Cartea Ca Forma de Individualizare Si Definire a Individualitatii

INTRODUCERE

Obiectivul analizei de față este de a identifica care sunt efectele interacțiunii cititorului cu cartea, cum este percepută aceasta din urmă și care sunt mecanismele care se generează în urma întâlnirii celor două lumi.

Studiul a solicitat răspunsul la o serie de întrebări, cum ar fi: are cartea numai funcție estetică?, Se citește numai de dragul de a citi?, Are contextul (raportul economic dintre cerere și ofertă) influență?, Cartea definește Sinele sau Sinele se definește prin carte?

Punctul de plecare l-a constituit teoria formalistă al lui G. Simmel, mai precis articolul acestuia despre modă. Aceasta din urmă este definită ca fiind antagonismul dintre imitație și reliefare a Sinelui. Imitația este “ereditate psihologică, ca trecere de la viața în grup la viața individuală. Atracția ei constă înainte de toate în faptul că ne înlesnește o comportare corespunzătoare și folositoare chiar și atunci când în plan nu apare nimic personal și creator.” Reliefarea Sinelui este caracterizată ca diferențiere, individualizare.

Interviurile pe care se bazează studiul au fost realizate cu “colecționari de carte” și au vizat perioada dinaintea anilor ’89. În acest context cartea era singura sursă de informație credibilă: “… televizor nu era, spectacole nu erau și atunci stăteai în casă și citeai (…) Ziarele erau toate cum erau, televizorul avea program două ore, din care o oră jumate era…” (Gheorghe Apetrei) Costurile implicate pentru a achiziționa o carte “bună”, deși relativ mari, sunt asumate, motivația principală fiind dată de posibilitatea de a cunoaște, de a fi informat, în condițiile în care conținutul acesteia nu este perceput ca îndoielnic. Se va declanșa o adevărată competiție, generată de cererea mare, ca răspuns al ofertei (ca număr) mici de carte. Așadar, fiecare va dori să cunoască altceva decât știe celălalt, de a dobândi un statut simbolic prin care să se diferențieze.

Cartea odată achiziționată, va genera un alt tip de probleme: lectura pune fața în față lectorul și conținutul textului, în care el se “pierde”, dar și în relație cu mai multe texte, generându-se o dispersie a subiectului. Așadar miza va fi aceea de a-și redobândi identitatea (individualitatea).

Poziția teoretică pe care am adoptat-o din punct de vedere metodologic este aceea a paradigmei interviului comprehensiv, în care fabricarea teoriei se realizează în urma aplicării intrumentului de lucru, iar punctul de plecare este dat de ipotezele de lucru: “…terenul nu mai este instanță de verificare a unei problematici prestabilite, ci punctul de plecare al acestei problematizări.”

PARTEA I: CONSTRUCTIVISMUL SIMBOLIC

CAPITOLUL 1

“IREALUL” REAL

Definiția cărții, cu care voi lucra de acum înainte, așa cum sugerează și titlul capitolului, este unitatea rezultată din compoziția a două elemente: forma (realul) și conținutul (“irealul”). Forma reprezintă partea materială și, implicit, palpabilă, iar conținutul nu este numărul de pagini, nici scrierea imprimată pe foi, ci mesajul transmis, Ideea, acțiunea și descrierea realității sociale în care are loc intriga. Astfel, se vor evidenția două caracteristici: una finită și cealaltă infinită, iar produsul final poate fi descris ca fiind infinitul limitat.

Paradoxul, iluzoriu, se datorează confuziei celor două planuri ale aceleași realități: cel fizic și cel cognitiv. Pentru a nuanța cele afirmate, voi face o comparație cu un tablou. În acest caz limitele spațiale sunt mult mai clare, însă aceasta nu se datorează unei forțe exterioare, ci este o consecință a creației însăși.

Înainte de a explica noțiunea de infinit, vreau să evidențiez că prin carte înțeleg discursul sau textul. Este evident că un autor care ar vrea să spună totul într-o singură carte, nu ar termina-o niciodată de scris. Însă, construcția discursului are un caracter rațional, adică nimic din ceea ce aparține conținutului acestuia nu este întâmplător. Structura este asemănătoare cu cea a unei ghicitori, în care cititorul este implicat, trebuind să descopere ceea ce nu s-a spus prin ceea ce s-a spus. Deși, infinitul pare eliminat, acesta este generat de modul de receptare al simbolului și al structurii discursului. Deci, infinitul nu este o esență a cărții, ci un potențial atribut.

Din perspectivă semiologică discursul nu reprezintă realitatea însăși, ci o transfigurare a acesteia: “funcția semnului este de a comunica idei prin mijlocirea mesajelor”. Realitatea este simbolizată, iar decriptarea textului se realizează prin intermediul codurilor, pe care autorul le oferă ca indicii. Pentru a percepe corect Ideea este necesar să se identifice și să se descifreze aceste coduri. Însă, așa cum se va observa pe parcursul acestei cercetări, aceeași realitate este percepută diferit, adică se dau semnificații personale, ale aceluiași cod sau nu sunt identificate aceleași sistem de semne: “…sunt convinsă că aceeași carte la doi oameni are reacții cu totul și cu totul diferite. Fiecare găsește altceva, deci pe o altă coardă comunică sau mesajul ajunge.” (Reit Valeria) Valorile și mesajul exprimate de autor nu sunt infirmate, ci doar subiectivizate. Prin interacțiunea subiectului cu obiectul, acesta din urmă capătă valențe nelimitate: “…Biblia le conține pe toate. Adică, orice cuvânt este o deschidere spre un univers infinit. Orice cuvânt cuprins în Biblie, numai dacă rostești cuvântul Tatăl și poți comenta la infinit.” (Luca Eugen)

Acceptând principiul lui Heraclit se crează un cerc vicios: textul prin lecturarea sa mă schimbă, iar eu, în noua stare, transform la rândul meu textul. Prin capitalul de cunoaștere acumulat după citire, Eu sunt Altul, iar atunci când revin asupra aceluiași text care a produs schimbarea, el nu mai este același. Aceasta în cazul relației dintre un singur individ și o singură carte. Individul se află în imposibilitatea, nu de a nu citi o singură carte, dar nici măcar o pagină. Cititorul este prins într-un labirint, construit de el însuși, din trei motive: în primul rând deciziei de a reciti, apoi gradului de libertate pe care îl are în interpretarea simbolului: “Viețile sfinților, care niciodată nu pot să zic c-am citit-o și n-o s-o citesc, ca să zic c-am citit-o. […] Citeam de […] 5-6 ori, mă întorceam în alte zile și același fragment pe care l-am citit, să-l vezi în alte… ziceam: Măi, da’ cum de n-am citit, că doar era clar, cinci fraze, era clar, ia uite…” (Victoria Olteanu) și faptului că nu tot discursul este citit cu aceeași intensitate: “…câteodată am… am un sentiment de surpriză, că sunt lucruri pe care, ori nu le-am sesizat la momentul când le-am citit, dar cred că mai degrabă nu le-am sesizat decât le-am uitat…” (Ionescu Corneliu) În fața acestui dinamism etern se va încerca evadarea, însă asupra sistemelor care se crează în acest scop voi reveni pe parcursul analizei. Atunci când în această relație intră mai mulți indivizi accentul se pune asupra multitudinilor sensurilor pe care le capătă un discurs.

Așa cum am spus, interpretarea se face prin intermediul codurilor, textul decriptându-se prin el însuși. Avem libertatea de ne “juca” cu “instrumentele” cum dorim, dar pe terenul simbolic al cărții. Se generează un mecanism de dominare, dar nu înțeles ca o constrângere. Lectorul are două posibilități: de a accepta sau nu “jocul” propus. Odată intrat în joc se joacă după regulile jocului. Cartea nu poate declanșa prin ea însăși un asemenea mecanism, deoarece cititorul chiar dacă s-a implicat, are posibilitatea de a o refuza. Prin acceptare el devine “prizonier” al simbolului și al propriilor preferințe: “…Spuma zilelor […]…e o carte superbă […]… filoane de simboluri, lucruri deosebite.” (Adriana Georgescu)

Pentru a nuanța cele afirmate mai sus voi face o scurtă analogie: să ne imaginăm că scriitorul este un arhitect, textul reprezintă o casă, iar cititorul este locatarul acestei case. Avem posibilitatea de a alege orice casă construită de oricare arhitect. În momentul în care am ales, ne putem aranja interiorul așa cum dorim, dar limitați de mărimea casei. Astfel, se identifică o nouă caracteristică a cărții, și anume autonomia ei. Indiferent de semnificările care i se dau, Ideea rămâne aceeași, aceasta din urmă modificându-se doar pentru lector.

În continuare voi arăta că și modul de percepție al construcției discursului generează asemenea mecanisme, indiferent dacă a existat sau nu această intenție, dar acestea sunt atribuite autorului. Cel mai evident este la autori ca: J.L. Borges, M. V. Llosa, G. G. Marquez, etc. Astfel, despre stilul lui Marquez, Adela Muntean afirmă: “…m-a frapat teribil, să faci o frază pe trei pagini, o citeam cu voce tare și îmi plăcea să cânt în casă. Nu era nimeni, numai eu și citeam și îmi plăcea teribil.” În discursurile de acest gen lectorul înainte de a avea posibilitatea interpretării, el trebuie să rescrie mental textul.

Un alt tip de construcții sunt acelea care nu necesită o rescriere cognitivă, dar care prin tema abordată problematizează: “o carte care mi-a plăcut și cred că am citit-o de trei ori, Simmone de Beauvoire, Toți oamenii sunt muritori […]…a fost o carte care mi-a pus foarte multe întrebări…” (Reit Valeria)

Există texte care prin însăși modul de construire a temei generează o stare de empatie din partea lectorului, iar comportamentul acestuia poate fi caracterizat ca fiind “proiectiv”, vizibil mai ales în cazul cărților polițiste, de aventură, de dragoste etc.: “o carte bună? […] să fie ceva în care să te țină legat de ce se va întâmpla, de cum se va termina, de cum decurge totul.” (Coca Banulescu)

Diferențierile de percepție, se datorează faptului că pentru un individ primează una dintre aceste planuri, ceea ce nu înseamnă că celelalte planuri sunt neglijate. Așadar, există diferite grade de importanță în funcție de semnificațiile pe care le capătă cartea în timpul sau la finalul lecturii.

CAPITOLUL 2

CARTEA CA FORMĂ DE INDIVIDUALIZARE ȘI DEFINIRE A INDIVIDUALITĂȚII

Am analizat relația cititorului cu cartea, în urma căreia s-au evidențiat caracteristicile acesteia din urmă. În continuare voi descrie drumul parcurs de lector spre el însuși: consecințele obiectului asupra subiectului. Ipoteza de la care am pornit este următoarea: costurile de achiziționare și acumularea capitalului de cunoaștere exprimă dorința de maximizare a individualizării. Prin individualizare înțeleg coerența rațională a Sinelui și diversitate exterioară dată de tipul capitalului de cunoaștere acumulat: “Dacă le spuneai de Céline, majoritatea nu știau cine a fost Louis Ferdinand Céline.” (Paul Bercheanu)

Cunoașterea diferențiază, accentuându-se prin statutul simbolic dobândit, mai ales în cazul lecturării altor cărți decât cele existente pe piață: “…cine vrea să-și procure o carte valoroasă, reușește.” (Adriana Georgescu)

Așa cum am arătat mai sus una din caracteristicile cărții este autonomia: ea este valoare pentru un individ, dar are și valoare în sine, adică pentru altul. Interacțiunea cu cartea reprezintă un comportament social, înțeles ca o comunicare cu aceeași relitate, însă există moduri diferite de raportare la ea. Astfel, cartea devine actor colectiv, iar câmpul literar va deveni “scena” în raport cu care fiecare își definește opțiunile: “…aș considera că e bine din fiecare ca să ai câte o idee și pe urmă să te focusezi pe ce-ți place.” (Adela Muntean) și își definește Sinele.

