoreze.
Tot el a încheiat întrevederea:
— Atunci aștept proiectul dumitale.
Am plecat de la întâlnire încredințat că n‑am sorți de
izbândă. Cum să izbutească, într‑un concurs de asemenea
dificultate, un ins ca mine, care‑și consumă bruma de
energie profesională, nu îndrăznesc să zic bruma de talent,
ridicând căsoaie pentru proști bogați și îngâmfați, nepă ‑
sător și chiar bucuros că le ia ălora banii făcuți din șme ‑
cherii și furturi?! Chiar nu știam de ce spusesem că mă
interesează proiectul.
Dar n‑a fost așa. Există momente în viața mea când ori
sunt foarte norocos, ori stratul gros de mediocritate din
firea mea se dă la o parte și din mine se ivește altcineva,
capabil de o fărâmă de inventivitate, de creativitate, în
fond, de strălucire.

/ 35 /Cum s‑au petrecut lucrurile? Zilele treceau și eu parcă
traversam un deșert, nicio idee nu‑mi lumina creierașul
sărac, eram convins că voi fi silit să‑i telefonez domnului
Grima și să‑l anunț că nu mă duce mintea să‑i satisfac
cererea și, gata, mă re trag. Era într‑o vineri seara când
îmi treceau prin cap gândurile astea de rușinos abandon,
care ar fi consfințit definitiva mea înfrângere, neputința
de a mă smulge din mâzga proiectelor conformiste și
urâte. Lunea care urma aveam intenția să‑i dau un telefon
și să pun punct colaborării noastre care nici nu începuse
bine și se și încheia.
În acel week‑end , era pe la mijlocul lui septembrie, târât
de Cora, am mers la mare, probabil ultima dată în acel an.
A insis tat foarte tare, voia să mă scoată din tensiunea în
care vedea că intrasem din cauza comenzii complicate.
La mare, am stat la un hotel nou, de cinci stele, care
apăruse pe șoseaua dintre Olimp și Neptun. Cum eram
departe de plaja obișnuită, a stațiunii, Cora, care are tot
timpul dorințe de‑astea fițoase, a ținut să căutăm o
plajă sălbatică, unde să fim doar noi doi și unde să poată
face nudism.
Așa am ajuns, conducând pe un drum de țară ca vai de
mama lui, undeva pe malul mării, la nord de Olimp. Nu
era nici țipenie de om pe acolo. Țărmul era înalt. Am co ‑
borât spre plajă pășind pe o potecă îngustă, în pantă, ab ‑
ruptă, ce se strecura printre bolovani și tufe pline de țepi.
Deja eram furios pe Cora că mă poartă prin sălbăticia asta
și eram furios pe mine că mă las îmbrobodit și îi îndepli ‑
nesc toate mofturile.
Ne‑am instalat pe plajă. Noroc că acolo era cu adevărat
plăcut: nisipul – surprinzător de fin, bătea un vânticel
călduț, apa era limpede și tocmai bună pentru scăldat.

/ 36 /Cora rămăsese în bikini, renunțând imediat la sutien, își
lăsase la vedere sânii, sub soarele blând de septembrie.
Dar pe mine nimic nu mă bucura în momentele acelea,
nici măcar trupul său care niciodată nu mă lasă indife ‑
rent. Eram prins fără scăpare în acea capcană prea grea
pentru capul meu secătuit – tema casei la care visa pro ‑
fesorul Grima.
Ei bine, stăteam întins pe prosopul flaușat, de plajă,
de fapt zăceam, tâmp, fără speranță, iar mintea, în care
nu se înfiripa nicio idee cât de firav plauzibilă, mi‑o ase ‑
muiam cu o boltă cerească întunecată, noaptea, fără stele.
Deodată mi‑am ridicat privirea și am dat cu ochii de ma ‑
lul care se ridica semeț și abrupt în fața mea.
Și atunci parcă mi s‑a aprins în cap un far și am văzut
limpede, în amănunt, totul: am văzut casa, am avut‑o ne ‑
îndoielnic în fața ochilor. Aveam răspunsul așteptat de
clientul meu atât de extravagant. Casa, jumătate din ea
de fapt, se va ridica pe terenul plan, acel platou aproape
fără vegetație, care se întinde din șoseaua națională până
spre mare. Intrarea va fi cum își dorește el, spre vest la
nivelul solului, poate să arate și ecologic casa, va fi aco ‑
perită cu un planșeu ondulat de beton, imitând o colină
pe care o să așez din loc în loc luminatoare de sticlă și în
rest o să pun brazde de pământ cu iarbă, cu flori și chiar
cu arbuști ornamentali, astfel încât construcția mea să se
integreze în mediu, să se contopească cu relieful natural,
putând fi confundată de un privitor neatent cu un fel de
ridicătură de pământ ceva mai răsărită. Iar spre est, spre
mare adică, voi continua construcția cu o parte care să
aibă pereți de sticlă și să fie susținută de o platformă de
beton armat cu grinzi metalice înfipte adânc în mal.
Jumă tatea asta a construcției va sta suspendată deasupra

/ 37 /golului, ca și cum ar pluti, ca și când ar fi prora unei nave,
sau vârful unui avion în zbor, sau o pasăre uriașă pla ‑
nând, iar priveliștea care se va deschide de acolo va fi
panoramică, impresionantă, cu plaja, cu imensitatea ce ‑
rului, cu marea până în depărtări. Asta e, asta e!
În clipa aceea am simțit că am rezolvat aporia, o casă
în același timp și joasă și la înălțime, aproape îngropată
în pământ, dar și ridicată‑n văzduh, avântată spre cer ca
și când ar avea aripi.
Am plecat la hotel și am început să desenez cu febrili ‑
tate, ca în transă, schițele vilei. Ziua următoare m‑am
întors și am localizat terenul. M‑am interesat dacă e de
vânzare. Nu era. Însă nu m‑am dat bătut: am căutat și am
găsit ceva similar, dacă nu chiar mai potrivit, undeva mai
la nord, aproape de Costinești. Suprafața disponibilă de
pământ, vreo două mii cinci sute de metri pătrați, pre ‑
zenta câteva avantaje clare, potrivit doleanțelor lui Iacob
Grima, care voia ca locuința lui de vacanță să fie plasată
într‑un loc cât mai izolat: or, terenul respectiv, nefiind
legat printr‑un drum bine configurat de sat sau de șo ‑
seaua națională, chiar era ce trebuia, o zonă retrasă, oco ‑
lită de vânzoleala localnicilor și a turiștilor; în plus, exista
acolo o lizieră de salcâmi, care, ce‑i drept, a mărit prețul
de vânzare, dar care mie îmi convenea de minune căci,
aidoma unei cortine, va feri vila de privirile curioșilor ce
rulau cu mașinile pe șoseaua națională, aflată la vreo
cinci‑șase kilometri de acolo, paralelă cu malul mării.
Oricum, în lunea aceea i‑am telefonat, dar nu ca să
declin comanda, ci ca să‑l anunț că în curând, mai devreme
decât mă angajasem, mă voi prezenta la el cu proiec tul.
Și în două săptămâni, muncind zi și noapte, fără să obosesc,

/ 38 /cu frenezie, o frenezie de creație, cum nu‑mi aminteam
să fi trăit vreodată, chiar am fost gata. Gata, gata.
M‑am dus acasă la Iacob Grima. I‑am arătat proiectul.
M‑a ascultat în tăcere, atent. Deși n‑a rostit niciun cuvânt,
totuși am fost sigur că am câștigat partida: i‑am descope ‑
rit pe obraz mulțumirea, mi‑am dat seama de triumful
meu din intensitatea concentrării lui, din lumina care i‑a
apărut în ochi. Am știut: da, da, tocmai câștigasem par ‑
tida, eu, outsiderul. Atunci am fost mândru de mine, zău,
mi‑am zis convins, aș fi fost în stare să realizez ceva im ‑
portant, dacă nu aș fi mizat atât de mult în viață pe po ‑
veștile astea cu femei și dacă nu mi‑ar fi plăcut banii.
În mai puțin de un an casa era înălțată. Mai exact, în
nouă luni, ca un copil, un record. Dar și Ateneul, ce biju ‑
terie, fusese făcut în optsprezece luni. Casa a ieșit așa cum
o închipuisem. În luna iulie a anului 2013, Iacob Grima
a inaugurat‑o. Ca a doua reședință, pe lângă cea din ora ‑
șul Z. În prima vară, a venit des acolo, cu mare plăcere,
însoțit totdeauna de bătrâna și credincioasa lui menajeră,
doamna Lena (de fapt, am aflat că o chema Maria‑Mag ‑
dalena), ca și de omul bun la toate pe lângă casă, Ionică,
acela care, după cum m‑a informat chiar el, lucra pentru
profesor de mai bine de douăzeci de ani. Domnul Grima
glumea spunând despre Ionică că la început semăna cu
un ogar neobosit, între timp, firesc, îmbătrânise: semăna
tot cu un ogar, însă unul pleșuv, dacă există așa ceva. Ca
și doamna Lena, Ionică era exemplar în fidelitatea lui față
de Iacob Grima. Oricum, mai rar asemenea angajați.
În planurile mele pentru locuință propusesem totuși
modernizarea drumului prin care să se ușureze deplasa ‑
rea de la șoseaua principală la vilă. Însă Iacob Grima res ‑
pinsese categoric această idee. Dorea în chip explicit să

/ 39 /locuiască departe de lume, să nu fie deranjat de nimeni
și de nimic în noua lui casă și de aceea prefera să lase
drumul așa cum era, un drum de țară, un drum de pă ‑
mânt, apărut prin trecerea repetată a roților de căruțe, de
Dacii , de utilaje agricole care aveau treabă prin zonă. Iar
pe ultimii trei‑patru sute de metri spre casă nici nu exista
drum. Grima avea o mașină de teren puternică pe care o
conducea blândul Ionică și m‑a asigurat că se descurcă
cu ea. În fine, eu găseam prea fățiș, prea apăsat gestul său
de refuz, de distanțare, dar nu puteam să‑i schimb inten ‑
țiile și nici nu era cazul să mă bag: n‑avea decât să proce ‑
deze așa cum poftea.
Oricum, faptul că i‑am proiectat casa și i‑am coordo ‑
nat construcția, care a ieșit așa cum își dorea, m‑a apro ‑
piat neașteptat de el. Astfel am ajuns să fiu acceptat în
anturajul său și m‑a invitat de câteva ori la el, fie în apar ‑
tamentul din orașul Z., fie în vila ridicată de mine. Prima
invitație a fost chiar la petrecerea pe care a numit‑o „pe ‑
trecerea de inaugurare a casei de la mare”. În realitate
însă, sindrofia s‑a dovedit a fi cu totul și cu totul altceva
decât crezusem că este și s‑a desfășurat într‑un restau ‑
rant select din orașul Z.
4.
Dar să mă întorc la firul povestirii. Recapitulez: la trei
zile după cearta și despărțirea care nu erau ceva neobișnuit
între noi doi, ne‑am împăcat, repetatele împăcări fiind și
ele obișnuite, iar Cora s‑a întors acasă. Am intrat încă o
dată în rutina cuplului fără probleme, în care, cel puțin
aparent, totul merge strună. Și eu și ea, căutând o cauză

/ 40 /pentru cearta noastră atât de prostească și de fără sens, am
căzut de acord că de vină este numai și numai nevroza,
nevroza pricinuită de ploaia care nu vrea să înceteze.
S‑a scurs cam o săptămână de când am reînnodat rela ‑
ția noastră și în tot acest timp, desigur, am avut de înfrun ‑
tat aceeași ploaie lipsită de logică, aceeași ploaie care părea
să devină o fatalitate, ploaia care s‑a lipit de viețile noastre.
E seara zilei de 27 octombrie. Rămân până târziu la
firmă, presat de un proiect pe care trebuie să‑l predau
unor clienți. Mă înapoiez acasă frânt de oboseală, parchez
mașina în garaj și apoi, apărându‑mă cu umbrela de
ploaia enervantă, mă duc pe jos la barul din colțul străzii.
Trec pragul micului local unde sunt de‑al casei, căci dese ‑
ori, mai cu seamă când sunt stors de puteri, ca acum, sau
când sunt prost dispus, vin aici, beau un Glenfiddich de
15 ani, dublu, așezat la măsuța de lângă geam, cu privirea
pierdută spre stradă și ascultând muzică de calitate, Leo‑
nard Cohen și alții, totdeauna în surdină. E micul meu
exercițiu de relaxare care mă repune pe picioare, cel puțin
așa mi se pare mie, alții ar înclina să creadă că, dat fiind
alcoolul consumat, de fapt doar îmi înmoaie picioarele.
Teo, băiatul de la bar, nu se miră văzându‑mă. Dim ‑
potrivă, parcă m‑aștepta:
— Bună seara, domnu’ Orban, mă salută el prietenos.
Ia din raft sticla și‑mi pregătește băutura, fără să fie ne ‑
voie să mă întrebe nimic, căci știe sigur ce vreau. Toarnă în
pahar cantitatea obișnuită și‑mi aduce rapid whisky‑ul la
masa unde abia m‑am instalat, după ce mi‑am lăsat hano ‑
racul și umbrela la cuier. Sunt singurul client la ora aceasta,
ceea ce‑mi convine, căci pot să mă gândesc la ale mele în
liniște și să mă remontez, fără să fiu deranjat de cineva.

/ 41 /Curând însă își mai face apariția în local un ins. Evi ‑
dent, nu‑l cunosc, nu mă interesează și nu sunt deloc
atent la el. După ce comandă ceva, nu știu ce, la bar, se
îndreaptă spre mine. Constat că e un bărbat tânăr, cu un
hanorac verzui, ud leoarcă. Se așază la masa din fața mea.
Asta‑mi displace, dar n‑am ce face. Caut să‑l ignor. Însă
nu reușesc. N‑am cum, căci necunoscutul intră în vorbă
cu mine, cerându‑mi permisiunea, pe un ton politicos, să
se mute chiar la masa mea. Îmi zic că, mai mult ca sigur,
am de‑a face cu vreun palavragiu stupid sau cu vreun
ciudat care suferă de singurătate sau chiar cu unul dus cu
pluta – e plină lumea de ăștia. Accept fără entuziasm,
convins că s‑a ales praful de micul meu plan de deconec ‑
tare. În sinea mea tocmai hotărăsc să beau repede tăria
și să‑mi iau tălpășița de‑aici.
Dar n‑apuc: imediat, tipul mi se adresează. Pe un ton
perfect controlat. Nu pare să aparțină niciuneia dintre
categoriile în care‑l încadrasem. Se recomandă cu numele
mic, Horia, silindu‑mă și pe mine să‑mi spun numele.
Apoi face un scurt comentariu despre vremea nenorocită,
chiar așa spune, „nenorocită”, sugerând că ploaia asta
înnebunitoare nu este o ploaie oarecare, ci una provocată,
parte a unui război purtat cu arme noi, un război meteo ‑
rologic. Surâd, nu dau doi bani pe aceste teorii fantasma ‑
gorice care, de când plouă întruna, au început să circule
pe la televiziune și prin tabloide, lansate de te miri cine.
Înclinația noastră, a caramienilor, pentru conspirații pla ‑
netare, ca și pentru fantezii și miracole, e binecunoscută.
— Da, da…, este singura mea replică la spusele lui,
fără ca necunoscutul să priceapă ce înseamnă acest da,
da ambiguu.

/ 42 /Tânărul nu se arată prea deranjat de lipsa mea de par ‑
ticipare la dialog și schimbă subiectul, oarecum firesc, de
la vreme la vremuri, pe care le etichetează folosind ace ‑
lași epitet:
— Vremuri nenorocite! accentuează el, cu năduf.
Îl privesc într‑un mod subliniat plictisit, cu indife ‑
rență, voind să‑i dau de înțeles că nu mă interesează câ ‑
tuși de puțin această conversație și că doresc să fiu lăsat
în pace. Probabil, fața mea chiar exprimă foarte clar
aceste sentimente, căci individul schimbă brusc tonul, ca
și când tot ceea ce fusese până acum fusese un fel de
joacă, un fel de introducere, ca un semn de bunăcuviință
din partea lui, iar el se află în preajma mea din cu totul
alte motive, foarte serioase.
— Domnule Orban, de fapt, nu întâmplător am intrat în
barul ăsta și am venit la masa dumneavoastră, precizează
el, direct și autoritar. Vă așteptam, țineam să vă întâlnesc.
V‑am așteptat mai bine de un ceas în fața casei, în ploaie,
m‑am udat până la piele, așteptându‑vă, ceea ce e o senza ‑
ție profund dezagreabilă, vă rog să mă credeți. Însă trebuia
s‑o fac, căci am să vă comunic ceva care sigur o să vă inte ‑
reseze, ceva foarte important pentru dumneavoastră…
Așadar tipul nu este un biet pierde‑vară, vreun neferi ‑
cit, vreun neajutorat, cum îmi închipuisem, ci un tip din
cu totul altă clasă, un ins lucid, cu un plan bine întocmit
dinainte, poate un tip din liga băieților răi, dar ce treabă
să aibă băieții răi cu unul ca mine? Ei, nu se știe niciodată,
mereu se găsește câte ceva.
Mă întreb cum e nimerit să reacționez și, pe loc, iau ho ‑
tărârea să am o atitudine rezervată: adică, să nu‑i arăt cu ‑
riozitate, să nu‑i dau apă la moară, să nu intru în jocul lui.

/ 43 /Așa că golesc paharul, mă ridic calm și rostesc cu zâm ‑
betul pe buze, dar cu toată fermitatea de care sunt în stare:
— Domnule, credeți‑mă, am avut o zi grea, sunt obosit
și n‑am chef de glume sau de cine știe ce istorii năstrușnice.
Mă duc la bar și îi plătesc lui Teo consumația. Apoi îmi
iau hanoracul, umbrela și mă îndrept grăbit și ofensat
spre ieșire.
Omul nu se lăsă, sare și el de pe scaun și se ia după
mine. Pe trotuar, la câțiva pași de ușa barului, mă ajunge.
Mă apucă de braț, strângându‑mă cu putere.
— De ce vă supărați?, am cele mai bune intenții!
Îmi desprind mâna din strânsoarea lui. Iar el, cu uimi ‑
toare rapiditate, apucă să‑mi strecoare în buzunar un
petic de hârtie.
— E telefonul meu, dacă totuși vă răzgândiți. E vorba
de Cora, ține el să precizeze și pleacă înainte ca eu să mai
am vreo reacție.
Acasă, nu‑i pomenesc nimic Corei despre incident. În
primul moment, am intenția să‑i povestesc amănunțit tot,
mai ales că tărășenia are legătură cu persoana ei. Pe urmă
însă îmi schimb hotărârea. Adevărul e că întâmplarea din
bar n‑a fost deloc plăcută și m‑a răvășit, m‑a pus pe jar,
făcându‑mă să mă întreb: dacă totuși necunoscutul acela
nu bate câmpii și chiar are niște informații, știe despre
Cora ceva ce ar trebui să știu și eu? Încerc să‑mi maschez
cât mai bine neliniștea și, după cât de senină este Cora pe
parcursul întregii seri, se pare că izbutesc: nu bănuiește
nimic din frământările mele. Noaptea nu prea izbutesc să
dorm, o întrebare nu‑mi dă pace și‑mi sfredelește inima:
ce anume are să‑mi spună necunoscutul?
Dimineața, plec foarte devreme la firmă și cum ajung
acolo, nu mă pot abține și‑l sun.

/ 44 /Omul nu este deloc surprins. Chiar subliniază că aștepta
un semn de la mine. Îl întreb dacă are timp să ne vedem,
îmi răspunde că, bineînțeles, e de acord să ne întâlnim și,
în privința locului, stabilim să vină la ora prânzului la
mine la firmă. Vreau să‑i comunic adresa, dar mă anunță
că nu e nevoie, știe unde e firma și mă asigură că va fi
prezent la ora fixată. Mă convinge și în felul acesta că are
cunoștință de o sumedenie de lucruri legate de Cora și,
iată, de mine.
Îl aștept ca pe ghimpi. Încep să bănuiesc cam ce dez ‑
văluiri o să‑mi facă.
Se ține de cuvânt, la ora 12 fix, sosește. Ne salutăm, îl
invit să ia loc. Sigur pe el, arată diferit, mult mai bine acum
decât în seara trecută: calm, își lasă lângă ușă umbrela cu
care se apărase de ploaie, își dă jos fulgarinul negru și‑l
pune pe spătarul canapelei pe care, apoi, se așază familiar,
ca și cum ar fi un vechi prieten de‑al meu. Cred că s‑a pre ‑
gătit de‑acasă pentru întâlnirea noastră. Pare un dandy,
tânăr, energic, cu o față ale cărei trăsături expresive se în ‑
trezăresc sub barba nerasă de câteva zile. E îmbrăcat ele ‑
gant: poartă un sacou cambrat, cu croială la modă,
pantaloni strâmți, pantofi de piele scumpi, iar la gât o
eșarfă culoarea tutunului, înfășurată aparent neglijent.
Horia, i‑am reținut numele din seara precedentă, ros ‑
tește cu o voce din care lipsește orice emoție:
— Domnule arhitect, nu vreau să abuzez de timpul
dumneavoastră și nici să merg pe căi ocolite. Lucrurile
sunt simple. Dețin niște fotografii și un filmuleț cu prie ‑
tena dumneavoastră, mă rog, cu partenera dumneavoas ‑
tră. Materialele, e de datoria mea să vă previn, nu stau
foarte bine la capitolul decență. Dacă doriți, vi le arăt.

/ 45 /Ce aud este exact ce mă temusem că va fi. Azi‑noapte,
când n‑am putut dormi, măcinat de întrebarea asta, ce
destăinuiri are să‑mi facă necunoscutul din bar?, luasem
în calcul mai multe variante posibile, iar cea mai plauzi ‑
bilă halima aceasta mi se păruse: despre infidelitatea Co ‑
rei. Probabil tot timpul mă temu sem de momentul ăsta,
când am să am confirmarea că mă înșală, că‑și face de cap
cu alții. Iar acum inevitabilul se produce. Era de așteptat,
nu trebuie să fiu surprins, era firesc să vină odată sca ‑
dența pentru mine, am bănuit demult deznodământul,
totul a fost doar o chestiune de timp.
Caut să mă păstrez și eu în regulile jocului impuse de
vizitator. De aceea spun imperturbabil, deși pe dinăuntru
sunt terminat:
— Sigur că da, vreau să le văd.
Omul scoate din buzunar un iphone și apasă câteva
taste, apoi îmi dă aparatul. Privesc. Cora face amor cu un
bărbat necunoscut, aflat cu spatele. Ea însă se distinge
foarte clar, arată cum o știu, în toată splendoarea ei și e
dezlănțuită, dăruită, fără sațiu, în poziții de care până și
vedetele din filme deocheate s‑ar rușina. Un minut sau
două, atât durează filmul. Îi înapoiez insului iphone ‑ul.
Încerc în continuare să‑mi stăpânesc tulburarea. Simu ‑
lând indiferența și lipsa surprizei îl întreb:
— Beți un pahar de whisky?
— De ce nu, răspunde el liniștit.
Scot din bar o sticlă, torn în pahare, ciocnesc cu străi ‑
nul. Dintr‑o înghițitură, golesc paharul. Acesta este sin ‑
gurul semn că, de fapt, sunt făcut zob. Apoi tot așa, cu un
aer de parcă am fi doi vechi prieteni care stau la taifas fără
griji, discutând despre cele mai banale lucruri din lume,
îi mai adresez o întrebare, foarte serioasă:

/ 46 /— De ce mi‑ați arătat toate astea?
Îmi răspunde fără să stea pe gânduri:
— Ca să mă răzbun.
Explicația lui e logică, simplă și convingătoare. Îl pri ‑
vesc cu subînțeles, în tăcere. Bărbatul mi‑a citit gândurile
căci spune:
— Da, așa cum ați bănuit, a fost cu mine. Eu sunt cel
din filmuleț. N‑a rămas cu mine, numai a mea, iar eu
recunosc că am ajuns oarecum dependent de ea. Vine la
mine din când în când, atunci când se ceartă cu dumnea ‑
voastră, cel mai recent a fost acum vreo șapte‑opt zile, îmi
zice de fiecare dată că s‑a săturat, că nu vă mai suportă și
apoi, repede, uită ce‑a promis și se întoarce la dumnea ‑
voastră și o ia de la capăt. Da, da, se întoarce mereu și
mi‑e foarte greu să înțeleg de ce pierd eu în competiția
asta, teoretic n‑ar trebui să pierd, nu înțeleg de ce vă pre ‑
feră totuși, căci, sincer vorbind, fără false menajamente,
dacă vă grăbeați un pic să faceți copii, i‑ați putea fi tată.
Iar dacă nu izbutesc s‑o am pe această femeie, atunci do ‑
resc s‑o pedepsesc, să‑i stric jocul, să stric existența asta
a ei plină de mistificare, în care‑și bate joc de toți și, pro ‑
babil, în primul rând, de ea însăși. Nu‑i pricep, nu‑i pri ‑
cep jocul și ce urmărește de fapt. E poate dur spus, dar
nici dumneavoastră nu o aveți și nimeni n‑o are pe
de‑a‑ntregul, noi doi nu suntem singurii bărbați din viața
ei, a mai avut și alte aventuri, pasagere, ce‑i drept, când
i s‑a ivit ocazia, nu a refuzat, mie are curaj să‑mi mărtu ‑
risească, fiindcă mă consideră mai puțin important în
ecuație, dumneavoastră, nu. Tot timpul fuge de la unul la
altul și parcă fuge de ea însăși. Nu înțeleg de ce nu alege,
de ce nu se oprește la unul dintre noi.

/ 47 /Găsesc puterea să dau o replică banală, dar care, bănu‑
iesc, rezumă corect situația:
— Așa e ea, nu se poate opri, are nevoie de mai mulți.
Rostesc cuvintele astea pe un ton ca și cum nu mă sur ‑
prinde ce aflu, ca și cum eram de mult lămurit în privința
Corei, când, în realitate, sunt șocat, căci habar n‑am avut
de nimic până‑n acest moment. O întrebare mă chinuie:
și totuși, Cora îmi dă atâtea dovezi că ține la mine, insistă
atât să se căsătorească cu mine, cum se împacă una cu
alta? La asta n‑am răspuns.
Adevărul e că micul său monolog mă pune la pământ.
Dar mă și aduce cu picioarele pe pământ. Cum de mi‑am
făcut iluzii că una ca ea poate să‑mi aparțină mie și numai
mie, era ceva idiot să cred asta, m‑am îmbătat cu apă
chioară și m‑am umflat în pene. Totuși, să iau partea bună
a situației: Cora este cu mine, dar este doar atât cât e în
stare ea să fie: cu mine, pe lângă alții, cu mine, dar și cu
alții. Ce să fac? Să încerc s‑o schimb pe Cora? Aș avea vreo
șansă? Sau să mă despart de ea? Asta ar tre bui să fac? Dar
sunt eu capabil să mă desprind de ea, pot eu să exist fără
ea? Insul acesta, care e și tânăr și care, fizic, e arătos, nici
nu se compară cu mine, are puterea să recunoască faptul
că e dependent de ea și a forțat dezvăluirea asta, mizeria
asta ca să se rupă de ea, prin scandal. Dar eu, eu ce am de
făcut? Eu sunt conștient că, la rândul meu, sunt depen ‑
dent de ea, că n‑am nicio putere să renunț la ea.
În loc să arăt demnitate și bărbăție și să pun punct
acestei jalnice întâlniri fără alte comentarii, mă pome ‑
nesc zicând:
— Filmele și fotografiile, ce vreți să faceți cu ele?
Horia, care se sculase de pe scaun pregătindu‑se de
plecare, ridică din umeri. Apoi mă privește ca și cum ar fi

/ 48 /priceput cu ce intenție am pus întrebarea și zice având un
zâmbet abia con turat în colțul gurii:
— Le vreți dumneavoastră?
Mă foiesc stânjenit, o clipă numai, apoi răspund foarte
hotărât:
— Da.
— Nu sunt de vânzare și vă asigur că n‑am de gând s‑o
șantajez cu ele, răzbunarea mea se reduce strict la per ‑
soana dumneavoastră, m‑am gândit că n‑o să‑i fie bine
Corei, dacă o să vă destăinui ce se petrece. Într‑un fel,
mut decizia pedepsirii ei pe umerii dumneavoastră. Însă,
dacă totuși doriți dovezile astea, atunci trebuie să le plă ‑
tiți. Măcar să mă aleg și eu cu un câștig bănesc din toată
istoria asta dezonorantă în care am pierdut lamentabil.
Lamentabil, recunosc.
— Cât? întreb cu voce stăpânită care nu este departe
de un anumit cinism.
Tipul se gândește o clipă și‑mi spune un preț, ce ar
putea să pară exagerat altora, dar pe care eu îl accept fără
să clipesc:
— De acord.
Fixăm datele schimbului. A doua zi urmează să‑i dau
banii cash , iar el îmi va preda filmele, înregistrarea, cu asi ‑
gurarea că nu păstrează còpii. Ne despărțim în termeni
cordiali, ca doi parteneri de afaceri care tocmai au înche ‑
iat o tranzacție reciproc profitabilă.
Imediat după ce pleacă vizitatorul care mi‑a aruncat
în aer existența cu mărturisirea lui, părăsesc și eu firma.
Îi dau secretarei o justificare vagă:
— Am niște chestiuni urgente de rezolvat.
Ea nu se arată deloc mirată: conform principiului șefii
au totdeauna dreptate, știu ei de ce fac ce fac.

/ 49 /Desigur, nu o apuc spre casă, n‑am niciun chef. Mă
opresc în prima cârciumă care‑mi iese în cale și‑mi co ‑
mand o băutură. Ce am de făcut? Sigur, mâine, când o să
am probele alea, trebuie să i le prezint Corei pe toate și
s‑o rup cu ea. Să‑i dau papu cii urlând. O târfă nenorocită.
Ba nu, ba nu, mai degrabă să‑mi păstrez calmul, să rămân
perfect civilizat, să nu mă năpustesc cu țipete, cu vio ‑
lențe, dar neapărat să mă despart, s‑o termin cu ea, rapid,
dintr‑odată și fără întoarcere. E singura opțiune, n‑am de
ales, n‑am loc de‑ntors, să mă înșele atât de… de mizera ‑
bil, ca ultima curvă de pe pământ, și, se pare, nu o dată,
nu cu unul singur, nu din întâmplare, evident, evident,
este inaccep tabil pentru mine.
Mai cer un pahar. Și încă unul. Nici nu mai știu de
când stau în cârciuma asta, răsucind mereu și mereu po ‑
vestea pe toate fețele. Am băut, nu glumă, dar încă sunt
lucid, alcoolul nu reușește, cum mi‑aș dori, să mă ame ‑
țească, să mă amorțească, dimpotrivă, mă face să văd mai
limpede lucrurile. Și cu cât îmi pun mai multe întrebări
despre ce va fi, cu atât am mai puține răspunsuri pe care
să le pot lua în serios.
Mă‑nvârtesc în cerc: orgoliul meu masculin îmi dictase
imediat soluția și anume, despărțirea, s‑o sfârșesc cu ea,
ceea ce reprezintă atitudinea eroică, aceea de bărbat în ‑
șelat, dar demn. Însă aceasta este doar o soluție teoretică,
inaplicabilă, îmi dau seama, în ceea ce mă privește.
Sunt eu în stare să trăiesc fără ea, s‑o îndepărtez, s‑o
exclud din universul meu, așa, dintr‑o mișcare, parcă aș
face un semn cu bagheta magică? Nu, nu, nu. Mi‑e clar că
fără ea viața mea nu prea mai are conținut. Dacă ea n‑ar
mai fi cu mine, ar dispărea o parte principală a existenței
mele, a ființei mele, partea aceea care mă împlinește, prin

/ 50 /care îmi satisfac vanitățile, care îmi dă sentimentul că
exist și contez , că sunt un tip puternic, care n‑a capitulat,
care e‑n joc, e‑n picioare. Fără ea, în reprezentarea mea,
în mintea mea totul se clatină, totul se duce de râpă. Fără
ea, devin ceea ce refuz să cred că sunt: un ins care e gata
să fie luat în stăpânire de bătrânețe, pe care‑l pândește
înfrângerea, un ins care simte eșecul, eșecul pe toate pla ‑
nurile, și cu familia, și cu profesia, și cu viața lui. Cora e
trofeul meu, proba că sunt în regulă, fiindcă ea mă legiti ‑
mează, prezența ei lângă mine vorbește tare și răspicat,
priviți și convingeți‑vă, acest tip e din specia învingăto ‑
rilor, n‑a ieșit îngenuncheat din lupta grea, inegală cu
existența penibilă . Pe când fără ea, nu sunt decât cineva
care își trăiește ratarea: uite, uite numai cum arăt fizic, e
suficient să merg în fața oglinzii, să‑mi iau o clipă seama,
cu detașare, ca și când n‑ar fi vorba despre mine, și am să
fiu izbit de toate semnele declinului care se zăresc de
netăgăduit pe trupul meu, care‑și fac mendrele acolo. Da,
da, dacă rămân singur, toate defectele, toate neîmplini ‑
rile, toate beteșugurile, toate neputințele, estompate mo ‑
mentan, strunite momentan, or să sară în ochi.
Și à propos de ochi: am probleme când citesc, mi‑a
slăbit vederea și curând o să am nevoie de ochelari, tre ‑
buie să merg la oftalmolog. Da, da, curând trupul meu
tot, pe care l‑am ținut în formă cu ore de efort la sală, își
va arăta vârsta, piele îmbătrânită și lăsată, grăsimi diz ‑
grațioase, față ridată și buhăită. Și așa n‑a fost natura
prea darnică cu înfățișarea mea fizică… Curând, ce să mă
mai ascund după cireș, o să am nevoie de pastile ca să fiu
bărbat, iar dacă o să‑mi fac analizele, voi descoperi sigur
că am colesterolul și glicemia mărite și nici cu tensiunea
nu stau cum trebuie. Nimic bun nu m‑așteaptă.

/ 51 /Într‑un târziu ies în stradă și pornesc fără țintă prin
ploaie. Apa se aude amplificat și enervant șiroind prin
burlanele caselor fără etaj din acest cartier cu aspect
vechi, provincial.
Îmi este clar: n‑am cum să renunț la Cora, aș fi termi ‑
nat. Singura mea șansă e s‑o păstrez lângă mine și să mă
mulțumesc cu cât îmi dă ea. Da, da, să mă mulțumesc cu
cât îmi dă ea. Nu e pe de‑a‑ntregul a mea, e doar parțial
a mea. Ceea ce e înjositor, desigur, dar asta e realitatea.
Fără Cora aș fi un ins distrus, cu ea alături sunt, într‑ade ‑
văr, un tip care a fost umilit ca bărbat, dar care respiră, e‑n
viață, ca să zic așa. Cu ea îmi păstrez unele șanse, e drept
diminuate, dar măcar mă pot păcăli că totul e în ordine
cu mine, am cât de cât cu ce să‑mi hrănesc iluziile, nu‑mi
ucid himera aceea de care oricine are nevoie s‑o vadă
alergând în față, pentru ca el să capete un sens. Și poate
chiar e mai bine așa: acum știu, acum am aflat adevărul
despre legătura noastră. Căci, în fond, cum stau lucrurile?
Cora ține la mine, asta este, totuși, evident. Ceea ce, altfel
exprimat, înseamnă că îmi dă o parte din tinerețea ei,
nu‑mi dă toată tinerețea ei, sigur că da, însă îmi dă o
parte. N‑ar fi aiurea, n‑ar fi nesăbuit din partea mea să
vreau totul, ce anume m‑ar îndreptăți să am asemenea
pretenții? De ce să fiu tocmai eu unicul proprietar al fru ‑
museții și al tinereții sale? De unde dreptul ăsta, n‑am
cum să dețin monopolul, e o tâmpenie să‑mi doresc asta.
Primesc ceva de la ea. Ceva prețios, să mă mulțumesc cu
atât. În lumina asta trebuie să judec lucrurile.
Așa încât mă răsucesc și iau hotărârea să fac ceea ce
cu câteva ceasuri înainte crezusem că n‑o să fac niciodată.
Decid să înghit hapul, să suport rușinea, să ascund totul,
să maschez totul, să mă prefac că nu știu nimic, ba mai

/ 52 /mult, să mă port ca și cum nu s‑ar fi petrecut nimic. Voi
trece toată întâmplarea sub tăcere, am să distrug filmu ‑
lețele alea și n‑o să‑i reproșez Corei nimic din ce am aflat.
Da, da, e singura variantă care‑mi dă o șansă de a
merge mai departe fără să se prăbușească întregul eșa‑
fodaj. Am să mă mulțumesc cu partea care‑mi revine mie
din Cora, asta e starea de lucruri de la care trebuie să
pornesc, îmi revine și mie o parte din Cora, nu totul, cum
mă iluzionasem, cum mă grozăvisem, cum de fapt mă
mințisem, ci o parte, dar partea asta mă ajută să supra ‑
viețuiesc, altfel, fără ea, s‑ar alege praful, aș fi ca și mort.
Așezând pe talerele balanței, într‑unul partea, partea
care nu e totul, iar în celălalt nimicul, evident că alege ‑
rea e simplă. Da, da, asta e soluția, mai trebuie doar să
am și priceperea s‑o pun în aplicare, adică să‑mi urmez
legătura cu Cora fără s‑o las pe ea să observe că s‑a schim‑
bat ceva între noi. Dacă și‑ar da seama că știu ce face și
cum este ea cu adevărat, am mari îndoieli că ar rămâne
lângă mine. Probabil, m‑ar părăsi, dacă vălul de amă ‑
gire, pe care l‑a țesut și‑n care‑i place să stăm înfășurați,
s‑ar destrăma. Cu alte cuvinte, dacă ar ști că eu știu.
Așadar, nu trebuie cu niciun chip să mă trădez, să afle
că eu știu. Totuși, îmi zic, sunt și unele motive de mul ‑
țumire în tot necazul ăsta: am descoperit adevărul, nu
unul comod, dar adevărul, de‑acum, măcar, mi‑e clar cum
stau, fără minciuni și false reprezentări.
Între timp, am ajuns la pub‑ul din preajma casei. Intru
și acolo, pentru un ultim popas, să mai beau un pahar. Arăt
ca vai de lume, parc‑aș fi un câine plouat. Astfel încât bă ‑
iatul de la bar, prietenul meu, Teo, care nu se miră nicio ‑
dată de starea clienților săi, mă întreabă îngrijorat:
— Vai, dar ce‑ați pățit domnu’ arhitect?

/ 53 /Bâigui ceva neplauzibil:
— Am avut chef să mă plimb prin ploaie…
Mă așez la măsuța mea. Îmi aduce îndată paharul de
single malt . În plus, îmi dă și un prosop, să mă șterg pe
față, pe păr, căci sunt ud fleașcă. Docil, mă frec, mă usuc,
mă aranjez cât de cât. Apoi golesc dintr‑o înghițitură pa ‑
harul și, în fine, decid în sinea mea că nu mai are rost să
amân, e timpul să merg acasă, să dau ochii cu Cora, acum
e acum, să vedem cât de bine pot să‑mi disimulez starea,
cât de bine pot să‑mi controlez sentimen tele: e crucial, de
asta mi se pare acum că depinde tot.
Acasă, o găsesc pe Cora: senină și grațioasă, copilăroasă
și răsfățată. Evident, nu bănuiește nimic. O privesc cu lu ‑
are aminte parcă aș vedea‑o acum prima dată: într‑ade ‑
văr, chiar arată ca un trofeu. Plină de strălucire, sortită să
stârnească patimi, făcută să fie disputată de bărbați.
Habar n‑are prin ce stare trec eu. Și nici n‑are cum să
știe. N‑are niciun motiv să fie îngrijorată, plecasem de la
slujbă devreme, așa încât toată peregrinarea mea prin
cârciumi și prin ploaie, nu m‑a făcut să întârzii: am ajuns
acasă la ora la care ajung în mod obișnuit. De fapt, nici
ea nu sosise de mult, îmi spune că nici n‑a apucat să facă
un duș, acum tocmai se pregătea să intre în baie. O sărut.
Constată că sunt ud și se miră:
— Ce e cu tine?
— Ploaia asta nebună, nu se mai oprește. Am fost pe
jos până la barul din colț și a fost suficient ca să mă facă
ciuciulete, cum vezi, dau eu explicații prozaic, forțân ‑
du‑mă să joc cât mai convingător rolul pe care mi l‑am
propus: acela de ins care nu are probleme deosebite, mai
ales în ceea ce o privește.

/ 54 /Apoi mă descalț cu mișcări alene sugerând oboseala și
merg în dressing , unde mă schimb de hainele de oraș ude,
punân du‑mi pe mine niște lucruri de casă. Trag adânc aer
în piept, mă străduiesc să nu mă încurc în interpretarea
partiturii pe care mi‑am impus‑o.
Între timp, ea a intrat în baie. Aud cum pornește dușul
și îmi imaginez jetul puternic de apă fierbinte ce îi cu ‑
prinde trupul gol, de o frumusețe pe care, aproape, o gă ‑
sesc vinovată.
Simt nevoia s‑o privesc. Am sentimentul că sunt iarăși
puștiul imberb care sărea gardul seara și se furișa în cur ‑
tea vecinilor și privea pe geam căutând să surprindă mo ‑
mentul când se dezbracă fata lor mai mare cu câțiva ani
decât el, elevă de liceu. Vai, de câteva ori am reușit: ce
spectacol, cum mă răvășea, parcă intram deodată într‑un
trâm interzis oamenilor de rând.
Deschid ușa băii. O zăresc pe Cora prin aburi, ca într‑o
vrajă. Nu e surprinsă de auzul ușii deschise. Asta e, dacă
mențin statu‑quo ‑ul, am să mă bucur de favoruri, incom ‑
parabile. Dacă am atâta minte și păstrez tăcerea și nu
declanșez un seism inutil și absolut distrugător pentru
mine, îmi voi păstra privilegiile. Rămân un stat cu acces
la mare, aș putea spune, la marea trupului ei. Nu singurul
în poziția asta, dar sunt și eu acolo, am și eu locul meu. E
puțin lucru? Nu, nu, bineînțeles că nu.
Cora se întoarce și mă zărește. Când dă cu ochii de
mine, zâmbește în felul acela, numai și numai al ei, sedu ‑
cător‑parșiv, și continuă să facă, parcă cu și mai mare plă ‑
cere, ceea ce făcuse până a intra eu. Cu mișcări lente, își
freacă apăsat trupul cu un burete, care‑i lasă pe piele o
spumă bogată și parfumată. Apoi își desface picioarele și
începe să se atingă prin locurile intime. Surâde insistent,

fiind limpede ce vrea să‑mi transmită. Acum frumusețea
ei nu mi se pare doar vinovată, ci, ca în atâtea rânduri,
fără măsură de nerușinată.
Da, da, nu încape îndoială, zarurile au fost aruncate:
mă resemnez, rămân alături de ea, pierdut, îngropat în
melodrama mea caraghioasă.

/ 56 /Capitolul II
(Prezența autorului. Personaje, situații,
scene descrise direct sau în reluare de cel
despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul: Cora )
1.
Înainte de a fi cine este astăzi, Cora fusese o cu totul
altă persoană, care ar putea să încapă într‑un singur cu ‑
vânt: o țărăncuță.
Chiar așa, originile ei sunt modeste și nimeni n‑ar fi
prevestit atunci, la început, traiectoria sa viitoare. Venise
pe lume în urmă cu aproape treizeci de ani în Dăbuleni,
o mică localitate din sudul Caramiei, așezată undeva în
Lunca Dunării. În chip voit am numit‑o localitate fiindcă
este cu totul incertă starea sa: deși în acte este declarat
oraș, în realitate Dăbuleniul rămâne un sat ceva mai
mare, populația fiind predominant rurală, iar mentalită ‑
țile – la fel.
Toată copilăria, Cora a fost îndopată cu pui și cu pește,
căci mama sa, care absolvise un liceu agricol prin zonă,
era un fel de contabilă la ferma de păsări, iar tatăl său era

/ 57 /tehnician piscicol. Fiecare aducea de la locul de muncă
produsul principal și astfel îi asigurau fetei hrana. De
aceea, foarte repede, Cora a ajuns să nu mai suporte nici
carnea de pui, nici peștele. De îndată ce i‑a stat în putință,
a refuzat să se mai atingă de aceste alimente. I se făcea
greață, doar auzind pe cineva vorbind despre ele. Apoi, a
încercat să devină vegetariană. După un timp a abando ‑
nat, însă de pește și de pui tot se ținea departe.
Iar faptul că pe cartea sa de identitate la locul nașterii
era trecut numele Dăbuleni nu însemna un motiv de
mândrie pentru ea. Dimpotrivă. Și‑ar fi dorit să rupă orice
punte de legătură cu târgul natal. N‑o legau de el senti ‑
mente plăcute. Nu doar că îi amintea mereu cine este, o
fată sărmană dintr‑un fund de țară, dar acolo se petrecuse
prima întâmplare atroce din viața ei, care o marcase, pen ‑
tru totdeauna.
Avea treisprezece ani, trupul începea să capete forme
feminine care se presimțeau prin rochiile ieftine, de
stambă, când, într‑o după‑amiază de vară, taică‑său, care
era și bețiv și afemeiat, se întorsese acasă cu mințile tur ‑
burate de alcool. Intrase în camera ei trântind ușa și, când
dăduse cu ochii de copilă, pur și simplu se năpustise
asupra ei. Cora stătea în pat și citea o carte pe care i‑o
recomandase profesoara de română, La Medeleni . Era
îmbrăcată lejer într‑un șort de bumbac și cu un tricou de
casă. Cel care îi era părinte se clătina, avea ochii injectați
și repeta întruna Ce frumușică s‑a făcut fetița noastră,
ce frumușică s‑a făcut fetița noastră . A acoperit‑o cu tru ‑
pul lui mătăhălos, care mirosea insuportabil a transpira ‑
ție și a băutură proastă, a apucat‑o de sâni și dădea să o
sărute libidinos pe gură, fără să izbutească, căci Cora,

/ 58 /după câteva secunde de uluială, începuse să țipe, să se
zbată în mâinile lui și încerca să fugă.
Strigătele ei au alertat‑o pe maică‑sa, care era undeva
în fundul curții și culegea roșii din grădină. Femeia a
venit într‑un suflet, speriată și a văzut scena: bărbatu‑său
suit peste fată, care se chinuia să se elibereze din strân ‑
soarea nemernicului, în vreme ce acesta tot căuta să se
descheie la pantaloni. Atunci, cu ochii măriți de groază,
mama Corei a sărit ca împinsă de o forță supraomenească,
a luat scăunelul de lemn cu trei picioare care rămăsese în
camera copilei de când fusese mică și l‑a lovit cu furie
peste spinare, doborându‑l. Bărbatul, beat turtă, cu pute ‑
rile și cu judecata slăbite de alcool, a căzut lat la pământ.
Femeii nu i‑a păsat cât de tare îl izbise și ce‑o să se întâm ‑
ple cu ea: în clipele acelea și dacă l‑ar fi omorât și ar fi
înfundat puș căria, tot nu i‑ar fi păsat, pe lângă ce grozăvie
voise el să facă și cum fusese gata‑gata să o nenorocească
pe fată.
Numai că bruta n‑a pățit nimic grav. După povestea
asta înfi orătoare, femeia n‑a mai vrut să audă de el. L‑a
dat afară din casă (casa era a ei, casa părintească) și a
cerut divorțul. Nemer nicul a plecat din Dăbuleni, întâi se
auzise că pe undeva pe la Mangalia, la o crescătorie de
pește, dar nu s‑a pripășit nici acolo, se zvonea că‑și luase
tălpășița și ajunsese prin Italia, unde i s‑a pierdut urma.
De atunci, deloc surprinzător, el n‑a mai dat niciun semn
și a dispărut din viața Corei și a mamei ei.
Așadar de la treisprezece ani, Cora crescuse fără tată.
Maică‑sa nu se recăsătorise și‑și fixase un singur țel în
viață: s‑o ferească de rele pe fata ei, să aibă grijă de ea ca
de ochii din cap. Nu‑i fusese ușor. O trimisese la liceu în
Craiova, trebuise să‑i ia gazdă și asta costa, se chinuise

/ 59 /s‑o scoată la capăt. Erau anii aceia tulburi, anii 2000,
când în Caramia nimic nu mergea cum se cade, inflația
era nebunească, falimentele se țineau lanț și oame nii nu
știau încotro s‑o apuce, locuri de muncă nu se găseau,
salariile erau nesigure și foarte mici.
În liceu, fata nici nu strălucise, nici nu fusese la coada
clasei. Cum‑necum, absolvise douăsprezece clase, trecuse
bacalaureatul și intrase la facultate. La Științe economice,
tot în Craiova. În toată vremea asta fusese foarte comple ‑
xată, de situația ei, că e o fată de la țară, că nu provine
dintr‑o familie înstărită și nici dintr‑una normală. Ea n‑o
putea pomeni decât pe mama ei, cât despre tată, trebuia
să tacă mâlc când venea vorba de el, acesta însemna o mare
pată albă sau un deșert în firava ei biografie, după ce‑i
făcuse rușinea pe care i‑o făcuse. Era inhibată și fiindcă
purta lucruri de la second‑hand , nu de firmă, ca atâtea
din colegele ei, care o priveau de sus, și fiindcă, dacă nu
era egala orășencelor ălora înfumurate, nici măcar nu izbu ‑
tea să le întreacă la învățătură.
Toate aceste handicapuri au făcut‑o să se simtă în
perioada școlii o ființă cenușie în toate. Avea o viață ce ‑
nușie, o minte cenușie, se îmbrăca cenușiu, ceea ce îi
crease și îi întreținea o impresie foarte proastă despre
sine, împiedicând‑o să se descopere cu adevărat, să‑și
vadă și să‑și recunoască, să‑și conștientizeze feminita ‑
tea, frumusețea, tot mai evidente. Uneori, rar, chiar își
închipuia că e Cenușăreasa.
Încă de atunci devenise preocupată până la obsesie să
se despartă complet de locul natal, s‑o rupă cu Dăbule ‑
niul, care îi amintea de condiția ei modestă, de lipsa ei de
șanse, dar, mai ales, îi aducea în memorie momentul
cumplit când taică‑său voise s‑o violeze. Rămânea ore în

/ 60 /șir singură în camera de bloc închiriată, închidea ochii,
retrăia clipele acelea dezgustătoare, voia să le șteargă din
minte, dar, oricât încerca, nu reușea. Și îi dădeau lacri ‑
mile. Plângea pe înfundate ca să n‑o audă prin pereții
subțiri gazda, o pensionară care lucrase la Electroputere:
femeia, o zgripțuroaică, stătea cu urechea pâlnie în camera
cealaltă a apartamentului modest, de bloc comunist, o
urmărea neîncetat pe Cora, aceasta era și principala ei
distracție, dar, parcă, și principalul scop în traiul searbăd
pe care‑l ducea.
2.
La 19 ani, brusc, Cora crezuse că a scăpat de obsesia și
de povara locului de baștină, s‑a eliberat și poate să aibă
o viață a ei, o viață altfel , normală, ca orice om. La 19 ani,
imediat după ce intrase la facultate, s‑a îndrăgostit de ea
un băiat pe nume Tavi. Înalt, subțire, timid, cu păr negru,
bogat, cu ochi umezi, pierduți, pe care‑i avea ațintiți mereu
undeva departe, în zare.
Era mai mare cu patru ani decât Cora, terminase fa ‑
cultatea pe care ea acum o începea și, după nici o lună de
plimbări prin parcul orașului, a cerut‑o în căsătorie.
Ea a acceptat fără să se codească. Vedea în măritiș
soluția miraculoasă: doar așa putea șterge legăturile cu
lumea mică a Dăbuleniului, pe care o detesta, o lume cu
gust de pui și de pește și plină de umilințe.
Maică‑sa a încurajat‑o și ea din toată inima să facă
pasul, mai ales că băiatul era o partidă bună, foarte bună,
cum rar găsești. Părea ca a dat norocul peste ele două, da,
da, Cora o va termina cu sărăcia, iar ea, una, va scăpa în

/ 61 /sfârșit de grijile care noaptea n‑o lăsau să‑nchidă ochii,
cu ce bani s‑o țină la facultate pe fată?! … Da, da, fata nu
trebuie în niciun caz să rateze o asemenea ocazie, a sosit
norocul și pe strada lor, oho, și‑ncă ce noroc!, să‑și aran ‑
jeze fata la casa ei atât de repede și atât de bine. Tavi e
dintr‑o familie cum n‑a visat ea vreodată, e singurul copil
al directorului IRE, viitorii cuscri sunt oameni cu stare,
cu poziție, nu niște fluieră‑vânt, plus că băiatul deja are
post bun în oraș, chiar în Craiova, și chiar la IRE, unde
sunt niște salarii ca lumea, oho, te‑apucă amețeala când
auzi cât iau ăia pe lună, plus că ai lui i‑au cumpărat ma ‑
șină și apartament cu patru camere în centrul centrului,
în blocurile alea noi de pe Unirii, ce mai, cu căsătoria asta,
fata e aranjată pe viață, doar Dumnezeu s‑o ajute să fie
sănătoasă și cuminte, să termine cu bine facultatea și‑ncolo,
totul e ca‑n povești.
Zis și făcut. După nuntă, vreo câteva luni, relația a mers
strună. Sau, cel puțin, asta a fost impresia Corei și a mamei
sale. Apoi, au început să apară unele probleme.
Piedestalul socrului s‑a prăbușit pe cât de neașteptat
pe atât de stupid; directorul IRE era membru de frunte
al partidului aflat la putere și, în această calitate, fusese
ales senator. Odată ajuns în Parlament, a ieșit la iveală
un beteșug al lui care s‑a dovedit distrugător. Directorul‑
senator nu putea să asculte discursuri ori să urmărească
spectacole, că imediat adormea pe scaun, acolo, în public.
El zicea că din pricina unui diabet pățea pocinogul. Poate,
chiar asta era cauza. Cert e că, de îndată ce era pus să stea
concentrat și să urmărească cuvântarea cuiva mai mult
de cinci minute, i se închideau ochii și cădea într‑un somn
de piatră. Cameramanii de la televiziuni l‑au filmat nu o
dată cum dormea în sala de la Senat, cu gura deschisă,

/ 62 /sforăind ușor. Colegii de partid, parlamentari, se contrau
de mama focu lui cu cei din opoziție pe cine știe ce temă
arzătoare și el dormea dus. S‑a făcut de râs. A compromis
partidul. Șefii n‑au știut cum să scape mai repede de el.
După ce n‑a mai fost senator, a fost scos la pensie peste
noapte. Partidul rival, ajuns la guvernare, a vrut neapărat
postul, îl avea promis unui om de‑al său. Pierzându‑și atri ‑
butele puterii, socrul Corei s‑a schimbat, brusc și profund,
izbitor chiar. Rămas fără funcții, s‑a dovedit a fi un om
mult mai mic decât păruse pe vremea când deținuse po ‑
ziția importantă. Forța, siguranța de sine pe care le degaja
înainte, nu erau ale lui, ci ale funcțiilor ocupate. Acum
rămăsese el însuși, singur cu bietele lui însușiri omenești,
atâtea câte erau, fără adausuri exterioare, fără cârje. Un
bătrân copleșit de hibe, de slăbiciuni și de ticuri penibile.
De exemplu: ziua și‑o începea plecând cu sacoșa după
cumpărături. Făcea asta fiindcă n‑avea cu ce să‑și umple
timpul. Înainte n‑avea răgaz nici să respire, zilele îi erau
pline‑ochi, acum nimeni nu avea nevoie de el și nu‑l că ‑
uta. El se ocupa cu aprovizionarea casei, de fapt a celor
două case, căci locuia cu consoarta pe același palier cu
tinerii căsătoriți, tot într‑un apartament cu patru camere,
proprietate personală.
Fostul director o lua metodic, cu firea lui de inginer
tipicar. Nu dădea buzna în prima prăvălie, să cumpere ce‑i
ieșea în cale. Nu. Mergea prin toate piețele să se convingă
el cu ochii lui unde e marfa mai bună și mai ieftină. Nota
într‑un caiețel prețurile diverselor produse care‑l intere ‑
sau și abia după ce avea imaginea de ansamblu, compara
și decidea ce și de unde să târguiască. Numai că, nu o dată,
până să se întoarcă în piața din Craiovița, sau din Brazdă,
sau în cea mare, de pe Calea București, după brânză, ori

/ 63 /după roșii, ori după ouă, țărăncile care vindeau mărfurile
alea le terminaseră, iar proaspătul pensionar rămânea cu
buza umflată și se înapoia acasă cu sacoșa goală.
După ce socrul Corei pierduse poziția de șef, în mod
cumva previzibil, nici serviciul lui Tavi n‑a mai fost așa de
sigur. În presa locală apăruse un articolaș în care se afirma
că ocupase postul nu pe merit, ci cu pilele lui taică‑său. Pe
deasupra, nici între Cora și tânărul ei soț lucrurile nu se
putea spune că merg ca unse. Când ajungeau amândoi în
pat, pe Tavi îl apucau emoțiile, intra în panică și arareori
izbutea să‑și îndeplinească cât de cât datoria de bărbat.
Cora, naivă, neexperimentată, își spunea că aspectul acesta
nu este atât de important. Cel puțin așa încerca să se au ‑
toliniștească sau să se amăgească. Important este altceva,
își continua ea în gând raționamentul și justificările. Im ‑
portant este să ținem noi unul la altul și să ne înțelegem,
se încuraja ea, prostuță, în vreme ce‑l mângâia împăciui ‑
toare, tăcută și pudică pe Tavi, care stătea lângă ea sub
cearșaf, transpirat și neputincios.
Însă situația era mai gravă decât și‑ar fi putut ea ima ‑
gina. Nimeni din familia directorului nu o prevenise pe
tânăra studentă, pe când se pregătea să intre în casa lor,
asupra unor detalii din trecutul lui Tavi: în adolescență
avusese probleme medicale, de natură psihiatrică. Ceea
ce în ochii cuiva străin și nepus la curent putea să treacă
drept timiditate, precum și privirea pe care el o ținea fi ‑
xată în gol constituiau, în realitate, semnele vizibile ale
unei boli psihice care, e drept, în unele perioade, părea
atenuată până la anulare, și atunci Tavi dădea impresia
că e perfect sănătos. Dar existau și altfel de momente, de
stres, de tensiune, când suferința lui reizbucnea violent
și alarmant.

/ 64 /Pentru Cora, când a început să‑și dea seama de adevăr,
a fost un șoc, al doilea după episodul îngrozitor cu tatăl
său. Se întreba ce se va alege de căsnicia ei și de viața ei.
Era extrem de credulă, naivă, necoaptă și își închipuise
căsnicia ca fiind ceva stabil, definitiv: O dată te căsăto ‑
rești și e pentru totdeauna , așa o învățase maică‑sa, deși
ei, personal, nu‑i reușise.
Iar acum crizele lui Tavi, tot mai dese, de depresie, de
închidere ermetică în sine, o tulburau fiindcă nu găsea
niciun răspuns când se întreba ce o așteaptă și ce are de
făcut. Maică‑sii nu putea nici să‑i ceară sfatul, nici să i se
plângă, căci era o femeie prea simplă, dar și prea orbită
de „realizarea” fiicei care, ce mai, îl apucase pe Dumnezeu
de picior intrând în familia directorului, drept care nu era
în stare să judece la rece lucrurile.
3.
Cora era studentă în anul al treilea când s‑a petrecut
acel fapt cumplit care a însemnat o nouă răspântie în
existența ei. În ziua aceea s‑a înapoiat de la facultate ime ‑
diat după prânz. Era primăvară, luna martie, încă nu se
topise toată zăpada. A văzut în curtea interioară a blocu ‑
lui mașina lor, o Dacie , ridicată cu partea din față pe două
cricuri și sub ea i s‑a părut că‑l zărește pe Tavi.
Ce tot meșterește la mașină? , s‑a întrebat Cora înciu ‑
dată, fiindcă, în ultima vreme, avea sau n‑avea ceva de repa ‑
rat, impresia ei era că mai degrabă n‑avea, Tavi se tot
învârtea în jurul mașinii și‑și făcea de lucru, ba pe la mo ‑
tor, ba pe sub caroserie, la toba de eșapament și la ce se
mai găsea pe‑acolo.

/ 65 /L‑a strigat:
— Bună, Tavi, am terminat orele!…
A așteptat, dar n‑a primit niciun răspuns.
Când s‑a apropiat, a rămas fără grai. Tavi, îmbrăcat în
haine de oraș, cu sacou elegant și pantaloni noi, de stofă,
cu cămașă albă și cravată la gât, ședea vârât sub mașină,
zgribulit și chircit. Părea să n‑o recunoască.
Ea a zis ceva aproape fără să gândească, zăpăcită com ‑
plet de scena incredibilă. Se temea să nu cumva să cadă
mașina de pe cricurile improvizate și să‑l prindă pe soțul
ei sub ea, strivindu‑l:
— Tavi, ce faci aici, haide în casă!…
Atunci el a izbucnit în plâns și printre sughițuri a
explicat:
— Nu, nu, nu‑mi dă voie tata, nu merg în casă, casa e a
lui, el a cumpărat‑o și e foarte supărat pe mine că nu sunt
bun de nimic.
În clipa aceea, Cora, tânăra venită de la țară și care
crezuse că prin căsătorie intrase în lumea bună a Craiovei,
a înțeles că zăgazurile minții lui Tavi, cel care, în ochii ei
și mai ales ai mamei sale, reprezentase o partidă perfectă,
au cedat și a mai înțeles și că nu mai are niciun viitor
alături de el.
Au apărut și părinții lui, alertați de cineva care se ni ‑
merise acolo. S‑au chinuit și ei, împreună cu Cora, să‑l
convingă să iasă de sub mașină, asigurându‑l că n‑are de
ce să se teamă, fiindcă nu‑i va face nimeni niciun rău.
Însă Tavi nu se lăsa înduplecat, plângea încetișor, stătea
în continuare ghemuit și încerca să se facă tot mai mic,
parcă silindu‑se să se ascundă, să nu fie văzut de nimeni.
Între timp, lumea se strânsese ca la urs. Copiii din
bloc râdeau de el și unii îl strigau Nebunul!… , iar alții îl

/ 66 /încurajau în batjocură Tavi, rezistă, rezistă, Tavi, stai
sub mașină, nu‑i asculta, nu pleca de‑acolo! Astfel, fostul
director IRE, nevasta lui și tânără soție a celui care a creat
acest spectacol nemaivăzut s‑au făcut de râs în oraș, au
intrat în poveste.
Până la urmă, cu chiu cu vai, au izbutit să‑l determine
pe bietul suferind să părăsească ascunzătoarea pericu ‑
loasă, înainte să se întâmple vreo nenorocire: în orice
clipă mașina ar fi putut să cadă peste el și să‑l zdrobească.
A venit Salvarea în care l‑au urcat cu forța niște zdra ‑
honi de infirmieri și Tavi a fost dus la spitalul de boli
mintale. Fostul director îl cunoștea pe profesorul care
conducea așezământul medical și l‑a implorat să‑l con ‑
sulte pe fiul său și să‑i dea toată atenția. După ce l‑a văzut,
doctorul a anunțat cu părere de rău că starea tânărului
este foarte proastă și se impune neapărat internarea și
atenta lui ținere sub observație. Nu sunt șanse să se re ‑
pună pe picioare prea curând și, oricum, e puțin probabil
să se poată întoarce la existența dinainte.
Toată tevatura cu Cristi a durat vreo câteva ore bune.
Cora, care‑l însoțise la spital și se ocupase de internare
împreună cu socrul său, a ajuns acasă spre seară. Nu s‑a
uitat la ceas, oricum, se întunecase afară. Epuizată, și fizic
și nervos, s‑a așezat pe canapea în living și a început să
plângă. Acum ce‑o să se întâmple cu ea? Își vedea năruite
speranțele, vedea zădărnicită încercarea ei ambițioasă de
a rupe legăturile cu localitatea natală, Dăbuleni, ah, cât își
dorise să uite copilăria încărcată de întâmplări de care‑i
era rușine, care o stigmatizau și cât de mult visase să‑și
făurească o viață altfel . Atâta efort degeaba, se irosea totul.
Ca teleghidată, s‑a ridicat, a pășit spre dormitor și, așa
îmbrăcată, s‑a prăbușit în pat și a închis ochii. Credea că

/ 67 /n‑are cum să scape din încercarea asta. A zăcut acolo,
amorțită, ar fi vrut să se strângă în sine până devine un
punct și dispare. Nici nu dormea, nici nu era trează, era
într‑o stare de absență amestecată cu amețeală și cu o
spaimă nelămurită și copleșitoare. Într‑un fel, ce trăia
acum semăna cu ce simțise în adolescență, în ziua când
taică‑său se năpustise asupra ei, ca un străin, cu ochii
injectați și cu privirea sălbatică. Își zicea că e blestemată.
Nu și‑a dat seama cât timp a petrecut acolo, buimacă.
Într‑un târziu, în mintea ei, care căuta o soluție pentru
ce‑o aștepta de‑atunci încolo, a mijit un gând simplu, Ce
bine că sunt în viață! . S‑a sculat, a deschis fereastra, pe
geam a intrat aerul proaspăt și surprinzător de cald al
serii de primăvară și Cora a gândit Vine primăvara , și a
repetat, Ce bine că sunt în viață, asta e o minune! Avea
sentimentul că făcuse deodată o mare descoperire de care
trebuia neapărat să profite și, ca să poată să profite, era
obligatoriu să alunge cumva din creierul ei tot ce‑o tul ‑
bura și nu‑i era favorabil. Asta am de făcut, e‑atât de sim‑
plu, și‑a mai spus. Termin cu tot ce‑a fost și o iau de la
început, cu totul și cu totul în alt fel.
În alt fel, dar cum? s‑a întrebat imediat fără să găsească
răspunsul. A simțit nevoia să facă un duș, avea impresia că
era murdară și că doar astfel putea să îndepărteze de pe
trup mizeria acelei zile și, din creier, tot haosul produs de
acest fiasco al căsniciei cu Tavi. S‑a dezbrăcat lăsându‑și
hainele pe jos, fără să‑i mai pese de nimic. În drum spre
baie, a străbătut iarăși sufrageria trecând prin fața oglinzii
mari, venețiene, care nu‑i plăcea deloc, căci i se părea că
nu se potrivește cu camera de bloc.
A dat cu ochii de corpul său, gol. S‑a oprit. A început
să se privească mirată, cercetător, parcă abia acum se

/ 68 /vedea cu adevărat. Până atunci nu mizase deloc pe asta,
nu fusese deloc atentă la felul cum arată, toți oamenii au
un chip și un trup, nu contează cum arăți, important e ce
faci și cum ești pe dinăuntru, își spunea ea mereu, da,
aproape își ignorase înfățișarea fizică, obsedată să iasă
din capcana în care o plasase viața când se născuse în
satul acela ce se chema oraș fără să fie, cu acel tată care
se adeverise a fi doar o brută fără inimă. Acum, brusc, își
descoperea corpul, cumva încurcată, cu un soi de perple ‑
xitate și cu încântare și se întreba cum de putuse să fie
oarbă atâta vreme, cum de putuse să fie atât de proastă,
să nu‑și dea seama, atâta vreme, că natura o înzestrase
cu un dar rar, cu un fel de comoară, ceva magnific, ce și‑ar
dori oricine și de care ea nu ținuse cont deloc, ca și cum
nici n‑ar fi existat.
Cora se privea, se privea îndelung, cu luare aminte, cu
grijă, măsurând, cântărind fiecare detaliu, realiza, în sfârșit
realiza, că ar fi vinovată, de neiertat, dacă n‑ar folosi ceea
ce‑i fusese dat, dacă și‑ar bate joc de ceea ce avea cu deasu ‑
pra de măsură, frumusețea. I‑a fost clar că trupul său va fi
modalitatea prin care să iasă din starea de șoc și de blocaj
total în care intrase. Până acu m, a gândit, am fost o Cenu ‑
șăreasă, este momentul să mă preschimb în prințesă .
Într‑o clipă și‑a reamintit ce senzație formidabilă avu ‑
sese puțin mai înainte, atunci când deschisese fereastra
și simțise în nări sosirea irepresibilă a primăverii, și,
printr‑o asociație mentală ciudată, a știut exact ce are de
făcut în viitor, drumul i s‑a conturat în minte sigur: din
clipa aceea, tot timpul, își va celebra trupul, era de dato ‑
ria ei să‑l pună în valoare, va așeza în centrul universului
său acest trup de care fusese atras și neputinciosul, nefe ‑
ricitul de Tavi, acest trup care‑l stârnise și pe animalul de

/ 69 /taică‑său. Viața ei de‑acum înainte nu va mai fi un trai
anost și cernit, ci va fi o sărbătoare, o sărbătoare închinată
plăcerii. Da, da.
A încheiat examinarea amănunțită, cântărirea aproape
ritualică a propriului corp și a pornit spre baie zâmbind
într‑un fel insinuant, parșiv, așa cum nu mai zâmbise
niciodată până atunci, a fost prima dată când pe fața sa a
înflorit acel zâmbet care, mai apoi, avea să devină un fel
de marcă seducătoare și inconfundabilă a ei.
A intrat sub jetul puternic de apă și, cu mișcări lente,
ca o mângâiere, a început să se frece cu buretele pe pielea
catifelată. Atunci, acolo, și‑a făcut plăcere singură, cu
degetele. Se mai întâmplase de câteva ori, dar fusese cu
totul diferit: înainte, o făcuse la repezeală, jenată, ca pe o
necesitate fiziologică, pe când acum trăia cu o amețitoare
intensitate plăcerea, plăcerea fizică, plăcerea de moment,
dar și promisiunea plăcerii viitoare, căci era sigură că de
acum înainte se va dărui bărbaților, și va avea orice băr ‑
bat va voi, și se va servi de ei, ea se va servi de ei, nu ei de
ea, ca până astăzi, da, da, nu va permite nici unuia s‑o folo‑
sească și s‑o stăpânească.
Cu precizie, pas cu pas, și‑a dus la îndeplinire planul
de transformare de sine: a cerut divorțul, s‑a mutat din
apartamentul lui Tavi. Întâi la cămin, pe Calea București,
dar numai câteva luni. Apoi, l‑a cunoscut pe Dinuț, un
bărbat de vreo patru zeci de ani care terminase dreptul și
intrase în politică, ajungând deputat din partea liberali ‑
lor. Acesta i‑a asigurat protecția de care avea nevoie ca să
se miște în voie. El i‑a închiriat o garsonieră, el i‑a dat bani
pentru o existență ferită de griji, pentru el banii chiar nu
erau o problemă, iar după terminarea facultății a luat‑o

/ 70 /imediat la București. Ca primă mișcare, a intervenit să fie
angajată pe o funcție oarecare chiar în aparatul adminis ‑
trativ de la Cameră. Apoi, după niciun an, Cora și‑a zis că
Dinuț reprezintă o experiență consumată, e timpul să se
desprindă, să stea pe picioarele ei.
Sigur, în toată perioada, pusese în practică noua idee
după care se conducea: nu refuza avansurile care i se fă ‑
ceau, și‑a ales câțiva bărbați și a intrat în patul lor fără
scrupule și fără implicare sufletească, pentru plăcere pură
și atât, manipulându‑și perfect partenerii, lăsându‑le im ‑
presia că ei sunt cei puternici, cei câștigați, cei care pri ‑
mesc, nu cei care dau.
Cora descoperise în sfârșit plăcerea și o exersa cu pa ‑
siune, dar, simultan, se mai petrecea o mutație în lăuntrul
ei: după experiențele traumatizante cu tatăl său și cu Tavi,
care o deturnaseră de la adevărata sa natură, ea revenea
treptat‑treptat, la sine însăși, la datul firii sale, la cea care
ar fi fost dacă n‑ar fi existat traumele acelea, adică – o
ființă senină, superficială poate, o fată simplă, care nu‑și
face griji din orice, convinsă că nimic nu merită să fie luat
prea în serios și să‑i amărască viața.
Cora a renunțat așadar la relația cu Dinuț, așa cum își
propusese. Era și timpul, omul era însurat, avea copii și
certurile lui acasă se înmulțiseră, putând să izbucnească
oricând un scandal public, în care ea n‑avea chef să fie
amestecată. Tânăra femeie a rămas singură, adică fără
cineva stabil în viața ei. Cum nu suporta atmosfera din
clădirea sumbră a Parlamentului, fiind convinsă că ea,
una, nu era făcută pentru mediul acela, evi dent, și‑a cău‑
tat alt job. Și a găsit slujba pe care o are și astăzi, la agen ‑
ția imobiliară a cetățenilor israelieni.

/ 71 /Apoi, foarte repede, îl cunoscuse pe Ștefan Orban. Îl
știa de la televizor și ea, țărăncuța modestă de odinioară,
s‑a transformat încă o dată: acum în sens invers, deve ‑
nind iar ceea ce fusese înainte, o gâsculiță naivă, și s‑a
amorezat. Ceea ce însemna nu plăcere de dragul plăcerii,
cum își fixase deviza, ci sentiment și implicare. Faptul că
se îndrăgostise nu presupunea din partea ei fidelitate,
pasiune virtuoasă, monogamie indiscutabilă, devotament
total, necondiționat, nu. Ci cu totul altceva: doar un anume
tip de dependență. Nicio clipă n‑a luat în calcul dife rența
de vârstă, considerabilă, dintre ea și arhitect sau înfăți ‑
șarea lui fizică, aspectele acestea n‑au fost un obstacol
pentru relația lor. De altfel, pentru Cora, în esență, fru ‑
musețea masculină nici nu constituia un atribut impor ‑
tant. Altele erau criteriile ei de a‑și alege bărbații și de a‑i
aprecia. În cazul lui Ștefan Orban, nu aspectul fizic con ‑
tase, ci notorietatea lui, îl văzuse la televizor și‑i plăcuse
cum vorbea, i se păruse deștept. Iar faptul că era mai în
vârstă decât ea fusese în favoarea, nu în dezavantajul lui,
căci astfel arhitectul putea să joace pentru ea un rol excep ‑
țional, acela de bărbat iubitor și protector, putea fi tatăl ,
cel care‑i lipsise tot timpul Corei. Ea nu avusese cu ade ‑
vărat tată sau, și mai rău, avusese unul detestabil, pe care
voia cu orice preț să‑l uite.
Acestea sunt întâmplările care au ajutat‑o pe Cora
să‑și descopere adevărata natură și să devină ea, cea de
astăzi. Metamorfoza îi reușise, dar, normal, rămăsese cu
unele sechele din primii ani. Ceva din mentalitatea ei de
fată de la Dăbuleni nu dispărea niciodată, stătea ațipită
în adâncimile ființei ei și ieșea la suprafață când și când.
De pildă, își dorea excesiv să fie căsătorită cu acte, în fața
ofițerului stării civile, prilej de ceartă repetată cu arhitectul.

Și de ce ținea morțiș la căsătorie? Probabil, căsătoria îi
oferea un punct de sprijin și ar fi fost, pentru fosta țărăn ‑
cuță, ceea ce este limanul pentru o corabie, i‑ar fi dat un
anumit sentiment de securitate lăuntrică, hotărâtor pentru
ca existența ei să se desfășoare în condiții de normalitate,
așa cum se constituia în mintea ei ideea de normalitate.

/ 73 /Capitolul III
(Povestește Ștefan Orban)
1.
În seara zilei de 25 iunie 2013 m‑a sunat Iacob Grima
și n‑am fost mirat. Devenisem apropiați în perioada cât
coordonasem ridicarea vilei. Acum locuința lui de la mare
era aproape gata. Mai aveam de lucru la finisaje, la ches ‑
tiuni de detaliu, dar construcția, în întregul său, se prefi ‑
gura foarte bine și, oricum, nu mă dezamăgea. Săptămâna
dinainte chiar îl însoțisem la mare pe profesor care mer ‑
sese s‑o vadă. Inspectase atent șantierul, pășind alene,
sprijinit în baston. Mă convingeam cu acest prilej că be ‑
teșugul despre care vorbea toată lumea că l‑ar țintui în
fotoliu, era doar o poveste, o exagerare.
Ca atunci, la început, când îmi acceptase proiectul, și
de data aceasta, când vedea înălțată viitoarea lui casă de
vacanță, am descoperit pe fața lui mulțumire. Iar de câteva
ori chiar mai mult decât atât: surpriză încântată pentru
soluțiile pe care le găsisem. De pildă, cum să integrez clă ‑
direa în natură, nici să nu se simtă, privită dinspre câmp,
că ar fi altceva decât o colină oare care, acoperită cu arbuști,

/ 74 /cu diverse tufe, cu flori, toate creând impresia, meticulos
urmărită de mine, că sunt plante sălbatice, crescute acolo
la voia întâmplării. Și, mai ales, i‑a plăcut felul cum folo ‑
sisem configurația terenului rezolvând ecuația principală
cuprinsă în enunțul și jos și sus, în același timp : casa să
fie la nivelul pământului, fără scări și etaje, dar să fie to ‑
tuși la înălțime, să fie, simultan, și închidere protectoare,
dar și deschidere largă.
Acum îmi telefona cu un scop precis: ca să mă invite
la o mică petrecere, „de inaugurare a casei”. Mă miram
că organizează o petrecere de inaugurare a casei înainte
ca aceasta să‑i fie predată la cheie, ar fi trebuit să mai
aibă răbdare câteva săptămâni și abia după aceea să o
facă, dar eram, evident, onorat de invitație. Casa pe care
o gândisem și o construisem pentru el mi se părea cea
mai mare realizare profesională a mea. Atât de mare
că nici nu prea era plauzibilă. Toată viața îmi risipisem
talentul, dacă îl voi fi avut, practic nu făcusem arhitec ‑
tură adevărată, ci în cele mai multe dintre comenzi fu ‑
sesem doar un executant oarecare, aproape necreativ și
mă mulțumisem cu mărunte și efemere avantaje pecu ‑
niare pe care, când pornisem pe acest drum, nici nu le
luam în calcul.
— Când are loc evenimentul? m‑am interesat.
— Sâmbăta asta, la ora cinci după‑amiază.
— Bineînțeles, vin, sunt onorat, am apucat să promit,
însă imediat mi‑am amintit că în ziua aceea, la ora trei,
aveam fixată o întâlnire cu un client important, trebuia
să‑i prezint un proiect și probabil n‑aveam cum să ajung
la timp din orașul Z. pe litoral.
Repede, am rectificat, cu scuze:

/ 75 /— Iertați‑mă… Știți, de fapt, nu mi‑am dat seama, dar
am unele treburi aici, în capitală, oricât de mult mi‑aș
dori, mi‑e imposibil să ajung după‑amiază la Neptun.
Zisesem Neptun fiindcă îmi închipuiam că petrecerea,
fiind dedicată casei lui de la mare, n‑are cum să se desfă ‑
șoare în altă parte decât la Neptun, sau, oricum, undeva
pe aproape.
Iacob Grima a râs, în telefon:
— O, dar ce să căutăm acolo? Nu la mare are loc eve ‑
nimentul, ci aici, în orașul nostru! La un restaurant din
parcul Herăstrău, undeva pe malul lacului cred, la Clubul
Diplomaților. Un amic a pus la cale totul pentru mine, nu
eu m‑am ocupat. M‑am lăsat în voia lui, a insistat foarte
mult, n‑am putut să‑l refuz.
Am fost derutat de alegere: ce idee e asta, cum să săr ‑
bătorești noua locuință de pe malul mării în capitală, la
Clubul Diplomaților?
Și mai mare mi‑a fost mirarea când m‑am dus acolo,
împreună cu Cora (Iacob Grima ținuse să‑mi atragă aten ‑
ția, „Vă aștept cu tânăra doamnă”) și am văzut ce se
întâmplă. Mă așteptam la o mică reuniune discretă, cu
câțiva invitați, aleși dintre apropiați. În loc de asta, am dat
peste un puhoi de lume, o revărsare de oameni, ca la un
banchet național. Era adunată toată elita societății cara ‑
miene, toate celebritățile, toate personajele mondene cu ‑
noscute, politicieni, sportivi, actori, scriitori și jurnaliști
faimoși. „Toți cei pe care‑i știu de la televizor, sunt acum
aici, în carne și oase!” a exclamat Cora, excitată, cu sno ‑
bismul neofitului, de provincială care acum, iată, se mișca
prin cercurile sus‑puse ale capitalei.

/ 76 /Iacob Grima își întâmpina oaspeții stând relaxat într‑un
fotoliu undeva în holul de la intrare, păzit de cei doi oameni
de încredere ai săi, Ionică, așa cum îl știam, cu înfățișarea
de ogar îndatoritor, și doamna Lena, ca un sfinx care zâm ‑
bea sever, însă politicos. Aceștia formau un fel de zid în
fața profesorului, un prim filtru pentru oaspeți. Musafirii
soseau pe rând și dădeau să se apropie de sărbătorit, să‑și
prezinte omagiile. Veniseră aducând superbe buchete de
flori, iar cei mai mulți aveau și pungi sau pachete cu ca ‑
douri. Lena li se așeza în cale și preciza, intransigentă,
calmă și neobosită, adresându‑se fiecărui nou‑venit:
— Domnul Grima nu acceptă decât flori.
Cu aceste cuvinte, lua buchetele și i le înmâna lui Ionică,
iar acesta le așeza în niște imense vase cu apă, pregătite
alături. Invitații rămâneau cu cadourile în mână, neștiind
ce să facă cu ele. După câteva secunde penibile, căutau să
scape de pachete chemând șoferii sau ducându‑le chiar
ei înapoi, la mașină. Abia după aceea, lipindu‑și pe obraz
zâmbetul acela senin pe care‑l au doar oamenii de lume,
invitații se puteau apropia, în sfârșit, de sărbătorit. Pe cei
cu care era în relații mai apropiate Iacob Grima, ridi ‑
cându‑se cu oarece efort din fotoliu, îi îmbrățișa, celor lalți
le strângea doar mâna.
Ritualul acesta a durat mai bine de o jumătate de ceas.
Firesc, căci era acolo, cum am spus, o puzderie de lume,
potop de invitați. Eu și Cora ne‑am retras într‑un colț, de
unde cuprindeam foarte bine întreaga adunare și am pri ‑
vit spectacolul cu o plăcere deosebită, care avea în ea și o
doză considerabilă de malițiozitate. Ne crea o deosebită
satisfacție să‑i vedem pe toți oamenii aceia, cunoscuți,
vorba Corei, „doar de la televizor” și care treceau drept
niște lei‑paralei, cum se gudură ca niște cățeluși pe lângă

/ 77 /domnul acesta în vârstă, cu o constituție fizică atât de
fragilă și care nu deținea, la vedere, nicio funcție publică
și nicio putere.
Chiar ne întrebam nedumeriți, ce naiba se sărbătorește
acolo, fiindcă, evident, n‑avea cum să fie vorba despre o
sărbătorire a noii case. Domnul Grima râsese de mine
când îmi spusese asta, era complet ilogic să se pună pe
drumuri, să se deranjeze atâtea persoane celebre sau doar
importante și cu pretenții pentru „inaugurarea” locuinței
unui bătrânel. Nu se lega poves tea. Iarăși vorba Corei,
chestia era „nașpa rău”.
Destul de repede, ne‑am dat seama, că, de fapt, îl sărbă ‑
toreau pe domnul Grima însuși, iar nu casa lui, toți îi urau
La mulți ani! , era chiar ziua de Sfinții Petru și Pavel, iar pe
el îl chema nu doar Iacob, ci, am aflat, și Petru, iar toate
mărimile alea erau prezente acolo pentru onomastica lui.
Totuși, nici așa nu se explica pe de‑a‑ntregul bizara
situație, de ce să‑l sărbătorească atâtea vedete? Era el
cumva singurul Petru din țară? Căci, vai, participau la
sindrofie și miniștri, ba însuși prim‑ministrul a trecut pe
acolo, e drept, în fugă, dar cu un zâmbet încântat desenat
larg pe față. Chiar am auzit, seara, vorbindu‑se în diverse
grupuri, pe la mese, că tot banchetul acela nemaipomenit,
el, prim‑ministrul, îl organizase pentru Iacob Grima.
Până și președintele i‑a trimis printr‑o consilieră un coș
imens cu trandafiri albi.
De unde și până unde atâta interes din partea tuturor
acelor somități fițoase pentru „un biet pensionar care toc ‑
mai a împlinit în primăvara asta 71 de ani”, așa cum, evi ‑
dent alintându‑se un pic, îi plăcea lui Iacob Grima însuși
să se prezinte? N‑am dezlegat în seara aceea, ci doar peste
vreo săptămână, misterul excesivei atenții pe care i‑o

/ 78 /arătau atâția inși care, în realitate, nu sunt niște buni sa ‑
mariteni și nici niște mielușei, așa cum se străduiau să
lase impresia în acele momente, ci, în majoritate, sunt
animale de pradă, tipi unși cu toate alifiile, care lovesc
fără milă ori de câte ori interesul le‑o cere.
2.
Până spre ora nouă seara a ținut acea fojgăială mon ‑
denă cum nu mai văzusem. Atunci a început să se stingă
vuietul nedeslușit al zaiafetului ciudat unde participanții
erau prezenți nu fiindcă le făcea plăcere, ci fiindcă era
indispensabil să fie văzuți acolo – asta însemna că ei con ‑
tează într‑o anumită ecuație.
Grupuri, grupuri se îndreptau spre ieșire. Destui aveau
aerul, zăream pe chipul lor, că își îndepliniseră doar o
obligație venind la banchet.
Nu se întunecase încă afară – zi lungă, de început de
vară. Înainte de plecare, Cora și cu mine ne‑am dus, firesc,
spre personajul principal al serii, să‑i mulțumim și să ne
luăm la revedere. Se instalase iarăși în fotoliul din hol.
Iacob Grima i s‑a adresat Corei:
— Minunată doamnă, vă supărați pe mine dacă vi‑l
răpesc pe Ștefan?
— Bineînțeles că nu, a răspuns ea fără să stea pe gân ‑
duri, flatată de atenția pe care i‑o acorda marele sărbătorit.
— Atunci, am să rog pe cineva să vă conducă acasă…
Stărui ca domnul arhitect să mai stea, căci e cineva care
ține neapărat să‑l cunoască, a explicat el.
Cora a plecat cu o mașină pusă la dispoziție de profe ‑
sor, eu am rămas până când și ultimii invitați s‑au dus.

/ 79 /Totuși, am observat că nu eram singurul, mai așteptaseră
câteva persoane. Stătuseră afară, la una din mesele în ‑
tinse pe peluza elegantă.
Din acel grup s‑a desprins un tip care s‑a apropiat miș ‑
cându‑se grăbit, legănat și sinuos în același timp și care
avea o înfățișare de fante de cartier.
L‑am recunoscut de îndată, Titi Ciurel, personaj oare ‑
cum pitoresc pentru unii, extravagant pentru alții, adulat
de atâția, mai ales de populația săracă și needucată, dis ‑
prețuit de anumiți intelectuali, care‑l considerau un clovn
rudimentar, arogant și foarte periculos, cu averea lui
imensă, dobândită suspect, peste noapte.
— Salut, domnu’ arhitect, eu sunt Titi Ciurel, poate‑ai
auzit de mine, m‑a luat el la sigur, repezit, străin de orice
idee de politețe, fără precauții ori complexe și fără să aș ‑
tepte să‑mi fie prezentat.
— Uite ce e, a adăugat el mânat de o grabă nemaivă ‑
zută și sărind peste introducere. Eu vreau să construiesc
o biserică, cea mai mare. Nu din țară, din lume. Ș‑aș vrea
să discut cu ’mata pe tema asta. Mă‑nțelegi?
Îl priveam cu ochi mari, încurcat. Iacob Grima a obser ‑
vat confuzia de pe fața mea, dar nu părea oripilat de scenă.
Zâmbea cu îngăduință, ca în fața unui spectacol care doar
îl amuza, nu‑l deranja.
Ciurel și‑a continuat micul monolog deplin încrezător
în ide ile sale:
— Uite, eu știu exact ce vreau să fac, da vreau să stau
de vorbă șî cu nește meseriași, de‑ăștia de se pricepe la
chestia asta, așa că apelez șî la ’mata, c‑am auzit că te‑ai
pricepe. Bine, să fie clar, la o adică eu sunt mai tare decât
toți specialiștii lu’ pește, dar orșîcât… mă‑nțelegi, trebuie.
Ce au de făcut meseriașii? Doar atât, să‑mi pună ei în

/ 80 /practică planurile, planurile din capu’ meu. Mă‑nțelegi?
Dar cel mai bine e să discutăm, nu aici în drum, cum ar
veni, ci la mine la palat. În drum spre casă, oprește‑te șî
mata un pic pă la mine șî stăm de vorbă pe tihnitelea.
Asta, dacă ești de‑acord, că eu nu oblig pe nimeni. Dacă
te‑ar interesa lucrarea. Mă‑nțelegi? Mă ocup eu de ma ‑
șina lu’ mata, pun un om de‑al meu să ț‑o ducă acasă, îmi
trebuie doar cheile. Hai, să mergem, a decis el încheind
discuția autoritar, pe tonul unuia învățat să poruncească
totdeauna și să nu fie contrazis niciodată.
A făcut semn unor ciraci de‑ai săi, ăștia s‑au apropiat
în pas alergător, zeloși.
— Luați pă toată lumea, le‑a poruncit el, vedeți cum
vă‑mpărțiți în mașini. Eu merg în mașină cu dom Grima
șî cu arhitectu’.
Apoi a adus lămuriri:
— Mai sunt șî băieții ăia, a exclamat eliptic, arătând
înspre grupul din care se desprinsese el: erau cinci
domni care așteptau răbdători știind că sunt și ei invi ‑
tații lui Ciurel.
Mă mira toleranța la grosolănie pe care Iacob Grima,
un om atât de fin și de tăios cu proștii, i‑o arăta acestui
tip ridicol, comic și profund needucat, așa cum se dove ‑
dise, în aparițiile lui publice, Titi Ciurel, și așa cum con ‑
firma că este, acum, cu pri sosință, doar prin câteva replici.
Mașinile au oprit la palat. Ne‑am dat jos, am urcat o
scară maiestoasă, un fel de valet ne‑a deschis ușa impu ‑
nătoare, din fier forjat și geamuri de cristal. Am pătruns
într‑un salon impresionant prin dimensiuni și armonie,
dar stricat de renovarea recentă. Era de un lux exorbitant,
țipător, cu excesiv de mult auriu, se simțea imediat mâna
noului proprietar. Titi Ciurel, așa cum scriseseră toate

/ 81 /ziarele, cumpărase imobilul, în urmă cu vreo doi ani, de
la descendentul unei vechi familii de viță nobilă. Și își
materializase, fără nicio frână, ideile estetice: pusese
peste tot foiță de aur, pe mobilier, pe brațele metalice ale
lustrelor cu abajururi de cristal enorme, înzorzonate, pe
pere ții tapetați cu flori luxuriante și nepotrivite.
Iacob Grima a ocupat un loc pe un fotoliu Louis XIV
și se purta destins, foarte în largul său, ca și când nu se
afla prima oară aici și, mai ales, ca și cum nu observa
nimic supărător la Titi Ciurel, în vreme ce pe mine per ‑
sonajul mă scotea din sărite cu fiecare gest al său. Știind
prea bine lipsa de maniere a proaspătului proprietar al
acestui extraordinar palat boieresc, profe sorul și‑a luat el
rolul de adevărată gazdă și a făcut calm, politicos pre‑
zentările, rostindu‑ne tuturor, pe rând, numele, însoțite
de mici precizări necesare. Abia atunci am făcut cunoș ‑
tință cu ceilalți, cei care continuau petrecerea aici, acasă,
la marele îmbogățit:
— Domnul ministru Dimitrie Vasiliade, domnul Radu
Movilescu, care conduce radioul public, domnul Petrică
Petrișor, care tocmai a primit o misiune diplomatică im ‑
portantă, a fost numit ambasador în Emiratele Arabe
Unite, domnul Cornelius Albu, secretar de stat la Cultură,
dacă nu mă‑nșel, apoi domnul arhitect Ștefan Orban,
domnul Mihail Cristea, un coleg și un vechi prieten de‑al
meu, care, chiar în dimineața asta a sosit în vizită la mine
tocmai din nordul țării, unde locuiește și, desigur, domnul
Titi Ciurel, gazda noastră în atâtea privințe inegalabilă.
Acesta era într‑o formă de zile mari: exuberant, dez ‑
lănțuit, se dădea în spectacol fără nicio apăsare și fără să
aibă nici cea mai vagă urmă de îngrijorare că, prin com ‑
portamentul lui, s‑ar fi putut umple de ridicol.

/ 82 /— Costicăăăă!, a strigat el, în vreme ce‑și lepăda sacoul
prea strâmt și de un grena fistichiu, azvârlindu‑l la‑ntâm ‑
plare, cu un aer plictisit, pe pardoseala de marmură a salo‑
nului imens.
Costică și‑a făcut apariția. Era același care ne deschi ‑
sese ușa, la venire. Arăta foarte chinuit așa cum era împo‑
poțonat într‑un frac de lord englez care îi strângea corpul
musculos de țăran din Voluntari și‑l făcea să transpire.
Cine oare îi băgase în cap lui Titi Ciurel că astfel trebuie
să arate un lacheu? În orice caz, gazda părea convinsă că
are niște slujitori cum nu se poate mai stilați.
— Hai, bă, Costică, ce dracu faci, dormi pe tine, miști
în front?! Întreabă șî tu domnii dacă le e sete șî ce vor să
bea, că doar are balta pește, o continuat Titi Ciurel, necen ‑
zurându‑se defel, încredințat că are cea mai potrivită și
mai inteligentă exprimare.
Oricum, nu i‑a mai dat răgaz lui Costică să pună între ‑
barea, i‑a iscodit chiar el pe musafiri:
— Ei, cu ce să vă servesc?
— Eu am băut whisky și la whisky rămân, a zis sărbă ‑
toritul, domnul Grima.
Petrică Petrișor, a sărit de parcă avea un arc în fund și
a vorbit în numele tuturor:
— Atunci și noi, tot whisky!
Doar prietenul profesorului Grima, cel sosit din nordul
țării, căruia nu‑i reținusem numele, a cerut apă, apă sim ‑
plă. Însă mi s‑a părut că vorbise prea încet și nici Ciurel,
nici angajatul lui nu‑l auziseră. M‑am înșelat.
Ciurel s‑a întors spre domnul Grima și a exclamat
dezamăgit:
— Păi ce facem dom profesor, cu d‑ăștia lingavi de bea
apă ne‑ncurcăm noi?, păi apa nu e bună decât să te speli

/ 83 /în ea, nu s‑o bei. Auzi, bă Costică, adu whisky șî apă la toată
lumea, mai puțin lu dânsu’, lu’ dânsu’ adu‑i decât numai
apă. Da, vezi, whisky de‑ăla bun, de‑mi place mie, de‑ăla
de 48 de ani, știi tu, auzi, șî mie adu‑mi șî nește brânză
de oaie din butoiul ăla al meu, că mi‑e foame, n‑am prea
mâncat la petrecerea lu’ dom profesor, că m‑am luat cu
vorba șî nici nu‑mi plac chestiile alea, farafastâ curile alea
de se servește pe la mese de‑astea, tot felul de gogoloaie
șî frunze aranjate pe platouri de nici nu știi ce bagi în
gură. Mie‑mi place lucrurile naturale, simple. Adu ș‑o
salată de roșii cu ceapă, da roșii din grădina mea, așa, cu
ceapă multă, de‑aia dulce. Hai, bă, pas alergător, ce te
miști ca mârțoaga.
Omul s‑a executat.
Până să se întoarcă el cu comanda, stăpânul casei și‑a
frecat palmele și a găsit de cuviință să explice adunării:
— Eu recunosc, sunt om de rând, n‑am școală multă,
nu prea mi‑a plăcut școala șî mai ales n‑am prea citit.
Cititul îmi face rău, am încercat, nu e să zici că n‑am în ‑
cercat, șî n‑am reușit, după o juma de pagină, m‑apucă
amețeala, simt că mi se face capu’ greu parcă aș avea bă ‑
gat în el plumb, șî‑mi atârnă ca ghiulea, șî adorm instant.
De‑aia am nevoie de un om foarte deștept care să mă
șlefuiască. Dom’ profesor Grima e cel mai tare la chestia
asta. Eu l‑am văzut la televizor și m‑a făcut praf, de fie ‑
care dată, le are, domne. Bă‑l admir, ce mai tura‑vura, nu
e altu ca el la noi în țară, e cel mai tare. Șî eu sunt cel mai
tare la afaceri, la înmulțit banii șî el e cel mai tare la carte.
De‑aia l‑am ales pe el, am o slăbiciune pentru dom’ pro ‑
fesor, recunosc, oricând l‑aș lua la mine‑n partid șî l‑aș
pune pe locu‑ntâi la deputați sau la senatori, unde vrea.
I‑aș da șî oricât mălai pentru campanie șî pentru el așa,

/ 84 /că cui nu‑i trebuie bani în ziua de azi?!, un milion, două,
trei, cât are nevoie, eu nu mă‑ncurc la o adică. Numai că
el mă tot amână șî mă refuză, da pân la urmă tot la mine
vine, că eu sunt cel mai tare.
Domnul Grima a râs ca de o glumă bună, pe care n‑o
auzea acum prima dată:
— Hai, domnule Ciurel, suntem aici să bem un pahar,
ca între amici, nu să facem afaceri și să punem țara la cale.
Ciurel n‑a fost prea satisfăcut de replica profesorului,
a dat din mână a lehamite și a repetat pe un ton ridicat,
arătând o bruscă iritare:
— Râdem, glumim, da pân’ la urmă tot ca mine o să fie,
dom’ profesor, tot sub stindardu’ lu Titi Ciurel o să slujiți.
Atunci a apărut Costică împingând cu sârg o măsuță
de bar pe rotițe, iar în spatele lui veneau pășind atent
două fete în fuste negre și bluze albe de mătase, care să‑l
ajute la servit. Noii sosiți i‑au confiscat atenția lui Titi
Ciurel și l‑au făcut să uite complet subiectul care‑l ener ‑
vase, ideea de a‑și completa educația personală cu ajuto ‑
rul profesorului Grima care tot făcea nazuri și‑l amâna și
care, de altfel, era musai să intre în partidul său.
Gazda a descoperit pe măsuță, pe lângă cele coman ‑
date, și o frapieră cu șampanie franțuzească Mumm Cor ‑
don Rouge Brut , și a observat încântat:
— Așa, mă copii, nici nu v‑am cerut șî‑mi șî aducețî,
voi știțî ce‑mi place mie, nici nu mai e cazu’ să vă spun eu
una, alta, că voi știțî dinainte, îmi ghicițî dorințele, așa vă
vreau, să‑mi ghicițî gândurile.
S‑a așezat la masa mare, din lemn masiv de nuc sculp ‑
tat și s‑a lăsat servit cu brânză de oaie grasă și pâine în
țest, salată de roșii cu ceapă și ulei. Repezit, a luat câteva
înghițituri cu o poftă exage rată, de neoprit și apoi a făcut

/ 85 /semn cu mâna să i se ridice mâncarea din față. Tot prin
semne, la fel de agitat, a cerut șampanie. I‑au umplut o
cupă de cristal cu marginea aurită și a toastat:
— Hai, noroc în cinstea lu dom’ profesor, dar ș‑a noas ‑
tră, că șî noi suntem oameni, nu?!…
Ceilalți, așezați în fotoliile împrăștiate prin salonul
imens și aurit, au ridicat paharele, mai puțin prietenul
din nord al domnului Grima, care avea apă‑n pahar.
Titi Ciurel a sorbit însetat, plescăind, toată șampania
și apoi a aruncat cupa făcând‑o zob de marmura salonu ‑
lui. S‑a șters la gură cu dosul palmei și s‑a întors spre
mine. Probabil mi‑a sur prins în priviri părerea proastă
pe care mi‑o făcea, încât a crezut de cuviință să pună lu ‑
crurile la punct:
— Domnu’ arhitect, domne, eu știu că se zice că nu merge
șampania cu salata de roșii șî cu brânza, da eu nu mă iau
după toțî proștii, eu fac ce‑mi dictează mie inima. Că eu
mi‑am pus inima în mâna lui Dumnezeu șî Dumnezeu m‑a
ajutat, cu vârf șî‑ndesat. N‑ascult de unii șî dă alții. Eu as ‑
cult dă Dumnezeu șî lui vreau să‑i mulțumesc. Că de‑aia
te‑am șî chemat la mine, l‑am rugat pe dom’ pro fesor să
te‑aducă‑ncoa. Vreau să‑ți pun o întrebare șî mata să‑mi
răspunzi la ea, c‑am auzit că te‑ai pricepe. Lasă‑i pe dânșii
să discute de‑ale lor șî vino‑ncoa, să‑ți pun întrebarea.
M‑a tras într‑un colț al salonului și mi s‑a adresat
foarte pătruns:
— Domne, spune‑mi șî mie dacă știi care e cea mai mare
biserică, mă rog, catedrală, din lume?
Nu m‑a surprins subiectul curiozității lui. I‑am cerut
detalii:
— Cea mai mare, adică cea mai încăpătoare sau cea
mai înaltă?

/ 86 /— Șî, șî, domne, ce să ne mai încurcăm!
Am stat puțin pe gânduri, căutând să nu greșesc:
— Bazilica Sfântul Petru din Roma, înaltă cam de o
sută douăzeci de metri și cu o suprafață de circa cincispre ‑
zece mii de metri pătrați. Domul din Köln e însă cel mai
înalt, are peste o sută cincizeci de metri. La sfârșitul se ‑
colului al XIX‑lea era cea mai înaltă clădire din lume. Iar
dacă ne restrângem la noi, la ortodocși, cred că cea mai
impunătoare este Biserica Sfântul Sava din Belgrad, lungă
cam de nouăzeci de metri, lată de vreo optzeci și înaltă de
șaptezeci de metri, plus încă doisprezece metri crucea
aurită. Ea poate să primească între zidurile ei în jur de
zece mii de persoane.
— Ei, păi vezî, domnu’ arhitect, păi vezî?! De fapt, eu
știam chestiile ăștia, da am vrut să te‑ncerc să văd ce‑ț’
poate capu’. Da, aia din Belgrad e cea mai cea. Hai, c‑o
fi c‑o pățî, înțeleg, cu nemții, cu Papa de la Roma nu ne
punem noi, caramienii, dar să ne‑ntreacă sârbii?!, se
poate?!, mata poțî să‑nghiți una ca asta?! Poțî? Eu, îț
spun drept, nu pot. De‑aia vreau să fac eu una mai mare
ca a lor șî a rușilor. De două ori mai mare. Să le arăt eu
cine suntem noi, că nu stăm noi la cheremul lor, la re ‑
morca lor, adicătelea. Băi, frate, îțî spun drept, vreau să
construiesc chestia asta ca să‑l răsplătesc pe Dumnezeu
că mi‑a dat ce nici în vis n‑am visat nici eu, nici tăticu’,
care a crescut oi pe‑aici pe la marginea capitalei, nu mi‑e
rușine cu asta, șî a făcut bani nu glumă cu oile lui chiar
pe vremea lui Ceaușescu, nici tăticu, deși a fost om aprig,
plin de‑ndrăzneală, tot n‑a visat, cum n‑am visat nici eu,
repet! Vreau să‑l răsplătesc pe Dumnezeu fiindcă șî el a
fost bun cu mine. Dar, ha, ha, să nu crezi că e fraier Titi‑
șor, fac pentru Domnul catedrala, dar o fac șî pentru

/ 87 /mine, am șî eu un interes. Șî‑ncă unul ca lumea. Vreau
s‑ajung președintele Caramiei, nu la alegerile viitoare, la
ălelalte. Șî mă pregătesc. Mi‑a spus mie un consilier al
meu, fă, domnu Titi, ceva măreț, să te țină lumea minte
șî să se minuneze, ceva măreț, nu fotbal, nu prostii. Fă o
biserică șî toți o să te pomenească șî o să te iubească, ce
nu s‑a mai văzut. De‑aia m‑am hotărât. De‑aia, dar șî din
ambiție. Ce, domne, să ne întreacă pe noi toți amărâții?!
De ce să n‑avem noi cea mai mare biserică din lume?!
Măcar cea mai mare ortodoxă, dacă nu cea mai mare șî
din ălelalte.
Între timp, Titi Ciurel, miliardarul atât de original, go ‑
lise mai multe cupe de șampanie pe care, plin de râvnă și
cu supușenie tăcută, i le pregătea Costică. Și de cum le
golea, Titi, expansiv, neîngrădit în mișcări, le și spărgea
azvârlindu‑le, cu o plăcere de copil zăpăcit, pe pardoseala
de marmură (marmură de Carrara, mi s‑a părut, luându‑i
mai atent seama).
Titi Ciurel a aruncat în fugă o privire către grupul
musafirilor, ca pentru a‑i controla, să vadă ce fac și cum
se simt. A părut mulțumit de ce a constatat: aceștia își
purtau liniștiți, cu voce joasă, o discuție, probabil, banală.
Așa încât i‑a lăsat în pace și s‑a întors spre mine cu fața
luminată de o idee care atunci, pe loc, îi venise în minte:
— Domnu’ arhitect, ia vino, domne, cu mine să‑ț’ arăt
ceva, să vezi că nu te mint. Titi Ciurel e om serios, ce
spune, aia e. Vino.
A luat‑o în față făcându‑mi semn să‑l urmez. A urcat
scara somptuoasă de marmură, pe care o vătămase supă ‑
rător, înzorzonând balustrada metalică cu acel strat au ‑
riu, strident strălucitor.

/ 88 /— Vino, domne, vino să vezî că nu glumesc. Mă iubește
Dumnezeu, mi‑a dat Dumnezeu bănet de‑l întorc cu lopata.
Zicând acestea, a pășit pe un coridor și s‑a oprit în fața
unei încăperi cu o ușă blindată, închisă cu cifru. A format
combinația numerică de el știută, a deschis ușa și a intrat.
S‑a întors spre mine și m‑a îndemnat binevoitor:
— Vino‑ncoa.
Am trecut pragul și nu mi‑a venit să‑mi cred ochilor.
Înăuntru, până în tavan, mormane de bani. Bancnote de
euro, dolari, franci elvețieni și lire englezești. Și‑ntr‑un
colț, chiar se afla, rezemată de perete, o lopată. Titi Ciurel
a luat‑o și a început demonstrativ să întoarcă banii cu ea.
Muncea din greu, gâfâia. Apoi s‑a oprit și m‑a fixat cu
privirea. Transpirase de efort, iar ochii îi străluceau tră ‑
dând o admirație fără margini față de sine și față de ine ‑
galabilele sale împliniri:
— Vezî, domne, acum vezî ce mi‑a dat mie Dumnezeu,
vezî de ce vreau eu să fac cea mai mare biserică din lume?
Înțelegi?
Înțelegeam, cum să nu înțeleg. Miliardarul s‑a răsucit
pe călcâie și mi‑a arătat cu mâna ușa, dându‑mi de înțeles
că, gata, momentul de grație s‑a încheiat, să fiu fericit că
îmi fusese îngăduit să ajung într‑un loc unde muritorii de
rând n‑au acces niciodată.
Am ieșit amândoi din încăperea plină‑ochi cu bani.
Dar înainte a luat un pumn de bancnote și a dat să mi‑l
îndese în buzunar:
— Na, mă, ia șî tu! Să fie arvună dacă iese chestia cu ca‑
tedrala! Titi Ciurel e om bun, pâinea lu Dumnezeu, să știi…
L‑am refuzat categoric, mi se părea înjositor să accept.
Am aruncat ghemotocul de bancnote la loc, în măldărul
neverosimil. Titi Ciurel n‑a priceput ce era în mintea mea,

/ 89 /a dat a lehamite din mână și avea aerul că are de‑a face
cu un dobitoc care nu știe pe ce lume trăiește.
Am pășit amândoi pe coridor, el, cu mersul lui carac ‑
teristic, fâțâindu‑se, eu, stingherit. Mina lui era cu totul
alta acum: deo dată, se arăta complet dezinteresat de po ‑
vestea cu catedrala‑ma mut și de persoana mea. În chip
vădit, gândurile i‑o luaseră la fugă în altă parte.
Ne‑am întors în salon. Ceilalți erau pe locurile lor,
parcă totuși ceva mai apatici, mai plictisiți decât îi lăsa ‑
sem: domnul Grima, așezat în fotoliu, se afla în centru,
iar ceilalți își trăseseră scaunele și fotoliile în jurul său.
Paharele le erau pline, iar sticla de whisky era și ea tot
plină. Probabil prima se golise și îi luase locul alta. Una
din fetele care serveau în casă, pășind tiptil, fără s‑o simți,
ca o umbră, trecea pe la fiecare invitat și avea grijă ca
paharele să nu rămână cumva fără băutură în ele. Tocmai
perora directorul radioului, Radu Movilescu:
— …Suntem obsedați să avem cea mai mare biserică,
cea mai scumpă mașină, cea mai frumoasă femeie, cea
mai grozavă vilă, cu atât de multe încăperi încât ar putea
găzdui un pluton sau chiar o întreagă campanie. Aici se
manifestă zestrea noastră genetică nefericită, firea noas ‑
tră sudică, extrovertită, cu înclinație spre lauda de sine și
spre darea în spectacol. Nouă nu ne place discreția, noi
vrem să ținem totul la vedere și ne simțim neîncetat în
competiție crâncenă cu toți ceilalți, nouă ne lipsesc mo ‑
destia, seriozitatea, disciplina nordicilor, acolo fiecare se
legitimează prin ce face și fiecare este în competiție, în
primul rând, cu sine însuși, nu cu ceilalți și fiecare se con ‑
sideră împlinit dacă este egalul, nu superiorul celorlalți.
Aici, noi, dimpotrivă, vorbim mult și facem puțin, iar une ‑
ori nu facem nimic. Ne apucăm de multe lucruri și prea

/ 90 /puține dintre ele reușim să le ducem la bun sfârșit. N‑avem
răbdare, n‑avem per severență, suntem înnebuniți după
succesul obținut dintr‑o dată, peste noapte. Ne dăm în
vânt după ce e sclipicios și după o grandoare ce sare în
ochi, nu prețuim interioritatea și, repet, vrem să fim dife‑
riți de ceilalți, de vecini, de oricine și să‑i întrecem, să‑i
do ve dim, să‑i facem de băcănie, să‑i dăm în gât chiar,
să‑i terminăm, așa concepem noi afirmarea, ținem să ară ‑
tăm lumii cât mai zgomotos cu putință că nu mai sunt
alții ca noi, vai, noi ne simțim bine, dacă ceilalți, pe care‑i
privim ca pe adversari, se simt rău. Asta pe de‑o parte. Pe
de altă parte, cred că e vorba și despre condiția noastră,
a caramienilor, suntem un popor marginal, prea puțin
luat în seamă. Da, avem un complex al marginalității,
ne dorim ceva mare, cel mai mare dacă se poate, fiindcă
n‑aveam substanță lăuntrică, suntem lipsiți de repere
personale absolute, de noimă, nu găsim altă cale de a ne
legitima, decât aceasta: suntem obsedați de priorități stu ‑
pide ca să suplinim lipsa aceasta de substanță lăuntrică,
vidul interior. Pe dinăuntru suntem plini de locuri virane.
Cu aceste recorduri de bâlci vrem să compensăm lamen ‑
tabilă noastră eșuare în anodin.
Titi Ciurel a căscat, avea fruntea încrețită și o față pe
care se citea o plictiseală nemărginită. L‑a întrerupt pe
vorbitor fără menajamente:
— Auzî, domne, ce vorbe, ce bazaconii, interioritate,
substanță lăuntrică, eșuare în anonim , a repetat el zefle ‑
mitor, dar și cu evidentă dificultate, câteva cuvinte pe care
se chinuise să le rețină și nu reușise decât parțial.
— Dom’ profesor, ce înseamnă toate astea?, explicațî‑mi
șî mie, să nu mor prost, a continuat el cam enervat. Vedețî,
vedețî, dom’ profesor, de ce nu‑mi place mie intelectualii

/ 91 /ăștia ai dumneavoastră. De‑aia: că rostogolește vorbele
fără să spună nimic. Le place să se‑audă vorbind. N‑am
dreptate?… Eu v‑am zîs șî vă repet. Păi dacă stau eu vreo
două săptămâni cu burta pă carte îndrumat de dumnea ‑
voastră, n‑am treabă, pă toți aștia‑i întrec, pă toți, cu toată
școala lor, sunt ăl mai tare.
Titi Ciurel n‑a mai așteptat să‑i confirme domnul
Grima sau altcineva dreptatea afirmațiilor sale, era deja
profund convins că e posesorul adevărului incontestabil,
în stare pură. Și‑a privit ceasul Rolex, de aur alb, cu dia ‑
mante și a exclamat:
— Aoleu, s‑a făcut unșpe, m‑am luat cu vorba ș‑am uitat
de directorii mei, i‑am convocat la ședință, de la șapte
m‑așteaptă sus, în camera de consiliu, să‑mi prezinte ra ‑
portu’. Mă duc. Ter min repede cu ei. Pă urmă, am chef să
văd nește filme. Greu de ucis , patru . Greu de ucis toată
seria e preferata mea. Eu cred că aduc o țâră cu Bruce
Willis, adică el, cu mine. Dacă vrea cineva să vină să vadă
filmu’, foarte bine, v‑arată fata unde e sala de cinema, am
cinematografu’ meu. Dacă nu, vedeți‑vă de discuție, whisky
mai e, de toate mai avem, are balta pește.
Cu acest mic discurs precipitat, Titi Ciurel a făcut tea ‑
tral o reverență și a ridicat mâna în semn de salut înainte
de a se retrage. Apoi a urcat scările, țopăind, sărind câte
două trepte deodată, iar de sus mi‑a strigat:
— Dom’ arhitect, să‑i lași, domne, fetei cartea de vizită.
O să te iau în echipa mea, curând încep biserica, va fi cea
mai mare din lume.
Iarăși n‑a așteptat răspunsul, era sigur că n‑am să re ‑
fuz propunerea. Avea un comportament de clovn de doi
bani, iar faptul că tocmai unul ca el reușise să facă o avere
colosală mi se părea stupefiant, curată nebunie.

/ 92 /Astfel ne‑am pomenit că am rămas în salon doar noi,
oaspeții, lipsiți de prezența insolitei noastre gazde. Oare
nu era cazul să plecăm? Ceilalți, inclusiv domnul Grima,
nu păreau deloc stânjeniți de situație. Probabil, se mai
petrecuseră și altă dată astfel de scene, pentru cei ce‑l
cunoșteau pe Ciurel nu era un fapt neobișnuit. Au conti ‑
nuat discuția fără să ia în seamă retragerea miliardarului.
M‑am așezat și eu pe un scaun liber, care aducea cu un
fel de jilț voievodal: avea, desigur, picioarele și spătarul
aurite. Am nimerit lângă Cornelius Albu. Fata care servea
mi‑a adus un pahar. Cel pe care‑l chema Petrică Petrișor
și care tocmai fusese numit ambasador în Emirate, un
bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, cu o ținută atle ‑
tică, chiar impozantă și purtând un cioc ușor grizonat, a
sărit în picioare ca un arc și cu o voce entu ziastă a propus
un toast:
— Atunci să bem în cinstea sărbătoritului nostru, emi ‑
nentul savant, profesor și scriitor, domnul Iacob Grima,
pe care‑l admi răm cu toții și care e un model pentru noi.
Apoi, ambasadorul, cu spinarea ușor aplecată, a venit
în pas alert spre profesor și a ciocnit. Însă cu infinită
grijă, nu cumva să izbească prea tare paharul și să facă
vreun pocinog, supărându‑l pe acela pe care, iată, afla ‑
sem toți căci se străduise să ne arate apăsat, el îl admira
atât de mult.
Mi s‑a părut teribil de slugarnic acel individ și m‑a
surprins nepotrivirea dintre înfățișarea lui fizică impună ‑
toare și spiritul lui obedient. Am ridicat toți paharele și
i‑am urmat exemplul, am toastat, având fiecare gesturi
în care, dacă erai atent, puteai citi caracterul omului:
Radu Movilescu, excesiv, cu mișcări largi care voiau să
sublinieze prețuirea sa maximă pentru domnul Grima, la

/ 93 /concurență cu Petrică Petrișor. El era scund, avea un pân ‑
tec revărsat și lăsa impresia că vânează orice situație care
i‑ar putea aduce un câștig personal. Dimitrie Vasiliade,
ministrul, etnic grec, foarte mândru de etnia sa, cu mus ‑
tăcioară neagră și cu înfățișare de viezure, avea un aer
sastisit, căci nu agrea defel obiceiurile astea caramiene,
adevărate ritualuri de lingușire, deși, spune tradiția, chiar
de la ei, de la fanarioți, fuseseră împrumutate și împă ‑
mântenite aici. Îl știam din aparițiile la televizor și‑l gă ‑
seam extrem de inteligent și foarte alunecos, mereu cu o
agendă ascunsă în afară de cea declarată, o agendă per ‑
sonală, singura care conta. Apoi, a venit rândul vecinului
meu de scaun, secretarul de stat Cornelius Albu, cu părul
alb și barba la fel, un bărbat arătos, absent și hieratic, dar
și cabotin, care a ciocnit paharul cu un aer prețios‑so ‑
lemn, dându‑mi impresia că are o înclinație pentru pune‑
rile în scenă epatante (chiar era regizor ca studii și profesie,
însă fără cine știe ce realizări notabile în meserie). În fine,
eu: căutând să mă comport cât mai firesc. Singurul care
nu s‑a prins în joc, și a rămas pe scaun, tăcut și modest,
a fost prietenul domnului Grima, Mihail Cristea (între
timp, îi reținusem numele, căci la un moment dat i‑l repe ‑
tase profesorul).
Petrică Petrișor și‑a îndreptat privirea spre el, plin
de reproș:
— Dar ce facem, domnu’ Cristea, chiar nu participăm
la sărbătorire?!
— Eu beau apă. Nu se cuvine să ciocnești cu apă. Nu
vă supă rați, a răspuns acesta liniștit.
Petrică Petrișor s‑a uitat spre domnul Grima, voind să
deslușească pe fața lui ce părere are despre nepartici ‑
parea la chef a lui Mihail Cristea. Imediat ce s‑a dumirit,

/ 94 /ambasadorul atât de oportunist și‑a aplicat un zâmbet
larg pe obrazul făcut parcă din cauciuc, ca și când ar fi
vrut să spună că, dacă pe sărbătorit nu‑l deranjează ati ‑
tudinea acestui domn care refuză să guste un pic de tărie
la un asemenea eveniment deosebit, atunci asta e, el, unul,
n‑are motive să se supere.
Am observat că domnul Grima urmărea întreaga scenă,
replicile fiecăruia dintre cei prezenți, cu o anumită deta ‑
șare – parcă ar fi fost un regizor sau un judecător aflat
undeva deasupra. Dar și cu îngăduință și cu o bună‑dispo ‑
ziție, pe care nu prea le înțelegeam. Părea să nu‑i displacă
seara asta prelungită atât de aiurea, după părerea mea.
El a zis cu surpriză mimată:
— Domnule Petrișor, domnule Petrică Petrișor, păi se
poate? Dumneata vorbești de sărbătorirea mea și o treci
sub tăcere pe‑a dumitale, când, de fapt, și dumneata ești
sărbătorit, și‑ncă dublu sărbătorit, doar te cheamă și Pe ‑
trișor și Petrică! Să ciocnim și‑n cinstea dumitale atunci.
Ambasadorul a făcut o mutră de parcă își cerea scuze
că poartă și el numele ăsta și astfel parazitează, cu pre ‑
zența persoanei sale insignifiante, omagierea unei perso ‑
nalități atât de importante, unice, așa cum e domnul
Grima. De altfel, și‑a și explicitat atitudinea:
— Lăsați, lăsați, și iertare totodată, pe mine nu mă lu ‑
ați în calcul, și apoi mie apropiații îmi spun Toni, nu e
cazul, zău, nu e cazul să tulbur eu, cu numele meu, această
frumoasă, impresionantă sărbătorire a dumneavoastră,
prilej cum nu se poate mai nimerit să ne exprimăm admi‑
rația pe care v‑o purtăm cu toții. N‑aș vrea ca tocmai eu,
cu modesta mea persoană, tocmai eu, domnule profesor,
să creez o confuzie, o imixtiune dacă pot să mă exprim
așa, care să diminueze cumva această manifestare a

/ 95 /imensului respect pe care‑l avem față de dumneavoastră,
zău, domnule profesor, n‑aș vrea. Totdeauna ați fost pen ‑
tru mine un reper, un reper intangibil și vă privesc ca pe
un adevărat părinte spiritual.
În loc să respingă, așa cum m‑aș fi așteptat, spectaco ‑
lul de ploconeală, de periere deșănțată, pe care‑l găseam
deplorabil, domnul Grima nu numai că i‑a acceptat lui
Petrică Petrișor decla rațiile grotești, dar a și supralicitat:
— Domnule Petrișor, domnule, dumneata chiar ții la
mine?!
— Țin, domnule profesor, țin enorm! s‑a grăbit acesta
să con firme cu entuziasm, fiind sută la sută încredințat în
acele clipe că ceea ce susținea era adevărat.
— Atunci dansează pentru mine un dans grecesc, Sir‑
taki, dansul lui Zorba!
Lui Petrică Petrișor nu i s‑a părut nimic deplasat în
această cerere, dimpotrivă:
— Dansez cu plăcere, bineînțeles că dansez.
S‑a apucat să fredoneze singur muzica după care urma
să execute pașii de dans comandați.
Atunci am auzit de undeva din spatele meu un glas
hotărât. Cineva intervenea voind să‑și afirme sentimen ‑
tele și mai avântat, cu și mai mare fervoare:
— Și eu țin la dumneavoastră, domnule Grima, la fel
de mult, ba chiar mai mult decât amicul nostru.
M‑am întors: era Radu Movilescu care se temea că ar
putea pierde competiția cu Petrică Petrișor în încercarea
de a intra în grațiile lui Iacob Grima. Mai ales că avusese
ghinion în seara aia: era răcit și strănuta întruna, zgomo ‑
tos. Chiar Petrică Petri șor îi atrăsese atenția, la un moment
dat, ca să‑l pună într‑o situ ație proastă: „Dar ce e cu tine,
Radu, de ce nu te păzești?, ești răcit în plină vară, strănuți

/ 96 /tot timpul… ai grijă, că‑i dai microbii domnului profesor,
se poate?!…”
Radu Movilescu n‑avusese nicio replică, doar se mu ‑
tase cu scaunul, în spate, cât mai departe de Iacob Grima.
Părea sincer afectat că, din pricina lui, s‑ar putea îmbol ‑
năvi un om atât de valoros și de venerat, cum era profe ‑
sorul. Atunci m‑am gândit că e aidoma acelei maimuțe
care vâră laba într‑o sticlă unde se află o nucă de cocos.
De fapt, sticla este o ingenioasă capcană: ținând fructul
strâns, laba animalului inteligent, dar nu suficient de in ‑
teligent, se mărește și de aceea nu mai izbutește s‑o scoată
din sticlă. Astfel, maimuța rămâne prinsă în acea capcană
care i‑ar putea aduce pieirea. Nu are puterea să renunțe
la nucă și să se salveze. E prea lacomă.
Profesorul Grima a acceptat și această nouă declara‑
ție de apreciere nețărmurită și a intrat în jocul lor, fără să
dea nici cel mai mic semn că i‑ar suspecta de ipocrizie:
— Atunci dansează și dumneata împreună cu domnul
ambasador.
— Sigur, sigur că da. Chiar îmi doream să fac puțină
mișcare, îmi prinde bine, după atâta îmbuibare cu bună ‑
tăți, a declarat el și i s‑a alăturat lui Petrișor.
Acesta băuse foarte mult, amestecase whisky cu vin și
cu bere, și avea probleme evidente să țină pasul și să‑și
păstreze echilibrul, să rămână la verticală. Curând, după
câteva mișcări de dans, învins de alcool, a și căzut și s‑a
întins cât era de lung pe marmura salonului. S‑a ridicat
cu greutate în patru labe.
Domnul Grima i s‑a adresat cu surpriză jucată:
— Domnule Petrișor, dumneata ești foarte amuzant.
Formidabil de amuzant. Nu te‑ntrece nimeni.

/ 97 /Petrișor a râs chicotind și a încuviințat încântat ne ‑
voie mare:
— Hi, hi. Așa e. Hi, hi.
— Și mai ai o calitate rară, domnule Petrișor. Nu ești
supărăcios, știi de glumă. Nu te dai jignit și îți vezi de
drum, orice ce ți s‑ar întâmpla. Asta te‑ajută foarte mult,
ascultă‑mă pe mine, asta te va duce departe.
— Aveți dreptate. Hi, hi, a admis cel proaspăt numit
ambasador.
Se observa ușor: îl ajunsese beția și‑i turna plumb în
corp și în creier, pe de o parte, iar pe de alta, îl făcea să se
manifeste atât de necenzurat și de caraghios.
Dialogul acesta se purta între cei doi cu domnul Grima
așezat în fotoliul din care nu se dezlipise și cu Petrică
Petrișor stând încă în patru labe, zâmbăreț și epuizat.
Între timp, Radu Movilescu se întorsese la locul său, ie ‑
șise din joc, dându‑și seama că nu poate concura cu am ‑
basadorul, nu‑i poate face față, oricât s‑ar strădui. Și în
plus, iar îl apucase o criză de strănut.
— De altfel, domnule Petrișor, așa plin de umor cum
ești, sunt sigur că nu mi‑ai lua‑o în nume de rău nici dacă
ți‑aș cere să te deplasezi în patru labe și să faci ca ursul,
a continuat dom nul Grima grotesca desfășurare, forțând
nota ca pentru a verifica până unde poate merge cu dezo‑
noarea unul ca Petrișor.
Și proaspătul ambasador a găsit extrem de simpatică
propunerea, căci a izbucnit în râsul lui icnit, strident‑obo ‑
sit și imediat s‑a pus în mișcare: înainta încet, legănat, în
patru labe și mormăia voind să imite cât mai bine un urs
foarte bătrân. Radu Movilescu a aplaudat. Și ministrul,
grecul Vasiliade, în batjocură, ostentativ, din ce în ce mai
scârbit de penibila distracție a acestor caramieni, persoane

/ 98 /cu pretenții, din elită, dar în realitate atât de dezamăgi ‑
tori. Se despărțea, vădit, de cei din jur, el se considera
diferit de ei, era făcut din alt aluat, superior, prin venele
lui curgea sângele vechii Elade, al lui Ahile și al lui Aris ‑
totel, uita că s‑a născut și a trăit tot timpul în Caramia,
aici, la gurile Dunării.
În fine, a reacționat și vecinul meu, Cornelius Albu,
secretarul de stat de la Ministerul Culturii: băuse foarte
mult, și el. După whisky, ceruse fetei vin roșu, Malbec , de
Mendoza, Argentina. Se dovedea un campion la băutură,
avea o rezistență categoric superioară, în comparație cu
ceilalți. De câteva ori a ținut să m‑asigure, în cursul acelei
seri, că el este foarte credincios și că se duce în fiecare
duminică la biserică, la Stavropoleos și, cu prima ocazie,
va aprinde o lumânare rugându‑se pentru sănătatea mea
și a doamnei mele, căci, da, mi‑a șoptit voind să‑mi aducă
astfel un elogiu, o remarcase pe frumoasa doamnă la ban ‑
chetul de la Clubul Diplomaților. Acasă, când aveam să‑i
povestesc Corei despre felul cum petrecusem noaptea și
cu cine, ea mi‑a mărturisit că avusese o experiență cu
totul dezagreabilă cu acest personaj: la petrecerea dată
în cinstea lui Iacob Grima, insul o abordase fără s‑o cu ‑
noască, atunci când ea se aflase pentru câteva minute
singură, o urmărise chiar la toa leta femeilor și aproape o
agresase. Desigur, și pasiunea lui pentru alcool, și cea
pentru femei nu se potriveau deloc cu declarata sa pro ‑
pensiune religioasă.
Cornelius Albu, demonstrându‑și predispoziția his ‑
trionică accentuată, s‑a ridicat, a pășit spre centrul salo ‑
nului ca pe o scenă, aplaudând rar și a rostit cu o voce
studiată, de mag misterios, niște cuvinte care sunau ca o
replică celebră:

/ 99 /— Aceasta este piesa și aceștia suntem noi, actorii ei
neînsemnați!… Spectacolul s‑a încheiat!
Domnul Grima a fost de acord că era momentul să
punem punct acelei reuniuni din ce în ce mai dezlânate
și prelungite dincolo de limitele normale. Ne‑am ridicat
cu toții. Chiar și Petrică Petrișor, cu chiu, cu vai.
Costică a apărut ca din pământ. Avea tot un aer chinuit
în fracul ridicol care‑l strângea:
— Domnu Ciurel vă roagă să‑l scuzați. Mașinile sunt
pregătite. Doar trebuie să ne spuneți unde să vă ducă
pe fiecare.
— Avem nevoie de două sau, poate, de trei mașini. Ori ‑
cum, eu am să merg cu domnul Mihail Cristea și cu dom ‑
nul arhitect, iar ceilalți domni, cu cealaltă sau cu celelalte
mașini, urmând să fie lăsați pe rând, fiecare, acasă, a ho ‑
tărât profesorul pentru noi toți.
3.
În mașină, după câteva minute de tăcere, prietenul lui
Iacob Grima sosit din nordul țării a ieșit din starea aceea
de retractilitate, de martor discret, pe care o avusese pe
toată durata acelei aiuritoare petreceri și a vorbit pe un
ton care, în chip vizibil, era dojenitor:
— Iacob, tu în mediul acesta, în anturajul acesta, chiar
nu pot să‑nțeleg cum suporți să te amesteci cu aseme ‑
nea persoane?!!
M‑am mirat că Mihail Cristea își permitea să‑l certe pe
Iacob Grima și‑ncă în fața mea, un străin pentru el. Și m‑am
mirat că profesorul nu se supăra, ca și cum reproșu rile ar

/ 100 /fi fost îndreptățite. Chiar a găsit de cuviință să se dezvino ‑
vățească cumva, în orice caz, să‑și explice atitudinea:
— Aceasta este lumea vie, lumea noastră, Caramia, și
noi suntem parte din ea. Ar fi stupid și de o aroganță
nemăsurată s‑o refuzăm, ar fi o trufie exagerată să credem
că suntem diferiți de ea, mai buni decât ea și că nu ne
merită. Aceștia suntem, așa suntem, de aici suntem și
trebuie să participăm la lume, eventual să încercăm s‑o
schimbăm, dar obligatoriu este să participăm, nu să ne
retragem, să ne dăm de‑o parte ultragiați.
— Bine, și scena cu nefericitul acela de Petrică Petrișor
și cu ceilalți… L‑ai lăsat cu bună știință să se umple de
penibil, să se înece în grotesc, l‑ai umilit. Parcă am revă ‑
zut o scenă cu Stalin și cu acoliții săi, în nopțile de orgii
crunte și burlești, când Nichita Hrușciov se gudura și se
dădea în stambă ca un saltimbanc ieftin ce era…
Domnul Grima a râs cu plăcere:
— Ei, aici chiar mi‑ai plăcut. Mi‑ai ghicit intențiile.
E‑adevărat, recunosc, m‑am inspirat nițel din istoriile cu
sinistrul personaj de la Kremlin, am plagiat oarecum când
am improvizat scena ludică cu amicii noștri în seara asta.
Dar, recunoaște și tu, Mihail, că meritau o sancționare
acești domni. Băuseră mai mult decât puteau duce și mă
periau nătâng, deplasat, sperând ce?, o viitoare recom ‑
pensă iluzorie?, încât meritau cu vârf și‑ndesat să le aplic
această corecție. Aș vrea să fi fost pentru ei o lecție ustu ‑
rătoare. Poate vor învăța ceva din asta. Deși nu cred. Când
se dau în stambă, ei o fac natural, lingușesc cu convingere
și cu pasiune, acela devine atunci adevărul lor, se conduc
după instinct care le spune că așa și numai așa vor supra‑
viețui, vor câștiga favoruri și vor urca în ierarhiile sociale.

/ 101 /Un timp, n‑a mai zis nimeni nimic și mașina a rulat pe
străzile din centrul orașului, pustii la ora aceea și lumi ‑
nate surprinzător de bine. Domnul Grima i‑a cerut șofe ‑
rului să ne lase pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului
CEC. Am coborât toți trei și profesorul care, normal, juca
rolul de conducător al micului nostru grup, i‑a mulțumit
omului care ne adusese până acolo și apoi a hotărât pen ‑
tru noi direcția în care să mergem.
— Haideți să facem câțiva pași prin centrul vechi, a
zis el.
Pășea sprijinindu‑se în baston, dar destul de vioi,
mi‑am dat seama astfel că nu avea reale probleme cu
mersul, așa cum crezusem. Arăta o rezistență fizică întru
totul de invidiat, la vârsta lui și după o asemenea petre ‑
cere‑maraton. Chiar dacă mai reținut, și prietenul lui mă
surprindea cu condiția sa fizică. Mi‑aș fi dorit să fiu ca ei
amândoi, peste douăzeci de ani. Pe mine deja mă ajun ‑
sese oboseala, abia mă țineam pe picioare, iar cei doi bă ‑
trâni, cel puțin prin comparație, păreau să zburde,
demonstrând neașteptate rezerve de energie.
Am apucat‑o pe Stavropoleos, am trecut pe lângă Caru
cu Bere și pe lângă mânăstire, am luat‑o la stânga și am
ieșit în Lipscani. Era o noapte de vară senină, foarte fru ‑
moasă, se răcorise. Zona era încă animată și cele mai multe
restaurante, cu terase în stradă, erau deschise și nu duceau
lipsă de clienți. Plutea în aer ceva enigmatic, era o atmo ‑
sferă de sărbătoare și acum, noaptea, orașul își dezvăluia
o altă față, foarte plăcută, care nu se întrezărea deloc în
îmbulzeala bezmetică de peste zi.
Ne‑am plimbat puțin pe Lipscani îndreptându‑ne spre
bulevardul Ion C. Brătianu, apoi ne‑am întors și am por ‑
nit pe lângă clădirea Băncii Naționale, pe străduțele pline

/ 102 /de farmec, spre Universitate. Când am ajuns, am coborât
în pasaj, am traversat și am urcat scările spre trotuarul
din fața Teatrului Național.
Eu îmi închipuiam că acolo urmează să ne luăm la re ‑
vedere și s‑o apucăm fiecare spre casă, epuizanta seară și
noapte încheindu‑se, în sfârșit: vom urca într‑un taxi, de
fapt, în două, căci locuim în direcții diferite și gata, acasă,
la culcare, ne‑ajunge.
Dar n‑a fost așa. Profesorul Grima avea altceva de gând.
S‑a oprit pe trotuar.
— Nu vreți să ne odihnim o leacă? a zis el și a dat să se
așeze pe treptele de piatră care despărțeau strada de scua ‑
rul teatrului.
Pe urmă a zărit o bancă, aproape, chiar pe aleile din
fața clădirii teatrului și a mers spre ea pășind agale, spri ‑
jinit în baston. L‑am urmat, bineînțeles. Ne‑am așezat
tustrei, părea, oricum, o variantă mai bună să ne tragem
puțin sufletul acolo, pe bancă, decât pe treptele de ciment.
Mi se părea absolut nepotrivit și exagerat ca după ce
petrecusem atâta vreme la cele două chefuri, încă să rătă‑
cim pe străzi, în puterea nopții. Dar mi‑a fost jenă să le spun
ce simt, că mor de somn și vreau acasă. Adevărul e că mi
se închideau ochii. Iar vitalitatea lor mă lăsa cu gura căs ‑
cată. Nu le‑o mărturiseam, dar eram impresionat.
Iacob Grima a privit în față, înspre Universitate și a
spus cu un zâmbet abia schițat și parcă încifrat:
— Acum e liniște aici, Mihail, nu ca altădată.
— Într‑adevăr, e liniște, vremurile se schimbă, a răspuns
prietenul său cu seninătate și cu glas mai degrabă șoptit.
Iar dialogul dintre ei a continuat, cu tăceri pe care doar
ei le înțelegeau.

/ 103 /— Tu tot acolo trăiești, la mânăstire? s‑a interesat
profesorul.
— Tot. Mă îngrijesc de biblioteca așezământului.
După câteva clipe, ca un răgaz pentru a‑și regla respi ‑
rația, Mihail Cristea i‑a pus și el o întrebare prietenului
său. N‑a încer cat să se ascundă într‑un ton neutru, după
intonație mi‑am dat seama că a atins un subiect crucial
pentru el:
— Dar tu, tu, Iacob, tu ce faci cu cartea noastră, lucrezi
la ea?
Când l‑am auzit rostind „cartea noastră”, am crezut că
se interesa de soarta unei cărți pe care ei doi o scriau îm ‑
preună, dar nu era așa: aveam să înțeleg mai târziu că vor ‑
bea despre o carte pe care numai Iacob Grima o scria și o
scria fiindcă îi promisese lui Mihail Cristea că o va scrie.
— Da, da, mă țin de treabă, n‑am abandonat proiectul,
dimpotrivă. În acești din urmă ani am înaintat conside ‑
rabil, am imaginea întregului, am și dus la capăt câteva
capitole grele, a venit răspunsul.
— Și cum va arăta cosmogonia ta, va fi o lucrare știin ‑
țifică sau una teologică, va fi o cosmologie sau o teologie?
— Ei, cât de iscusiți și de insistenți sunteți voi, oamenii,
cum să zic, ai bisericii?, ai credinței?, când e să ne aduceți
pe toți la adevărul vostru. Cum știți voi să vă urmăriți
țelul. Ei bine, dragul meu prieten, îți spun răspicat: tot la
ideea de cosmogonie ca o cosmologie am rămas, consider
că avem datoria să explicăm tot ce putem doar cu slabele
mijloace ale minții noastre omenești. Fără să introducem
instanțe supraumane și fără sprijinul lor, așadar. Nu
m‑am schimbat. Cunoști, de bună seamă, răspunsul deve‑
nit faimos al lui Laplace când l‑a întrebat Napoleon ce loc
joacă Dumnezeu în teoria lui: „Sire, ar fi replicat el, pentru

/ 104 /demonstrația mea nu am avut nevoie de această ipoteză.”
Știi vechea mea convingere: îmi propun să scriu o lucrare
de cosmologie și nu de teologie fiindcă nu vreau să trans ‑
fer pe seama Divinității responsabilitățile care, în această
lume, îmi revin mie ca persoană vie, ca parte a lumii. Ar
fi poziția cea mai comodă pentru creierul meu și pentru
trupul meu să mă încredințez, să mă pun la dispoziția, să
mă livrez necondiționat lui Dumnezeu: în felul acesta
toată povara ar trece la el și eu aș putea să dorm liniștit
în propriul meu corp, aș putea să lenevesc oricât în mine
însumi. Căci ar fi îndeajuns, nu‑i așa?, să mă rog cu fer ‑
voare și asta mi‑ar rezolva ecuația existențială. Nu, nu.
Prefer să mă descurc de unul singur, să merg prin hăți ‑
șuri, prin locuri neumblate, să‑mi croiesc singur drumul,
să înfrunt pericolele care‑mi ies în cale, așa slab și nepre ‑
gătit cum sunt, fără alt ajutor decât incerta putere a min ‑
ții mele. Ca să nu‑ți amintesc de spusele fizicianului mai
deștept decât noi, Hawking, Stephen Hawking, el este mult
mai categoric decât mine în afir mații, în contestare, vreau
să zic: Dumnezeu nu există, Dumnezeu este o realitate
ficțională, creată de slăbiciunea noastră, de frica noastră
de întuneric și de moarte . Da, da, cred și eu, universul nu
are nevoie de Dumnezeu ca să fie înțeles și explicat, ști ‑
ințele astrofizice ne ajung ca să explicăm misterul acestui
univers infinit. În fond, totul se reduce la o confruntare
binară, între două forțe fundamentale, gravitația versus
energia neagră care bântuie ca o fantomă prin univers. Tot
ce există este, în fond, reductibil la gravitație, la forța de
gravitație, preabunul și vechiul meu prieten.
Mă impresiona dezlănțuirea retorică a profesorului
Grima, marele astrofizician. Nefăcând parte până atunci
din cercul lui de apropiați, niciodată nu avusesem ocazia

/ 105 /să‑l aud vorbind despre subiectele astea complicate, care
constituiau preocuparea lui, specializarea lui, în care excela.
Eram curios să văd și ce replică îi va da celălalt, Mihail
Cristea, care, nu era greu să‑mi dau seama, se situa la an ‑
tipod, fiind un om animat de un profund sentiment reli ‑
gios. Probabil, îmi ziceam, tocmai această opoziție dintre
felul fiecăruia de a vedea lumea îi apropia, îi ținea laolaltă.
Iar Mihail Cristea chiar n‑a întârziat să‑și expună punc ‑
tul de vedere. Era polemic, dar o făcea împăcat, cu simpli ‑
tate și cu blândețe, care se traduceau într‑o vorbire pe un
ton scăzut, aproape un murmur, pe care, oricât m‑am silit,
n‑am izbutit să‑l urmăresc: simțeam că m‑adoarme, ca un
somnifer, îmi era cu neputință să mă opun somnului.
Am moțăit, am ațipit, acolo, pe bancă, rezemat de spătar,
într‑o poziție chinuitoare, imposibilă. Așa că am pierdut
argumentația sa și restul discuției. Habar n‑am cât au mai
întârziat acolo și ce au discutat. M‑am trezit atunci când
domnul Grima m‑a scuturat ușor de umăr spunându‑mi:
— Ziua asta peste măsură de istovitoare te‑a dat gata.
Hai, dragă, ți‑am comandat un taxi, să te ducă acasă, să
te odihnești în patul dumitale, ca oamenii.
Târziu, spre ora două, am pus punct acelui periplu prin
noapte, labirintic, cu atâtea firide și nișe misterioase și,
cel puțin pentru moment, nedeslușite.
O săptămână mai târziu avea să se dezlege și enigma
banche tului exorbitant pe care prim‑ministrul i‑l organi ‑
zase domnului Grima, ca și enigma cealaltă, a atenției
nemaipomenite pe care i‑o arătau acestui astrofizician
pensionar atâția oameni politici de prima mână și atâtea
vedete ale vieții publice.

Seara, la o oră de vârf, însuși prim‑ministrul, care de ‑
ținea, totodată, și funcția de președinte al partidului de
guvernământ, a apărut într‑o conferință de presă trans ‑
misă de principalele televiziuni, anunțând că Iacob Grima,
probabil cea mai respectată personalitate a vieții publice
și academice românești, va fi candidatul din partea parti ‑
dului său la alegerile prezidențiale care se apropiau.
Anunțul a luat prin surprindere pe multă lume, marele
public în orice caz nu se aștepta la o asemenea mișcare, și
a însuflețit scena politică. Televiziunile au programat de
îndată emisiuni breaking‑news , în care comentatori dintre
cei mai reputați ai fenomenului politic au apreciat „muta ‑
rea de șah‑mat a premierului”, chiar așa s‑au exprimat ei,
și au afirmat că această alegere schimbă raportul de forțe
pe scena politică, toți fiind de acord că Iacob Grima este
un candidat‑surpriză cu adevărat redutabil și că le va crea
mari dificultăți adversarilor săi, atât prin anvergura sa in ‑
telectuală și morală, prin recunoașterea publică de care se
bucură, cât și fiindcă reprezintă un candidat atipic, provine
din afara sistemului politic propriu‑zis, atât de compromis
pe care societatea civilă îl respinge.
S‑au realizat și au fost date publicității primele sondaje,
iar gradul de încredere și intenția de vot îl situau pe profe ‑
sor pe o poziție foarte bună în preferințele alegătorilor.
Înscrierea sa în cursa pentru prezidențiale începea
sub auspicii favorabile. Totul părea să fie o cursă cu fina ‑
lul cunoscut și cu un parcurs lin, lipsit de șocuri, de evo ‑
luții neprevăzute.
Lumea deja începea să‑l vadă pe candidatul Iacob
Grima desprinzându‑se de pluton și ieșind învingător.

/ 107 /Capitolul IV
(Prezența autorului. Personaje, situații,
scene descrise direct sau în reluare de cel
despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
Discuția dintre Iacob Grima și Mihail Cristea
din noaptea de sâmbătă, 29 iunie 2013, așa cum
s‑a purtat, iar nu cum a reținut‑o Ștefan Orban)
— Nu vreți să ne odihnim puțin? a întrebat profesorul
și a căutat cu privirea un loc potrivit.
S‑au așezat toți trei pe una din băncile aflate pe aleile
din fața Teatrului Național. Profesorul Grima și priete‑
nul său Mihail Cristea erau într‑o formă fizică de invidiat,
parcă n‑aveau vârsta pe care o aveau și parcă nu erau la
capătul unei zile atât de lungi și atât de obositoare, cu pe ‑
trecerea aceea prelungită. În schimb, arhitectul Orban, cel
mai tânăr dintre ei, părea dărâmat, probabil fiindcă avu ‑
sese un program extrem de încărcat în ultima perioadă.
Iacob Grima, cu privirea ațintită înspre Universitate,
a rostit cu un zâmbet abia schițat:
— Acum e liniște aici, Mihail, nu ca altădată.

/ 108 /Făcea referire la întâmplări vechi, pe care el și priete ‑
nul său le trăiseră în acel loc.
— Într‑adevăr, e liniște, vremurile se schimbă, a venit
replica acestuia.
Erau în tonul lui un fel de serenitate, o împăcare cu
toate, ușor de descoperit de către oricine.
— Tu tot acolo trăiești, la mânăstire? l‑a iscodit Iacob
Grima.
— Tot. Mă îngrijesc de biblioteca așezământului.
Mihail Cristea știa că aceste schimburi de replici nu
sunt decât o tatonare, o pregătire pentru adevărata lor
discuție, aceea pe care amândoi o așteptau, aceea pentru
care el bătuse drumul până aici. Era o discuție care, la
intervale de timp mai mari sau mai mici, cu totul impre ‑
vizibile, se relua mereu. Poate tocmai din această cauză
erau ei atât de tare legați unul de altul: ca să întoarcă pe
toate fețele acest subiect care‑i obseda.
Așa încât, după o tăcere de câteva clipe, el a adresat o
anumită întrebare, pe care o punea negreșit la fiecare re ‑
vedere a lor:
— Dar tu, tu, Iacob, tu ce faci cu cartea noastră, lucrezi
la ea?
Când vorbea despre „cartea noastră”, Mihail Cristea se
gândea la o carte pe care și‑ar fi dorit s‑o scrie chiar el,
dar știa că nu este în stare și mai știa că singurul capabil
s‑o scrie este Iacob Grima.
— Da, da, mă țin de treabă, n‑am abandonat proiectul,
dimpotrivă. În acești din urmă ani am înaintat considera‑
bil, am imaginea întregului, am și dus la capăt câteva capi ‑
tole grele, a venit răspunsul.
— Și cum va arăta cosmogonia ta, va fi o lucrare știin ‑
țifică sau una teologică, va fi o cosmologie sau o teologie?

/ 109 /— Ei, cât de iscusiți și de insistenți sunteți voi, oame ‑
nii, cum să zic, ai bisericii?, ai credinței?, să ne aduceți pe
toți la adevărul vostru. Cum știți voi să vă urmăriți țelul.
Ei bine, dragul meu prieten, am rămas tot la ideea mea
veche, cosmogonie înțeleasă ca o cosmologie, ca o încer ‑
care de a afla adevărul prin calcul mate matic, prin demon‑
strație logică, prin raționalitate, prin ști ință umană, adică
prin știință accesibilă omului obișnuit și singur, nu celui
care are ușa deschisă la Dumnezeu, așadar cos mogonia,
în reprezentarea mea, e o încercare de a răspunde așa, de
unul singur, omenește, fără suportul Divinității, la câteva
întrebări, e adevărat, mult prea dificile, aproape abisale
pentru puterile minții noastre și pentru posibilitățile teh ‑
nice limitate de care dispunem. Nu m‑am schimbat. N‑am
să fiu însă, în refuzul meu de a apela la ajutorul Celui de
Sus, atât de categoric, de radical precum fizicianul mai
deștept decât noi amândoi, Hawking, Stephen Hawking,
care afirmă răspicat că Dumnezeu nu există, este doar o
realitate ficțională creată de noi din slăbiciune, din spaimă
de întuneric și de moarte. El a intrigat pe toată lumea
când a comparat creierele după moartea noastră fizică cu
un computer defect, nefuncțional, dezasamblat, termi nat.
După moarte, când trupul s‑a dus, și creierul s‑a dus. Și,
deci, nici mintea, nici spiritul, nici gâdirea, nici memoria
nu mai pot fi reactivate, prin cine știe ce înviere iluzorie.
Omul n‑are nevoie de Dumnezeu ca să cunoască univer ‑
sul, sunt convins și eu pe urmele lui Hawking, ci de legi
fizice, astrofizice pe care să se străduiască să le pătrundă
cu gândirea lui și să reconstituie, să recompună astfel
lanțul devenirii, completând verigile lipsă. Subliniez,
poziția mea de refuz al lui Dumnezeu nu este atât de ve ‑
hementă cum este a lui. Nici măcar pe cât a lui Laplace,

/ 110 /subtil, memorabil, dar susținând în fond același lucru,
inexistența lui Dumnezeu. Cunoști, de bună seamă, răs ‑
punsul devenit faimos al lui Laplace când l‑a întrebat
Napoleon unde mai este loc în teoria lui pentru Dumne ‑
zeu: „Sire, ar fi spus el, pentru demonstrația mea nu am
avut nevoie de această ipoteză.” Poziția mea o știi de mult,
foarte bine, Mihail. Nu s‑a schimbat. Îmi propun să scriu
o cosmologie nu o teologie fiindcă nu vreau să las pe
seama lui Dumnezeu, să‑i transfer lui responsabilitățile
care‑mi revin mie ca persoană vie, ca parte a acestei lumi.
Ar fi cel mai comod, cel mai la îndemână și, desigur, cel
mai leneș pentru creierul meu și pentru trupul meu să
cred în Dumnezeu, să mă las cu totul sub imperiul acestei
credințe: astfel, toată povara ar trece la el, astfel eu n‑aș
mai avea altceva de făcut decât să dorm liniștit în propriul
meu corp, aș putea să lenevesc oricât în mine însumi. Ar
fi suficient să mă rog și s‑ar rezolva totul, prin rugăciune
și prin credință asumată și eu, repet, aș lenevi fără griji.
Însă, din acel moment, mi‑aș anula potențialitatea mea
de ființă vie, creativitatea mea, singura posibilitate pe
care o am de a interveni în ordinea lucrurilor. N‑aș mai
avea nimic altceva de făcut decât să privesc țintă, cu de ‑
voțiune, cu ascultare neclintită, spre Dumnezeu. Nu, nu.
Prefer să mă descurc de unul singur, să merg prin hăți ‑
șuri, să‑mi croiesc singur drumul, să înfrunt pericolele
care apar, riscând în orice clipă să‑mi rup gâtul, așa slab
și nepregătit cum sunt, fără alt sprijin decât incerta pu ‑
tere a minții mele. Și, ca să‑ți dau satisfacție: nu neg exis ‑
tența lui Dumnezeu. Teologia și știința nu sunt neapărat
opozabile. Atâta doar că, în privința acestei scrieri, prefer
să las știința să‑și facă treaba cu mijloacele ei, puține,
aproximative, așa cum sunt ele. În fond, totul se reduce

/ 111 /la câteva ecuații matematice și, poate, la o confruntare
binară între două forțe fundamentale, gravitația și ener ‑
gia neagră, cea care bântuie ca o fantomă prin univers. Să
rezolvăm aceste ecuații și vom face un mic pas înainte.
Iar dacă reușim să facem un mic pas înainte prin știință,
foarte bine, teologii n‑au de ce să se sperie. Orice adevăr
științific dacă e corect, nu ar trebui să aibă altă consecință
decât să confirme, să consfințească existența lui Dumne ‑
zeu, dacă într‑adevăr acesta există. Așadar nu văd motivul
de conflict între cele două poziții. Greșesc cumva, dragul
meu prieten?
Arhitectul era mirat de patosul, de dezlănțuirea reto ‑
rică a profesorului Grima, niciodată până atunci el nu
avusese prilejul să‑l audă expunându‑și ideile de astrofi ‑
zică, acelea care‑l făcuseră celebru. Acum, Ștefan Orban
aștepta curios replica lui Mihail Cristea, dialogul celor doi
se anunța palpitant, ceea ce‑l făcea pe el să spere că, ascul ‑
tându‑i, o să‑i fugă somnul care, sim țea, îl cuprinde și‑l
învinge irepresibil. Mihail Cristea, într‑adevăr, i‑a răspuns
profesorului cu însuflețire, dar și cu blândețe, vorbind ca
de obicei cu glas scăzut, aproape în șoaptă.
— Iacob, prin urmare, admiți existența Lui Dumnezeu.
— Nu, nu asta am spus: că‑i admit existența. Ci că nu
exclud posibilitatea de a exista. Și că n‑ar trebui să fie o
contradicție între cuceririle științifice și eventuala exis ‑
tență a lui Dumnezeu. Ceea ce încercam să precizez este
că eu, în deocamdată incertele mele teorii, ca să explic lu ‑
mea, prefer să nu mă folosesc de existența lui Dumnezeu,
ci numai de vehiculul fragil al gândirii umane, de adevă ‑
rurile descoperite de științe. Ce fac eu n‑are, deocamdată,
legătură cu Dumnezeu, ci cu fizica și cu matematica. Asta
am vrut să spun.

/ 112 /— Totuși, dă‑mi voie să‑ți mărturisesc că în felul acesta
te privezi singur de un mare atu. A crede în Dumnezeu îți
conferă o mare forță pe care n‑ai cum s‑o găsești în altă
parte și n‑ai nici cum s‑o suplinești, oricât ai încerca. Ești
mai sărac fără El, mult mai sărac. Și nu înțeleg de ce te
pui singur în poziția aceasta dezavantajoasă. Lasă‑l pe
Dumnezeu să‑și facă lucrarea în sufletul tău și ai să vezi
ce incomparabilă bucurie vei trăi constatând că o să te
încarci de o energie tot așa, incomparabilă.
— Și care ar fi algoritmul, ce s‑ar cuveni să fac concret
pentru asta?
— Ceva simplu. Nu‑ți extinde, nu‑ți amplifica sinele.
Dimpotrivă, caută în fiecare clipă, în fiecare împrejurare
să ți‑l dimi nuezi, trăiește smerit, în retragere și în modes ‑
tie, mulțumește‑te cu puțin fiindcă de puțin ai nevoie ca
să fii, iar în spațiul rămas liber din mintea ta și din inima
ta, fă‑i loc Lui, așteaptă‑L și va veni, cheamă‑L și va veni.
Vei vedea ce îmbogățitoare locuire este aceasta, tu împre ‑
ună cu El, El în tine, amândoi în casa pri mitoare a făptu ‑
rii tale trecătoare.
Profesorul nu s‑a lăsat convins:
— Poate ai dreptate, e și aceasta o cale. Dar nu e calea
mea. Calea mea este una însingurată, eu cu mine însumi,
fără să ape lez la soluția miraculoasă a unei locomotive
excepționale, care să tragă după ea biata mea ființă și să‑i
dea sens.
— Regret, regret enorm, Iacob, că nu te pot convinge.
— Și eu regret. Acum, pentru mine, Dumnezeu este
doar o metaforă. În schimb, determinantă, capabilă să
exprime sensul universului, deși probabil termenul potri‑
vit este nu univers ci multivers, este gravitația. Ea joacă
un rol s‑ar putea spune, mai important decât Dumnezeu.

/ 113 /Tot ce există e, în cele din urmă, reductibil la gravitație,
la forța de gravitație, preabunul și vechiul meu tovarăș de
drum. N‑ai uitat fizica pe care ai studiat‑o cândva, nu?
Gravitația stă la temeiul lumii. Atracție și respingere.
Gravitația ține lucrurile în starea în care sunt și de aceea
ființăm. Chiar și găurile negre sunt tot o expresie a forței
de gravitație. Gaura neagră, care ce este?, un obiect astro‑
nomic limitat de o suprafață numită orizontul evenimen ‑
tului. În interiorul său, câmpul gravitațional este atât de
puternic încât nimic nu poate scăpa înafară, nici măcar
radiația electromagnetică, lumina, și de aceea devine in ‑
vizibilă acolo, înăuntru. Vezi, aici relația lumină‑întuneric
capătă cu totul altă semnificație decât în reprezentarea
teologică. Aceea era o viziune din copilăria umanității, când
omul, neștiutor, era obligat să aproximeze, să umple golu‑
rile cu reprezentări ficționale și cu metafore.
— Iacob, vorbești despre gravitație așezând‑o în centrul
lumii. Gravitația, Legea atracției universale, descope rită
de Newton, în 1687, în lucrarea sa de căpătâi, Philoso ‑
phiae Naturalis Principia Mathematica . Dar însuși New ‑
ton, descoperitorul, se așeza smerit sub acoperământul
lui Dumnezeu, cunoștințele sale de teologie erau impre ‑
sionante și el nu se închipuia a fi, cu toate descoperirile
lui științifice, decât un copil care se joacă pe țărm căutând
pietre frumos colorate, în vreme ce oceanul adevărului,
necunoscut, stă infinit în față… Și apoi, nici până astăzi
nu putem explica pe de‑a‑ntregul gravitația, ești de acord
cu mine, da? Gravitația a rămas cumva învăluită în mister
și poate fi considerată și ea tot o metaforă. Din punctul
meu de vedere, o metaforă pentru Hristos. O să‑ți reamin‑
tesc niște pasaje din Biblie. În Coloseni, 1,17 se face refe ‑
rire la Hristos care este mai înainte decât toate și toate

/ 114 /prin el sunt așezate. Și în Evrei 1,3 se spune clar că Hristos
ține toate cu cuvântul puterii sale. Și atunci de ce n‑am
privi această forță misterioasă, gravitația, ca pe o mani ‑
festare a susținerii divine?
— Dragul meu, răstorni lucrurile, e o ruptură logică în
ceea ce afirmi tu. Raportul corect este exact invers. Nu gra ‑
vitația este o metaforă pentru Hristos, ci Hristos este o
plăsmuire metaforică pentru a exprima ceea ce se presim ‑
țea fără să se cunoască efectiv, și anume existența acestei
forțe relevate științific, de mintea umană, târziu, foarte
târziu, abia în 1687, așa cum foarte bine ți‑ai adus aminte.
— Iacob, dacă ai atâta încredere în știință și atâta me ‑
fiență în teologie, atunci cum explici că momentul zero,
al facerii lumii este tratat de amândouă școlile, și de cea
teologică și de cea științifică, la fel?
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că în ambele reprezentări momentul
zero al facerii lumii este ceea ce voi, savanții, numiți o sin ‑
gularitate. La fel de imprecis, putem admite, în ambele
reprezentări. Religia a fixat tranșant lucrurile, Dumnezeu
este creatorul lumii, La început a făcut Dumnezeu cerul și
pământul , scrie pe prima pagină a Bibliei, în Cartea Face ‑
rii, 1,1 . Acesta e începutul credinței, să crezi în Dumnezeu
înseamnă să asumi că El a creat lumea, El a creat‑o și El o
cârmuiește. Dar să nu pierd ideea. Cum a creat‑o? Dumne‑
zeu a făcut lumea din nimic, fără precedent, ex nihilo .
Profesorul Grima i‑a luat cuvântul, captivat de idee:
— Iar teoria lui Hubble, Big Bang , de fapt numele i l‑a
dat mai târziu, în 1950, cum știi, un englez, Fred Hoyle,
ce presupune?… În urmă cu 13‑14 miliarde de ani, univer‑
sul nu exista. Exista într‑adevăr o singularitate, un punct
de o natură cu totul specială, fără dimensiuni, dar având

/ 115 /o energie nemărginită. În acel moment zero, acest punct
a ieșit din starea lui de singularitate și și‑a manifestat
infinita sa energie printr‑o explozie inimaginabilă, care
continuă și astăzi. Universul este în expansiune, univer‑
sul este infinit. De ce am avea nevoie de Dumnezeu ca să
explicăm acest început ? Mai ales că e posibil să nu fie
decât unul din mai multe. Iată de ce ipotezele științifice,
perspectiva științifică, povestea științifică sunt mai con ‑
vingătoare decât cele teologice. Chiar și dacă luăm în
discuție existența, evoluția ulterioară a lumii. Teologia
vorbește despre creație in statu viae , în proces, o creație
continuă, care nu s‑a încheiat și care e guvernată de Dum ‑
nezeu, providența, după un proiect, care dă existenței un
sens. Știi ce spune Psalmul 104. Doamne, Dumnezeul meu,
Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu strălu ‑
cire și măreție! Te învelești cu lumina ca și cu o manta;
întinzi cerurile ca un cort… El a așezat pământul pe te ‑
meliile lui și niciodată nu se va clătina … Dar aici vine
marea încurcătură, care i‑a lăsat fără soluție pe cei mai
străluciți teologi. Dacă Dumnezeu‑providența guvernează
lumea, după un plan, după un design , atunci de ce atâta
suferință și imperfecțiune, de ce este răul atât de prezent
în lume și‑și face mendrele cu noi, oamenii, răvășindu‑ne,
dându‑ne peste cap existențele? După părerea mea, dragă
Mihail, știința este mai lipsită de poezie decât teologia,
poate mai cinică, totodată, știința e slabă poate, dar este
neîndoios mai exactă, e un teren ceva mai sigur, nu mișcă‑
tor, căci știința nu introduce instanțe absolute și abstracte
și, prin ele, speranțe inutile, ea e mai onestă, se bazează
pe date măsurabile, verificabile, și nu pe iluzii care ne îm‑
bolnăvesc sufletul. Da, știința e slabă, cum spuneam. Pașii
înainte făcuți de ea sunt neînsemnați în deșertul acesta

/ 116 /de necunoaștere parcă fără sfârșit. E adevărat, după teo ‑
ria darwinistă a evoluției speciilor, trăim într‑un univers
unde se produce selecția naturală, unde cel mai tare, cel
mai bine constituit supraviețuiește, dar să nu uităm un alt
adevăr care ne vulnerabilizează teribil, și anume – trăim
într‑o nișă norocoasă a multiversului infinit, am apărut
printr‑o întâmplare norocoasă din potrivirea, din conju ‑
garea miraculoasă a atâtor factori favorizanți. Și știința mai
are și alte neajunsuri, admit. De pildă, lucrează cu prea
multe ipoteze: da, e posibil ca, după Big Bang , să urmeze
Big Crunch . Marea implozie sau Marele colaps, când totul
va dispărea din pricina acestei expansiuni continue, în ‑
toarse pe dos. Sau Marele Îngheț, atâtea ipoteze, da, vei
spune și nu te pot contrazice că și știința se pierde în
ipoteze neverificabile și în metafore…. Și apoi, tot ce se
întâmplă cu noi e halucinant. Totul e în măsură să ne
con sterneze, suntem întocmiți într‑un mod deopotrivă
„înfricoșător și admirabil”, aici da, sunt de acord cu tine,
vreau să zic sunt de acord cu cărțile sfinte.
Mihail Cristea găsea că, spre sfârșit, Iacob își pierduse
șirul demonstrației, argumentația sa nu mai era coerentă,
poate îl ajunsese și pe el oboseala, ori poate era efectul
alcoolului, căci prietenul său nu stătuse departe de pahar
la cele două petreceri.
Se pregătea să‑i răspundă, avea în minte câteva între ‑
bări, când arhitectul, care dormea sforăind ușor, cu capul
dat pe spate, s‑a mișcat în somn dezechilibrându‑se și s‑a
lăsat pe‑o parte, gata‑gata să cadă de pe bancă. Mihail
Cristea l‑a ținut, aducându‑l iar în poziția de echilibru, în
care se aflase până atunci. Atunci domnul Grima a râs înce ‑
tișor și a comentat:

— L‑am adormit de‑a dreptul pe bietul om cu discuțiile
noastre. Înțelept e să punem punct și s‑o luăm spre casă.
N‑au intrat zilele‑n sac, mai găsim noi ocazia să dezbatem
subiectul ăsta, care, nu‑i așa?, obsedează de atâta vreme
omenirea, fără să fi fost lămurit, așa că n‑avem cum să‑l
dezlegăm noi, acum…
S‑a ridicat și a făcut semn unui taxi care stătea parcat
în față, la Inter. Șoferul l‑a văzut și s‑a apropiat, dând îna‑
poi. Apoi pro fesorul s‑a întors, l‑a scuturat ușor de umăr
și l‑a trezit pe cel mai obosit dintre ei:
— Ziua asta peste măsură de istovitoare te‑a dat gata.
Hai, dragă, ți‑am comandat un taxi, să te ducă acasă, să
te odihnești în patul dumitale, ca oamenii.

/ 118 /Capitolul V
(Povestește Mihail Cristea)
1.
Am deschis ochii și n‑am văzut nimic. Era întuneric
beznă și o clipă am crezut că am ajuns pe lumea cealaltă
și anume în iad, unde m‑au trimis prea multele mele pă ‑
cate. Pe urmă am început să simt. Nu pe de‑a‑ntregul, ci
doar cu unele părți din corpul meu și din creierul meu.
Eram întins pe cimentul rece și plin de apă al unei încă ‑
peri fără ferestre, probabil un beci enorm. Trupul mă du ‑
rea îngrozitor, nu puteam să mă mișc.
În primele momente după ce mi‑am revenit în simțuri,
nău cit, nu înțelegeam de unde durerea aceea chinuitoare
și nu înțelegeam ce e cu mine acolo. Respiram greu. M‑am
pipăit și mi‑am dat seama că am hainele sfâșiate și ude,
dar și că sunt tot o rană. M‑am târât cum am putut, cău ‑
tând să ies din băltoaca unde zăcusem și să găsesc un loc
uscat. Se auzeau gemete: nu eram singur, alți oameni stă ‑
teau închiși în hrubă, probabil în aceeași stare ca și mine,
bătuți, răniți, pe jumătate morți. Anevoie, mi‑au revenit
amintirile: fusesem în Piață, zile la rând protestasem alături

/ 119 /de mii de manifestanți, când s‑au năpustit asupra noas ‑
tră, cu bâtele și răngile, mulțimile de mineri aduși din
Valea Jiului. Ne‑au atacat ca niște hoarde, cu o violență
care, din primul moment, m‑a șocat, căci mi s‑a părut ne‑
omenească. Nu erau doar mineri, ci erau amestecați prin ‑
tre ei și militari, ba chiar și civili. Aceștia, culmea, le
ordo nau tuturor – atât cei în haină militară, cât și mine ‑
rii abrutizați ascultau de ei, recunoscându‑i drept șefi.
Grupul în care mă aflam eu a fost înconjurat de zeci de
agresori înverșunați. Au început să ne îmbrâncească și să
dea în noi. Instinctiv, mi‑am ferit fața. Am luat câteva lovi ‑
turi peste spate, care m‑au făcut să urlu de durere și să cad
la pământ. Apoi, am reușit să mă ridic și să fug. M‑am adă ‑
postit după blocul Dunărea, m‑am ghemuit lângă o ghenă
de gunoi, voind să‑mi trag sufletul și să văd încotro s‑o
apuc. Nu era nimeni prin preajmă. Credeam că scăpasem.
Curând însă, altă ceată de mineri a apărut ca din pă ‑
mânt și m‑a descoperit. Ortacii, murdari și transpirați,
erau oricum furioși, dar faptul că m‑ascunsesem acolo i‑a
întărâtat și mai tare: după ce că tulburasem atâta vreme
liniștea publică participând la demonstrațiile plătite de
dușmanii țării, de imperialiști, acum mai și încercam să
mă sustrag de la pedeapsa care, fără doar și poate, mi se
cuvenea, dacă e să judecăm după faptele mele – păreau
să‑și zică ei. Cu ochii scoși din orbite, s‑au repezit hotărâți
să facă dreptate. Mă izbeau cu ce se nimerea, cu pumnii,
cu picioarele, cu bâtele. Eram întins pe caldarâm cu fața în
sus, fără apărare, primind lovitură după lovitură. Într‑un
fel, am avut noroc, fiindcă agresorii, fiind atât de mulți și
eu doar unul, se îmbulzeau să ajungă la mine, n‑aveau loc
unul de altul, se încurcau între ei și de aceea destule lovi‑
turi de‑ale lor nu‑și atingeau ținta.

/ 120 /O brută în haine de miner i‑a dat la o parte pe ortacii
nepricepuți sau șovăielnici sau, cine știe, poate chiar mai
cu suflet și s‑a postat în fața mea. Avea întipărită în ochi
o ură nemărginită și era pregătit să‑mi aplice lovitura
fatală, aceea care va încheia socotelile: a ridicat bâta dea ‑
supra capului, gata să mă izbească drept în creștet, trimi ‑
țându‑mă, probabil, pe lumea cealaltă. Mi‑am dat seama
că n‑am cum să mă împotrivesc și am murmurat în gând
Doamne, iartă‑mă!
Atunci s‑a ivit, providențial, un civil, care l‑a îmbrâncit
pe cel care era gata să‑mi ia viața, strigându‑i autoritar:
Nu cunoști ordinul?, fără crime inutile! Zicând acestea,
civilul l‑a tras după el pe agresor și amândoi au luat‑o la
goană în altă parte, să hăcuiască, să împrăștie alți mani ‑
festanți, să‑și îndeplinească, în fapt, misiunea de rein ‑
staurare a ordinii în capitală. Eu am mai încasat câteva
lovituri de la cei rămași pe loc și mi‑am pierdut cunoș ‑
tința. Pe urmă nu știu ce s‑a mai întâmplat cu mine, nici
cum am ajuns în subsolul sinistru, nici câtă vreme am
petrecut acolo, leșinat…
Am dat să mă ridic de pe cimentul beciului unde eram
închis. O durere insuportabilă m‑a străfulgerat, venea de
undeva din zona bazinului. N‑am izbutit. Atunci m‑am
târât voind să mă sprijin cumva de perete, speram să gă ‑
sesc o poziție în care să stau astfel încât să nu mai simt
durerea aceea înnebunitoare.
Între timp, ochii mi se obișnuiseră cu întunericul și
acum puteam să‑i disting, ca pe niște umbre, pe cei cu care
împărțeam închisoarea. Nu erau mai mulți de zece – cinci ‑
sprezece persoane, bărbați și femei. Murmurând, am

/ 121 /început să mă rog. Prin rugăciune eram sigur că mă pot
salva, numai prin rugăciune.
Nu știu câte ceasuri s‑au scurs astfel. Zăceam rezemat
de peretele rece și igrasios, într‑o semiconștiență, cu tru ‑
pul amorțit de durere, cu mintea stăpânită de gânduri
confuze și de întrebări fără răspuns. Am ațipit. Iarăși ha ‑
bar n‑am cât a durat somnul chinuit.
M‑a trezit tropăitul unor cizme care coborau în fugă
niște trepte. Cineva a aprins lumina. Un bec chior. În beci,
intrase un pluton de soldați în uniforme albastre, de po ‑
liție. În picioare, alinierea! , ne‑a ordonat un gradat. Eu
și încă vreo câțiva n‑am fost în stare să ne sculăm de jos.
Pe ceilalți i‑au încolonat, pe noi, cei neputincioși, ne‑au
așezat pe tărgi. Am înțeles, ne mutau de acolo.
Am aflat mai târziu și care era cauza subitei schimbări
de atitudine a autorităților: nu, nu deveniseră pline de
compasiune, dintr‑odată. Nu. Se iscase un scandal inter ‑
național uriaș din pricina violențelor comise de mineri în
cârdășie cu oficialii statului, presa internațională urla și
de aceea noii reprezentanți ai puterii, și așa în criză de
autoritate în interior și de credibilitate în exterior, căutau
să stingă cumva vâlvătaia, să repare ce se mai putea repara
din ceea ce chiar ei stricaseră.
M‑au urcat într‑o mașină și m‑au dus într‑un spital
unde, oricum, erau altfel de condiții, mai omenești, decât
în hruba nenorocită. Aici, mare lucru, scăpasem de regi ‑
mul de detenție, mă aflam în grija doctorilor, a infirmie ‑
relor, toți civili. Diagnosticul meu: fractură de bazin, în
rest, leziuni corporale super ficiale. Nu aveam cum să mă
însănătoșesc altfel decât prin repaus total, stând în pat, la
orizontală și așteptând să se sudeze de la sine oasele, căci
nu puteau să‑mi pună ghips în partea aceea a corpului.

/ 122 /După vreo săptămână, când mă transportau cu patul
pe rotile din salon la baie, s‑a întâmplat ceva formidabil:
pe culoar, l‑am întâlnit pe Iacob Grima. Nu‑mi venea să
cred. Purta și el pijamaua și halatul de spital, ceea ce m‑a
făcut să pricep că era internat acolo. Pășea ajutându‑se
de o cârjă. L‑am măsurat cu privirea: pentru cei din gene‑
rația noastră, putea fi considerat un bărbat mai degrabă
înalt. Se mai împlinise puțin, nu mai era așa de slab ca pe
vremuri, părul i se mai rărise și lăsa să i se vadă și mai
bine fruntea foarte înaltă. Ochii îi avea tot vii și străluci ‑
tori, surprinzător de vii și de strălucitori, iar fața, cu tră ‑
sături regulate, având bărbia voluntară și buzele subțiri
precis conturate, îi era senină, degaja o bună dispoziție
nepotrivită, mi se părea mie, în raport cu locul și cu starea
în care ne aflam.
— Iacob! am exclamat.
I‑au trebuit câteva clipe până să mă recunoască. Nu ne
mai întâlniserăm față în față, să stăm de vorbă, de ani de
zile. Sigur, eu îl urmărisem pe el tot timpul, căci el repre ‑
zenta pentru mine unul dintre pariurile pe viață, probabil
cel mai însemnat, și îl și văzusem. Poza lui apărea în diverse
reviste și ziare, unde era prezent cu articole și interviuri,
publicase și câteva cărți, era invitat în emisiuni la televi ‑
ziune, devenise o personalitate recunoscută, iar în ultima
perioadă, când eu fusesem un anonim oarecare pierdut în
mulțimea de demonstranți din Piață, el se numărase prin ‑
tre cei câțiva lideri credibili ai mișcării de protest, ținuse
discursuri electrizante din balconul de la Universitate.
— Mihail, Mihail Cristea… Ce e cu tine, omule, aici?!
Din reacția lui se vedea cu ușurință că se bucură să mă
reîntâlnească. I‑am relatat ce mi se întâmplase, iar el, la
rândul său, mi‑a povestit că pățise, în esență, același lucru:

/ 123 /fusese bătut de mineri și abia scăpase cu viață. M‑am con ‑
vins însă de îndată că nu se dezminte: în ciuda experien ‑
ței traumatizante prin care trecuse, își păstra intactă
starea sufletească bună, afișa o încredere, un optimism
incredibile, în condițiile date. Părea de neclintit în atitu ‑
dinea lui pozitivă. Ca și când pe el, unul, răul, de fapt, nu
putea să‑l atingă.
Zilele cât am stat amândoi internați acolo au fost extra ‑
ordinare. Am încredințarea că Dumnezeu a potrivit lucru ‑
rile așa, ca să ni se încrucișeze drumurile și astfel să mă
apropii iarăși de el. Îi mulțumesc Cerului pentru asta. Cum
îi mulțumesc și pentru cumpăna de suferință pe care am
avut‑o de trecut, când minerii erau cât pe‑aici să‑mi curme
viața: căci, e adevărat, ceea ce nu te doboară te‑ntărește.
Adeseori, acolo, în spital, spre seară, când vecinii de sa ‑
lon ieșeau la o țigară, eu am avut parte de momente privi ‑
legiate: Iacob Grima venea la căpătâiul meu și ne prindeam
în discuții pasionante, așa cum, în lumea dinafara spitalu ‑
lui, nu avusesem prilejul și răgazul să purtăm.
Am lăsat să treacă o vreme, până am simțit că legătu ‑
rile, sincronizarea dintre noi s‑au refăcut, sunt iar puter ‑
nice, ca atunci, la început, când ne cunoscuserăm, și că
are cu adevărat încredere în mine. Apoi, într‑unul din
acele dialoguri vesperale ale noastre, mi‑am luat inima în
dinți și i‑am pus întrebarea care mă preocupa:
— Tu, tu, Iacob, tu ce faci cu cartea noastră, lucrezi la ea?
Eram așezați pe o bancă în curtea spitalului, între timp
starea mea de sănătate se îmbunătățise, acum puteam să
mă deplasez singur, e drept foarte greu și ajutat de un
cadru metalic special.
El s‑a întors spre mine și m‑a privit o clipă parcă mirat
că încă mă mai gândesc la proiectul îndepărtat al acelei

/ 124 /lucrări, pe care‑l pusesem la cale amândoi, naiv și entu ‑
ziast, atunci, de mult, când, elevi de liceu, ne cunoscuse ‑
răm. Apoi a râs cu mina lui de altădată, aceea de băiat
năstrușnic, conștient de înzestrarea sa intelectuală ieșită
din comun, pe care e și nu prea e dis pus s‑o ia în serios:
— Aș fi ridicol, dragul meu, să mă cramponez, să mă
pierd în himerice proiecte livrești, în abstracțiuni abisale,
practic insondabile, tocmai acum, când, în sfârșit, ieșim
din non‑istorie și avem posibilitatea să schimbăm lumea,
avem posibilitatea și avem obligația să stabilim noi înșine
felul în care se desfășoară viețile noastre.
Nu mi‑a plăcut ce‑am auzit. Eram convins că se înșală.
E la îndemâna oricui, și a mea și a altor zeci de mii, sute
de mii de inși obișnuiți ca mine să iasă în stradă și să
protesteze, să se hărțuiască, să se lupte cu autoritățile
statului care e limpede că doresc să‑și mențină puterea,
privilegiile, prin procedeele dina inte, vag cosmetizate. Dar
să scrie cartea aceea, Cosmogonia , nu e în stare nimeni,
decât el, cu mintea lui sclipitoare, bineînțeles dacă își va
fixa corect prioritățile și va fi în stare să‑și consacre ener ‑
gia unei astfel de trude uriașe. Îmi căutam cuvintele prin
care să‑mi exprim cât mai clar punctul de vedere. Prin
văzduh, dând rapid și vibrant din aripile mici, o vrabie a
trecut foarte aproape de noi. Era ceasul amurgului. Aerul
cald, de vară, aducea, nu se știe de unde, miros de iarbă.
S‑a auzit un claxon strident de mașină.
— Iacob, nu cred că ai dreptate. Fiecare dintre noi are
un rost anume, o misiune anume pe această lume. Și nu
oricine e capabil să îmbrățișeze orice cauză. Menirea ta e
una extrem de dificilă și doar tu o poți împlini. Aș vrea să
fiu eu cel capabil să scrie cartea asta. Dar nu sunt. Tu ești,
tu ești acela. Ești un ales.

/ 125 /Iacob Grima a râs cu poftă. Era măgulit de considerația
aproape mistică pe care i‑o arătam și nu încerca să‑și as ‑
cundă satisfacția. Se purta ca un copil răsfățat. A replicat:
— Ei, să nu mă‑nțelegi greșit. Ce ți‑am zis nu înseamnă
că nu mai studiez și că nu mai pregătesc fișe pentru carte.
O fac și încă o fac cu asiduitate. Adevărul e că nici dacă
aș vrea, n‑aș putea să renunț. Sunt un tip curios din fire,
bolnav de curios și problemele de astrofizică mă pasio ‑
nează, mă preocupă tot timpul, ele sunt pentru mine ca
aerul pe care‑l respir, sunt dependent de căutarea asta, e
aproape un viciu, e o deformație teribilă a mea, am nevoie
de ecuațiile astea fără rezolvare deocamdată, pe care să
încerc să le rezolv, am nevoie ca să‑mi găsesc un sens, ca
să exist. Atâta doar că acum trăiesc și eu visul implicării
sociale, după ce atâta amar de vreme am viețuit, ca noi
toți de altfel, într‑o mare carceră fără nici cea mai mică
portiță în ea și n‑am avut posibilitatea să înrâurim mai de ‑
loc, așa cum ar fi fost normal, devenirea acestei țări. Acum
am sentimentul că a sosit momentul să mă implic și chiar
încerc s‑o fac și mă bucur, mă bucur ca un copil de acest
drept câștigat, zău.
N‑am luat în seamă decât prima parte a monologului
său, aceea referitoare la scrierea cărții. Cât despre depla ‑
sarea preocupărilor lui spre zona politică, eu nu aveam
niciun dubiu – miza aceasta a lui e o pierdere de timp, un
moft, un defect al firii sale. Mi se părea că am astfel con ‑
firmarea că este un om inegal în tot ce face și, totodată,
doldora de cusururi foarte omenești, așa cum sunt, pro ‑
babil, toți oamenii dăruiți de pronie cu o fărâ mă de geniu:
— Și ce va fi cosmogonia ta, o cosmologie, o carte de
știință, sau o carte de teologie?

/ 126 /Nu întâmplător îi puneam această întrebare și nu în ‑
tâia oară i‑o puneam. Știam că mintea lui este excepțio ‑
nală, cu o înzestrare pentru matematică, pentru fizică și
astrofizică, așa cum eu, unul, n‑am mai întâlnit. Nu
aveam nicio îndoială în privința asta. Ceea ce căutam să
aflu era dacă o astfel de minte formidabilă lucrează de
una singură, rătăcind într‑un teritoriu necunoscut, fără
puncte cardinale și fără hotare sau își așază lucrarea sub
pavăza lui Dumnezeu și atunci ar căpăta un impuls, un spri ‑
jin incomensurabil de mare, iar șansele sale de a izbândi
în prea greaua încercare e de la sine înțeles că ar spori.
Eu îl aveam încă de pe atunci pe Dumnezeu bine așezat în
centrul universului meu și mi‑ar fi plăcut, de bună seamă,
ca și un om atât de deștept cum este Iacob să‑i recunoască
existența și supremația. Una ar fi să‑și întreprindă cer ‑
cetările de unul singur, el al nimănui, și atunci, oricât de
tare ar fi, tot slab s‑ar dovedi și cu totul altceva ar fi dacă
și‑ar începe fiecare dimineață ridicând privirea spre cerul
din care ne veghează Dumnezeu și murmurând cu devo ‑
țiune o rugăciune prin care îi cere ajutorul.
— Mihail, citesc din privirea ta că aștepți un anume
răspuns și, chiar dacă am să te dezamăgesc, îți voi spune
adevărul, sigur, adevărul meu, dar adevărul, nu minciuna
pe care ai spera, poate, s‑o auzi. Ceea ce fac eu este un joc
pur matematic. Formulez diverse ipoteze, diverse pro ‑
bleme și caut răspuns la ele. Nu o dată mă‑ncurc,
mă‑mpotmolesc cu discutabila mea putere de deducție,
dar nu abandonez și o iau de la capăt. Oricum, precizez:
în jocul acesta matematic nu iau în calcul existența lui
Dumnezeu, nu ajung până la el cu ceea ce fac eu, e ceva
care nu‑l privește pe el. Probabil nu te mulțumește ce
auzi, dar așa stau lucrurile.