Relația dintre lector și carte este caracterizată de dualismul subiectiv-obiectiv. Decodificarea presupune suspendarea subiectivității, însă nu și a rațiunii ceea ce face ca prin lectură Eu să devin Altul: cu cât distanța față de Idee scade, cu atât crește distanța față de Sine. Acumularea de capital cultural nu indică atăt Sinele, cât raționalitatea individului. Eul este absorbit de discurs sau exprimat altfel se crează o formă de înstrăinare. Individul se identifică total cu cartea, se transformă într-un nobil anonim asemeni celorlalți actori care se află în această lume.care se află în această lume. Asumarea Ideii reprezintă o transmutare a Sinelui, iar ceea ce primează sunt regulile “jocului” în care subiectul se șterge. Relativismul este diminuat, iar miza devine salvarea subiectivității și afirmarea unei individualități (identități) transcedentale. Aceasta se accentuează în relația cu mai multe cărți, caz în care putem vorbi de o dispersie a subiectului. Transparența Sinelui este dată de existența unei filosofii unitare, adică semnificarea capitalului de cunoaștere acumulat prin care indivizii dau un sens construcției lumii interioare. Se va tinde spre crearea unui principiu unitar, de autoidentificare, în diversitate.

Filosofia unitară reprezină sinteza dintre achizițiile realizate și corelațiile intertextuale, tocmai de aceea lumea interioară nu se identifică cu toate cărțile lecturate: “…am selectat acele cărți cu care, dacă mor sau dacă cineva mi-ar da voie să le iau cu mine, atuncea numai pe alea le-aș lua.” (Adela Muntean)

În realția cu cartea individul se dotează cu o identitate transcedentală ale cărei coordonate principale sunt: a fi și a ști.

Cei care sunt centrați pe a fi își construiesc identitatea, iar cei a căror axă este a ști denotă un raționament asemănător cu al primilor, însă identitatea este dată de texte. Aceștia din urmă sunt cei care urmăresc intriga discursurilor. Astfel, cu cât distanța față de “poveste” scade, cu atât crește distanța față de Sine. Trăirile personajelor devin ale lor, se ajunge la înstrăinare, iar alegerea și lecturarea se va face în funcție de satisfacția produsă de aceste tipuri de cărți. În cazul acestora se poate observa existența unei filosofii unitare, dar dictat de preferințe, iar diferențierea față de primii este dată de faptul că nu se face o triere a cărțior, deoarece au fost lecturate același gen de literatură.

Cele două coordonate aparțin ambelor categorii de lectori, dar pentru fiecare dintre aceștia primează una dintre ele.

Construcția cognitivă a lumii simbolice se realizează în timp, iar atunci când se “finalizează” ceea ce a fost lecturat anterior este resemnificat, iar alegerile și semnificările viitoare sunt determinate de sensul pe care indivizii l-au dat acestei lumii. Prezentul influențează trecutul, adică amintirea, corelată cu elemente noi din prezent, poate modifica reprezentarea trecutului. Pentru Mărioara Coman descoperirea filosofiei, religiei și esoterismului a însemnat revelația chintesenței, “numitorul comun” al literaturii universale: “… Viața și moartea… iubirea… bătălia dintre bine și rău… legătura dintre om și Divinitate… Mai sunt și altele, dar acestea rămân… temele fundamentale.” Cu “descoperirea” pe care a făcut-o ea revine asupra basmelor și le resemnifică din acest punct de vedere: “…temele majore… sunt regăsite în basmele tuturor popoarelor…”

Alegerea aleatorie reflectă o căutare a unei cărți care să reprezinte evidența apodictică, sau mai bine spus “zona” de iluminare: “Totul este să găsești cartea care să-ți deschidă o altă lume…” (Reit Valeria)

Decriptând discursul individul se construiește pe el însuși, caz în care definiția dată de producător produsului va fi diferită de aceea pe care consumatorul a dat-o produsului: “…încercam să-mi imaginez […] să-mi formez în imaginea mea o idee […] deci [cartea] deschidea un nou orizont spre… a cunoaște mai mult, spre a-ți crea o imagine…” (Aurica Grigoroșoaie)

CAPITOLUL 3

LECTURA: ACT SUBIECTIV – RAȚIONAL

Lectura reprezintă o comunicare dintre lumea a doua: “…lumea stărilor de conștiință…” și lumea a treia: “… lumea conținuturilor obiective ale gândirii, în special al gândirii științifice și poetice și a operelor de artă”. Lectura este asocială, se interacționează cu o altă realitate decât cea socială, dar care are ea însăși caracter social.

În acest tip de comunicare realittea este suspendată, iar emițătorul devine cartea, percepută ca o lume ideală, “aflată deasupra conștiinței individuale”, transindividuală. Acastă lume oferă un statut simbolic receptorului, înțeles ca prestigiu, ca înnobilare: “Pentru mine viața spirituală a fost singura modalitate de a evada din zoologie, singura modalitate prin care mai puteai să te refugiezi de pragmatismul și… cum să spun… vulgaritatea…” (Luca Eugen)

Lectura o definesc ca fiind corelația dintre discurs și semnificațiile atribiute de către lector acestuia. Ele sunt adevăruri personale.

În cele ce urmează voi prezenta procesul lecturii înțeles ca socializare și cum se construiește prin intermediul acesteia filosofia unitară a individului. În primă fază este un act irațional, adică nu există un principiu de selecție a cărților, observabil în cadrul interviurilor, mai ales atunci când intervievații sunt întrebați care au fost primele cărți citite, iar aceștia ne răspund că au fost poveștile. Însă, se pot identifica motivații prin care se urmărește justificarea unei normalități generale. Una dintre acestea este faptul că există cărți care își au vârsta lor, prin intermediul cărora se facilitează înțelegerea altora cu grad mai mare de dificultate: “…nu citești… o carte de povești, nu știu dacă poți citi […] și înțelege un roman de război. […] treci ca pe niște scări așa… și gradual că altfel…” (Elena Tiu)

Luca Eugen ne spune că cititul reprezenta o practică familială, ceea ce a făcut ca el însuși, prin socializare, să-și însușească acest habitus:“Am avut în familie o atmosferă care ne-a stimulat încă de mici în privința asta.” Un argument asemănător se întâlnește și la Peli Francisc, dar acesta ne descrie și modul de stimulare:“…frate-meu citea foarte mult. Avea obiceiul să-mi povestească seara… Și la un moment dat… a întrerupt o povestire… n-a mai vrut să-mi zică mai departe până a doua zi dimineață când mi-a pus cartea în mână cu semnul de carte deschis până unde mi-a povestit…”

În acest stadiu lectorul își însușește primele cunoștințe despre lumea a treia, are o atitudine pasivă, nu intervine asupra informațiilor acumulate, iar alegerea este dată de o forță exterioară Sinelui, dar care nu este simțită ca fiind constrângătoare.

În faza următoare școala preia rolul familiei, însă în cazul unora aceasta reprezintă primul stadiu: “…am citit de la școala primară, povești, lucruri mărunte așa, dar ca și literatură abia de prin clasa a șasea, a șaptea – asta însemnând în jur de 13 ani.” (Reit Valeria) Programa școlară va constitui una dintre sursele de identificare a cărților, dar nu întotdeauna acceptată: “Nu îmi plăceau, […] atunci când lucrul era impus […] părea disecat la rece și atunci părea ca obligativitate.” (Elena Tiu) sau se adopta un comportament conformist, doar pentru a-și putea salva spațiul privat: “În primul rând din programa școlară pentru că era obligatoriu …îmi puteam permite să mai citesc și în afară de programa școlară.” (Dan Cazacu)

În această perioadă câmpul de opțiuni se lărgește. Comportamentul de căutare este exploratoriu, în care nu se întrezărește un criteriu de selecție: “…am citit foarte mult… la început absolut la întâmplare.” (Elena Tiu) Tot în acest stadiu se pot regăsi primele forme de individualizare prin ceea ce se lectura: “Când erai student, trebuia în primul rând să șochezi lumea din jur, și cel mai bine îi șocai spunând c-ai citit…” (Paul Bercheanu) sau prin adoptarea unui stil de viață boem: “erau perioadele acelea, în care-ți doreai să ai o viață spirituală, alta decât aia de elev, în care trebuia să…” (Mircea Bârsan).

Aceste două stadii reprezintă baza, “inițierea” în câmpul cultural al cărții. Ascendența individualizării este determinată și de desprinderea, în unele cazuri aparentă, de “mentori”. Astfel, Marina Cionca întrebată dacă își alegea singură cărțile ne dă următorul răspuns: “Totdeauna singură. N-am vrut să las pe nimeni. Deși întotdeauna am citit ceea ce-am fost sfătuită să citesc.” Transferul de autoritate se realizează pentru a se diminiua costurile de căutare, însă decizia de a citi aparține citititorului.

Prin intermediul lecturii lectorul își formează criterile de judecare a discursului, iar primul este plăcerea, în unele cazuri singurul. Procesul de comunicare, evidențiază că în prima fază, sunt receptați stimulii afectvi: “…am avut efectiv momente plăcute – sau cel puțin așa am simțit în momentul în care citeam o carte bună…” (Corneliu Lazăr) Acesta explică și ce înțelege printr-o carte bună: “…o carte-așa, foarte… adică într-adevăr te supune la efort ca să înțelegi toate mesajele și toate…” Ulterior lecturii sentimentele sunt raționalizate, și mai mult subiectivitatea este suspendată pentru a percepe Ideea.

Mecanismul de raționalizare apare deoarece atitudinea pasivă, de a accepta discursul așa cum este nu oferă satisfacția valorii Sinelui. Prin intervenția asupra textului starea de dominare este diminuată prin creearea criteilor de judecare, care au și rol de ghid în alegerile viitoare. Fiecare își va construi propriul drum pentru a nu se “rătăci” în “pădurea narativă”. Ordinea exterioară este determinată de logica interioară. Coerența rațională a Sinelui reflectă poziția de dominant a individului în raport cu câmpul literar, devenind el însuși sursă de cunoaștere: “…sunt un intelectual cu o formație destul de solidă intelectuală și culturală, fac față oricărei discuții, oricărei…” (Luca Eugen) sau chiar producător de cunoaștere: “Vreau să scriu o carte […] să las ceva în urmă… Ceva scris. De mine.” (Traian Burulean)

Am arătat în primul capitol că lectura unei singure cărți generează un cerc vicios. Ciclul heraclitic se menține și în cazul în cazul unui “joc” de “n” runde, dar în funcție de sensul pe care îl capătă lumea interioară se generează loialități față de anumite teme, autori, stiluri, iar individul nu se simte dominat de haos, iar accentul se pune pe a fi. Aceste lucru este posibil datorită caracteristicii discursului de a fi reversibil, deoarece există posibilitatea de a resemnifica: “chiar dacă cartea e greșită, dar pot să mă-ntorc la ea, să-mi dau seama că-i greșită sau nu.” (Paul Bercheanu) Relația dintre emițător și receptor nu este univocă și singulară. Acesta din urmă poate reveni ori de câte ori dorește la text și să-l modifice în raport cu filosofia personală.

Poziția de dominat aparține a celor care nu au și nici nu și-au construit o filosofie unitară, devenind “prizonieri” ai câmpului. Obiectivul lor principal este de a dobândi o experiență simbolică: “…cărțile mi-au… mi-au umplut viața și mi-au dat o experiență pe care altfel…” (Marina Cionca) sau de autodezvoltare: “citeam așa […] ca să-mi îmbunătățesc, mă rog, cunoștințele și înțelegerea.” (Lazăr Corneliu) Coordanata principală este aceea de a ști.

Cele două poziții reflectă statutul cititorului: de “producător” sau consumator. Astfel, se generează două tipuri de culturi: una a rușinii și una a vinovăției în raport cu câmpul literar. Diferența este dată de modul de situare a Sinelui: în primul caz Ideea gravitează în jurul Sinelui, iar în cel de-al doilea ordinea se inversează.

Caracteristicile culturii rușinii: alegerea este determinată de un principiu intrinsec, individul își este sieși instanță: “…din interior a plecat totu’…” (Traian Burulean) Dependența nu este atât față de cărți, cât de filosofia unitară personală: “…am selectat acele cărți cu care, dacă mor sau dacă cineva mi-ar da voie să le iau cu mine, atuncea numai pe alea le-aș lua.” (Adela Muntean) Își definesc preferințele pe termen lung: “din clasa a noua a început să mă intereseze și religia și… istoria religiilor…” (Kovacs Elisabeta)

Indivizii care aparțin unei culturi a vinovăției se raportează nu la ei înșiși, ci la valorile cărții și la efectele pe care aceasta la avut asupra lor. Se lasă prinși într-un joc al seducției: “…asta ar fi motivația principală, deci subiectele care mă interesau și practic mă cucereau, și-mi ocupam timpu’…” (Lazăr Corneliu)

Acceptarea gratuită a unei teorii este determinată de percepția cărții ca o autoritate prin intermediul căreia individul se înstrăineză, consecință a incapacității de a se baza pe sine: “…mi-au oferit posibilitatea să-mi limpezesc propriile mele gânduri, propriile mele răbufniri și să nu devin ridicol susținând o idee pe care oameni calificați au putut să o infirme sau să o afirme.” (Mircea Bârsan)

Tot în acest tip de cultură se situează o altă categorie de cititori, care se caracterizează prin dorința lor de a avea anumite trăiri în momentul lecturării. Ei se identifică cu personajele, se generează o stare de de empatie: ”… mă simțeam ca făcând parte din povestea respectivă…” (Maria Kiss)

Se crează un habitus al preferințelor. În accepțiunea lui Bourdieu habitusul “este un principiu generator și unificator care retraduce caracteristicile intrinseci și relaționale ale unei poziții într-un stil de viață unitar” și el este un “principiu generator de practici distincte și distinctive.” Deși am preluat conceptul așa cum este definit de Bourdieu, trebuie să specific că în analiza mea el nu se referă la condițiile sociale care l-au produs, ci la cele literare, și reflectă strict acest gen de preferințe.

Deși sunt două moduri diferite de raportare la aceeași realitate, indivizii ambelor categorii au același obiectiv: de fi altfel decât ceilalți. Formarea acestor tipuri de culturi este influențată și de contextul în care indivizii au trăit, însă asupra acestui subiect voi reveni mai târziu.

3.1. Informațiile extratextuale

În cele ce urmează mă voi ocupa de relația cititorului cu sursele exterioare discursului și cu ajutorul cărora primul își diminuează costurile de căutare, dar și de comprehensiune sau legitimare a decodificării făcute în urma lecturii.

Apelul la informații extratextuale nu diminuează ascendența individualizării, dimpotrivă este o modalitate de a-și facilita atingerea obiectivului. Însă fiecare sursă are grad diferit de importanță.

Astfel, rolul criticului este de a micșora distanța față de Idee, oferă un plus de certitudine interpretării lectorului. Transferul de autoritate se realizaează deoarece acesta face deja parte din lumea Ideilor, iar credibilitatea lui nu este pusă la îndoială: “Mai citeam și cronici, și-atunci completam, că era părerea criticului și într-adevăr, ce-am înțeles eu completam cu cel de specialitate, care normal că…era mai aproape de adevăr ca mine. “ (Lazăr Corneliu)

Relația cu bibleotecarul este asemănătoare, dar are o altă finalitate. Unul din roluri este acela de facilitator în alegerea anumitor cărți. Avem de-a face cu un transfer de responsabilitate în luarea deciziei a ceea ce ar trebui lecturat: “…a fost unu’ din marile mele câștiguri în materie de… literatură, pentru că am beneficiat parțial și de… o îndrumare în… lectura marilor… autori și din partea bibliotecarelor.” (Mărioara Coman)

Achiziția de carte reflectă relația cu librarul și strategiile care se crează în jurul acestuia. Se joacă un joc de “n” runde, tocmai de aceea interacțiunea este caracterizată de elemente afective sau exprimat altfel ea devine personală, pentru că “librarul era un pasionat de carte…” (Reit Valeria) Nostalgia absenței unui asemenea personaj este resimțit în prezent: “…degeaba intri intr-o librărie […] n-ai cu cine să discuți, nu ști ce să cumperi, deci ori vrei ceva anume, deci știi ce cauți, ori altfel este o mare dilemă.” Rolul acestuia nu se rezuma numai la a vinde, ci și la a ști ce vinde.

Poziția “gestionarilor” este una de putere, deoarece ei dețin cunoașterea, și implicit controlul asupra cititorului. Ei reprezintă “porți” prin intermediul cărora costurile de acces în lumea a treia sunt diminuate.

Influența în alegere nu va fi la fel de puternică atunci când lectorul și-a construit filosofia unitară, mai mult din acest punct de vedere acesta din urmă se va desprinde total, deoarece va citi ceea ce este în concordanță cu propria sa filosofie, niciodată finalizată. Discursurile sunt într-o relație de intertextualitate, unul trimite la un altul semănător (premergătorului), creându-se o logică a actorului. Însă relația de putere se va menține deoarece cititorul este dependent de ei în ceea ce privește achiziția de carte. De aceea relația capătă conotații personale, fiind o strategie a lectorului pentru a-și facilita comportamentul de căutare.

Există cititori pentru care nu contează ce citesc, ci cunoașterea pe care o dobândesc, de aceea nu se simte dependența față de gestionari de orice tip: “…am citit ce mi-a căzut în mână așa n-am n-am nu pot să spun că m-ar fi dirijat cineva în direcția literaturii, ce să citesc.” (Aurel Rotariu) Însă lipsa unei filosofii unitare nu înseamnă și absența doinței de individualizare.

CAPITOLUL 4

DIADA CITITOR – CARTE

Starea anterioară citirii nu este aceeași cu starea posterioară: sinele nu este identic cu cel de după lecturare. Relația cu cartea se modifică prin simplul fapt că este eliminată starea de indiferență, iar dialectica de judecare al unui discurs nu este de tipul bun-rău: “… o carte nu există să fie proastă poate, dar, poate e mai slabă sau nu e pe placu’ meu.” (Coca Banulescu) Iluzia “scenei” este acceptată dacă produce plăcere sau este în conformitate cu filosofia unitară, însă există cărți lecturate din alte motive, manifestându-se totuși o atitudine democratică față de ele: “…despre Sartre și Baudelaire […] îi apreciez, ca intelect, dar nu pot să spun că-i iubesc.” (Marioara Coman) Construcția Sinelui se realizează chiar și în condițiile în care Ideea nu a fost acceptată, mai mult refuzul indică existența unei lumi interioare. Însăși contactul obligă la o luare de poziție, indiferent care este aceasta. Între cititor și cartea se crează un spațiu pe terenul căruia se construiește Sinele. Printr-o "luare de poziție", irealul este semnificat, individul devine arhitectul propriei lumi ideale.

Spațiul de întâlnire reprezintă câmpul de manifestare a subiectivității. Dacă Eul lectorului rămâne ancorat în discurs, atunci se suspendă capacitatea de a interveni asupra acestuia, între cei doi interlocutori se va crea un vid: “Canetti […] nu mi-a spus nimic…” (Valeria Reit) Situația se modifică atunci când conținutul relației este caracterizat de fenomene ale conștinței, înțelese ca trăire.

Relația dintre cititor și carte este caracterizată ca o interacțiune dintre eul primului și “irealul” real. Acesta din urmă nu este o descriere a onticului, ci o reprezentare și o interpretare a acestuia. Așadar, lumea cititorului va fi una de ordin secund: interpretare a interpretării, adică o construcție simbolică, o “ficțiune” a Sinelui. Prin limbaj se transcende sfera socială, iar logica simbolică va sfida pe aceea a realității. Se crează atmosfera unui joc cu propriile reguli, și care nu se supun și sunt diferite față de legile din realitatea socială. Putem vorbi de existența unei alte lumi: “…Lermontov, Merimee, Stendhal, Victor Hugo, care, cum să spun?… au fost o parte din universul meu de preadolescent și de adolescent.” (Bârsan Vova Mircea)

În această relație cititorul se vede confruntat cu un Altul, în raport cu care își legitimează “biografia” literară. În acest context celălalt are rol de Altul generalizat prin intermediul căruia se crează lumea interioară sau este acceptat ca o parte a Sinelui: “[cu] orice carte [pe] care ai citit-o, ești prieten…” (Victoria Olteanu)

Conținutul discursului este asemenea realului social, în care “[cititorul] prefigurează, în chiar interioritatea auotonomă a lumii monadice, un univers aflat sub semnele unei socialități determinate.”, dar aici individul nu este supus legilor, ci regulilor jocului aferente descifrării. Odată intrat în acest “joc” el devine parte a “scenei” în raport cu care trebuie să se definească ca individualitate. Aceasta reprezintă problema cu care lectorul se confruntă în această lume, deoarece el este “condamnat la libertate”, la anonimat. El se metamorfozează în Celălalt: “Mă identificam cu un personaj, […] cu o anumită epocă…” (Maria Kiss) Astfel, valorile generale nu vor fi acceptate “gratuit”, ci sunt semnificate prin prisma propriei personalități, operându-se apoi o tăietură “axiologică”. Valoarea este percepută ca trăire, lectura fiind o “sărbătoare în singurătate, o bucurie în izolare, o împlinire solitară asemenea unei întâlniri erotice.”

Prin intermediul comunicării se construiește spațiul de întâlnire înțeles ca un construct mental. Este o consecință a modurilor de percepție și reprezintă gradul de libertate al indivizilor dat de posibilitatea de a semnifica. În funcție de acesta din urmă lectorul își va defini propriile preferințe, traduse prin corelațiile intertextuale, care reprezintă lumea sa.

Câmpul literar este perceput ca eterogen, compus din microcosmosuri izolate unele față de altele. Va avea logică pentru individ în corelațiile intertextuale pe care le-a realizat în funcție de criterile pe care le are în a alege și de sensul dat acestei lumii: “…din interior a plecat totu’… un foc [lăuntric]… pasiunea aia…” (Traian Burulean) Ordinea cognitivă este posibilă printr-o metacomunicare a cărților. Construcția simbolică are logică de aceea necesită o continuă validare ceea ce face să apară loialitatea sau contestarea anumitor cărți, teme, stiluri, iar aceasta se traduce sub forma habitusurilor care se generează.

Cartea devine “terenul” de formare a individualității transcedentale exprimată prin logica simbolică personală, care însă trebuie să fie întemeiată și argumentată pe baza practicilor de achiziționare. Imposibilitatea de a-și defini câmpul de opțiuni se datorează lipsei unei strategii practice: “…dac-aș… mi-aș putea permite să cumpăr un anumit gen de carte, poate că m-aș fi axat pe un anume gen de literatură sau un anume gen de… dar așa… dacă faci rost de colo – de colo, citești ce… îți cade…” (Aurica Grigoroșoaie)

Convertirea capitalului economic în cel simbolic reprezintă atât individualizarea practică, sub formă de diversitate exterioară, cât și individualitatea transcedentală, dată de coerența rațională a Sinelui. Însă dacă lectorul nu-și construiește un principiu unitar, acesta se dotează cu individualizare prin statutul simbolic câștigat datorită capitalului de cunoaștere acumulat: ”…mă credeam zâna zânelor, pot să spun, mă credeam nemaipomenită și asta din cauză că trăiam, efectiv în lumea cărților…” (Maria Kiss) Sinteza dintre planul teoretic și cel ontic reprezintă filosofia unitară a lectorului, putând astfel vorbi de existența unui principiu unitar diferențiator.