/ 127 /M‑am foit pe banca veche de lemn, cu vopseaua verde
scorojită. L‑am fixat iarăși cu privirea de parcă aș vrut
să‑mi întipăresc în minte, pentru totdeauna, chipul lui:
ochii căprui spre negru scânteietori, fruntea înaltă care îi
ieșea în evidență, buzele subțiri, ferm conturate. Figura
lui, am constatat, avea și asimetrii, dar poate tocmai ele
creau impresia puternică de expresivitate deosebită.
S‑a uitat și el la mine atent și mi‑a ghicit starea: mă
deranja atitudinea lui, faptul că‑și organiza existența
ignorând prezența lui Dumnezeu, pe care ar fi trebuit să‑l
fixeze în vârful piramidei, ca fiind cel care guvernează
totul. Mă înciuda orgoliul lui ce mi se părea stupid și mă
necăjea că un om atât de inteligent nu‑și dădea seama ce
pierde, cât de sărac rămâne fiindcă refuză să se lase ocro ‑
tit de Dumnezeu.
Observându‑mi nemulțumirea, Iacob Grima a vrut să
mă îm pace. De aceea a început să‑mi dea amănunte des ‑
pre carte, ca să mă convingă că nu abandonase proiectul:
— Uite, a zis, amândoi cunoaștem ce e aceea o gaură
neagră. Definiția clasică, după Karl Schwarzschild. Cel
care‑i dă numele este, sigur că da, John Michell, înainte
de anul 1800, dar cel care îi demonstrează matematic exis‑
tența e Schwarzschild, mult mai târziu, în secolul două ‑
zeci, lui îi datorăm conceptul de rază Schwarzschild , cu
o formulă matematică proprie. Așadar, gaura neagră este
un obiect astronomic limitat de o suprafață în interiorul
căreia câmpul gravitațional este atât de puternic încât
nimic nu poate scăpa din sine, nici măcar radiația elec ‑
tromagnetică, lumina. Altfel zis, gaura neagră este acea
regiune a spațiului care poate fi înțeleasă ca o închisoare
absolută. Îți reamintesc, în anii ’70, Hawking a introdus
ideea că, totuși, o gaură neagră emite radiații, e vorba

/ 128 /despre radiația care‑i poartă numele, radiația Hawking .
Prin aceasta, gaura neagră pierde masă și treptat slăbește,
se micșorează până dispare. Avem ceea ce se cheamă eva ‑
porarea găurii negre. Această evaporare ar duce la distruge ‑
rea informației cuantice încorporate în materia respectivă.
Or, fizica cuantică susține că informația cuantică încor ‑
porată în materie nu se distruge niciodată. Avem de aici
paradoxul pierderii de informație. Fizica cuantică și rela ‑
tivitatea generală sunt incompatibile, intră în conflict. Ei
bine, în acest moment mă preocupă cum să rezolv acest
paradox. Desigur, numeroși astrofizicieni își bat capul cu
el și posedă mijloacele experimentale de care eu n‑am
decât o idee aproximativă. Poate că de aceea eu cred că
paradoxul nu poate fi rezolvat de știință decât prin metode,
să le spunem, poetice, cu fantezie de poet adică, apelând
la metafore. Uite care e ideea mea: am avea o rezolvare
dacă am presupune că orizontul evenimentului nu este
ferm conturat, că granița nu e una clară, precisă, granița,
demarcația dintre regiuni, dintre regiunea în care lumina
este aspirată de forța de atracție a găurii negre și cealaltă
regiune, unde lumina e liberă și scapă. Asta înseamnă că
unele particule scapă și doar o parte intră în captivitate,
în închisoarea eternă. Dacă informația nu intră în gaura
neagră, ci rămâne imprimată ca un soi de duplicat tocmai
aici în zona asta complexă a orizontului evenimentului,
atunci, da, da, am rezolva paradoxul. Sau, altă posibili ‑
tate: dacă ea este transferată în alte universuri, în univer ‑
suri paralele cu al nostru. Nu trebuie să ne șocheze cu
niciun chip această ipoteză, deși ne depășește puterea de
înțelegere, e de luat în calcul – ipoteza universurilor pa ‑
ralele. Ori altă ipoteză, la fel de stranie, de inumană,

/ 129 /inumană între ghilimele: aceea a istoriilor multiple pen ‑
tru universul nostru.
Ce auzeam mă umplea de uimire și căutam să rețin cât
mai exact afirmațiile sale. Mai târziu mi‑am notat într‑un
caiet ce‑a spus, convingându‑mă încă o dată că, într‑ade ‑
văr, mintea acestui om este strălucită, atât de scormo‑
nitoare, capabilă de performanțe oricât de mari. Toate
aceste metafore, pe care el le propunea atunci cu un aer
firesc, în anii următori, aveam să le regăsesc în dezbate ‑
rile pe această temă ale savanților renumiți, la care Iacob
se referise. Afirmațiile lui făcute parcă în joacă acolo, în
curtea spitalului, unde eram internați amândoi după ce
hoardele minerești fuseseră cât pe‑aici să ne ia viața, con ‑
țineau intuiții și predicții ce se vor dovedi corecte – aveam
să verific după aceea, din rezultatele date publicității de
cercetători din mari laboratoare universitare, ca urmare
a experimentărilor.
Sentimentul meu față de acest om, mai bine zis față de
mintea acestui om, era asemănător cu sentimentul cuiva
care, în mod cu totul norocos, a găsit și este deținătorul
unei comori unice: lumea nu are habar de existența aceas ‑
tei comori sau nu e în măsură s‑o cântărească la adevă ‑
rata sa valoare.
Această părere a mea despre Iacob Grima nu data de
ieri de azi. Acum era doar confirmarea unei descoperiri
vechi, ce se petrecuse în urmă cu mulți ani, în 1957, când
amândoi eram elevi de liceu, eu – în ultimul an, el – abia
intrat. Atunci ne cunoscuserăm, în București, la un con ‑
curs de fizică unde se adunau liceeni din toată țara, cei
mai buni la materia asta. Eu veneam din Bacău, iar el –
dintr‑o localitate modestă din sudul țării, de la Corabia.

/ 130 /Subiectul dat a fost același pentru toți, indiferent de vâr ‑
stă. Până la acea competiție, eu treceam drept cel mai bun,
campionul, invincibilul, supremul, nimeni nu se îndoia de
asta, nici colegii, nici profesorii. Și, într‑adevăr, eram tobă
de carte, înainte de concurs eram optimist, convins că voi
câștiga, n‑aveam cum să nu câștig, cine să‑mi stea în cale?,
mun cisem zi și noapte, învățasem tot, știam tot, da, cre ‑
ierul meu era pe atunci în formă maximă, cu o capacitate
de efort și cu o voință deosebite, și cu o capacitate de asi ‑
milare tot așa, ca un burete care adună în el o cantitate
uriașă de apă. Cel puțin asta credeam eu.
Țin minte că am petrecut cele patru ore câte aveam
voie să rămânem în sală ca să căutăm soluția problemei,
trecându‑mă toate nădușelile și fără cine știe ce folos. Am
luat‑o metodic, calm, pas cu pas, chinuindu‑mă să fac
demonstrația. Izbuteam să ajung într‑un punct și apoi,
deodată, intram în impas, pe urmă treceam și de noul
obstacol și iar mă împiedicam, repetat. Timpul se scurgea
implacabil și încrederea mea de la început s‑a spulberat
și m‑am văzut la sfârșit în fața foilor înnegrite de scris
mărunt și ordonat, de calcule complicate, dar fără rezul ‑
tatul final. Priveam foaia înnebunit, simțind cum totul se
năruie definitiv.
Câștigătorul concursului de fizică a fost el, puștiul de
cincisprezece ani, pe care până atunci, în săptămâna cât
durase cantonamentul, nici nu‑l băgasem în seamă, căci nu
aveam nicio așteptare de la un începător ca el. L‑am rugat
să‑mi arate soluția. Eu, regele detronat și el, noul rege.
Seara, m‑am retras în camera de cămin unde fusese ‑
răm cazați cei din provincie și am studiat teza lui. Am
constatat atunci că avea cunoștințe care‑i depășeau vârsta
școlară, dar, mai cu seamă, mi‑a fost limpede că, acolo

/ 131 /unde nu exista drum, mintea lui era capabilă să‑și croiască
singură unul. Chiar în rezolvarea afurisitei probleme de
la concursul care mă pusese pe mine la pământ, el folosise
la un moment dat o demonstrație originală, care nu putea
fi luată din niciun manual, fiindcă el era autorul ei, atunci,
pe loc.
Am remarcat toate astea cu furie reținută și cu o invi ‑
die care simțeam cum crește uriaș în mine și se preschimbă
în ură. Pe vremea aia, accentuez, încă eram convins, în
mod eronat, că sunt foarte deștept și că sunt pregătit pen ‑
tru o cursă în care pot să ies pe locul întâi. Deodată, puș ‑
tiul ăsta dintr‑un târg care nici nu e ca lumea trecut pe
hartă, el, cu un nume atât de bizar, Grima, ce nume e ăsta,
Grima?, italienesc sau ce?, ce fel de sânge amestecat curge
prin venele lui?, puștiul ăsta îmi zdruncina întreaga repre ‑
zentare pe care o aveam despre mine și despre alții, siste ‑
mul de valori în care crezusem nu mai era valabil. Până
atunci eram sigur că e suficient să muncești cu onestitate,
cu sârguință, încredințându‑te lui Dumnezeu, deja aveam
repe rul fundamental fixat în viața mea, Dumnezeu juca
rolul central, dobândisem credința de mic, din familie, e
suficient, așadar, și neapărat, în cele din urmă, vei culege
roadele strădaniei tale. Darurile naturale, așa cum este
mintea, se cuvin îngrijite cu atenție, cu disciplină și sigur
vei ajunge pe primul loc. Dacă respecți regulile n‑ai cum
să nu te împlinești. Sau, răsturnat, ca să te împlinești, e
musai să respecți regulile. Să ai virtuți și să muncești co ‑
rect, fără odihnă, aceasta e calea, singura cale, îmi repe ‑
tasem tot timpul și chiar așa se întâmplase până atunci.
Or, acum, apărea puștiul acesta care, total atipic, total
în ciuda logicii și a bunelor norme, câștiga. Îl văzusem cât
stătusem acolo, în cantonament: seara, când ne strângeam

/ 132 /toți în dormitoare, el, alături de alți băieți, pe care eu,
unul, îi consideram niște tâmpiți, nu se dădea în lături să
tragă câte un fum de țigară, nici să se furișeze și să se cațăre
pe zid ca să privească pe fereastră în dormitorul fetelor de
la internat, când acestea se dezbrăcau, nici să bea vin direct
din sticlele alea de un litru cu corăbioara pe etichetă, pe care
le cumpărau de la o alimentara din apropiere.
Atunci am făcut un fel de pasiune ciudată pentru Iacob
Grima. Mă interesa să înțeleg cum funcționează creierul
lui, de ce este el mai performant decât mine, care am atâ ‑
tea calități și care, în plus, am un cod etic și religios ferm
și o vocație a efortului atât de mare, muncesc enorm și
sunt disciplinat, fac totul ca la carte.
După concurs, am ținut legătura cu el, ne‑am luat adre ‑
sele și am corespondat. El mă considera un nou amic al
său, nu avea idee că, în realitate, eu îl studiam ca pe un
exponat rarisim de muzeu, ca pe un fel de extraterestru,
un exemplar străin de firea mea, căruia voiam să‑i deprind
mecanismul de ființare ca să‑l întrec. Da, mă simțeam în
competiție cu el și nu‑i eram pri eten, cum credea el, îi
eram rival, mă enerva cu mintea lui mai puternică decât
mintea mea. Îl admiram, dar, mai degrabă, îl dușmăneam,
căci, ori de câte ori încercam să pun în balanță min tea mea
cu a lui, el mă întrecea. Mă lega de el un sentiment din ce
în ce mai intens și de o natură cu totul specială: mă cuce ‑
rea cu mintea lui sclipitoare, dar, de la un moment dat,
această admirație se preschimba în invidie uriașă și apoi
în ură înverșunată. În preajma lui mă simțeam îngenun ‑
cheat, slab, umilit, el, prin simpla lui existență, îmi anula
șansele de afirmare. Dacă exista unul ca el și eu aflasem
că există, atunci, îmi dădeam seama, nu mai avea niciun
rost să mă înscriu și eu în cursă: căci fatalmente voi pierde.

/ 133 /În 1985, când am văzut filmul Amadeus al lui Forman,
am fost șocat. Și am studiat povestea, meticulos din fire
cum sunt: filmul era o adaptare după piesa de teatru a
scenaristului acestei pelicule, Peter Shaffer, și aceea tot o
adaptare după altă piesă, din 1830, a lui Pușkin… Da, am
fost șocat, căci mi‑am dat seama că între noi este o relație
de tipul Mozart – Salieri, formăm un asemenea binom.
Bineînțeles, eu sunt cel tern, previzibil, limitat și el este
cel înaripat. El nu știe asta, doar eu știu. Dacă‑l întrebi,
el, neatent la oameni, superficial, luând lucrurile în ușor,
așa cum se dovedește a fi în atâtea privințe și în atâtea
momente, el, fără să clipească, te va asigura că între noi
este o relație oarecare de amiciție, ca între doi oameni
cam de aceeași vârstă și cu pasiuni, cu preocupări intelec‑
tuale comune. Dar nu e așa, nu, nu.
La vreo câteva luni după ce ne cunoscusem, într‑una
din epis tolele pline de înflăcărare juvenilă pe care le schim‑
bam, l‑am iscodit ce are de gând să facă în viitor. Atunci
mi‑a mărturisit prima dată că visează să scrie o cosmo ‑
gonie. Era multă emfază în răspunsul său, dar eu l‑am luat
în serios, învățasem să‑l iau în serios.
În vacanța de primăvară, ne‑am întâlnit într‑o tabără
pentru olimpicii la fizică, undeva pe Valea Prahovei și
atunci i‑am adresat a doua întrebare, aceea care va deveni
laitmotiv la toate întâlnirile noastre: Și ce va fi cosmogo ‑
nia ta, o cosmologie sau o lucrare teologică?
La mine, deja, în momentul acela, aplecarea spre ști ‑
ințele exacte, spre fizică mai ales, era contrabalansată de
propensiunea religioasă. În vară, urma să dau examen la
facultate. M‑aș fi dus la teologie dacă, băiat cuminte, care
nu voia să iasă din cuvântul părinților, nu l‑aș fi ascultat

/ 134 /pe tata care m‑a sfătuit, date fiind vremurile, să mă în ‑
drept totuși spre fizică.
Încă de atunci speram ceea ce încă mai sper și astăzi:
anume, să obțin de la Iacob totuși recunoașterea faptului
că ține cont în cercetările sale de existența tutelară a lui
Dumnezeu. Dar punctul lui de vedere m‑a dezamăgit:
susținea sus și tare că nu se bizuiește decât pe sine însuși.
Era, am considerat, un semn de imaturitate din partea
unui puști cu fumuri de geniu. Nu aveam decât să aștept
să se înțelepțească.
În vara aia am dat examen la Fizică, în Iași, cum au vrut
ai mei, nu la București, cum doream eu, și asta dintr‑un
motiv simplu: în Iași aveam o mătușă, o vară de‑a tatei, ea
mă mai putea ajuta cât de cât, singur fiind într‑un oraș
străin. Am reușit la Admitere și drumul meu și al lui Iacob
s‑au despărțit, firesc. El își vedea de liceul lui, acolo în oră ‑
șelul natal, eu, student de‑acum, mi‑am schimbat vrând‑ne ‑
vrând preocupările. Învățam tot cu sârg, aveam bursă, luam
examenele cu note mari, profesorii mă apreciau, dar cu cât
înaintam prin facultate, cu atât deveneam conștient că po ‑
sibilitățile minții mele sunt limitate și că niciodată n‑am să
pot face performanță, n‑am să fiu cu adevărat creativ în
acest domeniu, creativ dincolo de bornele știute. Ca el.
Tot pe atunci am cunoscut o fată, pe nume Constanța,
studentă și ea în anul I, dar la matematică. S‑a înfiripat o
prietenie între noi, care încet‑încet s‑a transformat într‑un
fel de iubire și când eram în anul patru ne‑am căsătorit.
Constatam că nici în dragoste nu eram strălucit, creativ,
totul se petrecea foarte cuminte, fără surprize de niciun
fel. Și de aceea singura mea speranță de a fi părtaș la ceva
măreț, așa cum în adolescență năzuisem să realizez eu în ‑
sumi, iar acum îmi dădeam seama pe zi ce trece că mi‑e

/ 135 /imposibil, era să rămân cumva în preajma lui Grima și să
devin susținătorul său: băiatul ăla din Corabia mi se pă ‑
rea singurul capabil, dacă va avea parte de circumstanțe
favorabile, să‑mi întrupeze visul.
Aici mă deosebeam de Salieri: eu nu‑l doream mort pe
rivalul care mă pusese în inferioritate până acolo încât
mă scosese efectiv din cursă. Dimpotrivă, eu voiam ca el
să ajungă la maxi mul potențialității sale. Cumva contor ‑
sionat, deturnat, în orice caz anormal, eu doream să‑l
transform pe el într‑o prelungire a mea și să‑l văd mereu,
ca atunci, la concursul de matematică din liceu, că rezolvă
ecuațiile complicate, pe care noi, ceilalți, nu reușeam să
le rezolvăm. Plăcerea de a le vedea rezolvate era mai mare
decât invidia și ura față de cel care le rezolva. Era o plă ‑
cere subtilă, foarte sofisticată și realizam că e ceva absolut
maladiv în această dorință a mea, care, cu trecerea tim ‑
pului, în loc să se atenueze, devenea tot mai puternică,
până la a mă obseda și până la a mă înrobi.
În ceea ce privește sentimentele mele față de el, nu o
dată m‑am comparat cu un pictor ratat, subjugat de ge ‑
nialitatea pe care o descoperă la un apropiat al său și care
așteaptă înnebunit, cu sufletul la gură, picturile ce ies din
mâna acelui coleg. Și e dispus chiar să le fure, ar face și
moarte de om ca să fie el unicul lor privitor, să se bucure
doar el de frumusețea lor, acea frumusețe la care aspiră,
dar pe care n‑o poate realiza cu pensula lui.
2.
Pe Dumnezeu l‑am descoperit foarte repede, în copi ‑
lărie, și pe calea cea mai obișnuită. Locuiam împreună cu

/ 136 /părinții mei în Bacău, fusesem botezat acolo, creștin‑or ‑
todox, dar primii ani de viață mi i‑am petrecut într‑un sat
de lângă Făgăraș, Ileni, unde bunicul dinspre mama, că ‑
ruia îi ziceam bunul , era preot greco‑catolic. Influența lui
am primit‑o.
Îmi amintesc că într‑o noapte de iarnă, aveam vreo
patru‑cinci ani, stăteam în pat gata de culcare. Era în vre ‑
mea războiului. Eu nu prea pricepeam pe atunci ce este
acela război, dar rămâneam cu o strângere de inimă când
îi auzeam pe oamenii mari, în jur, vorbind despre el cu
obidă. Bunica mea, pe ea o numeam buna , mă învelise cu
plapuma călduroasă, mă sărutase pe frunte, stin sese lampa
și ieșise din încăpere.
Eu, oricât îmi dădeam silința, nu puteam să adorm.
Închideam ochii, îi țineam o vreme strânși și pe urmă îi
deschideam. Afară, bătea un vânt șuierător, în sobă ar ‑
deau lemne și flacăra lor proiecta pe pereți umbre străine.
Deodată mi s‑a făcut frică. Este prima mea amintire des ‑
pre frică. Inima bătea să‑mi sară din piept și lumea, care,
pe timpul zilei, stăpânită de lumină, îmi era familiară și
îmi inspira încredere, devenea acum de necu prins, necu ‑
noscută, plină de pericole.
Mi s‑a părut că zăresc la geam un balaur, pe care am
gândit că războiul îl adusese acolo. Am tresărit speriat. Am
izbucnit în plâns. Un plâns sfâșietor. Bunii au venit într‑un
suflet, amândoi. Printre lacrimi și sughițuri abia am izbu ‑
tit să le povestesc ce e cu mine. Bunul, un bărbat voinic,
care, sub straiele preoțești, încă își păstra fibra țărănească,
de o înțelepciune specială, a râs încetișor și a spus:
— Am eu ac de cojocul balaurului.
Am reținut expresia fiindcă nu o înțelegeam, înțele ‑
geam fie care cuvânt în parte, dar nu înțelegeam întregul,

/ 137 /mă miram, de exemplu, că balaurul are cojoc și nu mi‑era
limpede ce putea să‑i facă acelui cojoc el, bunul, cu acul.
Buna a aprins lampa, bunul s‑a așezat pe marginea
patului și a început să‑mi povestească molcom:
— Sus, în cer, stă Dumnezeu, Doamne‑Doamne, noi
nu‑l vedem, dar el ne vede pe noi, e bun și ne ocrotește.
El are oștiri nesfârșite de îngeri, niște ființe fermecate, cu
aripi, pe care le trimite aici, pe pământ, să ne apere de cei
răi. Fiecare copil are îngerul lui care‑i poartă de grijă, de
aceea se și cheamă înger păzi tor. Copilul trebuie doar, în
fiecare seară, înainte de culcare, să înalțe o rugăciune că ‑
tre Dumnezeul cel Mare și astfel va fi ferit de orice rele,
nici balaurii, nici nimeni altcineva nu mai au cum să‑l
vatăme ori cum să‑l supună.
Bunicul a spus cum se cheamă rugăciunea, Tatăl nos ‑
tru, și mi‑a cerut să repet după el. Deși se voia șoptit, gla ‑
sul lui, de om încă în putere, mie mi se părea răsunător:
— Tatăl nostru carele ești în ceruri! Sfințească‑se nu ‑
mele Tău; vie împărăția Ta; facă‑se voia Ta precum în
cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele
dă‑ne‑o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum și noi iertăm celor care ne‑au greșit; și nu ne
duce în ispită, ci izbăvește‑ne de Cel Rău. Căci a ta este
împărăția și puterea și slava în veci. Amin!
L‑am crezut pe bunul și propozițiile acelea pe care
le‑am îngânat după el, ca un murmur, le‑am îngânat tot
așa, fără să le înțeleg pe de‑a‑ntregul, au avut putere asu ‑
pra mea: am adormit repede și am avut un somn liniștit.
De atunci, ori de câte ori mă cuprindea un fel de neli ‑
niște ciudată sau, dintr‑un motiv sau altul, chiar teama,
rosteam rugăciunea și mă simțeam la adăpost.

/ 138 /În vreo câțiva ani, rugăciunea de seară a devenit micul
meu ritual copilăresc cu care încheiam fiecare zi: suit în
pat, mă așe zam în genunchi cu fața spre răsărit și rosteam
cu convingere cuvintele de rugă către Domnul, ca să mă
apere de rele.
Când am învățat să citesc – mama și tata mă lăsaseră
în grija bunicilor și mă înscriseseră la școală acolo, în
sat –, mi‑am făcut o obișnuință din a buchisi pagini din
Biblie, alese de bunul, astfel încât să fie potrivite pentru
mintea mea fragedă. De asemenea, îl însoțeam pe bunul
la biserică și ascultam predicile sale, rostite cu voce pu ‑
ternică și mișcătoare, care erau urmărite cu atenție de
oamenii din sat. Bunicul se bucura de respectul lor, pe
care‑l și merita cu prisosință, căci se purta ca un păstor
vrednic care‑și conduce turma pe calea cea bună.
Totul părea să meargă foarte bine și a mers până când,
în anii de după război, au venit comuniștii. Atunci, rându ‑
iala s‑au stricat dintr‑o dată, iar răul cel mare s‑a petrecut
în anul 1948. Biserica Română Unită nu era privită cu ochi
buni de noile autorități care, la presiunile ierarhilor orto ‑
docși, au pus la cale unirea forțată cu biserica ortodoxă, de
fapt au pus la cale dizolvarea ei. În luna mai, la Blaj, s‑a
organizat o mare manifestație, pe Câmpia Libertății, ca să
se sărbătorească centenarul Adunării de la Blaj. Bunul s‑a
întors de acolo îngrozit. I‑a povestit bunei că fuseseră pre ‑
zenți cei mai mari șefi comuniști de la București, Gheorghe
Gheorghiu‑Dej și Petru Groza, erau afișate portretele uri ‑
așe ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin.
— Cine sunt ăștia? a întrebat buna.
— Ăștia au adus comunismul în lume, a venit explicația.
— Dar să nu mai vorbim despre ei, a zis tot el, uitân‑
du‑se la mine. Îi stricăm judecata bietului copil.

/ 139 /Pe urmă nu s‑a abținut și a anunțat‑o pe buna:
— Auzi, a fost și mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de
la Sibiu. A ținut un discurs înfiorător, chemându‑ne pe
noi, uniții, să tre cem la ortodoxie.
Îl priveam cu ochi mari și temători pe bunul. Vocea lui
puternică și muzicală acum își pierduse măreția, era tre ‑
murătoare și nesigură. Pentru prima dată, bunul nu mai
amintea de bărbatul strașnic pe care nimic nu putea să‑l
îndoaie. Era derutat, obosit, poate și speriat. Am început
să spun în gând Tatăl Nostru.
Lucrurile au mers din rău în mai rău. În luna octom ‑
brie a acelui an, bunicilor mei le‑a trecut pragul casei un
bărbat mărunțel, îmbrăcat în veșminte negre de prelat,
pe care bunul îl venera. Era episcopul Ioan Suciu, admi ‑
nistratorul apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgă‑
raș. Umbla fără ostenire din sat în sat, în întreaga sa
arhidieceză, și îi îmbărbăta pe enoriași în cuvântări pline
de devoțiune, inspirate, care emoționau până la lacrimi.
După o cuvântare ținută la parohia Ileni a bunicului, ve ‑
nise să prânzească la noi acasă, urmând să plece deîndată
spre Berivoii Mici, ca să binecuvânteze lăcașul bisericesc
de acolo. Cât am stat toți la masă, l‑am urmărit cu sporită
luare‑aminte, dându‑mi seama din grija și deferența pe
care i le arăta bunul că este cineva cu totul deosebit.
Am văzut că musafirul se purta cu multă cumpătare.
Mânca puțin, abia dacă se atingea de bucatele pe care buna
le pregătise cu atâta râvnă și vorbea blând și încet. La un
moment dat, bunul, fără să mai țină cont de prezența mea
în încăpere, i‑a spus îngrijorat că vin vești proaste, mai
mulți preoți greco‑catolici au fost ridicați din casele lor în
miez de noapte și duși fără urmă, aruncați în temnițe.
M‑a mirat ce i‑a răspuns episcopul:

/ 140 /— Părinte, persecuția aceasta ne‑ajută. Aveam nevoie
de ea, ca de o încercare supremă care să dovedească tu ‑
turor eroismul de care suntem în stare și capacitatea
noastră de suferință pentru numele lui Dumnezeu, dorința
noastră de jertfă când e vorba să arătăm dreapta credință
a Bisericii noastre unite.
După vreun ceas, episcopul Ioan Suciu a plecat. Bunul
l‑a condus pătruns de un respect cum nu mai văzusem să
arate cuiva. Iar când s‑a înapoiat în casă i‑a repetat bunei
o spusă a acestuia, rostită la despărțire: „Omule, ferește‑te
să nu te îngrozești întâlnindu‑te!” și a comentat:
— Ce om mare, ce vorbă plină de miez!
La câteva zile de la vizita aceasta, bunul i‑a povestit
bunei, seara, când ne‑am adunat toți trei în casă, la lu ‑
mina lămpii, că pe episcop l‑au arestat și l‑au dus cu duba
nu se știe unde, la București, în beciurile ministerului de
interne, sau la Văcărești ori la Jilava, sau la Căldărușani,
în mânăstirea ortodoxă transformată în lagăr, sau poate
chiar la Sighet, nimeni nu știe nimic sigur despre el.
Bunul dârdâia când vorbea, parcă murea de frig, deși
n‑avea motive, în cameră era cald, că doar făcuseră deja
focul în sobă. Niciodată nu‑l mai văzusem atât de tulburat.
În zilele următoare, a căzut bolnav la pat. Nu s‑a mai
dus la biserică, zăcea în pat toată ziua și toată noaptea
paralizat de suferință fizică, dar și de spaimă. Buna căuta
să‑l încurajeze exclamând: Las că Dumnezeu e mare, tre ‑
cem noi și peste asta! , dar fără folos. Starea lui era din ce
în ce mai proastă. Noaptea îl auzeam cum se scoală din
pat și se plimbă de colo până colo prin încăpere. Nu pu ‑
teau să închidă ochii nici el, nici buna. Și, din cauza lor,
nici chiar eu. Aprindeau lampa, zăream pe sub ușă dâra
de lumină și bunul se plimba întruna repetând Ce să fac,

/ 141 /ce să fac?! Buna tăcea, se vede treaba că nu prea știa ce
sfat să‑i dea ca să‑l scoată din amărăciune, arareori mai
zicea și ea câte ceva, dar se pare că nu era soluția aștep ‑
tată, căci bunul continua să umble prin cameră și să se
întrebe fără răspuns Ce să fac, ce să fac?
În camera mea, îmi murmuram cu convingere rugă ‑
ciunea și trăgeam nădejde că așa am să reușesc să‑l ajut,
doar bunul însuși mă învățase că asta e calea cea mai
potrivită să te ferești din calea nenorocirilor.
Până la urmă, bunul a găsit totuși o soluție. Sau așa i
s‑a părut lui. Într‑o noapte, s‑a trezit și mișcarea lui m‑a
trezit și pe mine. L‑am urmărit pe geam, era lună plină,
a ieșit din casă și l‑am văzut pășind pe afară. Locuința se
afla în curtea bisericii. Fără să vreau mi‑au dat lacrimile,
căci nu înțelegeam ce are de gând să facă.
Îmbrăcase un suman peste cămașa de noapte și își pu ‑
sese în picioare niște bocanci, pe piciorul gol. A luat din
magazie scara mare de lemn, pe care o foloseau oamenii
când umblau la acoperișul bisericii, să‑l repare, și a târât‑o
de unul singur prin curte, apoi e rezemat‑o de zidul bise ‑
ricii. L‑am privit cu ochii scăldați în lacrimi cum se suie
pe scară până ajunge sus, pe acoperiș. Pe urmă a început
să calce cu hotărâre pe tabla care acoperea biserica. Ca să
se asigure, și‑a strâns mijlocul cu un capăt al unei funii,
iar celălalt capăt al ei l‑a răsucit și l‑a ancorat cum a putut
mai bine, cred că de un piron bătut în zid. Pe urmă, pe o
scăriță metalică prinsă de zidul rotunjit al turlei, s‑a căță‑
rat până în vârf, lângă cruce. A prins să tragă de ea și s‑o
zgâlțâie. Nu s‑a lăsat până n‑a smuls‑o de la locul ei. Pe
urmă a legat‑o cu funia și a dat‑o jos, încet‑încet. Pe urmă
a coborât și el arătând destoinicie și curaj. A cărat crucea
de bronz prin curte și a dus‑o în pivniță. Se lumina de ziua

/ 142 /când a încheiat totul și s‑a înapoiat în casă. Pe urmă s‑a
așezat în pat și s‑a culcat. După multă vreme, dormea și
el, în fine: l‑am auzit cum respiră prin somn, egal, șuierat.
Curând, am plecat la școală, ca în fiecare dimineață.
Când m‑am întors, nu l‑am găsit în pat, unde‑și petrecea
toată ziua de când îl doborâseră boala și îngrijorarea. Am
întrebat‑o pe buna unde e. Și m‑a lămurit că e în pivniță,
are treabă acolo. Am alergat într‑un suflet să văd ce face.
Bunul, asudat, gâfâind, săpa o groapă adâncă. A dat cu
ochii de mine, dar nu s‑a ferit, mi‑a explicat:
— Vreau să îngrop crucea aici, în pivniță, să n‑o găsească
bandiții ăștia. Vezi, să știi de ea, s‑o păzești și, după ce‑o
trece prigoana, s‑o scoți tu la lumină.
Îmi vorbea ca unui bărbat adevărat, insuflându‑mi sen‑
timen tul că se bizuiește pe mine întru totul, iar în momen‑
tul acela îmi încredințează și o taină însemnată și o misiune
extrem de grea. Am fost mândru de mine și am primit pă ‑
truns, cu seriozitate, sarcina pe care mi‑o așeza el pe umeri.
Doar eram băiat mare, tocmai împlinisem nouă ani.
A treia zi pe bunul l‑au arestat. Nu s‑a mai întors nici ‑
odată acasă. N‑a fost niciodată judecat și condamnat. Nu
știm cum și unde s‑a prăpădit, probabil boala i‑a grăbit
pieirea. Nu‑i cunoaștem nici locul de îngropăciune, va fi
sfârșit într‑o groapă comună, unde cadavrele celor urgi ‑
siți, ca el, erau azvârlite de‑a valma.
Eu însă aveam să‑l mai văd o dată pe bunul.
Trecuseră aproape doi ani de când îl ridicaseră de
acasă și dispăruse fără urmă. Între timp, părinții mă adu ‑
seseră la ei, în Bacău, și mă înscriseseră la școală acolo.
Eram pionier și, la școală, în afara orelor, aveam tot felul
de activități suplimentare, sportive și artistice. Ne învă‑
țau poezii cu partidul, cu clasa muncitoare și cu armata

/ 143 /sovietică și, sub îndrumarea unui învățător zelos nevoie
mare care, de fapt, preda ore de educație fizică, tovarășul
Gurgui, foarte încântat de trupul său musculos, realizasem
și un montaj scenic, cu cântece și versuri patriotice. Într‑o
zi de septembrie, de o săptămână începuse noul an școlar,
tovarășul Gurgui ne‑a pus să repetăm montajul pregătit
și apoi ne‑a cerut ca a doua zi să venim îmbrăcați frumos,
în costume de pionieri, cu încălțările lustruite și cu pan ‑
talonii călcați la dungă, căci vom merge la clubul munci ‑
toresc din centru unde vom ține un mic spectacol în fața
unor oameni care au greșit față de orânduirea populară
din republica noastră, dar cărora partidul, generos, le mai
acordă o șansă, vrând să‑i aducă pe calea cea bună.
Dimineața următoare, am fost scutiți de la ore, iar dina ‑
micul și optimistul nostru profesor de sport ne‑a încolonat
câte doi și am pornit disciplinați și încrezători spre sala
unde urma să aibă loc reprezentația noastră pionerească.
Am intrat printr‑o ușă din spate care ducea în culise.
Tovarășul Gurgui ne‑a aranjat pe scenă în formația bine
cunoscută, căci exersasem îndelung. Când am fost gata,
el a făcut semn și s‑a ridicat cortina.
În sală, am dat cu ochii de vreo treizeci‑patruzeci de
bărbați îmbrăcați toți în haine vărgate. Pe scaunele din
margine am văzut așezați și tovarăși milițieni, care aveau
arme. Sala era mică, spectatorii se aflau foarte aproape
de noi și îi zăream bine de tot: erau numai piele și os, erau
trași și întunecați la față, aveau ochi foarte triști, care
priveau în gol. M‑au trecut fiorii. Ce se întâmplase cu oa ‑
menii aceia, cum de arătau așa?
Curând, mi‑a venit mie rândul. Conform regiei învă ‑
țate, am făcut câțiva pași în față, spre centrul scenei și am
început să‑mi rostesc versurile așa cum fusesem învățat:

/ 144 /tare și cu elan. Deodată, în rândul al doilea, undeva spre
marginea din dreapta, l‑am descoperit pe bunul și nu
mi‑a venit să cred. Era și nu era el. Din bunicul meu falnic
acum nu mai rămăsese decât o umbră, corpul parcă i se
strânsese, iar pielea feței i se înnegrise și se încrețise.
Turuiam versurile și brusc am simțit că mă podidește
plânsul. Căutam să mă stăpânesc, dar nu reușeam. Rosteam
ca o moară stricată cuvintele acelea care nu mai aveau ni ‑
ciun înțeles și din ochi îmi șiroiau lacrimile. Nu m‑am mai
uitat spre bunul, așa că n‑am observat dacă și el lăcrimează,
îmi făcea rău să mă uit. Tovarășul Gurgui a crezut că plâng
fiindcă uitasem poezia și mi‑a făcut semn nervos, din culise,
să trec la locul meu, îndemânân du‑l pe următorul să con ‑
tinue, repede, ca să nu‑și dea lumea seama că unul din puș ‑
tii lui o sfeclise, se încurcase, n‑avea ținere de minte.
M‑am întors în formație și am stat ca o stană de piatră
până la sfârșitul montajului, fără să mai aud și să simt
nimic din ce se petrecea în jur. Mi‑era milă de bunul, dar
mai eram stăpânit și de alt sentiment: mi‑era rușine că el
e acolo, că bunicul meu este arestat, că este unul din oa ‑
menii pedepsiți și nu voiam ca tovarășul Gurgui și colegii
mei pionieri să prindă de veste că bunicul meu e printre
cei considerați răi.
Bunul nu s‑a dat de gol nici el că m‑ar cunoaște: știa
că, dacă s‑ar afla, mi‑ar pricinui foarte mult rău.
Când s‑au auzit aplauzele de final parcă m‑am trezit
dintr‑un vis urât. M‑am răsucit pe călcâie cu capul în pă ‑
mânt și am luat‑o din loc, fără să mai privesc spre bunul.
Deși eram doar un copil, am fost laș atunci, mi‑a păsat doar
de mine, nu de el, eram cu gândul să mă pun la adăpost
pe mine, da, am fost laș și egoist. Am repetat, de fapt, și
eu scena cu Petru, din Noul Tes tament, pe care mai târziu

/ 145 /aveam s‑o citesc de zeci de ori, aceea cu lepădarea de Hris ‑
tos. Nu vrea, mintea lui Petru nu vrea, refuză să facă răul,
dar firea lui omenească măruntă, păcătoasă, nu‑l ascultă,
îl trădează. Atunci a fost prima dată când am văzut câtă
nimicnicie, câtă slăbiciune zac în mine. Și de atunci, vai,
de câte ori nu m‑am convins că sunt un nevolnic!
Crescând, am devenit tot mai conștient de nenumăra ‑
tele mele slăbiciuni, defecte, erori de structură interioară.
La școală, în clasele gimnaziale, mi‑am descoperit încli ‑
nația, talentul pentru științele exacte. Mergeam în paralel
cu pasiunea mea pentru religie și cu cea pentru fizică,
citeam mult, studiam și, pe atunci, deși începusem să am
îndoieli în privința calităților mele umane, a felului meu
de‑a fi, totuși, încă mai speram că, dacă dorești cu adevă ‑
rat și ești dispus să depui un efort nemăsurat și discipli‑
nat, poți realiza absolut orice îți propui.
Eram ambițios și retractil în același timp, măcinat de
contradicții, de porniri care se băteau cap în cap, mi‑ar fi
plăcut succesul, recunoașterea din partea celorlalți, dar,
totodată, nu eram pregătit pentru asta, eram timid, retras.
Oricum, mă puneam atent și permanent sub lupă, eram
narcisist, foarte preocupat, până la obsesie, de mine însumi,
supunându‑mă la îndelungi, obositoare și sterile exerciții
de autoscopie. Ce descopeream nu‑mi plăcea și nu izbu ‑
team să ajung la o imagine clară în privința propriei mele
persoane, nu mi‑era limpede cine sunt eu cu adevărat.
3.
După ce am ieșit din spitalul unde mă trimisese bătaia
încasată de la mineri, viața mea s‑a schimbat brusc și

/ 146 /într‑un mod radical, pe care nu‑l anticipasem deloc, cu
toate că eram atât de atent la tot ce mi se întâmplă. Semne
avusesem, dar nu le bănuisem consecințele, nu aprecia ‑
sem corect ce va urma.
În vara lui ’89, se petrecuse ceva ce însemna o răspân ‑
tie pentru mine: într‑o noapte de insomnie, am avut lim ‑
pede o revelație. M‑am gândit la felul cum fac dragoste
cu Tanța, soția mea, dragoste fizică, și deodată mi s‑a părut
totul extrem de impur, de animalic și de degradant. Acea
apropiere atât de mare, acea contopire cu un trup străin,
sexul meu care se întărea și pătrundea în cavitatea umedă
a corpului ei, ca și transpirația, frecarea pieilor noastre,
gemetele, plăcerea care însoțeau toată acea mișcare de
balans le‑am găsit bizare și inacceptabile, dezonorante.
De ce, de ce să fac toate astea și, pe deasupra, cum de mai
am și sentimentul că prin așa ceva mă împlinesc? mi‑am
zis oripilat și perplex. În gând, refuzam să mă mai supun
la acest joc, care mă murdărea, care satisfăcea animalita ‑
tea din mine și care mă îndepărta de Dumnezeu. Bineîn ‑
țeles, nu i‑am spus Tanței nimic din ce‑mi trecea prin cap.
A doua zi am reluat și mai stăruitor reflecția secretă pe
această temă și sentimentul meu a fost că nu mă înșela ‑
sem prima oară, când judecasem acest aspect al vieții
mele. Sexul, patima pe care ți‑o induce actul sexual în ‑
seamnă păcat și înstră inare de cele sfinte, decădere a
omului de la starea de om. La fel mi‑am zis și în orele de
veghe din noaptea care a urmat.
Alături, în pat, Tanța dormea adânc, sforăind ușurel,
fără să bănuiască nimic din frământările mele.
Peste câteva zile a fost aniversarea ei. Împlinea cinci ‑
zeci de ani, i‑am cumpărat un buchet de flori și seara am
mers la resta urant. Am mâncat o friptură, abia am găsit,

/ 147 /și am băut o sticlă de vin roșu de Murfatlar. Ne‑am îna ‑
poiat acasă, în apartamentul nostru cu trei camere, de
bloc și ea a fost foarte drăgăstoasă. A făcut un duș și, dez‑
brăcată, a revenit în sufragerie. Eu stăteam pe canapea și
am făcut o mutră foarte surprinsă, nu știu dacă a obser ‑
vat. Nu mă așteptam la asta și nu îmi doream asta. M‑a
trimis la duș, zâmbind. I‑am dat ascultare sub imperiul
acelei rutine care apare negreșit într‑o căsnicie veche.
După duș, am revenit în mica sufragerie. Tanța nu era
acolo. Atunci, am apăsat foarte încurcat pe clanța de la
ușa dormitorului și am intrat: am avut în fața ochilor
exact imaginea de care fugeam – ea era întinsă pe pat, cu
fața în sus. Privirea mi‑a fost capturată de corpul ei gol,
îmi părea extrem de ciudat, neatrăgător, cu semnele tim ‑
pului imprimate vizibil pe el. M‑am așezat lângă ea, m‑am
lăsat îmbrățișat, sărutat și am făcut și eu același lucru, fără
nicio tragere de inimă, ca un robot, în virtutea inerției.
După câteva minute de mângâieri pe cât de insistente pe
atât de neinspirate, a venit momentul de care mă temeam,
căci îl refuzam din toate puterile minții mele. Tanța și‑a
depărtat picioarele și m‑a îndemnat să‑mi fac loc în ea.
Sexul meu era destul de anemic și n‑am reușit. Încă o în ‑
cercare și încă una. În zadar. Tanța a renunțat, căutând
să‑mi arate afecțiune și înțelegere și asigurându‑mă că nu
e afectată. „Se mai întâmplă, se întâmplă oricui, ceea ce
contează la vârsta noastră sunt sentimentele!” a rostit ea
sentențios, fără pic de ironie, o frază‑clișeu.
Zilele următoare iar am făcut o încercare. S‑a încheiat
peni bil, ca și cea dinainte. După câteva astfel de experi ‑
ențe eșuate, Tanța a fost convinsă că are un soț pe care
l‑au părăsit puterile bărbătești. S‑a purtat cu delicatețe,
nu mi‑a reproșat în nicio ocazie slăbiciunea aceasta.

/ 148 /Când n‑am mai depins de sex, eu unul m‑am limpezit
și m‑am înseninat. Însă relația mea cu Tanța s‑a trans ‑
format inevitabil: după ce a dispărut legătura sexuală
dintre noi, s‑a stins și iubirea, sentimentele, mi‑am dat
seama, erau determinate și de sex. Am devenit doi prie ‑
teni, camarazi, asociați, care se străduiau să aibă un com ‑
portament corect unul cu altul, să nu‑și facă figuri unul
altuia. Dar, remarcam la ea că, probabil fără să vrea și fără
să‑și dea seama, avea altă atitudine față de mine. Ceea ce
înainte nu numai că nu o deranja la mine, dar nici măcar
nu observa, acum o irita și era prilej de certuri stupide.
Manifesta față de mine o severitate, o adversitate pe care
înainte, când îmi făceam datoria de bărbat, nu le avea.
Era și mai tăcută și mai distantă. Se împuținau, de la zi
la zi, lucrurile pe care le împărtășeam împreună. O ex ‑
cepție au fost zilele din decembrie 1989, când amândoi
am tremurat de spaimă și apoi ne‑am aflat în al nouălea
cer, atunci când a căzut Ceaușescu. După aceea am recă ‑
zut în starea de înstrăinare reciprocă ce creștea fără în ‑
toarcere. În timpul liber, Tanța prefera să se retragă în
dormitor sau în bucătărie, să asculte radioul și să rezolve
jocuri de puzzle din ce în ce mai complicate. Se retrăgea
astfel și se închidea într‑o lume a ei în care eu nu mai
aveam acces. Ei da, aceasta era starea cuplului nostru în
primăvara anului 1990, când am început să particip la
manifestațiile din Piața Universității. În primele zile din
iunie, ea, profesoară de matematică, a plecat în Franța,
cu un grup de elevi, la invitația unei școli din Lyon. Așa
că, atunci când eu am fost bătut și am ajuns în spital, nu
se afla în țară.
Când m‑am pus pe picioare și m‑am întors acasă, am
găsit o scrisoare de la ea. Mă anunța că rămâne în Franța.

/ 149 /Nu știu din ce motiv, fiindcă dorea să mă rănească sau doar
fiindcă voia să fie sinceră cu mine, îmi povestea în epistolă
că îl reîntâlnise întâmplător acolo pe fostul ei prieten din
liceu, care i‑a propus să‑și refacă viața alături de el.
Modul brutal și șocant în care m‑a părăsit soția mea m‑a
făcut să mă hotărăsc: voi ieși din viața lumească pentru
care n‑am nici vocație, nici plăcere și am să mă retrag la o
mânăstire. Eram apropiat de cercurile bisericești din Ca ‑
pitală, iar cu starețul unei mânăstiri din nordul țării eram
chiar prieten, corespondasem cu el și îmi propusese chiar
să mă mut acolo, să îngrijesc biblioteca așezământului.
Tot atunci s‑a mai petrecut ceva care mi‑a grăbit deci ‑
zia. La liceul unde predam, după episodul cu bătaia, ares ‑
tarea și spita lul, am început să am probleme. Deodată,
directorul își schimbase atitudinea față de mine: mă pri ‑
vea chiorâș, parcă mă considera vinovat de ceva, și deve ‑
nise ostil, în chip fățiș. Într‑o seară, când am ieșit mai
mulți profesori la o bere, s‑a abțiguit binișor și i s‑a dez ‑
legat limba: mi‑a mărturisit că doi ofițeri în haine civile,
probabil de la SRI, se interesaseră discret de mine, ce fel
de convingeri am eu de participasem la manifestațiile din
Piața Universității alături de atâtea elemente dușmănoase
și de golani. Iar inspectorul școlar general, la rândul său,
îi dăduse de înțeles directorului meu că ar fi indicat să
scape cumva de mine, eu dovedindu‑mă „un element”
care nu prezintă nicio garanție pentru elevi, așa consideră
și tovarășii, mă rog, domnii, de la FSN, care conduc capi ‑
tala și pe care el nu voia să‑i supere, mai ales că funcția
lui depindea de bunăvoința lor.
Așa am renunțat la tot și am plecat la mânăstire.
Viața mea de acolo, simplă și aspră, nu se deosebea de a

/ 150 /călugărilor. Mă simțeam de parcă ajunsesem, în sfârșit,
acasă, în adevărata mea casă. Când deschideam geamu ‑
rile, ramurile bradului din preajmă mai că îmi intrau în
chilie și mă inunda o adiere curată și răcoroasă, cu miros
de cetină, de ierburi și de flori. Aveam foarte multă liniște
și foarte mult timp, astfel încât să caut să mă apropii ne ‑
tulburat de Dumnezeu, să meditez, să mă regăsesc pe
mine însumi. Îmi propusesem, în anii ce vin, să mă țin și
mai mult de capul lui Iacob, să‑și ducă la bun sfârșit pro ‑
misiunea, marele pariu, cartea de astrofizică pe care visa ‑
sem în copilărie s‑o scriu eu însumi, dar, simțind că nu
mă țin curelele, îi transferasem lui misiunea, urmărind,
în mod ocolit și prea puțin obișnuit, să mă realizez prin el.
După ieșirea din spital, Iacob Grima și‑a continuat
afirmarea, ascensiunea publică. De altfel și acolo, în spi ‑
tal, fusese căutat de o echipă de televiziune de la BBC și
dăduse un lung interviu, care se transmisese în Anglia.
Deși tonul discuției era calm, destins, Iacob fusese dur cu
autoritățile noastre, conside rând că asaltul minerilor asu ‑
pra capitalei a fost pus la cale de actuala conducere a sta ‑
tului, care, din umbră, a condus inacceptabila barbarie.
Iacob spusese asta pe șleau, fără să‑i fie teamă de repre ‑
salii din partea celor vizați. Și, într‑adevăr, n‑a pățit nimic.
El nu era ca mine, un ins insignifiant, căruia i se poate
închide gura oricând, fără să‑i pese cuiva. Era o piatră
fierbinte pentru putere: cine o lua în mână se frigea rău.
Probabil noii stăpâni și‑au făcut calculele corect: costurile
erau infinit mai mici pentru ei dacă‑l lăsau în pace să
vorbească ce vrea, decât dacă încercau să‑i pună pumnul
în gură. Așa încât Iacob Grima și‑a văzut de ale lui fără

ripostă și fără corecții din partea guver nanților, cel puțin
la vedere.
Curând i s‑a încredințat conducerea unui ziar, unde
publica editoriale fulminante. Când a apărut prima tele ‑
viziune particu lară serioasă, i s‑a dat o emisiune a sa. Îl
urmăream de la distanță. Eram și fascinat de el, îl și in ‑
vidiam. Dovedea o vitalitate intelectuală care ieșea din
orice tipar și era un optimist incurabil, imun la rău, mi se
părea neîndoios, creierul lui era altfel decât al nostru, al
celorlalți, lui îi lipsea zona depresiei pe care oricine o are.
Îi trimiteam scrisori la care îmi răspundea uneori, însă
scurt, căci era o persoană foarte ocupată, de care trăgeau
toți, iar o dată la doi‑trei ani îl vizitam la București ca să
mă conving că, prins cu atâtea treburi mărunte, n‑a uitat
de marea lui datorie, scrierea Cosmogoniei pe care eu aș
fi dorit‑o să fie o lucrare teologică, nu științifică.

/ 152 /Capitolul VI
(Povestește Ștefan Orban)
1.
Număr fiecare zi care trece, mă trezesc noaptea și mă
uit pe fereastră, poate, totuși, totuși, s‑a oprit ploaia. Dar
nu. Totul e atât de neliniștitor. De patruzeci și două de zile
plouă fără întrerupere.
Când am aflat de legătura amoroasă a Corei cu acel
bărbat tânăr care, decepționat și înșelat la rândul său,
alesese să se răzbune pe ea, înștiințându‑mă (cu detalii
impudice și brutale așa cum numai o filmare poate să
redea!) că‑mi pune coarne, am hotărât să fac marele com ‑
promis. Și nu sunt deloc încântat de mine. În loc să mă
despart de ea, ca un bărbat adevărat, m‑am împăcat cu
gândul că, asta e, o împart cu alții, dar îmi rămâne totuși
și mie o parte din ea, nu‑mi pierd drepturile de proprie ‑
tate asupra ei, accesul la ea, precum accesul unei țări la
mare. Dacă nu sunt singurul său stăpân, măcar gust și eu
din frumusețea, din tinerețea ei. Pofta de viață a Corei, ști‑
ința de a oferi plăcere fizică sunt neobișnuite. N‑are rost
să fiu ipocrit, sunt dependent sexual de ea.

/ 153 /De îndată ce mintea mea s‑a acomodat cu acest gând,
totul a funcționat acceptabil. Filmul cu partida de amor
sălbatic între ea și bărbatul acela, film pe care, ferindu‑mă
de ea, nu cumva să mă surprindă, l‑am privit pe ascuns de
câteva ori în aceste săptămâni, în loc să mă îndepărteze de
Cora, m‑a făcut s‑o doresc și mai tare. Și să încerc să profit
de fiecare ceas petrecut în pat cu ea. Are ceva foarte prețios
de dat, ceva ce, rezumat abrupt și banal, s‑ar putea numi
sex, dar e mai mult decât atât, e ceva ce mă împlinește și
la care observ că nu sunt nici în stare, nici dispus să renunț.
Acum vreo cinci‑șase zile, mi s‑a făcut brusc rău când
eram la firmă. Mi‑am pierdut cunoștința și am căzut din
picioare. Speriată, secretara a telefonat la urgență și am
ajuns la spital. Tot ea a anunțat‑o și pe Cora. N‑a fost decât
o criză hipoglicemică, dar, ca să constate asta, doctorii
mi‑au făcut un set complet de analize și investigații, chiar
și la tomograf. Am zăcut două zile și două nopți, acolo, pe
patul de spital, ținut cu perfuzii.
Ei bine, m‑a surprins felul cum s‑a comportat Cora în
momentele acelea! M‑a surprins foarte plăcut, mai ales că
venea după ce aflasem despre ea de la acel Horia. A sosit
într‑un suflet la spital, era răvășită, a făcut intervenții, a
plătit costurile suplimentare și a obținut pentru mine o re ‑
zervă, în care s‑a instalat și ea, fără nicio ezitare, a rămas
acolo cât am rămas eu, iar în prima noapte, când nu se știa
exact cât de gravă e starea mea de sănătate, n‑a închis ochii,
m‑a vegheat șezând la căpătâiul meu, cu un devotament
care mă tulbura și care îmi arăta, incontestabil, că nu‑i sunt
indiferent și, poate, chiar că ține la mine cu adevărat.
Cum se potrivește reacția asta a ei de grijă, de afecțiune
cu scenele acelea de sex dezlănțuit și animalic cu acel tânăr
bărbat oarecare? Desigur, nu se potrivește. E ca și când, în

/ 154 /cele două situații, n‑ar fi vorba despre aceeași persoană. Sau
ca și când în același trup s‑ar înghesui două făpturi diferite.
Dar ce, parcă e obligatoriu să fie consecventă și rațio ‑
nală toată viața ei!… Nici pomeneală. Cora este și ea cum
suntem toți: doi într‑unul, trei într‑unul, atâția într‑unul.
Suntem alcă tuiți brambura din tot soiul de sentimente și
de fapte care se bat cap în cap și care evident n‑au ce căuta
în aceeași persoană.
În zilele când am fost internat în spital mi‑am dat
seama cât de mult e preocupată mai toată lumea în Cara ‑
mia de povestea ploii care nu se mai oprește. Pacienți și
cadre medicale nu vorbeau decât despre asta. Îi ascultam,
îmi dădeam și eu cu părerea, chiar dacă eram convins că
toate discuțiile astea sunt de un diletantism evident, iar
diversele explicații sunt cel puțin hazardate, penibile. Un
bolnav, care abia reușea să articuleze cuvintele din pri ‑
cina suferinței fizice, punea o patimă uriașă în dezbaterea
asta, patimă cel puțin ciudată pentru cineva aflat în starea
sa, devastat de un cancer în fază terminală. Susținea teo‑
ria, pe care o mai auzisem la unul și la altul, că aici e în
plină desfășurare un război meteorologic, purtat cu mij ‑
loacele tehnicii actuale atât de avansate, un război declan ‑
șat împotriva Caramiei de vecinul cel mare de la Răsărit:
fostul imperiu este furios că am permis instalarea scutu ‑
lui antirachetă, de care se simte direct amenințat.
Alții, mai subtili, preluaseră ceea ce auziseră în
talk‑show ‑uri la televizor sau citiseră în articole de ziar:
ei luau ploaia care nu mai contenea drept semnul unui
fenomen de o gravitate incalculabilă – se produce o schim‑
bare cosmică a climei, a mediu lui de viață pământean.
L‑am întrebat ce crede despre asta și pe Mihail Cris‑
tea, bătrânul înalt, cu părul alb ca neaua și cu trăsături

/ 155 /armonioase de sfânt, cu care, când și când, corespondez,
clasic, prin epistole trimise prin poștă, după ce l‑am cu ‑
noscut, în urmă cu câțiva ani, la acea petrecere de lansare
a candidaturii domnului Grima la președinția Caramiei.
El a formulat o idee pe cât de fermă pe atât de năucitoare:
această anomalie meteorologică sau această dereglare
meteorologică este strict legată de noi, locuitorii Cara ‑
miei. Dereglarea meteorologică este expresia unei dere ‑
glări umane. Noi stricăm lumea, noi nu știm să păstrăm
darul cel mare pe care l‑am primit. Ploaia asta care nu
mai înce tează este provocată de răul din noi, noi suntem
de vină, sufletele noastre și mințile noastre s‑au îmbol ‑
năvit și îmbolnăvesc lumea. O explicație, așadar, morală,
mistică și deloc științifică.
Aș fi curios să știu și ce zice profesorul Grima despre
ploaia care ne‑a luat în stăpânire, total ilogic, nefiresc,
neverosimil. Bătrâ nul astrofizician ar fi cel mai îndreptă ‑
țit să aibă răspunsuri și explicații. Însă pierdusem legă ‑
tura cu el. După tot ce pățise atunci când candidase la
președinție, se retrăsese complet din viața publică. Nu mă
mai căutase, iar eu nu‑mi permisesem să‑l deranjez. Cum
să dau buzna în viața lui?!, mai ales că relația noastră de
amiciție, circumstanțială și abia înfiripată cum fusese, așa
funcționase dintru început, unilateral: doar el mă chema
pe mine când voia să mă vadă, niciodată eu pe el.
2.
O, da, a fost bulversant ce s‑a întâmplat cu profesorul.
Era în 2014. Începuse campania electorală prezidențială
de câteva zile, când Iacob Grima a fost invitat la cea mai

/ 156 /importantă televiziune de știri din țară și la cel mai urmărit
talk‑show politic, care în acea perioadă avea sloganul „De
ce vreau să fiu președinte!”. Timp de două ceasuri, seara,
la oră de vârf, trei dintre cei mai temuți jurnaliști îl supu ‑
neau pe invitat la un tir de întrebări. Pe rând, toți candida ‑
ții înscriși în cursa prezidențială aveau să treacă pe acolo.
Profesorul Grima a fost strălucit. L‑am urmărit cu su ‑
fletul la gură și eu, și Cora, care, de obicei, este complet
dezinteresată de subiectele politice. În timpul emisiunii,
ca să nu le uit, mi‑am notat școlărește replici de‑ale sale
la întrebările ad‑hoc ale moderatorilor: „Acest prezent,
acești ani sunt complet lipsiți de substanță, de sens, de
mesaj, de plusvaloare. Este ca și când noi am expedia
către urmașii noștri niște epistole care, în plic, conțin foaia
complet albă sau, dacă vreți, ca și cum am trimite în viitor
niște colete pline cu neant.” Sau: „Trăind astfel, destruc‑
turați, haotic, cu o scară de valori răsturnată sau cu o
scară de valori confuză, încețoșată, neacceptată de popor,
ceea ce este, în fond, la fel de rău, noi ne anulăm prezen ‑
tul, prezentul nostru se restrânge până la a nu mai exista,
strivit între un trecut pe care‑l repudiem, total, fără să
mai facem o obligatorie operație de discernere și un viitor
de care nu ne pasă nici cât negrul sub unghie.” Și: „Cara ‑
mienii par să fi suferit un fel stranie mutație genetică:
fiindcă noi, cei de astăzi, nu mai știm și nu mai putem să
ne reprimăm înclinația spre valorile negative – mințim,
înșelăm, furăm. Toate astea au început să facă parte din
cultura noastră, din obișnuitul nostru de fiecare zi. Ceea
ce trebuie să ne alarmeze și să ne ducă la soluții. Trebuie
să căutăm și să găsim calea spre adevăratele valori. Tre ‑
buie să oprim căderea, să reînvățăm să trăim într‑un ca ‑
dru normal de valori, să reînvă țăm să privim existența cu

/ 157 /bucurie, ca pe un privilegiu suprem, într‑o lume normală.”
În acel moment, unul dintre jurnaliști, l‑a întrerupt pro ‑
vocator: „Domnule Grima, și care e calea, concret, aveți un
plan prin care se pot realiza aceste deziderate? Căci, altfel,
ele rămân doar niște dorințe admirabile, niște abstracțiuni,
fără nicio influență asupra vieții noastre.” Iacob Grima a
răspuns sigur pe el, arătând că reflectase îndelung asu pra
a ceea ce e de făcut: „Sigur că am. Renovarea societății
noas tre trebuie să înceapă cu o reformă a școlii caramiene.
Poate părea o banalitate ce spun, dar școala, instrucția șco ‑
lară stau la temelia unui stat puternic. Iată, am aici un do ‑
sar, sunt trei sute de pagini, mai exact trei sute trei pagini,
dacă aveți vreme să‑l citiți, veți vedea că m‑am gândit, pas
cu pas, la ce urmează să întreprindem pentru a moderniza
școala transformând‑o într‑o instituție solidă.”
Apariția profesorului în acea emisiune a bătut recordul
de audiență. Așa cum se profilase încă din momentul
anunțării candidaturii, Iacob Grima creștea în sondaje și
părea să se desprindă în câștigător al alegerilor. Și presa
îi era favorabilă. Până s‑a declanșat nebunia.
Totul a început inconsistent într‑o foaie marginală și
dubioasă. Sub semnătura unui ziarist obscur, specializat în
subiecte de scandal greu verificabile, a apărut un text însă ‑
ilat cu decla ra țiile unei doamne care afirma că are o fiică al
cărei tată este Iacob Grima, fata împlinise douăzeci de ani
și, în toată această perioadă, profesorul a ignorat copila care
a crescut fără tată, înfrun tând nenumărate greutăți. Așadar,
iată, suna concluzia arti colului veninos, marele om care dă
tuturor lecții de conduită morală, nu‑și asumă responsabi ‑
lități firești, adică nu este atât de onorabil pe cât pare.
La început, domnul Grima, când a auzit povestea, n‑a
luat‑o în seamă, a râs cu poftă de această halima stupidă,

/ 158 /bineînțeles că totul e o făcătură, zicea el, nu are cunoș ‑
tință să existe vreo fiică „secretă” a sa și, mai ales, habar
n‑are cine este femeia care a declarat că ar fi avut o rela ‑
ție cu el, n‑a întâlnit‑o, n‑a văzut‑o niciodată în viața lui.
Profesorul era cunoscut pentru sinceritatea dezarmantă
la acest capitol al legăturilor amoroase, niciodată nu as ‑
cunsese nimic atunci când fusese vorba despre femeile
din viața lui, iar generozitatea față de fostele sale parte ‑
nere, subiect de bârfă la început, intrase în legendă. De
aceea era credibil, în ochii mei și ai multora ca mine, când
afirma răspicat că totul este o glumă proastă. Eram sigur
că istoria se va stinge de la sine, ca un foc de paie.
Dar n‑a fost așa. Povestea a fost ținută în atenție sus ‑
pect de mult, fiind preluată și de marile cotidiane și de
televiziuni. Totul era pe cât de lipsit de sens, pe atât de
enervant, dar, evident, tără șenia aceasta nu era întâmplă‑
tor adusă pe tapet, ci avea menirea să‑l discrediteze pe
profesor: întâmplarea cu fata nerecunoscută și abando ‑
nată avea un mesaj, o morală apăsat acuzatoare – iată că
Iacob Grima nu este acea persoană impecabilă, acel mo ‑
del, acel magistru al corectitudinii, așa cum vrea el să lase
impresia. Există, în viața lui, atâtea dedesubturi și atâtea
puncte întunecate. Brr…
Curând, istorioara inițială a și fost conectată cu altele: în
presa de tot felul și în emisiuni tv ușurele, de divertisment,
comentatori de doi bani, cu obstinație și cu plăcere sadică,
au început să dezgroape morții, au fost readuse în atenție,
au fost puse sub lupă, parcă s‑ar fi petrecut ieri, toate legă ‑
turile cu femei ale lui Iacob Grima, publicându‑se fotogra ‑
fii, dându‑se detalii impudice, cele mai multe inventate.
După vreo zece zile de batere a apei în piuă pe acest
subiect, în loc să urmeze liniștea, a apărut ceva și mai grav.

/ 159 /Într‑un ziar s‑a publicat o anchetă jurnalistică privind
felul cum se privatizaseră, în anii ’90, editura, revista,
tipografia și, apoi, lanțul de librării care formează actual ‑
mente trustul Olimp, al cărui director, e drept, onorific,
este Iacob Grima. Se sugera că există nereguli, ilegalități,
licitația fusese trucată, câte și mai câte. S‑a reprodus în
facsimil un document din care rezulta că profesorul Grima
e și acționar, adică nu e așa de aerian și de dezinteresat
de câștigurile materiale pe cât se crezuse. În realitate,
Iacob Grima nu deținea decât 2% din acțiuni, un procent
simbolic primit când fusese invitat să gireze, cu numele
său prestigios, activitatea trustului, dar nimeni nu mai
stătea să socotească, la rece, să despartă apele de uscat:
se pornise asaltul împotriva lui, ca un tăvălug de neoprit,
și totul era direcțio nat să‑l scoată vinovat.
De altfel, întreaga campanie de presă era o manipu ‑
lare, amestecând, într‑un dozaj atent controlat, mici firi ‑
mituri de adevăr cu minciuni colosale.
Când au apărut în presă acuzațiile astea l‑am văzut
pentru prima dată pe profesorul Grima îngrijorat. Nu în ‑
țelegea ce se petrece. Era excedat, descumpănit, uluit.
Căuta să se justifice, să explice că n‑are nicio vină, că ve ‑
nise la conducerea onorifică a casei de editură și a revistei
mult mai târziu, când deja totul era privatizat.
Animat de acea proverbială energie pozitivă a sa, cu fi ‑
rea lui de luptător care nu cedează, care merge până la
capăt și caută soluții în orice situație, Iacob Grima și‑a an ‑
gajat un avocat, s‑a consultat cu el, și‑a construit o apărare.
A început să trimită dreptul la replică spre redacțiile
publicațiilor care îl defăimaseră. Unele îi reproduceau
răspunsurile, însă trunchiat, în pagini de interior, cu literă
mică. Dar cele mai multe îi ignorau opiniile și continuau

/ 160 /netulburate tapajul, umflând până la nebunie istoria în
care el juca rolul de personaj negativ central și ilustrau
pagina întâi cu fotografia sa, mare, în postùri dintre cele
mai dezavantajoase și cu titluri de‑o șchioapă, toate erau
depreciative, fie insinuant, fie de‑a dreptul acuzatar, și
erau, în mod clar, mincinoase: „Cealaltă față a lui Iacob
Grima”, „Cine e de fapt Iacob Grima?”, „Prea multele zone
întunecate din existența unui candidat la președinție”,
„Gaura neagră în care va ajunge astrofizicianul cu vele ‑
ități de politician”.
Ca o avalanșă, campania de presă era de nestopat. Pro ‑
fesorul, faptul devenea evident, nu făcea față atacurilor.
N‑avea cum. Era în poziție defensivă și era singur: iar
adversarii lui, înverșunați, câtă frunză și iarbă. Noi, cei
care‑l prețuiam, speram să înceteze odată imunda dez ‑
lănțuire. Era o diferență atât de mare între imaginea sa
publică unanim favorabilă, pe care o avusese până atunci,
și mizeriile cu care, deodată, în acele zile, îl împroșcau și
era o prăpastie amețitoare între cine și cum era el cu ade ‑
vărat și grozăviile care se spuneau despre el încât, dacă
puneai în balanță cele două ipostaze, ai fi putut să înne ‑
bunești. M‑am convins că pentru public nu contează ab ‑
solut deloc cum ești în realitate, ci doar cum ești descris.
Într‑o seară, i‑am văzut la televizor pe doi dintre inșii
care, acasă la miliardarul Titi Ciurel, se guduraseră turpid,
ca niște cățeluși dresați, pe lângă profesor: Petrică Petri ‑
șor, ambasadorul (se vede treaba, încă nu ajunsese la post!)
și Radu Movilescu, directorul radioului public. Emisiunea
punea în dezbatere, conform titrării de pe ecran, „cazul
revoltător al profesorului politician”. Erau mai mulți par ‑
ticipanți la masa rotundă, dar cei doi ieșeau în evidență:
erau periculoși fiindcă vorbeau foarte bine, convingător

/ 161 /și nu le mai tăcea melița, păreau inepuizabili. Vituperau
împotriva lui Iacob Grima, îl judecau pornind de la prin ‑
cipiile etice pe care el, subliniau cei doi, le călcase în pi ‑
cioare, înșelând încrederea atâtor oameni cinstiți, care își
puseseră speranțele în el. Vai, ce era la gura lor, îți venea
greață ascultându‑i, mai ales dacă erai în situația mea, să
fi asistat la cealaltă dare în spectacol a lor, când, umili și
lingușitori, stătuseră în genunchi la propriu în fața celui
pe care‑l lapidau acum. Iar moderatorul, un nou justițiar,
așa cum apar periodic la noi, era încântat de ce aude, cele
două personalități respectate, ambasadorul și directorul
radioului adică, îi confirmau teoria privind falsele mituri
și falsele valori, cărora ei, oamenii de rând onești din
această țară, le acordă credit nemeritat. Era clar, partici ‑
panții la dezbatere, la unison, se înfierbântaseră îmbătați
de propriile lor fraze acuzatoare și îi făceau profesorului
un adevărat proces public, condamnându‑l irevocabil,
înainte ca acesta să se prezinte în fața instanței.
Într‑una din acele zile, domnul Grima m‑a chemat la
el. L‑am văzut așa cum nu credeam că am să‑l văd vreo ‑
dată: confuz, vulnerabil, nemaiștiind cum să reacționeze,
cum să se apere. Stătea în fotoliu, cu picioarele acoperite
de pledul obișnuit. Era palid, tras la față, slăbit. Mi‑a măr ‑
turisit că se simte terorizat și, în același timp, jignit, umi ‑
lit, dezonorat într‑un chip inaccep tabil. Mi‑a mai spus și
că nu mai izbutește să adoarmă noaptea nici cu somni ‑
fere. El, cel plin de strălucire, vorbea acum mono silabic
și aproape incoerent. Îmi cerea mie, un oarecare, sfatul:
ce‑aș face eu în locul lui? Întâmplător, chiar aveam răspun ‑
sul: m‑aș retrage imediat din cursa pentru președinție. E
o lume murdară care nu‑l merită și care, în chip evident,
nu‑și dorește schimbarea.

/ 162 /Profesorul a respins categoric ideea: „Nu, nu, asta este
imposibil. Ar fi o cedare îngrozitoare din partea mea.”
Ne‑am despărțit fără vreo concluzie anume.
A doua zi s‑a petrecut ceva încă și mai rău. A apărut
un martor care a declarat în fața procurorilor că i‑a dat lui
Iacob Grima o sumă considerabilă de bani, aproape cinci
sute de mii de euro, cu promisiunea că profesorul va in ‑
terveni în favoarea lui, pentru restituirea unor proprie‑
tăți forestiere.
Desigur, domnul Grima a negat cu vehemență. Era
însă total neconvingător. Mai ales că martorul a oferit și
detalii, banii au fost depuși în două conturi deschise pe
numele profesorului, unul la Londra și altul într‑un pa ‑
radis fiscal, iar procurorii au confirmat că se verifică de ‑
poziția, s‑au găsit conturile respective.
Curând, o instanță a decis arestarea preventivă a pro ‑
fesorului Grima pentru treizeci de zile. L‑am văzut la te ‑
levizor ridi cat dimineața de acasă cu cătușe la mâini.
Trăiam un coșmar.
Peste vreo săptămână, din arestul poliției, Iacob Grima
a trimis o scrisoare deschisă către presă, prin care făcea
cunoscută hotărârea sa de a nu mai candida la alegerile
prezidenți ale. Invoca două motive: starea de sănătate și
dorința de a lăsa instanțele să clarifice situația sa juridică.
Când am citit, m‑am simțit ca scurt‑circuitat: știam cât de
tare respinsese el această variantă. Acum, dacă totuși făcea
pasul, înseamnă că era la capătul puterilor. Îl înfrânseseră.
De îndată ce și‑a anunțat retragerea din cursa electo ‑
rală, subit și bizar, așa cum și începuse totul, s‑a așternut
tăcerea peste cazul său. Tăcerea definitivă. Toți cei care

/ 163 /păreau să‑și fi făcut un țel în viață din a‑l ataca, ca prin
farmec, l‑au lăsat în pace, preschimbați la loc în ce fuse ‑
seră cândva, niște mielușei blânzi sau, oricum, indiferenți.
Iar acuzațiile ce i se aduseseră s‑au topit una câte una.
S‑au dovedit neîntemeiate ori au fost retrase. Oricum, în
toate cauzele s‑a decis neînceperea urmăririi penale. Ast ‑
fel, tam‑tam‑ul devastator s‑a încheiat cu un mare fâs.
Dar, de subliniat, așa cum se întâmplă în Caramia,
nimeni nu a stat să judece lucrurile și apoi să se mire de
această răsturnare de situație, de această schimbare to ‑
tală a atitudinii autorităților față de profesor, de îmblân ‑
zirea lor neașteptată.
Uitarea l‑a acoperit sub vălurile ei biruitoare pe dom ‑
nul Iacob Grima.
Însă povestea asta urâtă n‑a rămas fără urmări.
Pe de o parte, profesorul, s‑a retras complet din viața
publică. A părăsit capitala și, împreună cu oamenii care
rămâneau lângă el, fideli în orice împrejurare, Ionică și
Lena, s‑a mutat în casa de la mare. Aceea pe care i‑o con ‑
struisem eu, cu inspirație și cu atâta pasiune, o pasiune
de care nu mă mai credeam în stare, căci de obicei practic
arhitectura ca și cum aș fi doar un mecanism, rutinat și la
nivelul de jos, atât cât să satisfac cerințele (ar fi mai nime‑
rit să zic, în loc de cerințe, lipsa de gust!…) ale feluriților
clienți de proastă condiție, pe care nu‑i aleg.
Pe de altă parte, ceea ce e cu adevărat grav dacă e ade‑
vă rat, s‑a vorbit că profesorul a avut probleme de sănă ‑
tate: prietenul lui, profesorul Zindeanu, cardiolog vestit,
l‑ar fi chemat la un control de rutină, după tot infernul prin
care trecuse. Și descoperise, se pare, că arterele sale erau
aproape obstruate. Era obligatoriu să fie operat, de urgență.

/ 164 /Dublu bypass . Dar înainte trebuia să‑i aplice niște sten ‑
turi. Se mai povestește că Iacob Grima a consimțit la
această operație grea cu mult curaj și chiar cu optimism.
Era acesta un semn că începea să‑și revină? Dacă într‑ade ‑
văr acceptase ideea intervenției chirurgicale, atunci faptul
acesta amintea iar de el, cel de odinioară, pe care nimic
nu‑l speria. Și operația, din fericire, ar fi reușit, se mai
povestea. Pentru profesorul Grima exista, așadar, viață și
după ce străbătuse deșertul.
Nu știu ce e adevăr și ce e născocire în toate istoriile
astea care circulă pe seama domnului Grima: gura lumii
e slobodă și e bolnăvicios atrasă de basmele care, după
încercări crunte, au un final cât de cât acceptabil, de nu
chiar fericit.
3.
Este a patruzeci și treia zi de ploaie neîntreruptă. Azi
mă întâlnesc cu Alice, fiica mea. Am emoții din pricina
asta. N‑am fost un tată exemplar, nici măcar unul medi ‑
ocru. Am fost lamentabil ca părinte, recunosc. Preocupat
prea mult de mine însumi și fără să am talentul, pricepe ‑
rea să mă dedic unui copil, copilului meu. N‑am avut nici
timpul, nici disponibilitatea să mă apropii de Alice, s‑o
înțeleg, să trăiesc prin ea. Da, așa s‑ar putea rezuma, am
trăit prin mine și pentru mine, nu prin copil și pentru
copil. Spre deosebire de Alexandra, fosta mea soție. Ea
era de un devotament care mă complexa. Nu puteam con ‑
cura cu ea la acest capitol. Când a apărut fiica noastră,
Alexandra s‑a schimbat teribil. Observam că trăia pentru

/ 165 /Alice, era fericită dacă Alice era fericită. Pe când eu îmi
vedeam de ale mele, egoist.
Oricum, după adolescența ei rebelă și violentă, cu atâ ‑
tea excese, când crezusem că e pierdută, eu am intrat în
derivă în ceea ce o privește, n‑am mai știut cum să mă port
cu Alice. Am fost terorizat atunci de gândul acestui enorm
eșec. Chiar și astăzi, când s‑au liniștit apele, când ea și‑a
revenit și este studentă la Istoria Artei, tot am o strângere
de inimă. Nu pot să uit momen tele prin care am trecut
când era în liceu. Dacă se întorc acele vremuri? Într‑un
fel, m‑am bucurat că a rămas în grija mamei ei. Este o
lașitate din partea mea, dar astfel mi‑am pus pielea la adă ‑
post, m‑am simțit comod: departe de ea, fără responsabi ‑
lități pe care aș fi fost incapabil, total nepriceput să le
asum. Așa am doar obligația, ușor de îndeplinit, de a le
oferi ei și fos tei mele soții sume de bani care să le ajute să
se întrețină fără probleme. S‑ar putea spune că îmi cum ‑
păr confortul sufletesc. Ceea ce e adevărat și îmi convine.
Ne întâlnim în Piața Romană. E ora prânzului. O invit
stângaci la un restaurant. Ea ezită. Întâi îmi spune că nu‑i
e foame și asta sună a refuz. Apoi mă privește ca și cum
și‑ar face niște calcule și revine, acceptă:
— Bine, fie, dacă ții neapărat.
Are aerul că mi‑a făcut o favoare și, prin urmare, îi
sunt dator. Să vedem ce‑mi va cere.
Pășim tăcuți pe trotuarul aglomerat. O măsor atent, pe
furiș. I‑am propus să vină sub umbrela mea, dar n‑a vrut.
Fumează. Asta îmi displace profund. Mai ales că trage din
țigară cu mult prea multă patimă, ca o dependentă. Are o
bască neagră pe cap care o apără de ploaie. Poartă o cana‑
diană de fâș cambrată, ușoară, de culoare neagră. Părul
îi e vopsit tot negru, negru intens și e machiată tot cu

/ 166 /negru în jurul ochilor. Prea mult negru. Altfel, e înaltă,
deși poartă pantofi fără toc, aproape mă întrece în înăl ‑
țime. Și e frumoasă, nu seamănă cu mine.
Mergem într‑un restaurant de curând deschis, dintr‑o
rețea populară, fără pretenții. O îndemn să comande. Din
ce alege, fără interes, plictisită, îmi dau seama că face
totul ca un automat, fără pic de plăcere, ca și cum ar bifa
o obligație dintre cele mai anoste.
Atunci, sunt și eu reținut, iau doar o plăcintă cu cașca ‑
val. Iar de băut, îi propun un vin roșu, special am venit la
întâlnire fără mașină. Ea ridică privirea spre mine ca pen ‑
tru a‑mi atrage atenția că am rămas defazat, nu mai e cea
pe care o știam eu, cea din adolescență, care făcea excese
bahice ca să‑și afirme nesu punerea și zice cu glas stăpânit:
— Eu vreau apă minerală plată.
Atunci, văzând că mă lasă singur, în loc de o sticlă, cum
aveam de gând să cer, mă mulțumesc cu un pahar de
vin roșu.
E vădit că nu reușim să fim pe aceeași lungime de
undă. Suntem două persoane care s‑au înstrăinat una
de alta, care încearcă prudent terenul, cu neîncredere, nu
găsim punți reale de comunicare. Dialogul dintre noi nu
curge, e convențional și laconic, nefiresc. Abia îi smulg
cuvintele din gură. Minutele încep să treacă foarte greu.
Își mai aprinde o țigară. Fumează țigară de la țigară. Nu
e bine. Dar mă abțin s‑o dăscălesc.
Nu înțeleg de ce‑a mai venit să se vadă cu mine dacă
este atât de fără chef, atât de puțin dispusă să discute cu
mine și să se poarte omenește.
Într‑un final, se lămurește motivul acestei întrevederi.
Totuși, are un interes, de aceea și‑a călcat pe suflet și și‑a
dat întâlnire cu mine. Nu din sentimente de tandrețe

/ 167 /filială, din dorința de a reface legăturile, cum îmi plăcuse
mie să sper. Ci ca să mă anunțe ceva anume:
— Știi, mama e în spital. Va fi operată vineri.
Rostește propozițiile astea pe un ton voit egal, lipsit de
orice inflexiune emoțională, dar simt clar din vocea ei, dar
și din privire, un reproș enorm: când îmi spune că Ale ‑
xandra e bolnavă și va fi operată vrea să sublinieze că eu
aș fi de vină. În mintea ei probabil eu sunt de vină pentru
tot ce li se întâmplă lor rău.
Într‑un fel, vestea, deși nu e una bună, mă liniștește:
măcar acum pricep și eu atitudinea fiicei mele, de ce a do ‑
rit să ne întâlnim, deși nu‑i face nicio plăcere să mă vadă.
O întreb încercând să pun în vorbele mele toată afec ‑
țiunea de care sunt în stare:
— Îmi pare rău! Ce pot să fac pentru ea? Cunosc niște
doctori, să vorbesc cu ei?
— Nu e nevoie, cred că am rezolvat toate astea, refuză
ea ajutorul oferit, cu un fel de ostilitate pe care nu în ‑
cearcă să și‑o reprime.
— Atunci, măcar niște bani, în astfel de situații sunt
cheltuieli enorme, știu…
— Nu, nu, nu e cazul. Voiam doar să știi.
— Am s‑o vizitez și eu la spital, o asigur.
— Bine, atunci.
Ne despărțim curând luându‑ne la revedere politicos
și distant, fără acele sentimente și gesturi normale între
un tată și fiica lui.
Alice o ia înainte spre ieșire, eu rămân să plătesc ne ‑
reușita masă. Ea a ajuns la ușa localului, când îmi amin ‑
tesc că nu am întrebat‑o la ce spital e internată Alexandra.
Mă ridic de la masă și o strig:
— Alice, la ce spital e mama?

Ea se întoarce și mă lămurește:
— La Fundeni.
Are un zâmbet care vrea să accentueze că, vai, ceea ce
era de demonstrat tocmai fusese, iată, demonstrat: prea
puțin mă interesează de ele două, promisesem că o vizitez
fără să știu unde e internată, adică promisesem mincinos,
deci sunt așa cum mă știa, egoist, și tot timpul conversa ‑
ției doar simulasem că am bune sentimente, în realitate
nu sunt decât un egoist cum rar se întâlnește pe care‑l
doare în cot de ele două.
Deschide ușa și iese. Eu, rămas în restaurant, o sun pe
Cora, să treacă să mă ia cu mașina din Piața Romană,
dacă poate, iar ea îmi răspunde că poate, cam în douăzeci
de minute va fi la colț, lângă chioșcul de ziare.
Până atunci îmi zic că am vreme să merg la o sucursală
din apropiere a BCR. Mă duc și apelez la soluția cea mai
la îndemână pentru mine când sunt pus în situația să‑mi
liniștesc conștiința: îi transfer în cont Alexandrei trei mii
de euro, pentru cheltuielile de spitalizare.

/ 169 /Capitolul VII
(Prezența autorului. Personaje, situații,
scene descrise direct sau în reluare de cel
despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
Iacob Grima în timpul campaniei electorale)
1.
Este trecut de miezul nopții. În apartamentul de pe
bulevard, din centrul orașului Z., al profesorului Grima,
nimeni nu doarme. Lena, bătrâna menajeră și Ionică,
omul său de încredere și de ajutor în toate, s‑au retras în
camerele lor. Însă somnul nu se lipește de niciunul dintre
ei. Și cum ar putea să doarmă liniștiți când o asemenea
nenorocire și o asemenea nedreptate s‑au abătut asupra
profesorului și, de fapt, asupra casei lor?
Profesorul Iacob Grima nu face efortul nici măcar să
încerce să se culce. Stă în bibliotecă, așezat într‑un foto ‑
liu, și se gândește la ce i se întâmplă. Nu‑i vine să creadă.
Se străduiește din răsputeri să‑și stăpânească mintea,
corpul, și constată că este neputincios. Crezuse până la
aceste încercări că se cunoaște pe sine însuși, că, prin

/ 170 /puterea rațiunii, deține controlul în orice situație, oricât
de absurdă, că e pregătit pentru orice, că nimic nu‑l poate
lua prin surprindere. Iar acum vede că tot angrenajul su ‑
fletesc și mental îi este răvășit, blocat.
Iacob Grima e obișnuit să nu piardă în nicio împreju ‑
rare, oricât de nefavorabilă. Așa încât și de data aceasta
refuză să cedeze, mai ales că a ceda acum ar echivala cu
sfârșitul, probabil chiar cu sfârșitul fizic, definitiv. Cel
puțin așa își reprezintă el situația în acest moment. Mereu
a căutat soluții pentru cele mai dificile probleme de fizică
și de matematică, asta a fost totdeauna ocupația lui. Iar
acum el tratează ce i se întâmplă ca pe o problemă com ‑
plicată, cea mai complicată: se străduiește cu încăpățânare
să corecteze derapajul, defecțiunea apărute în mintea sa,
să intervină și să preia comanda mașinăriei lăuntrice. Dar
nu e în stare. Se simte aidoma unui pilot care mișcă zadar ‑
nic volanul, maneta, iar automobilul sau aparatul de zbor
nu‑l mai ascultă și se duce nebunește într‑o direcție gre ‑
șită, spre prăpas tie. Da, da, își dă seama, s‑au rupt firele,
s‑au stricat circuitele și corpul întreg nu‑l mai ascultă.
Creierul său e ca un ac de patefon care se învârtește în
gol. Profesorul este complet absorbit de această poveste
urâtă care i se înscenează, s‑a înțepenit în ea, nu mai
poate să se desprindă, nu se mai poate deplasa cu gândul
spre altceva, nu se mai poate concentra la nimic altceva.
Iacob Grima a încercat să citească, a încercat să scrie
la cartea sa. I‑a fost imposibil. Mereu și mereu, așa cum
o pilitură mecanică este atrasă irezistibil de un magnet
puternic, și mintea lui rămâne lipită de această poveste
nebunească al cărei personaj central este chiar el, în rolul
de vinovat fără vină.

/ 171 /Și‑n noaptea asta, iar și iar, o ia de la capăt, se chinuie
să se smulgă din povestea care‑l tiranizează: însă, la fie ‑
care nouă încercare, oricât s‑ar sforța, se împotmolește,
nu găsește ieșirea. I se pare că nu există nicio rezolvare
care să depindă de el.
La început, când apăruseră primele insinuări despre
presupusa sa fiică, din senin ivită și aruncată în scenă, lu ‑
ase totul în ușor, cu umor, așa cum îi era firea. Râsese ca
de‑o glumă proastă și făcuse tot felul de comentarii ironice
despre felul cum, iată, îi era supraevaluată virilitatea. Apoi,
avusese o undă de îngrijorare, mirat, pe de o parte, de in ‑
sistența cu care bazaconia asta era întoarsă pe toate fețele
și băgată pe gât publicului și, pe de altă parte, văzând cum,
de la o zi la alta, istoriei principale cu fiica nerecunoscută
i se adăugau noi franjuri epice, din ce în ce mai fanteziste,
toate menite să‑l pună într‑o lumină proastă, despre legă ‑
turile lui amoroase și lipsa lui de moralitate.
În momentul când ajunseseră la public informațiile
despre „privatizarea frauduloasă” de care el ar fi benefi ‑
ciat, fusese îngrijorat, dar încă mai spera că adevărul va
ieși la iveală. Știa că nu făcuse nimic incorect și gândea
că se va lămuri totul: nu credea în teoria conspirației, era
doar o mizerie, așa cum se prac tică în campania electo ‑
rală, care va fi demontată curând.
De altfel, Iacob Grima trimisese un drept la replică
ziarului care lansase această acuzație mincinoasă și, apoi,
televiziunii care o preluase imediat, fără să verifice: în
răspunsul lui profesorul precizase un fapt care clarifica
simplu, dintr‑o dată, lucrurile – privatizarea se petrecuse
cu câțiva ani înainte de a veni el la editură și la revistă.

/ 172 /Abia atunci când punctul său de vedere nu fusese ac ‑
ceptat, nefiind publicat nici de ziar, nici de televiziune și
când calomnia, aidoma unui bulgăre de zăpadă care se
transformă în avalanșă, continuase să se răspândească ne ‑
stingherit, crescând aberant și din ce în ce mai acuzator,
fără să țină cont de rea litate, profesorul Grima începuse să
se teamă: nu cumva este ținta unei campanii infernale, mi ‑
nuțios construite, care o să folo sească orice mijloace și n‑o
să se oprească până n‑o să‑l discrediteze complet, până n‑o
să‑l distrugă, ca să‑l elimine din cursa prezidențială?
Era însă tăbăcit de câte atacuri avusese de înfruntat în
viață și, apoi, era funciarmente optimist, cu o fire absolut
pozitivă, fără organul metafizic al depresiei. De aceea, în
pofida circumstanțelor atât de nefavorabile, se reîncărca
cu încredere, zicându‑și că ceva complet fals nu poate să
treacă drept adevăr decât puțin timp și apoi adevărul‑ade ‑
văr va ieși la lumină, așadar el nu are cum să fie doborât
de această înscenare mizerabilă.
Însă profesorul, când cântărise astfel situația, pierdea
din vedere ceva: nu lua în calcul forța colosală a noilor
mijloace de manipulare, îndeosebi internetul, unde ata ‑
curile împotriva lui aveau o persistență suspectă și o
intensitate care, în loc să diminueze, sporea. Zilnic se
postau tot felul de grozăvii despre el. Informațiile defăi ‑
mătoare erau tot mai numeroase și din ce în ce mai exa ‑
gerate. Se postau afirmații oribile, cărora el căuta să le
țină piept, dar fără succes, căci se răspândeau instanta ‑
neu, pretutin deni, din orașul Z. și până la New York. În
zadar se chinuia el să dea dezmințiri, să așeze lucrurile în
adevărata lumină. Lupta era inegală, ca și când ar fi voit
să golească un lac scoțând toată apa din el cu o găleată.
Soarta lui era pecetluită, imaginea de monstru îi fusese

/ 173 /creată și era tot mai bine fixată, ca bătută în cuie, în min ‑
tea oamenilor. Publicul, chiar cel informat, care judecă
cu propria minte, începea să aibă îndoieli în privința lui,
după principiul nu iese fum fără foc.
Când și‑a dat seama de dimensiunile reale, de amploa ‑
rea, de precizia și de cruzimea distrugătoare a agresiunii
care se pusese la cale împotriva lui, era prea târziu. Pro ‑
fesorul a devenit o victimă sigură, fără nicio șansă de apă ‑
rare. Nu mai juca niciun rol adevărul, nu mai conta. Îi
fusese făcută zob imaginea publică și aceste falsuri care
circulau despre el erau luate drept adevăr. Dacă, în peri ‑
oada aceea, s‑ar fi făcut un test simplu, întrebați fiind
diverși necunoscuți, pe stradă, la întâmplare, ce părere
au despre Iacob Grima, toți ar fi răspuns fără să ezite, cu
convingere și de bună credință, că este un ticălos sau,
oricum, că nu e un om curat. Cei care îi uciseseră proiec ‑
ția sa în ochii publicului, îl ucideau de fapt, pe el, cel real,
încetul cu încetul, chinuitor.
Atunci, înțelegând cât de grav este ceea ce i se întâmplă,
a început să caute soluții, mental, pentru propria sa viață
ajunsă la această răspântie nebunească, așa cum era obiș ‑
nuit să caute și să găsească soluții pentru complicatele pro ‑
bleme și ecuații de matematică și de astrofizică. Cum să
reacționeze, se întreba, cum să nu se lase doborât de valu ‑
rile de acuze mincinoase care se revărsau peste el din toate
părțile, prin ce mijloace poate să lupte și să se protejeze?
A scris și a trimis ziarelor scrisori deschise în care se
explica. În van, însă: ori nu erau publicate, ori apăreau
ciopârțite, în spații meschine și însoțite de scurte comen ‑
tarii ale redacției vădit defavorabile lui. Oricum, mesajul
textelor sale, de altfel foarte bine scrise, nu‑și atingea
ținta, nu era luat în seamă de cei cărora le era adresat, nu

/ 174 /schimba nimic. Ceea ce trăda faptul că, pentru public, ca
și în ochii jurnaliștilor, el deja avea sentința fixată, cimen ‑
tată, se formase o pre‑judecată puternică, de neclintit, că
este vinovat.
A cerut sprijinul prietenilor. Era convins că există o su ‑
medenie de oameni care îl prețuiesc și care, oricând, dacă
va fi nevoie, vor face zid în fața lui, arătându‑și solidarita ‑
tea, apărându‑i reputația, depunând mărturie – ceea ce era
în fond o banalitate! –, că el, Iacob Grima, este un om de
o probitate indiscutabilă, este un profesor și un savant de
valoare, o valoare care nu mai trebuie demonstrată.
Dar a constatat, cu consternare, că se înșelase: toți cei
la care a apelat și‑au arătat bunele sentimente numai în
particular, în discuțiile purtate între patru ochi sau la te ‑
lefon, cât despre o implicare publică, s‑au eschivat cu
scuze neconvingătoare și, cel mai adesea, de‑a dreptul
jalnice. Unii chiar se bucurau de ce pățește, invidia îi ro ‑
sese tot timpul, alții erau doar lași, țineau la liniștea lor,
nu voiau să se expună, să intre în gura presei, să devină
țintă din cauza lui, oricât de mult l‑ar aprecia.
Iacob Grima s‑a văzut singur. Au rămas alături de el
doar câteva persoane: Lena, Ionică și doi‑trei prieteni fără
nicio pondere în ecuația publică.
Și, mai ales, s‑a văzut în fața unei probleme fără solu ‑
ție, ca‑n matematică, o problemă, care se adeverea, iată,
mai complicată decât aceea care‑l obsedase toată viața,
despre originea universului. La un moment dat i‑a trecut
prin cap ideea că este complet lipsit de orice cale de apă ‑
rare în această încercare. Ca într‑o problemă de astrofi ‑
zică fără soluție. Și‑a zis că practic nu are ce să facă, decât
să aștepte, decât să asiste ca la un spectacol la propria sa

/ 175 /prăbușire. Iar în clipa când a fost conștient de acest fapt,
profesorul Iacob Grima, practic, s‑a defectat complet.
2.
De atunci n‑a mai putut lucra deloc, n‑a mai putut
dormi, decât puțin și cu somnifere, mintea lui a intrat în
blocajul în care se află și în această noapte, așa cum s‑a
aflat în nopțile dinainte, săptămâni la rând. De atunci,
trăia cu această imagine de coșmar: se vedea pe sine în ‑
suși cum se scufundă lent și irevocabil în întâmplarea
asta, ca într‑o apă neagră fără fund.
Același exercițiu, repetat iar și iar, exasperant, zadar ‑
nic: el încercând stăruitor să se gândească și la altceva,
fără să izbutească; neputincios, fără speranță, înlemnit,
înmărmurit, pietrificat în povestea asta care‑l va ucide sim‑
bolic și poate chiar fizic. Era conștient că, dacă îi este dis‑
trusă reputația, atunci pierde totul, nu va mai avea nimic,
va fi distrus el, în întregime.
Mintea lui, despre care toți spuseseră totdeauna că e
strălucită, acum, simțea fără tăgadă, era înfrântă, nu
mai funcționa.
O lua din nou și din nou de la capăt: totuși trebuie să
existe o cale, să evadeze cumva, să se smulgă din vârtej,
cum?, cum?… De pildă, ce‑ar fi să‑și îndrepte gândul spre
amintiri luminoase, din trecutul său de demult, sau spre
probleme de matematică subtile, enervant de complicate
care totdeauna l‑au captivat. Toate astea altădată îl atră ‑
geau, și‑i puneau creierul în mișcare și sfârșeau fără greș
prin a‑l odihni și a‑l reîncărca cu energie, oricât de ter ‑
minat ar fi fost. Acum însă exercițiile acestea infailibile

/ 176 /de regenerare interioară nu‑i reușeau și el se prăbușea cu
gândul în aceeași închisoare a minții.
Îi revenea obsesiv și o altă imagine prin care rezuma
situația sa: i se părea că este acel ac de patefon stricat ce
se‑nvârte în gol pe placă repetând la infinit, aceleași
sunete fără sens. Ca într‑un blestem, rămânea închis în
povestea cumplită, măcinat de întrebări la care nu avea
răspuns: cum a fost posibil?, ce va urma?…
Și vedea consternat că el este altul decât crezuse că
este: fusese încredințat că nimic rău nu i se poate întâm ‑
pla, că poate stăpâni cu mintea totul, că poate deține con ‑
trolul rațional al propriei sale vieți, fără să fie tulburat de
nimic dinafară, oricât de ostil. Fusese de neclintit în
această încredințare a sa. Or, acum se dovedea că lucru ‑
rile nu stăteau nici pe departe așa, toate convingerile lui
se năruiau ca o coșmelie la un cutremur: iată, și el se lăsa
cucerit și doborât de îngrijorare, de panică, iată, și lui îi
era teamă, o teamă inexplicabilă, o teamă obscură și fără
margini, asupra căreia nu avea nicio putere.
Firesc, starea aceasta de rău total în care intrase min ‑
tea lui se răsfrângea și asupra corpului său, afectându‑i
sănătatea fizică. Așadar, oricât se străduia, nu mai izbutea
să mănânce, nu mai izbutea să doarmă. Se închidea în
biroul său cu o sticlă de whisky alături pe care o golea în
orele de veghe lungi, interminabile, din timpul nopții.
Simțea că i se încinge coșul pieptului, de parcă avea înă ‑
untru un radiator încins, simțea furnicături în brațe și
simțea înțepături și dureri fulgerătoare în inimă. Își zicea,
în acele momente, că e posibil, e posibil, de ce nu?, să în ‑
chidă ochii pentru totdeauna, în felul acesta stupid, din
pricina acestei agresiuni care se dezlănțuise împotriva sa.