Actul lecturii reprezintă o formă de înstrăinare a lectorului, deoarece acesta își “proiectează” Sinele în discurs. Cartea devine o parte din Sine, dar nu înțeles ca identificare, pentru că nu avem de-a face cu acceptarea “gratuită”, necondiționată, a unei “teorii”. Proiecția este caracterizată printr-o interpretare creativă, în urma căreia cartea este subiectivizată. Obiectul este personalizat, consecință a construcției Sinelui prin intermediul acestuia: “…există cărți care ne modelează de-a lungul timpului. Nu sunt esențiale, dar ne modelează…” (Mărioara Coman)

Modul de raportare al Sinelui la alte texte decât cele prin care s-a construit evidențiază gradul de personalizare al acestora. Dacă “universul” simbolic se învârte în jurul lectorului relația este caracterizată ca fiind personală, deoarece îl reprezintă ca individualitate și îl individualizează.

Celelalte nu sunt Sinele, iar diferențierea este dată de adoptarea unui ton impersonal, critic, atunci când se referă la ele: “Am încercat cândva să văd ce este cu Sandra Brown, m-a scârbit, m-a plictisit (…) este o scriitoare comercială…” (Silvia Tarcan) Dezicerea de aceste texte se datorează faptului că nu sunt în conformitate cu filosofia unitară.

Atunci când în această relație este implicat și criticul, bibliotecarul, anticarul sau librarul diada se transformă în triadă. În acest caz gestionarii sunt în situația de star al comunicării. Simbolul fiind o sursă de interpretare, prin intervenția gestionarilor subiectivitatea este desubiectivizată, dar nu este afectată și individualizarea. Rolul acestora poate fi asemănat cu ceea ce a descris Simmel ca fiind străinul. Apelul la ei nu se face consecvent, sunt aproape și, în același timp, departe. Nu sunt angajați permanent în relația cu lectorul, de aceea pot “să fie un judecător imparțial”, deoarece “nu e parțial în dezbateri și conflicte…”

Ar fi trebuit ca acest capitol să se numească triada autor-carte-cititor, însă la nivel practic, ontic, triada nu există, fiind valabilă doar teoretic. Comunicarea între lector și carte reprezintă o relație directă, iar cu autorul relația este indirectă, acesta fiind un personaj din umbră. Posibilitatea feed-back-ului real, ca rezultat al intercațiunii este dată de existența și întâlnirea față în față cu scriitorul. Această schemă este valabilă și pentru comunicarea cu criticul, deoarece relația este mijlocită de discursul celui din urmă.

CAPITOLUL 5

TIPOLOGII ALE CĂRȚII

Clasificarea este realizată în funcție de percepția “utilitatății” și rolului pe care o (îl) are pentru lector. Individualizarea este determinată nu numai de ceea ce s-a achiziționat și lecturat, ci și de “înțelepciunea” individului în ceea ce privește modalitățile de descifrare, alegere și de semnificare a cărții, definindu-se în raport cu câmpul literar. Filosofia unitară se metamorfozează în filosofie de viață.

Cartea ca mesaj

Lumea simbolică – cartea ca lume interioară- se contruiește în urma interacțiunii dintre cititor și carte, prin intermediul comunicării. Ceea ce îi diferențiază pe lectori este percepția mesajului, Ideii aferente discursului. În accepțiunea lui U. Eco se grupează în două categorii: cititorul Model și Empiric. Acesta din urmă este caracterizat ca fiind acel lector care “poate citi în multe feluri, și nu există nici o lege care să-i impună cum anume să citească, pentru că adesea folosește textul ca pe un ambalaj pemtru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stârni în mod întâmplător.” În cazul analizei mele acesta este acel tip de cititor care nu-și are definită individualitatea. Nu-și construiește identitatea prin carte, ci se identifică cu interiorul discursului. Povestea trebuie să reflecte scene din viața lui. Se înstrăinează cu condiția să-și regăsească trăirile sale, transpunându-se într-un fictiv real. Ceea ce urmărește nu este atât Ideea, cât trăirile care oricând pot deveni reale. Individualizarea este dată de experiența simbolică “acumulată” și care nu reprezintă altceva decât potențiala sa viață: “aicea e rolul scriitorului în a ști să redea, de a folosi expresiile care să, să te ungă la suflet… (…), o carte bună este cea care reflectă realitatea, care… poate care se apropie de viața ta câtuși de puțin, (…) care vezi că e ceva și o părticică și din viața ta sau… cărțile … nu știu: al doilea război mondial al lu` Sven Hassel care iarăși deja ți-e groază, ți-e frică, trăiești momentele, de transpiri, deci te afli acolo în luptă sau în partea foametei în chinuri… (…) În momentul când trăiești citind, atuncia, atunci o carte este bună.” (Gheorghe Oprica)

“Cititorul Model – un cititor – tip pe care textul nu numai că-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care și caută să-l creeze. Dacă un text începe cu “A fost odată”, el lansează un semnal ce imediat își selecționează propriu-i cititor model, care ar trebui să fie un copil sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înțelesul obișnuit.” Categoriei de față aparțin lectorii care percep cartea ca Idee, în funcție de care se crează criterile de judecare al unui discurs: dacă transmite sau nu ceva. Desfătarea este determinată de ceea ce cunosc, și mai puțin de trăirile din timpul lecturii. Costurile de descifrare fiind mari, individualizarea este simțită mai acut. Comportamentul de căutare este definit pe termen lung: “Nu cred că mi-am schimbat de-a lungul timpului stilul de-a căuta carte serioasă, dură și care să-ți pună pe tavă probele existenței, frământările ei… Nu m-am dus către carte ieftină.” (Tarcan Silvia)

Cartea ca substitut

Numărul diminuat al surselor de informație și lipsa credibilității acestora face ca apelul la carte, în acest context, să fie definit ca un comportament necesar, însă, atunci când este percepută ca îndoielnică aceasta este refuzată: “…lumea neavând televizorul, (…) toată lumea citea mai mult. Sălile erau pline la… orice spectacol. Dar cred că asta se întâmpla și din faptul că n-aveam alternative.” (Elena Tiu) Privite din perspectiva prezentului, numărul mijloacelor de cunoaștere a crescut și sunt considerate ca impediment în calea cunoașterii adevărate, simțit mai ales în cazul noi generații: “Eu nu spun că de exemplu eu aș fi citit la fel de mult dacă era televizorul. Că trebuie să recunosc că M. al meu ar fi citit ca mine dacă n-ar fi avut… ar fi trăit atunci. Acum calculatorul, internetul (…) te face să devi… mult mai facil… comod să iei informația de pe…” (Elena Tiu) Nostalgia trecutlui se datorează faptului că în prezent valoarea cărții, implicit a construcției Sinelui prin intermediul ei, nu mai prezintă întâietate. Transparența individualizării prin carte nu mai este posibilă.

Cartea salvată

Ceea ce se achiziționează nu este cartea în sine, ci valoarea pe care acesta o are pentru lector. Chiar dacă nu se va reciti nicodată, valoarea ei nu este diminuată, însă, o dată lecturată ea devine o parte din ființa lectorului, de aceea deteriorarea cărții este simțită ca o detriorare a Sinelui sau a o da este ca și cum te-ai da pe tine: “Să le duci la anticariat. E ca și cum ar fi murit… cărțile.” (Adriana Săvescu) Destinul cărților este strâns legat de cel al lectorului, de aceea salvarea lor este echivalentă cu salvarea Sinelui. Chiar dacă nu au aparținut individului, sub formă materială, au fost lecturate, de aici grija, interesul cresut pentru a evita “moartea” acestora sau “schilodirea” Sinelui.

În acel context se practica foarte mult schimbul de cărți sub formă de împrumut, în timp uzându-se. În acest sens Francisc Peli ne spune că în urma schimului permanent, pentru a-și salva cărțile a învățat să le lege: “… trecută prin multe mâini a început (…) să se rupă și poftim în bibliotecă… cărți legate de mine… și trase în piele cele care au meritat. (…) Numai acele care…”

Cartea ca valoare democratică

Nu orice text lecturat produce satisfacție, însă, atitudinea lectorului nu este caracterizată prin refuz. Dialogul are loc în ciuda obstacolelor intervenite pe parcurs, deoarece reprezintă o datorie față de sine: “…orice carte care ai deschis-o, nu-i neapărat nevoie să accepți ceea ce scrie acolo, nu-i neapărat nevoie să fi de acord, dar cred că poți să înțelegi ceva.” (Gheorghe Oprica) Însă, acesta are o afirmație aparent contradictorie, care denotă o atitudine democratică: “…nu poți să o înțelegi, atuncia o înțelege altcineva.”

Realitatea fiind suspendată, conținutul discursului se transformă într-un social simbolic, neîndoielnic, iar dialectica de al judeca nu se realizează în termeni de adevărat/fals sau bun/rău, ci în funcție de starea pe care o produce lectorului: “…o carte nu există să fie proastă poate, dar, poate e mai slabă sau poate nu e pe placu’ meu.” (Coca Banulescu)

Mecanismul de suspendare trebuie înțeles așa cum este caracterizat în accepțiunea lui Schuzt “prin aceea că ceea ce este “pus între paranteze” nu este încrederea în realitatea lumii, ci, dimpotrivă, orice îndoială că lumea ar putea fi altfel decât apare ea în experiența subiectului.”

Lipsa unui principiu de selecție a lecturilor denotă o alegere haotică, astfel pentru lector orice carte reprezintă plus cunoaștere, indiferent de calitatea mesajului.

Cartea ca iubire

Relația cu textul are elemente comune cu cea a iubirii, caracterizată de trăirile din timpul lecturii: “…am avut efectiv momente plăcute (…) în momentul în care citeam…” (Corneliu Lazăr), iar dorința individului de a citi este determinată are pretenția de fi sedus de către discurs: “…deci subiectele care (…) practic mă cucereau…” Definirea preferinței de a citi este descrisă ca o “căsătorie” cu cartea: “…cea mai mare bucurie a vieții mele. Și este un lucru pe care-l fac aproape zilnic, și este o parte a vieții mele.” (Marina Cionca) Între cei doi interlocutori se crează un “spațiu al desfătării”, despre care vorbea Barthes, și care este descris ca fiind “posibilitatea unei dialectici a dorinței, unei impreveziuni a juisării: jocurile să nu fie făcute, să existe un joc.”

Achiziția nu se rezumă la o ecuație economică, ci este definită ca începutul unei relații amoroase: “Cartea e ca o femeie, dacă-ți place o iei și dacă-o simți o ții lângă tine, vrei s-o ai numai tu…” (Petre Dinulică) Metafora “iubirii” este nuanțată și susținută de comportamentul, simbolic, specific acestei relații, însă, nu trebuie exprimată: “…eu dorm cu ele și ele cu mine (…) a fost și rămâne o dragoste (…) când iubești nu… spui, iubești și-atât.”

Privită din această perspectivă judecata nu mai este posibilă, individualitatea nu ar putea fi definită, deoarece este însăși cartea.

Cartea ca Altul

Textele pot fi intermediar între două persoane existând posibilitatea de a cunoaște alt individ prin carte. Lecturarea acelorași discursuri pe care Altul le-a realizat, reprezintă o formă de înstrăinare, al cărei obiectiv este de a ști și a fi celălalt, sau exprimat altfel de a reconstrui Sinele celuilalt, însă “alter ego nu este (…) un duplicat al lui ego: în timp ce acesta din urmă este înscris în orizontul spațial și temporal al lui hic et nunc (aici și acum), primul se înscrie în teritoriul lui illic et tunc (acolo și atunci).” Imposibilitatea întâlnirii practice devine posibilă în lumea simbolică: “…m-am apropiat de unii scriitori, poate fără să vreau, fiind curioasă ce avea mătușa în sufletul ei, în gândirea ei pentru că a fost un om pe care am iubit-o foarte mult…” (Silvia Tarcan)

CAPITOLUL 6

CARTEA CA LUME INTERIOARĂ

Înainte de a putea vorbi de carte ca lume interioară, trebuie să vedem cum se construiește. Individul, atunci când ia contact cu textul, se raportează la un “real” transcedental, aproape identic cu socialul, diferențierea fiind dată de opoziția dintre lege și regulă. Transmutarea în Lumea Ideilor, și implicit acceptarea acesteia ca adevăr este o consecință a “punerii între paranteze” a socialului. Astfel, iluzia “scenei” se transformă în realitate pentru subiect. Se generează o lume paralelă onticului, ceea ce face ca lectorul să ființeze în două lumi: a vieții cotidiene și a “ficțiunii reale”. Caracterul dual al personalității nu trebuie înțeles ca o formă de schizofrenie, distincția fiind valabilă doar în plan teoretic.

În lipsa unui stoc de cunoștiințe, anterior experimentării, lecturării, cititorul se vede situat într-o “insulă”, pe care o percepe ca fiind caracterizată de haos. Deoarece cititorul tinde spre a alege texte asemănătoare cu cele care au produs satisfacție, capitalul simbolic, cunoașterea rezultată în urma lecturilor, va fi structurat postrațional. Filosofia unitară se dezvoltă în timp, și reflectă preferințele indivizilor, adică semnificațiile și sensurile pe care aceștia le dau doar la o parte din cărțile citite. De aceea identitatea și individualizarea Sinelui este dată de discursurile conforme acestei filosofii. Își va crea o “grilă de percepție” prin intermediul căreia stranietatea “insulei” se diminuează.

Raportul cu cartea poate fi exprimat mai clar acceptând teza husserliană potrivit căreia “conștiința este intenționalitate, fiind totdeauna orientată către un obiect.” “Ficțiunea” Sinelui se prezintă ca lume a sensurilor date de indivizi produselor literare, adică lectorul nu este o tablă pe care se imprimă conținutul textului, ci el se transformă în coparticipativ la construcția acestuia, astfel încât “prin interpretare conștiința crează un univers de semnificații. În raport cu experiența subiectivă, lumea reală [în cazul de față cartea] este nu un univers neutru, obiectiv în sens pur ontologic, ci un univers semnificativ, o construcție a conștiinței.”

Trebuie făcută distincția între planul rațional și cel afectiv, pentru că “principiul” unitar nu are întotdeauna ca bază raționalul, există posibilitatea ca afectivul să reprezinte rațiunea suficientă a lumii interioare, însă acest lucru nu presupune că actorii sunt raționali. De exemplu, cei care urmăresc trăirile din timpul lecturii, emoțiile genereate de “poveste”, vor căuta aceleași tipuri de cărți, nepunându-se problema semnificării și a sensului. Lecturarea unui anumit gen literar, nu presupune existența unei filisofii unitare, pentru că uniformitatea este un rezultat neitenționat, dictat de preferințele indivizilor.

O carte chiar dacă nu este și nici nu va fi lecturată de nici un individ, nu-și pierde valoarea, Ideea (mesajul), având caracter independent, există în sine, adică nu este valoare pentru o conștiință. Actul lecturii reprezintă un mecanism de reproducere a aceleași realități. Caracterul social al cărții din perspectivă fenomenologică reprezintă o “lume intersubiectivă (…) ca lume comună nouă tuturor, fie dată, fie potențial accesibilă pentru fiecare”, însă comunicarea (modul de a lua cunoștință despre carte) evidențiază lumea privată, deoarece acest tip de interacțiune are caracter asocial, și mai mult un text are efecte diferite asupra cititorilor (chiar și pentru unul singur, în cazul recitirii): “Dacă consideri că (…) ăsta a scris nu știu ce filozofie pe care nu poți să o înțelegi (…) atuncia o înțelege altcineva.”(Gheorghe Oprica)

Construcția “epistemologică” este o consecință a dorinței de a cunoaște, de a fi informat, și ca urmare a situării în câmpul literar, dar și o formă de diferențiere. Se dezvoltă sub forma unui proces dialectic aflat în continuă mișcare, al cărui conținut este format din trei etape: exteriorizare, obiectivare, interiorizare. Succesiunea logică nu coincide cu cea temporală, deoarece individul are posibilitatea de a se opri în oricare din aceste etape, fără a fi necesară trecerea la un nivel superiror. Însă parcurgerea acestor faze are ca finalitate constituirea filosofiei unitare, iar stagnarea la una dintre acestea este formă de individualizare, dar nu și de afirmare a individualității.

În continuare voi descrie conținutul fiecărei etape în funcție de succesiunea logică.

Exteriorizarea

Așa cum am văzut interacțiunea cu cartea se realizează prin intermediul comunicării, iar pentru a decripta mesajul sau “a fi prins” în acțiunea poveștii individul este nevoit să “intre” pe terenul simbolic al cărții, “să-și părăsească subiectivitatea, dar nu și spiritualitatea, pentru a trăi relația cu obiectul”. În acest context emițătorul este starul comunicării, fiind investit cu autoritate și încredere.

Prin lectură cititorul devine parte integrată a discursului, un actor invizibil pe “scena” unde are loc reprezentația, adică spațiul social al personajelor. Intervenția sa nu este sesizabilă din punctul de vedere al altui actor care “joacă” aceeași “piesă” în același timp. Se generează un mecanism de dominare, dar care nu este simțit ca fiind constrângător: “Într-o carte trebuie să se întâmple ceva ca să citești. Și într-o carte în care aparent nu se întâmplă nimic, tot se întâmplă ceva. Dar, în mod normal, un roman, o nuvelă, trebuie să aibă poveste. Dacă n-are…” (Ionescu Corneliu) Sinele se refugiază dintr-un ontic, într-altul de natură diferită.

Obiectivarea

Asumarea valorilor, Ideilor, mesajelor discursului înseamnă metamorfozarea Sinelui în Altul. Astfel, cu cât individul se afundă mai mult în câmpul literar, cu atât subiectivitatea este mai diminuată. El devine “prizonier”, iar poziția sa în câmp nu poate fi definită decât de capitalul simbolic dobândit, care nu reprezintă un sistem de coordonate de orintare în lumea a treia: “Intri ca-ntr-un templu și devii foarte mic și nu mai știi unde te plasezi.” (Petre Dinulică) Cartea, în această fază, este o formă de alienare, pentru că lectorul este el însuși un “personaj” care nu poate părăsi “scena”.

Acumularea cunoașterii din exterior, fără intervenție din interior, actorul devine parte a lumii a treia. Cunoașterea acumulată sub formă de cultură generală nu îl caracterizează pe lector, deoarece nu există diferețe între ceea ce a aflat și cunoștințele aferente conținutului textelor. Totuși reprezintă una dintre motivațiile principale pentru a citi: “…cultura generală pe care o capeți, în general, cultura în ce privește literatura.” (Dan Cazacu) deoarece constituie un mijloc de a se diferenția.

Interiorizarea

Dacă lectorul s-ar opri la oricare dintre etapele anterioare, atunci l-am putea defini ca fiind un anonim individualizat: diferit față de ceilalți, dar fără o identitate.

Internalizarea se realizează atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional: “…toți rușii, ridic-atât de multe probleme și te obligă să participi și afectiv față de scrierile lor, (…) Cehov – care e cu atât mai trist cu cât vrea să pară mai vesel…” (Paul Bercheanu) și reflectă dorința de afirmare a individualității în raport cu cartea, adică de a face vizibilă intervenția sa, ca “personaj invizibil”, atât pentru el însuși, cât și pentru ceilalți. În plan ontic, în relația cu ceilalți se cere imperativ transparența “invizibilului”: “fiecare are dreptu’ să-și spună o părere despre ceea ce a văzut, să spună, mă rog… e impresia lui, e părerea lui, personală, …nimeni nu contestă asta, dar… să fie cât de cât subiectivă, dacă comentăm ceva.” (Aurica Grigoroșoaie) Statutul nu este cel al unui receptor pasiv, pentru că informațiile sunt prelucrate, cognitiv, generându-se corelații intertextuale, valabile doar pentru subiect.

Modalitatea de afirmare a individualității este condiționată de cum se raportează actorul la carte, deoarece este mai mult decât interiorizarea cărții. Este caracterizată de produsul interacțiunii dintre cele două lumi, asemănătoare cu relația dintre doi iubiți, tinzându-se spre a face o unică, de a putea afirma că o asemenea iubire nu a mai existat în trecut: “De fiecare dată-n preajma cărților să te simți alt om. Atuncea înseamnă că trăiești cu ele, ai o simbioză…” (Petre Dinulică) Însă nu trebuie înțeleasă ca o înstrăinare, ci ca o “individualitate în doi”, al cărui “copil” este identitatea actorului.

Trăsătura principală a individului este dată de semnificările pe care le face, privite ca acte creatoare “prin care extrage logosul dintr-un lucru care era încă nesemnificativ (i-logic)”.

Interiorizarea reprezintă sinteza dintre Ideea textului și semnificările pe care le realizează individul.

Prin intermediul acestui proces poate fi analizată situația cititorului în raport cu cartea, însă singura etapă care nu poate fi gândită independent față de celelalte este cea a exteriorizării, deoarece stagnarea este echivalentă cu lectura unei singure cărți, care nu se va încheia niciodată. Celelalte două pot fi gândite independent, pentru că așa cum am mai spus chiar dacă lectorul nu-și construiește o identitate, individualizarea nu este afectată.

Parcurgerea celor trei etape nu înseamnă și finalitatea procesului. Lectura altei cărți presupune parcurgerea aceluiași drum.

CAPITOLUL 7

PROCES SAU “ÎNTÂLNIRE FATALĂ”?

Este suficientă o singură carte pentru a exista o lume interioară? Dacă nu, care este numărul de cărți necesar pentru a putea vorbi vorbi de o lume interioară?

Acestea sunt întrebări al căror răspuns ar genera un paradox al sorților: “un fir de nisip nu este o grămadă, și pentru orice număr n, dacă n firele de nisip nu sunt o grămadă, atunci adăugarea unui fir în plus nu face din aceasta o grămadă. Dar în cazul acesta nu vei obține niciodată o grămadă, deoarece orice fir pe care îl adaugi te lasă ca și înainte, fără o grămadă.”

Evitând aceste tipuri de întrebări, putem afirma că lumea interioară se crează ca un proces în continuă mișcare, chiar dacă la un moment dat nu se mai citesc “noutăți”, deoarece există posibilitatea de a reciti, adăugându-se elemente noi.

În continuare voi prezenta procesul de formare a lumii interioare. În principal se aseamănă cu ceea ce am spus despre lectură și conținutul capitolului precedent, însă cu câteva adăugiri. În acest caz avem de a face cu reprezentările actorilor despre cum și în ce ordine ar trebui citite cărțile, și modul de percepție a efectelor pe care le-au avut textele asupra lor.

Sistemul “episemologic” al actorului se construiește progresiv și necesită un timp mai îndelungat pentru a se forma: “Există cărți pentru tineret, pentru adolescenți… eu cred că (…) la început cel puțin, până ajunge un adolescent (…) trebuie direcționat să citească cărțile (…) copilăriei și a tinereții.” (Peli Francisc) Lectura trebuie să fie controlată, ceea ce face ca socializarea să se facă evolutiv, cu scopul de a nu-l face pe copil de a respinge cartea: “E clar că o să-i dai ceva ușor, plăcut, să-l faci să iubească cartea, nu să-l faci de la început să fie un chin pentru el pentru că nu o să ajungă niciodată să fie un cititor de carte.”