/ 177 /Dar nu făcea nimic ca să evite asta: nu lua medicamente,
nu se ducea la doctor, nu se îngrijea, se lăsase pradă dez ‑
astrului, rușinii în care nimerise. Și nu mai lupta, fiindcă
nu știa cum, nu avea cum. Se liniștea cât de cât spunân‑
du‑și, fatalist, că asta e, fiecare om sfârșește într‑un fel,
deci și el, nu e glorios să pleci din viață astfel, dar asta e
situația. Adormea într‑un târziu, cu capul pe birou, somn
scurt și întrerupt de coșmaruri.
Cu două zile înainte, Iacob Grima se uitase la televizor.
„Of, Doamne, să deschidă televizorul acum nu înseamnă
altceva decât să se tortureze singur!”, era de părere Lena,
care ajunsese să ascundă telecomanda ca să‑l ferească pe
profesor de otrava care se revărsa din ecranul televizoru ‑
lui, căci pe mai toate cana lele era discutat cazul lui.
Atunci el îl văzuse uluit, la breaking news , pe un așa‑zis
denunțător declarând că‑i dăduse lui bani ca să intervină
la comisia națională sau în justiție, nu era clar, pentru
retrocedarea unor păduri. Amuțise. Nu‑l cunoștea, nu‑l
întâlnise în viața lui pe omul acela. „Pe surse”, jurnaliștii
aflaseră din rechizi toriul procurorilor că aceștia dețineau
și dovezi irefutabile: denunțătorul făcuse afirmații precise,
anume că a depus sumele de mită în două conturi deschise
pe numele lui Iacob Grima; primul cont, într‑o bancă lon ‑
doneză, unde s‑ar fi găsit cincizeci de mii de lire sterline
și celălalt, într‑un paradis fiscal, cu o sumă mult mai mare,
patru sute cincizeci de mii de euro. Iacob Grima a avut
senzația că se sufocă și ca se face țăndări.
Evident, nu avea cunoștință de niciun cont în Cipru
sau unde declara individul acela că ar fi, iar contul din
Londra exista, dar nu cu cincizeci de mii de lire, ci cu o
sumă de zece ori mai mică, cinci mii de lire sterline, ceea
ce reprezenta onorariul său la o conferință pe care o ținuse

/ 178 /la Cambridge. Dar acum, cu lăturile care i se azvârleau în
față non‑stop, adevărul nu mai avea nicio importanță, iar
meritele lui științifice fuseseră șterse ca și când n‑ar fi
existat niciodată sau ar fi fost tot o formă de înșelătorie,
e drept mai puțin evidentă, însă anunțând‑o într‑un fel
pe cea de acum, care îi arăta, în fine, adevărata față.
După emisiune, ca să poată dormi, luase pastilele pen ‑
tru somn, dar degeaba. Iar ieri seară înghițise două som ‑
nifere și apoi băuse, fără să‑i pese de ce o să se întâmple cu
el. Dar nici măcar alcoolul nu mai avusese efect asupra lui.
Se așezase în pat, târziu, după ce golise sticla de whisky și
închisese ochii: ar fi voit să adoarmă și să nu se mai tre ‑
zească niciodată. Dar abia dacă ațipise, iarăși somn scurt,
agitat, de câteva zeci de minute, populat cu vise groaznice.
Așa încât în noaptea asta nici nu mai încearcă să
doarmă știind că ar fi în zadar să încerce: și cu somnife ‑
rele, și cu alcoolul. Nici măcar nu‑și mai pune pijamaua.
Rămâne treaz, se plimbă tulburat, de colo‑colo, prin în ‑
căperea bibliotecii sale, unde e aprinsă numai o lampă de
birou, care aruncă pe pereți umbre prelungi.
Crezuse despre sine că e făcut din granit. Că nimic nu‑l
poate înfrânge. Ei, iată, nu e așa, se înșela amarnic. L‑au
pus la pământ, e făcut praf, e terminat. Reputația, pe care
o considera cea mai de preț avere a sa, i‑a fost spulberată.
Cum ar putea să îndrepte lucrurile? Presimte că orice ar
face, nu va mai fi cum a fost.
Nu e atât de prost încât să nu înțeleagă: totul vine de
la can didatura la președinție. Dacă nu s‑ar fi băgat în ches‑
tia asta, în mod sigur n‑ar fi fost atacat și acoperit cu ocări.
Sau, dacă ar fi fost un candidat lipsit de șanse. Avusese
dreptate Mihail Cristea când îl avertizase că face o mare

/ 179 /greșeală intrând în cursă. Avusese dreptate și arhitectul
Orban mai apoi, când îl sfătuise să se retragă. Nu‑i ascul ‑
tase, ținuse la această candidatură, cu un efort încăpățânat,
disperat de a rezista, de a nu se lăsa călcat în picioare de ei.
Acum știe că a pierdut definitiv partida. E gata să de ‑
pună armele. Simte că nu mai există pentru el niciun
loc, niciun timp, niciun gând în care să se refugieze, să
se adăpostească.
3.
Noaptea se scurge infernal de greu. Fiecare minut parcă
durează un ceas, iar ceasurile, ani întregi. Afară trece o
mașină întârziată, iar motorul face un zgomot care pentru
profesor răsună înfiorător. Apoi se aude adierea vântului,
apoi se instalează iarăși liniștea, o liniștite asurzitoare.
Iacob Grima își dă seama cum în tot corpul său se răspân‑
dește o stare ciudată, ca o încremenire, ce seamănă cu
moartea însăși.
În zori, se așază la birou și, cu litere caligrafice, scrie
textul prin care își anunță retragerea candidaturii, moti ‑
vată de starea de sănătate și de acuzațiile care planează
asupra lui. Acum, da, nu mai încape nicio îndoială, el se
socotește un om învins, care a capitulat. A fost călcat în
picioare, a fost făcut zob. Dar, para doxal, tocmai acest
sentiment că l‑au învins îi creează o libertate de mișcare.
Acum e pregătit să‑i înfrunte, nu mai au ce să‑i facă, căci
deja i‑au făcut tot ce e mai rău!
Se duce în baie. Aprinde lumina. Se dezbracă încet, vlă‑
guit. Se privește în oglindă. Chipul său are o paloare cada‑
verică. Pieptul încă îi este încins, ca o sobă. I‑au amorțit

/ 180 /brațele. Îl doare inima, deși medicii susțin că inima nu
doare, inima lui acum este grea și fierbinte în corpul său, și
bate într‑un ritm neregulat, când n‑o mai aude, parcă a stat,
când pornește să se miște accelerat, gata să‑i sară din piept.
Deși nu recunoaște, deși maschează foarte bine de obi ‑
cei, Iacob Grima este un om orgolios, semeț, iar în perioada
asta, prin atacurile josnice pe care a trebuit să le‑ndure,
mândria lui a fost călcată în picioare, terfelită: de aceea a
suferit atât de mult. Nu a izbutit să se împace cu ideea că
el, cu tot ce reprezintă, a putut fi tratat astfel, a putut fi
batjocorit astfel. A considerat asta o dezonoare inimagina ‑
bilă, sentimentul de umilință, de rușine l‑a copleșit într‑atât
încât în orice clipă ar fi putut să‑l omoare, de‑adevăratelea.
Deschide robinetul dușului. Se vâră sub jetul puternic
și rămâne îndelung acolo. Lasă apa să‑i biciuiască corpul
sperând că, astfel, o să‑și revină cât de cât fizic. Ciudat,
ciudat, acum, când i‑a răsărit în minte gândul că totul s‑a
încheiat, că nu mai au ce să‑i facă mai rău decât i‑au făcut,
că a pierdut definitiv, că nu mai merită să lupte cu ei, da,
da, tocmai acest gând, tocmai acceptarea înfrângerii de ‑
vin sursa care‑l salvează lăuntric. Un fel de liniște începe,
firav, să se întoarcă în sufletul lui și în creierul lui.
Apoi, Iacob se duce în dormitor, deschide șifonierulul
și se îmbracă cu gesturi lente. Își pune o cămașă albă, un
costum de haine elegant și o cravată de mătase, încălță
pantofii negri, de piele. Când termină e iarăși stăpân pe
sine. Și așteaptă. Știe ce se va petrece. Știe cu precizie. Și
nu se teme, în sfârșit este senin și mintea lui parcă iese din
noaptea fără sfârșit, de sub hipnoză.
La șapte dimineața, câțiva ofițeri în civil sună la ușa
lui. Îl invită politicoși să‑i însoțească. Îl urcă într‑o mașină.
Îl conduc la parchet.

/ 181 /În fața blocului, ca și mai apoi în fața sediului parche ‑
tului, jurnaliștii sunt adunați ciorchine. Au aflat ce urmează
să se întâmple, cine le‑a spus? sau poate ei au calități
supranaturale și ghicesc viitorul. Sar pe el cu întrebări
stupide, ca niște mici ulii satisfăcuți că le‑a picat în gheare
o pradă grasă și sigură. Nu‑i pasă. E în continuare senin,
și‑a recâștigat stăpâni rea de sine , dintr‑o dată, parcă
miraculos, dintr‑un simplu gând care, într‑un târziu, i‑a
venit în minte.
Este anchetat ore în șir. Într‑un dosar bazat pe denun ‑
țul acelui ins care pretinde că i‑a dat mită. Tot timpul, lui
Iacob Grima nu‑i pasă, nu‑i mai pasă ce se întâmplă, acum
filmul pro priei sale înfrângeri se derulează pentru el ne ‑
dramatic, știut, inconsistent, ridicol.
E scos din clădirea parchetului cu cătușe la mâini. Nici
de data asta nu‑i pasă și nu suferă. Este ținut vreo câteva
nopți în arestul poliției. Dar nimic nu‑l mai atinge. Pentru
el povestea s‑a încheiat, îi cunoaște deznodământul, i‑a
trăit deja deznodământul și surâde, ei nu‑i mai pot face
de acum nimic rău, nimic .
Acolo, în arest, Iacob Grima primește vizita lui Ionică
pe care‑l însărcinează cu ceva foarte concret. Profesorul
vorbește având întipărită pe obraz o liniște ca pe vremuri,
care pe Ionică îl minunează. Misiunea lui Ionică este să
ia de pe biroul de acasă al lui Iacob Grima o coală pe care
el scrisese un mic text și s‑o facă să ajungă la agențiile de
presă. Omul lui de încredere, evident, execută întocmai.
Anunțul este o adevărată bombă. Timp de o săptă ‑
mână vestea despre retragerea lui din cursa pentru pre ‑
ședinție este comentată, cu patimă, în luări de poziție de
tot soiul, de la cele grosolan violente până la analize fine
și judicioase.

Apoi, în spațiul public, apare un subiect‑bombă, mult
mai bun de devorat: dezvăluiri despre o afacere de corup ‑
ție, o afacere de sute de milioane de euro, cu implicarea
Microsoft și a unei serii uluitoare de înalți demnitari. În
comparație cu aceasta, cazul Grima pare o joacă de copii,
ceva banal, mărunt și de aceea brusc cade în desuetudine.
Peste povestea lui Iacob Grima, care acum nu mai inte ‑
resează pe nimeni, se lasă tăcerea. Scandalul se stinge la
fel de neverosimil cum și izbucnise. În această atmosferă
de dezinteres public, nimeni nu mai urmărește epilogul:
profesorul este eliberat din arest și se întoarce acasă; nu se
observă, oricum nu se comentează, că toate acuzațiile îm ‑
potriva lui primesc NUP (neînceperea urmării penale).
Uitarea publicului îl acoperă pe astrofizicianul care își
făcuse iluzii că poate să influențeze și lumea pământeană,
din Caramia, nu doar pe cea astrală. Îl acoperă binefăcă ‑
toare uitarea, căci de uitare are nevoie profesorul Grima
ca să se vindece.
În lunile care au urmat, complicate, timp de singurătate,
de izolare chiar, când a rupt orice legătură cu ceilalți, Iacob
Grima a căutat să se redefinească, să se reinventeze. Nu i‑a
fost ușor să găsească o formulă existențială care să funcți ‑
oneze. Mai ales că a mai avut de depășit un hop. Expe riența
de coșmar de care avu sese parte n‑a trecut fără să lase urme
în corpul său. La un consult de rutină, doctorul Zindeanu,
prietenul său, i‑a găsit grave deficiențe cardiace și, alarmat,
l‑a pus imediat pe masa de operație. Inter venția, riscantă,
a reușit totuși. Cu aceste modificări aduse pe cale chirurgi ‑
cală în corpul său, profesorul era altul și, într‑un fel, deve ‑
nea obligatoriu să fie altfel , să fiin țeze diferit .

/ 183 /Capitolul VIII
(Povestește Mihail Cristea)
1.
Am urmărit atent toată istoria cu candidatura lui Iacob
la președinție și, de la început, am considerat că intrarea
lui în politică e o aventură hazardată, un mare pas în gol,
din care ne greșit va ieși prost.
Când am văzut ce spectacol nebunesc i s‑a înscenat ca
să fie scos din cursă, mi‑am făcut semnul crucii îngrozit,
dar am avut și un sentiment deloc ortodox, de ascunsă
satisfacție că pre viziunea mea se adeverea. Nu mă înșe ‑
lasem, dacă se prinde în alergări deșarte, n‑are la ce să se
aștepte, decât la asemenea înscenări pline de cruzime și
la deznodăminte pustiitoare. Într‑un fel, Iacob Grima pri ‑
mea ceea ce merita: de ce se băgase în toată porcăria asta,
de ce se pretase la așa ceva, cum să decadă într‑atât încât
să intre în politică? Ăsta e el: entuziasmează în absolut și,
în alte privințe, dezamăgește nemărginit. Faptul că are
dreptate în acele cazuri‑limită când noi ceilalți ne dovedim
neputincioși nu înseamnă că are dreptate în toate situa ‑
țiile. Dar el se comportă ca și cum ar fi mereu deținătorul

/ 184 /adevărului. Am atâtea să‑i reproșez. Între ele, și ameste ‑
cul lui cu lumea joasă a Caramiei. De pildă, nu pot să uit,
ce căuta Iacob în seara aceea acasă la miliardarul ăla?
Unul ca el pur și simplu nu trebuia să fie acolo! O, dar eu
îl cunosc, da, da, știu de ce se afla acolo și participa rela ‑
xat la petrecerea aberantă parcă ar fi fost normal să facă
așa ceva: din cinism, dintr‑o anume indiferență superi ‑
oară, din plăcerea de a se distra pe seama celor din jur…
Ca totdeauna, sentimentele mele față de el erau con ‑
tradictorii: îl admiram și, în același timp, îl detestam, îl
uram. Este insul cu o minte sclipitoare, așa cum n‑am mai
întâlnit și nu voi mai întâlni vreodată. Dar, totodată, uri ‑
așele sale calități sunt subminate de defecte omenești la
fel de mari. Cum aminteam, vrea să fie mereu în centrul
atenției, să primească lauri mereu, se amestecă în afaceri
imunde cum este politica în Caramia și așteaptă de fiecare
dată recunoașterea preeminenței sale în fața celor pe care,
repet, nu ezită să‑i ridiculizeze, să‑i batjocorească în pu ‑
blic, ori de câte ori are prilejul, cu aerul acela de supe‑
rioritate care‑mi displace atât de tare la el. Ei, da, numai
că ei, cei lalți, micile termite, acarienii, șoareci și șobolani
sau ce vor fi fiind, sunt greu de învins. Au ei știința lor
infailibilă de a supra viețui, duc lupta în felul lor, par fără
șanse, proști și slabi, dar în cele din urmă câștigă confrun ‑
tările. Când tragi linie și socotești, observi mirat că ei sunt
învingătorii, nu el, cel excepțional înzestrat, nu el, alesul,
favoritul, ci ei, pe care i‑ai fi crezut victime sigure.
Așadar, nu zic că am jubilat, când am văzut ce‑a pățit
Iacob, dar mi‑am spus in sinea mea, cu oarecare plăcere,
că poate va învăța ceva din lecția asta. Să nu se mai ri ‑
sipească, să nu‑și mai consume energia în preocupări,
în acțiuni zadarnice, în curse grotești pentru glorie și

/ 185 /recunoaștere imediată primită din partea mulțimii, pentru
satisfacerea orgoliului său exacerbat. Să se restrângă, să
iubească umilința și puținătatea, să‑și diminueze eul, să‑și
ridice privirea spre cer și să‑și îndrepte atenția spre ceea
ce e cu adevărat important, să‑și folosească înzestrarea
minții ca să lucreze sub autoritatea Domnului și să‑și în ‑
deplinească menirea, să rezolve acele probleme de fizică
și de matema tică, să scrie odată lucrarea aceea de cosmo ‑
gonie, ăsta este un proiect cu adevărat măreț, căruia poți
să i te dăruiești pe de‑a‑ntregul, cu toată viața ta. Iacob ar
avea capacitatea, mijloacele trebuincioase ca să ducă la
îndeplinire acest proiect. Numai să nu le irosească. Numai
să nu‑și bată joc de înzestrarea sa, lăsându‑se târât de
defecte, de vanitatea nemăsurată care, iată, îl împinge să
vrea să fie primul și în ordinea absolută, a minții, care
contează, dar primul și în ordinea joasă, preaome nească.
Nu se poate, în același timp, în ambele locuri. Și în apa
râului, și pe malul râului. Nu se poate. E musai să aleagă.
El, cu mintea lui, nu pricepe atâta lucru? Atunci să sufere,
poate prin suferință se vindecă, se limpezește.
După ce s‑a retras din cursa electorală, l‑am căutat, am
vrut să dau de el, să stăm de vorbă, dar n‑am izbutit să
ajung la el.
Nu mi‑a răspuns la telefon, nu mi‑a răspuns nici la scri‑
sori. Era evident că respingea orice încercare de a mă rea‑
propia de el.
M‑am interesat și am aflat, cumva liniștitor pentru
mine, că așa se poartă cu toți apropiații, că nu reprezint
eu excepția. S‑a îndepărtat de toți, s‑a rupt de lume. N‑am
fost dezamăgit de noua atitudine, dimpotrivă am luat‑o ca
pe o schimbare pozitivă: poate se va desprinde astfel de

/ 186 /tot ce‑i parazita existența, poate astfel își va consacra for ‑
țele adevăratei lucrări, pe care o aștept de la el.
Am mai aflat, de la unul și de la altul că, după retrage ‑
rea din politică, a fost bolnav. A suferit o operație com ‑
plicată, unii ziceau că fusese pe moarte, că acum trăia cu
un stimulator cardiac vârât în piept. Cu alte cuvinte, el nu
mai era el.
Dar n‑am reușit să verific veridicitatea acestui zvon.
Direct de la el, n‑aveam cum, căci, repet, întrerupsese le ‑
găturile cu mine. Și nici de la oamenii din preajma lui.
Dacă îi întrebam, și i‑am întrebat la telefon nu o dată, Lena
și Ionică aveau același răspuns, numai tonul diferea, ea era
sever‑distantă, iar el, blând‑binevoitor: Domnul profesor
s‑a retras, domnul profesor nu primește pe nimeni, dom ‑
nul profesor se odihnește după o perioadă mai grea . Așa
sunau explicațiile lor care, de fapt, nu explicau nimic.
Repede, la nici o lună după ce Iacob a abandonat cursa
electorală, m‑am urcat în tren, o, Doamne, în Caramia a
devenit un supliciu să‑ți propui să călătorești cu trenul,
și am bătut drumul de la Bistrița până în orașul Z., locul
acesta pe care‑l simt încărcat de o infinită energie nega ‑
tivă și care‑mi face atât de rău.
Am sunat la ușa lui. Lena a ieșit în prag impenetrabilă
ca un sfinx și m‑a anunțat categoric că domnul profesor
lipsește din oraș. Desigur, nu‑mi spunea adevărul. Prac ‑
tic, mi‑a închis ușa în nas, mi‑a tăiat orice posibilitate de
a mai încerca să‑l văd.
Singurele vești despre el le‑am cules din spațiul public:
în momentul luptei electorale smintite, de o ferocitate inu‑
mană, Iacob Grima fusese în centrul atenției, la început
adulat, apoi terfelit în mod inimaginabil, vai, îl arătaseră
la televizor, în văzul întregii țări, chiar și cu cătușele la

/ 187 /mâini! Apoi, de îndată ce‑și anunțase retragerea, ziarele
și televiziunile, brusc, îl lăsaseră în pace și vreme de
aproape un an îl uitaseră total.
Pe urmă începuseră iar să apară știri despre el, dar de
data aceasta, slavă Domnului!, acolo unde îi era locul, în
presa onestă și în termenii potriviți: citisem, de pildă, la
un moment dat, undeva o notiță că primise titlul de Doc‑
tor Honoris Causa al unei universități din Anglia. Apoi
citisem un articol semnat de el într‑o publicație științifică
din Franța. Acestea erau pentru mine micile semne că
scăpase din împresurare, că începea să‑și revină, că se
poate salva. Mai ales textul publicat de el, intitulat Big
Bang – ipoteze de lucru , îmi demonstra că mintea lui s‑a
repus în mișcare și se ocupă iar de ceea ce trebuie, de
lucruri serioase, nu de futilități care otrăvesc existențele.
Chiar și în condițiile în care Iacob Grima îmi întorsese
spatele, sau poate tocmai de aceea, eram preocupat de el
intens și permanent. De fapt, eram obsedat de el. Consta ‑
tam asta fără plăcere, cumva iritat.
Dacă nu fusesem capabil de o autentică iubire pentru
o femeie, eram, în schimb, locuit de o stranie pasiune față
de acest om. Rezerva mea de simțăminte a fost deturnată
în direc ția aceasta, în loc de dragoste carnală heterosexu ‑
ală, o atrac ție intelectuală și spirituală. Probabil niciodată
nu m‑a satisfă cut cu adevărat apropierea sexuală de o fe ‑
meie, îmi canalizez permanent întreaga disponibilitate
sufletească spre Dumne zeu, desigur, dar, într‑un chip dife ‑
rit, și spre acest om, căruia îi urmăresc captivat spectaco ‑
lul minții, sunt înrobit de povestea, de traiectoria lui, ca un
ins dependent de jocurile de noroc sau de droguri.
Îmi doresc, tot îmi mai doresc, cu ardoare să reușească
să‑și împlinească imensa potențialitate. Dar, la fel de mult,

/ 188 /îmi doresc să eșueze și el, așa cum am eșuat și eu. Ca un
car tras de doi cai în direcții opuse, sunt sfâșiat între
aceste două porniri care, în mod firesc, n‑ar avea loc în
aceeași persoană, în același timp. Nu știu care dintre cele
două variante m‑ar bucura mai mult.
Toate acestea sunt manifestări ale unei predispoziții
schizofrenice? Poate. Deși în exterior mă arăt un om îm ‑
păcat și le par celor din preajmă un înțelept, învelit în
liniștea care, izvorând de la Dumnezeu, acum a poposit
și din inima sa, în realitate nu sunt așa. Aș putea fi ase ‑
mănat cu un lac de munte care la suprafață are ape liniș ‑
tite și limpezi, dar în adânc este veșnic tumultuos. Sunt
răscolit de patimi, iată, ca dovadă, cât de tulburi, de ames‑
tecate sunt sentimentele mele față de acest om și cât de
puternice sunt ele, bolnăvicios de puternice.
Și apoi, ca evreii din vechime, sunt prins într‑o neo ‑
dihnită căutare, tikun olam , în ebraică, ceea s‑ar traduce
prin îndreptarea lumii, punerea în ordine a lumii, dar cău‑
tarea mea este impură, este zădărnicită de balastul acesta
pe care îl descopăr în mine și care mă trage în jos. Desco ‑
păr în mine o stare de anxietate, o alertă, care nu înțeleg
de unde vin. Poate urzeala mea sufletească și cea mentală
au o deficiență inițială, din construcție, dacă pot să zic
așa, din felul cum am fost întocmit, o deficiență pe care
nu am cum s‑o înlătur: sunt o fire profund nevrotică, am
o hipersensibilitate, o inadaptare, o neîncredere funciară
în mine însumi, sunt prea dependent de părerea celor lalți
despre mine și nu știu cum să‑i înfrunt, nu știu cum să
mă descurc în lumea aceasta care nu e pe măsura mea,
nu răspunde deloc așteptărilor mele.
De aceea m‑am retras la mânăstire. De aceea. La su‑
pra față, repet, există o pojghiță de pace, care creează

/ 189 /sentimentul înșelător că totul, până în adânc, stă bine
așezat. Dar nu e așa. Sub pojghița aceasta apele sunt agi ‑
tate, totul e de‑a valma și nu reușesc să‑mi țin în frâu pati‑
mile, defectele.
Aparențe amăgitoare. La vedere, o impresionantă li ‑
niște și înlăuntru atâția demoni.
Ai mei. Pe care îi hrănesc, în vreme ce propovăduiesc
lepădarea de ei. Această scindare este egală cu o înfrân ‑
gere care mă va termina. Se va alege praful și pulberea de
ființa mea. Și prăbușirea mea va fi de o sută de ori mai
teribilă decât a lui Iacob Grima. Fiindcă, spre deosebire
de Iacob, eu am tranzacționat cu cele sfinte, eu m‑am așe‑
zat într‑un cadru absolut, m‑am rapor tat la Dumnezeu și
caut să mă legitimez prin relația cu El.
În comparație, vina lui Iacob Grima e neînsemnată, nu
și‑a fixat jaloane atât de înalte, el măcar nu și l‑a luat drept
reper pe Cel de Sus, nu și‑a fixat deasupra capului o in ‑
stanță supremă. El, da, a luat în derâdere atâtea lucruri,
dar fără angajamente absolute, fără să promită nimănui
ceva anume, deci nici lui Dumnezeu, și, deci, fără să încalce
niciun legământ și fără să înșele, iar dacă nu va izbuti să
realizeze ce și‑a propus, cartea aia, înseamnă că s‑a luat
în râs și pe sine, se va face de rușine doar față de sine în ‑
suși și atât. Pe când eu… În cazul meu nu există scuză, nu
există îndurare. Spun că îl iubesc pe Dumnezeu, dar, uite,
în inima mea înflorește și crește ca o plantă luxuriantă ura,
înflorește și crește de neoprit invidia. Spun că îl admir pe
acest om pentru deșteptăciunea lui unică, și chiar așa este,
dar tot eu, tot eu constat că mă umplu de satisfacție, iar
nu de pietate, atunci când el dă de rău, această satisfacție
ce nu are cum să fie decât de natură diabolică.

/ 190 /Vai, și mă pomenesc că îl visez noaptea, mă bântuie
personalitatea lui, nu scap de el nici în vis. Iar visul meu
este aproape totdeauna același, doar cu mici deosebiri în ‑
tre variante și e un vis care nu‑mi face cinste: visez că el
tocmai a terminat cartea, iar lumea îl aclamă, îndelung,
toți cei care l‑au hulit acum se întorc în genunchi la el și‑l
proslăvesc, iar în corul acela de învinși mă descopăr și pe
mine și atunci mă pomenesc țipând în vis, îngrozit. Țip în
somn de fiecare dată, fiindcă izbânda lui certifică neputința
mea, certifică înfrângerea mea, ca atunci, la început, la
concursul școlar, când am și avut prima dată visul acesta.
Țip în somn și mă trezesc, mă trezesc ca dintr‑un coșmar.
Iată, și acum, stau în pat, în chilioara de la mânăstire,
aud cum se clatină ramurile bradului de la fereastră și nu
mai reușesc să închid ochii până în zori, torturat. Ce fel
de om al lui Dumnezeu sunt eu?
2.
Mi‑am găsit, cu adevărat, pacea interioară prin retra ‑
gerea aici, la mânăstire? E o întrebare care mă frământă
și la care nu dețin un răspuns limpede.
Comit mereu o greșeală anume: întocmesc un plan, mi
se pare bine făcut, mă străduiesc apoi să mă țin de el și
înclin să cred că, din moment ce există planul și eu îl res‑
pect, gata, toată problema care l‑a generat e rezolvată. Așa
s‑a întâmplat și cu acest pas de răspântie al meu, veni rea
la mânăstire, unde îmi propusesem să mă eliberez de apă ‑
sarea atâtor neajunsuri ale existenței lumești și să mă dedic
lecturii, studiului și, mai cu seamă, să caut să‑mi spăl inima

/ 191 /de păcate, de erori, iar în felul acesta să mă apropii de
Dumnezeu, să mă dăruiesc Lui.
Și nu asta fac, zi de zi, clipă de clipă, m‑abat eu câtuși
de puțin de la calea stabilită? Nu, mă țin de drum. Ce‑i
drept, stă ruința mea e mare, nimeni n‑ar putea nega asta.
Dar și slăbiciu nea firii mele e pe măsură. Dacă e să fiu
sincer măcar față de mine însumi, atunci trebuie să recu ‑
nosc că în fiecare ceas al vieții mele mă poticnesc, mă‑ncurc
și greșelile mă podidesc.
Am mărturisit nu o dată cât de tulburi, de amestecate
sunt sentimentele mele față de Iacob: îl și admir, fiindu‑i
un fel de susținător fanatic, s‑ar zice maladiv, dar îl și
invidiez, mă enervează, chiar îl urăsc și m‑aș bucura să‑l
văd eșuând.
Și nu e singura situație care mă umple de amărăciune,
care mă face să fiu profund nemulțumit de mine, căci îmi
arată limpede neputința curăției, la mine și la alții. Lumea
de aici, din interiorul mânăstirii, nu e cu nimic diferită de
cea mare, de lumea din afară. Este la fel de supusă rătă ‑
cirilor, metehnelor de tot felul, ca și cealaltă. Iată, de pildă,
starețul mânăstirii, preacuviosul Antonie. El a avut bună‑
voința să mă primească sub acoperișul sfântului lăcaș.
M‑a numit bibliotecar și m‑a însărcinat să mă îngrijesc
de cărțile adăpostite aici, dar, de fapt, a făcut prin acest
gest mult mai mult, mi‑a dăruit un timp al meu pentru
lectură și reflecție, mi‑a înțeles dorința și chemarea, setea
de a ajunge la o apropiere de Domnul și mi‑a înlesnit dru ‑
mul spre oblojirea sufletului meu care ieșise atât de rănit
din trecerea prin lumea de‑afară. Timp berechet mi‑a dă ‑
ruit, cu mărinimie, pentru îngrijirea grădinii interioare,
chiar așa a zis, „pentru îngrijirea grădinii interioare”.

/ 192 /Astfel încât sentimentele mele pentru el au fost de re ‑
cunoștință și puternice, dar cum altfel să fi fost, când m‑a
primit cu atâta căldură? Asta am simțit la început. Însă
n‑a rămas așa. Cu timpul, m‑am convins că nu este doar
omul atent la grijile celorlalți, așa cum îl crezusem, ci e o
monedă cu două fețe. A doua sa față, întunecată sau, ori ‑
cum, în nepotrivire cu imaginea cunoscută de slujitor al
lui Dumnezeu și al principiilor creștine înalte, s‑a contu ‑
rat treptat, dar foarte exact: este un ins mercantil, atras
de cele lumești, având chiar o lăcomie pe care nu și‑o
poate înfrâna. O lăcomie care iese la iveală în tot felul de
împrejurări s‑ar zice neînsemnate, atunci când se așază
la masă și mănâncă sau atunci când discută despre strân ‑
gerea de bunuri, bunuri foarte pământești așa‑zis pentru
mânăstire. Să mănânce reprezintă pentru el ceea ce sunt
pentru alții femeile, adică patimă și fericire, amândouă
maxime. De fapt, el nu mănâncă, la propriu vorbind, ci
înfulecă cu o foame pantagruelică, cu o poftă niciodată pe
deplin satisfăcută. Înghite repede și pe nemestecate,
parcă temându‑se să nu‑i ia cineva din față bucatele nu ‑
meroase și de soi pe care i le pregătesc călugării în cuhnia
mânăstirii. Când îmbucă zgomotos și pe nerăsuflate, des ‑
frânat, uită de tot, de lume și de Dumnezeu. Atunci, barba
lungă, cârlionțată și sinilie i se unge de sosuri și de gră ‑
simi într‑un chip care mă umple de dispreț, dar mă și
întristează, iar pântecul i se simte prin sutană crescut
imens și rotund, ca un triumf al unei mulțumiri de sine
foarte joase. Pofta de‑ale gurii și‑o sporește însoțind‑o cu
băutură din belșug. Bea vârtos palincă de prune și vin
licoros, arămiu și tare, din viile mânăstirii. Ochii îi scli ‑
pesc deloc îngerește, ba dimpotrivă, are aerul unui diavol
bine dispus, cherchelit și viclean.

/ 193 /Mi‑am petrecut în acești ani o bună parte din timp în
preajma sa și, fără să‑mi doresc acest lucru, am asistat la
multe din faptele sale sau, nefiind eufemistic, la multe din
afacerile sale. De mine nu s‑a ferit niciodată, probabil m‑a
considerat o persoană neglijabilă, complet inofensivă. Și
chiar așa sunt, numai că n‑am cum să nu observ, ar trebui
să umblu legat la ochi ca să nu observ.
Starețul Antonie are un simț înnăscut al banului, știe să
tranzacționeze, să negocieze și în toate împrejurările câș ‑
tigă. Dacă‑l nu‑l cunoști și‑l vezi cât de însuflețit devine, ce
energie nestăvilită capătă atunci când e vorba despre bani,
ți‑l închipui orice, numai prelat nu. A strâns averi nemă ‑
surate, case, terenuri și păduri, bani în bancă. Nebunește
parcă, fiindcă efectiv nu are ce să facă cu ele, ducându‑și
viața aici, în mânăstire, și aflându‑se fără urmași. Mi‑e
greu să‑l înțeleg și nici nu am ce să înțeleg, e boală, e viciu,
e ceva care, în orice caz, nu vine de la Dumnezeu, tocmai
la unul ca el, care stă în fruntea unei mici oștiri care s‑ar
cuveni să se numească oștirea lui Dumnezeu.
Cert este că toate mizeriile de care fugisem când m‑am
refugiat la mânăstire le regăsesc și aici, în forme diferite,
dar la fel de deprimante. Puțini, prea puțini sunt cei ca ‑
pabili de o adevărată curățire a sinelui, răul răsare pretu ‑
tindeni unde este omul, pururi legat de om. Așteptările,
speranțele mele sunt prea mari, naivitățile mele, tot așa.
Mă plimb pe aleile în pantă, mărginite de brazi seculari,
ale mânăstirii, vântul se strecoară printre ramuri undu ‑
indu‑le și‑mi zic că liniștea pe care o caut e iluzorie, omul
nu se poate îndumnezei, prin natura lui e supus erorii,
aidoma lui Petru care, deși a jurat credință și n‑a vrut să
facă ce a făcut, totuși până în zori de trei ori s‑a lepădat
de Iisus, neputându‑se abține să nu încerce să se pună la

/ 194 /adăpost, fricos, și laș, și meschin. Aidoma lui suntem toți
în fiecare clipă a vieților noastre.
Acum un an s‑a pripășit la mânăstire un tânăr care și‑a
mărturisit un elan nestăvilit și o devoțiune ardentă pentru
cele cerești. Îl chema Marius, dar toți cei de aici îl strigau
Mariusică și m‑am luat și eu după ei, deși nu‑mi plac di ‑
minutivele, mai ales când e vorba de numele oamenilor.
Era mic de statură, îndesat, cu picioare groase și cu fața
plină de coșuri. Ochii însă îi avea foarte luminoși și neli ‑
niștiți. Din primele zile a căutat să se apropie de mine.
Peste zi lucra cu sârg împreună cu călugării la treburile
gospodărești, își petrecea ceasurile cuvenite în rugăciune
și reculegere, dar, ori de câte ori găsea răgazul, dădea fuga
în sala bibliotecii, dovedindu‑se un cititor fervent.
M‑am purtat cu el fără nicio rezervă, arătându‑i toată
încrederea și buna voire, l‑am privit ca pe un fiu, acel fiu
pe care nu‑l avusesem. El, foarte inteligent, a observat de
îndată disponibilitatea mea sufletească, slăbiciunea pe
care o am pentru el și s‑a folosit din plin de ele. Mereu
îmi cerea câte ceva și eu mereu îi dădeam ce‑mi cerea.
Era un om al nimănui, un biet copil rătăcit care avea
nevoie de sprijin, așa îl consideram, și îi ofeream ajutorul
fără să aștept vreo răsplată, nici măcar mulțumiri, eram
bucuros că vrea să se îndrepte, cu toată ființa lui, spre ade‑
vărul lui Dumnezeu. Speram să‑și deslușească drumul și
să se salveze.
Și eram liniștit în privința acestei legături sufletești
dintre noi care se întărea de la zi la zi: mi se părea ceva
natural, ceva care crește de la sine, ceva care se păstrează
într‑o puritate a simțămintelor. Nu eu făcusem pasul spre
Mariusică, el venise spre mine, eu nu‑i cerusem nimic,
doar mă străduisem să‑i dă ruiesc dintre cele de care avea

/ 195 /trebuință pe acelea care depindeau de mine. De aceea nu
suspectam de nesinceritate, de ipocrizie declarațiile lui de
prețuire și de recunoștință, le luam exact drept ceea ce el
însuși declara că sunt – afirmarea unor sentimente curate.
„Știți, domnule Cristea, dumneavoastră sunteți pentru
mine un adevărat părinte!”, ținea el să mă asigure. Mi‑a
povestit că pe adevărații părinți nici nu și‑i mai amin ‑
tește, l‑au abandonat când încă nu mergea la școală. A
avut multe de îndurat. A crescut într‑un orfelinat. Apoi,
se salvase, terminase liceul și dăduse la facultate, la Litere,
întreținându‑se singur, lucra pe atunci la o spălătorie și,
seara, la o pizzerie. Îi fusese greu, greu, în atâtea rânduri
fiind cât pe‑aci să se lase doborât de necazuri și să aban ‑
doneze totul. A doua salvare apăruse în viața lui sub chipul
unei fete, o colegă de facultate, Silvia, de care se îndră ‑
gostise și cu care se și căsătorise repede. Făcuseră și un
copil, o fetiță, Sonia, totul părea să fi intrat pe un făgaș
foarte bun.
Dar ceea ce păruse a fi însăși fericirea se dovedise a fi
în rea litate o năpastă: căci tocmai din cauza ei, a Silviei,
lăsase el lumea și ajunsese la mânăstire. Din cauza ei. Căci
ea se încurcase cu un prieten de‑al lui și‑l părăsise. Îi
luase și copilul.
Ce rost mai are să trăiesc? și‑a spus Mariusică în clipa
aceea și s‑a gândit să se sinucidă.
Până la urmă, n‑a fost în stare să‑și ducă gândul până
la capăt. Dar a luat drumul sihăstriei.
Acum, cunoscându‑i povestea, eram și mai impresio ‑
nat de soarta lui nefericită. De aceea, devenisem mai ho ‑
tărât să‑l ajut. Iar faptul că, ori de câte ori avea ocazia, mă
asigura de bunele lui sentimente față de mine nu‑l consi ‑
deram o lingușeală, ci eram încredințat că vine din inimă.

/ 196 /Cu cât se apropia mai mult de mine, cu atât eram mai
mulțumit că mi‑am găsit un, nu, nu un discipol, eu nici ‑
odată n‑am fost bun pentru rolul de călăuză, de mentor,
de magistru, poate și de aceea am abandonat profesia de
dascăl, mi‑am găsit, aceasta ar fi expresia potrivită, un
fiu, un apropiat mai tânăr, un om cu care am atâtea afini‑
tăți, cum ar fi pasiunea pentru lectură.
Da, am aflat, și asta a însemnat o altă surpriză plăcută,
că scrie versuri, a și publicat câteva plachete. Mi‑a citit
unele din încercările lui lirice apărute în acele volumașe
și mi‑au plăcut: versuri surprinzătoare, pe care suferința
le modelase expresiv și vizionar. Când mi‑am exprimat
aprecierea, a ținut să precizeze că acum scrie altfel. Mi‑a
promis că o să‑mi arate curând un ciclu din noile sale cre‑
ații. Abia așteptam.
Din nefericire, când a făcut‑o, am avut o mare deza ‑
măgire. Erau poezii cu subiect religios, în metru clasic,
terne, fără nimic semnificativ. Parcă talentul lui sucom ‑
base brusc, înecat într‑un ocean de verbozitate: cel puțin
asta era părerea mea, atât cât mă pricep.
Atunci a fost prima dată când mi‑am pus întrebări în
legătură cu el: dacă sentimentul religios îl face să emită
asemenea inepții patetice și radicale, amestecându‑l pe
Dumnezeu cu ideile legionare, înseamnă că nu este auten ‑
tic. Sau că în mintea lui ceva nu funcționează sau nu mai
funcționează cum trebuie.
Am început să mă uit la el altfel, mai atent și mai re ‑
zervat: descopeream uneori în ochii lui o lucire ciudată,
care‑mi dădea fiori și pe care la început n‑o văzusem sau
n‑o luasem în seamă.
Pe urmă, semnele de îndoială în privința lui s‑au în ‑
mulțit. Într‑o zi, a dispărut de la mânăstire, fără să anunțe

/ 197 /pe nimeni. Am crezut că plecase definitiv. Dar a apărut
după vreo săptămână. Schimbat la față, vlăguit, cu privi ‑
rea stinsă, complet năuc. Nimeni n‑a știut pe unde um ‑
blase și ce făcuse cât a lipsit.
Am crezut că fusese o rătăcire de moment, dar plecă ‑
rile acestea intempestive, fără explicație s‑au repetat.
Fugea, dispărea o vreme, apoi se înapoia. Am încercat să
stau de vorbă cu el, dar nu am obținut niciun răspuns. Se
închidea în sine și tăcea ca și când n‑ar fi auzit ce‑l întreb.
Întâmplător am aflat, dintr‑o gazetă oarecare, de la o ru ‑
brică de fapt divers unde era vorba despre el, că peregri ‑
nările acestea, ce păreau fără țintă, aveau totuși un scop,
un sens. Se ducea s‑o caute pe fosta lui soție, îi dădea târ ‑
coale și provoca mereu scandaluri, o amenința, era violent
cu ea, dar și cu bărbatul, fostul lui prieten, cu care acum
ea își împărțea viața. Tot în aceste descinderi ale lui în
lume frecventa și un cenaclu unde producția literară mer ‑
gea la pachet cu o ideologie tulbure și asta am descoperit
dintr‑o publicație literară obscură, care publica atât cro ‑
nica acelor reuniuni, cât și încercările literare citite acolo.
Mi‑am dat seama că tânărul are mari probleme. De
sănătate, de sănătate a minții. Greutățile numeroase de
care avusese parte în existența lui nefericită îl zdruncina ‑
seră, mi‑era limpede. Normalitatea lui era doar aparentă,
jucată, el căuta să se ascundă sub acest strat de suprafață,
voia să dea impresia, și prin discurs și prin comporta ‑
ment, că totul e în regulă cu el. Era strategia lui, vicleșu ‑
gul lui, ca să câștige încrederea diverșilor oameni întâlniți,
de care avea neapărată nevoie ca să supraviețuiască, între
care mă număram și eu.
Câtva timp, izbutea să simuleze convingător normalita ‑
tea și puteai să te înșeli în privința lui, dacă nu‑l cunoșteai

/ 198 /sau dacă nu‑i urmăreai atent mișcările. Apoi însă înțele ‑
geai cum e de fapt, cât de grav este bolnav și te cutremurai.
Avea în el o furie nemărginită și, deopotrivă, încredința ‑
rea nebunească că el se află în centrul universului, că are
dreptate împotriva tuturor, că este cel mai mare poet și
este un apărător fără egal al lui Dumnezeu pe pământ, un
geniu pe care ceilalți, niște ticăloși fără seamăn, urmăresc
să‑l înăbușe, să‑l distrugă, într‑o conspirație nemaivă ‑
zută, în care, desigur, erau prezente și jucau un rol deci siv
întunecate forțe sioniste.
Sufeream sincer văzând cât de rea este starea bietului
băiat. Mi se părea fără scăpare. Dar nu m‑am descurajat
și nu am dat înapoi. Avea nevoie de înțelegerea celor din
jur și de sprijinul lor, iar eu, ca un bun creștin, eram mai
hotărât decât înainte să fiu alături de el: era un suflet pe
marginea prăpastiei și nu voiam cu niciun chip să‑l las să
se piardă. Am trecut peste toate derapajele sale, n‑am
ținut cont nici de violențele sale verbale, de crizele sale
care izbucneau tot mai des, fără să le mai poată disimula.
Îmi ziceam că, într‑un fel, îmi găsisem misiunea. Dumne ‑
zeu mi‑l scosese în cale pe acest rătăcit tocmai ca să mă
încerce, să‑mi dea o sarcină și eu s‑o duc la bun sfârșit.
Să‑l întorc pe nefericitul Mariusică pe calea cea bună deve ‑
nise preocuparea căreia mă dedicam cu neclintită credință
și cu egală râvnă.
În unele zile mi se părea că fac mici, mici, aproape inse‑
sizabile progrese și că dragostea mea părintească pentru
el dă roade, iar în inima lui încep să se mai potolească
patima și răul care‑l devastau. Atunci mă simțeam un om
împlinit, care și‑a făcut datoria.
De cele mai multe ori însă eram aidoma cuiva care sapă
în piatră seacă. Tot ce încercam ca să‑i oblojesc sufletul și

/ 199 /mintea și să‑l readuc la seninătate se dovedea zadarnic.
Bietul Mariusică se adâncea cu toată ființa lui în ape
reci‑gheață, întunecate și periculoase. Rotițele judecății
lui se mișcau brambura. Reparam undeva și se defectau
în altă parte. Părea să‑și fi pierdut definitiv noima.
Lucrurile nu s‑au oprit aici. În schizofrenia lui tot mai
accentuată, a început să vadă pretutindeni numai duș ‑
mani. Era sigur că toată lumea e ticăloșită și complotează
împotriva lui. Curând, m‑a trecut și pe mine în rândul
celor care‑i vor răul. De câteva ori, în timpul unor accese
de furie, m‑a acuzat că, înțeles cu fosta lui soție și cu par ‑
tenerul acesteia, uneltesc împotriva lui. Oricât mi‑aș fi
exersat bunătatea și îngăduința, oricât mi‑aș fi dorit să
fiu stăpânit de pietate, simțeam că îmi pierd răbdarea cu
el, că nu mai am nici putere, nici mijloace să‑l ajut. Pro ‑
babil e grav bolnav și au dreptate cei care susțin că trebuie
să fie internat într‑un spital psihiatric. Curând, va fi ine ‑
vitabil să se întâmple asta.
După una din fugile sale, de acum obișnuite, s‑a întors
spășit la mânăstire, ceea ce, de asemenea, era ceva obiș ‑
nuit. Chiar îmi lăsa impresia că e mai bine decât altădată.
Parcă, întrucâtva miraculos, se însănătoșise: echilibrat,
rațional, cu privirea limpezită, fără să aibă ochii aceia ră ‑
tăciți și fără licărirea amenințătoare care ajunseseră să
mă sperie.
Două‑trei zile, s‑a comportat normal. Eram extrem de
bucuros de această schimbare și‑i mulțumeam cerului prin
rugăciuni pline de devoțiune.
Însă, pe neașteptate, a izbucnit scandalul. Un scandal
uriaș, declanșat de el. Doi trimiși ai mitropolitului au venit
să cerceteze cazul, petrecut în sfântul nostru lăcaș, de alar‑
mantă încălcare a normelor mânăstirești și a principiilor

/ 200 /creștine. Și anume: mitropolitul primise o reclamație din
partea unui frate începător de la noi, nu altul decât Ma ‑
riusică, că fusese supus la practici de sodomie de către
bibliotecarul mânăstirii, adică de mine.
Când, în prezența starețului, cei doi oficiali bisericești
mi‑au adus la cunoștință acuzațiile, mi s‑a făcut rău. Până
unde putea să meargă nebunia acestui băiat, iar eu dădu ‑
sem dovadă de o totală lipsă de fler, nu judecasem corect
situația reală, boala lui gravă și‑l tratasem pe Mariusică
cu atâta îngăduință, încercând cu naivitate să‑l aduc pe
calea cea bună!
Timp de câteva zile, cei doi au desfășurat un fel de
anchetă, desigur, în primul rând mi‑au pus întrebări mie,
dar i‑au iscodit și pe călugări și pe cei câțiva mireni care
lucrau în cadrul mânăstirii. O suspiciune domnea printre
acești oameni. Chiar și pe stareț, înzestrat cu o judecată
simplă, sănătoasă, de țăran cu simț practic, l‑am văzut
schimbat și se arăta mai reținut față de mine: Dacă, totuși
e o sămânță de adevăr în ce susține tână rul?… , părea să
zică el fără cuvinte, din tăceri.
Încercam să mă dezvinovățesc și să le spun că acest
băiat nu trebuie luat în serios, este doar un om bolnav, ires‑
ponsabil, dar lumea nu prea‑mi dădea crezare, mai ales
că însuși „cel abuzat”, Mariusică, a reluat de câteva ori
acuzațiile, categoric, fără nici cea mai mică șovăire, liniș ‑
tit și elocvent. Se mergea spre o finalizare a anchetei total
defavorabilă mie, totuna cu îndepărtarea mea de la bibli ‑
otecă și din mânăstire.
Deznodământul însă a fost uluitor și brutal. Într‑o
seară târziu, când în mânăstire se dăduse de mult stinge ‑
rea și toți se retrăseseră în chiliile lor pentru somn, s‑au
auzit ți pete groaznice dinspre odaia unde se retrăgea

pentru odihnă starețul. S‑a iscat deîndată o mare agitație,
s‑au aprins luminile, ne‑am trezit cu toții și lumea s‑a pus
în mișcare.
M‑am dus și eu acolo, la pavilionul central, unde era
dor mitorul starețului Antonie. Ce se întâmplase? În plină
noapte, Mariusică se strecurase în cameră cu un cuțit și
încercase să‑l înjunghie pe stareț. Noroc că acesta nu
adormise încă și, vânjos, se împotrivise ținându‑i piept
agresorului. Starețul apucase să se ferească, iar Mariu ‑
sică, care se repezise la el urlând „Știu eu că tu, starețule,
ești înțeles cu curva de nevastă‑mea și cu amantul ei ca
să mă distrugeți!”, ratase prima lovitură, înfigând în
pernă cuțitul mare, de bucătărie. Starețul smulsese veioza
de citit de pe noptieră și‑l lovise cu ea pe smintit, care se
clătinase strigând de durere și o luase la fugă. Apoi se ivi‑
seră cei dintâi călugări: câțiva îi săriseră în ajutor stare ‑
țului, alții alergaseră și puseseră mâna pe nebun.
Așa s‑a încheiat șederea lui Mariusică în lăcașul mânăs ‑
tiresc. Decepția pe care mi‑o pricinuise era uriașă. Odată
cu plecarea lui, de fapt cu internarea lui într‑un ospiciu,
s‑a năruit și încrederea mea că oamenii pot fi izbăviți de
răul din ei, dacă‑i înconjuri cu dragoste și cu bunătate.
Eram decepționat de el, dar eram decepționat de mine
însumi, de lipsa mea de iscusință în a citi corect sufletul
omenesc și în a găsi căi adevărate de redempțiune, în
afara celor convenționale și, iată, ineficiente.
Se poate îndepărta răul de om? Experiența mea din
mânăstire îmi spunea din ce în ce mai răspicat că nu.
Înăuntrul mânăstirii, ca și afară, în lumea plină de cru ‑
zime, răul este, se vede, egal distribuit. El este prezent
oriunde suntem noi, oame nii, căci e sădit în firea noastră,
e nedezlipit de noi.

/ 202 /Capitolul IX
(Povestește Crinuța Bunuța)
1.
M‑am întâlnit cu ea în autogară, la Târgoviște. Eu stă ‑
team pe o bancă, plictisită, așteptam autobuzul să mă ducă
acasă, în sat, la ai mei, și mâncam o eugenie, zău, chiar
mi‑era poftă de o eugenie că‑n Germania nu se găsește
eugenii. Când deodată m‑am auzit strigată, Fată, Crinuțo,
tu ești, de când nu te‑am văzut, ce cauți, fată, pe‑acilea?!
M‑am întors ș‑am dat de‑o tipă cam de vârsta mea, vreo
douășceva de ani, avea un plod în brațe și părea foarte
bucuroasă că mă vede.
N‑am recunoscut‑o, mă uitam la ea cam nașpa, ce dracu’
vrea și zurlia asta! Când a dat cu ochii de mutra mea acră,
tipa a sărit să‑mi explice: Ai, fată, ce‑ai?!, nu mă mai ții
minte, sunt Vali, am fost colege de clasă dintr‑a zecea
într‑a doișpea, și am și stat amândouă‑n internat, la Eco‑
nomic, acilea‑n Târgoviște .
Atunci m‑am dumirit, așa e, fusesem în același liceu,
așa e, fusesem. Parcă nici ea nu‑și mai dăduse bacu’. Ne
băgasem picioarele în ea de școală. Era de rahat școala, nu

/ 203 /ne omorâ serăm niciuna cu cartea, oricum nu‑ți folosea la
nimic și ieșisem din liceu cum intrasem, habarniste.
M‑am uitat mai atentă la ea: se schimbase, în liceu
parcă fusese gagică mișto, acu’ nu puteai să zici nici că e,
nici că nu e, era ștearsă, da, se mai schimbase, nu prea
știam în ce fel, da se schimbase, era ceva pe fața ei și‑n ochi
care spunea clar că o duce nasol, era palidă, aproape stră ‑
vezie, se vedea foamea pe fața ei, asta e, se vedea foamea.
S‑a așezat pe bancă lângă mine, că se eliberase atunci
un loc, tocmai se ridicase un moș. Am început să vorbim,
de una, de alta, ce‑am mai făcut, ce n‑am făcut. Abia ne‑nțe‑
legeam, plodul din brațele ei s‑a pornit să urle și să oră ‑
căie ca un brotac.
Până a venit autobuzu’, Vali a turuit non‑stop, n‑o mai
țineam bine minte din școală, dacă și pe‑atunci dădea atât
din meliță. Îi mergea întruna gura și, printre orăcăielile
plodului, îmi povestea toată viața ei. Am apucat să aflu că
s‑a măritat, de fapt nu se măritase, a trăit nelegitim cu un
băiat și a făcut copilu’ ăsta, are aproape doi ani acum, de‑aia
a venit la oraș cu el, să‑l ducă la doctor că e cam bolnăvior,
au și‑n sat doctor, medic d‑ăsta de familie, dar nu prea‑l
vezi la față, când îl cauți, ușa cabinetului e‑nchisă. Da, nu
s‑a luat cu acte cu băiatu’, ai ei nu‑l plăceau defel, ziceau
că n‑are niciun căpătâi, e pierde‑vară și după ce că e sărăn ‑
toc mai e și prieten nevoie mare cu paharu’ și, ce mai,
n‑au lăsat‑o să‑l ia cu acte. Ș‑au avut dreptate, după vreo
șase‑șapte luni, băiatu’ a spălat putina, ea era cu burta la
gură și el și‑a luat picioarele la spinare, s‑a‑nhăitat cu unii
ș‑a plecat în Franța sau în Italia, cică la muncă, vorba vine,
la ciordit poate, dar la muncă de unde până unde, că habar
n‑are să facă nimic, nu știe decât să taie frunză la câini.
Și ea, borțoasă, ce să facă?, s‑a dus la ai ei, în sat, mamă‑sa

/ 204 /și tată‑său au ținut‑o cât au ținut‑o, pe urmă tată‑său care
aducea banii‑n casă, că lucra la combinat, a intrat în șo ‑
maj, făcea naveta acilea‑n oraș și pe‑urmă a și căzut la
pat, e bolnav, doctorii nu‑i dau de cap și nici n‑au bani să
se caute ca lumea, mamă‑sa, săraca, muncește cât poate,
pe unde apucă, se spetește cu munca, dar degeaba, câștigă
puțin, nu le‑ajung banii, au ei gospodărie‑n sat, cresc ei
pe lângă casă un porc sau o găină, dar nu e destul, mai ales
acu’, c‑a apărut o gură‑n plus și nici ea n‑are servici, tre’
să stea cu‑ăsta micu’, să‑l îngrijească, dară ș‑așa nu găsise
nimic de lucru, decât peste vară, sezonier, chelneriță la o
terasă, acilea‑n Târgoviște, mai mare daraua decât ocaua,
cu ce dădea pe navetă, nu se‑alegea cu nimic.
Vali a‑nceput să se smiorcăie și să suspine de mama
focului, să n‑am parte, tipa plângea chiar de mila ei, pe
ea o apucase mila de ea, în timp ce‑și spunea povestea!
Atunci am priceput de ce se făcuse străvezie la față ca
foaia de varză murată și n‑o mai recunoșteam după pa ‑
tru‑cinci ani de când terminasem liceu’. O doborâseră
necazurile, fomistă rău. Era de telenovelă, zău, nimic
nu‑i mersese.
A tăcut câteva clipe și pe urmă m‑a‑ntrebat: Da’ tu?
Eu, ce pisica mea să‑i răspund?, i‑am zis că m‑am mă ‑
ritat și sunt cu bărbatu‑meu în Germania, lucrez și ne
descurcăm. N‑aveam de gând să mă‑ntind cu ea la vorbă,
nici să mă trag cu ea de șireturi și să intru‑n amănunte.
Da’ ea, amărâta, nu s‑a lăsat, m‑a tras de limbă, cu ‑
rioasă: Și cum e acolo, fată, se găsește de lucru?
Eu, tot așa, îi răspundeam în doi peri, c‑o fi, c‑o păți.
I‑am zis doar Depinde. Unii găsește, alții nu. Eu nu mă
pot plânge.

/ 205 /Am văzut că i‑au sticlit ochii, probabil o bătea și pe
ea gându’ să plece la muncă afară, să scape de sărăcia
asta lucie.
Și ce muncești, fată? a insistat ea.
I‑am dat răspunsul stas, cum mă‑nțelesesem cu al meu,
cu Gigi: Sunt cameristă într‑un hotel, la München.
Asta le spusesem ș‑alor mei că fac. Și bătrânii erau mân ‑
dri nevoie mare de mine, mai ales că le trimiteam din când
în când câte‑o sută, două de euro. Se făleau la toate rudele
și la vecini și la cine‑i întreba, se făleau că fata lor s‑a pri ‑
copsit, lucrează la hotel, cameristă, tocmai în Germania.
Cameristă! a exclamat Vali și, apoi, imediat, s‑a inte ‑
resat: Și cam cât câștigi pe lună?
Depinde , am zis eu lecția învățată pe dinafară, da‑n
general, cu bacșișuri cu tot, ajung și la două mii pe lună.
Două mii!! a repetat ea cu ochii cât cepele, nevenindu‑i
să creadă. Bag de seamă i‑a trecut prin cap că suma asta
e mai mult decât în orice vis al ei, că dacă ar avea ea bă ‑
netul ăsta ar scăpa de toate apăsările, ce mai, l‑ar prinde
pe Dumnezeu de picior.
M‑a‑ntrebat: Și te‑ai întors de tot din Germania ?
Nu, am venit doar de sărbători, mai stau vreo zece zile
și mă duc iar la muncă .
Aoleo, fată, ce mișto, păi atunci, poate ne mai întâl ‑
nim și mai vorbim și noi! s‑a‑ncântat ea.
Poate , i‑am răspuns, deși n‑aveam de ce să mă mai văd
cu ea: ea cu ale ei, eu cu ale mele.
A continuat: Fată, nu‑mi dai și mie mobilul tău, să te
sun, poate ne mai întâlnim și noi amândouă în perioada
asta o dată, pe acilea, prin Târgoviște, să bem o cafea și
să mai îmi povestești și mie cum e în Germania, unde‑ai
zis că te‑ai stabilit?…

/ 206 /La München, fată, la München , i‑am adus eu aminte
și m‑am gândit că n‑o prea ajută bibilica, uită de la mână
pân’ la gură.
De obicei nu dau număru’ de telefon la amărășteni, să
mă bată la cap cu prostiile lor, dar de asta mi s‑a făcut milă.
I l‑am dat.
I‑am zis : Notează‑l, fată .
În grabă, tremurând toată, și l‑a notat cu un pix pe
dosul biletului de autobuz. Avea o mutră de parcă de nu ‑
măru’ ăla depindea fericirea ei.
Pe urmă, autobuzu’ meu a tras în stație. Abia m‑am
urcat, era o‑nghesuială de te‑apucau nebuniile. Toți urlau
și dădeau din coate să prindă loc. Un bou m‑a călcat cu
bocancii pe cizmele mele albe imitație de piele. Am țipat
de durere și i‑am tras o‑njurătură printre dinți: Băga‑te‑aș
în pizda mă‑tii de bou!
Vali a rămas pe peron cu brotacu ei. Deși din motoru’
autobuzului ieșeau tot felul de pârâituri și zgomote, înso ‑
țite de valuri înecăcioase de fum și miros de motorină
arsă, deși se‑auzeau și urletele amărăștenilor care se lup ‑
tau să urce în autobuz încărcați de sarsanale după ce făcu ‑
seră cumpărături pentru Crăciun acilea, la oraș, totuși,
prin acest vacarm, mie mi s‑a părut că aud urletul plodu ‑
lui lu’ Vali care, venind pe lume, o încurca rău de tot pe
tipă și‑i strica viața.
Bineînțeles, peste vreo două zile m‑am pomenit cu te ‑
lefon de la ea. Am mai vorbit de una, de alta, și ea se dădea
foarte prietenoasă cu mine. Iar ziua următoare, alt telefon.
Se interesa ce mai fac și dacă nu mai am drum prin Târgo ‑
viște să mai stăm și noi de taină la o cafea ș‑o țigare.
N‑aveam chef, mi‑ajunsese ghiolbăneala din târg, plus
că ai mei tăiaseră porcu și leneveam și eu ca belferița cât

/ 207 /era ziua de lungă, în pat, la căldurică, focu’ ardea‑n sobă
și mămica‑mi punea în față tot ce‑avea mai bun, șorici,
caltaboș și cârnați, sarmale cu mămăliguță, murături și
vin roșu, de buturugă, să prind puteri pentru usmeala din
Germania, că, da, usmeală era ce făceam eu, munceam
toată ziua și toată noaptea până picam din picioare, când
era de treabă nu mă dădeam înapoi, așa se fac banii, traiu’
nu e ușor nici acolo, ce știu amărăștenii ăștia! Ei cred că
stai așa, ca ei, și toci semințe de floarea soarelui și euroii
îți cad din cer. Nu, frati‑meu, nu e‑așa, te spetești, nimeni
nu‑ți dă pe daiboj.
I‑am zis lu’ Vali că nu pot să mai bat drumu’ pân’ la
oraș, asta e, imediat după anu’ nou plecăm înapoi, vine
Gigi, Ghighi cum îi spun ăia, când era la franceji ăia îi
ziceau Jiji, dar asta e altă chestie, n‑are importanță, vine
de la ai lui din Călărași și mă ia cu mașina și ne ducem iar
la nemțălăi, că trebe să‑ncepem treaba.
Atunci ea mi‑a pus întrebarea care‑o rodea, mă prinse ‑
sem că de‑asta mă tot căuta și mă tot vrăja, că să ne‑ntâl‑
nim, c‑o fi, c‑o păți: Fată, Crinuțo, ce zici, eu n‑aș putea
să vin și eu la muncă‑n Germania?
Am stat un moment pe gânduri și pe urmă mi‑a trecut
prin fața ochilor imaginea ei, cât de prăpădită era, așa
cum o lăsasem pe peronul autogării cu plodu‑n brațe ur ‑
lând, și m‑a apucat mila de ea, că așa sunt eu, fată miloasă,
mulți mă crede a dracu’ și poate chiar sunt, dar, dacă știi
să mă iei, sunt pâinea lui Dumnezeu, mă topesc toată și‑mi
dau și haina dă pă mine la o adică.
Așa că m‑am pomenit zicând: Poți fată, de ce să nu poți.
Iote, vii la noi, vorbesc cu Gigi și stai la noi cât îți cauți
de lucru. O săptămână‑două, acolo, n‑o fi foc. Iar dacă
nu‑ți găsești de lucru, ce să faci, te‑ntorci acasă, nu ești

/ 208 /tu nici prima, nici ultima. N‑ai ce să pierzi, măcar încerci,
să nu zici că n‑ai încercat și să‑ți pară rău.
Fată, îți mulțumesc, fată! a strigat ea în telefon fericită.
După sărbători, ne‑am văzut de drum, înapoi în Ger ‑
mania, cum era stabilit.
La vreo două‑trei săptămâni, hop, telefon de la Vali.
Era ca vai de capu’ ei, amărâtă. Ar fi vrut să vină, da’ a avut
numai belele, i s‑a‑mbolnăvit ăla mic, pe urmă dă‑i și con ‑
vinge‑o pe maică‑sa să i‑l țină cât e ea plecată, că n‑are pe
altcineva cu cine să lase copilu’, iar acum încearcă să facă
rost de bani de drum și e greu al dracului, a mai lucrat ea
pe ici, pe colo, a mai pus ea deoparte câte ceva, dar nu‑i
ajung, încearcă să‑mprumute, dac‑o găsi la cineva, că, de,
cine are bani în ziua de azi? și dacă are, nimeni nu‑ți dă!
Ce mai, se chinuia rău de tot, dar era hotărâtă.
Atunci m‑am simțit obligată să‑i repet, o mai preveni ‑
sem eu: Fată, vezi că nici pe‑acilea nu umblă câinii cu
covrigi în coadă.
Ea însă o ținea una și bună. Știu, fată, Crinuțo, știu.
Dar mă risc. Tre’ să‑ncerc. O fac pentru ăl’ mic, poate scap
de sărăcie, acilea n‑am nicio șansă.
Așa s‑a încheiat convorbirea.
Când am văzut că asta e chitită să vină, am vorbit și eu
în fine cu Gigi, că nici nu‑i spusesem că una de‑a fost
colegă cu mine la Economic are de gând să vină‑ncoa.
Omu‑meu când a auzit a făcut spume: Ce dracu te‑a apu ‑
cat, femeie, de‑o chemi pe‑aia acilea. Asta ne trebe nouă,
n‑avem destule pe cap?! Asta ne lipsește, să ne‑ncurcăm cu
o amărășteană, să se ducă și să poarte vorba pe‑acasă
că ce facem noi pe‑acilea. C‑o fi, c‑o păți.
Scos din sărite, Gigi mi‑a ars o palmă. El se enervează
una‑două. Nu m‑am supărat. Eram învățată să mă caftească.

/ 209 /E tip a‑ntâia, da’ când se supără face urât. M‑am învățat.
Ș‑avea dreptate, ce m‑o fi găsit să mă bag, să mă‑ncurc cu
Vali asta?! Să se descurce fiecare cum poate. Nu e treaba
mea să‑i port ei de grijă.
Pân la urmă însă Gigi s‑a‑ndurat: Hai, fată, bine. O
primim. Da’ vezi ce‑i spui și ce faci. Să nu‑i dai apă la
moară că cine știe ce poamă de om ie și pă urmă nu mai
scăpăm de ia.
2.
Pe la sfârșitul lui februarie m‑am pomenit cu telefon
de la ea: Gata, a făcut rost de biștari, ș‑a luat bilet de auto‑
buz și vineri pornește încoace. Doamne ajută!
Sâmbătă seara a sosit. M‑am dus cu Gigi ș‑am luat‑o
cu mașina de unde oprea autobuzu’. Arăta ca vai de mama
ei. Zgribulită și sărăntoacă. Ce dracu o să facă tăntăloaica
asta aici? Cum o să se descurce ea?! Am dus‑o la noi în
apar tamentu‑nchiriat. I‑am dat ceva de potol, i‑am dat și
de băut, să se‑ncălzească. N‑a zis nu. Ba chiar a făcut față
a‑ntâia, mai ales cu paharu’. Căldurică, căldurică, și‑a reve ‑
nit. A prins repede culoare‑n obraji.
Gigi, care bea, nu se joacă, și care e mort după petre ‑
ceri, acu nu‑ș ce‑a avut, da’ s‑a ținut de‑o parte. Pot spune
că nici n‑a prea vorbit, mai mult a mormăit, a măsurat‑o de
sus și până jos, atent, deocamdată era clar că n‑avea‑ncre‑
dere în ea. De altfel, s‑a și dus repede‑n camera ailaltă,
ne‑a lăsat pe noi două să vor bim, de una, de alta, de‑ale
noastre, ca‑ntre fete.
Am stat destul, ne‑am mai adus aminte de liceu, de cine
ne plăcea pe‑atunci, am și tras la măsea în seara aia, repet,

/ 210 /fata era după drum, dăduse și ea de bine și se relaxase, am
văzut că e tipă de gașcă, nu face nazuri, am dat gata amân ‑
două o sticlă de votcă, de mine nu mă mir, că am antrena ‑
ment, dar am văzut că nici ea nu e vreo începătoare. Pe la
doișpe noaptea am mers la culcare. Eu în camera‑ailaltă,
cu Gigi, normal. Ea a rămas în sufragerie, pe canapea.
Dimineața, al meu s‑a cărat devreme, avea nu‑ș ce tre ‑
buri, chestii‑șmecherii cu niște sârbi, eu am rămas cu
musafira. Ea s‑a mirat: Da ce‑ai, fată, nu te duci la lucru?
Ba mă duc, stai tu liniștită. Mă duc, da mi‑am luat liber
peste zi, lucrez tură de noapte.
Aha! s‑a dumirit ea.
A intrat la baie.
Fată , am strigat‑o, dacă vrei, poți să faci un duș. Ț‑aduc
eu prosop.
Am auzit apa trasă la veceu. Apoi a dat drumu la duș.
Am luat din dulap un prosop mare și m‑am dus peste ea
în baie.
Uite, fată, prosopu , i‑am zis și i‑am luat seama. Goală,
era mișto bucățică, bună, bună. Nici n‑ai fi bănuit, când
era îmbrăcată cu țoalele alea ponosite, ieftine și nasoale.
Când a terminat, s‑a întors în cameră înfășurată‑n pro ‑
sop. A început să se îmbrace în fața mea. Nu era deloc
rușinoasă și nici n‑avea de ce să fie. Apoi, înveșmântată
iar în trențele ei, arăta la fel de ștearsă, fără să se ghi ‑
cească nimic din ce ascunde sub ele…
Ne‑am așezat în bucătărie, la o cafea. Ne‑am aprins o
țigare. Ea ș‑a amintit de copilu’ ei, de brotacul ăla cu care
era în autogară la Târgoviște ș‑a început să dea apă la șoa ‑
reci, pentru el făcuse sacrificiu ăsta, pentru el venise aci lea,
printre străini.
I‑am zis: Hai, fată, nu mai plânge .

/ 211 /După un timp, printre suspine, m‑a‑ntrebat: Fată, Cri ‑
nuțo, ș‑un să caut eu de lucru pe‑acilea, la tine la hotel
nu se găsește nimic?
Atunci mi s‑a părut aiurea să‑i tot torn brașoave și,
deși Gigi îmi interzisese chestia asta, i‑am spus adevărul:
Fată, Vali, ce mai tura‑vura, uite cum stă treaba. Eu
nu lucrez la niciun hotel, asta e așa, pentru ăi de‑acasă,
că nu vreau să mă bârfească toți amărăștenii, plus că
mămica ar muri de inimă rea. Eu lucrez în industria
sexului, ca să mă exprim elegant. Adică mă fut pe bani.
Ea a rămas cu gura căscată: Păi și Gigi, te lasă?!
Mă lasă ce să facă, el conduce afacerea, așa o ducem
bine amândoi, că altfel am trage amândoi mâța de coadă.
Vali s‑a foit pe scaun. Și eu am continuat explicațiile:
Așa că eu să mor dacă am idee pe unde există locuri
de muncă. Da’, dacă vrei să faci ce fac și eu, bine. Îți pun
o vorbă bună pe lângă Gigi și te luăm în echipă. În trei o
să ne des curcăm și mai bine.
Ea a stat câteva clipe pe gânduri. Însă nu prea mult. A
acceptat cu voce înceată:
Bine, fată, Crinuțo, mă bag și eu. O fac pentru copi ‑
lașu’ meu.
Așa a început Vali meseria, printre lacrimi. Dar a‑nvă ‑
țat repede. Bărbatu‑meu a acceptat‑o, mai greu, da’ a ac ‑
ceptat‑o, a luat‑o lucrătoare la „fabrica” noastră.
A‑nvățat repede meserie, în câteva săptămâni ziceai
că de când lumea se ocupă cu treaba asta. Eu, care eram
veche în branșă, mai oboseam, mai dădeam înapoi. Ea, nu
și nu. Era neobosită, avea o poftă de pulă ce nu s‑a pome ‑
nit. Îndeplinea orice comandă și clienții era morți de plă ‑
cere, începuseră s‑o prefere pe ea, nu pe mine. Mie Gigi

/ 212 /îmi spunea Crinuța‑Bunuța, da pe ea a poreclit‑o Vali
Fomista, că cât o lua între picioare, tot ar mai fi vrut.
Bărbatu‑meu a început să fie cam prea prietenos cu ea
și ea, nerușinata, mai ales când o lua‑n freză, și o cam luam
toți trei, în fiecare seară, după muncă, mai ales atunci îi
dădea târcoale, de față cu mine, fără să se ferească.
Când i‑am zis Fată, lasă‑mi bărbatu’ în pace , Gigi s‑a
ienervat și mi‑a tras o scatoalcă de nu m‑am văzut. Când
îl apucau furiile și era și băut făcea urât, să fugi din calea
lui, eu știam asta, da’ nu m‑am abținut și m‑am luat de
ea. Fată, ai zis c‑ai venit acilea ș‑ai ieșit la produs pentru
plodu tău și tu ce faci?, nu‑i trimiți niciun ban, o lași pe
mamă‑ta să se chinuie cu el, săraca, ce faci? Ai dat de
euroi și nu‑ți mai pasă, ai uitat de pră pădiții ăia, nu te
gândești decât la curu tău!
Chestia asta, că m‑am luat de ea, chiar l‑a făcut să tur ‑
beze pe Gigi, care mi‑a mai ars doi pumni de m‑a dat cu
capu de pereți. Am fugit în dormitor. El însă a venit după
mine și m‑a scos în șuturi. În noaptea aia, în locu’ meu în
dormitor, Gigi a adus‑o pe Vali, iar eu am dormit în sufra‑
gerie pe canapea. Și‑au tras‑o toată noaptea, hămesiți, ea
și striga, ca apucata, parcă să‑mi facă mie‑n necaz.
Așa s‑a schimbat lucrurile, dintr‑o dată: ea a devenit
femeia lui, iar eu, din ce fusesem înainte, am ajuns un fel
de servitoare, de zdreanță a lor. Da’ ce să fac? N‑aveam ce
să fac! Am continuat și așa. Și țineam la Gigi, și nici n‑aveam
de ales, unde să mă duc?… Ne mai și‑mpăcam, ș‑o mai
punea și cu mine, da‑n general, cu ea, ea era principala.
Orcum, ne‑o trăgea la amândouă, dar ne și caftea, pe rând,
când bea, devenea gelos, îl apucau pandaliile, urla, Curvele
dracului, vă futeți cu toți nemțălăii ăștia, curve nenorocite

/ 213 /ce sunteți. Înghițiți kilometri de… Ca și cum nu el ne tri ‑
mitea la produs. Ei, dar așa e bărbații!
Într‑o sâmbătă, pe la zece seara, muncisem amândouă
de ne spetisem, ea s‑a gudurat pe lângă Gigi: Mă, Gigi,
nu crezi c‑ar fi cazu’ să ne mai și odihnim și noi, să ne
mai și distrăm o țâră? Numai muncă și muncă, ce viață
e asta?!
Gigi a ezitat o clipă, ochii îi sclipeau. În ziua aia nu‑ș
ce supărare avusese că o luase de dimineață cu paharu’,
rezistă el cât rezistă, da orșicât. Se vedea pe el că e afumat.
Plus că, în ultima vreme, trăgea pe nas, lua și pastile. Se
apucase de chestia asta, îi dăduse și lu’ Vali, încercase și
cu mine, da’ eu nu vrusesem.
Pe urmă, cu privirea tulbure, a fost de acord: Hai să
mergem prin centru, nu‑ș ce sărbătoare au ăștia.
Ne‑am dus. Între timp, ne mutaserăm, din München,
la Köln. Aici piața nu era încă stabilizată. Trebuia să tra ‑
gem mai tare ca să ne câștigăm clienți. Eu am zis că bine
ar fi să mai facem două‑trei rânduri de clienți, a mers cam
slab luna asta, și pă urmă distracție.
Da ei, nu, și nu, că vor să petreacă. Am făcut ca ei, n‑am
avut încotro. Ne‑am dus în centru, pe ștrase , erau întinse
mese și bănci lungi, de lemn, am băut bere, am mâncat
vurști . El se pilise rău de tot, nici ea nu era departe. Se pu ‑
pau ca tâmpiții, sugându‑și unul altuia limba în văzul lumii.
Stăteam ca pe ghimpi. Pe urmă am primit un telefon.
Era un client care mai fusese cu mine și care așa mă co ‑
manda, prin telefon, mă chema la el. Orcum, mă enervau
și mă plictiseam acolo cu ei doi, acu aveam un motiv să
mă car. Le‑am zis: Eu mă duc la lucru, am un client, nu
pot să‑l refuz .

/ 214 /Ei nici nu m‑au băgat în seamă, parcă nu m‑au auzit.
Totuși, Gigi a făcut semn cu mâna, ca și când ar fi spus
Du‑te, proasto .
M‑am dus.
La apartament m‑am întors târzâu, după doișpe. Ăla
de mă comandase nu era singur, mai era cu doi, un tip ș‑o
tipă. I‑am satisfăcut pe toți, eram mulțumită, mă plătiseră
gras, că de, era sărbătoare și la ocazii d‑ăstea toți sunt mai
largi la pungă, de obicei nemții sunt cam scârțari.
Când am intrat în casă, nu mi‑a plăcut deloc ce‑am
văzut. Între timp, Gigi și Vali se întorseseră de la chef,
din centru, erau în bucătărie cu paharele‑n față, beau și
se certau. Păreau beți turtă. Cred că și trăseseră ceva pe
nas, amândoi. Mi‑au zis și mie să‑mi iau un pahar. Dar
i‑am refuzat.
Sunt frântă de oboseală , le‑am explicat și m‑am dus
să mă culc. I‑am lăsat în boii lor. Să se certe și să‑și scoată
și ochii, dacă n‑au minte.
Am plecat, m‑am trântit pe canapea cu pătura trasă
peste cap și chiar am adormit una‑două. Buștean. Vreun
ceas sau vreun ceas jumate n‑am știut de mine. Pe urmă
m‑au trezit din somn niște zbierete. Am sărit din pat ca arsă
ș‑am dat fuga‑n dormitoru’ lor, de unde s‑auzea urletele:
Vali și Gigi erau în plin scandal, țipau, se păruiau și se
loveau ca descreierații. El era în criză, îl apucase gelozia
și, plin de draci, striga la ea furios, Futu‑te în cur pe mă‑ta
de curvă, de ce ți‑o tragi, fă, cu toți, bă, nesătula dracu,
nu te mai saturi, fă?!
Îi căra pumni și picioare unde se nemerea. Mie mi s‑a
făcut frică, o omoară nebunu’ și dăm toți de belea. Am sărit
să‑i despart. Am intrat între ei ș‑am încasat și eu un pumn

/ 215 /greu, parcă avea fier în el. Gigi m‑a‑mbrâncit cu forță
ș‑am căzut.
Scăpând de mine, s‑a repezit spre ea. A apucat un
scaun și l‑a ridicat s‑o izbească. Noroc că ea s‑a dat într‑o
parte în ultima clipă și n‑a lovit‑o chiar în plin. Eu m‑am
târât și m‑am agățat de picioarele lui. Încercam să‑l țin
pe loc. Atunci ea a mai găsit putere și a fugit din cameră.
Turbat că‑i luasem partea lu Vali, Gigi s‑a întors împo ‑
triva mea. Și tu ce te bagi, fă, ce te mănâncă pe tine‑n pizdă
de curva asta că și tu ești tot o curvă, amândouă sunteți
două curve și nu vă e gându’ decât la pulă, toată ziua!
Eu eram învățată cu el și știam că dacă vreau să scap tre’
să fac frumos, să‑l iau cu binișoru’. Am căzut în genunchi
și m‑am rugat de el: Iartă‑mă Gigi, iartă‑mă, nu mai fac.
Lui i‑a plăcut că‑i ceream iertare, a rămas încremenit
cu mâna ridicată și nu m‑a mai lovit. Cre’ că nu‑i era clar
la ce mă gândisem eu cân’ zisesem că nu mai fac. Nici mie
nu mi‑era clar. Dar zisesem așa ca să‑l îmbunez. Eu am
continuat cu milo geala : Hai, mă, Gigi al meu, iartă‑ne,
că nu mai fac și vorbesc și cu ea să se potolească. N‑o să
te mai supărăm.
El se muia, când vedea că e periat. S‑a așezat pe pat,
obo sit. Părea să‑i treacă, brusc, furia, așa cum îl și apucase.
Atunci s‑a auzit sirena unei mașini de poliție care se
apropia. Era noaptea târziu, nici țipenie pe străzi și‑n liniș‑
tea aia orice sunet se auzea al dracu’ de tare.
Am gândit cu voce tare: E poliția, precis la noi vine.
Ne‑au auzit ăștia din bloc certându‑ne și precis ne‑au
reclamat.
Când a auzit vorbele mele, Gigi parcă s‑a trezit din
somn. Oricum, din beție s‑a trezit. Probabil ce‑a auzit de
la mine i‑a confirmat ce‑i trecuse și lui fulgerător prin cap.

/ 216 /A sărit ca și când avea un arc în cur. A umblat sub sal ‑
tea unde avea pitite tot felul de chestii: bani, ce‑adunase
din fututu’ nostru, pașapoarte, un pistol și niște cartușe,
ba și niște pungulițe cu praf și cu pastile. Le‑a‑ndesat pe
toate într‑un rucsac și a apucat să spună: Fată eu mă car,
m‑arestează ăștia și nu vreau să‑nfund bulău’.
M‑am dus după el pân’ la ușă. S‑a făcut nevăzut. M‑am
mirat, n‑a coborât cu liftu’, a luat‑o‑n sus pe scări. Nu‑ș
ce‑avea‑n cap, avea el ceva. La de‑astea e dat dracu’, pri ‑
ceput, nimeni nu‑l întrece.
Curând, într‑adevăr, s‑a auzit soneria la ușa apartamen ‑
tului nostru. Erau doi polițai. Ce mai încoace‑și‑ncolo.
Erau chitiți. Au găsit‑o pe Vali. Plină de sânge, bătură măr.
Întinsă‑n pat, gemea. Au chemat salvarea prin stația lor.
Ăia cu ambulanța s‑au mișcat repede. Au venit ș‑au
luat‑o pe Vali, au dus‑o la spital pe targă. Când au termi ‑
nat cu ea, polițaii s‑au întors la mine. M‑au luat la‑ntre ‑
bări. Nu prea o bungheam pe nemțește decât strictu’
necesar și cuvintele de care aveam eu nevoie‑n branșă,
acilea, cu ei, nu‑mi foloseau.
Când au văzut că nu se‑nțeleg cu mine m‑au dus la
secție. M‑au anchetat. Ca la carte. Mi‑au adus un tradu ‑
cător ca să pri ceapă oamenii ce amestec am.
Le‑am explicat din fir a păr ce și cum. După vreo trei zile,
când s‑au convins că n‑am nicio vină, mi‑au dat drumu,
m‑au lăsat în pace. Vorba vine, că m‑au lăsat în pace. De
fapt, m‑au făcut pachet și m‑au trimis în țară. A ieșit tără‑
boi mare, ce mai. Pe Vali au spitalizat‑o, nu ștu cum au
aflat de toată chestia asta și televiziunile de la noi, ne‑au
dat la știri. Ne‑am făcut de cacao, a ajuns toată treaba la
urechile alor mei, ce mai, să moară de rușine nu alta, tot

satu’ și toate rudele acu’ știau cu ce mă ocupam eu pin
Germania, cameristă pe dracu’!…
Asta e, de, nu merg toate ca pe roate. Și pe Vali au ară‑
tat‑o la televizor. Unele reporterițe, mai fraiere, i‑au plâns
de milă. Că ia le‑a zis că pentru copil făcuse totu’, se sacri‑
ficase pentru el. Să mori de râs, nu alta.
Sigur, a apărut și poza lu Gigi la teve. Doar poza, că pe
el nu l‑a mai văzut nimeni din noaptea aia. E dat în ur ‑
mărire. Îl caută cu Interpolu. Da pân’ acu nu l‑au dibuit,
e dracu’ gol, cine știe pe un’ s‑ascunde. Mai rău e de mine,
că acu’, fără el, e musai să mă descurc de una singură.
Nu‑ș’ în ce direcție s‑o apuc. Adevăru’ e că m‑nvățasem cu
Gigi. E rău cu rău, da’ mai rău e fără rău.
Iar Gigi n‑o să mai apară niciodată, s‑a dat la fund. Că
cu Vali s‑a‑ntâmplat ce e mai rău: după ce‑a zăcut un timp
prin spital, a făcut o complicație, așa, deodată, ș‑a dat ortu’
popii, săraca. Așa că Gigi e musai să fugă și să se bage‑n
gaură de șarpe!

/ 218 /Capitolul X
(Povestește Alice)
Pe Val l‑am cunoscut jos în bar, în subsolul de la noi din
facultate. Era într‑o seară târziu, pe la zece și coborâsem
să beau ceva. Speram să m‑amețesc și așa să mă eliberez
de apăsare. Eram într‑o perioadă nasoală, la maximum,
nu‑mi găseam locul nicăieri, nici rostul. Depresie, un gol
imens, mi se părea că viața e o hazna, de netrăit. Îmi venea
să‑mi bag picioarele‑n tot. Simțeam că mă sufoc, că sunt
prinsă cu capul într‑o menghină care mă strânge, mă
strânge. Alteori aveam impresia că înot într‑o mare de
smoală topită care se răcește și se‑ntărește în jurul meu.
Stăteam singură la o masă cu o votcă în față. Îmbrăcată
toată‑n negru, cu părul negru, dată cu negru în jurul ochi ‑
lor, și ei negri, dar, totodată, mari și strălucitori. Mă ui ‑
tam în gol.
Atunci s‑a apropiat el, ținea un pahar în mână. A zis:
Sunt Val. Pot să‑ți țin companie câteva clipe? și, fără să
aștepte răspunsul meu, s‑a așezat pe scaunul din față,
convins că e irezistibil.
L‑am privit. Era un tip mișto. Părul ușor ondulat îl
purta dat pe spate, în plete. Avea o barbă nerasă de vreo

/ 219 /cinci zile, care îi crea un aer foarte macho . Ochii îi erau
umbroși și verzi, iar privirea, dusă, fixa un punct de un ‑
deva de deasupra mea, ca și când el avea în vedere ceva
mai înalt, care nouă, celorlalți, ne scapă.
M‑a atras din prima clipă și m‑am lăsat agățată. Poate,
dacă fac un pic de gimnastică în pat, cu el, mă desprind
din starea asta nenorocită, am gândit. Era foarte sigur pe
sine și se comporta ca și cum îmi citise gândurile.
Ne‑am terminat băutura ș‑am plecat împreună. L‑am
luat la mine. Și a meritat. Ne‑am tras‑o intens, până la
rupere, cum îmi place mie. Chiar pot spune că toată ches ‑
tia a fost ca un tra tament medical, care și‑a făcut efectul,
curată terapie: căci după nu mă mai simțeam atât de go ‑
lită de sens ca înainte.
Lipitura cu Val a ținut, după prima noapte m‑am văzut
cu el de nu știu câte ori. Constatam că e un tip cu care mă
sincronizez pe mai multe planuri, nu doar sexual. Îl duce
mintea, am aflat că e un fel de scriitor, scrie piese de tea ‑
tru, una i s‑a și jucat. Și lui i se rupe de tot, ca și mie, nici
el nu suportă sistemul, și el, ca și mine, e locuit de furie,
turbează de furie, o furie oarbă, fără nume și fără o cauză
anume. Și el ar pune bucuros o bombă la temelia a tot ce
înseamnă Caramia asta de toată jalea.
Da, semănam foarte mult. Suntem amândoi niște ne ‑
mulțumiți prin natura noastră, fără ca obiectul aversiunii
noastre să poată fi neapărat numit și explicat. Suntem
amândoi niște revoltați de vocație. Și eu și el suntem un
munte de nervi, mereu avem impulsul să protestăm, nimic
nu ne convine din tot ce este în jur, asta e starea noastră
firească – dezgustul, refuzul, protestul. Suntem destruc ‑
tivi, îmi dau seama și nu mă feresc să recunosc, iar do ‑
rința noastră de a demola are o mare doză de gratuitate,

/ 220 /e cumva autotelică, fără să urmărim să punem alt ceva‑n
loc. Tot ce știm e că așa cum e nu ne place și nu mai su ‑
portăm, așa nu mai merge, ce se întâmplă ne produce
greață și furie. Ne considerăm niște rebeli adevărați, re ‑
beli în stare pură și suntem foarte mândri de chestia asta.
N‑aveam limite în nimic, ne străduiam să depășim orice
limită. În sex, suntem liberi, fără conformisme, fără pre ‑
judecăți, fără condiționări stupide și fără gelozie. Îmi po ‑
vestește aventurile lui cu alte tipe și mă încurajează și pe
mine să încerc cu alții și pe urmă să‑i descriu ce‑am simțit.
Ceea ce pe mine, i‑am și mărturisit, mă excită la culme.
Am făcut‑o și‑n grup. Și cu parteneri de același sex. Am
încercat și droguri împreună; el are experiență, eu m‑am
prins în jocul ăsta alături de el, voind să arăt că‑i înțeleg
mesajul: suntem atât de inteligenți și atât de puternici în ‑
cât nu ne doboară, nu ne subjugă pe noi pastilele, astea‑s
povești pentru proști, noi ne folosim de ele, nu ele de noi,
știm doza, știm compoziția, știm sursa, totul e sub contro ‑
lul nostru, ele sunt un vehicul la îndemâna noastră pentru
a trece pragul aces tei realități sumbre, ca să suspendăm
timpul, să intrăm în imponderabilitate, spre zonele zen,
unde nu pătrund decât cei tari, cei adevărați.
Apoi, Val are idei foarte curajoase și înnoitoare și în
privința corpusului social , cum se exprimă el. Urăște ca ‑
pitalismul și promovează o ideologie de stânga radicală,
sigur fiind că aceasta, aplicată, ar eradica acest cancer
social generalizat din trista și penibila noastră țărișoară,
Caramia, unde un capitalism‑surogat, instalat peste noapte,
iată, a făcut ravagii. Iar ideile lui au prins, are mulți
adepți, am constat cu surpriză cât de mulți adepți are Val,
printre tineri, sunt mulți ca noi, iar Val vorbește chiar de
o organizare, de o coordonare, pe net, a acestei forțe imense

/ 221 /care deocamdată stă ațipită, neutilizată, și de o trecere la
altă fază, aceea a acțiunii colective directe și decise.
Mi‑am însușit felul lui de a gândi și de a se purta, în
mai toate privințele și observ că, în sfârșit, prin apropierea
de el, mi‑am descoperit un sens. Val îmi induce o extra ‑
ordinară senzație de libertate, pe care n‑am mai avut‑o
vreodată, pe care o presimțisem și o așteptasem într‑un
fel neprecizat, însă cu ardoare. Îl urmez, caut să mă con ‑
topesc cu el, cu pasiune, cu pasiune superioară. Fac tot
ce‑mi cere și uneori sunt cu un pas în fața lui, adică fac ce
ghicesc c‑o să‑mi ceară să fac. Mă stăpânește și mă las
stăpânită. Sunt dependentă de el și‑mi place chestia asta.
Dar în chip poate surprinzător și, până la urmă, extrem
de subtil, și el a devenit dependent de mine. Eu am do ‑
bândit o uriașă influență asupra lui. Cum s‑a produs acest
lucru? Repet, extrem de subtil: lăsându‑l să vadă ce imens
ecou are gândirea lui în mintea mea, cât de încântată sunt
de tot ce reprezintă el. Astfel, Val a ajuns să aibă nevoie
de mine ca de‑o oglindă, acea oglindă indispensabilă în
care trebuie să se privească pentru a se convinge cât de
viril, de cutezător și de sclipitor este. Mă ia cu el peste tot,
este nedespărțit de mine, căci are nevoie de entu ziasmul
cu care primesc eu tot ce pornește de la el. Aproape fără
să‑și dea seama, punându‑mă la curent clipă de clipă cu
ce gân dește și cu ce vrea să întreprindă, a ajuns să mă
întrebe, să‑mi ceară părerea la fiecare mișcare a sa.
Eu folosesc o tehnică ingenioasă, de mare finețe pentru
a mă impune. Niciodată nu‑i spun răspicat nu la nimic,
tot dea una, când formulez o opinie, încep prin a‑l lăuda
necondiționat, arătându‑mi admirația pentru ce propune
el. Și apoi, în discuții, din aproape în aproape, îi strecor,
îi sugerez și eu ceva ce mă interesează pe mine. Atât de

/ 222 /discret, de fin procedez, încât îi dau sentimentul că a lui
a fost ideea.
Așa am acționat în privința lui tăică‑meu. Este subiec ‑
tul care mă arde cel mai tare. Nu pot să‑l sufăr pe închi ‑
puitul ăsta de taică‑meu. Am o listă lungă de lucruri care
mă înnebunesc la el. Nu pot să uit și să‑l iert că ne‑a pă ‑
răsit pe maică‑mea și pe mine și că‑l doare‑n cot de noi.
E iresponsabil. Își petrece timpul cu curva aia care‑i toacă
banii. Crede că dacă ne aruncă niște mărunțiș acolo, mie
și prăpăditei de maică‑mea, gata, s‑a scos, și‑a spălat pă ‑
catele. S‑o creadă el. Eu joc teatru, mă întâlnesc când și
când cu el și fac pe mironosița, pe copila decentă, care‑și
vede de studii, care s‑a recuperat după rătăcirile din ado ‑
lescență și care acum pășește pe drumul drept, neabătută,
plină de virtute. Adică, îi arăt o față de vitrină, joc, amu ‑
zându‑mă, rolul de călugăriță impecabilă, îi arăt ce știu
că așteaptă să vadă.
Habar n‑are el că nu m‑am liniștit deloc, ba am și mai
multă furie‑n mine decât pe vremea când mă știa el. Iar el
se lasă înșelat cu plăcere, parcă asta și dorește, să‑i recit
poezia frumoasă cu fetița cea cuminte, cea întoarsă mira ‑
culos de pe calea pierzaniei. De fapt, întoarsă de pe ceea
ce crede el că înseamnă calea pierzaniei, căci, pentru mine,
aceea nici nu era o cale a pierzaniei, și atunci dețineam
controlul, era doar manifestarea unei tipe precoce, care‑și
caută locul într‑o lume de doi bani unde, dacă ești cinstit
cu tine, n‑ai cum să‑ți găsești locul, fiindcă nu există.
N‑am niciun chef să‑i spun unuia ca el cum sunt eu în
realitate. Unuia care trăiește într‑un univers îmbâcsit de
clișee ieftine, de preconcepții, unuia care închipuie exis ‑
tența ca fiind o colecție de locuri comune. După cum n‑am
niciun chef să‑l înfrunt. La ce mi‑ar folosi? Dacă i‑aș

/ 223 /destăinui adevărul gol‑goluț, fără nicio cosmetizare, des ‑
pre mine, s‑ar îngrozi și ar lua‑o la fugă. Dacă i‑aș striga
verde‑n față ce cred despre el, aș rupe punțile dintre noi,
punțile astea firave, de hârtie, și nu m‑aș alege cu nimic.
Doar ar închide robinetul din care, și așa, bănuții nu curg
propriu‑zis, doar țârâie, n‑aș mai primi nimic de la el, adică.
Or, de banii lui, ce‑i drept murdari, are nevoie și maică‑mea,
care, vai de capul ei, stă mai tot timpul prin spitale, dar
am nevoie și eu, ca să mă mișc relaxată, să nu mai am și
stresul ăsta suplimen tar, al sărăciei.
Dar faptul că mă văd cu el din când în când și că mă
prefac vreo câteva minute în cine știu că vrea el să fiu nu
înseamnă, nu, că m‑am împăcat cu el și că l‑am iertat. Să
creadă el asta. Mereu și mereu, eu caut să‑l pedepsesc, să
i‑o trag, la figurat, bineînțeles, să‑l umilesc. În fond, să‑mi
bat joc de el, cum și el și‑a bătut joc de noi. Ăsta e gândul
meu, tot timpul. Țelul meu. Să i‑o trag .
Și l‑am făcut, în felurite chipuri. De pildă, îmi amintesc
o ches tie. Umblasem toată ziua cu Val prin oraș, prin
ploaia măruntă și deasă, enervantă, care de vreo două luni
de zile nu se mai oprea. Între altele, fusesem la un cenaclu,
unde Val citise un fragment dintr‑o piesă de‑a lui, și apoi
se certase cu unii care‑l contestaseră, spunându‑i că e o
tâmpenie opera lui. Ăia îl contestaseră ca la ușa cortului,
cu țipete, cu înjurături, nu se dăduseră în lături de la ni ‑
mic. Însă nu se puteau pune cu Val: el le răspunsese și mai
și, era cel mai tare la împroșcat, i se rupea de tot, ca și mie,
și de‑aia era inspirat, îi veneau înjurăturile pe buze ca tur ‑
nate, fiindcă pornirea lui dintâi era să înjure tot ce există,
așa e el făcut de mama natură.
Apoi merseserăm la niște japițe, în Ferentari, să facem
rost de niște pliculețe, pe urmă ne duseserăm într‑un club

/ 224 /să ne destindem. Săteam la masă sorbindu‑ne băutura,
morți de oboseală și pleoștiți de atâta ploaie câtă fusesem
siliți să îndurăm, iar Val le măsura pe gagicuțele care se
foiau pe acolo și, la un moment dat, mi‑a propus:
— Ce de bunăciuni, prospătură!… Hai, să agățăm una
și s‑o luăm cu noi, să ne‑o punem amândoi cu ea!
Atunci mi‑a venit o idee care m‑a scos din amorțeală:
— Ce mișto! Da nu borfeturi de‑astea de local, astea‑s
de doi bani, le are oricine. Știu eu una, marfă!
Val m‑a privit întrebător, aștepta o explicație, să‑i spun
despre cine e vorba.
I‑am zis:
— Ar fi tare s‑o agăți tu pe gagica lui taică‑meu. E un
curvet a‑ntâia. O să vezi. Și nici nu e de‑aia abordabilă din
prima. Te bagi?
Lui Val i‑a plăcut provocarea.
— Mă bag! a consimțit el fără să stea pe gânduri.
Apoi s‑a întors către mine:
— Da’ tu te bagi?
— Nu, aș vrea, dar n‑am cum, i‑am răspuns. Mă cu ‑
noaște, s‑ar prinde. E un fel de țiitoare oficială a lui. Ne‑am
întâlnit de mai multe ori.
M‑am oprit. Am băut din pahar un strop de votcă, legu ‑
mind‑o. M‑am uitat la el să văd dacă refuzul meu l‑a făcut
cumva să dea înapoi. Nici vorbă. Era câștigat de poveste,
îl excita, se vedea pe fața lui.
Am plusat:
— Tipa e mortală ca animal, o să‑ți placă. Nu pot s‑o
sufăr, dar recunosc că are rasă. E o proastă că pierde vre ‑
mea cu stafiditul de taică‑meu, oricâți bani ar pompa în ea.
Val a dat peste cap paharul de votcă și a mai coman ‑
dat unul.

/ 225 /— Gata, Alice, m‑ai convins. Ți‑am zis, mă bag.
Iar eu am tras concluzia:
— Și, după ce ajungi la ea și i‑o pui, în afară de faptul
că o să te simți bine cu ea, asta îți garantez eu, o să ne mai
și distrăm de minune amândoi, căci tu o să‑mi povestești
cum o duci pe ea la extaz, cum urlă ea de plăcere, iar noi doi
o să râdem de‑o să ne prăpădim de tâmpitu’ de taică‑meu,
care o sponsorizează gras și crede, fraieru, că aia stă cu el
fiindcă‑l iubește sincer.
Planul ne‑a ieșit. Val, inteligent, cu o fire extrem de
mobilă, de cameleonică, s‑a ras, s‑a ferchezuit, și‑a pus
sacou și pantaloni de stofă și cu înfățișare total schimbată,
jucând rolul unui tânăr rafinat, elegant, angajat într‑o
multinațională, asta am stabilit noi să‑i spună ei că este,
s‑a apropiat de frumoasa domnișoară Cora, a‑nvăluit‑o
și peștoaica i‑a căzut în plasă, a ajuns rapid în patul lui.
I‑a tras‑o de vreo două ori și pe urmă venea și‑mi istori ‑
sea în amănunt cum decursese totul. Ne jucam.
În loc să mă facă geloasă, poveștile lui îmi dădeau o
satisfacție cu totul specială, mă simțeam răzbunată. Cât
de cât răzbunată, căci aș fi avut nevoie de altceva, de
mai mult.
Oricum, pentru divertisment, de amorul artei, dar și
așa, pentru orice eventualitate, Val și cu mine am și filmat
unele scene. Nu se știe niciodată la ce sunt folositoare.
Dacă se va ivi vreodată ocazia, „pac la războiu”: scoatem
filmul, nu scrisoarea.
E bine să vadă bătrânu’ cu ochii lui pe cine are alături,
imaginea e mai convingătoare decât cuvântul, așa totul e
mai realist și, de fapt, mai dureros, îl chinuie mai mult,
până‑n rărunchi, ceea ce mă interesează în mod deosebit.
Să vadă și el cum e să suferi. Prea a fugit toată viață de

suferință, prea și‑a făcut o deviză din a ocoli, prin orice
mijloace, suferința. Și până acum a reușit. Și această re ‑
ușită îl motivează să fie atât de înfumurat, atât de plin de
sine, până la greață.

/ 227 /Capitolul XI
(Povestește Mihail Cristea)
1.
Era chiar în dimineața zilei de Bunavestire, anul acesta,
2016. Ploua fără întrerupere de o sută șapezeci și șapte
de zile. Mă aflam aici unde îmi duc zilele, la mânăstire,
tocmai se terminase slujba, iar eu mă retrăsesem în chilie
pentru un ceas de reculegere, de rugăciune și de medita ‑
ție, exercițiile isihaste fiind o obișnuință pentru mine.
Atunci a venit într‑un suflet fra tele Emanoil să mă anunțe
că sunt chemat la telefon.
M‑am mirat: cine să mă caute pe mine?, n‑avea cine. De
când mă retrăsesem aici, refuzasem să folosesc telefonul mo‑
bil. Tocmai ca să accentuez că acesta e un loc din afara lumii
pământești: un loc al lui Dumnezeu, tinda raiului, poarta
cerului, așa îl închipui. De aceea, singurul mod prin care
puteam să iau legătura telefonic cu cineva, ceea ce se întâm ‑
pla foarte rar, era să vorbesc de la telefonul fix al mânăstirii.
Pe drum spre pavilionul central, unde era instalat apa ‑
ratul telefonic, am întrebat convins fiind că apelul trebuie
să fie o greșeală sau, oricum, ceva lipsit de importanță.

/ 228 /— Frate Emanoil, cine mă sună?
— Nu știu, fratele Constantin m‑a trimis să vă dau de
veste, mi‑a explicat călugărul cu voce baritonală și cumva
nepăsător.
Era un om voinic, extrem de vital, roșu în obraji, care
n‑avea nimic din înfățișarea tipică a unui monah – sme ‑
rit, aproape eteric, translucid. Părea mai degrabă un ță ‑
ran din satele de munte de prin regiune, unul din cei care
încep ziua cu pită, slană și o înghițitură, două de palincă.
Am intrat în încăperea secretariatului, unde se găsea
telefonul și fratele Constantin, care era un fel de birocrat al
așezământului nostru monahal, ținând, între altele, și regis‑
trul contabil al treburilor mânăstirești, mi‑a dat lămuriri:
— Era un profesor, mi‑a zis că e un fost coleg sau pri ‑
eten de‑al dumneavoastră, cam așa ceva. Luați loc, o să
sune iar.
S‑a oprit și s‑a uitat la ceas, socotind:
— La ș‑un sfert. Mai sunt… nici cinci minute.
Informația aceasta, un fost coleg sau prieten, m‑a făcut
să tresar, căci m‑am gândit imediat la Iacob Grima. Să fi
hotărât el că e timpul să iasă din recluziunea voluntară,
să vrea el să‑și reia legăturile cu unul și cu altul și să‑și fi
amintit de mine?
Curând aveam să capăt răspuns la aceste întrebări. A
sunat telefonul, la ora cuvenită și într‑adevăr, când am ri ‑
dicat receptorul, i‑am recunoscut vocea la celălalt capăt al
firului. Vorbea arătând o bună‑dispoziție extraordinară, ca
în zilele lui cele mai faste, părea complet vindecat după tra ‑
uma care‑l făcuse să se dea la fund, atâta vreme. Până la
telefonul acesta, eu chiar fuse sem încredințat că retragerea
lui e pentru totdeauna și că n‑o să‑l mai văd niciodată.

/ 229 /— Mihail, ce mai faci, dragul meu? L‑ai uitat complet
pe vechiul tău prieten. Nu te mai interesează dacă am
înaintat cu lucrarea aia a noastră…
Am zâmbit, auzindu‑l. Era tipic pentru el: în atâtea
rânduri, îl căutasem cu insistență, aproape umilin‑
du‑mă, până ce părusem un caraghios chiar și în pro ‑
priii mei ochi, iar el mă ignorase, îmi închisese ușa în
nas, rupsese orice punte de legătură cu mine, iar acum,
culmea, îmi reproșa mie ceea ce se întâmplase numai
din cauza lui. Am preferat să nu comentez replica asta
a lui. Mi‑am zis să iau partea bună a lucrurilor, să mă
bucur de întoarcerea lui cu fața spre mine: asta era ceva
într‑adevăr prețios. Și i‑am vorbit deschis, fără înțepă ‑
turi, fără intenții polemice, așa cum se cuvine să se
poarte un bun creștin:
— Bună dimineața, Iacob. Sunt bine, sănătos, atât cât
poate fi un bătrân ca mine. Mă bucur că m‑ai căutat. Mă
bucur nespus…
În cursul acelei convorbiri, absolut senin, fără să arate
nici cel mai mic semn că suferă de pe urma acelor întâm ‑
plări infernale din urmă cu doi ani, ca și cum toată nebu ‑
nia aceea nici n‑ar fi avut loc, Iacob Grima m‑a invitat cu
căldură și cu stăruință să‑l vizitez, să mai stăm de vorbă.
Nu mi‑a dat pace până nu i‑am promis că acest lucru se
va petrece, grabnic.
— Când? mi‑a cerut el un termen precis.
— Luna viitoare, i‑am făgăduit.
— Bine, bine, dar să te ții de cuvânt. Știi că nu mai
locuiesc în capitală… Devenise un loc prea apăsător pen ‑
tru mine, de care mă înstrăinasem.
— Dar unde? m‑am interesat eu curios.

/ 230 /— Am o casă pe malul mării. Vii cu trenul până în Efo ‑
rie Sud și de acolo te ia cu mașina Ionică. De aceea trebuie
să mă anunți exact în ce zi și la ce oră sosești.
După convorbirea telefonică avută cu el am intrat într‑o
stare de febrilitate. Eram nerăbdător ca un copil, mă co ‑
pleșeau emoțiile. Prin urmare, așteptarea mea fără ter ‑
men lua sfârșit, în mod brusc: acum, surprinzător, mi se
îngăduia să intru iar în mediul său, din care la un moment
dat fusesem exclus, avusesem impresia că definitiv, mi se
îngăduia să fiu din nou personaj în această poveste cu
Iacob Grima în rolul central, poveste care, în reprezenta ‑
rea mea, ar trebui să fie marea poveste și a vieții mele.
Mi‑am pregătit călătoria. Când a sosit timpul, mi‑am
pus în valiză câteva lucruri strict trebuincioase atunci
când pleci la drum, haine de schimb, o pijama, trusa de
voiaj, un prosop și, sigur, o carte, a lui Alexander Schme ‑
mann, Introducere în Teo logia liturgică , pe aceasta ală ‑
turi de Biblia care nu‑mi lipsea niciodată din bagaj. L‑am
anunțat pe stareț că voi lipsi o săptămână și el n‑a avut
nimic împotrivă, în privința asta n‑am ce să‑i reproșez,
totdeauna mi‑a arătat multă înțelegere. Îmi dădea liber ‑
tate de mișcare, regimul meu era diferit de al călugărilor,
nicidecum atât de strict ca al lor.
M‑am dus la gară, cu o mașină a mânăstirii. Am luat
trenul de noapte până la București și apoi un accelerat
până la Eforie. Mai tot timpul pe parcursul lungii călăto ‑
rii m‑am gândit la Iacob Grima și la felul cum se produsese
noua apropiere dintre noi: numai și numai prin voința lui,
când hotărâse el, când pof tise el, sau, de‑a dreptul și mai
dur spus, când avusese el chef. Mi‑am zis că se juca, de
fapt, cu mintea mea. Era prea deștept ca să nu‑și dea seama
că‑mi doresc teribil să‑l văd, că sunt depen dent de el, de

/ 231 /încercarea lui de a duce la bun sfârșit tratatul de cosmo ‑
gonie și fusese sigur că, la primul semn pe care mi‑l va
da, am să sar în sus încântat și o să pornesc la drum, fără
să stau pe gânduri, lăsând totul – teleghidat ca un roboțel
întors cu cheia. Sigur, știuse, știuse de la început cum voi
reacționa și în sinea lui probabil jubila că încă sunt de ‑
pendent de el, extrem de dependent de el, ca altădată, un
fel de jucărie a lui. Da, îl credeam în stare pe Iacob Grima
să gândească astfel, îl credeam capabil să fie atât de cinic
și de nepăsător față de mine, încât să mă trateze ca pe o
jucărioară. Era un tip de satisfacție cinică specifică lui.
Așa încât, în timpul călătoriei cu trenul, mă gândeam
la Iacob înciudat, simțeam un impuls puternic să mă în ‑
torc din drum, să‑i refuz invitația, să n‑ajung la el. Însă,
la fel de puternică, ba chiar mai puternică, era tentația de
a mă duce la el ca să aflu dezlegarea la întrebările care
nu‑mi dăduseră pace în ultima vreme: cum stă cu sănă ‑
tatea, dacă a izbutit să iasă din strânsoare, să se salveze
din acea devastatoare agresiune care avusese loc împo ‑
triva lui și dacă găsise resursele, energia să con tinue scri ‑
erea cărții.
M‑am dat jos în gara din Eforie Sud. Eu și încă trei‑pa ‑
tru călători. Între ei, și o femeie trupeșă și guralivă, nici
țărancă, nici orășeancă. Avusese loc în compartiment lângă
mine și se lamentase neîncetat, frământată de o idee fixă,
cum o să se des curce ea la coborâre, căci avea prea multe
bagaje. S‑a descurcat. Am ajutat‑o și eu, ducându‑i o
sacoșă mai ușoară, și încă unul din călători, un bărbat în
putere, care mirosea a transpirație – acesta i‑a luat un gea‑
mantan cât toate zilele.
Ploua mohorât, egal, exasperant. Mi‑am tras pe cap
gluga hanoracului vechi. Am socotit în gând că‑l aveam

/ 232 /de aproape douăzeci de ani. Era încă foarte bun, rezistent,
fără moarte, îl cumpărasem din Germania.
Pe peron, imediat, am dat cu ochii de Ionică. Mă aștepta.
Cu o umbrelă de culoare neagră foarte încăpătoare. Nu
se schimbase deloc în ăștia doi ani, așa mi s‑a părut. Poate
doar părul îl avea ceva mai rar și mai albit. Aceeași atitu ‑
dine dintotdeauna: îndatoritor, dar fără să i se citească
pe obraz stările sufletești; nu se arăta nici surprins, nici
emoționat sau bucuros că mă vede. Ca și cum ar fi vrut să
spună că, nefiind treaba lui să judece prezența mea acolo,
n‑are de ce să‑și exteriorizeze sentimentele. Săritor, a în ‑
cercat să‑mi ducă mica valiză, dar nu l‑am lăsat:
— Sunt eu mai în vârstă, dar nu e cazul, mă mai țin
puterile pentru atâta lucru, i‑am spus.
M‑a condus la mașină, o mașină de teren puternică, și
am urcat amândoi. El, la volan. Drumul n‑a durat nici o
jumătate de ceas. Cam cincisprezece‑douăzeci de kilome ‑
tri am rulat pe șoseaua principală și apoi, încă vreo cinci
kilometri, pe un drum lateral, neasfaltat, de țară, care se
desprindea din aceasta. În mașină, bineînțeles, am intrat
în vorbă cu el și am căutat să‑i cer amănunte despre ceea
ce mă interesa cel mai tare, cum o duce cu sănătatea Iacob
Grima, dar și cum se simte în general, în ce ape se scaldă.
Din păcate, n‑am obținut nicio informație mai acătării de
la Ionică. Doar un răspuns vag, nicidecum lămuritor:
— Domnul profesor e… bine (a ezitat nițel alegându‑și
cuvân tul acesta, bine , cu care să rezume starea lui Iacob),
slavă Domnului, a zis el.
Formula convențională la care a apelat angajatul lui
Iacob Grima nu mi‑a curmat deloc nici curiozitatea, nici
o anume neliniște, dimpotrivă, mi le‑a amplificat. Abia

/ 233 /așteptam să fiu față în față cu Iacob ca să mă conving cum
îi merge cu adevărat.
Am oprit în fața locuinței. Ciudată. De la distanță, pri ‑
vită dinspre câmp, de unde veneam, nici nu‑mi dădusem
seama că e o casă, o confundasem cu o ridicătură de pă ‑
mânt, o colină acoperită cu vegetație.
De‑abia când am coborât din mașină am putut să‑i iau
seama mai bine: era o clădire cu acoperiș curbat pe care
erau plantate iarbă, mici tufe și, ici și colo, era lăsat loc pen‑
tru niște lucarne, iar la intrare avea un frontispiciu de sti ‑
clă, însă mascat de câțiva arbuști.
N‑am stat prea mult timp s‑o privesc. Am observat, ceva
mai departe, într‑o zonă laterală, un mic pavilion de o
formă clasică, banală, ascuns însă și acesta în spatele unor
arbori de tuia. Dar, mai ales, mi‑a atras atenția spre mare
o prelungire a casei cu totul altfel, suspendată deasupra
malului, toată de sticlă și semânând cu prora unei corăbii.
Mi s‑a părut extrem de excentrică ideea lui Iacob Grima
de a‑și fi făcut o asemenea casă într‑un asemenea stil și
într‑un astfel de loc izolat, la capătul lumii parcă, și de a
se retrage aici. Îmi vorbise mai demult de locuința asta
și, într‑una din vizitele la el, în orașul Z., acum câțiva ani,
chiar îl cunoscusem și eu pe arhitectul care proiectase
vila, îl cunoscusem și rămăsesem în corespondență inter ‑
mitentă cu el.
Ionică a deschis ușa și am intrat într‑un hol primitor.
Aici ne aștepta, cu un zâmbet larg desenat pe față, Iacob
Grima. Era însă așezat într‑un scaun cu rotile și avea jumă ‑
tatea de jos a trupului acoperită cu un pled călduros, de
culoare cafenie. Ceea ce m‑a făcut să tresar și să mă neli ‑
niștesc: ce pățise?, e ade vărat că după bătaia încasată de
la mineri, în ’90, el rămăsese cu o oarecare dificultate la

/ 234 /mers, dar acum era altceva, dacă ajunsese să umble în
cărucior! Însemna că replica aceea a lui Ionică, „Domnul
profesor e… bine!”, fusese doar o formulă goală de conți ‑
nut și un mod ocolit de a spune că, în realitate, profesorul
nu numai că nu se simte bine, dar se simte rău?!…
Iacob însă afișa o bună‑dispoziție cât se poate de sin ‑
ceră. Oricum, nu părea deloc deranjat că‑l văd imobilizat
în scaunul cu rotile. Nici nu a găsit de cuviință să‑mi ofere
vreo explicație, să‑mi vorbească despre motivele care îl
aduseseră în starea aceasta. Se comporta ca și cum din ‑
totdeauna s‑ar fi deplasat în vehiculul pentru handicapați
și de parcă faptul în sine ar fi reprezentat un amănunt cu
totul nesemnificativ, de care nu trebuie să te sinchisești.
M‑am apropiat de el și mi‑a strâns mâna cu efuziune.
Chiar părea să‑i facă plăcere că mă aflu acolo.
— Haide să‑ți arăt în fugă refugiul acesta al meu și apoi
te las să mergi în camera ta, să te instalezi, că sigur ești
ostenit după atâta drum, a hotărât el și a luat‑o înainte,
mânuind cu pri cepere și cu ușurință scaunul mobil, care mi
s‑a părut teribil de sofisticat și performant, având tot soiul
de butoane, manete, plus un motor puternic și silențios.
Am înaintat pe un fel de culoar luminat natural prin
lucarnele din tavan. Cu cât spirit de orientare am, mi‑am
dat seama că m‑a condus spre zona dinspre mare a locu ‑
inței. Ne‑am oprit într‑o încăpere foarte largă, un spațiu
deschis, cu pereți de sticlă și cu jaluzele pe care el le‑a
ridicat apăsând pe butoanele unei telecomenzi. Am bănuit
că era partea aceea din locuință pe care o zărisem suspen ‑
dată deasupra țărmului, ivită din malul înalt de pământ
râpos. Ce‑i drept, construcția în sine și structurarea ei
interioară, dar și mobilierul simplu, minimalist nu semă ‑
nau cu nimic din ce știam eu că înseamnă o locuință.

/ 235 /M‑au impresionat, deși nu dau importanță lucrurilor de
acest fel, pe care le consider prea lumești și în fond mă ‑
runte pen tru a fi pasionat de ele.
M‑a invitat să iau loc într‑un fotoliu așezat cu fața spre
mare și spre cerul înnorat. A manevrat scaunul cu rotile
până lângă mine.
Am exclamat:
— Deci, aici trăiești!…
— Aici. Îți place?
— Nu știu. Oricum, e neobișnuit.
A vrut să mă dea gata și a apăsat încă o dată pe butonul
tele comenzii: peretele dinspre mare era retractabil, cele
două porțiuni din centru au glisat spre margini lăsând
jumătate de încăpere deschisă, parcă pentru a intra în casă
văzduhul și mirosul mării. Aproape, se auzeau vuietul va‑
lurilor, căderea monotonă a stropilor de ploaie și vântul
care bătea încetișor.
Iacob Grima avea aerul unui copil: bucuros și mândru
nevoie mare că tocmai poate să se laude cu jucăria lui
extraordinară.
A pornit motorul micului său vehicul și s‑a îndreptat
spre terasă, a ieșit fără să‑i pese de ploaie. Mi‑a făcut și
mie semn să‑l urmez. M‑am supus, iar el a comentat:
— Acum e vremea asta afurisită, dar în zilele senine
aici e grozav, te simți ca și cum ai pluti. O să te chem
odată să te con vingi, dacă vom mai avea parte vreodată
de timp frumos.
Ne‑am întors în casă, iar el a comandat închiderea
peretelui glisant, socotind demonstrația încheiată. Ionică
ne aștepta tăcut și îndatoritor. Acum am observat că se cam
îndoise de spate, tot stând plecat întreaga viață, se cocoșase.
Doar că el făcuse asta nu din servilism, ci din bunătate și

/ 236 /fidelitate. I‑a întins lui Iacob un prosop, cu care să se
șteargă pe cap, căci își udase părul, ar fi putut să răcească.
Mi‑a oferit și mie unul, dar n‑aveam nevoie. Nu apucasem
să‑mi dau jos hanoracul și îmi pusesem gluga când îl în ‑
soțisem afară pe amfitrion.
Discret, angajatul lui Iacob s‑a retras. Când am fost
singuri, nu mi‑am mai ținut în frâu curiozitatea și l‑am
întrebat direct și în rafală:
— Iacob, tu aici, de ce te‑ai retras tocmai aici? Și cum
stai cu sănătatea, ce s‑a întâmplat cu tine?
Zicând acestea am fixat cu privirea scaunul cu rotile că
să înțeleagă exact la ce mă refer.
Dar el s‑a făcut că nu pricepe și a ales să‑mi răspundă
vag și convențional:
— N‑am niciun fel de probleme, sunt bine și cu trupul
și cu mintea, sper.
Am gândit că‑și râde de mine și că, oricum, e limpede,
n‑are de gând să‑mi dea amănunte despre cum se simte
cu adevărat, oricât aș insista. De aceea n‑avea niciun rost
să‑l mai iscodesc pe tema asta, trebuia să mă mulțumesc
cu ce‑mi oferea, el și numai el era cel care stabilea regula
jocului, dacă‑mi conve nea bine, dacă nu, n‑aveam decât
să‑mi caut de drum. Asta am înțeles eu din spusele lui și,
mai ales, din eschivele lui.
Bineînțeles, am rămas. Adică i‑am acceptat condițiile.
M‑am comportat ca el: ca și cum ar fi fost cel mai firesc
lucru din lume să‑l văd deplasân du‑se în căruciorul acela.
M‑a îndemnat iarăși să iau loc în fotoliul confortabil.
Eu m‑am așezat, dar codindu‑mă, mă gândeam că sunt
leoarcă și o să ud și fotoliul.
Între timp, ziua fiind pe sfârșite, lumina sărăcise și în
încăperea cu pereți de sticlă, umbre mari începuseră să

/ 237 /joace pe chipurile noastre. Așa încât Iacob a aprins lumina,
tot din telecomandă.
Apoi a mutat discuția pe un teren banal:
— Cum ai călătorit?
— Obișnuit, așa cum sunt călătoriile cu trenul la noi, în
Caramia. Nu mori, dar nici cu adevărat viu nu se cheamă
că scapi.
A surâs. Cred că aprecia că mă arăt destins și că nu
m‑am supărat fiindcă refuzase să‑mi dea lămuriri despre
motivele care‑l țintuiau în scaunul cu rotile și, în general,
despre starea lui.
A pus altă întrebare, de tatonare:
— Tu cum o mai duci?
— Acolo, la mânăstire, trăiesc retras. Doar știi, de vreun
sfert un sfert de veac stau acolo… Retras și eu, acolo, așa
cum ești tu, aici. Nimic spectaculos. Afară doar de faptul
că m‑am grăbit să pornesc spre tine îndată ce m‑ai chemat.
Abia acum a găsit potrivit să comenteze ceea ce‑l în ‑
trebasem mai devreme:
— Știi ce gândesc? De ce tu ai avea dreptul să te retragi
din viața publică și la mine acest lucru ți se pare de mirare?
Am tăcut, însușindu‑mi observația lui. A râs voind să
sublinieze că glumise, n‑avea de gând să mă tachineze.
— Hai, du‑te și ia‑ți camera‑n primire, sigur ești mort
de oboseală, iar eu nu găsesc altceva mai bun de făcut
decât să te blochez aici cu conversații în dodii. Nu sunt o
gazdă cumsecade.
A luat‑o înainte pe culoar.
— Tu o să dormi în pavilionul celălalt, a ținut el să‑mi
precizeze. Acolo locuiesc și Lena și Ionică, nu știu ce m‑aș
face fără ei. În afară de dormitoarele lor, există și câteva
camere pentru oaspeți.

/ 238 /Ionică era în holul de la intrare, pregătit să mă con ‑
ducă. Între timp, dusese valiza mea dincolo. Iacob Grima
a mai adăugat:
— În casa asta atât de specială stau doar eu. Singur cuc.
Nu vreau s‑o împart cu nimeni, de‑aia am construit ulte ‑
rior anexa. Singur cuc.
Am zâmbit ca și cum aș fi luat precizarea lui ca pe o
glumă. Totuși, nu avea deloc aerul că glumește. Vorbea
foarte pătruns. Și serios. Iar eu știam asta.
Ionică a deschis ușa. Am ieșit în ploaie. În spate, l‑am
auzit pe Iacob strigându‑mi jovial, cu poftă de viață și plin
de o neașteptată energie, ca‑n tinerețe:
— Mihail, după ce te odihnești, te‑aștept la cină.
Camera în care am fost găzduit era curată, dar banală,
fără personalitate și fără „istorie”, cu mobilier nou și sim ‑
plu. Avea alături o baie, la dispoziția mea, după cum m‑a
informat Ionică.
M‑am schimbat, am făcut un duș și apoi m‑am băgat
în pat, propunându‑mi să dorm puțin, aveam nevoie, mă ‑
car un ceas, ca să mă repun pe picioare. Am închis ochii
și am exersat tehnicile mele de liniștire, prin care îmi des ‑
prind mintea de orice grijă, de orice tulburare, de orice
apăsare și chem somnul. Am izbutit să mă odihnesc. Re ‑
făcut, spre seară, am plecat spre vila propriu‑zisă, unde
mă aștepta Iacob. Era întuneric, ploua mărunt, și nu mai
distingeam formele clădirii. Dar mi‑am imaginat‑o ca pe
o navă pe jumătate îngropată în pământ și jumătate țâș ‑
nind avântată prin văzduh spre marea învolburată.
Cina, alături de vechiul meu prieten și rival, a decurs și
comun, dar și sărbătorește. O masă de pește, pentru mine
un adevărat festin: cu icre, batog afumat și saramură de
crap cu mămăliguță. Am făcut excese, și cu mâncarea, și

/ 239 /cu alcoolul. Am băut puțină votcă la început și apoi două
pahare de vin alb. Iar Iacob, numai votcă. Am constatat
că bea mai mult decât înainte.
Cât despre comunicarea cu el, mi‑am schimbat strate ‑
gia. Nu l‑am mai descusut nerăbdător, cerându‑i impe ‑
rios să vorbească despre subiectele cu adevărat importante
și care mă făcuseră să bat atâta drum până aici: starea lui
de sănătate și starea lui sufletească, după acel episod tra ‑
umatizant al alegerilor, dar și starea lui intelectuală, dacă
mai scrie tratatul de cosmogonie ori a abandonat proiec ‑
tul. Nu, nimic despre toate astea.
Am adoptat tehnica așteptării, fără întrebări, fără cu ‑
riozități nelalocul lor, l‑am lăsat să aleagă, dacă el simte
nevoia să mi se confeseze bine, dacă nu, nu. Da, m‑am
lăsat în voia lui, așadar. Conversații lejere, teme diverse,
voit generale și fără accente personale. La acest capitol,
Iacob se dovedea fermecător, neîntrecut și infatigabil,
orice turnură ar fi luat discuția, el era pregătit, ca o mașină
pe care o întorci cu cheia sau o bagi în priză și se pornește
prodigioasă. Știa tot, în orice domeniu. Îl ascultam fasci ‑
nat, nici nu mi‑am dat seama când a trecut timpul, abia
la miezul nopții am pus punct reuniunii noastre.
2.
A doua zi s‑a scurs la fel. Nimic decisiv, doar bavar ‑
dage, bavardage, fără implicare personală. Ca între doi
bătrâni, pensionari, între care s‑a spus deja totul: nu li se
mai poate întâmpla nimic surprinzător, nu mai au nimic
de lămurit, niciun ungher al sufletelor nu le‑a mai rămas

/ 240 /neluminat. Și care trăiesc doar din povești. Povești care
nu omoară și nu dor. Poate doar plictisesc.
A, poate, totuși, ceva ar fi de reținut din acea zi. O
replică a lui Iacob Grima, de nimic anunțată, surprinză ‑
toare, care m‑a pus pe gânduri. A zis el la un moment dat,
când stăteam în salonul cu pereți transparenți și cu ve ‑
dere panoramică și priveam spre mare fără să putem dis ‑
tinge mare lucru din pricina ploii care se întețise și așeza
un fel de cortină cenușie în spațiu, obturând perspectiva:
— Știi, eu mi‑am pierdut gustul vieții. Mi‑am păstrat
doar gustul povestirii. Povestind, doar așa mai particip
acum la viață.
Nu mai țin minte ce anume vorbeam atunci, când, parcă
din senin, a rostit propozițiile astea. Oricum, discutam
ceva fără nicio legătură cu existențele noastre concrete,
Iacob sărea cu gra ție de la un subiect la altul. Așa încât,
în prima clipă, nici n‑am înregistrat spusele sale, am tre ‑
cut repede peste ele. De abia mai târziu, mi‑au răsunat în
minte, le‑am desprins din șuvoiul lui verbal strălucitor și
efemer și m‑am oprit asupra înțelesului lor. Era, într‑ade ‑
văr, o mărturisire decisivă, care, dacă te price peai s‑o deco ‑
difici, spunea multe despre el, cel de acum.
În noaptea care a urmat, am dormit puțin, ceasuri la
rând am rămas treaz. Insomnie, ar aprecia unii, insom ‑
nie, obișnuită pentru oamenii în vârstă, așa cum sunt eu.
Dar eu prefer să numesc altfel starea asta: nu insomnie,
ci veghe.
Dacă erau adevărate acele cuvinte pe care le rostise în
fugă, de parcă îi scăpaseră, atunci Iacob Grima se schim ‑
base fundamental după încercările prin care trecuse. Nu
doar că acum era imobilizat în scaunul cu rotile, nu doar
că se retrăsese în mod ciudat și‑și ducea zilele atât de

/ 241 /excentric, la figurat și chiar la propriu, în locul acesta de
la capătul țării, el, care fusese totdeauna un om de lume,
dar, iată, recunoștea prin acea mărturi sire neatentă că nu
mai trăiește propriu‑zis, ci doar așa, indirect, prin istori ‑
ile pe care le deapănă, e drept, fermecător.
Așa încât toate poveștile lui și toate divagațiile lui im ‑
presionante pe diverse teme erau o formă de deturnare
de la sensul normal al unei existențe, erau expresia unor
mari distorsiuni sufletești. El nu mai era el, era altcineva,
cel cu stimulator cardiac, dacă era adevărat ce se zvonea,
cel, iată, înțepenit în scaunul cu rotile, era altul, care nu
mai funcționa în integralitatea sa, ci doar așa, restrâns,
vizibil împuținat.
M‑am gândit atunci la invidia mea cu accente de ură
față de el, care se împletise totdeauna cu admirația pe
care i‑o purtam, văzând în el un ins capabil de perfor ‑
manțe de care eu nu fusesem în stare. Dacă mă ratasem
ca fizician și, după aceea ca om, din cauza lui mă ratasem,
fiindcă îmi ieșise în cale, reper pe care nu puteam să‑l
depășesc, nici măcar să‑l concurez, ins care mă fascina
într‑atât încât, în loc să mă ocup de propria‑mi viață,
eram captivat, monopolizat de el, de evoluția lui.
Și, în noaptea aceea de nesomn, ascultând ploaia care
cădea halucinant, și vântul, și vaierul valurilor, m‑am
întrebat: acum, ce consecințe are această schimbare a lui
Iacob Grima, totuna cu o diminuare de sine, oare va mai
fi sau nu capabil să termine cartea? Iar dacă nu va fi capa‑
bil, ce înseamnă? Că ura mea, și invidia mea, și așteptările
mele, și admirația mea, întreg eșafodajul pe care îmi con ‑
struisem existența, se năruiau? Probabil, da. În noile
condiții, dacă acele cuvinte aruncate de el în treacăt erau
adevărate, eu îmi pierdeam rostul de a fi. Ce‑mi rămânea

/ 242 /de făcut dacă a dispărut acel Grima‑capabil‑să‑scrie‑Cos ‑
mogonia, adică însuși obiectul urii și deopotrivă al adora ‑
ției mele, cel care mă motivase toată viața atât de intens?
Așteptam să se lumineze de ziuă, sperând să obțin mai
multe răspunsuri care să‑mi confirme sau să‑mi spulbere
toate aceste temeri tulburi.
În ziua următoare, din nefericire, n‑am izbutit să‑mi
risipesc îndoielile și să‑mi formez o impresie clar contu ‑
rată asupra aces tui om, ce e cu el, cum s‑a transformat,
ce a pierdut și cât a pierdut din cel ce fusese cândva sau
dacă a câștigat ceva.
Însă, când nu mai speram, în a patra zi seara (dimi ‑
neața următoare trebuia să se încheie șederea mea acolo
și să mă întorc la mânăstirea din nordul Caramiei), am
purtat cu el un dialog lămuritor, de răspântie, din acelea
pentru care unul ca mine trăiește.
Totul a venit parcă de la sine. Ne aflam în salon, eu
așezat în fotoliu, Iacob în scaunul său. Tocmai terminase
de spus o poveste despre profesorul din orășelul său natal
care îi sădise pasiunea pentru carte, pentru citit, și care
îl determinase să se îndrepte spre știință. Profesorul era
prieten cu părinții săi și într‑o zi el, elev în școala primară,
ajunsese în biblioteca acestuia, enormă, plină de litera ‑
tură beletristică, cumva firesc, dar și de cărți de filosofie,
în original, de fizică și de astronomie. Profesorul Petrescu,
așa îl chema, îl luase pas cu pas, ghicind dintr‑o clipă că
avea de‑a face cu un copil extrem de înzestrat, care‑și
depășește vârsta. Îi împrumutase cărți, îndrumându‑l ce
anume să citească.
În mai puțin de un an îl modelase așa cum modelezi
plastilina, iar transformarea era evidentă. Altul ar fi fost
parcursul său, mai bun, era de părere Iacob, dacă acest

/ 243 /mentor, acest antrenor, această călăuză ar fi putut să‑și
continue lucrarea un timp mai îndelungat. Din nefericire,
totul se oprise brutal, căci onorabilul domn Petrescu, fu ‑
sese acuzat de acțiuni dușmănoase și zvârlit în închisoare,
era la începutul anilor ’50, când asemenea întâmplări
erau frecvente.
Tăceam amândoi, ca și când am fi reflectat la semnifi ‑
cația istoriei despre copilul Iacob și profesorul Petrescu.
Oricum, eu auzeam acum în reluare povestea, mi‑o mai
spusese cândva, îl obseda acel episod din viața lui. Îmi
ziceam că e deja târziu, povestitorul va fi ostenit, vine o
clipă când până și el, Iacob inepuizabilul, ostenește, și e
cazul să mă retrag, mâine, devreme, voi porni la drum, un
drum lung, epuizant, mai ales pentru mine, cu puterile
fizice din ce în ce mai slăbite.
Atunci Iacob, cu telecomanda sa, a manevrat peretele
de sticlă retractabil, deschizându‑l.
— Să intre aer curat, și‑a explicat el gestul.
Am simțit că intră în casă un aer foarte rece. Era o
vreme bizară, suspendată între anotimpuri, nici iarnă, nici
vară, nici primăvară, nici toamnă. N‑am idee cum ar fi tre ‑
buit să se numească. Nu se zărea nimic afară, era întuneric.
Se auzeau doar ploaia și valurile. Vântul se oprise.
Iacob a simțit nevoia să remarce:
— În locul acesta, chiar și când nu plouă continuu ca
acum, tot nu sunt schimbări esențiale. Aici timpul parcă
stă pe loc, totul e încremenit ori poate etern. Zi de zi, am
petrecut ceasuri întregi cu privirea ațintită în zare și n‑am
văzut decât cerul și întinderea nesfârșită de apă, liniștită
sau fremătătoare, pe care lumina, în creșterea și descreș ‑
terea ei, le colorează diferit. Repet, locul e parcă neatins
de lucrarea timpului, peisajul e desăvârșit, plin de un fel

/ 244 /de dramatism, de o expresivitate și de o măreție extraor ‑
dinare, iar eu mă simt ca și cum aș fi pătruns, printr‑o
favoare nemeritată, într‑o durată veșnică, neomenească.
A tăcut. Apoi, și‑a continuat gândurile:
— Ce potrivire. Parcă aș fi avut o capacitate de predic ‑
ție pe care, în realitate, n‑am avut‑o. Când am construit
casa asta aici și așa, a fost înainte de a păți ce am pățit, cu
alegerile, cu sănătatea mea. Habar n‑aveam că o să fiu
făcut țăndări, cum am fost, că o să ajung pironit în scaunul
ăsta și că o să vreau să mă retrag undeva departe, nemai ‑
suportând nici lumea, nici pe mine, cel dinainte. Și totuși,
casa arată de parcă aș fi știut ce o să mi se întâmple: îți dai
seama că dacă avea etaj și scări, aproape n‑aș fi putut s‑o
folosesc?! Și dacă ar fi fost așezată într‑un oraș, unde geme
de lume, oricât de frumos ar fi fost locul în sine, iarăși n‑aș
fi putut trăi în ea. Glumind, aș zice că am fost profet fără
să‑mi propun, am anticipat ce se va petrece cu mine, cum
mă voi transforma și cum voi fi, ce îmi voi dori…
Iacob Grima s‑a deplasat cu scaunul lui motorizat spre
măsuța unde era o sticlă de votcă. Și‑a turnat în pahar și
m‑a întrebat și pe mine dacă nu vreau. L‑am refuzat, am
cerut un pahar cu apă. După prima seară, când băusem,
contrar obiceiului, m‑am întors la regimul meu normal,
fără să mă ating de alcool.
— Ești auster, prietene, a comentat el. Ce urmărești, să
trăiești o sută de ani? Foarte bine, înseamnă că atunci eu
nu voi fi singur. Fiindcă, te avertizez, am de gând să tră iesc
mult, am o genă puternică…
Râzând, a golit paharul dintr‑o înghițitură, ca să mă
sfideze, ca să sublinieze că nu‑mi împărtășește convinge ‑
rile, smerenia și austeritatea, că el pășește pe altă cale.

/ 245 /Și‑n trecut se grozăvea ca un copil, susținând sus și
tare că va avea o viață lungă, că e dotat cu o zestre gene ‑
tică formidabilă, moștenită de la tatăl său, care închisese
ochii la câteva zile după ce atinsese suta de ani. Și, de
fie care dată, își însoțea aserțiunea cu o anecdotă despre
lingvistul Iorgu Iordan care, aniversat de Academie la
împlinirea a nouăzeci de ani, atunci când un confrate mai
tânăr îi urase „Și să vă sărbătorim sănătoși și la cente ‑
nar!”, replicase inteligent și cu umor, în felul lui nazal de
a pronunța cuvintele: „Numai s‑apucați!”.
Iacob, conducând scaunul cu rotile, a revenit lângă mine.
— Mihail, de data asta nu mi‑ai mai pus cele două în ‑
trebări ale noastre!
A rostit apăsat cuvântul noastre și n‑a considerat ne ‑
cesar să precizeze care sunt aceste întrebări, convins fiind
că știu despre ce e vorba. Și chiar știam: unu, dacă a con ‑
tinuat să lucreze la tratatul de cosmogonie și, doi, dacă
acesta va fi o cosmologie sau o teologie, o lucrare științi ‑
fică sau una teologică.
Mă interesa să aflu răspunsul lui de acum la aceste
chestiuni, să văd dacă își menține poziția dintotdeauna,
sigur că mă interesa, de aceea venisem până aici, era cea
mai arzătoare dorință a existenței mele care se apropie
de sfârșit și care ar fi o existență pierdută, dacă, pe de o
parte, n‑aș fi descoperit bucuria de a‑l căuta pe Dumne ‑
zeu și uneori, rar, de a‑l și dibui, iar, pe de altă parte, dacă
aș fi rămas în competiția aceasta absurdă, vanitoasă cu
Iacob, care e mai deștept decât mine și care mă întrece cu
ușurință și mă umple de ridicol, dacă aș fi rămas, repet,
în competiția aceasta plină de vanitate, zadarnică și stu ‑
pidă, începută la acel concurs de fizică din liceu.

/ 246 /Dacă nu‑i adresasem cele două întrebări legate, era
fiindcă el făcuse totul ca să mă împiedice, ocolise subiec ‑
tul, luând‑o pur și simplu la goană în altă direcție, la fi ‑
gurat vorbind, atunci când încercasem să mă apropii de
zona aceasta.
Iar acum, iată, vechiul meu…, cum să‑l numesc, prie ‑
ten sau rival?, în stilul lui caracteristic, o întorcea ca la
Ploiești, mă sco tea pe mine vinovat. Nu mă miram. Așa e
el, nedrept, capricios, dictatorial. În privința asta îmi de ‑
monstra că nu se schimbase, rămăsese același.
Dar Iacob Grima n‑a așteptat să‑mi spun părerea. Poate
citise pe fața mea ceea ce gândeam, poate întrezărise
amărăciunea, nemulțumirea și enervarea mea că primesc
de la el astfel de replici nedrepte. A zis:
— În cartea lui, Kosmische Impressionen. Gottes Spu ‑
ren in den Naturgesetzen , un fizician austriac, Walter
Thirring, observă ceva cu care nu poți să nu fii de acord.
Dacă explozia inițială, pe care noi o numim Big Bang , ar
fi fost mai slabă decât a fost, totul s‑ar fi năruit și noi n‑am
fi existat. Dacă era prea puternică, atunci totul se deplasa,
se disipa, se rarefia prea repede și iarăși n‑am fi existat.
Intensitatea acelei explozii, de o asemenea precizie încât
a făcut posibilă apariția noastră, fiin țarea noastră, trebuie
să ne pună pe gânduri și să ne conducă la presupunerea
că a existat intenția, au existat un plan și un arhitect, sau
un constructor, sau un inginer, care să‑l aplice, asta dacă
ne ferim de termenul Creator …
Am tresărit și inima mea obosită a început să bată ac ‑
celerat. Ceea ce tocmai spusese părea să arate că e altul,
că‑și schimbase ideile, acum îi făcea loc lui Dumnezeu în
ecuația sa. Am vorbit căutând să nu mă trădez cât de tul ‑
burat sunt:

/ 247 /— Am mai discutat noi și în alte dăți despre momentul
zero. Big Bang , momentul marii singularități… Mă bu ‑
cură să aud ce susții. Teoria Big Bang pe care voi, savan ‑
ții, ați avansat‑o, bizu indu‑vă pe rațiunea umană, se
suprapune fără diferențe peste ceea ce Biblia afirmă: între
cele două descrieri ale începutului nu există diferențe,
dacă admitem, așa cum ai spus adineauri, că totul nu a
apărut din întâmplare, nu avea cum să apară din întâm ‑
plare, ci după un plan, al unui Creator…
Iacob Grima mi‑a luat vorba din gură, continuând el
ceea ce aveam de gând eu să aduc ca argumente:
— Da, da. La început „Dumnezeu a făcut cerurile și
pământul”. Adică a creat existența din nimic. Există un
început absolut și un Creator, cel care, prin voința sa, a dat
naștere lumii, ca operă a sa, diferită de sine. Prin el nimi ‑
cul devine lume, adică energie, spațiu și timp, materie și,
apoi, materie vie și ființe gânditoare, capabile să‑și repre ‑
zinte propria condiție, care au capacitatea de obiectivare,
capacitatea de a se contempla…
I‑am răspuns:
— Știința și religia nu trebuie să se teamă de adevăr și
nu trebuie să se afle în dispută. Știința poate să încerce
un răspuns la întrebarea cum? , iar religia răspunde la
întrebarea cine? …
El s‑a deplasat cu scaunul pe rotile spre măsuță. Și‑a
mai turnat băutură în pahar, din sticlă, mulțumindu‑se să
mă aprobe și să‑mi întărească constatarea, fără cuvinte,
dând din cap.
Atunci am pus o întrebare la care știam răspunsul.
Voiam doar să verific dacă acum răspunsul meu a devenit
și răspun sul său.
— Rațiunea și credința sunt în opoziție, în conflict?…

/ 248 /Și el a formulat în sensul așteptărilor mele:
— Rațiunea este un instrument de cunoaștere strict
omenesc. Ne oferă doar o cunoaștere extrem de naivă,
adeseori puerilă. Au fost atâția savanți, dintre cei mai
iluștri, ca însuși Newton, care recunosc asta. Cât despre
Dumnezeu… Dacă noi căutăm să ne apropiem de el prin
rațiune, aceasta nu ne oferă decât o înțelegere parțială, o
cunoaștere umbrită a Lui, deformată de instrumentul
nostru de cunoaștere neperformant. De aceea intervine,
aproape salvator, credința. Ea ne sporește puterile și ne
ajută acolo unde rațiunea se dovedește slabă, ne pricepută,
să ni‑l reprezentăm, să‑l cunoaștem pe Dumnezeu, Cre ‑
atorul. Când și‑a creat opera, Dumnezeu a dat creaturilor
sale diversitate, le‑a făcut diferite de sine. Și le‑a mai dă ‑
ruit libertate, pe lângă existență, i‑a înzestrat cu indepen ‑
dență, a dat făpturilor, cum arată Sfântul Toma d’Aquino,
nu doar existență, ci și acțiune proprie.
Vorbea de parcă vorbeam eu. Am continuat, în același
fel, cu întrebări care mă frământaseră vreme îndelungată
și cărora, cu ajutorul cărților celor mai înțelepți decât mine,
ajunsesem să le descopăr dezlegarea. Continuam chesti ‑
onarul acesta doar pentru a mă lămuri în ce fel evoluase
gândirea lui Iacob. Am zis:
— Oare, Dumnezeu este un creator care a făcut atunci,
în momentul zero, lumea, ex nihilo, și apoi a lăsat‑o să se
descurce singură, s‑a îndepărtat de ea? Legătura lui Dum ‑
nezeu cu opera sa, lumea, este puternică și permanentă
sau vagă, intermitentă, punctuală?…
— Nu, Dumnezeu nu e un inginer care a construit un
automobil și apoi i‑a dat drumul să se deplaseze fără să mai
fie preocupat ce se întâmplă cu el. Sau, cu exemplul cu ‑
noscut, nu este un ceasornicar care face un ceas și acesta

/ 249 /merge singur. Nu. Creația este continuă. Creatio continua .
Dumnezeu urmărește atent opera sa și se îngrijește de ea,
o dirijează spre un țel, ceea ce se cheamă providență. Prin
această creatio continua , prin această cârmuire a lumii
spre un scop bine definit, Dumnezeu se manifestă, își face
simțită prezența, devine nu vizibil, dar, cum să zic?, resim ‑
țibil, pentru noi.
— Și noi?… Prezența noastră cum s‑ar rezuma?
— Probabil, prin cuvintele Apostolului Pavel, din I,
Corinteni 4,7 : „Ce ai ce nu ai primit?”. Într‑adevăr, tot ce
avem, tot ce este i se datorează, a fost creat de el în acea
clipă zero, din nimic. Noi nu creăm, noi doar modelăm
ceea ce am primit…
— Și dacă această lume este opera lui Dumnezeu și Dum ‑
nezeu este desăvârșit, de o infinită bunătate, atunci, așa
cum se întreabă Sfântul Augustin, ce caută răul în această
lume, de ce este atotstăpânitoare în lume suferința?
— Nu am ce să spun altceva decât că opera este dife ‑
rită de creatorul ei. Și este mai prejos. Iar răul este ne ‑
cesar ca să‑i permită binelui să se manifeste și să câștige
confruntarea…
— Dar dacă planul este atât de evident și dacă e ade ‑
vărat că Dumnezeu își conduce opera spre un scop anume,
care e acela, scopul suprem, vreau să spun?
Iacob Grima a închis peretele retractabil. M‑am gândit
că trebuia să‑l închidă mai de mult, în încăpere se făcuse
frig. Abia acum, într‑un târziu, simțeam frigul, îmi înțe ‑
peniseră oasele și nu‑mi dădusem seama, așa luat de va ‑
lul discuției cum eram.
Apoi gazda mea și‑a turnat încă o dată băutură în pa ‑
har. Păcat că bea atât. Totuși, nu dădea nici cel mai mic

/ 250 /semn că alcoolul i‑ar afecta judecata, limpezimea de cris ‑
tal a gândirii.
A avut un răspuns, imediat, și la această nouă provo ‑
care a mea. Dovadă că meditase temeinic asupra spinoa ‑
sei chestiuni și mersese până la capăt pe drumul revelației
și al transformării de sine:
— Personajul central al lumii noastre, originea și, în
același timp, scopul lumii este Iisus. Abia prin apariția lui
în lume, lumea ca proiect al Creatorului și‑a atins finalita ‑
tea și și‑a atins țelul. Lumea nu e un univers ivit aleatoriu.
Lumea este expresia unui plan mai presus de întâmplare,
un plan desăvârșit. Planul iubirii. Care s‑a revelat prin apa ‑
riția lui Iisus în lume. Ce mesaj ne transmite Iisus?: Iu‑
bește‑l pe Dumnezeu și iubește‑l pe aproapele tău ca pe
tine însuți. Aceasta e culminația care ne dă sens…
Cuvintele lui Iacob mi‑au răsunat în minte mult timp
după aceea. Mai târziu, stând în pat fără să pot adormi,
am reluat, în gând, întreg dialogul cu el, ca să mi se fixeze
în minte, nu cumva să pierd ceva din el.
În ultima noapte petrecută în casa de la mare a lui
Iacob Grima n‑am dormit. Însă nici n‑am avut nevoie de
somn. Nu simțeam oboseala. Starea de veghe, când am
întors pe toate fețele mărturisirea lui și am meditat asu ‑
pra ideilor lui de acum, mă ajuta să mă regenerez. Prin
aceste exerciții mă odihneam.
Așadar, îmi ziceam, după acea cumpănă, după acel
prag cumplit al vieții sale, avusese și el un drum al Damas‑
cului. În cataclismul provocat de implicarea lui în luptele
deșarte pentru putere omenească, a fost gata‑gata ca ză ‑
gazurile ființei sale să se rupă și el să se facă praf. Dar, încă
o dată, avusese noroc sau, poate, mintea lui sclipitoare îl

/ 251 /ajutase, descoperise ieșirea, salvarea. În loc să clacheze
și să se piardă definitiv, el găsise tăria și se transformase,
limpezindu‑se, incredibil, precum cerul care devine de un
albastru intens după furtună. Ce mutații seismice se pro ‑
duseseră în mintea și în sufletul său încât îi schimbaseră
felul de a vedea lumea și felul de a fi?! Era fascinant pentru
mine să mă aflu în preajma lui și să‑l urmăresc pe acest om
ca pe un adevărat spectacol cosmic, încercând să‑l înțeleg.
Un om care suferă o asemenea metamorfoză lăuntrică re ‑
prezintă în ochii mei un spectacol cosmic extraordinar.
Chiar mi‑a venit în noaptea aceea ideea să părăsesc mâ ‑
năstirea din Nord și să mă mut undeva mai aproape de
Iacob Grima, ca să‑l pot întâlni mai des și mai ușor.
În drumul cu mașina de la gara din Eforie până aici,
observasem că există o mânăstire. Îl întrebasem pe Ionică
dacă e o mânăstire de maici sau de călugări și‑mi spusese
că adăpostește călugări. Trebuie să vorbesc cu starețul
Antonie, poate mă ajută să fiu primit aici , mi‑am zis.
3.
Dimineața, de cum s‑a luminat, mi‑am făcut bagajele,
m‑am spălat și m‑am pregătit de drum. Am stat ca pe
ghimpi, până la șapte, când a apărut doamna Lena invi ‑
tându‑mă la micul dejun. Deși m‑aștepta o călătorie lungă,
abia dacă m‑am atins de mâncarea pe care mi‑a pus‑o pe
masă admirabila doamnă. Căci e, într‑adevăr, o admirabilă
doamnă despre care Iacob Grimanu nu o dată s‑a expri ‑
mat cu entuziasm: „Lena, de fapt Maria‑Magdalena, a fost
un noroc al vieții mele. Ca și Ionică.”

/ 252 /Am ieșit din casă, cu valiza în mână. Ionică mă aștepta
instalat la volanul mașinii și a pornit motorul. Iar Iacob,
în scaunul său cu rotile, stătea pe peronul din fața pavi ‑
lionului principal, venise să‑și ia la revedere. I s‑a luminat
chipul când m‑a zărit. Asta mi‑a făcut plăcere: era un semn
că ține la mine.
M‑am apropiat de el.
Atunci s‑a petrecut un fapt care m‑a lăsat fără grai.
Iacob s‑a ridicat cu ușurință din cărucior și s‑a îndreptat
spre mine, pășind sprinten. M‑a îmbrățișat cu efuziune.
— Te mai aștept, a rostit el cu căldură în glas.
Dar eu nu eram în stare de nicio replică. Ce e masca ‑
rada asta, așadar poate să meargă fără probleme și toată
chestia cu imobilizarea în scaun e un simulacru?! A în ‑
nebunit, e un simulant penibil, îl calchiază pe Stephen
Hawking sau ce? Și‑a construit un personaj și o identi ‑
tate, un comportament, toate extravagante, aiuritoare sau
chiar s‑a scrântit? Sau se joacă, își bate joc de cei din jur,
adică, în momentul de față, își bate joc de mine?
Nu aveam vreun răspuns la șuvoiul acesta de întrebări.
Iar Iacob Grima, în preajma mea, se comporta cu natu ‑
ralețe și acum, când se deplasa normal, ca și atunci când
nu se dăduse jos din cărucior și jucase rolul neputincio ‑
sului. Și, în plus, nu‑mi făcea impresia că ar intenționa să
risipească în vreun fel șarada acestui teatru lamentabil
pe care‑l juca.
Am urcat în mașină bulversat. L‑am privit întrebător
pe Ionică așteptând măcar de la el o explicație. Dar el n‑a
avut nicio reacție. De parcă era cel mai firesc lucru ca
stăpânul său să umble în scaunul cu rotile, făcând pe ne ‑
ajutoratul, și apoi să se ridice liniștit și să zburde, ca un
om în plină putere.

/ 253 /Așa încât toată șederea mea acolo s‑a încheiat nebulos.
Nu știam ce să mai cred. Dacă și transformarea de sine,
pe care mi se păruse mie că o suferise, e la fel de înșelă ‑
toare ca și țintuirea în cărucior? Ce se întâmplă, de fapt,
cu acest om? Dacă și‑a pierdut mințile? Și ce se întâmplă
cu marea mea așteptare legată de el? Mai e în stare să
termine cartea? Și mai vrea, îl mai interesează proiectul
acesta? În fond, să termine el cartea este proiectul meu,
este modul deturnat prin care eu am ales să mă realizez.
Am lăsat totul de‑o parte pentru asta. M‑am lepădat de
tot. Mi‑am centrat existența pe acest proiect. Nu mi‑a mai
păsat de carieră, am renunțat la școală, la familie, la o
viață obiș nuită. Mi‑am legat toate speranțele de el. Am
mizat pe el sperând ca, prin el și doar prin el, să mă reali‑
zez. Și acum, el ce face? Ce face și ce a ajuns? Un actor, un
clovn, un Tartuffe , un simulant care pune în scenă spec ‑
tacole stupide, revoltătoare.
Tot drumul cu trenul până în localitatea din Nord unde
se afla mânăstirea, mi s‑au învârtit prin cap aceleași și
aceleași întrebări. Da, un clovn și un histrion jalnic, așa
îl vedeam. Plin de contradicții strigătoare la cer. Vorbește
despre retragerea din lume, despre pierderea gustului
vieții și despre trăirea, despre participarea la lume doar
prin povești. Bine, și atunci cum se împacă scena de la
plecare cu descoperirea sensului lumii, pe care pretinde
că ar fi făcut‑o, și cu descoperirea culminației universului,
totuna cu apariția lui Iisus, care înseamnă iubire? Dacă îi
iubești pe oameni, dacă ajungi să înțelegi că această iubire
de oameni, această capacitate de a‑i iubi reprezintă sensul
ultim al existenței noastre în lume și încununarea pre ‑
zenței noastre în lume, atunci cum poți să fugi de ei și să
nu‑i mai suporți? Evident, una nu se potrivește cu alta.

Înseamnă că revelația sa despre atingerea țelului suprem
al operei dumnezeiești prin apariția lui Iisus și manifesta ‑
rea iubirii nu este o revelație autentică, nu este o revelație
însușită, apropriată. Este doar o poziționare teoretică, mi ‑
metică, de formă, superficială, dacă el se ascunde de lume
în casa lui sofisticată și aiuritoare de pe țărmul mării și
dacă se joacă atât de deșănțat și ne amăgește.
Toate aceste gânduri mă nelinișteau, eram intrigat și
busculat de prea numeroasele întrebări fără dezlegare.
Nici nu ajunsesem la mânăstirea din Nord când deja
luasem hotărârea s‑o părăsesc, să fac orice pentru a mă
muta pe undeva prin Dobrogea, la un lăcaș monahal de
aici, dacă s‑ar putea. Ca să fiu în apropierea lui Iacob și
să‑l urmăresc atent, căutând să‑l deslușesc, să‑i descifrez
taina, să‑i rezolv ecuația, ceea ce ar însemna, în fond, rezol‑
varea propriei mele ecuații de viață.

/ 255 /Capitolul XII
(Povestește Ștefan Orban)
1.
La șapte mă trezesc, fără să fi pus ceasul să sune.
Mă ridic din pat. Cu grijă, căci Cora încă doarme. Evi ‑
dent, plouă și‑n dimineața asta. Așa cum plouă neîncetat
de două sute treizeci de zile. O ploaie enervantă și o ploaie
fără explicație. Dar și o ploaie foarte precisă. Ceea ce mi
se pare straniu, pe lângă durata ploii, este tocmai această
precizie a intensității sale. Nu se întețește niciodată peri ‑
culos de mult, plouă atât de tare sau atât de încet, încât
să poată fi suportată și să nu producă inundații, să nu dea
totul peste cap în Caramia. Plouă ca într‑un joc, plouă ca
un avertisment.
Firesc, din pricina ploii, clima s‑a schimbat. Suntem
în luna mai, în a doua jumătate a lunii. După vechile reguli
ale naturii, ar trebui să ne pregătim de începutul verii. În
loc de asta, e ace eași vreme mohorâtă, un anotimp din
afara celor patru știute, nici vară, nici iarnă, nici primă ‑
vară, nici toamnă, un anotimp care ține continuu și care
s‑ar caracteriza printr‑o temperatură destul de scăzută,

/ 256 /cu neînsemnate variații între ce însemnau altădată lunile
de vară și cele de iarnă, un anotimp în care constante sunt
ploaia și lumina sărăcăcioasă și tristă.
E de la sine înțeles că oamenii sunt stăpâniți de anxi ‑
etate. Au apărut cazuri de sinucidere din cauza depresiei
și tot mai multe voci protestează cerând guvernului să
iasă din imobilism, să rezolve cumva situația. Revendică ‑
rile acestea au disperarea lor justificată, dar sunt ridicole,
căci autoritățile n‑au ce să facă. Ele se dovedesc incapa ‑
bile, dezamăgitoare și se blochează în chestiuni simple,
pe care ar fi obligate să le lămurească, dar într‑un aseme ‑
nea caz misterios evident nu au cum să intervină. Ploaia
din Caramia nu ține de voința noastră. În mod categoric,
este o aberație meteorologică. Sau poate cosmică. Din
moment ce în aceste ținuturi ale noastre plouă neîncetat
de atâtea luni.
Au venit echipe de filmare de la Discovery și de la alte
canale de televiziune din străinătate, să popularizeze ciu ‑
dățenia. Au venit și savanți, să studieze fenomenul și ni ‑
meni nu are până acum o explicație plauzibilă. Toți ridică
din umeri, iar noi, caramienii, nu avem de ales: trebuie
să ne împăcăm cu starea absurdă. N‑ar fi prima dată în
cursul marginalei, dar extrem de zbuciumatei noastre
istorii, căci, dacă avem o vocație certă, aceasta e tocmai
știința de a ne împăca, de a ne acomoda cu orice apăsare
și de a continua să supraviețuim în ciuda vitregiilor. Ne
împăcăm, ne acomodăm, ieșim noi și din asta, ne stre‑
curăm noi, vedem noi ce‑o fi și nu murim, ne descurcăm
noi, cum‑necum. Da, trebuie să ne obișnuim, să ne învă ‑
țăm cu absurdul și să trăim în acest anotimp ploios care
s‑a instalat, parcă, pentru totdeauna, aici. Cei mai tineri
ar mai avea o posibilitate. Să plece din țară. Și chiar au

/ 257 /început să plece, pe capete. Dacă lucrurile continuă așa,
Caramia o să rămână o țară îmbătrânită, fără speranță,
dezolată, încremenită sub ploile eterne.
Mă apropii de peretele vitrat, mă uit afară și privirea
mi se fixează pe stropii care cad metronomic, se lovesc de
geam și se preling tăcut: sunt prins într‑o hipnoză. Încep
să mă îndoiesc că duc o existență reală. Am sentimentul
că trăiesc o halucinație prelungită, care nu se mai încheie.
Cora doarme adânc, ca un prunc. Sunt tentat tot timpul
să pun somnul ei, bun în comparație cu al meu, pe seama
lipsei de profunzime, a faptului că ia viața în ușor. Nu stă
să judece atent ce i se întâmplă, nu conexează evenimen ‑
tele, nu desface firul în patru, ca mine, și de aceea nici nu
se împotmolește în tot soiul de fundături cărora nu li se
întrevede ieșirea. După loviturile din adolescență și din
studenție, cu tatăl său și apoi cu soțul ei bolnav psihic, și‑a
simplificat surprinzător de eficient existența. Instinctul o
ajută să evite situațiile dificile ori pe cele încurcate: are ca
arme predilecte tinerețea, frumusețea și urmărește plăce ‑
rea. La atât se reduce formula ei. E lesnicioasă și e funcți ‑
onală ecuația aceasta după care se conduce.
Iar eu? Nu aceeași ar fi, evident, într‑o variantă adap ‑
tată, și rețeta mea existențială? Lipsit de atuurile sale,
căci nu sunt nici chipeș, nici tânăr, dar, compensând cu
ceva creier și mai ales cu bani, am urmărit și eu tot plăce‑
rea și confortul de sine, fără complicații.
De fosta mea soție m‑am îndepărtat total, fără să în ‑
torc privirea spre trecut și fără remușcări.
Nici de Alice nu sunt apropiat. Habar n‑am cum să
topesc distanța dintre noi. Rar, când mă aflu în preajma
fiicei mele, nu sunt deloc în largul meu, am un sentiment
stânjenitor, ceva, mi‑e limpede, e rupt între noi doi, la tot

/ 258 /pasul mă lovesc de nepotriviri. O simt mereu la pândă,
ostilă, deși nu mărturisește asta și se ferește să mă atace,
și o simt mereu închisă în sine, mereu ne desparte un zid
de care eu nu pot și nici nu mă străduiesc să trec. De câte
ori sunt față în față cu ea, fără să vreau, în mod obscur și
incontrolabil, intru în alertă, ca și când aș păși pe un teren
necunoscut, plin de primejdii.
Și atunci tranșez conflictul acesta tăcut – sau doar îmi
închipui eu că îl tranșez ‑, în modul cel mai facil și mai
comod cu putință, care depinde exclusiv de mine: îi dau
fetei mele bani. Și ei, și mamei sale. Periodic, ca un tribut,
le dau sume de bani ce contează hotărâtor pentru ele amân‑
două. Așa îmi cumpăr liniștea. Scap de bătaia de cap. Mă
eliberez. Pot să‑mi văd în voie de existența mea. Existența
mea ce ar putea fi rezumată prin: plăcerile dăruite de
Cora . Accentuat în ultimele luni, legă tura mea cu Cora
devine dependența mea de Cora . Cum e dependent un
jucător de cazinou, tot așa și eu de ea. Viciul meu se cheamă
Cora. De fapt, viciul meu este trupul femeii acesteia. O fi
de vină pentru această transformare, pentru această ac ‑
centuare a pasiunii mele, mai bine zis, a slăbiciunii mele,
ploaia asta inexplicabilă, încerc eu să glumesc în sinea
mea, vădit neinspirat.
Cert e că, în ultima perioadă, traiul meu nu mai e
senin precum cerul fără nori, așa cum era și cum mi l‑am
dorit și mi l‑am proiectat dintotdeauna: au început să
apară, de pildă, insomniile și coșmarurile. Capitol nou,
pentru mine, un capitol la care sunt un începător, un
diletant absolut.
O privesc cum doarme. Doar într‑un tricou, întoarsă
pe o parte. În somn, s‑a dezvelit și corpul îi stă liber, la
vedere. Cu o anume perversitate, pe care nu vreau să mi‑o

/ 259 /reprim, o examinez. Îmi place, îmi place și am o satisfac ‑
ție nemaipomenită s‑o știu a mea. Mă rog, corect este, s‑o
știu și a mea. Eu, un oche larist de vârstă mijlocie spre
cate goria seniori, cu fața mea de birocrat insipid, putând
oricând să joc rolul de dublură a lui Hollande, pentru
obligațiile de protocol anoste, posed această bogăție,
această comoară, Cora, cu trupul său de aur. Dar este a
mea sau mi se pare?
Merg în baie, pentru toaleta de dimineață: mă bărbie ‑
resc, mă spăl pe dinți, apoi deschid dușul și petrec câteva
minute sub jetul de apă fierbinte. E reconfortant. Când
revin în dormitor, Cora nu mai e în pat. O strig.
Îmi răspunde:
— Sunt în bucătărie, fac o cafea!
Renunț să mă mai îmbrac și, așa cum sunt, cu hala ‑
tul de baie pe mine, mă duc după ea. O privesc: som ‑
noroasă, desculță, purtând în continuare doar tricoul
acela larg care, atunci când se aplecă sau pășește, îi lasă
să se zărească părțile intime. Impudică, provocatoare.
O îmbrățișez. Ea îmi reproșează, făcând pe îmbuf ‑
nata‑răsfățata (e un rol pe care totdeauna îl inter pre‑
tează magistral):
— De ce te‑ai sculat așa devreme?!, m‑ai trezit și pe
mine!…
Nu comentez, deși mi se pare aiurea ce‑a zis: ce să‑i
spun, că eu, la vârsta mea, spre deosebire de ea, care este
mult mai tânără, am nevoie de mai puțin somn? (Observ
că sunt din ce în ce mai complexat de diferența de vârstă
dintre noi!) Ori că ora de trezire nu e catastrofal de mati‑
nală, nu numai eu am o slujbă, ci și ea are și e obligatoriu
să meargă. Căci slujba ei presupune mai multe impuneri
de orar, de disciplină decât a mea, eu fiind patronul,

/ 260 /propriul meu șef. Tac, știind că, dacă tac, am șanse să
păstrez concordia dintre noi, așa fragilă cum este, iar dacă
vorbesc, oricând poate să se iște cearta. În ultima vreme,
una‑două ne luăm la harță.
Toarnă cafeaua în cești și ne așezăm la masă să bem
licoarea cu care ne începem fiecare zi. Sunt momentele
de liniște și de comunicare cele mai bune pentru noi.
Deodată, abrupt, ca și cum m‑aș fi luat prin surprin ‑
dere chiar pe mine însumi, mă pomenesc rostind:
— Cora, m‑am gândit…
Și, în vreme ce rostesc m‑am gândit , mă întreb în sinea
mea dacă într‑adevăr mă gândisem vreodată serios și
expli cit la ceea ce intenționez s‑o anunț acum. Las o pauză,
ca pen tru a‑i atrage atenția și a o sili să se concentreze,
căci am impresia că încă moțăie, e distrată, oricum nepre ‑
gătită să primească propunerea mea de răscruce. Apoi, cu
voce gravă:
— M‑am gândit. Vreau să‑mi răspunzi dacă accepți să
te căsătorești cu mine.
Când rostesc propozițiile astea, ea tocmai soarbe din
cafea, e cât pe‑aci să scape ceașca. Are o reacție neaștep ‑
tată: izbucnește în râs. Eu crezusem că o s‑o dau gata și
când colo!…
— Ce e cu tine de vii cu ideea asta, ai febră?! găsește ea
de cuviință să spună.
Atât: și din cuvintele ei nu înțeleg dacă acceptă sau nu
cererea mea în căsătorie.
Și Cora continuă să râdă ca de o glumă neașteptată,
mai ales auzită din gura mea. Iar eu îmi dau seama că mă
cuprinde enervarea, de nestăpânit, o enervare care acu‑acu
va trece în furie.

/ 261 /Mă simt îngrozitor de umilit! Atâta vreme m‑a bătut la
cap, m‑a pisat cerându‑mi lucrul ăsta, iar acum, când i‑l
ofer eu, mă refuză cu aerul ei superior‑bășcălios. Ce să
cred din atitudinea ei? Că nu mai reprezint o partidă pen ‑
tru ea, că o voi pierde curând, că mă va părăsi? Știu, știu
clar că mă înșală și înghit asta, m‑am obișnuit cu gândul,
tacit am încheiat deal ‑ul în acești termeni. Am trecut prin
multe frământări în legătură cu asta și am realizat că nu
pot renunța la ea, că fără ea mi se strică întreg mecanismul
de funcționare. O păstrez și așa, mă mulțumesc cu ea și
așa, doar în parte a mea .
În fond, cererea asta a mea bruscă vine după ce am
întors situația relației noastre pe toate fețele: o cer în
căsă torie ca să mă asigur că n‑o pierd de tot. Acum mi‑e
limpede că nu o pot avea în întregime, că n‑am monopol
asupra ei. Dar, prin oficializarea legăturii, măcar pun și
eu un cap de pod, consfințesc drepturile mele asupra ei,
așa limitate, cum sunt. Fără oficializarea relației, aceste
drepturi, simt neîndoielnic, sunt amenin țate. Îmbătrâ ‑
nesc. Și diferența dintre noi crește, ea încă e tânără, în ‑
floritoare, iar eu curând n‑o să mai pot ține pasul cu ea.
Va fi din ce în ce mai greu s‑o păstrez lângă mine.
Discuția dintre noi rămâne așa, în aer. Nu tranșăm
nimic. Deși, în primele momente, eram hotărât să obțin
cu orice preț un răspuns categoric de la ea, fie da, fie nu,
pe urmă îmi zic că e mai bine să mă mulțumesc cu acest
rezultat nedecis. Remiză. Fără deznodământ sau cu dez ‑
nodământul amânat. Mai degrabă așa, decât să mă po ‑
menesc cu un nu cât toate zilele aruncat în față, un nu
care ar închide orice discuție, care m‑ar împinge defini ‑
tiv în marasm.

/ 262 /2.
Așadar aleg, în ceea ce o privește pe Cora, răul cel mai
mic, lucrurile să rămână nedecise, bazându‑mă pe acest
calcul simplu și pragmatic: altfel, m‑aș putea pricopsi cu
un refuz din partea ei, care ar reprezenta pentru mine,
acum, o catastrofă. Dar nici starea de ambiguitate nu‑mi
face bine. E o tortură. Un chin cu încetinitorul, măcinare
de sine continuu resimțită, în doze mici, e adevărat, dar
având același rezultat – prin acumulare, distrugătoare.
Și parcă există un complot împotriva mea, menit să‑mi
ruineze relația cu Cora și, totodată, să‑mi submineze în ‑
crederea în mine. În urmă cu vreo două luni, era după
episodul penibil cu Horia, m‑am trezit cu alt denunț, de
data asta anonim. Cineva mi‑a băgat în cutia poștală un
plic mare cu câteva poze explicite: Cora, evident, personaj
central, în ipostaze intime cu un tip. Alt tip, nu Horia, dar
tot un tinerel. Ca să nu existe niciun dubiu, lângă poze,
pe o foaie, erau notate, ca într‑o fișă documentară, numele
insului, cu ce se ocupă și vârsta. Am aflat că îl cheamă Val,
arată bine, are o mutră de boem plin de sine, arogant,
închipuit, are 28 de ani și e liber profesionist – scriitor,
dramaturg, scenarist, toți într‑unul. Detaliile acestea, ofe ‑
rite pentru veridicitate, pentru a întări autenticitatea fap ‑
telor prezentate explicit în fotografii.
Mi‑a venit greu să primesc noua lovitură și să nu mă
clatin. Am început să‑mi pun tot mai serios întrebarea dacă
n‑ar fi cazul, totuși, să renunț la această relație atât de ava ‑
riată. Și, totodată, am început să caut soluții, cum să mă
repliez, să rămân singur nu mă simțeam și nu mă simt în
stare, ar trebui să găsesc pe altcineva. Habar n‑am ce va fi.

/ 263 /Acestea fiind întâmplările recente și aceasta fiind sta ‑
rea mea de spirit, apare cu atât mai nesăbuită cererea în
căsătorie pe care i‑am făcut‑o astăzi. Pe de o parte, iată,
mă gândesc că s‑ar cuveni s‑o rup cu ea, am atâtea mo ‑
tive, și pe de alta, total ilogic, o rog să oficializăm legătura,
contrar tuturor convingerilor mele, mărturisite, de până
acum. Da, sunt ca o navă intrată în derivă, care ia apă.
Plec spre serviciu și mă simt mizerabil.
Acolo n‑am niciun pic de randament profesional. Mă
gândesc la ce strategie să adopt față de Cora. Hotărăsc,
cel puțin deocamdată, să trag de timp, să‑mi asum ezita ‑
rea, nici așa, nici așa sau și așa, și așa. Trebuie, totodată,
ca posibilă soluție de ieșire din criză, să‑mi țin atenția
îndreptată în altă parte, spre alte preocupări. Așa cum,
de altfel, am și procedat în ultima perioadă, mi‑am dedi ‑
cat tot timpul și toată energia activității de la atelierul meu
de arhitectură. Munca e o terapie, totdeauna a fost. În
mod curent, eu mai degrabă coordonez, dau idei tinerilor
mei angajați și corectez felul cum le pun ei în practică, iar
greul îl duc ei. Dar în ultima vreme m‑am înhămat și eu
la trudă, alături de ei. Și a fost de tras, permanent au exis‑
tat câteva comenzi urgente. Nu pot să mă plâng, sunt asal‑
tat de comenzi urgente.
În afară de asta, ceea ce m‑a interesat și mă interesează
cu adevărat în acest moment este ploaia care cade fără
încetare, de atâta vreme, peste Caramia. Nu încape nicio
îndoială: este o ploaie misterioasă, și inexplicabilă, și ab ‑
surdă, și incomprehensibilă. Mi‑e limpede că nu sunt eu
capabil să‑i deslușesc taina. Singura explicație pe care
mi‑o dau e că ploaia aceasta nu ține strict de meteoro‑
logie, ci e o ploaie profetică, e un avertisment și de aceea
nu poate fi înțeleasă pe căile obișnuite ale rațiunii.

/ 264 /În urmă cu vreo săptămână explodase în ziare și la
televiziuni o știre uluitoare, care, pe bună dreptate, era de
natură să provoace neliniște și chiar panică: ploaia aceasta
privește exclusiv țara noastră. Cineva adusese dovada
irefutabilă: filmase, la granița de vest a țării, cum de o parte
a frontierei ploua, iar de cealaltă, nu ploua. Și pusese fil ‑
mulețul pe youtube , adunând în câteva zile milioane de
vizualizări. Când am văzut postarea, evident, nu mi‑a
venit să cred. Apoi m‑a apucat o teamă ciudată, care m‑a
blocat. Apoi, mi‑am spus: Ei și, tot trebuie să sfârșim
într‑o zi, într‑un fel sau altul! Și atunci sentimentul de
frică s‑a transformat în curiozitate, ceea ce a fost spre
binele meu. Mi‑am propus să nu mă mai las devastat de
sentimente negative și să mă conving cu ochii mei cum
stau lucrurile cu ceea ce s‑ar chema marginile ploii cara ‑
miene. Mi‑a intrat în cap să ajung neapărat și eu în locul
ăla, la granița de vest. Așa încât am pus la cale o deplasare
acolo. Chiar mâine dimineață am hotărât să plec.
Mă întorc de la slujbă târziu, târziu. Cora e în living,
privește un film serial american care se pare că o pasio ‑
nează, Homeland . Îi spun că nu mănânc, sunt frânt, am
avut enorm de lucru, a fost o zi infernală. Mă pregătesc
de culcare și păstrez o distanță politicoasă față de ea. N‑o
înfrunt, n‑o provoc, nu‑i reproșez că n‑a spus da la cere ‑
rea în căsătorie. Trebuie să mă desprind de toate astea,
trebuie să mă odihnesc, mâine am de făcut atâta drum cu
mașina, urmează să conduc toată ziua, iar enervarea nu
m‑ar ajuta deloc în planul meu. O sărut simulând cele mai
bune sentimente și mă retrag în dormitor. Gândesc: o
călătorie lungă ca asta îmi folosește și ca să iau distanță,
la propriu, de Cora, am nevoie de așa ceva.

/ 265 /3.
La șase și jumătate, mă trezesc. Mă pregătesc și după
un ceas ies cu mașina din garaj. O iau pe ruta obișnuită,
la ora asta nu e trafic aglomerat, așa că nu‑mi fac pro ‑
bleme. Brusc însă, după câteva sute de metri, pe una din
străzile pe unde circul zi de zi, apare un obstacol nepre ‑
văzut. Sunt puse niște semne de trecere interzisă, lumea
e strânsă buluc, au apărut mașini de poliție, de pompieri
și de intervenție. Opresc, cobor să mă interesez ce se pe ‑
trece. Mi se precizează de către cineva necunoscut, un
gură‑cască atras de tărășenie, că s‑a surpat strada, sunt
în pericol de prăbușire două blocuri de locuințe. Din pri ‑
cina unor săpături la o galerie de metrou, aflată în lucru,
s‑a surpat strada. Sigur, lucrarea pentru linia de metrou
trebuia să fie demult încheiată, dar s‑au depășit terme ‑
nele. Nu mă mir că se întâmplă asta, deși e o firmă din
străinătate, cu o carte de vizită serioasă. Când ajung aici,
în Caramia, toate firmele, și cele seri oase, se contaminează
de la spiritul locului și o dau în bară – profesioniștii lor
se prostesc, parcă li s‑ar face operație pe creier, ori, pur și
simplu, se transformă în escroci. Acum, sigur, construc ‑
torii au și o scuză suplimentară: din cauza ploii aiuritoare,
au fost infiltrații și s‑a slăbit terenul, era cumva de aștep ‑
tat să se producă necazul ăsta…
Caut un traseu ocolitor să‑mi continui drumul. Por ‑
nesc spre centru. Când ajung în Piața Victoriei iarăși dau
de un blocaj. Și aici circulația e oprită. Incredibil! , exclam.
Întorc mașina, conduc pe o străduță laterală și, când gă ‑
sesc un loc, parchez. Apoi pornesc spre Piață, per pedes ,
curios și intrigat: să văd despre ce e vorba.

/ 266 /Ajung acolo și cuprind cu privirea întreaga zonă: s‑a
adunat o mare mulțime de oameni, sunt probabil vreo
zece mii, care freamătă, flutură și scandează diferite lo ‑
zinci, fără să le pese de ploaie. Au luat‑o cam devreme,
remarc, abia dacă e ora opt. Pe lângă manifestanți, au
apărut, ca totdeauna în astfel de situații, și oameni în uni ‑
formă, ce ar trebui să asigure ordinea, dar și cameramani
și reporteri, țigănuși, cerșetori, câini plouați, alcă tuind
împreună tabloul complet al unor astfel de manifestații.
Cineva îmi dă lămuriri:
— Va fi un miting. Încă n‑a‑nceput.
— Un miting așa devreme? Pentru ce? întreb eu.
— Se aniversează patruzeci de ani de la marele cutre ‑
mur de pământ. Și ora depinde de programul prim‑mi ‑
nistrului, vine explicația.
Îl privesc pe cel care vorbise cu atâta convingere, cu
aerul cuiva care știe ce spune. După vârstă pare pensio ‑
nar, unul din oamenii aceia de nădejde, ocoliți de îndoieli,
plini de certitudini. Îndură ploaia cu stoicism, ca și când
ar lua parte la ceva important, care merită întreaga lui
abnegație, așa cum pe vremuri, e de presupus, tot cu ma ‑
ximă dăruire, își va fi adus contribuția la edificarea celei
mai drepte orânduiri din lume, comunismul. O clipă am
impresia că visez urât: cum adică, sărbătorim nenoroci ‑
rea, jubilăm marcând catastrofa, ca și cum ar fi o reușită?!
Cine a avut ideea asta idioată? Pe urmă mă gândesc că nu
cunoaște omul înțelesul cuvintelor, în vremea noastră tot
mai mulți caramieni vorbesc din ce în ce mai prost pro ‑
pria limbă, e o adevărată maladie națională aceasta, o fi
vrut să zică comemorăm și a zis aniversăm … Sunt atent
la lozincile care se scandează răsunător în diverse zone
ale marii adunări.