Dependența față de carte este dată de un scop educațional: “Filosofie, psihologie, că-i modernă, tainele scrisului, grafologie… Te formatează, te adună. Nu lasă să se vadă (…) tot urâtul din tine…” (Silvia Tarcan)

Atunci când avem de a face cu o “întâlnire fatală” cu o carte, aceasta din urmă reprezintă punctul de sprijin al lui Arhimede, zona de iluminare care devine baza unei construcții: “…m-a impresionat și mi-a răsturnat concepția despre viață și m-a făcut să fiu altfel, sunt conștientă de treaba asta, e Mitul lui Sisif (…) să se apropie în așa măsură de sufletul meu încât la un moment dat am crezut că mă identific și sunt exact ceea ce scrie el acolo. (…) Taina existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești.” (Maria Kiss) sau care generează schimbări în lumea interioară deoarece este resemnificată în urma lecturării anumitor tipuri de cărți (vezi cazul Mărioara Coman, cap.2) ori deciziei de a reciti: “Am citit din nou Iosif și frații săi. Când o citești la vârsta asta, o citești cu alți ochi, când o citești după acumulări, e…” (Adriana Georgescu)

Atât anterior, cât și posterior acestei “descoperiri” construcția cognitivă se realizează ca proces. Diferența fiind dată de semnificarea trecutului. Alegerile viitoare sunt generate de “centrul” lumii interioare: “…foarte mult m-a preocupat…[religia] și atunci am rămas pe ideea asta, că, totuși, cartea de bază este Biblia” (Kovacs Elisabeta)

Semnificarea și valorizarea Sinelui se generează în urma acestei (re)construcții. Asfel, există o lume simbol în jurul cărților sau numai a anumitor cărți, ceea ce evidențiază că individualitatea și individualizarea nu ar trebui să fie determinate de numărul textelor lecturate. Calitatea nu este dată de cantitate, dar cantitatea poate fi o calitate. Depinde de percepția actorului: pentru unii contează valoarea textelor în aceasta constând diferențierea: “Nu pierd timpul cu cărți de doi lei.” (Adriana Georgescu), iar pentru ceilalți diferențierea este dată de numărul cărților citite. Într-un caz Sinele definește capitalul de cunoaștere, iar în altul viceversa. Sintetizat ar putea fi exprimat astfel: valorizănd ne valorizăm.

PARTEA a II-a: RELAȚIA PRODUS – CONSUMATOR

CAPITOLUL 1

VALOAREA SIMBOLICĂ VS VALOAREA ECONOMICĂ

În prima parte a analizei am evidențiat relația “spirituală” dintre citititor și “irealul” real. În cele ce urmează voi analiza caracteristicile relației materiale dintre produs (carte) și consumator (lector).

Relația economică produs-consumator este caracterizată de calitatea produsului de a fi reversibil, putând fi astfel recitită ori decâte ori dorește lectorul: “Dacă n-am bani, le recitesc.” (Ionescu Corneliu) Beneficiile altor produse sunt limitate, însă în cazul bunurilor simbolice beneficiile sunt infinite: folosești produsul ori de câte ori ai nevoie, fiindcă nu are dată de expirare.

Individualitatea, așa cum am văzut, se construia și definea în raport cu textele lecturate, iar individulizarea în raport cu ceilalți cititori, dar mai ales în funcție de achizițiile făcute – cumpărarea altor cărți decât cele care se găseau pe piață.

Achiziția nu se referă strict la însușirea unui produs, ci și la cele “împrumutate”: “…aveam bibliotecă la noi în fabrică, împrumutam cărți și care erau și-mi plăceau mai mult, le plăteam. Făceam greșeli din astea.” (Victoria Olteanu), furate din alte bibleoteci: “…m-am gândit eu… nu cumva să-i fure și cartea asta, mai bine i-o fur eu.” (Mihai Tănase) Imposibilitatea de a cumpăra nu elimină posibilitatea de a lectura, indiferent care ar fi sursa, iar această situație nu minimalizează individualizarea.

Înainte de a trece mai departe amintesc care este ipoteza cercetării: costurile de achiziționare și acumularea capitalului de cunoaștere exprimă dorința de maximizare a individualizării. Până acuma nu am evidențiat decât a doua parte, iar pe prima o voi demonstra în cele ce urmează. Pentru aceasta am nevoie de o ipoteză secundară, care sună în felul următor: valorizarea Sinelui este determinată costurile implicate în achiziție. Costurile nu reflectă valoarea obiectivă (prețul) produsului ”pentru că erau prețurile mai accesibile” (Gheorghe Oprica), ci sunt date de cele de căutare.

Un factor foarte important și despre care n-am spus aproape nimic este contextul, realitatea socială, a anilor de dinainte de ’89. Informația transmisă de mijloacele mass-media sunt teoretic inexistente, cartea devenind principala sursă de informare: “…așa era cu televiziunea, nu exista, singurul refugiu era cartea și… cu asta îți ocupai timpul.” (Peli Francisc) “Nu exista” este un fel de a spune, pentru că: “N-aveam televizor decât două ore pe zi.” (Anton Riciu) Așadar, având în vedere contextul la care se referă analiza, se poate vorbi de o “competiție a cunuașterii”, declanșată de o “putere invizibilă”, al cărei “premiu” este de a fi altfel datorită capitalului acumulat.

Deosebirea dintre mijloacele de informare este dată de costurile informațiilor: într-un caz (cartea) sunt mari pentru că individul trebuie să ajungă la informație, iar în celălalt (mass-media) tind spre zero: informația ajunge la individ.

Diferențierea indivizilor este determinată de tipurile de capital pe care le dețin. În cazul de față există două tipuri capital:

simbolic – cunoașterea rezultată în urma lectuii;

economic – cărțile achiziționate, transformate ulterior în capital simbolic;

Însă, în această “cursă” nu există învingător și învins, pentru că oricare individ o dată intrat în câmpul literar va “strânge” capital. Chiar dacă din exterior pare puțin, pentrul el însuși nu este. Pentru a nuanța cele afirmate voi da ca exemplu un caz extrem, dar care, cel puțin în această cercetare, nu există: să ne imaginăm un individ care citește o singură carte și va refuza alta, fiindu-i suficientă acea pe care a lecturat-o. Privit din afară, se va spune că e mai puțin decât foarte puțin, dar pentru el aceasta reprezintă lumea lui.

Nu tot ceea ce se achiziționează prezintă aceeași importanță. Diferă în funcție de costurile implicate, dar și de semnificația dată textului. Dacă o carte necesită costuri foarte mari, iar satisfacțiile lecturii nu au fost pe măsură, gradul de importanță al acesteia și implicit al individului se diminuează.

Dorința cititorului de a cumpăra o carte poate fi descrisă în termeni de cerere și ofertă. Voi face o scurtă prezentare a modului de percepție a situației publicațiilor apărute înaintea anilor ’89. Cantitatea nu era considerată ca fiind mică, din cauza lipsei informațiilor din exterior, generându-se o distorsiune a percepției: “…N-am suferit de lipsa cărților. Bineînțeles, dar asta în situația în care nu știam foarte bine ce e dincolo și ce înseamnă o adevărată ofertă de carte.” (Marina Cionca)

Numărul publicațiilor care apăreau pe piață era foarte mic, în comparație cu numărul consumatorilor, ceea ce declanșa o adevărată “aventură” pentru a reuși în a achiziționa o carte: “…o cursă… să găsești o carte (…) tirajele erau limitate (…) atuncea o carte de asta, gen Umberto Eco, apărea-n douăzeci de mii de exemplare. Păi foarte greu găseai, că toți românii… vroiau să cumpere Umberto Eco.” (Paul Bercheanu) Câștigători erau aceia care dețineau informațiile despre momentul în care cărțile erau puse spre vânzare: “…veneau într-un stoc foarte limitat, mic. Și poate nu erai pe moment atunci în librărie sau poate nu erai la librăria aia sau poate ai intrat în altă librărie poate unde nici nu s-a primit.” (Coca Banulescu)

Cartea privită din perspectiva numărului de publicații existente are caracteristicele modei, descrisă de Simmel: stoc limitat și deci nu se putea cumpăra decât de către un grup, care însă nu este caracterizat de omogenitate: “…alcătuirea unei biblioteci până-n ’89 era legată de cum percepeam noi atuncea valoarea. Și valoarea era Umberto Eco sau mai știu eu ce apărea atuncea…” (Paul Bercheanu) Din perspectiva lectorilor aceasta reprezintă un element distinctiv. Există discordanță între cele două planuri deoarece cartea pentru a fi modă trebuie să îndeplinească două condiții: 1) “necesitatea asocierii”- cartea nu aparține unui grup, ci unui individ și 2) “diferențierea față de cei situați mai jos”- nu diferențiază două sau mai multe grupuri, ci numai indivizi.

În ceea ce privește moda ea reprezintă apanajul unui grup dominant, pe când cartea este un bun la care are acces toată lumea, indiferent de statut.

Individualizarea este determinată de numărul atât al produselor cât și al indivizilor care le doresc: oferta fiind mică și cererea mare, consumatorii potențiali sunt dispuși să investească oricât pentru a-și însuși produsul respectiv. Deși acest raționament se aseamănă cu ceea ce se întâmplă la o licitație, există totuși o deosebire fundamentală. Să presupunem doi indivizi A și B care nu se cunosc reciproc. Amândoi știu de produs, fiecare știe că celălalt știe, dar nu există un arbitru care să medieze o posibilă negociere, iar cei doi nu sunt față în față. Astfel, pentru A și B, valoarea simbolică a produsului va crește, fără ca valoarea economică să sufere modificări. Cu cât costurile implicate pentru obținerea acelui bun sunt mai ridicate, cu atât individualizare este simțită mai acut: “Știu că umblam, de multe ori, când auzeam de-o carte bună și-așa de… până făceai rost, era foarte greu de…” (Aurica Grigoroșoaie) Pentru că “…a cumpăra carte înainte de ’89 era un fel de loterie, era cam greu…” (Maria Kiss) fiecare își construia propriile sale strategii de achiziționare, cu scopul de a diminua costurile.

Dificultatea de a procura o carte, nu era percepută ca fiind atât o problemă generată de sistemul politic, cât de posibilitatea gestionarilor de a controla distribuția: “…erau greu de obținut unele cărți, nu neapărat poate din cauza regimului, cât din cauza oamenilor din librării.” (Silvia Tarcan) “Concursul” este perceput ca inechitabil din cauza “sistemului” preferențial, alternativă pe care unii o au în raport cu librarii: “…le cumpărau numai cunoștințele; nu le scoteau la vedere, chiar dacă le primeau în librării.” (Mihailena Matyus)

Practicile de achiziționare se formează în timp, ele nu sunt “înnăscute”: “În librării, mai târziu, am învățat să cumpăr cărțile, care-s… apar și se vând pe sub mână.” (Petre Dinulică) Strategiile se construiesc în jurul celor care controlează distribuția de carte. Puterea acestora din urmă își are sursa în dependența consumatorilor față de ei: “…erau cărți bune la vremea aia, dar… n-aveai de unde să le iei, fără o cunoștință sau așa, nu puteai să… ajungi la librărie (…) erau în număr foarte mic și se vindeau așa cum se vindeau, mă rog… prin relații, prin cunoștințe și pe sub mână, cum se spune, și…” (Aurica Grigoroșoaie)

Relația dintre gestionari, mai ales librarii, poate fi caracterizată ca o “afacere” între doi parteneri. Se joacă un joc de un joc de “n” runde, cel de o singură rundă este exclus, de aceea nici unul dintre partenerii tranzacției nu va înșela. Această relație este caracterizată de faptul că nu există pierzători, ci numai câștigători (win-win). Pentru a intra în posesia produsului, consumatorul trebuie să plătească un preț în plus față de cel pe care o are cartea. Este o cosecință a exercitării puterii gestionarilor: “…se lua cu ciubuc cartea, pentru că ți-o păstra.” (Elena Tiu) În timp această relație se transformă în “ritual”. Se va personaliza datorită frecvenței întâlnirilor și cunoașterii unuia despre celălalt.

Privit dintr-o perspectivă simmeliană schimbul presupune sacrificiu, indiferent de câștigul rezultat în urma tranzacției. Unii vând un produs, iar ceilalți cumpără atributele produsului. De aceea costurile investiției determină valoarea simbolică a cărții. Obiectul este subiectivizat, ceea ce se cumpără sunt preferințele, și nu obiectul în sine. Investițiile sunt cu atât mai mari, cu cât se caută un un anumit gen de literatură în funcție de identitatea Sinelui: “…numai dacă urmăreai anumite… domenii era mai greu. (…) Totuși se putea găsi, se găsea, dar trebuia să umbli.” (Peli Francisc)

Fiecare cititor care vine în contact cu librarii, construindu-și o rețetă de succes, va da acesteia din urmă o conotație de unicitate, consecință a dorinței de diferențiere.

Finalitatea rețetelor este de a diminua eforturile depuse în căutarea și achiziția de carte, iar acest factor nu diminuează sentimentul de a fi altfel, dimpotrivă reprezintă un factor de maximizare, mai ales în raport cu ceilalți.

Dacă inividul nu are și nici nu-și va construi o strategie, se află în imposibilitatea de a-și forma o filosofie unitară, pentru că va alege numai ceea ce nu implică costuri: ”…dac-aș… mi-aș putea permite să cumpăr un anumit gen de carte, poate că m-aș fi axat pe un anume gen de literatură…” (Aurica Grigoroșoaie) Diferențirea este dată de raportul obiecti-subiectiv: “…să fie cât de cât subiectivă, dacă comentăm ceva…” și prestigiul dobândit în raport cu non-lectorii: “…din moment ce erai muncitor tot aia era, dar… am căutat întotdeauna să… cum să spun, nu că să mă ridic deasupra lor, că nu era asta ideea, dar am zis: Dom’le, măcar, zic, că citesc ceva, ca să nu… ”

Una dintre principalele surse de identificare a cărților este anticariatul și este locul unde se găsesc “cărți care erau mai rare…” (Petre Dinulică), deci care nu se puteau procura din alte surse: “Cărți serioase și bunicele, lăsate la raft, dar colecții de prin ’50 și ’60 și, nu din ’70 – ’80.” (Silvia Tarcan)

Anticariatul reprezintă spațiul, teoretic, al cărților “moarte”. Legătura sufletească cu individul căruia a aparținut nu mai există, însă ele pot reînvia alături de altul. Acest lucru este posibil datorită caracteristicii cărții de a putea ființa în stare latentă, fără a-și pierde valoarea, ci doar pe aceea pe care lectorul a proiectat-o asupra ei.

Există două categorii de cititori în funcție de achizițiile de la “cimitirul” cărților. Teoretic, valoarea simbolică a atributelor produselor, din acest loc, ar trebui să fie mult mai mare ca a celor din librărie, fiindcă posibilitatea de a găsi aici o carte este mult mai mică: numărul exmplarelor este redus, de cele mai multe ori, până la unul singur. Dar, în practică nu se întâmplă așa pentru că se generează o înstrăinare: există șansa ca celălalt (proprietar) să-i fi dat aceeași semnificație pe care cumpărătorul potențial o poate da. Simmel afirma că relația dintre doi iubiți se va destrăma atunci când acest sentiment nu mai este la fel de puternic, se diminuează. În cazul de față relația, ca trăire, nici nu va avea loc – atitudinea lectorului față de carte este neutră. Comportamentul oportunist nu este valorificat, deoarce un bun care a fost folosit și de către alt individ, nu constituie un mod de diferențiere. Valoarea lectorului va crește abia atunci când produsul nu a fost în posesia altuia: “…dacă era absolut necesar, recurgeam și la anticariat… dar foarte rar, pentru că se spune că alea sunt gata citite. Eu cumpăram noi [zâmbește], îmi plăceau cele noi, că nu sunt citite de nimeni… să fiu primul.” (Traian Burulean) Soluția “cimitirului” era luată în considerare pentru că totuși existau “cărți valoroase” sau “…au fost perioade când le citeam și-acolo: stăteam câte-o oră jumătate (…) dacă nu-mi permitea… bugetul.”

Într-a doua categorie se situează acei cititori pentru care sentimentul de individualizare este mult mai puternic, rezultat din raportul cerere – ofertă, despre care am voribit mai sus: “…Istoria Primului Război Mondial (…) am luat-o de la anticariat… asta n-am avut-o și asta-i singura ediție, adică singurul… exemplar care l-am văzut eu de când m-am născut până acum și, am căutat-o ani de zile.” (Ionescu Corneliu) În acest caz competiția se face vizibilă, fiind mult mai acerbă, deoarece aici numărul exemplarelor este foarte mic. Incertitudinea și nesiguranța individului de a găsi el cartea, sunt foarte mari, tocmai de aceea inventează propriile sale metode cu scopul de a le diminua: “…înainte de a se deschide anticariatul te înțelegeai cu băbuța cu moșul. Astea sunt… câteodată le luai înainte de a se deschide (…) cumpărai direct din sacoșă.” (Peli Francisc)

Lectorii care cunoșteau o limbă în plus, posibilitatea de a cumpăra cărți nu constituia o problemă. În acea perioadă exista o editură în limba maghiară, Kriterion, iar numărul de exemplare era destul de mare: “…în limba maghiară se găsea, că Kriterion-ul scotea totuși în tiraje mari…” (Kovacs Elisabeta)

Achizițiile nu reflectă și lecturile cititorului. Există cărți care deși au fost cumpărate ele nu au fost citite. Acest lucru nu înseamnă că ele nu vor fi, însă reprezintă un proiect de viitor: “…unele nu le-am putut citi (…) îmi propun să le citesc de acum încolo.” (Elena Tiu) Interesele și preferințele nu sunt momentane, ci sunt definite pe termen lung. Nu se identifică o concordanță între planul ontic și cel teoretic, dar se condiționează reciproc: nu tot ceea ce s-a cumpărat este lecturat, și nu tot ceea ce s-a lecturat a fost și cumpărat. Astfel, filosofia unitară reprezintă o sinteză a celor două planuri, dar nu luate ca întreg, pentru că ceea ce își afirmă individul este Sinele sau mai bine zis subiectivitatea.

Trebuie făcută o deosebire între individualizarea care se generează în urmă achizițiilor și lecturilor. Imposibilitatea de a achiziționa, nu înseamnă și o lipsă a sentimentului de diferețiere. Pentru lectorii situați în această categorie contează foarte mult capitalul de cunoaștere acumulat și mai puțin relaația materială cu cartea: “Am citit mereu alte, cărțile altora…” (Aurel Rotariu)

Distanța între ceea ce a fost și ceea ce este, privită din perspectiva celor două planuri, ontic și teoretic (achiziția și lectura) poate fi caracterizată în sintagma următoare: trecut glorios, prezent nostalgic.

Apariția unui număr foarte mare de mijloace de informare, a făcut ca principala sursă din trecut să-și piardă valoarea, nu cea pe care o are în sine, ci ceea ce însemna ea pentru lector. Se generează o dispersie a Sinelui, astfel, datele problemei se modifică: nu se mai pune în termeni de individualitate și individualizare, ci de dispersie a subiectului și de a se recupera pe sine însuși, de a avea capacitatea de a se defini: “…o sumă de informații pe care televizorul sau computerul sau asta nu… nici măcar nu te informează. În ciuda faptului că este un instrument informativ, te dezinformează, te împrăștii complet.” (Luca Eugen)

Costurile implicate în “a ști” devin foarte mici, făcând abstracție de valoarea economică: “…acuma sunt mai liber în a achiziționa…” (Petre Dinulică) Aici nu mă refer numai la carte, ci și la celelalte mijloace de informare. Astfel, individul își pierde privilegiile, statutul pe care îl dobândise datorită cunoașterii secretului de a cumpăra cu resurse minime: minimalizarea costurilor și maximizarea profitului. În prezent ceea ce era o calitate de a individului singular, se traduce în calitatea “mașinilor” de transfer de informație. Într-un caz se căuta informația, în celălalt ea se oferă.

Timpul liber nu mai este dedicat lecturii, ci mijloacelor mass-media, afirmația lui Aurel Rotariu caracterizează cel mai bine acest lucru: “[televizorul] este boala secolului.” Cititorii înșiși sunt afectați de schimbările intervenite, renunțănd să mai cumpere sau să lectureze o carte: “Mă uit la televizor non – stop. A devenit un viciu ca să nu zic și o problemă.” (Elena Tiu)

În trecut, ne spune Reit Valeria, cartea era “o marfă de contrabandă” , astfel, lipsa competiției este simțită acut, individualizarea nu mai este vizibilă, însă nu putem spune același lucru și despre individulitatea lectorului: “Ceea ce ai citit, nu-ți poate lua nimeni. Acolo găsești o mulțime de… tot ce vrei.” (Adriana Săvescu) Raportul cerere și ofertă s-a modifcat, în sensul că “produsele” sunt în număr foarte mare, accentul se pune pe capacitatea individului de a alege unul dintre produse.

CAPITOLUL 2

COLECȚIILE PERSONALE

Atât individualitatea, cât și individualuizarea se materializează în conțintul bibliotecii, dar aceasta din urmă nu reprezintă și filosofia unitară (aparține planului cognitiv).

Biblioteca este formată din “trofeele” câștigate în “competiție”, și este într-un fel oglinda Sinelui: “…formează ceva sufletesc. (…) Și ele formează ceva cu mine.” (Petre Dinulică) Se instalează un anumit gen de comunicare, fiind de fapt o conversație a individului cu el însuși. Dar pentru asta trebuie îndeplinită o condiție: “…îți spune ce dorești când o-întrebi, dar tre’ să știi s-o întrebi.” Așadar, ea este “casa” Sinelui, de aceea “cu cât e mai mare cu atât nu mai ai timp de ea. (…) tre’ să fie după cum o poate cuprinde omul cu sufletul, cu ochii, cu…”

Însemnătatea achizițiilor este diferită, ele nu sunt semnificate la fel, adică nu taote cărțile deținute au același grad de importanță. Valeria Reit, întrebată care sunt cărțile favorite din colecție ne spune că “nu toate.” Deosebirea este dată în funție de filosofia unitară. Întregul nu este suma părților, dar este suma numai unei părți. Numărul lecturilor nu este identic cu cantitatea care formează lumea interioară. Este determinată și delimitată în funcție de sensul lumii interioare.

Nu există concordanță între numărul conținutului lumii interioare și cea a bibliotecii. Raportarea structurii cognitive construite la “câmpul literar personal”, evidențiază deosebirea dintre cele două: “Nu intenționez să păstrez nimic.(…) nu le-aș vinde, le-aș dărui. Până când aș ajunge la zece cu care aș vrea să mă duc eu pe lumea aialaltă…” (Adela Muntean) Cele două planuri sunt identice doar în cazul în care achizițiile și lecturile coincid, ceea ce face ca acestea să nu fie niciodată considerate ca fiind suficiente. Mircea Bârsan are 11000 de volume, și despre care afirmă următoarele: “Eu cred că sunt puține. Față de …conștiința că orice carte este o arhivă de idei, de sentimente, de trăiri și care trebuie păstrată și care trebuie dusă dinspre o generație înspre o altă generație.”