/ 267 /„Nu ne lăsăm, nu ne lăsăm,/ noi cutremuru‑nfruntăm!”
aud de undeva, din față.
Și alt grup format din muncitori în salopete curate, deși
plouate, strigă și mai tare, acoperindu‑i pe cei din celălalt
grup de agitatori: glasurile se suprapun, se amestecă și ori ‑
cât mă străduiesc, nu înțeleg exact ce spun, oricum, sigur
e că oamenii aceia nu vor cutremure. Pe o pancartă uriașă,
ridicată deasupra cape telor acelor oameni, stă scris:
„Oricât a fost de rău și urât,
Cutremuru’ nu ne‑a doborât.
40 de ani azi noi sărbătorim
De când demni îi supraviețuim!”
Așadar nu încape nicio îndoială: sensul acestei mani ‑
festări cu mii și mii de oameni este unul triumfalist.
Deodată, mulțimea este cuprinsă de un frison teribil,
intră în vibrație parcă ar fi fost supusă la un șoc electric.
Iarăși nu pricep ce se întâmplă și iarăși bătrânul care le
știe pe toate mă luminează:
— A sosit prim‑ministrul, va ține un discurs.
Din locul unde sunt eu nu se zărește scena, dar aplau ‑
zele puternice, strigătele învălmășite, din care nimeni nu
mai poate alege nimic cu sens, îmi arată că are dreptate
vecinul meu întâmplător.
Se aude la megafon vocea convingătoare a prim‑mi ‑
nistrului:
— Stimați concetățeni, vă mulțumesc pentru prezența
numeroasă astăzi aici, dovadă de solidaritate și de patri‑
otism. Țara noastră a trecut prin multe momente grele.
Niciodată nu ne‑am lăsat copleșiți de necazuri, oricât de
mari. Mereu am găsit forța să ne revenim, ne‑am ridicat,
ca pasărea Phoenix. Vreau să știți că suntem pregătiți,
dacă încă un cataclism ne va lovi. Guvernul se gândește

/ 268 /la oameni, găsește resurse, am făcut un efort bugetar
deo sebit și am alocat fonduri pentru a achiziționa ma ‑
șini și utilaje de intervenție moderne, aparatură în spi ‑
tale, astfel încât să ajutăm viitoarele victime. Curând
vom și simula un cataclism că să demonstrăm că suntem
pregătiți să‑l învingem.
Demnitarul este întrerupt de aplauze și de strigătele
entuziaste ale manifestanților.
Nu pot să mai ascult: limbă de lemn de sus până jos! Și
gân dire, ioc. Am ajuns să promitem nimicul, să celebrăm
eșecul, să ne lăudăm cu neantul. În realitate, situația e
catastrofală, să ne păzească Dumnezeu de un cutremur, e
singura variantă convenabilă pe care o avem! Căci altfel…
Cunosc foarte bine, prin meserie, cum stau lucrurile, eu
însumi am lucrat la două proiecte de consolidare a unor
imobile, pe banii proprietarilor. În schimb, autoritățile,
în cei 40 de ani „aniversați” pompieristic acum, n‑au miș ‑
cat un deget. Doar vorbe, ca astăzi, promisiuni în gol. Sunt
sute de blocuri în centru, construite în perioada interbe ‑
lică sau și mai vechi, care se vor nărui la un nou seism, va
fi prăpăd.
Mă întorc pe călcâie, plec năucit. Îmi iau mașina și‑mi
văd de drum. Ceea ce se dovedește inimaginabil de difi ‑
cil, traficul a devenit infernal. Durează mai bine de oră
și jumătate până străbat cei șapte kilometri ca să ies din
orașul Z. Centura capitalei nu e funcțională, e‑n șantier,
desigur, și ea cu întârzieri de ani, de zeci de ani, oricum,
nu risc s‑o iau pe acolo. N‑am înco tro, o apuc prin cen ‑
tru, alt coșmar: de ani și ani de zile se construiește un
pasaj, peste Dâmbovița, care să ușureze legătura cu auto‑
strada și nu se mai termină. Lipsa unor avize, licitații
contestate, lipsa banilor, procese peste procese, ilegalități,

/ 269 /câte și mai câte, o epopee tristă, fără final, epopeea eșe ‑
cului colec tiv și a neputinței noastre absolute. Repet, e
meseria mea, cunosc în amănunt cât de prost funcțio ‑
nează domeniul și, îmi con vine sau nu, sunt și eu parte
din nebunia asta, e și responsabilitatea mea. N‑am nicio
scuză și nu caut scuze.
În fine, ajung pe autostradă, vechea autostradă spre
Pitești. Ștergătoarele de parbriz se mișcă sacadat îndepăr ‑
tând de pe geam stropii de ploaie. Îmi vine în minte ceva
care mă face să zâmbesc. Ploaia aceasta fatidică, schim ‑
barea aceasta de climă au pus la pământ afaceri care mer ‑
geau, cele cu încălțăminte și haine ușoare, de vară. În
schimb, au prosperat firmele care vând hanorace, geci de
fâș, pelerine, încălțăminte de cauciuc, rezistente la ploaie.
Lumea e‑n schimbare. Accelerată. Și din cauza ploii.
Opresc înainte de Râmnicu Vâlcea la o benzinărie OMV,
fac plinul, beau o cafea, mă dezmorțesc, iau un sandviș.
Și îmi continui călătoria. Care se dovedește a fi iar un vis
urât, pe valea Oltului. Un altfel de vis urât sau același ca
în orașul Z.: parcă înaintez târându‑mă în spatele con ‑
voaielor nesfârșite de camioane greoaie și lente. Înainte
de Sibiu intru din nou pe autostradă, ce bine! Numai că
binele nu durează mult. La câțiva kilometri după acest
oraș sunt obligat de indicatoare să părăsesc autostrada.
Nici n‑am intrat bine și ies! De ce?! O porțiune nou‑nouță
a autostrăzii, inaugurată cu mare fast în urmă cu câteva
luni, deja s‑a stricat și a fost închisă, decopertându‑se totul:
construcția a fost luată de la început, să vedem cât vor dura
lucrările de remediere. Caut un drum alternativ, vechea
șosea, desigur. O apuc pe acolo: aglomerație, TIR‑urile trec
cu viteză de melc. Dar chiar și așa, după câteva zeci de
kilometri iarăși mă poticnesc.

/ 270 /În Caramia, cum altfel, drumurile europene străbat
toate localitățile mari și mici din calea lor, în loc să le oco‑
lească, trec chiar prin centru. De aceea nu mă mir că într‑un
sat șoseaua e blocată de un protest al localnicilor. Iar
opresc, iar intru în vorbă cu oamenii: aflu că prin gestul
lor își arată revolta pentru ce au pățit șapte consăteni
de‑ai lor în frunte cu primarul. Aceștia, disperați că dru ‑
mul era plin de gropi și nu se putea circula pe el, iar cei
în drept nu dădeau niciun semn că au de gând să‑l repare,
au pus mână de la mână și, pe banii lor, au astupat gro ‑
pile. Ei bine, în loc să li se aducă mulțumiri, li s‑a deschis
dosar penal, fiindcă n‑aveau autorizație să intervină pe
un drum public.
Și totuși, pe unde s‑o iau eu ca să‑mi continui călăto ‑
ria? Un sătean mă îndrumă să întorc mașina, să mă de ‑
plasez vreo trei sute de metri înapoi și pe urmă s‑o fac la
stânga, e un drum pe la marginea satului, e neasfaltat, dar
mă scoate în partea cealaltă, unde vreau să ajung.
În fine, seara târziu, epuizat, mă văd la intrarea în
Arad. Să mă opresc sau să mă îndrept spre graniță? Aleg
să merg mai departe.
Numai că undeva, lângă Pecica, îmi schimb hotărârea.
Sunt prea obosit. Mai degrabă înnoptez aici și am să trec
mâine dimineață granița, pe la Nădlac sau pe la Turnu.
Găsesc un motel nou construit. Pare în regulă. Însă la
recepție durează o groază de timp până primesc o cameră.
Nimeni n‑are timp de mine. În hol e o agitație neobișnu ‑
ită. O mulțime de lume pestriță: polițiști, militari, perso ‑
nal medical și civili se foiesc de colo‑colo, unii vorbesc în
șoaptă, alții strigă, dau ordine. Mă interesez ce se petrece
și primesc lămuriri grăbite: e un caz de urgență, vicepri ‑
marul, un tip extraordinar, a dispărut în cursul zilei de ieri.

/ 271 /Acum a fost constituit un comandament care coordo ‑
nează echipele mixte ce se pregătesc să pornească în cău‑
tarea lui. Practic toată suflarea localității îl caută, dar sunt
șanse mici să‑l găsească în viață: săracul, a lăsat un bilet
de adio, pe biroul său de la primărie.
E trecut de miezul nopții când, luându‑mi în primire
camera de hotel, mă bag în pat să mă culc. Recapitulez
tot parcursul zilei de astăzi și caut o formulă să‑l rezum.
După ce am străbătut aproape întreaga țara, de la est la
vest, am sentimentul că sunt prins ca într‑o capcană:
Caramia, cu drumurile ei, este un fel de capcană, care nu
te lasă să scapi. Îți trebuie o mare iscusință și multă încă ‑
pățânare ca să ieși din patria noastră. Și, presupun, la fel
de greu e și să intri. Greșesc cumva? Nu, nu cred.
Sting veioza. Închid ochii. Mă gândesc compătimitor
la cel dispărut: bietul viceprimar! Adorm.
4.
Dimineața, în holul motelului, nefirească animație.
Dar și veselie. Unii deja sărbătoresc cu un pahar. Nu e
prea devreme? Ba da, dar ce mai contează ora, când local‑
nicii au repurtat un asemenea succes: au dat de vicepri ‑
mar, viu și nevătămat! Ăsta, da, motiv să te bucuri. Lumea
strânsă în motel comentează excitată pățania alesului
local. L‑au găsit în cimitir, dormea dus, sforăind întins
pe piatra unui mormânt. Nu se sinucisese, cum lăsa să
se‑nțe leagă, din biletul găsit, că avea intenția. Bile tul îl
scrisese doar așa, de năduf. Luase bani de la niște cămă ‑
tari și ăia îl presau să‑și plătească datoria. Îi tot amânase
cât putuse, dar nu mai ținea. Ieri năvăliseră țiganii peste

/ 272 /el în primărie și‑l amenințaseră: dacă nu achită ce le da ‑
torează, cu dobândă cu tot, îi dau foc la casă și‑i iau gâtul.
Pe viceprimar îl apucase tremuriciul, intrase frica‑n el și,
după ce ceilalți angajați plecaseră acasă, se închisese în
biroul lui de la primărie, frământându‑se ce să facă. Îi
venise ideea să se omoare, mai bine să‑și ia zilele el, decât
țiganii. Atunci se apucase să scrie biletul de adio. În
vreme ce compunea mesajul, se apucase să bea palincă,
să se elibereze de teamă. Luase din rezerva lui strategică
pusă sub cheie în seif o sticlă de trei sferturi de litru, și nu
se oprise până n‑o terminase. Părăsise sediul primăriei
căutând un loc mai retras unde să‑și ducă la îndeplinire
hotărârea. Între timp, beat turtă, ajunsese în cimitir, ha ‑
bar n‑avea cum. Acolo, cu băutura suită la mansardă,
uitase complet de ce venise, de planul sinucigaș. Răpus
de osteneală, de stres și de alcool, adormise buștean. Și
se culcase unde nimerise, pe o lespede de marmură, apă ‑
rat cât de cât de ploaie sub streașina unui cavou. Îl des ‑
coperiseră groparii în zori, când veniseră la lucru, să sape
o groapă de urgență pentru un bătrân care închisese ochii
seara trecută. Le atrăseseră atenția sforăiturile puternice,
de trezeau și morții. „Ăsta nu e domnu’ viceprimar?” zisese
unul dintre ei. „Ba da, dânsu’ e!” confirmase altul, care se
apropiase de cel care dormea profund și fără griji, nesim ‑
țitor la ploaia care‑l făcuse ciuciulete. Asta e povestea:
comică, ce‑i drept. Dar bine că omul e‑n viață. Cu cămă ‑
tarii vede el ce face, nu era cazul să‑și pună capăt zilelor
pentru atâta lucru.
Pornesc spre graniță, voind să ies pe la Nădlac. Sunt
încă departe de punctul de vamă, când dau de o coadă
uriașă de mașini care așteaptă să treacă frontiera – coada

/ 273 /se întinde pe cinci sprezece‑douăzeci de kilometri! E un
talmeș‑balmeș de neînchipuit. Aglomerație și într‑un
sens și‑n altul. Enorm de multe automobile, dar și auto ‑
care, camioane grele, dar și atâția care vor să ajungă din ‑
colo pe jos. Apoi, comercianți ambulanți și gură‑cască care
mișună peste tot. Sigur, nu lipsesc din peisaj cerșetorii,
câinii maidanezi. Mă așez la rând. Plouă. Practic, convo ‑
iul nu se clintește. După câteva minute de stat pe loc,
deschid geamul și îl întreb pe un șofer care a coborât să
fumeze, sub umbrela pe care scrie Ursus a unei barăci unde
se vând vignete de drum pentru țările de pe traseu, dar și
diverse băuturi.
— Cât credeți că durează?
— Trei‑patru ceasuri, pe puțin, dacă avem noroc…
Îmi fac calculul în gând, dacă e pe‑așa, o să mă prindă
seara pe‑aici, n‑am timp să ajung dincolo, să mă‑nvârt
un pic prin locul ăla și să mă și înapoiez. N‑am nicio
șansă. Decid într‑o clipă: să‑mi încerc norocul pe la
Turnu. Fac manevre să mă des prind din șir, apoi întorc
mașina. Gata, am reușit s‑o iau din loc spre celălalt punct
de trecere a frontierei.
Aici, lucrurile merg ceva mai bine. Dau și aici de aglo ‑
merație, dar nu ca la Nădlac, totul e la o scară mai mică.
Pare suportabil, coada n‑are decât vreo doi kilometri. Mă
așez în convoi, hotărât să nu mai abandonez de data asta.
Și, după nici două ore, mă văd, în fine, ajuns dincolo.
Ard de nerăbdare să verific dacă este așa cum se poves ‑
tește, că, de îndată ce treci granița, ploaia încetează.
Ies din vamă, rulând cu viteză redusă. Mă strecor prin
puzderia de lume și de mașini. Privesc cerul. Încă plouă,
dar foarte încet. Înaintez încă vreo sută de metri și con ‑
stat că, într‑adevăr, aici nu mai plouă! Ridic privirea spre

/ 274 /cer: zăresc, chiar zăresc cerul albastru, uitasem cum e.
Câte un nor alburiu, fără putere, ici și colo, care acoperă
din când în când soarele. Dar, fapt extra ordinar, se vede
soarele, soarele strălucește pe cer! Dumnezeule, câtă lu ‑
mină, ce splendoare! Deci, e adevărat: ploaia ne aparține
nouă, caramienilor, în exclusivitate.
Continui experimentul. Înaintez cu mașina spre inte ‑
riorul țării vecine. E senin, complet senin și cald, mai cald
decât s‑ar cuveni în luna mai, e ca într‑o zi de vară.
După douăzeci‑treizeci de kilometri opresc și întorc.
N‑am de ce să merg mai departe, m‑am convins, nu era
nicio exagerare în ideea cu ploaia exclusivă. Revin spre
punctul de trecere a frontierei. Cu cât mă apropii, cu atât
pe cer se ivesc nori tot mai numeroși.
La doar câțiva kilometri de vamă, se face un drum
spre nord. O iau cu mașina pe acolo. Sunt încă în țara
vecină, conduc paralel cu granița și observ limpede cum
acoperișul de nori stă exact deasupra teritoriului Cara ‑
miei, cu o precizie uimitoare, de câteva zeci de metri, în
plus sau în minus. Se distinge limpede: în Caramia
plouă, aici nu plouă. Înaintez, înaintez. Privesc și com ‑
par. Peste tot la fel: dincolo, adică la noi, plouă, aici, la
vecini, nu plouă.
Opresc într‑o parcare, pe marginea drumului. Cobor
din mașină. Ochii mă dor, îi închid instinctiv, orbit de
lumina prea intensă. M‑am obișnuit cu semiobscuritatea
umedă și melancolică din Caramia, acum, aici, în con ‑
diții normale, nu mă mai simt în largul meu. Trag în
piept aerul cald, uscat. Respir, lacom, surprins. Nu mai
țineam minte cum e. E atât de bine. Fac, cu telefonul mo ‑
bil, câteva fotografii, în care încerc să surprind dife rența
dintre cerul senin de aici și cerul plumburiu de la câteva

/ 275 /sute de metri mai încolo. Parcă e o vrajă: vai, ce tare
strălucește soarele aici și cum cade ploaia absurdă,
acolo. Ajunge , îmi zic, lucrurile sunt clare ca lumina zilei .
Deși lumina zilei, iată, nu este la fel de clară peste tot.
E vremea să mă întorc în Caramia, la ploaia noastră, la
ploaia fatidică.
La înapoiere, trecând prin cele câteva mici localități,
sunt mai atent la detalii și constat că regiunea asta de
graniță, unde altădată nu se petrecea nimic, e acum cu ‑
prinsă de o formidabilă însuflețire. O însuflețire pe care
aș numi‑o freamătul incomparabil al prosperității. Da, în
această jumătate de lună de când a apărut vestea despre
ciudatul fenomen, zona a fost luată cu asalt de curioși, de
turiști din Europa, și chiar de mai departe, veniți să asiste
la spectacolul acesta straniu, oferit de misterioasa abera ‑
ție meteorologică.
Și asta n‑ar fi nimic: din ploioasa Caramia s‑a pornit
un exod spre țara vecină și mai departe. Cu mic, cu mare,
parcă toată populația ar vrea să părăsească ținutul cotro ‑
pit de ploaie al Caramiei.
Prezint pașaportul la punctul de control, trec frontiera
și pe geamul mașinii mele încep să cadă stropi mărunți,
egali, din ploaia fără sfârșit. Se înserează. Sau poate doar
mi se pare mie, după șocul luminii din partea cealaltă. La
intrarea în primul oraș caramian, un tânăr dintr‑o mașină
care rula spre frontieră, încetinește în dreptul meu, des ‑
chide geamul adresându‑se prietenei lui de pe scaunul
din dreapta, vorbește tare, să‑l aud: „Uite, dragă, există și
unii care se întorc în țară!”
Acum, că am revenit în Caramia, mă întorc în mod auto‑
mat la obsesiile mele de fiecare zi, cele care, în ceasu rile

petrecute dincolo, parcă mi se șterseseră din minte. Mă
întreb: ce să fac cu Cora?, căci așa nu mai pot să con ‑
tinui . Și zău dacă îmi trece prin minte vreo variantă cât
de cât convenabilă pentru mine.

/ 277 /Capitoul XIII
(Povestește Mihail Cristea)
1.
Suntem în a două sute cincizeci și una zi de când plouă
fără întrerupere. Iar de trei zile m‑am mutat aici, la mâ ‑
năstirea Colilia din Dobrogea, care poartă hramul Sfintei
Fecioare Maria. Încă nu m‑am învățat cu noua mea casă.
Și nici nu mi‑a trecut oboseala drumului. Cu greu se ajunge
aici, cu greu se găsește locul. Nici nu cred că m‑aș fi des ‑
curcat, dacă nu mă lua o mașină de teren de la Arhiepi ‑
scopia Tomisului, din Constanța, unde starețul Antonie
mi‑a pus o vorbă bună.
Ore în șir am rătăcit prin ploaie, pe câmpul fără niciun
punct de reper, printr‑un hățiș de drumuri desfundate,
șerpuitoare, care ne hurducau de mama focului. Măicuța
care mă însoțea și șoferul păreau obișnuiți, oricum nu se
arătau foarte deranjați, dar eu simțeam că mi se face rău
și, la un moment dat, chiar n‑am mai rezistat, i‑am rugat
să oprească și am vomitat.
N‑am izbutit să‑mi găsesc adăpostul acolo unde spe ‑
rasem, la schitul de pe malul mării, aflat la nici treizeci

/ 278 /de kilometri de casa lui Iacob Grima. În schimb, m‑au
primit măicuțele de la Colilia. E o mânăstire ortodoxă
apărută în locul acesta izolat, din interiorul neprimitor și
aproape nepopulat al regiunii. Câm pie cât vezi cu ochii,
teren arid, fără arbori, fără altă vegetație afară de ierbu ‑
rile uscate, pustietate lipsită de orice semn vertical, în ‑
tinsă doar pe o dimensiune, cea orizontală, în care rareori
întâlnești vreo așezare omenească și unde drumurile sunt
și ele pe cât de puține, pe atât de proaste.
Colilia a fost un sat întemeiat la sfârșitul secolului
al XIX‑lea de coloniști nemți, care și‑au ridicat gospodă ‑
rii solide, bine îngrijite și o biserică evanghelică impună ‑
toare, cu ziduri înalte, de granit. În 1942, etnicii germani
au părăsit satul. După război, au fost mutați aici oameni
de prin partea locului, caramieni, dar încercarea de a re ‑
aduce la viață localitatea n‑a reușit. Cu timpul, satul a
decăzut, până a dispărut cu totul. Nu s‑a mai păstrat nimic
din gospodăriile prospere de altădată. A rămas, totuși,
ceva în picioare, biserica evanghelică de odinioară, însă
ruinată: zidurile sale încă se înălțau spre cer, neclintite,
parcă indestructibile. Dar și ele erau acum fără acoperiș,
care se deteriorase ori fusese furat. Biserica căzuse pradă
hoților, care au luat tot ce se putea lua, de la acoperiș,
cum am amintit, și uși, și ferestre, până la pavaj și piatră
smulsă cu greu din ziduri. Apoi, biserica evanghelică a
fost transformată într‑un fel de stână de către ciobanii
macedoneni, pripășiți pe aici, care‑și adăposteau turmele
de oi în clădirea ce fusese decorată cândva cu vitralii și cu
mozaicuri. Chiar în altar se odihneau patrupedele și stă ‑
pânii lor.
Târziu, după anul 2000, patru măicuțe au descoperit
locul acesta pierdut în imensitatea câmpiei aspre, închise

/ 279 /în sine și tăcute. Cucernicile și aprigele femei n‑au mai
plecat de aici. Au locuit la început într‑o baracă improvi ‑
zată, acoperită cu o folie de plastic, fără apă și fără curent,
au înfruntat fel de fel de vitregii, nu s‑au lăsat doborâte
de nimic, nici de năprasnicele vânturi dobrogene, nici de
iernile neîndurător de grele, nici de arșița insuportabilă
a verilor. Visau să întoarcă aici credința, să așeze iar spa ‑
țiul acesta sub pavăza lui Dumnezeu. După cum arată
ansamblul monahal acum, se vede din prima privire că
au reușit. În afară de chiliile propriu‑zise, a fost construit
și un pavilion unde sunt găzduiți și îngrijiți bătrâni nevo ‑
iași, singuri, lipsiți de orice ajutor. Așa încât mi‑am găsit
și eu locul aici, cumva firesc. Îndeplinesc condițiile: sunt
bătrân, sunt singur și puterile mă lasă și e din ce în ce mai
dificil să‑mi port de grijă.
Aici ești departe de lume, ba chiar rupt de lume. Mașini
nu trec, drumuri nu există, afară de cele comunale, de
pă mânt, dar acestea nu se prea pot numi drumuri: ele se
strecoară cenușii, misterioase pe câmpia fără margini,
aidoma unor șerpi uriași, și, oricum, îți dau impresia că
nu duc nicăieri. Tocmai de aceea e uimitor ce au izbutit
cele patru măicuțe. Însuflețite de credința lor în Dumne ‑
zeu, au făcut minuni. Prin strădania lor, dar și prin dăr ‑
nicia unor credincioși, au ridicat o centrală eoliană care
furnizează energie electrică, au captat o sursă de apă de
la mare adâncime, au cumpărat un microbuz. De micro ‑
buzul acesta îmi leg eu speranțele.
Îmi zic că, existând mașina asta, există și posibilitatea,
prin bunăvoința maicii starețe, să mă ducă și pe mine până
la Constanța sau în altă parte, unde au măicuțele treabă
și unde aș putea să găsesc mijloace de transport public,
cu care să mă depla sez acasă la cel pentru care am venit

/ 280 /aici, Iacob Grima. Căci numai și numai gândul că așa voi
fi în preajma lui m‑a mobilizat astfel încât am renunțat la
micul meu echilibru atât de trudnic obținut, acolo, în
Nord, și am pornit în strămutarea aceasta, atât de târzie,
atât de aventuroasă și atât de nepotrivită la vârsta mea și
la sănătatea mea.
Am slăbit vădit în ultima vreme și puterea fizică mă
lasă. La anii mei, desigur, nu mai există poftele cărnii, și
nu mai există miza, interesul pe care le ai la tinerețe, atunci
când trupul tău e viguros. Trupul își trăiește puțină tatea
zilelor, se degradează, se uzează accelerat, e ca o casă pă ‑
răsită din fostul sat nemțesc care se șubrezește cu fiecare
zi până când se năruiește, ireparabil.
Tot ce mai contează pentru mine acum sunt cuvintele,
cuvintele căutătoare și găsitoare de noimă, logosul, cu ‑
vintele care sunt expresia spiritului în întruparea sa ome ‑
nească, precară și trecătoare. Cuvintele au o energie care
mă ține viu, ele îmi dau oarece forță de a continua. Vreau
să înțeleg ce se petrece cu Iacob Grima, cu acest om care
m‑a preocupat, m‑a obsedat, m‑a dominat toată viața.
Vreau să mă conving dacă s‑a pierdut ori s‑a salvat, dacă
e în bună stare sau e‑n suferință, dacă mai e dispus să‑și
termine lucrarea și dacă mai are capacitatea s‑o facă.
Vreau să mă lămuresc și dacă a existat un drum al Damas‑
cului pentru el, așa cum părea să reiasă la ultima noastră
conversație, în casa de pe țărmul mării sau dacă, dimpo ‑
trivă, totul nu fusese decât o înscenare a unui histrion, a
unui om care‑și râde mereu, cu superioritate, cu supără ‑
toare vanitate, de cei din jur și de întâmplări, până ajunge
să se ia în râs pe sine însuși.
De‑aceea am venit la Colilia. Ăsta e țelul meu, el mă
însuflețește și‑mi alungă moartea care, altfel, ar pune

/ 281 /repede stăpânire pe biata mea făptură ajunsă, după toate
semnele, aproape de capătul drumului. Pasul de la viață
la moarte nu știe nimeni cât este de mare și când urmează
să fie făcut, fiindcă oamenii nu fac decât o singură dată
acest pas și, atunci, e fără întoarcere. Și de aceea aproape
toți se sperie, sunt derutați, stau cu inima strânsă aștep ‑
tând clipa când se va încheia șederea lor în această lume.
Cât despre mine, sunt pregătit și sunt împăcat, sunt gata
să fac pasul cu ușurință, în simplitate: în alte privințe, mai
mult ca sigur, am pierdut, înfrânt de defectele și de rău ‑
tățile mele, dar în privința asta am ajuns la liman, sunt
împăcat cu propria moarte.
2.
Microbuzul mânăstirii mă lasă în centrul Constanței.
E nouă dimineața. Am plecat cu noaptea‑n cap de la Coli ‑
lia. Le mulțumesc și apoi îmi iau la revedere de la cele
două măicuțe venite aici cu diferite treburi la arhiepisco ‑
pie, dar și ca să cumpere unele alimente pentru așeză ‑
mânt. Îmi pun gluga pe cap, să mă feresc de ploaia care
nu mai încetează. Mă îndrept spre gară. De la un telefon
public, îl sun pe Iacob Grima. Am inima cât un purece,
parcă sunt un copil, constat înciudat. Mă întreb dacă o
să‑mi răspundă sau nu la telefon, dacă o să‑mi răspundă
el sau blajinul Ionică, dacă o să aibă chef de vizita mea
sau o pretexteze ca în alte rânduri cine știe ce ca să nu mă
primească. De la el te poți aștepta întotdeauna la orice.
Observ că sentimentele mele contradictorii față de Iacob
se resuscită: admirația pe care i‑o port se preschimbă acum
din nou în inima mea într‑un sentiment negativ; nu invidie

/ 282 /ca altădată și probabil nici ură, ci mai degrabă iritare,
nemulțumire. Îmi amintesc iar de Salieri și Mozart.
Am noroc. E chiar el la telefon și se arată surprins,
plăcut surprins că mă aude.
— Ești în Constanța, exclamă el, da, sigur că da, vino
pe la mine, chiar m‑aș fi supărat pe tine dacă, fiind aici,
mă ocoleai!
Am cam același parcurs, ca la vizita precedentă. Merg
cu trenul, de data asta până în Costinești, căci acum tre ‑
nul e un personal și oprește în toate stațiile. Iar de acolo
mă preia Ionică cu mașina. Înainte de ora douăsprezece
ajung acasă la Iacob Grima.
Mă întâmpină cu efuziune, ca pe un vechi prieten, cum
pare să mă considere. Are exact aceeași mină ca la despăr‑
țire, data trecută. Mă așteaptă pe peronul din fața casei,
stând în scaunul cu rotile.
Mă intrigă desigur că e în scaunul pentru neputincioși,
după ce‑l văzusem cu ochii mei, rândul trecut, ridicându‑se
și mișcându‑se normal. Bineînțeles, aștept explicații, pe
care însă nu sunt deloc sigur că le voi primi. Este extrem de
relaxat, îmi arată o amabilitate care mă copleșește și este
plin de energie, după scenariul de la trecuta vizită. Îi cere
lui Ionică să‑mi ducă micul bagaj în camera pe care deja
mi‑a pregătit‑o, iar pe mine mă poftește în salonul din față,
cel atât de neobișnuit, cu pereții de sticlă și parcă plutind
în aer ca o pasăre uriașă. Prima oară îmi păruse o ambar ‑
cațiune avântată, acum îmi sugerează o pasăre‑n zbor.
Sigur, el o ia înainte, conducându‑și cu dexteritate mi ‑
cul vehicul.
În salon ne așteaptă Lena. Stă cuminte pe un fotoliu,
dar când apărem se ridică în picioare, demnă și ceremo ‑
nioasă. E foarte aproape de mine și observ acum ceea ce nu

/ 283 /observasem când am mai fost aici: a îmbătrânit și ea, caută
să se țină dreaptă, dar semnele trecerii timpului nu pot fi
ascunse. Mă salută ca totdeauna, cu o politețe rezervată.
Peretele de sticlă dinspre mare e deschis, camera parcă
iese afară din casă, nici nu‑ți mai dai seama ce înseamnă
înăuntru și ce înseamnă înafară , la locuința aceasta. Se
aude ploaia măruntă, egală, se aud valurile, cum se sparg
de țărm cu vuiet mereu reînnoit. E răcoare, miroase a sare
și a pește.
O salut și eu, cu subliniat respect, pe distinsa doamnă
care, pentru cine n‑o cunoaște, nu aduce deloc cu o mena‑
jeră. Privind‑o, îmi zic că nu știu nimic despre ea, cine este,
de când servește în casa lui Iacob Grima, cum a ajuns aici.
Parcă n‑are viață personală, ci e doar o anexă, o extensie
a prietenului meu, un instrument de care el se ajută, așa
cum se ajută, mai de curând, de scaunul cu care se depla ‑
sează și de care, de fapt, nici asta nu știu sigur, are sau
n‑are nevoie?!
E și situația lui Ionică. Nici el nu se individualizează
prin altceva decât prin apropierea de Iacob Grima, prin
anularea oricărei manifestări personale și prin devota ‑
mentul s‑ar zice fanatic față de profesor. Nici dacă ar fi
rude de sânge acești trei oameni nu ar fi atât de sudați,
într‑un tot, aidoma unei familii ciudate, în care doi dintre
ei capătă sens numai și numai slujindu‑l pe al treilea, ei
existând doar prin el și pentru el.
— Ia loc unde vrei, mă invită gazda mea. Știi, tocmai
începusem să‑i povestesc doamnei Lena o istorioară din
copilăria mea.
— Sigur…, accept eu oarecum formal, căci nu pot înțe ‑
lege deo camdată care e desfășurarea scenei și ce rol mi s‑a
atribuit mie.

/ 284 /M‑așez și mă pregătesc să ascult. Mă gândesc că Iacob
nu fusese deloc curios să afle cum de îl vizitez din nou. La
sosire, el nu mă întrebase ce e cu mine și atunci nu găsi ‑
sem de cuviință să‑i comunic că m‑am mutat aici, în
Dobrogea, la mânăstirea Colilia. Iacob luase ca pe un fapt
apariția mea și îi fusese îndeajuns că am venit. Și, dacă
tot eram prezent, trebuia să mă integreze și pe mine în
scenariul zilei acesteia, în spectacolul său.
Iacob Grima își caută și își găsește, cu scaunul mobil,
un loc potrivit în fața noastră, care vom juca, pricep, rolul
de ascultători. Îl privesc atent: pare să fie în vervă. Bea
puțină apă dintr‑un pahar pe care‑l avea dinainte pregă ‑
tit pe măsuță și începe:
— Îi arătam doamnei Lena poza asta.
Ia de pe măsuță o fotografie micuță, șase pe nouă, cu
marginile frumos zimțate și puțin ruptă la colțul din
dreapta sus. În ea se zărește în fundal o casă, în fața ei un
gard, și în fața gardului, în stânga, un lămâi bogat plantat
într‑un ghiveci, iar, în prim plan, un copilaș în șpilhosen ,
stând în piciorușe pe o bancă de lemn cam veche. În fine,
în spatele băncii și al copila șului se află un domn zâmbi ‑
tor ce poartă o cămașă cu mâneca scurtă și este ușor aple ‑
cat, ca să se încadreze în fotografie alături de micuț.
— Câți ani crezi că are copilașul?
— Un an, un an și ceva, poate doi, răspund eu după ce
cercetez poza.
— Așa cred și eu. Așa zice și doamna Lena, spune
Iacob, vorbind cu însuflețire, captivat de subiect. Ei bine,
puștiul acesta sunt eu și domnul care zâmbește e tatăl
meu. Culmea este că, în memoria mea, se păstrează rezi ‑
dual, vag, dar cert totodată, momentul când a fost făcută
această fotografie. Nu încape îndoiala, nimeni nu are

/ 285 /amintiri de la o asemenea vârstă și totuși eu îmi aduc
aminte de scena aceasta, cum m‑au luat mama și tata,
cum m‑au îmbrăcat frumos, cum mi‑au făcut bucla, vezi
micuțul are o buclă bălaie, cum m‑au îndemnat să stau
cuminte și să mă uit la nenea cu aparatul și să râd, îmi
amintesc perfect. Da, da, îmi dau seama, probabil doar
am iluzia că îmi aduc aminte, probabil e o falsă amintire,
probabil este doar o funcționare defectuoasă a memoriei
mele și în realitate mă înșel, dar, crede‑mă, am uitat tot
felul de întâmplări recente, însă aceasta îmi e întipărită
în minte, de neșters.
Iacob Grima face o pauză, se apropie cu scaunul lui
mobil, îmi ia fotografia și o pune pe măsuță. Are un aer
abstras, e într‑o stare de absență melancolică și de încân ‑
tare totodată, pare dus departe, în trecutul de la începutul
vieții sale.
— Doamnă Lena, eu parcă aș bea ceva, o roagă el pe
menajeră.
Aceasta se ridică și îi îndeplinește dorința, fără să co ‑
menteze. Aduce o sticlă de votcă și două pahare. Îi toarnă
lui Iacob, dă să‑mi pună și mie, mă privește întrebător și
se oprește, căci o refuz cu un semn discret.
Iacob bea puțin și continuă rememorarea:
— Din vremea aia, din primii ani vreau să zic, am foarte
multe amintiri. De pildă, păstrez vie în minte o pățanie
petrecută la vreun an mai târziu după scena cu poza…
Aveam un văr, Dudu, mai mare decât mine cu vreo șase
ani. El își făcea vacanțele de vară la noi acasă. Ei bine, nu
pot să uit că Dudu, un ștrengar cum nu s‑a mai văzut,
pleca cu mine la plimbare, împreună cu un amic de vârsta
lui, Călin, pe care și‑l făcuse în orașul nostru. Mă ducea
în centru, mă purta în spate și avea o distracție anume, al

/ 286 /cărei personaj principal eram eu, micuțul. Oprea lumea
pe stradă și întreba foarte pătruns și respectuos: „Tanti
sau, după caz, nene, ce credeți, copilașul ăsta e băiat sau
fată?”. Oamenii îl luau în serios, mă cercetau cu luare
aminte și‑și dădeau cu părerea. Mulți credeau că sunt
fetiță și asta pe Dudu și pe amicul lui îi distra la culme…
Ha, Ha… Da, da, sunt din ce în ce mai nesigur de trecutul
meu apropiat, în schimb, observ că s‑au păstrat intacte
poveștile de demult, pur și simplu se revarsă peste mine,
mă iau în stăpânire. Tot mai mult în ultima vreme, mă
duc într‑acolo, mă refugiez în acele istorii de demult, ex ‑
trem de personale. Sau, poate, mai exact, nu eu mă duc
spre ele, ci ele vin spre mine și mă cuceresc precum o
invincibilă armată cucerește o cetate slăbită. Oricum, eu
trăiesc acolo, mintea mea nu mai e aici, ce va fi însem ‑
nând acest aici?!, ci transgresează prezentul și se mută,
se retrage, se adăpostește acolo, în primii ani. Ce rezervor
de fericire, ce rezervor nesecat și neluat în seamă de feri ‑
cire e copilăria! Dacă talentul meu literar ar fi mai pronun ‑
țat, ar merita să scriu un eseu pe tema aceasta a regenerării
lăuntrice parcă din senin obținute. Mă credeam ajuns la
fundul sacului, al sacului vieții mele, cu resursele sufle ‑
tești, intelectuale aproape consumate și deodată m‑am
reîncărcat de putere, de creativitate prin aceste simple
reamintiri, nu știu cum și nu știu de unde mi‑a venit re ‑
zerva asta de vitalitate, oricum în mod misterios a venit
la mine. Ai experimentat asta, Mihail, să te vindeci, să te
reîncarci cu energie prin reamintire?
Nu așteaptă răspunsul meu, continuă:
— Pentru mine, actualmente, e o cale excepțională prin
care îmi…, cum să spun?, îmi restaurez existența: fac în ‑
delungi călătorii prin memoria mea, pășesc spre începuturi

/ 287 /și‑mi iau de acolo ceea ce‑mi lipsește atât de frustrant în
prezent, doza de entuziasm, de puritate, de așteptare
enorm promițătoare, mă caut și mă întâlnesc pe mine
însumi cel de atunci, așa cum eram, fericit și cu orizonturi
infinite în față și, insist, mă încarc de energie, îmi regă ‑
sesc starea de bucurie. E un fel de redempțiune printr‑un
algoritm de uz strict personal… Uite, una din primele ex ‑
presii de care îmi amintesc, cât să fi avut atunci, trei ani?,
trei ani și jumătate?, mai puțin?, este aceasta: trece tim ‑
pul. Când o rostea, mama stătea de vorbă cu verișoarele
ei, Isabela și Anișoara, în salonul din casa de la țară a
părinților ei. Era o încăpere atât de frumoasă, casa cred
că mai există, s‑o fi părăginit, nu știu, a moștenit‑o o ne ‑
poată, tot mai des mă încearcă nostalgia și regretul că nu
m‑am mai dus pe acolo, chiar mi‑am propus să‑l rog odată
pe Ionică să facem un drum, să revăd locurile acelea, sunt
departe de aici, în capătul celălalt al țării, dar cât îmi do ‑
resc să le revăd și să le compar cu ce s‑a păstrat în mintea
mea… Salonul era o încăpere minunată, la etaj, având pe
trei laturi ferestre cu tocărie elegantă din lemn de esență
tare, vopsit în alb, ce se întindeau cât țineau pereții. Ast ‑
fel încât salonul era într‑adevăr inundat de lumină. Oho,
chiar, acum fac legătura: atunci când i‑am cerut arhitec ‑
tului, îl cunoști, lui Ștefan Orban, să‑mi proiecteze încă ‑
perea asta așa, poate că în subconștient voi fi avut în
minte salonul de la Cioroiași, al buni cilor, cel cu trei părți
din patru dăruite luminii, prin ferestrele largi. Din salon,
se vedea în dreapta un păr bătrân care făcea niște fructe
aromate, dulci și zemoase, așa cum nu am mai mân cat
niciodată de atunci altundeva și, mai încolo, un nuc. Abia
așteptam să vină toamna și să culeg nuci, să le desfac din
coaja verde, pătându‑mă îngrozitor pe mâini și apoi să le

/ 288 /sparg și să ajung la miezul alb și dulce, după ce îndepăr ‑
tam pielița subțire, amăruie. În stânga, era grădina cu
flori, apoi merii cu mere albe, de vară, fântâna de la intrare
și poarta, iar în față se întin dea ograda mare, cu acaretu ‑
rile, cu a doua fântână, cu ulmul falnic, având coroana cât
un regat, cu livada de pruni și cu grădina de legume…
Da, zicea mama, trece timpul . Iar Anișoara sau Isa ‑
bela, în vreme ce gustau delicat din dulceața de vișine cu
care fuseseră servite și beau din paharele înalte puțină
apa rece, proaspăt scoasă din fântână, îi întăreau spusele
repetând, Așa e, trece timpul . Eu, care eram de față, stă ‑
team cu gura căscată fiindcă ceva nu pricepeam. Luam
propoziția trece timpul la propriu, ca și cum ar fi totuna
cu trece bunica sau trece cocoșul sau trece trăsura , pe
care, atunci când treceau, le zăream… Așa încât mă uitam
atent în dreapta și‑n stânga, să văd timpul trecând, și nu
vedeam pe nimeni trecând, bineînțeles, nici timpul, și de
aceea, repet, eram total derutat ce înseamnă trece timpul
și ce este sau cine este timpul, de nu‑l văd trecând. Poate
asta a fost prima mea întâlnire cu fizica și cu studiul tim ‑
pului, teme cărora mi‑am consacrat eforturile mai apoi…
Iacob Grima se oprește din povestit, râzând încetișor,
parcă râde el cu el însuși și de el însuși. Mai soarbe o gură
de votcă din pahar și continuă:
— Sau altă pățanie, ce parcă s‑a petrecut ieri. Pe strada
noastră, în orășel, era o casă ciudată. Dacă stau și soco ‑
tesc, acea clădire se afla lângă aceea unde locuiam noi cu
chirie. Tata era profesor de matematică și fusese reparti ‑
zat acolo, la liceu, iar mama nu lucra și nu o duceam deloc
bine cu banii. Era în primii ani de după război, se schim ‑
base regimul, de curând căzuse regele și Caramia fusese
declarată republică populară. Dar n‑aveam eu treabă cu

/ 289 /sistemul politic și cu alte aiureli de‑astea. Începusem să
merg la grădiniță de câteva săptămâni, aflată și ea tot pe
strada noastră, care tocmai fusese botezată Gheorghe
Doja, n‑am uitat… În primele zile, m‑a dus mama la gră ‑
diniță, pe urmă m‑a lăsat singur, doar eram mare, aveam
aproape șase ani. Ei bine, drumul spre grădiniță, trecea,
evident, prin fața clădirii misterioase, care ne atrăgea ca
un magnet pe mine și pe noii mei prieteni, pe care mi‑i și
făcusem la grădiniță. Clădirea era misterioasă de două
ori: întâi, fiindcă nu intra și nu ieșea nimeni din ea, nici ‑
odată. Și, mai ales, ne tulbura fiindcă nu era despărțită de
următoarea casă printr‑o curte, cum erau cele mai multe
locuințe înșirate pe strada aceea, dar nu era nici lipită‑li ‑
pită. Ci, între ea și următoarea casă, exista un spațiu îngust
și întunecat, un gang, în fața căruia noi, copiii, ne opream
în fiecare zi, când ne întorceam de la grădiniță, cumva
temători, dar mai cu seamă fascinați de întuneric și de ce
ascundea el. Trebuia să fii foarte curajos ca să intri în acel
gang unde, eram sigur, pândeau tot felul de primejdii.
Mereu încerca vreunul și, de cum se strecura înăuntru, îl
și apuca frica și se întorcea repede, repede. Vă dați seama,
că și eu ardeam de curiozitate, de dorință să pătrund în
spațiul acela interzis, dar sentimentele erau amestecate,
aveam inima strânsă de teamă, o teamă de ne cunoscut,
neprecizată, căreia pe atunci nu eram în stare să‑i dau
nume și pe care nu știam să mi‑o înfrâng. Totuși, într‑o
zi, unul dintre noi și‑a învins spaima și a intrat. Îl chema
Biță pe băiatul ăla și, de altfel, pentru isprava sa, și‑a câș ‑
tigat fără dubii calitatea de șef al nostru, toți l‑am recu ‑
noscut drept căpetenie, fără cârteli. Pe atunci el era mic
de statură. Apoi, avea să se transforme într‑un băiat foarte
atletic. S‑a pus pe burtă și a înaintat târându‑se prin praf

/ 290 /și întuneric. Nu s‑a întors după câteva clipe precum alții,
care încercaseră același lucru, dar fuseseră copleșiți de
frică. Nu. A rămas timp îndelungat, acolo, în tunelul mis ‑
terios. Iar când a revenit, nu s‑a înapoiat cu mâna goală.
Ținea strâns în pumn, triumfător, o bilă de sticlă albastră.
Acum mă întreb cum de o găsise acolo. Habar n‑am. O
găsise. Și pe noi ne‑a dat gata cu asta. El ne‑a asigurat, și
noi am fost convinși, că acolo se ascund comori. Inima
îmi bătea cu putere. În noaptea aceea n‑am adormit până
târziu. Mă gândeam la ce descoperire extraordinară fă ‑
cuserăm noi, mă rog, de fapt Biță, nu noi, dar acest amă ‑
nunt nu prea mai avea importanță. Mi‑am închipuit ce ne
așteaptă de acum încolo, lucruri, întâmplări formidabile,
desigur. Și, mai ales, mi‑am pus în cap să intru și eu în
tunel. Să nu rămân mai prejos. Oricum, nu le‑am poves ‑
tit nimic alor mei. Secretul trebuia să rămână al nostru,
al copiilor, așa hotărâse Biță și ne pusese să jurăm. Zilele
următoare, a apărut o nouă variantă și mai palpitantă a
poveștii. Întâi, eu, într‑adevăr, am intrat în gang. N‑am
înaintat prea mult, dar am intrat. Și în afară de o frică
uriașă, cum nu mai simțisem, în afară de întuneric și de
praful pe care l‑am înghițit și care mi‑a murdărit hainele,
în afară de mirosul pătrunzător de ziduri igrasioase, nu
m‑am ales cu nimic. Totuși, se zice că îmi învinsesem
teama, eram al doilea după Biță care fusese în stare de așa
ceva. A contat între copii. Dar faptul extraordinar care s‑a
petrecut a fost altul și i se datorează tot șefului nostru, lui
Biță. Pentru el incursiunile prin tunelul grozav deveniseră
o obișnuință, ceva banal. Mergea de‑a bușilea, ajun gând
cu fiecare zi tot mai departe. Ei, da, experiența câștigată
i‑a permis să emită o ipoteză uluitoare, care ne‑a pus ima ‑
ginația în mișcare și ne‑o încălzit‑o, până la incandescență:

/ 291 /părerea lui era că acesta nu e un tunel obișnuit, el a tot
mers și n‑a dat de capăt, așa că el crede că tunelul acesta
te scoate în afara lumii. Cum adică în afara lumii?! , m‑am
mirat eu, care nu mă gândisem până atunci că în afară de
lume ar mai exista și altceva, ceva unde te duce tunelul
dintre casele de pe strada noastră. Da, da, chiar așa, în
afara lumii! , a rostit el laconic și categoric, folosindu‑se
de autoritatea pe care o avea și nefiind dispus sau nefiind
în măsură să‑mi dea alte explicații. Poate mai mult nu
înțelegea nici el.
Iacob Grima își încheie povestirea cu fața iluminată. Bea
încă un strop de votcă, apoi, din alt pahar, apă. Doamna
Lena profită de pauză. Se ridică și spune cu deferență:
— Pe mine să mă scuzați. Trebuie să merg să pregă ‑
tesc masa.
Iacob Grima îi face semn din mână, cu larghețe, să se
ducă. Nu pare deranjat că‑și pierde un ascultător. Îi ră ‑
mâne unul, eu, ceea ce pentru el este suficient.
— Știi, reia el povestea, până la urmă am aflat de ce
casa aceea rămânea mereu închisă, fără să intre și să iasă
nimeni din ea. Peste vreo doi ani am aflat, crescusem și
deja pricepeam mai multe. Mi‑a explicat tata. Stăpânul
casei, un ofițer din armata regală, fusese arestat de noul
regim, pentru manifestări dușmănoase, cum se întâmpla
des pe atunci. Veniseră într‑o noapte și‑l ridicaseră și‑l
închiseseră într‑o dubă și nu se mai știuse nimic de el.
Soția lui, singură, fără slujbă și cu doi copii de crescut, nu
avusese încotro, închisese casa și plecase la părinții ei, în
Banat, undeva pe lângă Timișoara. De aceea casa rămăsese
tăcută și ferecată, tocmai bună să ne inspire nouă, copii‑
lor de pe stradă, istorii teribile care ne făceau inimile să
bată tare‑tare, gata să ne sară din piept. Într‑o zi, tot cam

/ 292 /pe atunci, ușa casei aceleia s‑a deschis totuși. Au oprit în
fața casei vreo trei mașini. Din ele au coborât mai mulți
bărbați, unii în civil, alții în uniformă. Aceștia din urmă
aveau și arme. Arme adevărate, nu‑mi venea să cred. Au
forțat ușa, au spart‑o. Noi, copiii, ne strânseserăm gălă ‑
gioși. Dar oamenii în uniformă ne‑au gonit, amenințân‑
du‑ne că, dacă nu plecăm de‑acolo, ne bagă la‑nchisoare.
Am fugit. Totuși, nu ne‑am lăsat, am privit prin gard.
După ce au deschis cu forța ușa, stricând‑o, au dat năvală
în casă. Toți, zece‑cinșpe, câți erau. N‑aveam idee ce‑au
făcut acolo. Au zăbovit ceva timp înăuntru, vreun ceas –
două. Noi îi pândeam, curioși nevoie mare. Dar nu ne‑am
dumirit ce era cu ei și ce căutau. Abia după aia, acasă, m‑a
lămurit tot tata: făceau percheziție, umblau după niște
documente care, vezi Doamne, s‑ar fi aflat acolo, ascunse
de proprietarul casei, ofițerul arestat. Habar n‑am dac‑au
găsit ceva. Însă, ceva formidabil s‑a petrecut. Oamenii ăia
cu chipurile lor încruntate au plecat și au lăsat ușile date
la perete, s‑ar putea spune, doar unul dintre ei a rămas,
de pază, cum ar veni. Însă ăsta a stat cât a stat în fața ușii
și pe urmă, răpus de oboseală, s‑a dus într‑una din încă ‑
perile umbroase ale casei și s‑a culcat. De ce să mai pă ‑
zească el casa, și de cine, că doar nu‑ndrăznea nimeni să
se apropie de locul acela, când pe acolo trecuseră forțele
de ordine. În schimb, noi, copiii, nu știam de pericol și de
amenințare. Și, cum a dispărut gardianul, ne‑am strecu ‑
rat pășind ușor și am intrat în spațiul interzis atât de enig ‑
matic. Am trecut, ținându‑ne respirația, chiar pe lângă
camera unde dormea dus omul în uniformă, sforăind fără
grijă și asurzitor. Oho, a meritat efortul! Niciodată n‑am
mai văzut o casă care să arate astfel: totul era răvășit,
cu susul în jos. Nu ne vena să credem când vedeam ce

/ 293 /stricăciuni făcuseră oamenii aceia în câteva ceasuri. Însă
cel mai mult ne‑a uimit o încăpere plină de cărți. Era o
încăpere mare, avea pereții tapetați cu o mulțime de raf ‑
turi pentru cărți. Iar toate volumele din bibliotecă fuse ‑
seră scoase și aruncate alandala pe jos. Cărți minunate,
fel de fel, unele cu poze, frumos colorate, altele doar cu
coperte cartonate și ilustrate atât de atrăgător că puteam
să inventăm povești numai privindu‑le, nici nu era nevoie
să știm să citim. Cred că se adunase vreo jumătate de
metru în înălțime de cărți care acopereau toată suprafața
camerei. Pășeam pe ele, ne afundam între cărți, parcă
intrasem în apele unei mări ciudate, făcute din volume,
din litere de tipar scrise cu tuș negru și din povești. Am
luat în mână un volum și pe urmă încă unul și le‑am mân ‑
gâiat cu gingășie, cu o afecțiune neobișnuită. Aș fi vrut să
am eu toate acele cărți, să le păstrez cu grijă și să le citesc
pe toate și să‑mi intre în cap tot ce conțineau ele, să mă
îmbogățesc cu înscrisul lor miraculos. Atunci am avut
prima oară sentimentul puternic și irecuzabil că paradisul
așa trebuie să arate, ca o mare de povești pe hârtie în care
te adâncești și înoți fericit, paradisul așa trebuie să arate,
iar eu tocmai pătrunsesem în el. Sigur, în ziua următoare
și‑au făcut apariția alți câțiva oameni, tot de‑ăia în uni ‑
formă, doi dintre ei au meșterit ceva la poartă și la ușă,
le‑au închis bine și apoi tăcerea s‑a lăsat iarăși peste casa
aceea magică, plină de taine. Ah, am uitat să‑ți spun că
lipsa de acasă a stăpânilor acelei gospodării ne aducea tot
nouă, copiilor de pe stradă, un beneficiu nemaipomenit.
În curtea casei părăsite, despărțită doar printr‑un gard
de curtea casei unde locuiam noi cu chirie, creștea un cireș
grozav, care făcea niște cireșe pietroase, uriașe, cu un gust
minunat. În fiecare început de vară, ne urcam în pomul

/ 294 /acela și îl luam în stăpânire. Nu ne lăsam până nu termi ‑
nam fructele extraordinare.
Iacob Grima marchează încheierea poveștii luând pa ‑
harul cu apă și înmuindu‑și buzele în el. Apoi, soarbe și
din paharul cu votcă.
Își reia monologul, animat de o energie deosebită, care
mă surprinde:
— Multe prostioare făceam în copilărie. Îmi amintesc
că m‑am urcat într‑o zi în mărul din curtea casei noastre
să mănânc mere știind că proprietăreasa, o zgripțuroaică,
care nu‑mi dădea voie să m‑ating de poamele sale, e ple ‑
cată de acasă. Numai că ea s‑a întors pe când eram eu suit
în pom. Și nu numai că s‑a întors, dar s‑a oprit chiar sub
măr, căci s‑a întâlnit cu una dintre chiriașe, erau mai
multe familii care locuiau cu chirie, ca și noi, în corpurile
de case din curte, ocupând câte o cameră sau două. Și
dă‑i, vorbește, și dă‑i, vorbește, nu mai termina de vorbit.
Iar în vremea asta eu stăteam sus, cățărat pe o creangă
subțire, în vârful mărului, nici nu mă mișcam sperând că
o să plece și o să mă pot da jos. Numai că ea era nevorbită
sau era o palavragioaică, îmi amorțiseră picioarele, mă
durea tot corpul, credeam că nu am să mai rezist și o să
mă prăbușesc la picioarele ei făcându‑mă praf și pulbere,
dar și făcându‑mă de rușine, că mă prinsese la furat.
Totuși, am scăpat. A dat Dumnezeu și a plecat, iar eu am
coborât cu chiu, cu vai, picioarele îmi tremurau și inima
era în mine cât purecele. Mama m‑a certat: „Vezi ce pă ‑
țești, dacă vrei să iei ce nu e al tău? Să nu mai faci asta
niciodată!” N‑am mai făcut asta, dar am făcut altele.
Într‑o iarnă, mă dădeam cu patinele pe balta înghețată,
de lângă Dunăre, s‑a spart gheața și am căzut în apa rece.
Noroc că apa nu era adâncă, m‑am udat fleașcă și, iarăși,

/ 295 /m‑am ales doar cu o sperietură. Altădată, tot în bălțile
alea, am intrat să mă scald la începutul lui martie, nici nu
se topise bine zăpada, și noi, copiii, voiam să ne scăldăm.
Era îndeajuns să‑i vină unuia o idee năstrușnică, așa cum
ar fi de pildă „Cine are curaj să facă baie acum!”, și ime ‑
diat ne găseam câțiva zăpăciți care să încerce s‑o pună în
practică. Decât să fim catalogați drept fricoși, eram dis ‑
puși să încercăm orice trăsnaie, oricât de periculoasă ar
fi fost în realitate. Și ne‑am încumetat să facem multe
nefăcute, n‑aveam prea multă minte. De pildă, se constru‑
ise un complex meșteșugăresc, o clădire de vreo trei etaje,
cu frizerie, cizmărie, croitorie, ateliere de reparat obiecte
casnice și diverse alte chestii. Complexul era prevăzut
undeva în spate cu o scară metalică pe unde urcau mun ‑
citorii pe acoperișul plan al imobilului, dacă era nevoie.
Ei bine, noi, conduși, bineînțeles, de Biță, am descoperit
scara și ea a devenit un loc preferat de joacă, acolo ne
luam la întrecere, să vedem cine e cel mai curajos. În fie ‑
care zi săream de pe treptele metalice jos, într‑o grămă ‑
joară de nisip care rămăsese în urma șantierului, săream
de la o înălțime din ce în ce mai mare. Era atât de sus că
am fi putut să ne rupem gâtul, zău. Nu s‑a‑ntâmplat, am
avut noroc. Mai apoi, când ajunsesem om în toată firea și
părăsisem orășelul, m‑am dus o dată să revăd clădirea și
locul de unde săream și abia atunci am realizat la ce pe ‑
ricol ne expuneam toți, în copilărie. E o minune că nu s‑a
petrecut nimic rău. Copiii au un înger al lor care‑i păzește.
O, dragă Mihail, în ultima vreme, mă gândesc tot mai
mult și mai fără soluții la viața mea care se duce, se con ‑
sumă. Timpul trece, avea dreptate mama, trece și lasă
urme de neșters și de nereparat în corpul nostru. Vezi,
există o fizică și o metafizică, și simple, dar și obscure,

/ 296 /complicate în același timp, care n‑au nimic de‑a face cu
concluziile și regulile pe care le obținem noi pe cale rați ‑
onală, prin intelect, studiind ca mine, de pildă, fizica și
astrofizica la nivelul cel mai de sus. Totuși, această cunoaș ‑
tere intelectuală, științifică e fără influență, fără efect, în
fața misterului care guvernează bietele noastre făpturi
repede pieritoare. Noaptea, când nu pot să dorm, stau și
socotesc pierderile. Mi‑amintesc de trupul meu de la în ‑
ceput, din fotografia aceea cu tata, pe care ți‑am arătat‑o,
cât de fraged și de pur eram, și măsor ce s‑a ales de mine.
Stau în pat și văd cum din senin mă apucă niște dureri
insuportabile de cap, brațele îmi amorțesc, mi‑e greață,
atenția îmi fuge, am început să uit, merg, iată, în scaunul
cu rotile și inima mea, da, are nevoie să fie ajutată ca să
continue să bată regulat. Iar apoi, când îmi fac curaj, da,
da, îmi trebuie mai mult curaj decât în copilărie când mă
strecuram în tunelul întunecos și când săream de la înăl ‑
țime, de pe scara metalică a complexului construit în oră ‑
șelul nostru, ei da, când îmi fac curaj și merg în baie,
închid ușa, mă dezbrac și mă uit la mine, mă uit cu luare
aminte, așa cum m‑aș uita la un străin pe care nu‑l cunosc
și cu care, fie că vreau, fie că nu, sunt obligat să conviețu ‑
iesc. Mă uit la mine și ce văd mă cutremură, sunt sincer
cu tine, mă cutremură, căci mă compar cu cel din foto ‑
grafie, ființa aia mică, făcută parcă din lumină, din rouă,
din petale de crin. Da, cel de astăzi, eu însumi adică, este
o ruină desperantă, piei căzute, pântec dizgrațios, păr alb
și rărit, respirație greoaie și mișcări tot așa, parcă mi‑ar
atârna niște pietre de moară invizibile de picioare, riduri,
pete pe față și negi apăruți pe corp, ce ar trebui să fie
supuși la o biopsie, poate că au o natură malignă, piele
obosită și față încercănată, un dezastru, un dezastru

/ 297 /desi gur, care nu poate fi ocolit, oprit, nicidecum. De aceea
eu încep să nu mai percep prezentul, să‑l ignor și îmi
îndrept privirea spre alte timpuri, e tehnica mea de su ‑
praviețuire, nu știu cât de reușită, dar la mine funcțio ‑
nează. Mă apără, mă ține în picioare, mă reînsuflețește,
mă stimulează. Sigur, îmi fac bilanțul, și reconsider o
sumedenie de fapte și de momente. Multe dintre cele care
altădată primau, azi nu mai valorează nici doi bani în
ochii mei.
În salon, intră doamna Lena, pare stânjenită că e pusă
în situația să deranjeze:
— Domnule profesor, iertați‑mă, e ora mesei, totul e
pregătit, i se adresează ea lui Iacob, respectuoasă, însă cu
o fermitate care nu admite replică.
Pe mine, apariția menajerei, pășind încetișor, mă întris ‑
tează nițel. Mi se pare neinspirat din partea ei să vină
tocmai acum, întrerupându‑l pe Iacob. Sosirea ei strică
totul. Se crease o atmosferă extraordinară între noi doi,
mă cucerise confesiunea lui. Și sigur, dacă Lena n‑ar fi dat
buzna, fiindcă chiar și așa, mergând pâș‑pâș, tot buzna se
chema că dăduse, l‑aș mai fi ascultat mult și bine. Avea
chef de povești. Nu l‑am mai prins vreodată pe Iacob
Grima în dispoziția asta, atât de personal‑confesiv, și atât
de sincer, brutal de sincer cu sine însuși, lăsându‑mi im‑
pre sia că nu urmărește să cosmetizeze nimic în ceea ce‑l
privește și că are de gând să nu ascundă nimic.
Dar Iacob Grima se arată îngăduitor cu doamna Lena.
N‑o admonestează pentru întrerupere. Ba, parcă, se simte
el cumva vinovat, că s‑a întins la vorbă mai mult decât
s‑ar fi cuvenit. Se poartă cu ea cum se poartă un elev cu ‑
minte, disciplinat cu un diriginte sever.

/ 298 /— Dacă așa spui tu, așa facem, dragă Lena, vine replica
lui, mergem la masă!
3.
Când sosisem de data asta la Iacob Grima acasă, nu
avusesem nici cea mai vagă idee cât va dura vizita mea:
un ceas – două, o zi sau o săptămână. Iacob Grima e un
om imprevizibil, după toane, capricios. Uneori te cople ‑
șește cu bunăvoința lui, e deschis, generos și prietenos,
alteori îți arată indiferență ori e chiar ostil, departe de
orice politețe. De puține ori am reușit să ghicesc reacțiile
pe care le va avea într‑o împrejurare sau alta.
M‑a surprins și acum. Într‑un târziu, când am apucat
să‑i explic că m‑am mutat din nordul țării aici, la o mâ ‑
năstire din Dobrogea, la Colilia, el a comentat:
— Ce bine! Înseamnă că de‑acum ne putem vedea
mai des.
Apoi, a insistat cu multă căldură, fără nimic formal în
glas, să rămân mai multe zile, dacă bineînțeles îmi face
plăcere și nu am alte obligații. I‑am urmărit nu doar to ‑
nul, ci și expresia feței, căutând să deslușesc dacă invita ‑
ția este sinceră. Și sinceră mi s‑a părut. De aceea am
acceptat, fără reținere.
Au trecut cinci zile de când sunt oaspetele său. El, în
primul rând, și, după el, cei doi angajați ai săi mă tratează
ca pe unul de‑al casei. M‑au instalat într‑o cameră a mea
în pavilionul‑anexă, de parcă, de‑acum, aici ar urma
să‑mi duc zilele.
În momentele de recluziune, mai ales nopțile, în lungile
intervale de veghe, în care încerc exerciții de meditație,

/ 299 /m‑am tot gândit la el. M‑am gândit cum nu mă mai gân ‑
disem niciodată, într‑un fel care a prins contur în mintea
mea fără să‑mi propun asta, de parcă nu eu, ci un altul,
cineva inspirat, îmi intrase în minte și îmi luminase ju ‑
decata, sădindu‑mi ideea asta. M‑am gândit la el ca la un
frate al meu, mai izbutit. Acum așa îl simt. Ciudat, au
dispărut, s‑au stins invidia, rivalitatea, sentimentele ace ‑
lea uneori atroce când mă surprindeam că‑i doresc nu
doar să eșueze, ci chiar să piară. Iacob Grima e un dublu
al meu de la care am așteptări mai mari decât de la mine.
Căci este mai înzestrat.
Am impresia, certitudinea, că s‑a format o simbioză
între noi doi, funcționăm după principiul vaselor comu ‑
nicante, adevărurile mele s‑au scurs, au trecut în el și ale
lui, de la sine, ușor, s‑au mutat în mine.
Nu, nu‑l mai privesc ca Salieri pe Mozart. Îl privesc ca
pe un frate, pentru care mă rog, să reușească în cursa lui,
îi țin pumnii, mă rog pentru el, dacă aș putea și aș avea
ce, i‑aș da bucuros de la mine pentru ca el să ducă această
cursă la bun sfârșit. Eu nu am cum s‑o termin câștigător,
n‑am cum, am abandonat de mult timp. Dar el încă mai
are șanse. În anumite condiții, încă mai există posibilita ‑
tea pentru el să se desprindă în învingător.
Venisem aici cu un plan bine întocmit, însă foarte ri ‑
gid, nefiresc și de aceea stupid. Voiam să verific dacă e
bolnav sau nu, dacă mai e în stare să scrie cartea, dacă îl
descoperise într‑adevăr pe Dumnezeu și ieșise din ateis ‑
mul și amoralismul lui atât de pernicioase, dacă ilumina ‑
rea, pe care i‑o descoperisem în discuția purtată cu el data
trecută, e autentică sau doar simulată, căci pentru un ins
atât de inteligent și de cult ca el e simplu să simuleze con‑
vingător. Iar dacă simulează, e ca să‑mi facă mie plăcere,

/ 300 /căci e capabil și de asemenea gesturi, sau simulează ca
să‑și râdă de mine?
Ei bine, în aceste zile petrecute acum la el nu am obți ‑
nut un răspuns direct, explicit la niciuna din aceste între ‑
bări esențiale care mă frământă și care m‑au adus aici.
Nu am avut prilejul, îndrăzneala, abilitatea să‑i adresez
direct niciuna din întrebările astea. Și bine am făcut. In ‑
tuiția mi‑a spus că voi afla, voi primi de la el mai mult
neîntrebându‑l nimic, decât iscodindu‑l cu curiozitatea
mea deplasată.
Slavă Domnului, cred că am priceput foarte bine cum
merge mecanismul lui lăuntric: dacă m‑aș arăta prea cu ‑
rios, s‑ar burzului, s‑ar închide în sine ca un arici și nu
numai că n‑aș dobândi nimic din ce‑mi doresc, dar aș
strica totul. S‑ar alege praful de acest mod extraordinar,
în care începusem să comunicăm: fără nimic forțat, de la
sine, prietenește, cu încredere sută la sută. Necerându‑i
nimic, Iacob Grima îmi dăruiește mai mult decât dacă i‑aș
cere ceva. Fără să‑l întreb, numai și numai fiindcă stau în
preajma lui, fiindcă mă acceptă în intimitatea lui, pot
să‑mi fac o imagine mai cuprinzătoare și mai adevărată
despre el, cel de acum, decât dacă l‑aș descoase și l‑aș stârni
prin ste rile discuții polemice.
Și ce am descoperit astfel? Că am în față un om senin,
împăcat, un om care a trecut printr‑un coșmar, dar s‑a sal‑
vat. Cu pierderi, e drept, dar s‑a salvat, când foarte ușor
ar fi putut să piară.
Da, se pare că are acel stimulator cardiac. Da, s‑a retras
aici, s‑a ascuns în casa asta, nu mai voiește să fie în lume,
nu mai acceptă decât câteva persoane în preajma sa, nu
mai voiește să se implice în nimic. Dar nu sunt normale

/ 301 /retragerea, izolarea sa, după tot răul pe care‑l pățise? Nu
e normal să‑i fie lehamite de oameni, de vremuri?
Și chiar farsa sa cu imobilizarea în scaunul cu rotile,
dacă într‑adevăr e o farsă, și nu pe jumătate măcar nece ‑
sitate, devine de înțeles. Totdeauna a fost un excentric,
de data asta și‑a inventat scuza asta ca să refuze lumea,
în felul acesta se joacă el și, în fond, se apără în felul
acesta. Și‑a făurit această mască, această strategie de pre ‑
zență‑absență, așa supraviețuiește el. Aici, departe, fugind
de toți, învelindu‑se, ca‑ntr‑o armură, în singurătatea lui
și în melancolia lui indicibilă, și în poveștile personale cu
care aproape se hrănește la propriu, miraculos, parcă ar
fi o ambrozie, și care înseamnă o nebănuită, excepțio nală
sursă de energie regeneratoare. Are dreptate: prin poves‑
tirile sale el trăiește, așa participă la lume, așa își prelun ‑
gește existența peste marginile prestabilite.
De ce să‑l agresez cu vreo întrebare nepotrivită? N‑am
nevoie de nicio întrebare ca să pricep starea lui de pro ‑
funzime: e un om care a supraviețuit dintr‑o încercare
care, de obicei, te înnebunește sau te omoară, a supravie ‑
țuit și e bine, relativ bine, e în regulă. Adică e împăcat,
fără dorință de răzbunare sau de revanșă. Este un om care
nu mai are nicio ambiție lumească, deșartă, și care nu
vrea să mai demonstreze nimic. Dacă scrie, scrie fiindcă
asta e menirea lui, asta îl împlinește. Dacă spune povești,
le spune fiindcă ele îi dăruiesc bucurie în chip absolut,
ajutându‑l să recupereze mari zone din ființa sa pe care
le crezuse pierdute.
Așa, în tăcere, fără cuvinte, fără să‑l incomodez cu în ‑
trebări iscoditoare, mi s‑a conturat un răspuns și la între ‑
barea dacă, într‑adevăr, l‑a descoperit pe Dumnezeu, dacă
discuția noastră de data trecută pe această temă fusese

/ 302 /una autentică sau fusese doar o discuție intelectuală, un
schimb de idei, fără implicare personală și dacă este chiar
convins că Iisus reprezintă culminația planului divin, în
care iubirea e marele adevăr ce dă sens universului.
Tot indirect am aflat răspunsul. Aici, în pavilionul‑anexă,
în afară de mine și de cei doi oameni de ajutor ai săi, fide‑
lii săi din totdeauna, Lena și Ionică, am constatat că mai
locuiește cineva. În a doua zi de la sosirea mea, am zărit
surprins un necunoscut, trebăluind prin curte. Era un
bărbat de vreo patruzeci de ani, îndesat, cu mișcări încete
și cu privirea mereu ațintită în jos. O privire crâncenă:
atunci când își ridica ochii din pământ și te fixa, simțeai
un fior rece, imposibil de reprimat. Fața îi era și ea cruntă
și sporea sentimentul de nesiguranță care, instinctiv, te
cuprindea în prejma sa. Nu scotea nicio vorbă și, repet,
lângă el, cel puțin eu, unul, intram într‑o stare de neliniște
imposibil de stăpânit.
Ionică m‑a lămurit oarecum în privința lui: îl cheamă
Macarie, iar de vorbit nu vorbește fiindcă nu poate rosti
decât cu greu cuvintele, ca o rostogolire de pietre, e gân ‑
gav. Tot el mi‑a spus că de vreo lună, o lună și ceva Maca‑
rie stă la ei: e sărac lipit pământului, al nimănui, fără un
acoperiș deasupra capului, iar domnul Grima hotărâse
să‑l găzduiască și, în schimb, el să ajute la treburile casei.
De exemplu, la spartul lemnelor, locuința având centrală
termică cu lemne. Așa și începuse totul, se pomeniseră cu
el într‑o zi la poartă, și‑și oferise serviciile prin semne și
prin sunete nearticulate: arăta spre stiva de lemne din
curte și dădea de înțeles că e gata să le mărunțească el.
Era vânjos și chiar potrivit pentru muncile fizice, sunt
atâtea de făcut, iar puterile lui și ale Lenei au scăzut,
acum, odată cu bătrânețea.

Apoi, doamna Lena a făcut ce nu face de obicei, ea care
nu‑și dă cu părerea despre nimic, darămite despre un
subiect ca acesta care, de fapt, înseamnă bârfă curată și
denigrare. Și anume, a ieșit din tăcerea ei rezervată ca ‑
racteristică și mi‑a destăinuit că, deși încearcă să‑și con ‑
troleze sentimentele și cuvintele, și ei îi repugnă bărbatul
cu înfățișare de brută. Ceea ce mi‑a alimentat sentimen ‑
tul de neîncredere pe care mi‑l stârnea acest Macarie.
Numai Iacob Grima se comporta cu el normal, deschis,
fără urmă de dispreț, de suspiciune ori de temere. Se purta
cu el pri etenos și‑l trata cum îl tratezi pe un om ca oricare
altul. De aceea îl și primise cu atâta larghețe, necondițio ‑
nat, în casa sa. Ceea ce îmi stârnea mirarea și nu avea altă
explicație în ochii mei decât profunda transformare de
sine, autentică, a lui Iacob: numai cineva care a descoperit
iubirea profundă pentru semenii săi, numai cineva care‑i
iubește pe toți, egal, nepărtinitor, e capabil să‑i ajute fără
să‑i judece și fără să ia seama la chipul lor, la aparența lor.
4.
Am fost musafirul lui Iacob Grima timp de șapte zile.
Mâine plec la Colilia. Plec limpezit, având răspunsuri la
cele câteva chestiuni care mă obsedează, fără să fi pus
nicio întrebare. Răspunsurile au venit de la sine, simplu,
fiind atent la ce se petrece.
Și încă ceva. Mâine plec, dar sunt sigur că mă voi în ‑
toarce, căci, simt, am ușa deschisă aici, oricând. Și chiar
am de gând să mă întorc foarte repede.

/ 304 /Capitolul XIV
(Povestește Alice)
1.
Îmi bag picioarele în ploaia asta, n‑o mai suport. Plouă
de două sute șaizeci de zile fără întrerupere. Vreme de
rahat, cum sunt și vremurile, și oamenii de aici, și Cara ‑
mia asta, cu totul. Și mâine m‑aș căra fără să‑ntorc capul,
scurt, adio și n‑am regrete. Tot mai mulți, mai ales cei din
generația mea, se cară. I‑am și zis lui Val: Hai s‑o tundem.
Aici nu mai e de trăit. Nu vezi, ploaia asta e un semn,
parcă spune, hai, valea!, locul e blestemat, n‑are nicio
șansă. Și cine are un pic de minte asta face, se cărăbă ‑
nește, își ia tălpășița.
Dar Val n‑a fost de acord. El e foarte legat de scrisul
lui, de piesele lui de teatru și, mai ales, e pe punctul, sun ‑
tem pe punctul să finalizăm un plan foarte serios, măreț,
zice el. Val mereu a încercat să dea un sens puternic revol‑
tei sale, care e una intrinsecă. Așa e el constituit, să nu‑i
placă, să refuze totul. Și eu și el așa funcționăm, totul ne
nemulțumește, ne vine să punem o dinamită la tot ce există,
să se ducă dracului. Val mereu a protestat. A aderat la tot

/ 305 /felul de grupuri de protest și a inițiat el însuși unele. Au
fost grupări radicale, când de stânga extremă, de întoar ‑
cere la mișcarea proletară, la un nou egalitarism, când de
dreapta, tot extremă, legionară, de resurecție a valorilor
autohtone. Dar nu l‑a satisfăcut niciuna dintre căi, nu și‑a
găsit niciunde locul. Acum, în fine, a descoperit ceva care‑l
entuziasmează. A treia cale, dincolo de ideologiile clasice.
Transumanismul . El și un amic recent al lui au înființat
grupul. Și ăstuia îi pute tot ce mișcă pe‑aici, și ăsta vrea să
zgâlțâie din temelii sistemul și ăsta vrea să vadă pusă la
pământ șandramaua instituțiilor de stat din Caramia.
Îl cheamă Dan, dar își spune Don. A lui a fost ideea
inițială cu transumanismul , a treia cale, cea mai strălu ‑
cită și mai categorică și care se află dincolo de ideologiile
cunoscute. Don a studiat prin America. De acolo a venit
molipsit de transumanism . Ca student în California a
participat voluntar și la unele experimente: și‑a implantat
un ID de frecvență radio în mână cu care putea aprinde
lumina într‑o încăpere sau putea simula o îmbrățișare la
distanță. Don ăsta, ce‑i drept, e tobă de carte, știe cu ce
se mănâncă transumanismul . L‑a inițiat și pe Val. I‑a dat
să citească Nick Bostrom, articolul din 2005, O istorie a
gân dirii transumaniste , apoi lucrarea din 1923 a lui
J.B.S. Haldane, Dedal: știința și viitorul , cartea lui Robert
Eettinger, Om înspre supraom și, mai ales, Upwingers
Manifesto al lui FM‑2030, fost F.M. Esfandiary, futuris ‑
tul care a predat noile concepte ale umanului întâi la New
York, viața tranzițională spre postumanitate ca transu ‑
mani (prescurtare de la umani tranzitorii), iar pe urmă
s‑a mutat în California, unde s‑a format în anii ’80 un
nucleu al transumaniștilor din care făcea parte, între alții,
și Natasha Vita‑More, cu filmul ei experimental „Breaking

/ 306 /Away”, despre eliberarea ființei umane de limitările sale
biologice și chiar de gravitație.
Ce mai, Don e blindat teoretic, n‑o face după ureche,
Val a preluat de la el totul, a fost discipolul care‑și întrece
profesorul, a asimilat enorm, și‑a însușit ideile și le‑a dat
un caracter personal, iar când a fost gata, pregătit, a pre ‑
luat el conducerea. Are o personalitate mai puternică de ‑
cât Don, are carismă, e făcut în mod natural să conducă.
Acum are totul limpede fixat în minte: Mișcarea transu ‑
manistă, rezumată așa: ființele umane se vor transforma
enorm, prin folosirea științei și a noilor tehnologii, își vor
depăși limitele umane, își vor extinde abilitățile mentale,
fizice și vor elimina aspectele nedorite ale condiției
umane, cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrânirea
și moartea involuntară. Așa încât ele vor fi altfel de
ființe, postumane. Omul se depășește pe sine însuși prin
utilizarea noilor oportunități, până acum neluate în cal ‑
cul, ale naturii umane ca și prin dezvoltarea științifică
și tehnologică, cum ar fi nanotehnologia, cybercultura.
Și devine din uman transuman, cu capa cități incompa ‑
rabil superioare.
Val a devenit vioara întâi, iar Don a consimțit și a ac ‑
ceptat rolul de secund (căci Val în chip vădit îl domină).
Ei doi în primul rând și, apoi, eu lângă ei am hotărât să
înființăm Grupul Transuman Caramian, GTC. Deocam ‑
dată e secret. Val a scris și un manifest al Grupului al cărui
țel principal este impunerea transumanismului în Cara ‑
mia. Aceasta presupune, bineîn țeles, contestarea întregu‑
lui sistem caramian de valori, de la insti tuții de stat până
la opțiuni publice și individuale, toate depășite, ineficiente,
corupte, contribuind la degringolada generală, la dezas ‑
trul din țară.

/ 307 /Pe urmă, Val și Don s‑au gândit cum să lanseze în spa ‑
țiul public GTC. Printr‑un gest nemaivăzut și șocant, care
să trezească din somn, să zguduie societatea caramiană
amorțită. De aproape o lună își bat capul căutând să gă ‑
sească acea acțiune care ar fi cea mai nimerită să lanseze,
să impună în public existența Grupului Transuman Cara ‑
mian și nicio idee nu i‑a mul țumit. Au reușit totuși ceva
în perioada asta de căutări sterile: să‑i schimbe denumi ‑
rea. Și‑au dat seama că Grupul Transuman Caramian
sună prost și i‑au modificat numele în Grupul de Transu‑
manism din Caramia , prescurtat tot GTC.
Au mai făcut și alți pași. De pildă, au stabilit cum va
funcționa grupul: fiecare contactează și recrutează câte
trei oameni, pentru care poate garanta, de care răspunde
cu capul, și niciunul nu va ști de existența celorlalți, nu
va cunoaște identitatea celorlalți membri ai grupului și
nici nu va ști câți membri numără grupul în totalitate.
Nimeni, nici chiar noi, inițiatorii, nu vom ști unde începe
și unde se termină lanțul. Totul, piramidal și în deplin
secret. Ne putem trezi că mergem pe stradă și trecem pe
lângă un camarad de‑al nostru fără să avem habar că el
este unul de‑ai noștri.
2.
E ora două noaptea. Și eu și Val suntem ființe noc ‑
turne. Noaptea ne simțim bine, atunci suntem în largul
nostru și avem mai multă energie, suntem mai inspirați.
Am băut votcă. Nu prea multă, ci atât cât să ni se deschidă
pofta de trupul celuilalt, o poftă nebună. Suntem amândoi
morți după tot ce conține adrenalină în exces, ca să spun

/ 308 /așa. Încercăm apropieri fizice, sexuale tot mai îndrăznețe
și mai neobișnuite. Căutăm ceea ce e extravagant, exage ‑
rat, inadmisibil, demențial. Cu cât e ceva mai nou și mai
bulversant, mai fără limite, cu atât tentația noas tră și apoi
plăcerea noastră sunt mai mari, de nedescris. Asta s‑a
întâmplat și acum. Poziția șase‑nouă până la capăt, dez ‑
involți, cu fantezii nebănuite, prelungi: ce mișto!
Acum stăm întinși în pat, goi și fumăm o țigară. Rela‑
xare deplină, abandon. Val propune și puțină mescalină,
ca să desă vârșim starea. Bineînțeles că vreau. Ce tâm ‑
piți, cei care refuză asta, niște încuiați, habar n‑au ce
extensie de ființă obțin, ce viziuni supraumane. Tâmpiți.
Au practicat chestia asta și Huxley și Michaux și atâția
alții. E magic.
Apoi, Val are o clipă de grație. Zice:
— Știi cu ce‑ar fi grozav să înceapă grupul nostru, ce
ar ține toți minte în mod sigur, dacă am face?
— Ce? zic în transă, automat, fără să m‑aștept c‑a găsit
tocmai acum soluția pe care el și Don o caută de atâta
timp și n‑au dibuit‑o.
Mă simt prea bine ca să‑mi pese acum de planul lui de
luptă cu sistemul. De altfel, mă și întorc spre el și mă aplec:
am un chef nebun să i‑o sug.
Val mă lasă, parcă indiferent, să‑mi fac plăcerea, iar el
continuă foarte captivat de idee:
— Uite, ca să lansăm grupul în spațiul public și să ne
ia boii ăștia în seamă trebuie să facem ceva ce nu s‑a
mai făcut.
Găsesc că are dreptate până aici și aprob printr‑un fel de
interjecție, căci nu pot să vorbesc propriu‑zis, am gura plină.
El își expune planul printr‑o nouă întrebare retorică:

/ 309 /— Ei, și prin ce gest ne putem despărți noi definitiv de
lumea asta mizerabilă, idioată, prin ce gest curajos, radi ‑
cal, exemplar, nemaiîntâlnit?
Habar n‑am ce să‑i răspund și‑mi văd mai departe de
treabă. Gândesc: chiar trebuie să fie ceva Oau, trăznet!
ideea care i‑a trecut lui Val prin cap, dacă rămâne el in ‑
sensibil când îi cânt eu la flaut. Devin curioasă.
Val continuă. Are soluția:
— Printr‑o ucidere simbolică. Să omorâm pe cineva
care sim bolizează elita acestei lumi ratate, de tot rahatul.
Dintr‑odată, mă opresc din supt surprinsă. Ridic pri ‑
virea spre el, tulburată, cu admirație. Interesantă chestie,
ăsta da debut pentru grupul nostru!
— Ești genial! Exclam și ridic capul, încheind brusc
savuroasa îndeletnicire.
El primește lauda mea cu un aer natural, găsind că
într‑adevăr este cum spun, genial. Decide:
— Hai să‑i zicem și lui Don!
Deschidem laptopul, să‑l căutăm. Nu ne facem probleme
cu ora. Și Don e la fel ca noi, noaptea are randament ma ‑
xim, ziua dormitează. Și, în plus e dependent de Face ‑
book . E nedezlipit de laptopul lui. Pierde enorm de multe
ceasuri intrând în discuții, mă rog, polemici care se ter ‑
mină totdeauna cu scandal și pizda mă‑tii , discuții cu tot
felul de cretini pe tot felul de subi ecte de doi bani.
Sigur, Don are Facebook ‑ul deschis.
Adevărul e că și Don ăsta e tare. Chiar zilele trecute a
făcut o chestie care chiar și pe mine m‑a lăsat mască. Adică:
Don e cuplat cu o tipă, asta i‑a turnat un plod, treabă
acceptată de ambii. Ei, amândoi, au vrut plodul, e pro ‑
blema lor, eu una, n‑am de gând să aduc pe lume încă
unul pe care să‑l zăpăcească de cap țara asta asta de toată

/ 310 /jena. Da, mă rog, e alegerea lor, nu pot eu să‑i împiedic,
dacă sunt tâmpiți, n‑au decât! Chestia e că lui Don i‑a dat
prin minte ceva trăznet. Atât urăște, atât e și el de împo ‑
triva a tot ce mișcă în Caramia, încât ce s‑a gândit, cum
să‑i fraierească pe‑ăștia, pe statul caramian, vreau să zic?
A găsit un tip, amic de‑al lui, care câștigă amețitor din
niște ser vicii pe internet și s‑a‑nțeles cu ăla să se declare
el tatăl copi lului, astfel încât să primească ăla, după veni ‑
turile lui, indem nizație de‑asta de creștere a plodului, e
o lege caramiană idioată care prevede asta, mă rog, grija
statului față de copii și de părinți, ha, ha… Suma lunară
care iese e uriașă. Și o s‑o împartă ăla cu Don, care, după
cât câștigă efectiv pe lună pe firma lui, că are o firmă, e
un falit. Și gagica lui trage mâța de coadă. Așa că, ăla, ami‑
cul, falsul tată, e o salvare și toți ies în câștig… Din ideea
asta, lui Don și gagicii lui le vin de pe urma plodului niște
bani frumoși și i‑o și trag statului caramian. Mai târziu,
peste câțiva ani, se duc frumușel la primărie sau unde
trebuie și schimbă numele tatălui, recunoaște el, Don,
copilul, nu e mare greutate… Mișto de tot!
Val îl sună și Don răspunde imediat. Val îl întreabă:
„Bă, ești treaz?” „Da, maître , care‑i treaba?” vine răspun ‑
sul. Val: „Fă, bă, pași încoace, să discutăm, am găsit soluția
la ce ne dădea nouă dureri de cap.” „La ce, mă?”, nu pri ‑
cepe Don. Val: „Hai, bă, vino‑n‑ncoa. Tre’ să vorbim!” Don:
„Bine, mă. Așteptați‑mă. Da să nu mă puneți dracu’ pe
drum degeaba și voi să vă culcați pân‑ajung!” Val: „Nu,
bă, nu. Hai odată!”
Pe la trei jumătate spre dimineață, Don ajunge. L‑a
murat ploaia. Își dezbracă hanoracul. E slab și deșirat, cu
fața plină de coșuri. Spune:

/ 311 /— Ce ploaie de căcat. Nu se mai oprește odată. Parcă
se și întețește!
Val nu‑l ia în seamă, îl aduce autoritar la subiect:
— Ei, se‑ntețește! Ai tu năluciri, de la marijuana… Stai
și ascultă. Știi, că ne tot gândeam cum să anunțăm apa ‑
riția GTC‑ului.
— Știu, cum să nu știu. Că și‑n noaptea asta m‑a mun ‑
cit ideea…
— Ei bine, am rezolvat eu…
— Ai rezolvat? Cum?
— Fii atent: ca să intrăm pe piață ca lumea și să ne ia
boii ăștia frica, să priceapă că nu e de joacă cu noi, tre’ să
facem ceva ce nu s‑a mai făcut.
— Așa e. Dar ce?
— Uite ce. Îi luăm gâtul unuia de‑al lor, vreau să zic
unuia pe care ei îl admiră și‑l consideră cel mai ce…
— Mă, ce chestie tare! Nu mi‑a trecut prin cap. Ar fi,
ar fi ceva a‑ntâia.
Val e mulțumit de reacția camaradului său:
— Nu?… Așa cred și eu!
Imediat însă Don dă înapoi, căci îl apucă frica:
— Mă, da’ e riscant, foarte riscant. Dacă‑l omorâm, ne
leagă ăștia și ce‑am făcut?
Mie mi se pare că temerea lui Don e îndreptățită. Dar
Val explică și nuanțează:
— Nu ne leagă. Că gândim bine treaba, nu ne repezim
ca proștii. Uite: în primul rând nu comitem noi crima. O
comandăm cuiva care să n‑aibă idee cine i‑a comandat‑o.
I‑o comandăm unuia de‑ăla de omoară fără să clipească.
Unuia de ăla de bagă liniștit glonțu‑n orice ins, liniștit,
parc‑ar fuma o țigară. Găsim noi unu’…
Aici eu tresar și intervin:

/ 312 /— Cred că am eu un tip pentru chestia asta.
Val întoarce privirea spre mine. Mă‑ntreabă foarte se ‑
rios, preocupat să rezolve tărășenia, să lege toate firele,
care, iată, încep să se lege de la sine:
— Cine?
— Îl știi și tu, Val… Gigi, Spaniolu. Ăla de la care cum ‑
părăm noi prafuri câteodată.
Val tace, eu îi explic lui Don:
— N‑are niciun căpătâi tipu’. E hăituit rău. A omorât‑o‑n
bătaie pe una‑n Germania și e urmărit de Interpol. Se as ‑
cunde ca fiara, s‑a băgat în afacerea cu prafuri că n‑are din
ce trăi. Vrea să fugă, la dracu‑n praznic, simte că pe aici
n‑are viață lungă, sunt nemții pe urmele lui, cu ai noștri
s‑ar descurca el, dar ăia nu se lasă până nu‑l prind și s‑a
terminat cu el. Val, omu’ chiar s‑a interesat odată dacă nu
știu pe cineva care poate să‑i facă rost de un pașaport, are
nevoie de un pașaport pe alt nume, să dispară…
— A, bravo, Alice, ești fată deșteaptă, mă laudă Val. Nu
e de neglijat tipu’. Ne‑ar costa un pașaport și biletu’ de
avion spre Ame rica de Sud sau unde dracu vrea să fugă
dementu’ ăla.
— Cu pașaportu’ cred c‑aș putea rezolva eu, ne anunță
Don. Mă pricep la computere și am mai măsluit acte…
Mă ofer și eu:
— Iar cu banii de avion, încerc eu… Îl tapez pe neno ‑
rocitu’ de taică‑meu.
— E bine, e bine, uite că se leagă! apreciază Val cuprins
de febrilitate.
Don se întoarce la temerile lui:
— Și dacă lipesc polițaii crima ăluia de numele noastre?
— N‑au cum. Îi comandăm totu’ din aproape‑n aproape,
atent, prin telefon, de la un telefon cu cartelă, vedem noi

/ 313 /cum, în orice caz, atent, atent, să nu existe nicio cale care
să‑i conducă la noi. Pașaportul și biletul i le dăm după ce
a executat comanda. Ăla o tunde, până să se dumirească
caraliii, e departe, ia‑l de unde nu e. Iar noi revendicăm
chestia printr‑un mesaj pe internet, la asta clar te pricepi
Don, nu‑i așa?, ești hacker vestit, campion, ai spart tu
mail‑urile unor granguri aroganți și siguri pe puterea lor,
și ale unor boși din țara unchiului Sam, chestia asta e
floare la ureche…
— Aici nu te contrazic, acceptă Don cu modestie.
Iar Val:
— Revendicăm chestia și prin asta anunțăm apariția
GTC‑ului și acțiunile lui viitoare îndreptate împotriva
acestui stat devastat de toate relele și care trebuie schim ‑
bat din temelii…
— Grozav, grozav, nu‑mi pot eu reține entuziasmul
văzând cât de rotund se configurează planul.
Val, și el încântat de ce realizase, ia sticla de votcă și
toarnă în pahare. Ciocnim și golim paharele toți trei. S‑a
luminat de ziuă. Afară se aude ploaia căzând monoton.
Deodată, Don observă:
— Totul e bine și frumos. Dar n‑am stabilit cine s‑o
mierlească!
Are dreptate, uitasem esențialul. Val nu‑și pierde
entuziasmul:
— Nu e târziu. O facem acum. Hai, propuneți nume!
— Pe ce criteriu s‑alegem? se interesează Don.
— Cum pe ce criteriu, ne dă lămuriri Val, să fie cât mai
cunoscut, cât mai respectat, cât mai valoros și mai intan ‑
gibil în ochii caramienilor. Pe cine consideră ei că e cel
mai reprezentativ, mai deștept, mai de neatins, mai de

/ 314 /neegalat, pe‑ăla trebuie să‑l belim, dacă vrem s‑o rupem
cu lumea asta de rahat. Hai, dați nume.
Facem toți diverse propuneri și fiecare e liber să aibă
obiecții. Se strâng vreo cincisprezece nume, iar apoi, după
ce le eliminăm pe rând rămân trei, cu care toți suntem de
acord, din ăștia trei trebuie să alegem unul: Pleșu, Mano ‑
lescu, Liiceanu.
Satisfăcuți de ce‑am realizat punem punct reuniunii
Grupului de Transumanism din Caramia . Ei, da, așa da,
ne simțim toți trei împliniți. Acum se deschid alte orizon ‑
turi. E captivant, e fără limite.
3.
Cu formarea efectivă a Grupului batem pasul pe loc. Și
Val, și Don sunt de părere să nu ne grăbim. Întâi să lansăm
proiectul prin sacrificarea unuia din închipuiții ăștia care,
în ochii caramienilor săraci cu duhul, simbolizează elita,
valoarea absolută și pe urmă să recrutăm oameni. După
ce vor vedea de ce suntem în stare, mulți vor fi atrași de
noi și vor voi să ni se‑alăture. Le dau dreptate. Ne concen ‑
trăm pe pregătirea acțiunii, a morții simbolice.
Val își ia sarcina să‑l contacteze, fără să‑și divulge ade ‑
vărata identitate, pe cel care urmează să comită fapta, pe
haimanaua aia, pe neisprăvitul de Gigi Spaniolu. Vreo
două săptămâni durează treaba asta, dar reușește. Ăla
acceptă fără să stea pe gânduri. „Nici nu prea gândește.
Are o agresivitate înnăscută e incapabil să judece, să‑și
calculeze consecințele faptelor. Plus că e total lipsit de
simțul binelui și al răului. Ucide fără să clipească, fără
regrete. Plus că e presat de situație. Ar face orice să scape

/ 315 /din laț. E tipu’ potrivit pentru ce vrem noi”, îl descrie Val,
după ce i s‑a‑nvârtit prin preajmă și l‑a studiat. Cei doi
se cunosc. Am spus, Gigi e‑n rețeaua de la care ne procu ‑
răm uneori prafuri. Dar Gigi nu știe că Val, clientul lui
pentru prafuri, e cel care l‑a angajat. Gigi primește co ‑
manda prin telefon și vrea cât mai repede să o execute și
să se încheie socotelile. Face ce are de făcut și primește
în schimb pașaport valabil, bilet de avion până‑n Colum ‑
bia, cu care n‑avem tratat de extrădare, și două mii de
parai de buzunar până se aranjează și el cât de cât, că are
acolo un pretenar care e‑mpiciorogat într‑o afacere seri ‑
oasă cu cartelu… Ăsta e deal‑ul .
Don urmează să se ocupe de pașaport. Iar mie îmi re ‑
vine partea cu banii. Pot să‑i fac rost și dacă mi‑o trag
contra cost cu niște bulangii de‑ăștia plini de dorințe dar
fără putirință, s‑a mai întâmplat, când eram la ananghie
și n‑am avut altă soluție. Dar metoda cea mai simplă e s‑o
tapez pe hahalera de taică‑meu. Măcar o parte să storc de
la el, dacă nu totul. Să vedem cât, tre buie să‑ncerc.
4.
În dimineața asta mă văd cu taică‑meu. La zece – ce
oră! E prea devreme pentru mine, am mai spus, eu nu pot
să adorm decât târziu, când se crapă de ziuă, ăsta‑i ritmul
meu normal.
Pun ceasul să sune. Mă pregătesc atent pentru întâl ‑
nire. Mă spăl, mă las complet nemachiată, mă‑mbrac
decent. Trebuie să joc rolul de mironosiță, când dau ochii
cu el, dacă vreau să obțin ceva. Și de data asta chiar vreau,
miza e mare.

/ 316 /Ne dăm întâlnire, ca de obicei, pe teren neutru, undeva
în centru, la o cafenea. Ajung la timp, prima. Îl aștept. So ‑
sește și el curând. Intră în cafenea, mă caută cu privirea.
Mă zărește și se apropie senin, fără să bănuiască nimic din
adevăratele mele sentimente față de el. L‑aș strânge de gât.
— Bună dimineața, Alice, mă salută el chiar cu o undă
de afecțiune paternă.
Îi răspund pe același ton, ipocrit:
— Bună dimineața, tată.
Mi‑am călcat pe inimă, i‑am spus tată . Ei, dar asta o
să‑l coste o sumă frumușică, măcar două miare.
Mă‑ntreabă ce mai fac.
Consider că cel mai bine e să atac din prima, fără să ezit.
— Bine. Uite, am terminat sesiunea și aș vrea să plec
cu pri etenul meu două săptămâni în Grecia, în vacanță.
Poate acolo e vremea bună, nu ca aici. Mi‑ar trebui îm ‑
prumut vreo trei mii de euro pentru asta.
El îmi promite fără să ezite:
— Nu e o problemă, rezolvăm. Treci mâine pe la ate ‑
lier, eu n‑o să fiu, dar ți‑i las la secretară într‑un plic.
Văzând cât de ușor mi‑am atins obiectivul, mă hotărăsc
să fiu drăguță cu el un pic, merită și el atâta efort din partea
mea, să simulez că mă interesează viața lui de tot rahatul:
— Dar de ce n‑o să fii, pleci undeva?
— Da, se grăbește el să‑mi confirme crezând că pe mine
chiar mă doare de ce are el în plan. Plec, plec la Constanța
pentru mai mult timp. Am acolo un mare proiect, pe care
trebuie să‑l urmăresc, firma noastră construiește un hotel.
Am de gând să‑l vizitez și pe Iacob Grima, ai auzit de Iacob
Grima, savantul, scriitorul. S‑a mutat acolo, pe malul mă ‑
rii, într‑o casă pe care eu i‑am făcut‑o. Vreau să văd dacă
e mulțumit de ea. Și vreau să‑l întreb ce părere are despre

/ 317 /ploaia asta. Plouă de două sute optzeci și cinci de zile! Am
ajuns să număr zilele după ploaie, simt că înnebunesc.
Tace și se uită la mine întrebător ca și când ar vrea să
cunoască ce cred eu despre ploaie.
Ridic din umeri. Zic doar:
— E o mizerie!
El nu pare deloc mulțumit de opinia mea laconică. Se
pregătește să turuie pe subiectul ăsta care pe mine mă
enervează, ca de altfel tot ce ține de Caramia. Aici nu numai
ploaia, ci tot ce se petrece e complet nașpa, îți vine să verși.
Noroc că pe ușa cafenelei intră o tipă tinerică, mutră
de vampă ieftină și ahtiată de urcuș și de prăduit. Când o
zărește, taică‑meu îi face semn însuflețit. Gagica se apro ‑
pie. Taică‑meu se ridică și o invită la masa noastră. Ne
face cunoștință:
— Alice, fiica mea. Alexia, o colegă de serviciu.
Tipa îmi întinde mâna. I‑o strâng, fără plăcere. Dim ‑
potrivă, cu dezgust. Colegă de serviciu, pe dracu. Mai de ‑
grabă e de presupus că babalâcul nu o mai duce bine cu
borfetul cu care era. Și a schimbat‑o sau e pe punctul s‑o
schimbe pe aia cu asta. Mi se face greață, tipul mă‑ngre ‑
țoșează. Băga‑mi‑aș picioarele! Abia aștept să‑mi iau tăl ‑
pășița, să nu le mai văd mutrele scârboase.
Mă prefac că am o treabă, că nu mai pot să rămân, îmi
iau la revedere și o‑ntind. Băga‑mi‑aș!
5.
Afară, în stradă, simt că turbez de furie și de ură. Aș
sparge totu‑n jur, i‑aș pune la pământ pe toți. Furia asta,
ura asta sunt legate de taică‑meu, dar sunt furioasă și așa,

în general, pe orice, fără motiv precis. Sunt de neoprit în
creierul meu stările astea, furia și ura. Și nici nu vreau să
le opresc. Merg brambura pe străzi, fără să am habar unde
vreau să ajung. Mă întreb ce să fac, cum să‑mi canalizez
furia, cum să fac ceva măreț cu ura mea.
Deodată, îmi vine ceva în minte. Mi se pare excepțional.
Tâmpitu’ de taică‑meu vorbea de Grima, boșorogul ăla
care se ocupă de teoria Big Bang și de alte aiureli, autor
de cărți pentru proștii care se cred deștepți, mare și tare,
academician, recunoscut, sărbătorit de tot felul de univer ‑
sități din Caramia și din străinătate, adulat de atâția. Și el
ar fi bun în rolul de victimă, de sacrificat. Foarte bun, mai
bun poate decât ăștia trei aleși de noi. Iar el are avantajul
că e apropiat de taică‑meu. Cine știe, poate potrivesc lu ‑
crurile și obțin un bonus neașteptat. Când Gigi îi face de
petrecanie lui Grima poate se nimerește și taică‑meu prin
preajmă și intră și el la pachet. Și scapă pământu’ de două
nulități împuțite în loc de una, cu atât mai bine.
Clar, clar, asta trebuie să fac. Trebuie să le spun băie ‑
ților, trebuie să‑l bag pe listă și pe Grima. Iar când alegem,
alegem prin tragere la sorți. Eu o să am grijă să scriu bile‑
țele cu numele lor, cele patru bilețele. Și pe toate bilețele,
de fapt, o să trec un singur nume, același, al lui Iacob Grima.
Care, bineînțeles, o să iasă din pălărie. O să iasă cine
vreau eu să iasă!

/ 319 /Capitolul XV
(Povestește Ștefan Orban)
1.
De două zile mă aflu la Constanța. M‑am instalat într‑un
mic apartament mobilat, din centrul orașului, închiriat
de firma mea de arhitectură. Înainte de a pleca din orașul
Z. m‑am văzut cu fiică‑mea. Mi‑a cerut bani să meargă în
vacanță, în Grecia, cu prietenul ei. I‑am dat cu plăcere.
Încurajez orice pas al ei care ține de normalitate: așa cum
mi se pare a fi și acesta, să aibă un prieten și să dorească
să călătorească împreună. Am o satisfacție deosebită să
constat că, odată cu vârsta, devine responsabilă, se redre ‑
sează. Respir ușurat, după derivele din adolescență.
Am de gând să stau mai mult timp aici, la Constanța.
Motivul declarat este hotelul pe care firma mea îl constru ‑
iește pentru un client: trebuie să supraveghez lucrările.
Dar adevărul e că hotelul reprezintă doar o parte din ade ‑
văr. De fapt, vreau să iau distanță față de Cora, e cazul să
facem o pauză, noi doi. Vreau să mă adun, să văd dacă mai
putem continua sau trebuie să punem punct.

/ 320 /Îmi dau seama că am început să obosesc. Toată poves ‑
tea cu Cora, a fi sau a nu fi împreună, mă excedează. Chiar
îmi zic că nu sunt potrivit pentru ea. Probabil are nevoie
de altcineva, pe mine rolul acesta pare să mă depășească.
Și de fapt lucrurile sunt mai complicate. Observ că se în ‑
tâmplă ceva cu mine, mă schimb, parcă ar crește altul în
mine. Cele două puncte fixe, cele două repere ale mele
între care mă mișc dintotdeauna, atracția pentru bani și
cea pentru femei, nu prea mai sunt vala bile. Aproape mă
lasă rece. N‑am nicio tragere de inimă nici să continui
măcinarea cu Cora, nici să mă prind într‑o nouă aventură,
cu Alexia, tânăra stagiară angajată la firma mea de arhi‑
tec tură, care‑mi dă unele semnale că ar fi interesată. Poate
ploaia absurdă, poate chiar apropierea de Iacob Grima,
atâta câtă a fost, nu știu ce anume a contribuit la această
transformare a mea. Cert e că o resimt, tot mai evidentă,
de la zi la zi, fără să‑mi facă plăcere neapărat. Sunt oare ‑
cum mirat de ce mi se întâmplă, de străinul care crește în
mine, care are prea puține în comun cu cel care eram
până acum. Nu mai e valabilă ecuația simplă și sigură de
care ascultam. Dacă mă interesează ceva cu adevărat în
acest moment, mă interesează să construiesc , să fac ceva
durabil, care să rămână, așa cum a fost casa profesorului
Grima. Asta, bineînțeles, dacă voi avea zile, dacă ploaia
fatidică îmi va îngădui.
Privesc pe fereastra din dormitor. E o lumină sărăcă ‑
cioasă, ca o rochie ieftină de stambă tocită de atâta purtat,
cum sună niște versuri ale cuiva, pe care le‑am citit într‑o
revistă. În liceu scriam și eu versuri. Pe urmă m‑am lămu‑
rit că n‑am să ajung departe pe drumul ăsta. Am rămas
doar cu cititul. Și m‑am oprit la arhitectură. Aici e rigoare,
e matematică, mă simt pe un teren solid și controlabil.

/ 321 /Totul e cenușiu și neliniștitor. Zăresc turla unei mos ‑
chei și o pasăre neagră care trece prin văzduh. Afară, bine ‑
înțeles, plouă.
Suntem în a două sute nouăzeci și treia zi de ploaie
neconte nită. S‑a ajuns ca, la televiziunea publică, dimi ‑
neața, după imnul național, așa să înceapă programul:
apare prezentatoarea, de obicei o fată deosebit de fru ‑
moasă, care inocent și afișând un zâmbet optimist, cu
totul nepotrivit în condițiile date, anunță de câte zile
plouă fără întrerupere.
Aici, la țărmul mării, e o margine de țară. Și, oare ‑
cum, se veri fică ideea că ploaia e una specială, cu exclu ‑
sivitate caramiană, adică ține cât ține Caramia. I‑am
întrebat pe localnici și mi‑au confirmat: uneori ploaia
slăbește, gata‑gata să se oprească. Alteori, dacă privești
spre est, în larg, parcă se întrevede o geană de lumină și
ai motive să presupui că acolo, în depărtare, cerul e senin
și soarele strălucește.
De curând, când am fost la Nădlac și la Turnu, mi s‑a
părut uluitor spectacolul acesta al cerului care‑și schimba
configurația atât de brusc, neverosimil, de‑o parte și de
alta a graniței. Acolo, în țara vecină, senin și dincoace, cer
întunecat și ploaia căzând neobosit, metronomic, parcă
veșnic, ca o sentință.
Azi îmi propun să repet experiența, să văd marginile
ploii. O să merg iarăși la frontieră, de data asta, în partea
de sud‑est a Caramiei. Distanța pe care o am de străbătut
e scurtă: doar vreo șaptezeci de kilometri. Iar la înapoiere,
am de gând să mă opresc la Iacob Grima, știu că s‑a mutat
în casa pe care i‑am construit‑o eu pe malul mării. După
scandalul cu candidatura la președinție, nu l‑am mai întâl‑
nit, s‑a dat complet la fund. Am să‑mi iau inima în dinți

/ 322 /și am să‑i fac o vizită pe nepusă masă. Bineînțeles, sunt
curios să văd și cum se simte în casă, în casa mea , dacă e
mulțumit de ea. Și mai vreau să aflu de la el ce crede des ‑
pre ploaia asta. Dacă e cineva capabil să dezlege misterul
ploii din Caramia, atunci, sigur, el e acela.
Aberația meteorologică din țara noastră preocupă pe
toată lumea. S‑au format comisii peste comisii, au venit
specialiști din străinătate să studieze fenomenul, s‑au
emis cele mai extra vagante, cele mai surprinzătoare ipo ‑
teze, dar niciuna nu stă în picioare. Nimeni nu a putut să
răspundă convingător la întrebările astea – de ce plouă
în Caramia de atâta vreme și ce înțeles are ploaia asta.
Am citit în ziar că i s‑a cerut și profesorului Grima
părerea despre bizara situație meteorologică, dar a refu ‑
zat politicos să emită vreo opinie pretextând, prin vocea
doamnei Lena, menajera cu înfățișare de Sfinx pe care am
cunoscut‑o și eu, că s‑a retras din activitatea științifică și
din viața publică, din motive de sănătate.
2.
Ajung în punctul de trecere a frontierei de la Vama
Veche. E o aglomerație amețitoare. Sute, mii de inși, mai
ales tineri, care vor să treacă dincolo: unde, nu e greu să
observi, cerul e senin și soarele strălucește. Oamenii nu
mai respectă nicio regulă, se îmbulzesc, se calcă în picioare,
sunt gata să facă orice ca să se strecoare în față, spre ghe ‑
retele vameșilor, de unde ar avea drum liber spre ținutu ‑
rile cu o climă normală și ar scăpa de ploaia blestemată.
Au fost dislocate trupe de militari care în cearcă să păs ‑
treze ordinea.

/ 323 /Stau vreun ceas la coadă, în mașină, fără să înaintez
deloc. Îmi dau seama că n‑am nicio șansă să trec dincolo,
totul e blocat. Ies din rând, cu chiu cu vai, parchez undeva
la dracu‑n praznic, cobor din mașină, îmi pun pe cap gluga
hanoracului și mă învârt prin zonă, căutând să mă dumi ‑
resc ce se petrece.
Repede, sunt luat în primire de un tip îndesat și negri ‑
cios la față, cu o privire parșivă, care se oferă să mă ducă
el peste graniță, în maximum două zile, în schimbul unei
sume piperate de bani. Mă mir când aud cât cere, dar,
n‑ar trebui poate să mă mir, dacă cere atât, înseamnă că
unii și dau.
Alt ins, tot negricios, dar pălugă, urmărește atent
scena, iar când vede că mă codesc și târgul nu se încheie,
se apropie de mine și‑mi șoptește să nu mă‑ncurc cu ăla,
e un bandit și jumătate, bineînțeles, umblă să mă‑nșele, în
schimb, dacă apelez la serviciile lui, îmi garantează tra ‑
versarea frontierei în cel mult 24 de ore, la juma’ de preț.
Zâmbesc, îl refuz și pe el cu o replică banală:
— Nu vreau să ajung dincolo.
Atunci, negriciosul își iese din fire și mă repede:
— Păi și ce cauți, fraiere, pe‑acilea? Cară‑te, bă, gură
cască, tu nu vezi că ne stai în picioare și ne‑mpiedicăm de
tine! De‑aia nu merge treaba în țara asta, că e plin pământu’
de păcălici ca tine…
Nu mi‑e greu să pricep că ocupația de călăuză care să
te treacă frontiera e foarte căutată și foarte bănoasă, în
vremurile astea.
Datorită mulțimii care se bulucește la graniță, au pro ‑
sperat tot felul de afaceri: comerțul ambulant cu cele mai
neașteptate obiecte, apoi cârciumi instalate în barăci apă ‑
rute peste noapte, apoi cazarea în așa‑zise pensiuni, în

/ 324 /realitate tot un fel de barăci înjghebate de pe o zi pe alta,
unde plătești scump un pat, de cele mai multe ori în con ‑
diții jalnice. Unii, constat pe propria piele când m‑apucă
nevoile, scot bani frumoși din niște toalete improvizate.
Alții, vânzând sticle cu apă. Aventurierii și șarlatanii s‑au
adunat aici, ca muștele la miere. Fojgăială incredibilă,
babilon de nedescris.
Îmi găsesc un punct de observație de unde pot să cu ‑
prind cu privirea ce se întâmplă dincolo de graniță.
În partea cealaltă, tot foială și vuiet, dar altfel. E o
curiozitate veselă amestecată cu nepăsare. Ca la circ, când
tu stai frumușel în sală, pe fotoliu și urmărești încântat o
dresură de lei fioroși în arenă: îți place, e palpitant și, în
plus, ceea ce este cel mai important, nu te paște niciun
pericol pe tine, personal. Des copăr, așa cum au scris zia ‑
rele, că au venit turiști de peste tot plătind bani grei să vadă
ciudățenia nemaipomenită: în locul unde se află ei e senin,
iar dincoace, la noi, plouă de mama focului. Mai degrabă,
de mama apei.
Străinii locuiesc, am citit, în hotelurile elegante de pe
litoralul din țara vecină și sunt aduși până aici cu autoca ‑
rele, într‑o excursie de o zi: în deplină siguranță, de la
distanță, cască gura la ce se petrece în ținuturile noastre
caramiene, la nenorocirea aceasta pluvială. Se distrează
cu adevărat, sunt încântați, sunt tulburați, nevenindu‑le
să‑și creadă ochilor, fac poze și filmulețe ca să imortali ‑
zeze spectacolul grandios și uluitor al naturii, dar sunt
atrași și de noi, de spectacolul bizar pe care‑l oferim noi,
caramienii, când ne îmbulzim, cu o disperare vădită, spe ‑
rând să trecem frontiera, să scăpăm de ploaie.
Eu mă uit fascinat la cei de dincolo care se uită fasci ‑
nați la noi. Asta e, fiecare cu emoția lui!

/ 325 /În apropiere, cineva, o doamnă de vârstă mijlocie, în
jur de vreo cincizeci de ani, cercetează scena printr‑un
binoclu. Mare avantaj, bună idee: astfel, zărește totul în
detaliu, mărit. Stă de vorbă cu bărbatul de lângă ea, soțul
ei presupun. Amândoi par in telectuali de prin partea locu ‑
lui. Ea, durdulie și cu un aer de persoană foarte cumsecade,
el, uscat la trup, cu o față neliniștită și cu părul grizonat.
Și par să fi venit aici ca și mine, nu fiindcă doresc să pără‑
sească Caramia, ci ca să ia parte ca spectatori, ca martori
la șocanta anomalie meteorologică. Femeia îi atrage aten ‑
ția soțului ei:
— Fii atent, Iuliu, e ceva nou ce n‑am mai văzut până
astăzi. Au apărut dincolo, niște inși, o sumedenie, care
nu seamănă cu turiștii obișnuiți. Uite, s‑au strâns ceva
mai departe de clădirea vămii, în câmp. Formidabil… Și‑au
încropit un fel de tabără acolo, și‑au montat corturi… Par
musulmani. Sunt câteva sute, probabil.
— Nu pot să cred, exclamă soțul femeii. Dă‑mi și mie
binoclul, te rog.
Duce binoclul la ochi. Privește curios. Exclamă:
— Așa e, așa e, sunt sute. Și lasă impresia că ar vrea să
treacă granița în sens invers, încoace, spre noi…
Fac ceea ce evit să fac de obicei: intru în vorbă cu necu‑
noscuții. Mă recomand:
— Ștefan Orban, arhitect.
Cei doi se dovedesc a fi niște persoane de bun simț și
prietenoase, fără ifose. Sunt, într‑adevăr, soț și soție și
locuiesc în Constanța, profesori de liceu. Îmi spun că ur ‑
măresc atent feno menul meteorologic misterios și vin de
câte ori pot aici, la Vama Veche, să se minuneze de „mar ‑
ginile ploii”, chiar așa se exprimă bărbatul, Iuliu, „margi‑
nile ploii”, e exact expresia pe care o folosisem și eu. Îmi

/ 326 /mărturisesc că la început erau fermecați de priveliște și
luau totul drept o bizarerie care va trece. Acum i‑a cuprins
teama: oare ce sens are ploaia asta? Încep să se gân dească
serios că ploaia care nu mai contenește poate anunță sfâr ‑
șitul lumii.
Iuliu și soția lui, pe care tocmai am aflat că o cheamă
Dorina, îmi împrumută binoclul lor. Prin el totul se vede
foarte aproape, foarte clar. Și cerul senin, și autocarele cu
turiști, și, într‑adevăr, mulțimea adunată în câmp, lângă
niște corturi pestrițe. Sunt bărbați și femei de toate vâr ‑
stele, dar și copii. Au fețe obosite și chinuite. Și chiar par
musulmani. Și, într‑adevăr, lasă impresia că sunt acolo
așteptând să treacă frontiera spre Caramia. O, Doamne,
înseamnă că există locuri unde e mai rău decât aici, dacă
vor să ajungă în Caramia!
Îi înapoiez binoclul profesoarei din Constanța. Ea pri ‑
vește prin el și se dovedește un observator mult mai atent
și mai subtil, căci dibuiește cum stau lucrurile în realitate,
ceva uluitor: nu, nu, ne‑am înșelat, oamenii aceia sunt îm‑
pinși de militarii din țara vecină să treacă frontiera în ‑
coace și ei refuză. Da, da, refuză. Au fugit din țările lor din
cauza războiului pustiitor, dar aici, în ținuturile noastre,
nu vor cu niciun chip să vină.
3.
Nu mai găsesc nimic de zis. Îmi iau la revedere de la
noile mele cunoștințe și mă întorc la mașină. Pornesc mo ‑
torul. Dârdâi, îmi clănțăne dinții, nu mă pot stăpâni. Și nu
sunt sigur dacă tremur de frig și din pricina umezelii, care
mi‑au pătruns în oase, sau tremur de teamă. Căci, îmi dau

/ 327 /seama, o îngrijorare și o teamă fără nume îmi inundă cre ‑
ierul și întregul corp. Ce se petrece, ce fel de lume e asta și
cum ființează ea, căci de regulile, de rânduielile cunoscute,
de ciclurile naturii, iată, nu mai ascultă?
Rulez pe șosea cu viteză, înapoi spre Constanța. Șter ‑
gătoarele de parbriz se mișcă accelerat. Gândul mi se
învârte în gol: mă întreb încontinuu Ce e de făcut, ce e
de făcut? și nu găsesc niciun răspuns. Voi ajunge la Con ‑
stanța. Și acolo? Aceeași incertitudine și același pericol,
parc‑aș păși în gol. Nicăieri n‑am să‑mi pot găsi locul,
nicăieri nu mă mai simt în siguranță și, mai ales, nu în ‑
trevăd nicio continuare și nicio ieșire din istoria asta care
devine dramatică.
Surescitat și neatent la drum, realizez la un moment dat
că am trecut de Costinești. Îmi propusesem să‑l vizitez pe
profesorul Grima. Mă rog, mai potrivit ar fi să zic: mă ho ‑
tărâsem să năvălesc peste el. Da, trebuie s‑o fac. Dacă
există cineva care ar putea să știe cât de cât ce se întâmplă
cu adevărat, atunci numai profesorul e acela. Frânez. În ‑
torc, o pornesc înapoi, spre casa lui. Într‑un sfert de oră
ajung. Încă e lumină, ziua s‑a mărit, suntem în plină vară,
dacă n‑ar fi aberația asta, nebunia asta meteorologică,
acum ar fi, probabil, excesiv de cald; așa însă, nu – clima
s‑a modificat vădit: diferența dintre iarnă și vară este foarte
mică, aproape insesizabilă, cinci‑șase grade, sub cerul
complet acoperit de nori și sub ploaia parcă eternizată.
Opresc, cobor și cercetez în fugă locul. Sunt surprins.
N‑am mai fost pe aici de ceva timp, de când am ridicat vila,
au trecut câțiva ani, vreo trei?, și acum observ că lucrurile
s‑au schimbat. A apărut un gard care împrejmuiește pro ‑
prietatea. Au fost plantați arbori și, ceva chiar supărător,
care aproape strică totul, s‑a ridicat, undeva în plan lateral,

/ 328 /o construcție nouă, un pavilion anost, fără stil, care arată
de parcă ar fi o înșiruire de garsoniere ieftine. Cel care a
proiectat anexa asta a încercat s‑o mascheze printr‑un
gard viu de tuia, dar, oricum, adaosul e strident și banal,
nu are ce căuta lângă casa propriu‑zisă, concepută de
mine, rănește privirea, e ca un bidon de plastic cu vin acru
pus pe o masă lângă pahare de cristal și tacâmuri de ar ‑
gint. În fine, asta e, înțeleg într‑un fel justificarea noii
clădiri: eu construisem vila ca pe o casă de vacanță, pro ‑
fesorul a transformat‑o în reședință, în locuință perma ‑
nentă, era probabil obligatoriu s‑o extindă cu acea anexă,
Iacob Grima e legat sine qua non de Lena și de Ionică,
n‑ar fi încăput toți în vilă pentru un trai permanent. Da,
era inevitabil, era firesc, dar nu așa: dacă mă ocupam eu
de anexă, aș fi căutat și cred că aș fi găsit soluții să com ‑
patibilizez vila și anexa într‑un tot coerent, în care cele
două părți să nu fie atât de strident diferite.
La poartă zăresc o sonerie. Apăs pe buton. Aștept. Nu
trece mult timp și văd ușa vilei deschizându‑se. Își face
apariția, sub o umbrelă neagră imensă, Ionică. Se apro ‑
pie. A îmbătrânit mai mult decât m‑aș fi așteptat. Îmi
deschide poarta, pare să mă recunoască. Totuși, spun cine
sunt. Mă invită să intru afișând o bună cuviință care, îmi
aduc aminte instantaneu, e un fel de marcă a lui. Îl urmez.
Pășim prin curte, mă uit la acoperișul curbat, de beton,
proiectat de mine. E acoperit cu vegetație, între ruptă ici
și acolo de câte un luminator discret. Zona a căpătat o
patină misterioasă și o aură de poezie melancolică. Pă ‑
trundem în casă, el înainte, eu după el. Străbatem holul,
culoarul luminat prin lucarne, cu uși de o parte și de alta,
care dau spre bucătărie, spre biroul‑ bibliotecă, spre dor ‑
mitorul gazdei, spre cel pentru oaspeți și spre cele două

/ 329 /băi. Ne îndreptăm către salon. Recunosc totul, până la
detaliu, sunt mândru de opera mea, observ că îmi place
acum mai mult decât la început.
În salon, se află Iacob Grima, dar nu singur, ci împreună
cu cineva pe care, de asemenea, îl cunoscusem pe vremea
când construisem vila, bătrânul Mihail Cristea, fostul coleg
al profesorului și cu încă o persoană, pe care acum o văd
pentru prima oară, un tip de vreo patruzeci‑cincizeci de
ani. Dar, ceea ce înseamnă pentru mine un mic șoc, pe
profesor îl descopăr șezând într‑un scaun cu rotile, acope ‑
rit în partea de jos cu un pled subțire: ce e cu el?, înseamnă
că poveștile care au circulat, că a avut mari probleme de
sănătate, sunt adevărate. Altfel, a mai îmbătrânit puțin și
părul parcă i s‑a mai rărit, dar are un tonus bun, e plin de
acea vivacitate specială a lui, iar ochii îi sunt tot foarte vii,
cu acea strălucire care vine din inteligență.
Când dă cu privirea de mine, profesorul exclamă, cu
vădită plăcere:
— O, ce surpriză! La locul faptei a venit făptașul. Ți‑ai
mai adus aminte de mine, domnule Orban?! Mă bucur,
mă bucur să te văd.
Eu îi strâng cu căldură mâna pe care mi‑o întinde și
zâmbesc cam aiurea. În realitate, zâmbesc fiindcă nu gă ‑
sesc nimic de spus. Îmi reproșează că nu l‑am vizitat, când
toată lumea știe că s‑a închis în sine și practic a întrerupt
orice relație socială și orice legătură cu lumea. Chiar eu, în
acești ani, am făcut câteva încercări timide de a‑l contacta
și n‑am izbutit, de fiecare dată am fost refuzat, e drept po ‑
liticos dar ferm, de Lena sau de Ionică, care puneau aceeași
placă, anunțându‑mă că starea sănătății domnului profe ‑
sor nu‑i permite să primească vizite. Probabil și acum, dacă

/ 330 /nu mi‑aș fi luat inima‑n dinți și nu i‑aș fi bătut la ușă ne ‑
chemat, n‑aș fi avut nicio șansă să‑l întâlnesc.
Dau mâna și cu ceilalți din încăpere, făcând cunoștință
cu necunoscutul: aflu că îl cheamă Manda și e inginer
agronom în satul din apropiere. „Eu îl mai ajut uneori pe
domnul profesor la treburile astea gospodărești mărunte,
la care mă pricep…”, simte el nevoia să‑mi explice.
Domnul Grima, constat cu ușurință, întărindu‑mi
prima impresie, se arată a fi în cea mai bună formă. Mă
poftește să iau loc pe un fotoliu. Sunt destule în încăpere,
le știu, că doar eu am ales și am comandat întreg mobili ‑
erul. Pereții de sticlă mi se par extraordinari: chiar creează
impresia de plutire, pe care am urmărit‑o.
— Ia, spune, ce mai faci, domnule arhitect? Dar, văd
că nu sunt o gazdă bună, scuză‑mă…, întâi trebuia să te
întreb ce vrei să bei?
Mă uit la ceilalți: profesorul, ca și inginerul agronom
au în față pahare cu votcă, presupun după forma paha‑
relor și după sticla care, pe jumătate golită, se află pe o
măsuță, la îndemână. Mihail Cristea, evident, după forma
alungită a paharului său, bea apă. Nu se dezminte, oricum
e o surpriză plăcută pentru mine să‑l reîntâlnesc aici.
— Apă aș vrea și eu. Sunt cu mașina și trebuie să‑mi
continui călătoria, până la Constanța.
— Stai puțin, vii la mine după atâta vreme și ești pe
fugă, nu se poate! Ce, crezi că nu sunt în stare să te găzdu‑
iesc o noapte?! Sau nu vrei să vezi cum se doarme în casa
pe care chiar dumneata ai construit‑o?
— Nu așa se pune problema, domnule profesor, știți
prea bine. Fie, votcă, zic, acceptând invitația fără să mai
fac nazuri.

/ 331 /Chiar mă bucur că mă primește atât de bine: avuse ‑
sem mari emoții asupra felului cum va decurge revede ‑
rea noastră.
Ionică se grăbește să‑mi toarne într‑un pahar băutura
și mă întreabă dacă să adauge și gheață.
— Două cuburi, precizez eu.
— Noroc, toastează profesorul.
— Să fie, răspundem noi.
— Ei, și acum povestește‑mi, cum o duci? Și cu ce pri ‑
lej pe aici, pe la noi?…
— Am să rămân câteva luni, probabil, în Constanța,
firma mea are aici o lucrare mai mare… Iar la dumnea ‑
voastră, bineînțeles, țineam neapărat să ajung. Voiam
să‑mi spuneți dacă sunteți mulțumit de casă…
— Mulțumit, mulțumit, mereu mă gândesc la dumneata
de când m‑am mutat aici…
— Și mai are un scop vizita mea. Vi‑l mărturisesc de la
început, îmi dau seama că sunt ridicol și că mă port cu
stângăcie, ca un școlar copleșit de lecția prea grea pe care
nu poate s‑o priceapă…
Tac, fac o pauză, așteptând să văd reacția lui, dacă e ca ‑
zul sau nu să merg mai departe. Profesorul mă încurajează:
— Ei, ia spune, ce anume te frământă?
Atunci eu îmi dau drumul, turuind. Iar mă simt aiurea,
nesigur, fiindcă abordez subiectul care în ultima vreme
îmi ocupă mintea și mă neliniștește:
— Domnule profesor, mă îngrijorează ploaia asta ab ‑
surdă și inexplicabilă. Mă îngrijorează, de fapt mă sperie.
Țineam cu orice preț să ajung la dumneavoastră și să vă
întreb. Sunteți singurul în care am încredere și care m‑ar
putea lămuri. Ce credeți despre ceea ce se petrece? Dere ‑
glarea asta meteorologică anunță ceva și mai grav, sfârșitul

/ 332 /nostru, sfârșitul tuturor lucrurilor? Iertați‑mi lipsa de
precauție și, poate, naivitatea întrebării, dar mă obse ‑
dează chestiunea asta și mai ales mă obsedează că nu se
întrevede nicio soluție, mă alarmează lipsa oricărei expli ‑
cații cât de cât logice.
Când aude ce‑i cer, e rândul lui Iacob Grima să zâm ‑
bească: e un zâmbet ușor trist. Zice:
— Din păcate, nu cred că pot să te ajut în elucidarea
acestei enigme sau ce va fi fiind. Știi, am reținut o propo ‑
ziție a unui scriitor japonez, Haruki Murakami, care sună
cam așa: „În secret, toată lumea așteaptă să vină sfârșitul
lumii.” Așteaptă să vină și, aș completa eu, toată lumea se
comportă ca și cum sfârșitul ar veni, indeniabil. Dragă
domnule Orban, eu sunt astrofizician, iar dacă sunt spe ‑
cialist în ceva, sunt specialist în începutul lumii, nu în
sfârșitul lumii. De‑o viață mă chinui să‑mi leg observațiile,
discutabilele mele descoperiri și ipoteze privitoare la în ‑
ceputul lumii într‑o mică teorie plauzibilă și încă nu sunt
sigur că am reușit. Ca să explicăm cum a început lumea,
noi, fizicienii, sau mai precis astrofizicienii, suntem siliți,
să lucrăm cu ipoteze fanteziste și cu metafore, cu preziceri,
ca poeții sau ca profeții. Arareori, putem verifica efectiv
presupunerile noastre teoretice. Iată, teoria undelor gra ‑
vitaționale, emisă de Einstein acum o sută de ani, abia de
curând a fost confirmată de niște cercetători americani.
Așa că, zău, nu pot să mă avânt pe un teren complet ne ‑
cunoscut, cum e sfârșitul lumii noastre. Aici sunt la fel de
nepriceput, de neinițiat, de ageamiu, ca oricare altul…
Profesorul râde cu blândețe și spune:
— „Nu vă îngrijorați deci pentru ziua de mâine; căci
ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei neca ‑
zul ei.”, Matei, 6.34 …

/ 333 /Cu acest citat consideră încheiată discuția pe tema
asta. Și schimbă vorba:
— Să ne întoarcem unde rămăsesem când a sosit pri ‑
etenul nostru, domnul arhitect… Dragii mei, cum vă po ‑
vesteam… Am fost extraordinar de emoționat când la noi
în orășel a sosit caravana cinematografică. A oprit undeva
pe un teren viran de lângă gară. Câți ani să fi avut pe
atunci: șapte‑opt? Bineînțeles, fusesem la cinema, exista
la noi în localitate un cinematograf, în centru, unde fil ‑
mele se schimbau de două ori pe săptămână, joia și lunea,
iar eu eram pasionat de filme, mă hrăneam cu filme, de ‑
voram filme. Oho, mergeam foarte des la cinema, dacă ar
fi fost după mine mi‑aș fi petrecut tot timpul acolo în sala
miraculoasă de proiecție… Mergeam cu copiii din orășel
și stăteam toți, mereu, în rândul întâi, ne plăcea să vedem
personajele imense, de aproape, gata să ne intre în ochi.
Priveam ecra nul cu capul dat pe spate și după două ore
de proiecție gâtul ne durea, aproape eram înțepeniți
de durere, dar, repet, ne plăcea grozav. Așadar, până la
sosirea caravanei, văzusem destule filme, dar într‑o sală
obișnuită. Iar așa ceva nu mai pomenisem, găseam că e
extraordinar să urci pe o scăriță de metal în duba aia în ‑
tunecată și acolo să te așezi pe unul dintre scaunele pre ‑
gătite și să vezi filme într‑o mașină: ce chestie tare! Țin
minte și acum ce‑am văzut, parcă‑ar fi fost ieri. Era un
film sovietic cu partizani care‑i băteau măr pe nemți. Și
încă ceva legat tot de locul acela din orășelul meu. Cam
prin perioada aia s‑a mai petrecut un eveniment cu totul
ieșit din comun, care iarăși m‑a impresionat teribil. Într‑o
bună zi, pe când ne jucam la noi în cartier, am auzit un
vuiet grozav venit din cer ca și cum ar fi trecut prin văz ‑
duh un bondar colosal și curând am și realizat de unde

/ 334 /provenea nemaiîntâlnitul sunet: deasupra orașului nos ‑
tru zbura un elicopter. S‑a‑nvârtit cât s‑a‑nvârtit prin aer
și apoi am văzut uimiți că începe să se lase jos, tot mai jos
până când, din pricina caselor și a pomilor din oraș care
ne‑au închis perspectiva, n‑am mai avut cum să‑l zărim.
Însă ne‑am dat seama că aterizase undeva, tot pe terenul
viran de lângă gară. Atunci am luat‑o la goană spre zona
unde presupuneam că aterizase. Am alergat ca smintiții,
să ne sară inima din piept și, într‑adevăr, l‑am găsit acolo:
o bizară mașinărie plină de putere și răsunătoare poposea
la noi în oraș. Chiar acolo, pe câmpul de lângă gară. Ne‑am
învârtit parcă beți în jurul său, ne‑am apropiat cât ne‑au
dat voie oamenii mari. Era o minune aparatul acela. N‑am
înțeles ce căuta la noi în orășel, unde mai nimic nu se
întâmpla niciodată: poate era un elicopter militar și fă ‑
cea niște manevre, poate era unul medical și coborâse pe
pământ să ia vreun bolnav. Habar n‑am. Cert e că ne‑am
uitat la el vrăjiți, îndelung, nu ne mai venea să plecăm de
acolo. Se strânsese lume buluc, curioasă nevoie mare, nu
doar noi copiii, ci și oameni în toată firea. Într‑un târziu,
elicop terul s‑a pus în mișcare, a început să‑și rotească
elicele uriașe, din ce în ce mai repede și mai tare, scoțând
un zgomot teribil și creând niște curenți de aer atât de
puternici că aproape ne luau pe sus. Pe urmă, elicopterul
s‑a ridicat de la pământ, s‑a tot ridicat și dus a fost. L‑am
urmărit hipnotizați până s‑a făcut cât un punct. Atât. Dar
ce eveniment, luni de zile apoi am tot vorbit despre mo ‑
mentul acesta unic pe care‑l trăisem și ne‑am hrănit ima ‑
ginația cu povești despre elicopter: inventam care mai de
care cele mai curioase și mai exagerate istorii având în
centrul lor elicopterul apărut incredibil în orășel. Câțiva

/ 335 /dintre noi au jurat că, atunci când vor fi mari, se vor face
piloți de elicopter.
Profesorul își încheie istorisirea râzând cu poftă, parcă
de el însuși, cel de odinioară. Termină votca din pahar și
apoi îl roagă pe Ionică să‑i toarne puțină apă rece.
4.
E ora opt și jumătate dimineața. Aseară am stat la po ‑
vești, nu la spus povești, ci la ascultat povești, până târziu,
spre miezul nopții. M‑am lăsat luat de val, am băut și votcă
fără să mai țin cont câtă, m‑am și destins: în fond, am
găsit că e o formă de terapie excelentă și originală să uit
de toate problemele mele sentimentale, să dau la o parte
toată angoasa pricinuită de ploaia inexplicabilă, toată în ‑
grijorarea despre soarta omenirii și să ascult amintiri din
copilărie, fermecătoare, pe care profesorul le deapănă atât
de senin și de transpus. Așa că n‑am mai plecat la Con ‑
stanța. Sigur, sigur, nici n‑aș fi avut cum, chiar dacă‑aș fi
vrut, nu m‑ating de alcool când conduc, sau altfel for‑
mulat, nu conduc orice ar fi, dacă am pus gura pe alcool.
Am fost găzduit într‑una dintre garsonierele din pavi ‑
lionul acela care‑mi displace profund, oh, l‑aș strânge de
gât pe cel care l‑a construit, atât de urât, stricând într‑un
fel și ce‑am făcut eu. Deși nu speram, am dormit bine,
șapte ore neîntrerupt, mă simt odihnit.
Aud bătăi în ușă. E Ionică. Mă invită politicos:
— Poftiți la micul dejun, dincolo, în vilă, domnul pro ‑
fesor vă așteaptă, precizează el.
Mă grăbesc să‑l urmez pe omul de încredere al lui
Iacob Grima.

/ 336 /Micul dejun e servit tot în salonul din față, cu pereți de
sticlă, care creează impresia că te‑ai desprins de la pământ
și ai pornit în zbor. Privesc afară, marea și cerul plumburiu.
În sinea mea, sunt încântat de vilă, de opera mea, de felul
cum funcționează ca ansamblu de locuire și de felul cum
arată pe dinafară, ca o navă gata să pornească în larg sau
ca o pasăre. Pot spune că am avut și eu o clipă de grație.
Așezați la masă, Iacob Grima în scaunul lui cu rotile și
Mihail Cristea. Pe lângă ei, se‑nvârte, servindu‑i, doamna
Lena, tăcută și sigură pe ea, atentă să nu le lipsească ni ‑
mic. Inginerul a plecat aseară, n‑avea rost să rămână, doar
locuiește în sat, aproape. Fiindcă și el băuse, și‑a lăsat ma ‑
șina aici și l‑a dus acasă Ionică, luând mașina de teren a
profesorului. O să treacă azi s‑o recupereze pe‑a lui.
— Bună dimineața, domnule arhitect, mă salută pro ‑
fesorul cu afecțiune.
Îl măsor și remarc ce prezență stenică este: pozitiv,
calm, de parcă el n‑ar împărți același spațiu cu noi, cei ‑
lalți, de parcă pe el nu l‑ar uda ploaia asta fără sfârșit, care
pe mine a ajuns să mă înnebunească.
— Bună dimineața, răspund.
— Bună dimineața, spune și Mihail Cristea, cu acea
modestie și acea temperanță ce se dovedesc a fi o caracte ‑
ristică a sa.
— Cum ai dormit? se interesează binevoitor Iacob Grima.
— Surprinzător de bine, îl asigur.
— Mă bucur.
Doamna Lena se apropie ținând în mână un vas trans ‑
parent cu cafea aburindă și‑mi toarnă în ceașcă licoarea
cu o aromă puternică, foarte plăcută.
— Cu ce vă servesc? mă‑ntreabă ea grijulie.

/ 337 /— Mulțumesc, o să iau eu… Aș prefera să beau cafeaua
mai întâi…
Menajera se retrage discretă. Are în orice moment,
observ, o ținută elegantă, care impune.
Profesorul ni se adresează cu o energie, cu o vervă epică
inepuizabilă, ce, mai nou, pare a fi starea lui obișnuită:
— Eu nu mă pot lăuda cu somnul meu, din păcate. În
schimb, stând treaz vreo două ceasuri azi‑noapte, mi‑am
adus aminte o poveste de demult. Totdeauna, când e liniște,
reușesc să‑mi adun și să‑mi limpezesc gândurile. Poate o
să vă intereseze istorioara mea. Eram tânăr pe atunci,
căsătorit deja, cu Miruna, prima mea soție, se născuse fiul
nostru, Cristian, care acum trăiește în Noua Zeelandă,
oho, se apropie și el cincizeci de ani, zboară vremea. Ter ‑
minasem facultatea de vreo doi ani, lucram la un institut
de cercetări, încă nu predam la universitate, era o condi ‑
ție să fii membru de partid și eu nu eram, abia mai târziu
aveam să obțin derogarea. Totuși, perioada aceea era cea
mai bună pentru regimul comunist de la noi, cu Ceau ‑
șescu în ascensiune, la începutul domniei, înainte de in ‑
vadarea Cehoslovaciei, oamenii își puneau speranțele în
noul lider, se arătau mulțumiți de felul cum evolua Cara ‑
mia și începeau să privească cu încredere viitorul. Eu
însă, fără să‑mi propun să fiu Gică‑contra, nu împărtă ‑
șeam convingerile majorității. Mi‑aș fi dorit să fiu și eu
confient, stăpânit de optimism, satisfăcut până la ame ‑
țeală de cum merg lucrurile în țară, ca destui din jurul
meu, dar nu izbuteam. Eram dispus chiar să închid ochii,
să las de la mine, să fiu indulgent, să mă îmbăt cu apă
chioară, însă la tot pasul descopeream hibe, vedeam tot
felul de porcării, pe care nu aveam cum să le ignor, căci îmi
săreau în ochi. La tot pasul. Fără să doresc asta, intrasem

/ 338 /în dezacord cu adevărurile oficiale. Și cum eram tânăr,
aveam nesăbuință, nu una oarecare, ci o nemăsurată
nesăbuință. Era a vârstei, dar, poate, și a firii mele. Tot ‑
odată, sufeream de defectul de a mă simți un om liber
într‑o lume ca o închisoare și de a mă comporta ca atare.
Chiar: dacă ar fi să fiu rezumat într‑o frază, aș spune că
însușirea cea mai de preț a mea este că tot timpul m‑am
simțit un om liber. De câteva ori era să‑mi pierd acest atri‑
but, dar cred că am reu șit, totuși, să rămân un om liber…
Cum se manifesta pe atunci darul, atributul acesta al meu?
Pe șleau, eram slobod la gură, ce e‑n gușă și‑n căpușă,
nu‑mi puneam lacăt la gură. Cu vremea, s‑a mai atenuat
această, în fond, nu calitate, ci deficiență a mea, am de ‑
venit și eu mai atent, nu mă mai arunc cu capul înainte.
S‑a mai atenuat, dar nu de tot. Ați văzut ce‑am pățit când
m‑am lăsat stăpânit de iluzia că pot candida la funcția de
președinte și chiar că pot să câștig alegerile, prin puterile
mele, fără să țin cont de forțele oculte, iar din poziția aceea
de președinte, dacă‑aș obține‑o prin vot, aveam impresia
că pot contribui decisiv la schimbarea cursului lucrurilor
aici… Era chiar s‑o sfârșesc, la propriu, am avut noroc că
mai sunt în viață, după chinul și umilința îndurate, ier ‑
tați‑mi, vă rog, sinceritatea poate impudică a acestei măr ‑
turisiri. Ce naivitate, ce prostie, în fond, pe capul meu, și
ce înfumurare, să cred că pot învinge, de unul singur,
marele angrenaj, sistemul! Și ce lipsă de luciditate!… Mă
simțeam, așadar, un om liber, atunci, de mult, în prima
tine rețe, fără să apreciez corect realitatea atât de apăsă ‑
toare din țară, nici atunci și nici deunăzi, când m‑am în ‑
scris în cursa pentru președinție, am comis aceeași eroare
de eludare a contextului, a condițiilor date, și mă purtam,
cum să zic, natural, în diverse împrejurări, fără să tremur

/ 339 /de frică și total imprudent. Nimic eroic, nu de curaj era
vorba, ci de o carență a mea, incapacitatea de a simți pe ‑
ricolul, de a cântări corect pe ce lume trăiesc și incapaci ‑
tatea, cum să zic?,… de a‑mi fi teamă. De aceea eram
slobod la gură și mă exprimam cum gândeam despre unii
și despre alții, despre o situație sau alta, ca și despre par ‑
tid și despre Ceaușescu. N‑aveam deloc o părere bună
despre toți aceștia, deși, v‑am spus, mă străduiam să le
găsesc și lor cât de cât merite. Acum, ca să vă destăinui
povestea mea și ca să fie cât de cât atractivă, am să adopt
postura autorului a toate știutor. Vă spuneam că azi‑noapte,
în ceasurile de insomnie, am reconstituit firul faptelor de
atunci, minuțios. Atunci nu aveam toate datele întâmplă ‑
rilor, acum le am. În cele ce urmează, vă previn, nu voi fi
doar personajul central al povestioarei, ci și autorul na ‑
rațiunii propriu‑zise. Așadar… Institutul celebra nu știu
câți ani de la înființare și a organizat un simpozion cu
invitați din toată țara. S‑au rostit tot soiul de discursuri
festiviste și mult prea convenționale după gustul meu. Mi
s‑a dat și mie cuvântul, în numele tinerei generații de
cercetători. Cred că am ieșit puțin din cadrul fixat. Între
altele, am zis și aceste fraze, vi le citesc…
Zicând acestea, domnul Grima ia de pe masă un volum
pe care îl avea pregătit și îl deschide la o pagină unde avea
făcut un semn. Continuă:
— „Arta prețuită până la sacrificiul de sine. Aceasta ar
fi suprema nostalgie. Ei, nu sunt absurd, nu fiecare dintre
noi este un samurai capabil să‑și dăruiască în chip exem ‑
plar viața(…)” La ce mă refeream când vorbeam despre
acel samurai? Dădeam exemplul desprins din nu mai știu
ce carte, despre un samurai care, atunci când într‑un pa ‑
lat a izbucnit un incendiu care amenința să mistuie și o

/ 340 /foarte valoroasă pictură, a desprins pânza din ramă, a
făcut‑o sul, s‑a spintecat și a ascuns opera în trupul său.
Când s‑a stins focul, oamenii au găsit corpul samuraiului
carbonizat, dar, înăuntrul său, opera inestimabilă era in ‑
tactă. Mai departe, iarăși citez: „Aceasta ar fi nostalgia
supremă dar și încăpățânata deviză. Lupta pentru dem ‑
nitatea culturii și, în cazul nostru, a științei, pe care cu
puterile sale atâtea câte sunt, încearcă să o poarte și s‑o
câștige această grupare de cercetători tineri de la Institu ‑
tul nostru. Este o luptă în care eu cred că trebuie să ne
simțim toți implicați și solidari…” Sigur, n‑am ținut minte
acele cuvinte ale mele, nu sunt atât de narcisist, atât de
preocupat de mine însumi, încât să‑mi memorez un dis ‑
curs oarecare, nu. Am preluat totul din arhivele Securi ‑
tății. Dar nu direct, ci din această carte apărută recent, a
unui istoric care a studiat documentele ca să aducă în
dezbatere publică rezistența intelectualilor în comunism.
Eu n‑am avut curiozitatea să merg la sursă, la arhive,
să‑mi cer dosarul. Ba, curiozitatea am avut‑o. Dar mi‑a
fost lehamite. N‑am vrut să am dezamăgiri, să descopăr
acolo cine m‑a turnat, să descopăr că prietenii, apropiații
sau rudele, iubitele, cei pe care‑i prețuiam, mă spionau și
făceau denunțuri, rapoarte la Securitate. Trădările mă
dezgustă, îmi dau sentimentul că suntem o adunătură de
suboameni. Dacă aș fi cercetat dosarul de la Securitate,
tot sistemul meu de valori s‑ar fi năruit poate. Aș fi aflat
cine știe ce grozăvii, mi s‑ar fi demonstrat că nu trăisem
autentic, că totul fusese afectat de minciună, de falsitate,
aș fi aflat că nu fusesem stăpân pe propria mea viață. Și
n‑am vrut, n‑am vrut asta. Am preferat să las să plutească
ceața peste acea perioadă sumbră. Să nu fac lumină. Nu
de frică pentru trecutul meu, pentru atitudinea mea din

/ 341 /vremurile alea, ci de dezgust, de amărăciune, gândindu‑mă
ce decepții aș putea avea cu privire la unii și la alții, la cei
cu care împărțisem necazul, cel puțin, crezusem că‑l îm ‑
part. Îl împărțisem numai aparent, căci ei poate jucaseră
dublu! Am o anumită tărie lăuntrică, sunt tăbăcit de câte
dezamăgiri am avut parte, însă această deziluzie, supremă
zic eu, nu am fost niciodată pregătit s‑o trăiesc… Paran ‑
teză: e de precizat că micul meu speech de la acel simpo ‑
zion a făcut senzație. Nu era mare lucru, dar în epocă totul
răsuna mult amplificat. Și încă o frază de atunci a iritat
nespus, se pare: „Nu poate fi vorba despre o demnitate a
științei caramiene, din moment ce în posturile‑cheie din
societate se află oameni nepotriviți”. Era o trimitere
transparentă la activiștii de partid din fruntea Caramiei,
dar și la directorul de atunci al institutului care nu avea
nicio valoare ca om de știință, era doar un politruc jalnic,
obedient cu cei de la partid și foarte iscusit când era vorba
să parvină. În rezumat: frazele mele au fost răsplătite cu
aplauze și am primit felicitări pentru curajul și dreptatea
opiniilor mele, ceea ce m‑a umplut de mândrie… Dar mi ‑
cul meu discurs m‑a aruncat, fără întoarcere s‑ar spune,
în tabăra dușmanilor pe care regimul trebuia să‑i pună la
colț și să‑i țină permanent sub supraveghere. Dintr‑o
dată, eu, care eram de fapt un tinerel neexperimentat,
neacomodat cu conformismele sociale și mai degrabă
naiv, am devenit în ochii lor un ins periculos, un dușman
care trebuie controlat cu strictețe. Uite ce nota despre
mine Arkadi, un informator prezent la acel simpozion:
„Discursul lui a creat uimire și admirație în sală, și a afir ‑
mat o tendință de disidență subtilă”. Iar ofițerii de secu ‑
ritate au hotărât, citez tot din cartea amintită a istoricului:
„Deoarece în afirmațiile lui publice și particulare, dar și

/ 342 /în scrierile sale, Iacob Grima se erijează”, e obligatoriu să
precizez, e o tâmpenie, nici pomeneală, nu făceam ce
raportau ăia că fac, „în reprezentantul unei grupări din
rândul tinerilor cercetători de la Institutul Național de
Astrofizică din Caramia, pe care caută să‑i instige…”, încă
o dată spun, nici asta nu era adevărat, citez în continuare,
„…la o atitudine necorespunzătoare, se va stabili dacă în
acest sens se vor întreprinde măsuri corespunzătoare, nu
doar în ceea ce‑l privește, ci și în rândul altor persoane
din anturaj.” Dincolo, de limbajul lor de lemn, atât de
întortocheat, bref: atunci mi s‑a deschis dosar de urmă ‑
rire informativă și am fost pus sub lupă nu numai eu, cu
toată viața mea privată, ci au extins supravegherea și asu ‑
pra celor cu care eu aveam legătură. Incredibil. Eram ca
o mică gâză sub controlul lor permanent. Și eu nu bănuiam.
Sau bănuiam, dar respingeam ideea. Simțeam în jurul
meu un fel de zid invizibil, însă mi‑era imposibil să cred
că pot fi în atenția lor pentru niște biete gânduri de bun
simț, mai degrabă adevăruri banale, exprimate, e drept,
poate nițel prea aprins, prea patetic, în diverse împreju ‑
rări. Chestia asta, cu urmărirea, a durat mult timp, până
după ’90, din păcate. Oamenii ăia care mă urmăreau, se ‑
curiștii, deveniseră niște specialiști în viața mea, mă cu ‑
noșteau probabil mai bine decât mă cunoșteam eu însumi,
căci erau mai atenți la ce făceam eu decât eram eu. Tot
după ’90 am aflat, întâmplător, de la un fost ofițer de Secu‑
ritate ajuns acum senator la un partid de dreapta, deve ‑
nisem o persoană publică foarte cunoscută între timp, am
aflat deci, că vreo două generații de agenți ai Securității,
în total opt persoane, luaseră salariile pe seama mea, tră ‑
iseră bine urmărindu‑mă și ieșiseră liniștiți la pensie, o
pensie frumoasă, specială, doar ocupându‑se zeloși de

/ 343 /mine. Senatorul râdea cu poftă când mi‑a adus la cunoș ‑
tință chestia asta, ca de o glumă extrem de reușită. Am
zâmbit și eu când mi‑a relatat întâmplarea, dar, recunosc,
zâmbetul meu nu, n‑a fost tocmai convins și convingător.
Iacob Grima își întrerupe povestirea rugând‑o pe
doamna Lena să‑i aducă puțin suc de portocale, dacă
există prin casă. Profit ca să cer un pahar cu apă minerală,
acidulată. Doar Mihail Cristea nu dorește nimic. El as ‑
cultă liniștit, pregătit să primească orice mărturisire. Im ‑
perturbabil, lasă impresia că nimic nu l‑ar putea lua prin
surprindere, oricât de terifiantă ar fi istorisirea.
— De altfel, am pățanii, cum să zic?, amuzante sau
dramatice?, semnificative?, cu securiștii care răspundeau
de mine. De pildă, ceva mai târziu față de episodul de
început, adică prin anii ’80, când lucrurile se stricaseră
rău de tot, nu doar ca ideologie exacerbat și stupid nați ‑
onalist‑comunistă, ci și ca nivel de viață, era penurie
totală, nu se mai găsea nimic de mâncare, prin magazine
sufla vântul, electricitatea și combustibilul erau restricți ‑
onate până la demență, țara trăia într‑o minciună gene‑
ralizată și câte altele, știți prea bine… atunci, m‑am dus
într‑o după‑amiază la un magazin de produse lactate. Era
un magazin micuț, de cartier, care, în cele mai multe zile,
era precum toate celelalte, gol‑goluț, n‑avea nici măcar
un singur produs la vânzare astfel încât, dacă n‑ar fi fost
firma de la intrare, n‑ai fi avut idee ce se comercializează
acolo. Uneori însă, e adevărat tot mai rar, acea prăvălie
oarecare, ca prin farmec, ce relații avea gestionarul său
n‑am aflat niciodată!, se metamorfoza într‑un mic spațiu
paradisiac: se umplea brusc și de necrezut cu cele mai
minunate și mai visate bunătăți, telemea, cașcaval afumat
și calupuri uriașe de cașcaval de oaie formidabil, unt și

/ 344 /smântână. Uneori aveam inspirația aproape cerească să
trec pe acolo exact când se aducea marfă. Sigur, se formau
instantaneu cozi uriașe, oamenii erau în stare să se sfâșie
ca să ajungă la tejghea și să poată să cumpere produsele
râvnite. Eu m‑am așezat la rând și, la un moment dat,
mi‑am ieșit din fire și am vorbit tună tor: „Ne‑am trans ‑
format în suboameni. Suntem în stare să ne omorâm pen ‑
tru o biată bucățică de brânză. E scandalos, e inacceptabil.”
Cineva, o persoană între două vârste, cu ochelari de inte ‑
lectual, mi s‑a alăturat cu hotărâre: „Are dreptate dom ‑
nul, are dreptate. Ne merităm soarta, suntem niște lași.”
Nu‑mi dau seama cum, dar cuvintele mele întărite de ale
domnului cu ochelari au avut un efect imediat. Brusc,
vacarmul din mica încăpere a magazinului s‑a stins. Oa ‑
menii s‑au oprit din țipat și din îmbulzeală, ca într‑un
film de desene animate în care o mulțime de inși agitați
încremenește subit. Au tăcut și au rămas stană de piatră,
pentru câteva clipe. Nu le venea să creadă că rostise cineva
cu voce tare ceea ce toți gândeau, dar n‑aveau curajul s‑o
spună. Apoi, la fel de brusc cum se declanșase, starea de
hipnoză, de vrajă, de transă în care căzuseră a luat sfârșit
și ei și‑au „revenit”. Au fost cuprinși de un tumult și mai
mare, incontrolabil. Și au pornit și mai determinați asal ‑
tul pentru telemea. S‑a creat o nemaivăzută busculadă.
În înghesuială, cineva a fost îmbrâncit, s‑a dezechilibrat
și oamenii erau cât pe‑aci să‑l calce în picioare. Abia s‑a
ferit din calea lor, a ieșit din rând epuizat, învins. Au răsu‑
nat țipete. Apoi, altcineva, un bătrân, a căzut din picioare.
S‑a auzit icnetul său înfiorător. Vreo doi inși mai omenoși
l‑au tras de‑o parte și l‑au întins pe ciment, încercând să‑l
resusciteze. „Chemați salvarea!” a strigat unul. „E prea târ‑
ziu, a constatat celălalt. Inima nu‑i mai bate, nu mai are

/ 345 /puls.” L‑au târât pe ciment ceva mai departe, lângă un
zid, l‑au acoperit cu ziare, dar, în loc să abandoneze co ‑
pleșiți de tragica întâmplare, toți oamenii ăia au conti ‑
nuat să stea la coadă pentru cumpărături, nu‑și puteau
permite să renunțe la așa ceva. Eu am simțit că mi se face
rău. M‑am smuls de la coadă răvășit. Am părăsit cu mers
alert magazinul. După mine a mai venit cineva, domnul
cu ochelari care nu se temuse să‑și exprime revolta ca și
mine. Am făcut împreună câțiva pași. Am aflat că îl
cheamă Stănescu și e absolvent de filosofie, predă ore la
un liceu de elită din Sectorul 2, e și autor de cărți. Am
rămas în legătură cu domnul Stănescu, am devenit un fel
de amici, îi apreciasem curajul. Ne întâlneam când și
când și făceam câte o plimbare prin Herăstrău, unde pe ‑
ripatetizam, exprimându‑ne cu franchețe și cu justificată
severitate gândurile despre degradarea vieții în Caramia.
Cert e că, încet‑încet, acest om mi‑a câștigat totala încre ‑
dere. Mă puteam bizui pe el în orice situație, nu m‑a dez ‑
amăgit niciodată. Ceea ce n‑am știut atunci, dar mi‑a
mărturisit el imediat după căderea lui Ceaușescu, într‑o
criză de sinceritate și de asumare a culpei, e că el fusese
unul din ofițerii de Securitate însărcinați cu supraveghe ‑
rea mea. Acum îmi cerea să‑l iert căutând să mă convingă
că era de datoria lui să se poarte așa cum se purtase, nu
făcuse nimic altceva decât să‑și îndeplinească sarcinile
de serviciu, cu profesionalism. Când mă urmărise, m‑a
asigurat că se ferise să se lase stăpânit de patimi, adică
să‑mi facă rău în mod excesiv, din plăcerea de a‑mi face.
Îmi făcuse rău cu măsură, atât cât era cazul, respectând
regula jocului, că doar eram plasați în tabere diferite, asta
era el obligat să facă atunci, eram componenți în două

/ 346 /echipe sportive în confruntare, el trebuia să joace pentru
echipa lui și să câștige.
Domnul Grima se oprește din povestit. Ia de pe masă
o felie de chec cu fructe, o mestecă tacticos. Bea suc din
paharul înalt. Nu dă semne că și‑ar fi terminat poveștile:
— Sau un alt caz. Emil, electrician, electronist. Ce bine
mă înțelegeam cu el. Îl chemam când aveam de reparat
televizorul cu tub catodic, cum erau televizoarele pe atunci.
Dar nu numai atât, la el apelam când mi se strica orice tip
de aparat din casă, el era bun la toate, rezolva orice, fără
greș. Îi dădeam un telefon și sosea. De statură mijlocie,
brunet, uscat la față, cu perciuni lungi, nu era deloc vor ‑
băreț și nici nu se pricepea la vorbe, dar era eficient, ne ‑
întrecut în meseria lui și asta conta. Îi scoteai cuvintele
cu cleștele din gură, îl auzeai exclamând repetat Of, off!
Era modul său de a spune că defecțiunea e groasă și are
ceva de tras până îi dă de cap. Dar nu se lăsa și până la
urmă rezolva. Azi unde mai găsești asemenea meseri ‑
ași?!… Eu îl plăteam regește, după cum merita, și de aceea
eram un client privilegiat, aveam totdeauna prioritate. Ce
mai, relația mergea strună între noi. Atâta doar că Emil
nu era doar depanatorul‑minune. Juca și alt rol. Era cel
care plantase aparatură de ascultare în casa mea și la birou.
Era cel care mă asculta. Știa despre mine tot, știa și ce eu
habar n‑aveam. Era față de mine ca un autor de roman
față de personajul său. De la un moment dat, el, „autorul”,
a pactizat cu personajul său, cu mine adică, personajul
i‑a câștigat simpatia și Emil, ofițerul de securitate dur și
determinat, a început să se implice, întâi mai precaut apoi
tot mai pe față, în viața personajului. A început să influ ‑
ențeze evoluția evenimentelor, a tras de fire ca un păpu ‑
șar și a intervenit într‑un moment sau altul schimbând

/ 347 /cursul întâmplărilor, de obicei în favoarea mea. De pildă,
într‑o seară, Emil, ofițerul, sub identitatea lui de depana ‑
tor tv, se afla la mine acasă și, după ce îmi depanase apa ‑
ratul video, stăteam împreună la un pahar de coniac fin,
franțuzesc, pe care‑l adusesem de la Paris, unde fusesem
invitat la un congres de astrofizică. Eram căsătorit cu a
doua mea nevastă, Cornelia, o femeie frumoasă, de fami ‑
lie bună și pictoriță de talent. Cum ea întârzia în ziua
aceea, eu am avut la un moment dat această remarcă: „Și
Cornelia, muncește prea mult, uite, e nouă seara și nu s‑a
înapoiat de la atelier!…” Atunci Emil, căruia îi plăcuse în
mod deosebit coniacul meu și băuse mai mult decât putea
duce, a rostit plin de năduf, cu limba împleticindu‑i‑se:
„Of, off, domn profesor!” apoi a tăcut ostentativ și enig ‑
matic. N‑am priceput ce‑a vrut să spună. Când a văzut că
nu mă prind ce încerca să‑mi dea de înțeles, și‑a mai turnat
niște coniac, a dat paharul peste cap și a rostit, precipitat,
nemaiputând să se abțină: „Domn’ profesor, doamna, să
fiu iertat, are o aventură extraconjugală!” Apoi, s‑a ridicat
brusc și a plecat. Așa s‑a dovedit, avea dreptate. M‑am și
despărțit curând de Cornelia. Atunci nu mi‑am pus între ‑
bări cum de știe el ce face nevasta mea. Mai târziu, mi s‑a
luminat mintea. Din aproape în aproape, legând faptele,
momentele. Tot așa, altă dată, el mi‑a deschis ochii asu ‑
pra unui coleg mai tânăr de la universitate, Bogdan Firu ‑
lescu. Îl lansasem, îl promovasem mereu, îl susțineam
apărându‑l de atacurile adversarilor lui, nu puțini, țineam
la el ca la un frate mai mic sau ca la un fiu. Mizam pe el
și sufletește și intelectual și‑l ajutam necondiționat, orice
îmi cerea. De altfel, el, în orice împrejurare, și‑n public,
nu obosea să‑și exprime admirația, respectul, infinita gra ‑
titudine. Ceea ce‑mi displăcea și mi se părea o scădere a

/ 348 /firii lui. Să‑ți lauzi șeful e primul pas spre lingușire și ipo ‑
crizie. Altfel însă îl consideram dotat cu foarte multă in ‑
teligență și cu alte daruri prețioase. Ei bine, într‑o seară,
întârziam iar la un pahar cu Emil. În astfel de ocazii lui i
se dezlega limba și mai rostea și propoziții cu subiect și
predicat, nu doar bine cunoscuta, nelipsita exclamație Of,
off!. Atunci, tam‑nisam, a ținut să mă avertizeze: „Vedeți,
fiți mai atent cu acest Bogdan Firulescu.” Iar se exprima
eliptic și m‑am uitat la el întrebător. Emil a explicat fără
să se codească: „Băiatul ăsta dă informații periodice des ‑
pre dumneavoastră la noi…” Atât a zis. Apoi a tăcut. Emil
se întunecase la chip și corpul îi devenise dintr‑dată greu
și metalic, parcă înghițise plumb. A mai băut un pahar,
două și s‑a dus. După 1989, a dispărut complet din viața
mea și de peste tot. Parcă l‑a înghițit pământul, parcă nici
nu existase vreodată. M‑am întrebat ce s‑a petrecut cu el
și n‑am izbutit să aflu. Asta, până de curând. Căci poves ‑
tea are un epilog cu totul neașteptat. Emil s‑a întors din
neant într‑o apariție fulgurantă și cu totul surprinzătoare.
S‑a întâmplat acum vreo doi ani, după mizeria de la ale ‑
geri. L‑am întâlnit într‑o zi pe Calea Victoriei, când ie ‑
șeam de la Academie. Ca din întâmplare, deși eu cred că
mă urmărise și mă așteptase. Îi albise părul, arăta cam
jigărit și m‑a întâmpinat cu aceeași expresie de altădată:
„Of, off!”. Părea copleșit de părere de rău și de îngrijorare.
A explicat imediat, în felul lui, eliptic, de ce ținuse să mă
vadă: „Tot noi suntem și‑acum la butoane, domn profesor,
tot noi. E și mai și! Bine că v‑ați retras candidatura, că era
de groază ce se pornise împotriva dumneavoastră, praf vă
făceau, praf.” Atât a zis, mi‑a strâns mâna foarte încurcat
și s‑a îndepărtat grăbit. Mă credeți, dacă vă mărturisesc
că țin la Emil, ofi țerul de Securitate?

/ 349 /Desigur, întrebarea profesorului Grima este una reto ‑
rică. Îmi dau seama că nu așteaptă vreun răspuns din
partea noastră, ascultătorii lui de ocazie. Oricum, pe mine,
unul, poveștile lui m‑au tulburat în chip deosebit. Nu
m‑așteptam să mă facă părtaș la aceste crâmpeie din tre ‑
cutul lui. Mi se pare un semn de încredere și mă onorează.
Bănuiesc că și bătrânul Mihail Cristea gândește la fel. De
nu cumva el a mai auzit și altădată aceste istorii.
După micul dejun îmi iau la revedere de la domnul
Grima. Trebuie să ajung neapărat la Constanța, e o pe ‑
rioadă importantă în derularea proiectului și prezența
mea acolo e strict necesară. Dar profesorul nu mă lasă
să plec până nu‑i promit că‑l voi vizita din nou, cât mai
repede. Îmi cere și un termen, iar după câteva clipe de
gândire zic:
— În week‑end ‑ul viitor sunt înapoi, dacă mă primiți.
E o încântare să vă ascult. Și e reconfortant, constat că
are un efect binefăcător asupra minții mele, ca un medi ‑
cament foarte bun împotriva anxietății, a stresului. Mă
scoate din tensiune, din depresia pe care mi‑o pricinu ‑
iește ploaia asta absurdă. Ei, dar, sigur, mai sunt și alte
cauze, personale, pentru starea mea proastă…
Iacob Grima surâde:
— Asta, da, e o realizare, dacă poveștile mele fac cât un
medi cament eficace…
Eu dau din cap ca să‑l asigur că așa e și țin să rectific
programul:
— Totuși, probabil n‑am să reușesc să ajung în week‑end
la dumneavoastră, în week‑end lucrăm, se toarnă beton la
fundație, vă dați seama, să torni beton pe ploaie, ce aiurea,
dar n‑avem încotro!… Trebuie neapărat să supraveghez

lucrările. Dar luni sau chiar duminică seara, după ce în ‑
cheiem treaba, voi fi aici. Acum că mi‑ați deschis ușa, nu
scăpați de mine prea ușor, cât stau la Constanța, mereu o
să vă pomeniți cu mine că vă trec pragul.

/ 351 /Capitolul XVI
(Povestește Mihail Cristea)
1.
De când m‑am mutat de la mânăstirea din nordul țării
aici, la Colilia, petrec mai mult timp acasă la Iacob, decât
la așezământul monahal. Merg câteva zile acolo, dar stau
ca pe ghimpi și mă grăbesc să mă întorc la prietenul meu.
E deja sfârșitul lui iulie, duminică, 24. Am ajuns să so‑
co tesc și eu scurgerea timpului, la fel ca toți locuitorii Ca ‑
ramiei: suntem în ziua două sute nouăzeci și opt de când
plouă. În mod normal, pe vremea asta, vara ar trebui să fie
în plină putere, iar plajele de pe țărmul mării ar trebui să
geamă de lume. Și, în loc de așa ceva, ce avem? Stațiuni pus‑
tii, ploaie neobosită, umezeală de nesuportat și lumină pu ‑
țină, întristătoare, ca de asfințit de omenire, ca de univers
îmbolnăvit, cuprins de derută și parcă trăgând să moară.
Pentru mine, totul e clar: ceea ce se petrece prevestește
sfârșitul. Poate nu va veni acum, dacă nu e copt momen ‑
tul, dar ploaia asta anunță că sfârșitul este posibil și este
aproape, pândește prin preajmă. Ploaia care nu mai con ‑
tenește are rostul să ne obiș nuiască cu gândul că sfârșitul

/ 352 /face parte din logica lumii omenești. Lumea pământească
devine pe zi ce trece tot mai inospitalieră, tot mai ostilă,
pare că se scufundă în hău. Iar lumea nu e decât măsura
noastră, a celor care o alcătuim. Am ajuns la convingerile
astea pe îndelete, senin, fără să fiu paralizat de spaimă. E
adevărul în care cred și pe care sunt pregătit să‑l primesc.
Nu știu dacă îmi trezește sentimente de admirație sau
doar mă nedumerește Iacob cu atitudinea lui în această
privință: și el are o seninătate, dar una diferită de a mea.
El pare să nu ia în seamă niciun pic pericolul ploii, parcă
n‑ar înțelege avertismentul pe care acest fenomen mete ‑
orologic ni‑l transmite. Se comportă ca și cum pentru el
nici n‑ar exista ploaia aceasta provocatoare și simbolică,
ploaia care scoate din sărite pe oricine, care îngrijorează
pe oricine și care dă fiori oricui. Parcă n‑o vede și n‑o simte
ori parcă e firească și nu merită să fim preocupați de ea.
Își continuă activitatea normal. Iar ca dovadă, zilele tre ‑
cute chiar m‑a chemat în biblioteca lui și, cu un aer tainic,
convins că îmi încredințează un secret extraordinar, mi‑a
ară tat un dosar de carton voluminos, pe coperta căruia
scria cu litere mari, caligrafic trasate Cosmogonia după
Iacob Grima . „Vezi”, a comentat el, „nu pierd vremea,
mi‑am res pectat promisiunea. Sunt aproape gata! Ar tre ‑
bui poate să mulțumesc celor care mi‑au înscenat toată
nebunia aceea și m‑au făcut să mă retrag din politică.
Fără acea întâmplare probabil n‑aș fi avut timp să termin
Cosmogonia …” Apoi, cu înfățișarea sa de copil teribil,
foarte încântat de sine, a așezat manuscrisul la loc de
unde îl luase, în sertarul biroului și s‑a îndreptat spre
ieșirea încăperii manevrând cu pricepere scaunul lui pe
roți, motorizat și silențios.

/ 353 /Eu am tresărit emoționat, gândind : A terminat, într‑ade‑
văr, tratatul de cosmogonie?!
De atâta vreme visam la momentul ăsta, ardeam de
nerăbdare să citesc lucrarea. Însă m‑am abținut și nu
i‑am cerut manuscrisul. Învățasem că am mai mari șanse
să obțin ceva de la el dacă nu‑l bat la cap și nu‑i pretind
nimic, ci aștept să‑mi ofere el.
Altfel, zi de zi, Iacob se arată preocupat doar de poveș ‑
tile lui. Îmi dau seama încă o dată cât de importante sunt
pentru el, îmi repet iar și iar: prin ele participă la viață sau,
mai mult, ele îl țin în viață, aceste povești, în fond oare‑
care, ce refac episoade din existența lui. Mecanismul lăun ‑
tric nu e complicat: Iacob luminează prin rememorare
anumite zone din trecutul său și astfel se regenerează, se
resetează, capătă sens și vitalitate. Memoria lui este ai ‑
doma unui torent de apă care curge la vale și se irosește,
iar el încearcă să capteze, să toarne măcar o parte din
această apă în niște vase, în niște rezervoare. Povestirile
sunt apa năvalnică, iar vasele suntem noi, ascultătorii săi.
Astfel, dacă povestește cuiva, apa nu se mai risipește toată,
se păstrează, se perpetuează, se salvează…. Din nefericire,
eu nu sunt bun pentru acest rol, al vasului, fiindcă sunt
un vas șubred, avariat, nu prezint garanții că o să pot ține
prea mult timp apa. Sunt împresurat de bătrânețe chiar
mai mult decât el, decât Iacob. Puterile trupești îmi scad
cu fiecare zi, simt fără tăgadă.
Dar, fiindcă nu prea are de ales în privința distribuției
rolurilor, prea puțini fiind cei aflați în preajma sa, Iacob nu
mai ține cont cui povestește, în condițiile date, orice as ‑
cultător e bineve nit, cine știe, poate într‑unul la care nu
te aștepți povestea lui va da rod, și astfel el, ceva din el va

/ 354 /rămâne în viață…. Convins că așa îl ajut cât de cât, accept
și rolul acesta, de ascultător, de depozitar al vieții lui, deși
mi‑e limpede că nu mă descurc prea bine cu interpreta ‑
rea. Acum, a apărut și arhitectul, Orban, el e mai nimerit
în postura de ascultător, căci e ceva mai tânăr și sunt mai
multe șanse ca poveștile, trecute în mintea lui, să nu se
piardă și astfel Iacob să supraviețuiască. E limpede că
trupul nostru e trecător, se defectează și se strică, se nă ‑
ruiește și dispare și că mai rezistente sunt cuvintele și
gândurile. Ele, de natură imaterială, pot, uneori, să dăinuie
mai mult decât marmura și să fie incomparabil mai trai ‑
nice decât bietul trup omenesc…
A promis și arhitectul că, în seara asta sau mâine dimi‑
neață, vine iarăși încoace de la Constanța, unde s‑a stabilit
pentru o vreme, adus de treburi și atunci amândoi vom fi
vasele în care urmează să se adune apa tumultoasă, poveș ‑
tile. Repet, dacă așa poate fi ajutat Iacob sau, mai exact,
dacă așa îi pot crea lui iluzia că‑l ajut, merită să‑mi iau în
sarcină rolul ăsta.
2.
Duminică seara, cam pe la ora nouă, sosește, într‑ade ‑
văr, și Ștefan Orban. Îl întâlnesc pe culoar chiar atunci când
își ia în primire camera, vecină cu a mea. Este ud până la
piele. Îi spun:
— Mă bucur că ați ajuns… O să fim doi ascultători ai
istoriilor lui Iacob. El abia așteaptă să‑și dea drumul…
Însă arhitectul mi se plânge că a avut mult de lucru la
șantierul din Constanța și că se simte dărâmat, așa încât
nu crede că va rezista să stea prea mult la povești.

/ 355 /Totuși, nu‑l poate refuza pe Iacob: curând, gazda noas ‑
tră ne invită în salon, la cină, ce‑i drept frugală, și apoi,
fără să ne propunem asta, cumva de la sine, ne întindem
la vorbă toți trei. Până hăt, târziu. Eu, unul, nici nu simt
cum trece timpul. Îi iau seama lui Ștefan Orban și‑mi lasă
impresia că e în aceeași situație.
De fapt, ne întindem la ascultat noi, musafirii, și doar
Iacob, la vorbit, la povestit. Este într‑o vervă deosebită. Și
e doldora de istorii fel de fel.
E trecut de douăsprezece noaptea când mergem la cul ‑
care, dar toți suntem într‑o bună‑dispoziție specială, seara
a fost încântătoare, cu o atmosferă plăcută și, surprinză ‑
tor, fără prea mult alcool. Dar cu povești peste povești și
cu un soi de rezonanță care s‑a realizat între noi trei – o
asemenea stare rareori se atinge, fie și între prieteni.
Dimineața, micul dejun, deși îl luăm iarăși împreună,
nu de curge după modelul cinei din seara precedentă: Iacob
nu se mai arată la fel de vorbăreț, cum ne‑a obișnuit. Abia
dacă se atinge de mâncare. Își bea cafeaua pe fugă și se
scuză anunțându‑ne că are ceva de lucru la cartea lui, i‑a
venit o idee. Se retrage în bibliotecă.
Rămân în salon împreună cu Ștefan Orban. El apasă
pe telecomanda televizorului, deschizându‑l, și spune:
— Aici, la vila profesorului, parcă am fi înafara timpu ‑
lui, nu știm nimic din ce se întâmplă. Încă de ieri, toate
televiziunile de știri au breaking news despre vreme. Țara
e în alertă, ploaia s‑a întețit ca niciodată până acum. Aver ‑
tizările sunt de pericol maxim în întreaga Caramie.
De regulă, nu mă uit la televizor, de data aceasta însă
e altceva, nu poți fugi de realitate. Arhitectul are dreptate:
la televi zor, pe orice canal ai muta, sunt transmisii în direct
din diverse regiuni și se derulează de peste tot imagini

/ 356 /care ne șochează. Ideea e că de noaptea trecută, brusc,
începând din nordul țării, ploaia monotonă, de un debit
egal și predictibil, suportabil, s‑a transformat într‑una
torențială, s‑au format viituri, care mătură totul în cale,
șuvoaie de apă mâloasă se revarsă, înghițind animale,
mașini, oameni și case. Reporterii au ajuns în regiunile
devastate de urgie și au filmat cu detalii câteva sate prac ‑
tic distruse de ape.
Nu mi‑e frică de ceea ce văd, nu mi‑e frică pentru
mine, totuși mă trec fiori. Cu moartea mea iminentă, o
spun și o repet cu mâna pe inimă, sunt împăcat, demult.
Sunt convins că sfârșitul meu e în firea lucrurilor, oricând
ar veni și în orice fel ar veni este ceva cuvenit . Însă îmi dă
fiori această ieșire din țâțâni a vremii fiindcă mi se pare
că e vorba de o răzvrătire a naturii, a naturii care nu ne
mai rabdă.
Ștefan Orban remarcă neliniștit:
— De obicei televiziunile exagerează și sunt dispuse,
de dragul rating ‑ului, să descrie apocalipse imaginare.
Trebuie să provoace neliniște, spaimă, panică. Din asta
trăiesc, din exploatarea sentimentelor noastre negative.
Dar acum se pare că spun adevărul, vremea s‑a înrăutățit
peste poate, situația e gravă…
Închidem televizorul și ieșim din casă să vedem dacă
și aici s‑a‑ntețit ploaia.
Da, plouă altfel, cu totul altfel decât eram obișnuiți. Nu
mai e acea ploaie egală cu sine și enervantă, dar suporta ‑
bilă ca intensitate, acea ploaie benignă. Nu. Acum ploaia
a devenit violentă.
Arhitectul exclamă întrebător și alarmat:
— Vine potopul?!…

/ 357 /— E adevărat că potopul clasic tot de prin ținuturile as ‑
tea, de la Marea Neagră, a pornit. Dar atunci ploaia a ținut
doar patruzeci de zile. Or, acum, la noi, plouă de aproape
trei sute de zile…
Însă Orban are o replică la observațiile mele:
— Eu m‑am gândit îndelung la asta… Într‑o lume de ‑
gradată nici potopul nu mai poate fi cum a fost. Decât așa,
anemic, prelungit, vlăguit, ezitant. Nu trebuie, adică, să
ne așteptăm neapărat la o copie la indigo a evenimente ‑
lor. Ca să nu mai spun că ploaia de acum ne privește doar
pe noi, caramienii. Avem exclusivitatea. Ceea ce sporește
ciudățenia cazului și originalitatea situației.
— Vom vedea, încerc eu să închei discuția pe un ton
calm și ferindu‑mă de o concluzie fermă, căci nu doresc
să fac pe profetul.
Aș vrea să‑i îndepărtez cumva temerile lui Orban, mi
se pare mult prea tulburat. Zic:
— Oricum, a doua pieire, dacă va veni, va fi prin foc,
nu prin apă, așa se spune.
Arhitectul însă mai găsește de cuviință să adauge:
— Totuși, să nu uităm: ploaia asta are un specific, e cu
dedicație, e numai și numai a noastră, a caramienilor. Ar
putea fi nu o repetare identică a potopului, ci o rescriere
a lui, cu variațiuni, dacă pot să zic așa…
Cu glugile pe cap, ne deplasăm prin curtea proprietății
și îl întâlnim pe Macarie, tăcut, cu fața întunecată, parcă
de piatră și cu privirea plecată în pământ, trebăluind neo‑
bosit, așa cum face aproape tot timpul. El nu pare să ia în
seamă nebunia meteorologică, ploaia irațională.
Apoi ne apropiem de malul abrupt. Acum văd că e asi ‑
gurat, întărit cu o fundație și cu un parapet de beton armat,
foarte solide amândouă, de care este prinsă construcția.

/ 358 /Aceasta, într‑adevăr, seamănă izbitor cu o pasăre uriașă
sau cu o corabie gata să pornească în larg. Ștefan Orban
îmi dă explicații:
— Oho, cât pământ am excavat când am înălțat vila și
cât beton a trebuit să torn pentru fundație, ca să fixez în
mal, în deplină siguranță, grinzile metalice care susțin
partea suspendată a casei.
Privim marea. E învolburată. Aproape, în față, valurile
se ridică amenințătoare și se sparg de țărm, aproape au
înghițit plaja. Se simte o adiere călduță, care aduce miros
de pește și de apă sărată. În zare, spre est, parcă se între ‑
zărește pe cer o geană de lumină. Și zic căutând prin asta
să găsesc un motiv de speranță, care să‑l mai liniștească
pe arhitect:
— Acolo, în depărtare, probabil soarele strălucește
pe cer…
Arhitectul nu se lasă convins:
— Acolo e altceva. Acolo e altceva, și aici e altceva!
Ne întoarcem în casă. De fapt, fiecare se retrage în ca ‑
mera lui. După o vreme, aud pe cineva ciocănind în ușă.
E doamna Lena, care mă anunță că prânzul îmi va fi ser ‑
vit în cameră, când doresc, căci domnul profesor e încă
ocupat cu lucrarea sa.
3.
Abia spre sfârșitul zilei, pe la șase după‑amiază, Iacob
ne invită, pe mine și pe arhitect, în salon. Ne anunță că a
terminat ce avea de scris, iar acum este, în sfârșit, la dispo‑
ziția noastră, cu scuzele de rigoare pentru această jumătate

/ 359 /de zi când nu s‑a putut ocupa de noi, „oaspeții săi dragi”,
după cum ține să sublinieze.
Se arată a fi iar în cea mai bună formă, senin și plin de
energie. Stă în scaunul cu rotile, acoperit cu nelipsitul său
pled, care, acum, vara, este unul subțire și răcoros, de
culoare alburie, făcut din bumbac. Are un pahar cu votcă
în față și ne întreabă și pe noi ce vrem să bem.
Când vede că mă codesc, ține să mă convingă în felul lui:
— Haideți, avem motive să ciocnim un pahar. Pe de
o parte, am scris câteva pagini, o demonstrație de finețe,
la lucrarea mea, pe care, da, da, n‑am glumit, chiar am
încheiat‑o. Atât doar că mai am pe ici, pe colo câteva
ajustări de făcut. Iar pe de altă parte, în privința vremii,
lucrurile par să se îndrepte. M‑am uitat și eu la televizor.
Acum câteva minute, s‑au făcut noi anun țuri meteo: ploaia
care se întețise periculos dă semne că slăbește. Sper să
devină iar ploaia noastră caramiană obișnuită: continuă,
însă egală, tolerabilă, suferibilă, adică, altfel spus, neu ‑
cigătoare, nedistrugătoare…
Eu însă nu mă las ademenit și refuz alcoolul. În sinea
mea, ascultând ce interpretare dă Iacob ploii, îmi amin ‑
tesc remarca lui Orban de azi‑dimineață despre even‑
tualul potop care ne pândește: potopul nostru ar putea să
nu aibă o desfășurare identică cu primul, ci, degradat pre‑
cum lumea în care are loc, este ezitant, când vlăguit, când
prinzând puteri. Mă întreb dacă nu cumva arhitectul are
dreptate. Însă nu fac niciun comentariu.
Îi cer menajerei categoric, ostentativ chiar:
— Dragă doamnă Lena, un pahar cu apă, apă plată,
vă rog.
Prin gestul meu vreau să‑i semnalez lui Iacob, în felul
meu, că dezaprob pasiunea lui mai nouă pentru băutură.

/ 360 /E ceva care nu are cum să‑i facă bine. Nu știu dacă înțe ‑
lege mesajul meu. Cert este că ciocnește cu arhitectul,
care a acceptat firesc, fără mofturi, să‑i țină tovărășie la
un pahar, și soarbe tăria cu plăcere fățișă, ca și când ar
vrea să spună că nu ia în seamă discreta mea mustrare.
Gândesc: Așadar, Iacob Grima și‑a dus până la capăt
lucrarea . Noaptea nu închisesem ochii ore în șir, frămân ‑
tat de întrebarea aceasta dacă a terminat de scris Cosmo ‑
gonia sau e doar o lăudăroșenie de‑a lui?, de atâtea ori
l‑am prins că susține tot felul de chestii fanteziste pe care
le prezintă cu convingere ca fiind sigure și care, apoi, se
dovedesc neadevărate. Un om atât de valoros ca el are și
o mare doză de histrionism și scăderi inadmisibile. Nu e
normal să fie așa, dar așa este.
Prin pereții de sticlă ai salonului se aude vântul șuie ‑
rând. Un sunet surd, străin, răscolitor. Azi dimineață era
doar o adiere, aproape plăcută, acum e vânt năprasnic.
Uite, gândesc, încă o probă că afirmațiile lui Iacob trebuie
luate totdeauna cum grano salis . Tot ce zice trebuie pri ‑
mit dacă nu cu neîncredere, măcar cu precauție: el vor ‑
bește despre vremea care se îndreaptă și, când colo, cel
puțin aici, lucrurile stau pe dos, a început furtuna.
Iacob ni se adresează cu melancolie stenică, dacă e po ‑
sibilă o asemenea combinație de stări:
— Știți ce mă indispune cel mai mult la ploaia asta care
nu se mai oprește? Că, de când a început, nu mai pot să
zăresc noaptea stelele pe cer. Le‑am studiat toată viață,
mi‑am făcut o profesiune din asta, dar de bolta înstelată
sunt pasionat dinainte, din copilărie. Sunt pasionat ca un
neofit, ca orice privitor. Găsesc tulburător spectacolul
cosmic al cerului înstelat, ca impresie vizuală, ca misteri‑
oasă și formidabilă energie transmise insului. Privind cerul,

/ 361 /simt cu certitudine că sunt martor și sunt participant la
un eveniment suprauman. A fost unul dintre motivele
care, atunci, la început, m‑au făcut să mă îndrept spre
astrofizică și, apoi, să‑mi construiesc aici, pe țărmul mă ‑
rii, casa asta așa, jumătate din ea suspendată și transpa ‑
rentă. Am visat să mă pot uita în voie la cer. Iar acum,
oricât de mult mi‑aș dori, n‑am altceva ce să privesc decât
nori plumburii…
— Ați putea călători în altă țară, mai peste tot în Eu ‑
ropa vremea e normală și n‑ar fi o problemă să vă duceți
undeva unde e la‑ndemână să priviți cerul înstelat…,
intervine arhitectul Orban, cu o observație care oferă o
soluție pragmatică și, găsesc eu, de bun simț.
Iacob respinge ideea cu o mișcare a mâinii, ca și cum
propunerea aceasta ar avea consistență fizică și prezență
vizuală, iar el ar vrea s‑o alunge din fața ochilor.
— Nu, nu, nu e același lucru. Acel cer înstelat n‑ar fi
cerul meu.
Arhitectul n‑are nimic de zis. Iau tăcerea lui drept un
semn că îi dă dreptate lui Iacob. Acesta își vede mai de ‑
parte de confesiunea lui, întrucât bănuiesc că, de fapt, el
tocmai a început o nouă poveste despre trecutul său.
— Și mai e ceva ce regret enorm în această schimbare
de climă. Bineînțeles, bineînțeles: faptul că nu mai stră ‑
lucește soarele pe cer. Aici, pe țărmul mării, admiram
extraordinare răsărituri deasupra apei și extraordinare
apusuri peste câmpurile întinse și pustii. Aici cerul e înalt,
iar jocurile de lumină sunt inegalabile, au o desfășurare
epopeică, măreață. De cât belșug, de câtă abundență de
lumină am avut parte aici până la venirea ploii!… Poate
viața trebuie trăită fie și numai pentru aceste momente
când orice făptură vulnerabilă, nereușită, orice făptură

/ 362 /pieritoare, imperfectă, așa cum sunt și eu și cum suntem
toți, primește acest dar al luminii cu care se face parcă
totuna. Eu, unul, am fost un norocos. Nu o dată am sim ‑
țit fără tăgadă că materia perisabilă din care sunt alcă ‑
tuit se transformă în ceva magnific și indestructibil, se
contopește cu lumina. Uite, să vă povestesc o astfel de
situație. Ea îmi apare ca un mic miracol, mai ales acum,
când sufăr, sufăr fără speranță, fiindcă ploaia asta ne ‑
sfârșită, eronată mi‑a luat lumina. Da, de când cu ploaia
avem prea puțină lumină naturală și asta mă face să
sufăr deși, de obicei, mă prefac nepăsător și nu recunosc
că sunt afectat. Ploaia irațională nu‑mi provoacă teamă,
ci mă face să sufăr, îmi pricinuiește un anumit fel de
suferință, sunt bolnav de lipsa luminii. Dar să vă spun
povestea. Era pe la începutul anilor ’90, când s‑a întâm ‑
plat. Ce tânăr eram pe atunci. Aveam cam câți ani ai dum‑
neata acum, domnule Orban, cincizeci de ani, ce tânăr,
ce vremuri. Eram înalt și mult mai slab, mă țineam drept,
fruntea îmi era și ea înaltă, părul bogat, ușor încărunțit
pe la tâmple, îl purtam dat pe spate, iar ochii căprui spre
negru îmi străluceau. Am verificat și în unele fotografii
de atunci: principala mea caracteristică era o neobișnu ‑
ită strălucire a privirii. O strălucire care, evident, odată
cu vremea, s‑a stins. Nu‑mi luați în nume de rău descri ‑
erea asta, nu o pri viți ca pe o penibilă laudă de sine,
vorbesc despre mine, cel de atunci, așa cum aș vorbi
despre cineva diferit, un străin… Pe ea am zărit‑o prima
dată pe stradă, într‑o primăvară. Ne‑am încrucișat pașii.
Ea mergea într‑un sens, eu în celălalt. O femeie tânără,
care mi‑a atras magnetic privirea. Cred că și ea m‑a re ‑
marcat. Am trecut unul pe lângă altul și am fost convins
că la atât se reducea întreaga poveste. Probabil toți am

/ 363 /trăit sentimentul ăsta la un moment dat: să întâlnești
fugitiv o femeie necunoscută cu care să simți indeniabil
că te potrivești, că puteți forma împreună perechea ide ‑
ală, după care tânjeai, fără ca acest lucru să se și întâm ‑
ple în realitate. În aceeași zi însă, doar după vreo câteva
ceasuri, am reîntâlnit‑o. Chiar la mine la institut. Era
organizată o conferință de presă pe o temă oarecare și,
între jur naliștii care veniseră să pună întrebări, se afla
și ea. Nu eram un ins lipsit de experiență în privința
femeilor, dar în fața ei mă comportam absolut copilă ‑
rește. Stătea în rândul al treilea, în centru și nu mi‑am
putut desprinde ochii de pe chipul său. Nici nu știu ce
le‑am răspuns jurnaliștilor: era în discuție constru irea
unui accelerator de particule la noi în țară… Chestia e că
sentimentele au fost reciproce. Ea a rămas după confe ‑
rință, cu o motivație banală, mi‑a cerut să‑i acord un
interviu și a zăbovit să stabilim ziua când să revină pen ‑
tru acea discuție. Dar era limpede că între noi funcționa
deja un soi de atracție teribilă de care nici eu, nici ea nu
voiam să ne ferim. Am plecat împreună de la institut,
ne‑am plimbat pe străzi, ne‑am oprit în cafenele, apoi
într‑o berărie și tot timpul am avut certitudinea că ne
cunoaștem de mult, iar la sfârșit, când trebuia totuși să
ne despărțim, ne‑am îmbrățișat și am rămas astfel timp
îndelungat, nemaiputând parcă să ne desprindem unul de
altul. Ne‑am sărutat și ne‑am dat întâlnire în ziua ur‑
mătoare. Mi‑a spus că o cheamă Magda, Magda și atât.
Mi‑era de ajuns. La următoarea întâlnire am făcut dra ‑
goste, fără nicio difi cultate, fără poticneli, ea mi s‑a dă ‑
ruit cu un fel de înflăcărare și cu o deplasată, nejustificată
încredere în mine care m‑au tulburat, ca și cum să ne
întâlnim și să facem dragoste era lucrul cel mai normal,

/ 364 /de mult așteptat și de mult pregătit de amândoi. Dar să
mă întorc la povestea cu lumina. Uite, eu eram pe atunci
un bărbat căsătorit, cu a treia mea soție, Ozana. O femeie
la care țineam și la care țin și astăzi, când ne‑am despăr ‑
țit de atâta vreme. Fără s‑o întreb și fără să‑mi spună
explicit, am înțeles că și în viața Magdei exista cineva,
un soț sau un logodnic, oricum, cineva față de care avea
obligații stricte. Pe de o parte, n‑aveam nimic cu acel
om, pe de altă parte o respectam pe soția mea de atunci,
departe de mine gândul să pricinuiesc vreun rău cuiva
dintre apropiații Magdei ori ai mei. Și ea, la fel. Dar
apropierea noastră, atracția noastră, legătura noastră
fizică erau de neoprit. Erau ca o stihie. Date fiind starea
conjugală, și a mea, și a ei, am fost siliți să ne vedem pe
ascuns, cu uriașe și penibile precauții. Nu ne puteam
bucura unul de altul, în voie, cum ne‑am fi dorit. Atunci
mi‑a venit ideea să mergem undeva în străinătate, unde
nu ne cunoștea nimeni și unde, în sfârșit, am fi putut să
fim împreună cu adevărat. Am luat trenul de noapte din
Gara de Nord spre Budapesta, era cel mai la îndemână.
Nu știu cum s‑a făcut, dar nu am găsit bilete la vagonul
de dormit și am călătorit toată noaptea pe bancheta de
la clasa întâi. Venisem fiecare separat în compar timent,
ca și cum nu ne cunoșteam, aveam locurile unul lângă
altul și stăteam ca doi infractori, temători să nu ne recu ‑
noască cineva, apoi luminile s‑au stins, cei din compar ‑
timent au adormit, sforăiau ușor, pe diferite tona lități,
iar noi ne‑am acoperit cu hanoracele subțiri, era înce ‑
putul verii și, la rândul nostru, ne prefăceam adormiți.
Dar de unde, nu dormeam, ci, la adăpostul întunericu ‑
lui, cu inima bătându‑ne de emoție, am început să ne
atingem, lacomi, simțeam o plăcere furată. Era grozav,

/ 365 /parcă mă pre schimbasem iar, dintr‑odată, într‑un ado ‑
lescent tulburat, cu simțurile bete. La Budapesta, am
închiriat un mic apartament pe malul Dună rii, dincolo
de fluviu se vedea clădirea Parlamentului. Dragii mei,
vă mărturisesc, în zilele acelea, am trăit la o tensiune
uriașă, supraumană, eram foarte viu, un generator ine ‑
puizabil de emoții. Dacă m‑ar întreabă cineva, repede,
ce e fericirea, probabil aș răspunde că e totuna cu zilele
petrecute acolo, împreună cu ea. Ne‑am plimbat ore în
șir pe străzile acelui oraș străin pe care simțeam că‑l
stăpânim. Țin minte de atunci tot felul de amănunte
lipsite de semnificație pentru alții, banale poate, dar ex ‑
traordinare pentru mine, pentru noi, căci din ele tocmai
ni se constituia mica mitologie de uz strict personal. Am
văzut la Muzeul de Artă de lângă Columnă, o expoziție
Dali formidabilă, am hălăduit pe pajiștile din Insula
Margareta până am uitat de noi, am băut bere pe Vaci
utca , am mâncat la cârciumioare foarte lirice și, mai
ales, am făcut dragoste, cu o dorință cum nu mai avuse ‑
sem vreodată, încât mă miram de mine însumi, nu mă
mai recunoșteam. Dar să mă întorc la povestea cu lu ‑
mina. După vreo patru zile de stat la Budapesta, am ple‑
cat tot cu tre nul spre Lacul Balaton. Ne‑am oprit într‑o
mică stațiune numită Siofok. Am găsit cu ușurință o
cameră de închiriat într‑o pensiune așezată la marginea
parcului, aproape de lac, pe o străduță ce aducea mai
degrabă cu o alee a acelui parc. Avea tei umbroși, era
vremea teilor, înfloriseră și miroseau amețitor. Dimineața
ne‑am dus la plajă. Am stat întinși pe nisip, în începutul
acela de iunie, în țara străină, și am simțit că lumina
zilei se depune în troiene peste noi, ne îngroapă. Nicio ‑
dată n‑am avut o sen za ție atât de clară. Simțeam că se

/ 366 /crease o legătură între corpurile noastre și restul uni ‑
versului, aveam sentimentul că am devenit parte din
întreg, din continuum ‑ul cosmic. Ne era cald și bine, atât
de bine!, intrasem într‑o stare nouă, parcă ne odihneam
stând într‑un cocon, în marele cocon cosmic. Mi s‑a fă ‑
cut poftă de corpul său. M‑am apropiat, am atins‑o și
am simțit că vibrează, că simte la fel, ar fi fost gata să se
împreuneze cu mine acolo, pe nisip, nepăsătoare la lu ‑
mea din jur. Ne‑am ridicat, parcă treziți din transă,
ne‑am tras la repezeală pe noi tricourile, ne‑am strâns
prosoapele de plajă și am pornit spre casă, vreau să zic
spre camera închiriată la pensiune. Am mers aproape
alergând, nu mai aveam răbdare, pășeam ca goniți de
cineva pe aleile provinciale, umbrite. În încăpere, ne‑am
lepădat puținele veșminte și ne‑am iubit. Mi‑amintesc,
eu stăteam întins în pat, cu fața în sus, ea stătea în po ‑
ziția călărețului și, în vreme ce făceam dragoste, ea ținea
brațele ridicate desenând cu ele prin aer niște hieroglife
indescifrabile, parcă ar fi dansat, parcă ar fi plutit. La un
moment dat, proprietara pensiunii a bătut în ușa noas ‑
tră, mai‑mai să ne surprindă așa, în împreunarea aceea
atât de fără opreliști. Ne‑am tras pe noi șorturile, trico ‑
urile, i‑am deschis, și nu pot să uit ce ochi a făcut femeia
când a dat de fețele noastre radioase. S‑a retras cerân‑
du‑și scuze, a înțeles, sunt sigur că a înțeles ce e cu noi.
Cât am mai rămas acolo s‑a purtat cu noi foarte atent,
extrem de binevoitor, așa cum te porți cu cineva care te
intimidează fiindcă are ceva ce tu nu ai, deși ți‑ai dori.
Când ne‑am întors în țară am hotărât să punem punct
relației noastre, aventurii noastre. Fiecare avea viața lui,
obligațiile lui, iar această apropiere a noastră fusese un
fel de acoladă, un fel de nișă din afara cursului firesc al

/ 367 /existențelor noastre, ceva ce ne fusese dat fără a fi în
ordinea lucrurilor să se petreacă. Așa ni se părea. Numai
că n‑am fost în stare să ne despărțim, cum decisesem
atât de înțelept. Ne propuneam amândoi să fim corecți
față de oamenii din viața noastră, adică față de soția mea
și față de bărbatul ei, dar dincolo de aceste bune intenții
era între noi un magnetism mai puternic decât orice ho ‑
tărâre rațională și decât orice principiu etic. Așa că n‑a
fost chip să ne despărțim. Am continuat legătura peri ‑
culoasă, iar la sfârșitul acelei veri am dorit să repetăm
experiența unei călătorii secrete undeva unde nu ne cu ‑
noaște nimeni și unde ne putem manifesta în libertate.
Am ales Grecia, care ne fascina pe amândoi. Lumină și
acolo, și mai multă lumină și, în plus, marea, marea
aceea… A fost mai complicat să ne punem planul în apli ‑
care, pe vremea aia aveam nevoie de viză pentru Grecia,
dar am reușit. Am călătorit iarăși cu trenul. Nu e comod
să te deplasezi pe calea ferată prin Balcani, însă ne‑am
descurcat. Am ajuns dimineața la Salonic cu vagonul de
dormit și de acolo, încă vreun ceas și ceva, cu un acce ‑
lerat având stația terminus Atena, am mers până la Lep ‑
tokaria, o mică stațiune la nord de Platamonas. Iar din
gară, cu taxiul, ne‑am dus, în sfârșit, la hotelul izolat,
compus dintr‑un bloc cu camere obișnuite, dar și dintr‑o
clădire anexă cu mici studiouri. Noi ocupam unul dintre
acele studiouri. Era spre sfârșitul sezonului și în hotel
se aflau puțini turiști. Drumul până la mare, neasfaltat,
lung de două‑trei sute de metri, era foarte romantic, tre ‑
cea printr‑un fel de crâng, cu copaci seculari, platani,
arțari și stejari care făceau umbră și răcoare, încât nu
mai simțeam soarele pierian, oricât de puternic ar fi fost.
La capă tul drumului, era o mică plajă retrasă, ascunsă,

/ 368 /de care nu știau decât localnicii. Avea nisip cald, auriu,
iar apa era limpede. În cursul săptămânii, eram singurii
stăpâni ai locului. La nici un kilometru de hotelul nos ‑
tru, se afla un sătuc, Paralia Panteleimonos, întins de‑a
lungul unei stră duțe pline de mici prăvălii și mici câr ‑
ciumioare, taverne. Pe acolo ne plimbam noi, fără griji,
ne opream la taverne, unde mâncam simplu și gustos și
stăteam la un pahar de retzina , până târziu. Iar lumina,
acolo, la poalele Olimpului, era total diferită de aceea
din pustă. Avea altă consistență, chiar și atunci în sep ‑
tembrie, mai diafană și, în același timp, mai bogată, plină
de, da, da, de culori și de miresme necunoscute. Ajunse‑
sem împreună cu ea în Eden, sau, oricum, foarte aproape,
așa mi s‑a părut. Departe de lumea comună, oricum.
Doar un telefon public cu fise, care era montat, aproape
ca‑ntr‑un decor suprarealist, în pădurea cu copaci secu ‑
lari, pe drumul spre mare, îmi amintea că aș fi putut lua
legătura cu cei din lumea știută, de unde fugisem. Numai
că nu doream asta. Voisem să ne pierdem urma, și chiar
izbutisem. Ei, da, iertați‑mi confesiunea de o sinceritate
prea impudică, dar de înțeles la un bătrân ca mine, care
nu mai trăiește decât din amintiri. Vouă probabil vi se
pare siropos, dar pentru mine cât de mult reprezintă
imaginile astea: eu și fata aceea, la Siofok sau pe țărmul
Mării Egee… Foarte greu a fost să ne despărțim. A durat
vreo doi ani, doi ani mizerabili, de adulter, sunt foarte
nemulțumit de comportamentul meu de atunci. Am avut
tot timpul un principiu: când apare o nouă femeie în
viața mea, renunț la aceea cu care sunt și mă căsătoresc
cu cea de care m‑am îndrăgostit. De aceea eu am avut
numai neveste, nu amante. Cu o excepție, femeia, deși eu
prefer să‑i spun fata, despre care vă povestesc, Magda.

/ 369 /Cu ea nu m‑am însurat. Am divorțat de Ozana, cea de‑a
treia soție a mea, dar cu Magda nu m‑am însurat. Ea nu
mi‑a fost decât iubită. Iubită ținută secretă. Oho, oho!…
Nu înțeleg ce vrea să însemne exclamația aceasta repe‑
tată, „oho!”. Genialul meu prieten pune punct istorisirii
despre lumină, de fapt despre iubirile sale, și soarbe cu
prea vădită poftă votca din pahar, golindu‑l. Am numărat
că, în cursul povestirii, Lena, imperturbabilă ca un Sfinx,
așa cum este ea, i l‑a umplut de câteva ori. Bea prea mult,
face o prostie , apreciez eu în gând.
Arhitectul întreabă:
— Dar dacă vă potriveați atât de bine, dacă vă doreați
atât de mult unul pe altul, de ce n‑ați rămas cu ea?
— Tocmai de aceea. Că era prea bine.
— Nu‑nțeleg.
— Păi, uitați cum vine… Cu Magda era prea intens.
Nu‑mi puteam imagina legătura noastră în condițiile
unei căsnicii obișnuite. Era o pasiune într‑atât de puter ‑
nică încât, probabil, ne‑ar fi mistuit pe amândoi. De fapt,
nici nu ajunsesem să o cunosc prea bine, nici ea pe mine.
Nu știu dacă eram de închipuit într‑un trai de zi cu zi,
prozaic. Nu știu dacă am fi fost cu adevărat compatibili,
dacă am fi funcționat împreună. Și diferența de vârstă
și multe altele ne‑ar fi îndepărtat, presupun, violent
după ce această atracție exagerată ar fi încetat. Așa am
gândit, atunci. Sper să nu‑mi fi reprezentat greșit situ ‑
ația. Ea a divorțat, apoi s‑a mutat din orașul Z., și s‑a
recăsătorit cu alt cineva. E o persoană publică, i‑am spus
Magda fără s‑o cheme așa, nu‑i dau numele adevărat din
decență, ca s‑o protejez. Are o familie, o văd uneori la
televizor, vai, cât de mult s‑a schimbat și ea, fizic. Acum
e o femeie de cincizeci de ani, tot arătoasă. Dar nu mai

/ 370 /e cum era atunci: parcă înrourată, provocatoare, dăru ‑
ită… Vai, timpul face ravagii pe trupurile și viețile noas ‑
tre. Nemuritori suntem la tinerețe și apoi ne preschimbăm
în cetăți plânse, cetăți căzute în ruină.
Iacob Grima face o pauză de respirat. Îmi dau seama
că nu, n‑are de gând să pună punct poveștilor, e doar o
mică pauză cât să mai bea niște votcă și puțină apă, ca să
se pregătească de o nouă istorie. Eu însă folosesc prilejul
pentru a‑l opri:
— Ei, ce vremuri și ce întâmplare ai trăit, Iacob! exclam.
E timpul să mergem la culcare, ca niște bătrânei ce sun ‑
tem… S‑a făcut târziu.
Doamna Lena se învârtea de mult prin încăpere, îngri ‑
jorată că stăpânul casei face excese și cu nesomnul și cu
băutura, dar nu îndrăznea să intervină. Acum se uită la
mine cu recunoștință: știe că dacă l‑am întrerupt e spre
binele lui, ca să‑l apăr de propria lui nechibzuință.
Iacob Grima se lasă desprins cu greu din transa lui de
povestitor. Noi însă ne‑am ridicat în picioare și ne pregă ‑
tim să ne îndreptăm spre camerele noastre. Pierzându‑și
ascultătorii, gazda n‑are încotro și pornește și el în scau ‑
nul motorizat spre dormitorul lui.
Arhitectul, în cei câțiva pași pe care‑i facem împreună
prin curte spre pavilionul pentru oaspeți, sub ploaia eter ‑
nizată și, acum, foarte puternică, îmi mulțumește că am
grăbit încheierea serii, a nopții de fapt, căci e iarăși trecut
de miezul nopții. Nu se poate abține și‑mi mărturisește
că el, unul, găsește poveștile acestea de amor ale savan ‑
tului extrem de edulcorate și kitsch ‑oase. „Sirop, sirop
dulce, până la greață, sirop de trandafiri!”, chiar așa le
califică. Apoi ține să precizeze că‑l prețuiește cu adevărat

/ 371 /pe domnul Grima și că are toată înțelegerea pentru el,
chiar și atunci când se lasă pradă unor astfel de amintiri.
Pe culoar, în fața ușii de la camera mea, reia ce mi‑a spus
la sosire, că este foarte obosit și stresat, are probleme și
cu proiectul lui, dar și cu viața personală, nici pe el nu‑l
ocolesc asemenea relații erotice și complicate și siropoase,
așa încât trebuie să recunoască, nu prea îl mai prinde
rolul de ascultător inocent‑încântat. Și apoi, el este extrem
de neliniștit și de speriat de brutala dereglare a climei, de
anomalia meteorologică, de ploaia asta care nu mai înce ‑
tează și care s‑a‑ntețit, da, da, e speriat de ploaie și, mai
cu seamă, de ceea ce prevestește ea.
Ne despărțim urându‑ne noapte bună și ne retragem
cu speranța că vom reuși să ne odihnim. Avem nevoie, și
eu, și el, de un somn liniștitor.
Eu însă nu pot adormi și nici nu simt oboseala. Stau
întins în pat cu ochii deschiși și mă gândesc la tot ce se
întâmplă. Nu, nu, pe mine nu ploaia mă înfricoșează, nici
nu‑mi provoacă îngrijorări, ca arhitectului. Eu de multă
vreme caut să mă obișnuiesc, să mă împac cu gândul pro ‑
priului meu sfârșit. Nu e un exercițiu ușor, recunosc, dar
cred că am izbutit să‑mi pun ordine în viață și aștept cu
seninătate momentul când voi închide ochii. Oricând va
veni, sunt pregătit. Transformarea vremii, oricât de bi ‑
zară ar fi, nu mă înspăimântă nici ea: totul e rânduit și
totul e în mâna lui Dumnezeu, n‑am să mă pun eu împo ‑
trivă, n‑am să am eu nesăbuința să cred că pot schimba
ceva din ce ne e dat ori că am eu cum să pătrund, cu min‑
tea mea slabă, taina cea mare a universului. Doar El stă ‑
pânește toate întâmplările, noi trăim în planul lui. Eu
n‑am decât să mă supun și să aștept împăcat. Însă, câtă

/ 372 /vreme încă sunt viu, cred că trebuie să‑mi duc soarta și,
de aceea, acum altceva mă frământă.
Mi‑am petrecut toată viața cu gândul la Cosmogonia
lui Iacob Grima, întrebându‑mă dacă va fi sau nu capabil
s‑o scrie. Uneori mi‑am dorit cu ardoare să‑l văd eșuând,
alte ori am avut sentimente contrare: cu aceeași intensi ‑
tate a pasiunii, mi‑am legat speranțele de el, voind să
reușească. Dacă eu am dat greș pe calea asta, măcar el
să izbutească. Am avut mereu cuibărită în mintea mea
această infirmitate – sunt dependent de Iacob, mă împli‑
nesc într‑un fel deturnat, ocolitor, prin el. De fapt, s‑ar
putea spune că întreaga mea existență pe acest pământ
s‑a concentrat în această așteptare: clipa când voi ține
în mână lucrarea scrisă de el și o voi citi. Să pot citi la
un moment creația minții lui, Cosmogonia , devenea ast ‑
fel și opera mea. Era țelul existenței mele, punctul cul ‑
minant al vieții mele. Am focalizat totul pe această
lucrare. Iar acum Iacob mă anunță senin și en passant ,
ca și cum ar anunța cel mai banal lucru din lume, că a
terminat de scris Cosmogonia . Mă anunță, dar nu‑mi
dă manuscrisul să‑l citesc, mă fierbe, iată, îmi spulberă
liniștea, echilibrul cu greu dobân dite, îmi face nopțile
albe. Dar poate chiar și‑a propus să mă țină pe jar, știe
cât de mult îmi doresc să citesc scrierea lui, poate anume
amână clipa, căci o bucurie atât de mare ca aceasta tre ‑
buie să aibă un preț pe măsură, trebuie să vină după ce
treci praguri de foc, ale așteptării vibrante și ale răbdă ‑
rii dincolo de puterile omenești.
Sau poate nici n‑a scris cartea, poate doar se laudă.
Poate a pierdut și el bătălia, cursa cu sine însuși și acum
blufează, trișează lamentabil, găsindu‑și în mine fraie ‑
rul care să‑l creadă. Știe că eu sunt nebunul care de‑o

/ 373 /viață se învârte timorat și fascinat în preajma lui, con ‑
vins aiurea că el este alesul în stare să ducă la bun sfâr ‑
șit o operă adevărată, o operă mare, așa cum nu se prea
întâlnește pe aici, pe la noi, pe meleaguri caramiene, unde
totul eșuează ca‑n balada cu meșterul care voia să‑nalțe
o biserică.
Sunt însă hotărât ca mâine să tai nodul gordian, nu
mai încape amânare pentru mine, mâine, dacă există
lucrarea, am s‑o țin în mână. Trebuie, trebuie, am să fiu
ferm cu acest histrion, cu acest zeflemitor, cu acest ins care
se crede genial și care are impresia că înzestrarea lui ex ‑
cepțională îi dă dreptul să facă orice voiește și să ne ia în
derâdere pe toți. Mâine am să pun piciorul în prag, am
să‑i cer manuscrisul.
Curând, mintea mea fuge în altă parte: mă gândesc
la poves tirile lui Iacob și la ce înseamnă ele. Sunt din ce
în ce mai convins că prin aceste istorioare, mai ales prin
ele, rămâne în viață, e aproape evident, astfel ține legă ‑
tura cu lumea. După umilințele la care a fost supus, după
infamiile și atacurile nebunești pe care le‑a‑ndurat, atunci
când a candidat la președinție, putea să‑și piardă viața.
A avut noroc sau a avut forța interioară și a supraviețuit.
Cu pierderi însă, cu pierderi considerabile, mi‑e tot mai
clar. A suferit o operație pe cord, sau mai multe, după
cum se spune, sigur nu știu, nu‑i place să vorbească des ‑
pre asta și eu n‑am voit să‑l descos. Umblă în scaunul cu
rotile, umblă așa fiindcă are nevoie sau fiindcă i se pare
că are nevoie, e puțin nebun? S‑a retras complet din viața
publică și din capitală, el care s‑a aflat mereu în cen trul
atenției, s‑a retras aici, în locul ăsta izolat, înfruntă
ploaia inexplicabilă, fără altă vecinătate decât imensita ‑
tea mării. Dar a supraviețuit. Dacă stăm și socotim,

/ 374 /bilanțul e mulțumitor: Iacob Grima a scăpat cu viață, a
scris cartea, presupunând că a scris‑o, și, foarte impor ‑
tant, nu observ la el nicio dorință de revanșă, n‑are pic
de ură în el. E liniștit, poate l‑a descoperit într ‑adevăr pe
Dumnezeu. De agresivitatea lumii se apără atât de ino ‑
cent, cu atâta candoare, aș zice, prin aceste reamintiri,
prin aceste povestioare din trecutul său, poate edulco ‑
rate, cum i se par arhitectului, dar cu un efect terapeutic
evident, căci, reînviate, îl regenerează, îl repară, îi resta u‑
rează ființa, îl fortifică lăuntric. Prin ele devine mai vital,
capătă puteri nebănuite.
4.
Dimineața nu pot să‑mi duc la îndeplinire planurile.
Caut un moment potrivit să‑i cer lui Iacob Grima manu‑
scrisul, dar nu se ivește ocazia. Ziua decurge imprevizi ‑
bil, ciudat. Eu și arhitectul ne întâlnim cu gazda noastră
în salon, la micul dejun. Dar în treacăt, fără să putem
lega propriu‑zis o discuție. Iacob e palid, stins, are înti ‑
părită pe față și în ochi o tristețe nelămurită, pare mai
bătrân cu zece ani. I‑a dispărut complet verva care, aseară,
îi crea un fel de aură impresionantă. E tăcut și fără chef.
De altfel, repede, ne și lasă singuri la masă, se scuză că
are ceva de lucru și se retrage, îndepărtându‑se în scau ‑
nul lui cu rotile.
Reapare pe la ora douăsprezece, ne reunim toți trei în
aceeași încăpere specială, cu pereții de sticlă, care îți dă
sentimentul că plutești. Este din nou el, cel obișnuit, plin
de energie și volubil. O roagă pe doamna Lena să ne ser ‑
vească o băutură. Aceasta nu‑și poate permite să zică nu,

/ 375 /dar are aerul că tocmai e părtașă la comiterea unui mare
rău. Aduce o sticlă de votcă și gheață. Politicoasă, ne în ‑
treabă și pe noi, musafirii, dacă vrem să bem. O refuzăm
amândoi, fără să ne fi înțeles între noi. Eu, unul, de obicei
nu beau, dar acum spun nu pe un ton de o neascunsă
vehemență, ca pentru a‑i atrage atenția lui Iacob Grima
că exagerează cu această plăcere a lui. Plăcerea s‑a trans‑
format în viciu, în dependență și nu are cum să‑i pricinu ‑
iască decât daune.
El însă nu se sinchisește de noi. Golește cu poftă paha ‑
rul și e gata să înceapă una dintre povești.
Își face apariția Ionică și, cu aerul lui inimitabil, timo ‑
rat‑respectuos, parcă mereu s‑ar afla în prima zi de ser ‑
viciu în slujba lui Iacob, îl întreabă dacă domnul profesor
are să‑i dea vreo însărcinare sau ar putea să meargă până
în Constanța, la hipermarket, pentru diverse cumpărături
și să‑l cu el și pe Macarie, omul nătâng pripășit pe lângă
casa lor, ca să‑l ajute la cărat.
— Bineînțeles, bineînțeles, duceți‑vă! e de acord profe‑
sorul imediat.
Omul de încredere al lui Iacob se retrage. După el pă ‑
răsește încăperea și distinsa menajeră. Rămânem iarăși
noi trei. Arhitectul și cu mine ne pregătim să ascultăm o
nouă istorioară. Însă Iacob pare să se fi răzgândit, nu mai
deapănă vreuna din amintirile sale, cum mă așteptam, ci
i se adresează lui Ștefan Orban:
— Domnule arhitect, cum ți se pare opera dumitale,
casa, acum, când o verifici, o privești și ca locatar al ei, nu
doar ca autor? reia el subiectul atins și la cea dintâi vizită
a lui Orban.
— Ce să zic, văd că totul funcționează cum trebuie.
Aveam unele emoții legate de partea asta de automatizări,

/ 376 /pereții retractabili și celelalte, e o chestiune pe care n‑o
controlam foarte bine, niște firme specializate mi‑au
furnizat echipamentele… Oho, și cât de tare am muncit
la încăperea asta, în care ne aflăm. Am excavat malul,
l‑am întărit, am turnat o fundație de beton supradimen ‑
sionată, ca pentru adăpost atomic, în care am fixat grin ‑
zile metalice care susțin planșeul acestui living. Acum,
când văd totul, nu sunt dezamăgit de ce‑a ieșit, iar prin
contrast cu intrarea, aproape pierdută la nivelul solului,
zona asta de casă chiar dă impresia că e suspendată în
văzduh și că e gata să zboare. Asta am vrut să sugerez:
ceva care stă să se desprindă din loc. Aș vrea să sper că
ceea ce mi‑ați spus acum câteva zile e adevă rat, și sunteți
mulțumit. Oricum, vă pot asigura că e o construcție foarte
solidă, foarte sigură…
— Mulțumit, zici? Sunt încântat. Mereu mă gândesc la
dumneata cu recunoștință și‑mi spun c‑am fost norocos
și inspirat când am apelat la serviciile dumitale. Casa asta
mi se potrivește, parcă este o prelungire a mea, zău.
Zicând acestea, Iacob apasă pe butonul telecomenzii,
ca pentru a dovedi că tot ce‑a susținut e adevărat, face
încă o dată demonstrația la care am mai asistat în trecut.
Acum sunt mai atent decât prima oară. Peretele dinspre
mare al livingului începe să se deschidă de la mijloc, e o
mișcare destul de complicată, căci peretele e compus din
segmente de sticlă, care se deplasează lent spre margini
și se pliază. Iarăși, am aceeași senzație ca data trecută
când îmi arătase asta: cu peretele deschis, spațiul interior
și cel exterior al casei se fac totuna; casa parcă s‑a mutat
în văzduh și văzduhul parcă a inundat casa. E un senti ‑
ment tulburător, chiar și pentru mine, care nu mă dau în
vânt după futilele performanțe ale confortului modern și

/ 377 /nici după senzații tari. Iar Iacob… și acum mi se pare tot
așa, un copil care se laudă cu noua lui jucărie, grozavă, o
jucărie cum nu mai are altcineva.
Iacob își umple paharul, e la al treilea deja, și apoi,
manevrând scaunul cu rotile, iese pe terasă, ritual repetat,
și acesta!, lăsându‑se udat de ploaia care nu se mai oprește.
Îl urmăm și noi. Când simt ploaia pe propria piele, mă con‑
ving că a devenit torențială, de speriat.
Iacob, prietenul meu și rivalul meu de‑o viață, trage
adânc aer în piept, fără să‑i pese de stropii care‑i șiroiesc
pe față. Spune:
— Mi‑ar plăcea să sfârșim altfel, să ieșim din viață alt‑
fel, nu cum se întâmplă acum: să dispărem pierduți în
văzduh, topiți, dizolvați în lumină, iar nu îngropați, putre‑
zind în pământ.
Este într‑o accentuată dispoziție melancolică. Se plimbă
puțin, încoace și‑ncolo, pe planșeul de sticlă incasabilă al
terasei, privește departe, spre linia orizontului:
— Vedeți, acolo pare să fie senin, observă el, nepu ‑
tându‑și desprinde privirea din punctul acela.
După câteva clipe de tăcere și de respirație adâncă,
se hotărăște să se întoarcă în salon. Facem același lucru.
Doamna Lena ne‑așteaptă înăuntru cu o mină severă și
îngrijorată:
— Domnule profesor, nu e bine, o să răciți! îl dojenește
ea și îi întinde un prosop, să se șteargă pe față și pe păr.
Are și pentru noi câte unul pregătit.
Iacob Grima lasă paharul pe masă, ia prosopul și se
freacă cu strășnicie.
— Cred c‑ar trebui totuși să vă schimbați, sunteți ud
leoarcă, apreciază ea.

/ 378 /Iacob se arată docil, cu aerul acela al lui de școlar în fața
învățătoarei care l‑a prins făcând iar cine știe ce trăsnaie.
Bineînțeles, și eu și arhitectul ne‑am făcut ciuciulete.
E cazul să mergem și noi în camere, să ne schimbăm de
hai nele astea.
Convenim să ne revedem cam în vreo jumătate de ceas,
când o să ne cheme doamna Lena, pentru dejun.
5.
A trecut de mult ora prânzului și menajera nu dă niciun
semn. Ce s‑o fi întâmplat de întârzie? Sunt nerăbdător să
merg la masă nu fiindcă mi‑e foame, ci fiindcă sper ca de
data asta să‑l înduplec pe prietenul meu să‑mi încredințeze
manuscrisul operei sale. Aștept. Realizez că suntem în
ziua trei sute de când plouă întruna.
Într‑un târziu, pe la patru și jumătate după‑amiaza, mi
se pare că disting niște țipete îndepărtate. Pe urmă îmi
spun că n‑are ce să fie, sigur m‑am înșelat, nu stau deloc
bine cu auzul.
Curând însă strigătele se repetă și de data aceasta le
aud foarte clar. Acum chiar n‑am cum să mă înșel.
— Veniți, veniți!…
E vocea doamnei Lena. Repetă cu disperare:
— Veniți, veniți, domnului profesor îi e rău…
Sunt năucit, mintea mi se blochează. În primul mo ‑
ment nu pricep ce se petrece. Apoi înțeleg și mă cutremur.
E vorba despre Iacob, Iacob a pățit ceva.
Mă precipit spre ieșire, alerg, mă‑ntorc din drum, bat
la ușa arhitectului, îmi deschide și‑l anunț și pe el:
— Domnule Orban, lui Iacob i s‑a făcut rău.

/ 379 /Arhitectul, îmi dau seama, era oricum în picioare, deja
alertat și el, auzise bineînțeles țipetele menajerei.
Pornim amândoi în fugă spre pavilionul principal.
În salon, dăm cu ochii de un tablou sinistru: scaunul
cu rotile stă gol, iar Iacob este prăbușit pe pardoseală, e
palid, respiră greu, pare că se sufocă. Doamna Lena stă
în genunchi lângă el și‑i ține capul, încercând să‑i dea să
bea apă, dintr‑un pahar. Și‑a pierdut calmul ei legendar.
— Probabil, pacemaker ‑ul e de vină. S‑a defectat, nu
mai face față, încearcă ea să‑și explice situația.
Așadar, e adevărat, marele Iacob Grima are implantat
un stimulator cardiac, e dependent de un aparat care să‑i
mențină ritmul cardiac normal și niciodată nu a recunos ‑
cut răspicat asta.
Lena parcă îmi ghicește gândurile. Zice alarmată:
— Da, da, domnul profesor are o severă brahicardie și
o corectează cu acest pacemaker . Până acum totul a mers
fără greș. Trebuie să‑l ducem urgent la spital, urgent la
Constanța, la spital, are acolo medicul lui. Doamne, și Ionică
nu e aici.
— Îl duc eu, doar sunt cu mașina, se oferă îndată
arhitectul.
Îl ridicăm pe Iacob. Constat cât de greu este sau cât de
neputincios sunt eu. Îl așezăm în scaunul cu rotile. Fața
îi e transpirată. O transpirație rece. E palid, dar parcă
respiră ceva mai bine. Alergăm spre mașină, împingând
scaunul cu rotile. Arhitectul apasă pe telecomandă, des ‑
chide portiera. Toți trei îl suim, cu efort, în mașină și‑l așe‑
zăm pe bancheta din spate. Doamna Lena urcă și ea, lângă
șofer. Bineînțeles, îl va însoți pe domnul profesor la spi ‑
tal. Mă roagă pe mine să rămân, să am grijă de locuință.
Arhitectul, la volan, demarează în forță.

/ 380 /Au plecat, mă văd singur în casa de pe malul mării. Se
lasă o liniște asurzitoare pe care stropii de ploaie o ampli‑
fică și mai mult. Dumnezeule mare, ce va fi cu Iacob?!
Intru în casă, mă pun în genunchi și mă rog.
Peste vreun ceas, un ceas și ceva, aud motorul unei
mașini care se apropie și oprește. Îmi zic că trebuie să se
fi întors Ionică de la cumpărături. Mă uit pe fereastră:
într‑adevăr, el este. Îi ies în întâmpinare. Ne salutăm, îmi
dă impresia că știe ce s‑a întâmplat. Probabil, a ținut legă‑
tura cu Lena, prin telefon.
Îmi dă el mie vești:
— Am vorbit cu Lena la telefon. Domnul profesor a
ajuns la spital, medicii fac eforturi să‑l salveze.
— Să ne rugăm la Dumnezeu pentru el! rostesc.
Apoi, în vreme ce deschide portiera din spate a mași ‑
nii, mă anunță:
— Am venit doar să‑l las pe Macarie și să aduc ce‑am
cumpărat. Apoi mă întorc de urgență la Constanța, să fiu
lângă domnul profesor.
O clipă îmi trece prin cap să‑l rog să mă ia și pe mine:
dar îmi dau seama că n‑ar fi potrivit, ce să caut eu acolo?,
doar aș încurca, am fi prea mulți și, bineînțeles, medicii
nu ne‑ar îngădui tuturor să stăm la căpătâiul lui. Iar ca să
mă rog pentru el, pot s‑o fac și de aici, de la distanță.
Ionică parcă îmi ghicește gândurile și îmi repetă ceea
ce, la plecarea ei, îmi spusese și menajera:
— N‑are rost să mergem toți. Dumneavoastră, dom ‑
nule Cristea, ne ajutați dacă stați aici, trebuie să păzească
cineva casa, eu, unul, n‑aș lăsa totul în grija lui Macarie.
Omul nătâng tocmai trece prin curte cărând două baxuri
de apă minerală. E liniștit sau poate doar total nesimțitor.

/ 381 /Curând, Ionică termină de descărcat și de depozitat
cumpărăturile și urcă iar la volan. Pornește motorul, stri ‑
gându‑mi:
— Sper să fie totul bine.
Rămân iar paznic al vilei, acum împreună cu omul care
nu poate să vorbească. Plouă. Ploaia s‑a înverșunat. Se
lasă seara. Nădăjduiesc că Dumnezeu îl va ajuta pe Iacob
să scape și din încercarea aceasta.
6.
Gândesc: n‑am datorii față de nimeni, nu mai am par ‑
tide de câștigat sau de pierdut, nu vreau să demonstrez
nimic. Cât despre propria mea moarte, demult tot fac
exerciții să mă obișnuiesc, să mă învăț, să mă acomodez
cu gândul acesta. Știu, Tota vita discendum est mori ,
Toată viața e un prilej de a învăța să mori , Seneca…
Moartea nu mă mai ia prin surprindere, poate să vină în
orice clipă, o privesc ca pe un moment așteptat și natural.
Când voi închide ochii, doar se va încheia exilul aici. Atât.
Pe urmă îmi surprind un gând necurat, care n‑ar avea
ce să caute în mintea mea și care contrazice tot ce am zis
mai înainte: acum, fiind singur în casă, pot să merg nestin ‑
gherit în bibliotecă, să caut manuscrisul Cosmogoniei lui
Iacob și să‑l citesc, în sfârșit.
Temător, alung ideea asta, dându‑mi seama că e o ispi ‑
tire care vine de la cel întunecat.
Dar, curând, ea se dovedește mai puternică decât
sentimentele mele virtuoase. Nu rezist tentației. Mă duc
și găsesc manu scrisul: stă monumental, așa mi se pare
mie, pe masa de lucru a prietenului și rivalului meu

dintotdeauna. Iată, într‑un dosar de carton, pe coperta
căruia scrie Cosmogonia după Iacob Grima e strânsă
munca lui de o viață. A izbutit totuși, până la urmă a izbu ‑
tit. Trebuie, tre buie să‑l citesc.

Capitolul XVII
(Prezența autorului. Personaje, situații,
scene descrise direct sau în reluare de cel
despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
O simplă precizare despre două personaje,
Lena și Ionică )
Sunt în preajma noastră oameni la care ținem, pe care‑i
prețuim, care ne sunt indispensabili, dar despre care,
într‑un târziu, constatăm mirați că știm prea puține lucruri,
mai nimic. Aceștia, fie de‑o discreție, de‑o modestie neobiș‑
nuite, fie din alte motive, trec prin existența noastră ca niște
umbre, fără să ne tulbure cu prezența lor, aproape „muți”.
Nu ne cer nimic și ne dau foarte mult. Astfel de oameni
chiar s‑ar cuveni să fie numiți personaje mute . În această
narațiune, este cazul Lenei și al lui Ionică. În mod intenți ‑
onat, autorul nu dă detalii despre ei, i‑a lăsat „fără chip”,
nu le descrie viețile. Ar merita, altădată, înafara ori în con ‑
tinuarea acestei încercări epice, autorul sau altcineva să le
scrie și lor povestea. Am avea atunci, poate, unele surprize.

/ 384 /Capitolul XVIII
(Povestește Alice)
Să‑mi bag picioarele! Mă trezesc cu capul greu, parcă
e plin de pietre. Îmi plesnește scăfârlia de durere și am
dormit mizerabil, numai coșmaruri.
E ziua trei sute de când plouă și astăzi, în noaptea asta,
Gigi Spaniolu’ ar trebui să execute ce‑am hotărât. Pregă ‑
tirile au înaintat pas cu pas, fără greș, conform planului.
I‑am procurat pașaport, curat‑curat, fără probleme. I‑am
luat bilet de avion pentru Dubai, s‑a schimbat pân’ la
urmă tâmpitu’, n‑a mai vrut America de Sud, s‑a gândit
el că e mai bine la arabi, și‑a amintit el c‑are acolo o lipeală
sigură. I‑am pus în plic și cele două miare. Mâine, după ce
execută comanda, îi dăm tot ce ne‑am înțeles să‑i dăm și
ducă‑se învârtindu‑se. Nu l‑am văzut, nu l‑am cunoscut,
nici el pe noi. Să nu mai auzim de el, să i se piardă urma.
Iar după aia, noi revendicăm crima simbolică prin care
ne despărțim de trecut și putem, în fine, să ne lansăm me ‑
sajul, avertismentul către sistemul ăsta social cangrenat pe
care vrem să‑l distrugem, ca să reformăm, să salvăm ce
se mai poate salva după dezastrul produs în Caramia de
demo crația jalnică și de pluripartitismul ăsta putred.

/ 385 /Asta e ce‑am pus noi la cale, ce‑am planificat. Numai
că pe mine, de vreo câteva zile, m‑a apucat o frică ciudată,
care tot crește și mă zgâlțâie și simt c‑o să mă pună la
pământ. M‑a apucat frica, fiindcă îmi dau seama că nu pot
avea încredere în drogatul ăsta, în Spaniolu’. Cum de ne‑am
încurcat cu el? Ce cretini am fost!
L‑am studiat de la distanță și m‑am convins: n‑are pic
de judecată, e primitiv și violent. E un descreierat de la
care trebuie să te‑aștepți s‑o dea în bară în orice clipă.
De‑aia n‑am dormit bine azi‑noapte și nici în noaptea dina ‑
inte și am visat oribil și m‑am trezit leoarcă de sudoare,
că n‑am nicio încredere în Spaniolu’. Ăsta n‑o să fie în stare
să execute chestia, ăsta e o jigodie ș‑un neisprăvit și n‑o
să fie în stare de‑o treabă așa de grea. O s‑o dea în bară,
o să‑l prindă, o să‑l înfunde și am dat de dracu’. Atunci
n‑am făcut nimic, se duce de râpă tot proiectul nostru cu
lansarea transumanismului, cu avertismentul către lumea
asta de căcănari și de adormiți. Și n‑ar fi decât partea mai
mică a răului. Chestia e că sticleții îl pot strânge pe neno ‑
rocit cu ușa și ăsta, una‑două, se pune pe ciripit, dă din gușă
tot. Și ajung ăia pân’ la noi. Ș‑am pizdit‑o, se‑alege praful
de tot. Chiar nu mă pot închipui într‑o celulă de‑a împuți‑
ților ăstora. Și de ce?!, că ne‑am încurcat c‑un idiot. Sigur,
dobitocul nu ne cunoaște, dar mai știi ce amănunt ne‑a
scăpat și cum fac ăia legătura și ne pomenim cu polițaii
la ușă zăngănind cătușele. Așa, dintr‑o prostie…
Astfel încât eu, una, m‑am hotărât. Contramandez to ‑
tul. Știu, știu, n‑am să scap de frica asta înnebunitoare
decât dacă contramandez totul. Desigur, n‑am de gând
să‑i suflu niciun cuvințel lui Val despre asta.
Mă ridic din pat. E nouă dimineața. Val încă doarme.
Înainte de prânz n‑o să se trezească. De regulă nu se

/ 386 /trezește. Cu atât mai mult de data asta: că azi‑noapte a
venit târziu. De fapt, a venit în zori. Era burdușit de pra ‑
furi, dădeau pe dinafară de câte a tras pe nas, linie după
linie, a fost cu bagaboandele lui, s‑a umplut pământu’ de
curve drogate.
Și totuși, când pășesc prin cameră, se trezește pe ju ‑
mătate. Deschide un ochi. Mă întreabă morocănos, mai
mult adormit:
— Ce faci?
Răspund inocent‑convențional:
— Tre’ să merg pân’ la facultate, am de predat un proiect.
Mă crede, se culcă la loc.
În chicinetă, îmi fac o cafea tare. Capul îmi bubuie,
parcă ar fi cineva acolo, înăuntru, care mă sfredelește
prostește cu pickamerul. Beau cafeaua. Mă simt ceva mai
bine. Mă spăl pe dinți, mă‑mbrac în fugă. O‑ntind.
Sigur, nu la facultate voiam eu să ajung. Mă opresc la
o cafenea din Centrul Vechi. M‑așez la o masă mai retrasă,
cu o espresso în față. M‑apuc să‑i formez numărul lui
Spaniolu’. Mă opresc la timp. Sunt o tâmpită. Cum să‑l sun
de pe telefonul meu? Imediat o să‑mi găsească ăia numă ‑
rul la apeluri în telefonul lui și or s‑ajungă cât ai clipi la
mine. Sorb cafeaua, las pe masă banii. Și caut un telefon
public. De acolo, pot să telefonez. Sun, sun îndelung. Dar
idiotul nu răspunde. Băga‑mi‑aș picioarele! Vreau să‑l
somez să oprească totul. Am să‑i dau pașaportul, biletul
de avion, nu și banii. Să se care dracu’ și să nu mai aud de
el. Închid. Mai formez încă o dată numărul. Sun până‑mi
țiuie urechile. Tot degeaba. Cretinul tot cretin, nu răspunde.
Închid, nu știu ce să fac. Mă‑nvârt prin oraș amețită, parcă
sunt o păpușă zurlie.

/ 387 /Într‑un târziu pornesc spre acasă. Sunt excedată, zdro ‑
bită. Zisesem că mă las, dar acum parcă aș trage o porție
pe nas, să mă calmez. Simt că altfel nu pot să ies din trepi‑
dația asta demențială. Sigur, Val o să vrea să‑mi țină com ‑
panie. El e oricând amator de o evadare în ținuturile senine.
Cred că sare calul în ultima vreme. E dependent, deși nu
recunoaște. Curând, o s‑o ia razna.
Numai că nu‑l mai găsesc pe Val acasă. Între timp, s‑a
cărat. Are el chestiile lui. Niciodată nu‑i cer socoteală. To ‑
tuși, cu o brumă de judecată, mă abțin să trag pe nas. Hai,
să fac un duș, poate mă liniștesc așa și pe urmă să‑ncerc să
dorm, să recuperez ceva din somnul nedormit azi‑noapte.
Fac dușul, mă bag în pat. Chiar adorm. Mă trezesc spre
după‑amiază. Val tot nu s‑a întors. Privesc pe geam. Nimic
sur prinzător, plouă. Plouă afurisit, nebunește. Lumină
puțină. Aprind becul. Mă gândesc să merg să‑l mai sun
pe tembel. Trebuie neapărat să‑l opresc. Intuiția mea asta
îmi spune. Că trebuie să‑l opresc.
Dar până atunci îi telefonez lui taică‑meu, așa, făcând
pe fetița grijulie, care e curioasă să vadă cum o duce pă ‑
rințelul ei, dar de fapt sper să aflu amănunte, dacă s‑a dus
în vizită la Grima, cum avea de gând, dacă știe ceva care
m‑ar putea interesa. Ar fi culmea să fi făcut în zadar tot
planul ăsta minuțios, diabolic, și taică‑meu să scape iar,
să nu fie acolo când s‑o întâmpla chestia, dacă s‑o întâm ‑
pla… Ei, nu, n‑are cum să scape. Ar putea fi ultima oară
când îi aud vocea. Ei, dar, dacă opresc executarea comen ‑
zii, o să scape hahalera, înc‑o dată o să scape. Are noroc,
ce mai. O să rămână iar neatins, fericit, cu curva lui, aia
veche sau aia nouă!
Numai că ce‑mi spune la telefon babalâcu’ de tăică‑meu
mă zăpăcește complet. Lucrurile s‑au încurcat rău de tot,

mă anunță că tocmai a plecat de la vila bătrânului: ăluia
i s‑a făcut rău și l‑a transportat chiar el de urgență la spi‑
tal, în Constanța. Ce rahat fără margini: cadavrul ăsta am‑
bu lant dă ortul popii de unul singur, fără să mai fie nevoie
să intervenim noi! Vezi, totuși există dreptate pe lumea
asta, cât e ea de mizerabilă. De mult trebuia să se întâmple
chestia asta, cu împuțitul de Grima, ca și cu alți împuțiți
plini de ifose ca și el. Toți ăștia fac degeaba umbră pămân‑
tului. La dracu’ cu ei!
Atâta doar că chestia asta ne strică nouă planul. Acum
chiar că e musai să‑l opresc pe Spaniolu’. Boul nu mai are
pe cine să omoare.
Îmi trag blugii pe mine, îmi pun un tricou, mă grăbesc
afară, în stradă, sub ploaie. Dau fuga la telefonul public.
Sun. Sun ca tâmpita. Sun degeaba. Cretinul nu răspunde.
Băga‑mi‑aș picioa rele. Cum a zis odată unul despre nu
știu cine: boul ăsta are capul cât damigeana și creieru‑n
cap cât dopu’ de la damigeană! I se potrivește și lui Spa ‑
niolu’. Sun și sun. Nu răspunde. Aud mesaju’, ca și azi dimi‑
neață: Abonatul telefonic nu poate fi contactat . Băga‑mi‑aș
picioarele! Chiar nu știu ce e de făcut, simt că înnebunesc.
Ăla nu mai are pe cine să omoare, și eu n‑am cum să‑l
anunț, iar tot aranjamentul nostru cu mesajul către cara ‑
mieni din partea GT‑ului din Caramia se prăbușește, se
alege praful de avertismentul nostru către lumea asta de
doi bani. Trebuie să iau urgent legătura cu Val și cu Don
să vedem încotro o apu căm, cum ne orientăm în noile con ‑
diții. Băga‑mi‑aș picioarele. Simt că înnebunesc!

/ 389 /Capitolul XIX
(Povestește Gigi Spaniolu)
Băga‑mi‑aș pula‑n ia dă viață. O duceam de n‑aveam
treabă la nemțălăi cu curvele mele, ălea două, scoase la
produs, erau nesătule la supt, făceau euroi gârlă, fabrică
de bani non‑stop, nu alta. Trai neneacă, dacă nu apărea
chestia aia cu… Șî culmea ie că nici n‑am vrut să‑i fac
felu’, doar m‑am ienervat pe ia că iera prea curvă ș‑am
snopit‑o‑n bătaie că șî ia a dracu’ dădea‑n mine, auzi,
dădea‑n mine, m‑am ienervat, am turbat ș‑am lovit‑o
mai tare că am mâna grea ș‑a zăcut în spital vreo lună
șî pă urmă a mierlit‑o. A mierlit‑o. N‑am vrut. Da acu’,
iete, din cauza asta, mi s‑a stricat tot rostu’, mă caută
caraliii pin toată Ieuropa, fug de‑colo până colo șî m‑as ‑
cund ca șobo lonu’ șî s‑au terminat șî biștarii. Șî, dacă
trebe să mă feresc șî de umbra mea, n‑am libertate de
mișcare, sînt scos din toate jocurile, am ajuns la munca
de jos, distribui în stradă pliculețe șî pastile, ca toți fra ‑
ierii, șî nici acilea nu mai am loc, trebe să mă mulțumesc
cu firmiturile. Șî simt al dracu’ cum mi se strânge lațu‑n
juru’ gâtului.

/ 390 /Noroc c‑au apărut ăștia, cu comanda lor. Vor să le iau
gâtu’ la doi boșorogi ș‑în schimb ei se ocupă dă pașaport,
dă bilet de avion șî dă ceva mărunțiș, să am acolo, până
mă pun pe picioare. Întâi am vrut s‑o tund în Columbia,
să mi se piardă urma, că ie la mama dracului șî nici n‑au
tratat de estrădare cu noi. Pe urmă o apărut o chestie mai
mișto. Am aflat printr‑o‑întâmplare că una Carmen Baga ‑
boanta, de‑a lucrat pen’ mine la‑nceput în Spania, când
nici n‑avea opșpe ani, s‑a ajuns, e tare șî mare, ș‑a deschis
serele mare la arăboi, cu fete dichisite șî întoarce bănetu’
cu furca. Are la mine nește datorii vechi bagaboanta, n‑o
să mă lase la greu, o să‑mi azvârle ia o ciosvârtă. Numai să
scap io de‑acilea.
Acu’ trei zâle mi‑au telefonat ăia de mă angajaseră. Au
zâs că, gata, a sosit momentu’, iei au totu’ pregătit, io doar
trebe să‑mi fac treaba. Mi‑au indicat ce și unde și pe cine.
M‑am urcat în tren una – două șî am venit până‑n Con ‑
stanța. M‑am învîrtit p‑acolo șî prin Mamaia, cu ploaea
asta sezonu’ nu merge, totu’ ie mort, n‑ai ce face, am jucat
la păcănele, n‑am putut să m‑abțân, mi‑am luat din port
șî nește pliculețe, de, să mă sâmt șî io bine, acu’ că dădu ‑
sem de ceva biștari, că doar îmi viraseră ăia pentru chel ‑
tuieli dă deplasare ale acțiunii, merita să mă sâmt șî io
bine, hai că, dacă iese afacerea asta, scap dă năcazuri, plec
în țările calde, dă‑o dracu dă Ieuropă că ie nasol, geme de
poli ție pe‑acilea…
Am cam făcut praf biștarii din prima zi. Ei, nu așa mă
gândisem io că va fi, zisesem să fiu cât mai potolit, să n‑atrag
atenția, dar asta ie, după atâtea lipsuri șî foame, n‑am cum
să fiu ca călugăru’, mă mai distrez șî io…
În prima noapte am dormit la un hotel mișto, da’ ieri
mi‑am luat tălpășița, am mers cu‑un autobuz până‑n

/ 391 /Costinești șî pă urmă pă jos spre locu’ unde‑mi esplica ‑
seră ăia c‑ar fi casa boșo rogului. Am găsit‑o, am dat târ ‑
coale pe acolo, ce casă, mânca‑ți‑aș pula, Doamne, viloaie,
viloaie de super barosan. I‑am luat seama oțîrșică, ierau
două mașini în curte, iera ceva mișcare, dar n‑am stat să
văd ce șî cum, m‑am cărat.
Am găsit la vreo trei‑patru kilometri mai încolo o stână,
ierau doi ciobani cu trei câini și cu vreo sută, două sute
de oi. Îșî făcuseră o cocioabă în pustietate șî ședeau acolo.
M‑am dus la iei, le‑am spus, sunt băiat sărac, nu mă luați
șî pă mine pe lângă voi, v‑ajut la treabă. Șî fraie rii m‑au
primit. Era un boșorog cu fiu‑său. Doi țărănoi. Am mâncat
ce‑aveau iei pe‑acolo, brânză, ceapă, nește slănină, am băut
șî nește țuică șî pă urmă, seara, io am zis că mă duc puțîn
să iau aer. Ăia nu s‑au mirat.
Dă fapt m‑am dus așa prin ploae la viloiu’ boșorogului,
mamă, ce ploae!, ca la balamuc!, am stat la pândă, m‑am
învârtit, am admirat viloaia, era o măgăoe luminată, cu
pereți de sticlă atârnând deasupra plăjii șî‑năutru vreo
câțiva inși stând de vorbă.
M‑am întrebat ce dracu’ mă fac, sunt mai mulți decât
au zâs ăia c‑o să fie, care‑s boșorogii mei și cum le iau
gâtu’ fără să simtă ăilalți? Sau le iau gâtu’ la toți? Le iau,
la o adică!… Ei, cum‑necum, mă descurc io, trebe s‑o fac.
M‑am întors la stână. Nu‑mi iera deloc bine, termina ‑
sem șî prafurile ș‑aș mai fi vrut, da n‑aveam ce face. Pă
cio bani, boșorogu’ și cu fiu‑său, i‑am găsât cum îi lăsasem.
Tot cu țuica, băga‑mi‑aș pula, le luceau ochii ca la strigoi
șî li se roșiseră obrajii ca oole de paști.
M‑am așezat șî io cu iei la o băută. Eram nervos, aveam
nevoie de nește prafuri șî de unde să le iau?… Am băut cu
ăștea șî al bătrân mi‑a povestit o chestie de i se întâmplase

/ 392 /lui înainte de‑a veni încoace. Mergea cu trenu’ ș‑n compar ‑
timent s‑a nime rit cu unu’ de fusese‑n Italia și se‑ntorsese
cu bani căcălău să‑și cumpere mașină. Da’ ăla a adormit
ș‑n timpu ăsta iel, ciobanu, țărănoiu’, i‑a luat borseta
ș‑a coborât la prima stație. Pă urmă, s‑a dus în câr ‑
ciuma de‑acolo ș‑a dat la tot satu’ ăla de băut, i‑a‑mbă ‑
tat pă toți, nu s‑a uitat la biștari, avea fără număr, fără
număr, iar cu ce‑a rămas ș‑a cumpărat un cal ș‑a luat‑o
încoace, spre stână unde‑l aștepta fiu‑său. Da’ pă drum
a mai dat de‑o cârciumă șî i s‑a făcut sete șî, ce să facă?,
a vândut calu’, nu s‑a ales cu nimic, cum au venit banii,
așa s‑au topit.
Țărănoiu a terminat povestea ș‑a râs, când râdea se ‑
măna cu un măgar… Atunci mi s‑a pus pata pe iel: mi s‑a
părut că se uită chiorâș la mine.
Am vrut să‑i trag una la scăfârlie să‑l trimet pe lu ‑
mea‑ailaltă, unde‑i ie locu’, dar pe urmă mi‑am adus aminte
că am alte chestii mai importante de rezolvat șî nu trebe
să mă‑ncurc cu țărănoii.
M‑am trotilat bine cu țuica lor șî m‑am dus într‑un colț
șî m‑am culcat pă jos, pă nește coceni pă care puseseră
ăia nește piei de oaie. Boșorogu’ șî cu fiu‑său tot nu s‑au
lăsat de băut. Da’ io i‑am băgat în pizda mă‑sii ș‑am ador ‑
mit buștean.
Dimineața, când m‑am sculat, țărănoii nu mai ierau în
cocioabă, ierau afară la oile lor plouate șî se pregăteau să
plece cu iele la păscut.
Io parcă nu mă mai simțeam așa rău. Aveam o gură
amară, da nu mai m‑iera așa nasol. Da, da’ tot iera ceva
nasol. Mi se terminase bateria la telefon șî n‑aveam cum
s‑o‑ncarc. Am belit‑o, mi‑am zis. La ăștia ți‑ai găsit, de
unde curent?, se luminau cu lampa ș‑aveau un radio pă

/ 393 /baterii. Chiar i‑am dat drumu’. O gagică anunța ca în fie ‑
care dimineață ceva despre cum ie vremea. Că suntem în
ziua trei sute de ploae. Bă, băga‑mi‑aș pula, mă umple de
draci ploaea asta șî de‑aia mă bucur că plec la arăboi, că
acolo scap de ploae șî dau iar de soare…
Boșorogu’ m‑a strigat:
— Bă, Gigi, scoal‑te, că plecăm cu oile. Acu se vede ce‑țî
poate pielea, dacă te ținem la stână au ba.
Băga‑l‑aș în pizda mă‑sii de boșorg, cum îmi vorbește
iel mie așa! Las că‑i arăt eu! La noapte vreau să fac treaba
pen’ care am venit aici, vreau să fac treaba șî pă urmă
vede iel cine sînt ieu.
Am plecat cu oile. Am bântuit toată zâua pe câmpurile
pustii, pin nămol și pin ploae. M‑a murat ploaea, fir‑ar
mama ei a dracu’ de ploae, mi‑au dat ăia un cojoc mițos,
da’ degeaba, tot m‑a murat.
Seara am venit la cocioabă, am mâncat, am băut. Mie
iar mi s‑a părut că ăl bătrân să uită la mine dușmănos șî‑n
batjocură. Șî mi s‑a pus pata. Băga‑mi‑aș pula, s‑ajung
eu să‑ș bată joc țărănoii ăștea dă mine!… M‑am hotărât
pă loc, ia să‑ncerc io arma pe iei, ia s‑o‑ncerc.
M‑am ridicat alene, m‑am dus la sacoșă, am scos pis ‑
tolu’ de unde iera pitit, am tras piedica ș‑am apăsat pe
trăgaci. Pac, pac, de două ori. Ăia doi au căzut lați la pă ‑
mânt. Nici nu ș‑au dat seama ce s‑a petrecut cu iei.
Speriați de împușcături, câinii au lătrat fără vlagă,
iar oile, tot așa, au behăit pierdut. Atât. I‑am terminat
una‑două. M‑am simțit răcorit. Să nu se pună iei cu
mine. Io n‑am mamă, n‑am tată, când mă apucă dracii.
Toți care mă cunoaște mi‑au zîs, bă, Spaniolule, tu n‑ai
tată, n‑ai mamă, la o adică. Așa ie. Sunt băiat fin, da să
nu mă calce nimeni pă bătături. Șî nu‑mi pasă că asta ie

/ 394 /bine că ailaltă ie rău, nu știu dă frica lu’ Dumnezeu, cum
zâc unii, ce ie aia, frica lu’ Dumnezeu?!, pentru mine nu
ezistă bine șî rău, la o adică, ce ie aia bine șî rău?, faci
ceva sau nu faci, n‑am sentimente, frățioare, când mă jic‑
nește careva, nu mă uit în dreapta ș‑n stânga, lovesc ș‑atât.
Nu mă uit.
M‑am culcat lângă țărănoii terminați, nu m‑am sin ‑
chisit de iei. Trebe să dorm un ceas‑două, mi‑am zis, după
miezu’ nopți trebe să merg la treaba mea, aia treabă, nu
asta, asta a fost așa, în joacă, la nervi, floare la ureche.
Ș‑ntr‑adevăr, după miezu’ nopții mă trezesc, mă stre ‑
cor pe lângă ăia doi, care au pățit‑o dacă s‑au pus cu mine!,
sînt atent să nu calc pin sângele lor, s‑a scurs peste tot
prin colibă, șî ies. Plec să ezecut comanda. Nu șovăi, știu
că de‑asta depinde fericirea mea.
Ajung. Viloiu‑e‑n beznă. Totu ie altfel decât ieri. Nicio
mișcare. Nici mașinile ălea două nu mai sînt acolo. Ce
pizda mă‑sii s‑a‑ntâmplat? Te pomenești că nu mai am
pe cine să lichidez. Asta ar fi culmea.
Sar gardu șî mă‑nvârtesc pă la ferestre. Plouă mai tare
decât pân acu, sunt ud, ud, murat. Futu‑i ploaea mă‑sii.
Tot viloiu e‑n beznă. Mai sunt nește căși mai în spate,
acolo ie aprins un bec la intrare șî chiar la o fereastră se
vede o luminiță. Ce dracu’?, s‑o fi mutat acolo, boșorogu’,
trebea să fie‑n viloi, nu acolo!
M‑apropii de fereastra luminată. Mă uit pă geam înă ‑
untru. Văd un boșorog în pat, citește la lumina unei
veioze nește foi pe care le ia dintr‑un teanc. Ce nebun, să
stea să citească la două noaptea, n‑are răbdare până mâine!
Dracu să‑l pieptene, ăsta trebe să fie, n‑are alcineva cin’
să fie, pe‑ăsta trebe să‑l lichidez.

/ 395 /Mă duc tiptil la intrare, încerc ușa. Da de unde, e‑ncu ‑
iată! Ce dracu să fac? Mă‑ntorc la geam. Ce mai, mă
hotă răsc, îmi fac planu‑n gând: sparg geamu, sar pă fe ‑
reastră șî dau buzna peste iel, îi trag trei gloanțe‑n scă ‑
fârlie ș‑am terminat.
Așa fac. Rapid, acționez, ca o cobră sînt. Când se
trezește cu mine în cameră, boșorogu’ încremenește.
Mă privește cu ochii holbați, cât cepele. Parcă nu de
groază holbați, ci de uluială. Boșorogu’ nu se‑aștepta
la una ca asta! Trag fără să ezit. Pac, pac, pac. Una‑două,
cade răpus.
Gata, mi‑am făcut treaba. De mîine, trai neneacă, îmi
iau zboru’ spre țările calde. Nu le merge lor cu Gigi Spa ‑
niolu’, nu se lasă el cu una‑cu două, Gigi iasă din orice
năcaz!
Nu știu cum, da’ mișcările mele au declanșat nește sen ‑
zori, s‑aprind lumini în curte, se declanșează o alarmă. Ie
ca la anu’ nou, vacarm șî artificii. Băga‑mi‑aș pula.
Dau s‑o iau la fugă. Mă răsucesc pă călcâie, sar pă
fereastră. Afară, când ating pământu’, mă pomenesc că
mă‑așteptă unu pitit lângă zidu’ cășii. De unde dracu’ a
mai răsărit șî ăsta?! Vrea să mă izbească în piept cu ceva
ascuțit. Mă feresc și mă nemerește‑n picior. Sângele‑mi
țâșnete ca din găina de‑i iei gâtu’. Nu‑mi vine să cred.
Mă‑ntorc șî dau cu ochii de o brută, o corcitură: unu‑nde ‑
sat care se bâlbîie, care ar vrea să spună ceva șî nu poa’
să vorbească.
Apăs pe trăgaci șî‑l nemeresc în plin. Se prăbușește.
Dar pă urmă, imediat, cad șî io la pământ. Mă doare, mă
fulgeră de durere unde m‑a tăiat bou’ ăla. Îi smulg haina
dă pă el, o sfâșii, mă leg la picior cu ea, să opresc sângele.
Mă gândesc s‑ajung la stână, să m‑ascund acolo, să‑mi

trag o țâră sufletu’, să m‑aranjez și pă urmă să fug mai
dăparte. Plec târându‑mi picioru’. Ploaea cade ca la ba ‑
lamuc: nu mai ie aia de‑o știam, acu să pră vălește ceru’
pă noi, nu alta.

/ 397 /Capitoul XX
(Prezența autorului. Personaje, situații,
scene descrise direct sau în reluare de cel
despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
Câteva cuvinte despre ploaia de trei sute de zile și
despre sosirea uriașei nave tăcute și misterioase,
fantomatice și prea puțin verosimile, ca și despre
salvarea celor șase într‑un chip nemaivăzut )
1.
Trei sute de zile a plouat fără încetare. De la început,
ploaia a fost egală cu sine și suportabilă, arareori s‑a‑nte ‑
țit. Și tot din prima clipă a fost impredictibilă: când s‑a
pornit, nimeni n‑a bănuit cât o să țină. Mereu, caramienii
s‑au așteptat că ploaia o să se oprească, azi‑mâine. Și până
să‑și dea seama că e ceva curios să plouă întruna atâta
vreme, locuitorii Caramiei s‑au obișnuit cu ploaia, așa cum
s‑au obișnuit cu atâtea apăsări de‑a lungul vremii, fiind
binecunoscută capacitatea lor de adaptare, de acomodare
cu împrejurările potrivnice.

/ 398 /Sigur, nu se putea spune că, de la un moment dat
încolo, nici n‑au mai simțit‑o, parcă nici nu exista, nu. O
simțeau și o blestemau cu năduf. Și, sigur, nu le convenea,
n‑avea cum să le convină că s‑au schimbat anotimpurile:
în loc de patru anotimpuri ca înainte, acum aveau unul
singur și acela ca vai de el. Dar și‑n asta găseau un avan ‑
taj, așa sunt ei făcuți, văd mereu partea plină a paharului:
„Acum se menține și la noi gazonul verde și proaspăt,
ca‑n Anglia sau în Austria!”, se încântau ei.
După cum nu se puteau împăca nici cu faptul că ploaia
le dăduse peste cap întreaga rânduială a vieții. Ploaia, evi‑
dent, le‑a influențat ritmul biologic. Caramienii nu sunt
spirite riguroase, atente la ce se petrece cu ei și în jur; nici
n‑au înclinație pentru cercetare și analiză autoscopică. Cu
toate astea, au apărut, e drept fără să fie luate în seamă!,
unele studii sociologice care semnalau că în această peri ‑
oadă numărul de sinucideri din țară a crescut: cauza – de‑
presia provocată de ploaie.
Deși ploaia a fost, aproape tot timpul, și egală cu sine,
și slabă ca intensitate, totuși au fost afectate structura de
rezistență a atâtor clădiri, ca și șosele, poduri, căi ferate
și canalizarea orașelor de pe întreg cuprinsul Caramiei,
punându‑se în evidență ceea ce, de altfel, toată lumea știa:
precaritatea construcțiilor și a infrastructurii, a amena ‑
jărilor și a instituțiilor din această țară.
E de subliniat că locuitorii Caramiei, în majoritatea
lor, au mintea și sufletul neantrenate și de aceea sleite
și își centrează existența pe un cod de valori cu totul
special, cum ar fi, de exemplu, ghiftuirea, îndoparea,
îmbuibarea. Așa se face că de Paște, anul acesta, spita ‑
lele au fost luate cu asalt și au debordat de inși aduși la
urgență fiindcă mân caseră și băuseră inuman de mult,

/ 399 /mult mai mult decât nevoile și puterea de a asimila ale
puhavelor lor trupuri. Aceștia, complet incapabili să‑și
pună întrebări și să se îngrijoreze, fără alt orizont de
așteptare decât satisfacerea nevoilor primare și, bine ‑
înțeles, ocoliți de orice fior metafizic, au trăit fenomenul
ploii fără sfârșit într‑o stare ce ar putea fi echivalată cu
nepăsarea. Ei au fost aidoma unor inși beți care pășesc
pe mijlocul șoselei, printre mașinile ce gonesc, fără să
simtă pericolul și fără să realizeze că se pot curăța în
orice clipă.
Totuși, totuși, așa cum s‑a văzut în prezenta desfășu ‑
rare epică, au existat și persoane lucide, care resimțeau
din plin drama. Iar dacă acestora le dădea ceva fiori pe
șira spinării, nu era ploaia propriu‑zisă, ci ceea ce preves ‑
tea ea, căci o asemenea ciudățenie meteorologică nu se
mai întâlnise niciunde și nicicând, decât poate în timpu ‑
rile străvechi, iar atunci potopul adusese cu sine o luare
de la început a lumii.
Spre finalul perioadei însă, când caramienii nu se mai
așteptau la surprize, ploaia și‑a schimbat brutal și sălbatic
înfățișarea: s‑a transformat în prăpăd și localități întregi
au fost luate de ape. Era ca și când venise sfârșitul.
2.
Așadar, atunci, exact în noaptea trei sute de când
ploua fără încetare, după ce neisprăvitul poreclit Gigi
Spaniolu’ a comis cele două crime, iar el, rănit în încă ‑
ierarea neprevăzută cu Macarie cel gângav, aciuat pe
lângă casa profesorului Grima, a luat‑o la fugă buimac,

/ 400 /voind să se ascundă la stâna oilor rămase fără stăpân,
așadar, în noaptea aceea, târziu, ploaia se întărise până
la o intensitate de neimaginat. Parcă s‑ar fi aflat sub
as cultarea cuiva din tării care s‑a mâniat de tot ce a văzut
aici, jos, iar acum dorea să pogoare asupra caramienilor
pedeapsa definitivă.
Ploaia era de nedescris, nici nu se mai putea chema
ploaie cu stropi. Era o revărsare continuă, puhoaie de apă
se prăvăleau de sus, din cotloanele cerului, cotropind pă ‑
mântul țării pe nume Caramia.
Devenea clar pentru oricine: dacă ploaia va continua
cu puterea asta, atunci nimic nu‑i va rezista, ea va înghiți
oameni și ținuturi, înecând totul, pe vecie.
La ceasul când zorii dădeau să vină peste partea asta
de lume, sosirea lor a fost întârziată și a fost firavă din cauză
că o ceață groasă se lăsase parcă tocmai pentru a spori
enigma acestei întâmplări cosmice.
Iar prin ceața deasă se putea totuși întrezări, profi ‑
lându‑se incredibil, pe marea învolburată, în dreptul
casei profesorului, nu prea departe în larg, o navă uri ‑
așă și tăcută, fantomatică, prea puțin verosimilă și, evi ‑
dent, misterioasă.
Dacă neisprăvitul acela nu i‑ar fi luat viața bătrânului
Mihail Cristea, confundându‑l cu stăpânul casei, și dacă
stăpânul casei, Iacob Grima, s‑ar fi găsit în locuința lui
iar nu în spital, aceștia doi, profesorul Grima și vechiul
său prieten, privind corabia, ar fi avut inteligența, și intu‑
iția, și cunoștințele, și fantezia încât să nu se mire de
această apariție navală prea puțin verosimilă și s‑o închi ‑
puie corect ca fiind o ambarcațiune sosită aici ca să‑i sal ‑
veze pe ei, locuitorii vilei de pe țărmul mării.

/ 401 /Da, bătrânul Mihail Cristea sau celălalt bătrân, ma ‑
rele savant, ar fi fost în stare să‑și reprezinte exact lu ‑
crurile și să ia această ambarcațiune drept goeleta
livrescă Speranța , sau o goeletă olandeză, una din pri ‑
mele, din secolul al XV‑lea, sau o goeletă cu hunier bo ‑
tezată Fram , adică Înainte , cu care Nansen a explorat
Arctica, unde s‑a rătăcit, dar s‑a întors teafăr, sau ar fi
crezut că este goeleta USS Hannah , primul vas înarmat
al viitoarelor State Unite ale Americii, sau goeleta cu
șapte catarge Thomas W. Lawson , sau goeleta Wyoming ,
cea mai mare goeletă de lemn ori, poate, ar fi zis Mihail
Cristea sau ar fi zis Iacob Grima, Ochii mei istoviți se
înșală, cum să‑și facă apariția aici, acum, în vremurile
noastre postmoderne, o ambarcațiune cu catarge ca
niște aripi de pescăruș ridicate spre cer, nu, nu, nu
poate fi vorba de o goeletă, precis nava asta pe care o
întrevăd apropiindu‑se pe apă, prin ceață, e o navă
modernă, crucișătorul, cuirasatul Potemkin ar putea
fi, s‑o fi întors din străfundul mării, a sosit în ajutorul
nostru, să ne ia la bord, ca să nu fim înghițiți de apele
dezlănțuite, sau, poate, și mai și, poate a venit îngri ‑
jorat de soarta noastră chiar port‑avionul american
USS Gerald R. Ford, construit la Newport, care a cos ‑
tat 14 miliarde de dolari, cel care măsoară 337 de me ‑
tri lungime, 76 de metri lățime și cântărește peste o
sută de mii de tone, de pe puntea căruia pot decola și
ateriza două sute douăzeci de avioane zilnic, da, poate
a venit să ne salveze această navă extraordinară, mi ‑
nune a științei actuale, sau poate este, rătăcită, însăși
corabia care l‑a dus pe Pavel la Roma, sub comanda
sutașului din cohorta Augusta, Iuliu, vai, cum a pornit
corabia din Adramit, cum a trecut ea de insula Cipru,

/ 402 /cum a înaintat ea pe coasta Ciliciei și a Pamfiliei, cum
a ajuns ea în Licia, la Mira, cum a înaintat la adăpos ‑
tul țărmului Cretei, cum a fost ea luată de vânt și pur ‑
tată de vânt, cum a rezistat ea în furtună și a nimerit
în Adriatica, și cum au scăpat toate cele două sute șap ‑
tezeci și șase de suflete de pe corabie, iar corabia s‑a
sfărâmat mai apoi, dar toate cele două sute șaptezeci
și șase de suflete au scăpat…
Vai, sau poate era o nouă Arcă a lui Noe, oho, Arca
lui Noe măsura trei sute de coți lungime, cincizeci de
coți lățime și treizeci de coți înălțime, pe trei punți, trei
etaje, sau, în metri, avea 137, 23, și 14 metri, era făcută
din lemn de gofer, lemn enigmatic, pe care unii îl iden ‑
tifică cu chiparosul, iar alții cu salcâmul, era tencuită
pe dinafară și pe dinăuntru cu smoală, era împărțită în
cămăruțe, avea un singur geam, o singură ușă, n‑avea
chilă sau proră, nici pânze, vâsle sau cârmă, vai, era
pur tată pe cale de un suflu mai presus de orice, suveran,
absolut, care a avut grijă s‑o ducă pe înălțimile munte ‑
lui Ararat și să‑i salveze pe pasagerii săi aleși, dar, sigur,
poves tea potopului e mai veche, cu siguranță, mult mai
veche, unde pui că povestea se repetă, ea apare întâi la
su merieni, în Epopeea lui Ghilgameș și‑ntr‑o tăbliță
Atra‑Hasis, apare și la egipteni, și la greci, ca poveste a
lui Pyra și Deucalion, relatată de Pindar în cea de‑a
noua Olimpică . Mitul potopului vorbește de o înecare
totală a lumii sau de una parțială, una locală, cu dedi ‑
cație, așa cum se arată a fi aceasta, din cartea aceasta?
Oricum, cert este că, mai ales în străvechime, în anumite
momente, când răul îl copleșea pe om, Divini tatea îi pe ‑
depsea pe pământeni și reseta lumea, curățind‑o. Marco
Polo depune mărturie că ar fi găsit resturile, rămă șițele

/ 403 /Arcei pe muntele Ararat. Oho, dar cartea acestuia cu
peripeții din Orient conține atâtea enormități, el de ‑
scrie oameni cu coadă în Sumatra și alți oameni, întâl ‑
niți pe traseul său, cu capete de câini. Sursa e demnă
de încre dere? Nu s‑ar zice. Există peste o sută patruzeci
de versiuni, de copii ale manuscrisului cărții scrise de
toți atâția scribi și fiecare, desigur, și‑a lăsat urma în
poveste, e o tentație căreia niciun autor, oricât de in ‑
signifiant ar fi el, nu‑i rezistă. Ca să nu mai spunem că
nici măcar versiunea originală n‑ar fi scris‑o Marco
Polo însuși. Ci el ar fi dictat‑o unui autor de povești de
dragoste și de romane cavalerești din vremea sa. Așa ‑
dar, de la bun început, povestea e vici ată de o prezență
auctorială străină, care deformează istoria: unde să
cauți, deci, adevărul?
Ei, dacă ar fi fost în viață Mihail Cristea, nava misteri ‑
oasă ar fi avut pe cine să ia la bordul ei, sau dacă ar fi fost
acasă Iacob Grima, cel care acum era sub îngrijire la spi ‑
talul din Constanța, sau măcar oamenii săi, Ionică și
Lena, sau măcar oaspetele lui, arhitectul Orban, nava ar
fi avut pe cine să salveze din acest potop local, degradat,
al ploii de trei sute de zile.
Dar toți aceștia fie erau morți, ca Mihail Cristea, fie nu
se aflau în vila de pe țărm, nu.
Și atunci nava uriașă și fantomatică, tăcuta și prea pu ‑
țin verosimila navă s‑a pus în mișcare și s‑a îndepărtat
cine știe încotro, spre un alt munte.
Nu era nimeni dintre locuitorii vilei care să urce pe
punte ori care, măcar, s‑o privească cum se îndepărtează
pe marea învolburată, făcându‑se mică, mică, până de ‑
vine un punct care se pierde în zare.

/ 404 /3.
Spre seara acelei zile, ziua trei sute una de când ploua
necontenit, mașina condusă de Ionică s‑a întors la casa
de pe țărmul mării. De fapt, era un convoi compus din trei
mașini: a lui Ionică, apoi o ambulanță și, în fine, mașina
condusă de arhitectul Orban. Iacob Grima mai scăpase
încă o dată cu viață. Medicii îi reparaseră aparatul cu care‑și
ajuta inima și‑l puseseră cât de cât pe picioare pe profesor.
I‑au dat drumul acasă. Câte vieți avea omul ăsta?
Convoiul a oprit în fața intrării, au coborât toți, Ionică
a adus scaunul cu rotile, l‑au dat jos pe Iacob cu infinită
grijă și l‑au ajutat să se așeze în scaun. Ploua nebunește.
Ambulanța a făcut cale întoarsă, temându‑se că, dacă mai
întârzia, nu ar mai fi putut să înainteze prin apa ce creștea
întruna. Iar ceilalți, Iacob, Ștefan Orban, Lena și Ionică
au intrat în casă. L‑au instalat pe profesor în camera lui,
să stea întins în pat, avea nevoie de repaus și liniște.
Iar ei trei s‑au dus în salon. După un timp, s‑au între ‑
bat îngrijorați, ce e cu Mihail Cristea și cu Macarie, niciu ‑
nul dintre ei nu se arătase la față, ceea ce, evident, nu era
normal. Ionică s‑a oferit să meargă să vadă ce se întâmplă
cu ei. A ieșit în ploaie. Ploua neomenește. Se prăvălea ce ‑
rul, nu alta.
S‑a înapoiat curând alergând, îngrozit. Le‑a strigat, cu
fața desfigurată de uluială, că i‑a găsit morți pe amândoi,
mai exact omorâți .
Au intrat în panică. S‑au gândit ce să facă. Pe profesor
n‑au vrut să‑l anunțe, nu cumva să se sperie și să i se facă
rău iar, cu inima lui slăbită.
Arhitectul a zis:
— Trebuie să chemăm poliția…

/ 405 /— Sigur, sigur, numai că pe vremea asta nu prea are
cum să vină și dacă ar vrea, a fost de părere doamna Lena.
Tot ea a propus:
— Să le aducem trupurile aici și să le aprindem o
lumânare.
Li s‑a părut potrivit. Așa au făcut.
Ploua înverșunat. Valurile erau cât casa. Vântul bătea
neînchipuit de tare.
S‑au strâns toți în salon, înfrigurați. Priveghind morții.
Nici unul nu putea să doarmă. Așteptau să treacă noaptea
aceea. Poate a doua zi, pe lumină, va fi mai bine…
Dacă vor mai fi în viață atunci. După cum ploua și ur ‑
cau apele și sufla vântul, nu aveau prea multe speranțe.
Apele înecau orașe și sate, îl înghițiseră și pe neispră ‑
vitul de Gigi Spaniolu’, pe câmp, lângă stână, se apropiau
și de casa lor. Probabil nu exista scăpare.
Cu aceste gânduri sinistre în minte, cei trei, Lena, Ionică
și Ștefan Orban, spre ora trei noaptea, au ațipit totuși, chi ‑
nuit, pe scaune, la căpătâiul celor doi duși dintre vii. În
camera sa, și profesorul Grima adormise.
4.
Atunci s‑a petrecut ceva ce nu era posibil să se pe ‑
treacă: s‑a format un val colosal, s‑a înălțat incredibil și
apoi s‑a prăvălit, a izbit casa de pe țărm și a desprins‑o din
fundație.
Aceasta, ce semănase tot timpul cu o corabie, în clipele
acelea chiar s‑a adeverit a fi o corabie. Ca o capsulă ciu ‑
dată, avându‑i în interiorul ei pe Iacob, pe Lena, pe Ionică,
pe Ștefan Orban și, plecați deja dintre vii, pe Mihail Cristea

și pe Macarie, construcția cu pereți de sticlă a început să
plutească pe marea învolburată, ducându‑se departe
unde nimeni nici cu mintea nu gândește.
Astfel au fost salvate aceste șase suflete din apele care
au acoperit întreaga Caramie.

/ 407 /Epilog: sfârșitul poveștii
și al acestei lumi ficționale
1.
După ce nava uriașă, fantomatică și tăcută, misteri ‑
oasă și prea puțin verosimilă se puse în mișcare, cro ‑
indu‑și drum prin apele învolburate, și se îndepărtă,
pierzându‑se dincolo de linia orizontului, după ce, în
noaptea următoare, într‑o soluție dincolo de puterea de
cuprindere a minții omenești, casa de pe țărm se pre ‑
schimbă în corabie și, plutind pe ape, se duse hăt, departe,
unde tâlcul e altul decât pe pământ, se duse purtându‑i
pe cei șase salvați în pântecul ei, aici, pe țărmul mării,
ploaia își pierdu înverșunarea smintită și ucigătoare și
se întoarse la ceea ce fusese vreme de aproape trei sute
de zile: o ploaie monotonă și suferibilă, slabă, care curând
se și opri.
Întunericul se risipi și se iviră, în fine, zorii. Caramia,
stătea acum sub ape și peste întinderea acvatică în fine
răsări soarele.

/ 408 /2.
Dar, departe de locul acela, și anume la marginea de
nord‑est a țării, într‑un sătuc uitat de lume, una dintre
puținele așezări care scăpaseră de prăpăd, căci era chiar
pe graniță, se petrecu alt eveniment meteorologic (sau,
poate, metafizic!), care se dovedi hotărâtor pentru soarta
Caramiei și pentru deznodământul acestei desfășurări
epice: în cătunul acela se porni vântul, un vânt nemaipo ‑
menit de puternic.
La început, oamenii din neînsemnata localitate unde
se stârni vântul doar se mirară de forța lui, iar copiii se
bucurară de el, căci vântul suflă atât de tare încât îl luă pe
sus pe unul dintre ei și‑l mână prin văzduh, ușor, parcă
ar fi fost o pasăre. Pe copil îl chema Cassian și, într‑ade ‑
văr, el zbură prin văzduh ca o pasăre mare și neasemuită.
Ceea ce nu știură și nici nu bănuiră sătenii aceia fu
faptul că vântul care se iscase nu era unul obișnuit, ci era
unul străin de lumea lor, venea din afara Caramiei și chiar
din afara acestei povești.
Apoi vântul nelumesc se înrăi, bătu neîndurător și
bezmetic, se preschimbă într‑o furtună distrugătoare.
Vântul prinse să smulgă pomii din rădăcini, și acoperi ‑
șurile caselor, și, vai, smulse din temelii biserica veche
de piatră a satului, care fu ridicată de la pământ și în ‑
cepu să plutească prin aer clătindu‑se ca beată, până se
pierdu în zare.
Când văzură toate astea, sătenilor le fu limpede că e de
rău și că nisipul din clepsidră se terminase pentru ei.
Într‑adevăr, vântul își desăvârși lucrarea și foarte re ‑
pede mărunta așezare fu ștearsă de pe fața pământului.

3.
Vântul nimicitor căpătă și mai mari puteri, se întinse
și coborî spre sud, cuprinzând fatal și definitiv întreaga
Caramie.
Sub suflarea lui, ființe și lucruri se sfărâmară, se des ‑
trămară, se risipiră, inconsistente, parcă ar fi fost făcute
din nisip. Astfel pieriră case mărunte și edificii magnifice
clădite din granit, din marmură, din beton, din oțel și din
sticlă, pieriră animale și plante, pieriră oameni mărunți
și oameni iluștri, pieriră ticăloși și sfinți, pieriră oameni
necunoscuți și oameni apropiați nouă din această nara ‑
țiune. Pieriră sub vântul nelumesc.
Localitate după localitate, sate și orașe, chiar și capi ‑
tala, nesăbuitul oraș Z., apele cele mari care înecaseră
țara, nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit, nă ‑
ruit, mistuit, spulberat, până când din lumea aceasta im ‑
pură, reală sau ficțională, nu mai rămaseră decât pulbere,
și frânturi de propoziții, și praf de cuvinte.
27 decembrie 2014 – 2 ianuarie 2017

Cuprins
Capitolul I (Povestește Ștefan Orban) ………………………….. 9
Capitolul II (Prezența autorului. Personaje,
situații, scene descrise direct sau în reluare
de cel despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul: Cora ) …………… 56
Capitolul III (Povestește Ștefan Orban) ………………………. 73
Capitolul IV (Prezența autorului. Personaje,
situații, scene descrise direct sau în reluare
de cel despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
Discuția dintre Iacob Grima
și Mihail Cristea din noaptea de sâmbătă,
29 iunie 2013, așa cum s‑a purtat,
iar nu cum a reținut‑o Ștefan Orban) …………………….. 107
Capitolul V (Povestește Mihail Cristea) …………………….. 118

Capitolul VI (Povestește Ștefan Orban) …………………….. 152
Capitolul VII (Prezența autorului. Personaje,
situații, scene descrise direct sau în reluare
de cel despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
Iacob Grima în timpul
campaniei electorale) ……………………………………………. 169
Capitolul VIII (Povestește Mihail Cristea) ………………… 183
Capitolul IX (Povestește Crinuța Bunuța) ………………… 202
Capitolul X (Povestește Alice) ………………………………….. 218
Capitolul XI (Povestește Mihail Cristea) ………………….. 227
Capitolul XII (Povestește Ștefan Orban) ………………….. 255
Capitoul XIII (Povestește Mihail Cristea) …………………. 277
Capitolul XIV (Povestește Alice) ……………………………… 304
Capitolul XV (Povestește Ștefan Orban) ……………………. 319
Capitolul XVI (Povestește Mihail Cristea) …………………. 351
Capitolul XVII (Prezența autorului. Personaje,
situații, scene descrise direct sau în reluare
de cel despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
O simplă precizare despre două personaje,
Lena și Ionică) …………………………………………………….. 383
Capitolul XVIII (Povestește Alice) ………………………….. 384
Capitolul XIX (Povestește Gigi Spaniolu) ………………… 389

Capitoul XX (Prezența autorului. Personaje,
situații, scene descrise direct sau în reluare
de cel despre care se presupune că e omniscient
și controlează firul narațiunii, autorul:
Câteva cuvinte despre ploaia de trei sute de zile
și despre sosirea uriașei nave tăcute și misterioase,
fantomatice și prea puțin verosimile,
ca și despre salvarea celor șase
într‑un chip nemaivăzut) ……………………………………… 397
Epilog: sfârșitul poveștii
și al acestei lumi ficționale …………………………….. .407

Contravaloarea timbrului literar se depune
în contul Uniunii Scriitorilor din România.
COMENZI – CARTEA PRIN POȘTĂ
EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ – PARALELA 45
str. Frații Golești 130, cod 110174, Pitești, jud. Argeș
Tel.: 0248 633 130; 0753 040 444; 0721 247 918
Tel./fax: 0248 214 533; 0248 631 439; 0248 631 492
E-mail: comenzi@edituraparalela45.ro
sau accesați www.cartearomaneasca.ro
Tiparul executat la tipografia Editurii Paralela 45
E-mail: tipografie@edituraparalela45.ro