Costurile de energie, timp și capital economic, pe care individul a trebuit să le implice pentru a-și forma biblioteca, determină imposibilitatea de a realiza o ordine a preferințelor: “…sunt foarte mulți care îmi sunt dragi și sunt în sufletul meu și mi-e greu acuma să găsesc o enumerare cronologică…” (Maria Kiss) Din același motiv numărul conținutului bibliotecii nu are relevanță: “indiferent câte sunt, multe, puține, sunt ale mele, eu am făcut un sacrificiu pentru ele și nu…” (Aurica Grigoroșoaie)

Există o diferență între a împrumta pe cineva sau de la altul. În primul caz lectorul știe că deține cunoașterea, iar datorită faptului că are posibilitatea de a da altuia obține confirmarea acestui lucru. De aceea pentru această categorie a împrumuta nu constituie o problemă, ba dimpotrivă își asumă riscul ca celălalt să nu mai restituie cartea: “Nu numai c-am împrumutat, ci le băgam pe gât! (…) totdeauna am avut stilul ăsta. (…) Nu m-am supărat niciodată [dacă nu mi le aduceau înapoi].” (Marina Cionca) Pentru a fi posibil așa ceva numărul exemplarelor trebuie să fie foarte mare, astfel, Marina Cionca ne spune că deține două biblioteci: una personală și una care o are la universitate: “Este biblioteca mea și în absolută egală măsură a studenților.” Individualizarea, în acest caz, se manifestă ca superioritate.

Motivația celor care nu îmrumută este aceeași, dar raționamentul este diferit. Schimbul presupune sacrificiu, a da ceva din tine însuți. Dacă lectorul pierde un volum din propria sa colecție este ca și cum și-a pierdut o parte a Sinelui, mai ales în cazul în care el nu primește nimic. De aceea atunci când dă o carte, o face foarte rar și mai ales selectiv, adică atunci când “ mi se părea că nu țin așa de mult la carte, dacă nu mi-o da înapoi, să nu sufăr.” (Ionescu Corneliu)

Relația cu ceilalți asemănători este de două feluri: există schimb de informații și de cărți, acestea din urmă reprezintă punctul comun, iar celălalt tip de schimb este exprimat sub forma informațiilor, dar nu și a cărților.

Numărul redus de volume al propriei colecți nu este o problemă. Chiar dacă lecturarea acesteia se epuizeză, nu rezultă și finalitatea cititului: “…biblioteca mea fiind foarte mică, am citit toate cărțile din bibliotecile altora…” (Adriana Săvescu)

Absența volumelor proprii (nu în totalitate) nu constituie un impediment în a lectura, existând multe alte surse de identificare: “nu pot să spun că am bibliotecă personală. Am citit mereu alte, cărțile altora…” (Aurel Rotariu) Individualizarea este câștigată, nu atât de pe urma competiției, cât pentru faptul că a reușit să se “strecoare” în alte biblioteci unde permisul era dificil de obținut: “…am citit (…) pe Soljenițîn… și cred că foarte greu am ajuns la câte o carte din asta.”

Cititorii cărora le-am luat interviu reprezintă o verigă între alte două, existând între două generații: părinții lor și copii lor. De aceea se ivește problema moștenirilor. În primul caz nu se poate vorbi de așa ceva, argumentarea fiind aceea că nu exista posibilitatea, dar nici interesul pentr carte. Munca era pe primul plan: “Cărțile care le am eu, toate sunt cumpărate. Nu am moștenit de la nimeni.” (Matyus Mihailena)

Relația cu copii evidențiază fatul că ei nu mai trebuie să caute cărțile de care au nevoie, pentru că le au. Elena Tiu ne povestește despre fiul ei că întotdeauna a avut ce i se cerea de la școală: “…el fiind la filologie… îmi trebuie E. A. Poe îl avem, îmi trebuie…” (Elena Tiu)

Însă, această relație le amintește că o dată va trebui să se despartă de lumea lor, cu care au trăit de-a lungul anilor: “…biblioteca mea o păstrez până când oi putea, iar biblioteca o va prelua copilul care va fi în stare de ea. Nu sunt eu care [o să] decid…” (Petre Dinulică)

PARTEA a III – a: TIPOLOGII ALE CITITORULUI

Diferențierea cititorilor, așa cum am mai văzut, se face în funcție de consumul și achizițiile cărților. În această parte voi analiza diferențierea în funcție de modul în care este perceput un discurs. Astfel, am identifica trei mari categorii:

Ideea – raționalistul;

Afectivul – hedonistul;

Materializarea Ideii (spațiul social al cărții) – realistul;

Oricare cititor care va dori să ajungă la la Idee va trebui să treacă și prin celelalte două planuri ale discursului. Dacă se va opri la ultimul nivel, nu înseamnă că el nu a perceput Ideea, ci doar că preferă descrierea relității la care se referă textul. Astfel, nu există cititor care să nu perceapă toate cele trei nivele, așa cum nu există unul care să nu poată să perceapă nici unul dintre planuri, toate acestea depind și de preferințele lectorului.

Decizia de a lectura o carte, în detrimentul celorlalte, este influențată de faptul că într-un text predomină unul dintre planuri. Chiar dacă discursul nu este predominant în oricare dintre ceste puncte el poate fi recepatat astfel. Se evidențiază că definiția pe care a dat-o autorul cărții diferă de definiția pe care o dă individul în urma lecturii. Cauza este dată de comnicarea prin intermediul simbolurilor, care reprezintă surse de interpretare.

În cazul în care doi lectori care au citit aceeași carte și au perceput același plan ei se vor diferenția datorită semnificațiilor și sensurilor pe care le dau. Așa cum am mai spus, dacă unul dintre ei știe că celălalt a dat aceeași semnificație sau mai bine spus există posibilitatea ca Sinele să fie Celălalt, atunci sentimentul de unicitate între cititor și carte se evaporă, iar atitudinea lui va fi una nu de indiferență, ci neutră. În acest caz, cartea va dobândi caracteristicile străinului: de a fi aproape și departe în același timp.

Predominarea unui plan reflectă tipul de preferințe al individului, și repreintă un element constitutiv al individualității. Definirea identității se realizează în raport cu câmpul literar, iar absența unei definiții indică lipsa preferințelor pentru un anumit gen de literatură, dar nu și pentru literatură.

În raport cu dezirabilitatea pentru un anumit gen de literatură am identificat următoarele tipologii de cititor:

Filosoful

Este cititorul raționalist. Trăirile lecturii sunt determinate de Idee, criteriul principal de selecție a textelor. Pentru el important este ceea ce cartea transmite, mesajul pe care îl comunică.

Viziunea asupra textelor capătă conotații religioase, de aceea câmpul literar este “marea grădină a lui Dumnezeu: găsești toate bunele și relele câte s-au revărsat pe pământ.” (Luca Eugen)

Lumea interioară este formată în jurul “Bibliei”, iar celelalte texte sunt (re)semnificate în funție de aceasta. Corelația intertextuală cuprinde doar lecturile care fac parte din definiția dată Sinelui. Acest lucru nu înseamnă că restul textelor nu au fost citite, ci că nu se potrivesc viziunii individului.

Ceea ce cartea a schimbat nu este viața, ci modul de a vedea și concepe exteriorul, este o atitudine spirituală: “Don Quijote …m-a marcat și mi-a punctat foarte pregnant viziunea mea asupra vieții, asupra lumii.” (Luca Eugen)

Paul Bercheanu ne povestește că una dintre primele lecturi a fost “Despre eroi și morminte” și pe care a dorit foarte mult să și-o achiziționeze, dorință pe care și-a îndeplinit-o. Atunci când se ajunge la cărțile fundamentale care au contribuit la dezvoltarea sa interioară ne spune despre Biblie, întorcându-se imediat asupra cărții lu E. Sabato: “…cred că, pentru mine cel puțin, Biblia este un lucru important. (…) Da’ uite, că tocmai vă menționasem de Ernesto Sabato cu Despre eroi și morminte (…) Și fără să spun că mă… deveneam brusc iluminat…” Bineînțeles că cercul lecturilor este mult mai larg, acestea reprezentând baza filosofiei sale.

Iubesc înțelepciunea și își doresc să ajungă înțelepți: “esența acumulată de mine am împărtășit-o la alții.”, de aceea niciodată lectura nu este considerată ca închieiată. Adriana Georgescu întrebată de cantitatea conținutului bibliotecii personale, ne răspundă că sunt "numai 2000" de volume. Criteriul principal de selecție a cărților este simbolul sau cum spune aceasta despre autorii preferați: “…scriitorii de simbol.”

Pentru Marina Cionca, care se situează tot în această categorie, selectarea cărților, se realiza în funcție de scriitorul “care făcea parte din realismul magic”, și ne dă ca exemplu pe Mircea Eliade.

Adela Muntean consideră că tot ceea ce a lecturat până în prezent nu a fost decât o singură carte: “…nu mai găsesc ceva nou și deosebit aproape în nimic (…) mi se pare că toate cărțile seamănă între ele. Puțin diferă și numai stilul.” Vârsta la care a ajuns, reprezintă un factor care a determinat-o să se situeze în planul Ideii: “Nu mai suport prea multă înfloritură, vreau esența. Timpul meu s-a scurtat, eu am îmbătrânit, am alte pretenții.”

Pentru cei care doresc să fie asemeni lor trebuie să parcurgă același drum pe care ei înșiși l-au parcurs, fiind ghizi care previn “rărăcirea”: “…nu poți să te numești un om de cultură dacă n-ai citit Biblia și n-ai citit literatura antică, dacă nu cunoști marile epopei, dacă nu cunoști marile scrieri, care, cel puțin să-ți făcut măcar o idee despre Platon, Aristotel, Socrate și toți marii gânditori. De acolo se începe.” (Luca Eugen)

Hedonistul

Este cititorul sentimental, cel care urmărește plăcerea rezultată în timpul și la finalul lecturii. Reprezintă un scop în sine și criteriul de alegere a următoarelor cărți de citit sau mai bine spus filosofia este construită în funcție de textele care au produs desfătarea: “…dacă ai să-mi dai o carte de politică, automat n-am s-o citesc… sau, eu știu… filozofie. Automat… nu. Nici n-aș înțelege-o (…) îmi plac orice fel de cărți, deci, începând de la polițiste, aventură, dragoste, acțiuni.” (Coca Banulescu) Această formă de plăcere este solitară în raport cu ceilalți indivizi și solidară în raport cu textul.

Dacă doi actori citesc aceeași carte se generează o formă de înstrăinare, pentru că “plăcerea este individuală, dar nu personală”. Diferențierea se datorează nu atât lecturii în sine, cât a ceea ce se lecturează: fiecare dintre cei doi au același scop, dar și-l ating cu texte diferite.

Hedonistul se situează la nivelul intermediar al discursului. Ceea ce contează este desfășurarea acțiunii, fiind ei înșiși parte integrantă a temei, deoarece este singura modalitate de a avea asemenea trăiri. În acest caz autorul este suspendat, se realizează o epohe a lui, contează mult mai puțin în timpul lecturii: “când citești o carte și-ți place, trebuie să te gândești (…) că poți fi și tu acolo, îți faci o imaginație, nu citești numa’ cartea [de dragul] de-a o citi.” (Anton Riciu) Influența lui se face simțită doar atunci când actorul trebuie să aleagă un text pentru a lectura și știe că există anumiți scriitori care le oferă ceea ce ei caută: “Ca autoare mi-a plăcut mult Agatha Christie (…) care scrie numa’ romane polițiste.” (Coca Banulescu)

În această relație se generează o formă de seducție care este asemănător fenomenului eroticului care este “intermitența (…) aceea a pielii ce lucește între două piese vestimentare (pantalonul și tricoul) între două imagini (cămașa întredeschisă, mănușa, mâneca); chiar această lucire este cea care seduce sau mai mult: punerea în scenă a unei apariții – dispariții.”

Transpunerea Sinelui în text și prezența individului ca “personaj invizibil” reprezintă o formă de a înlătura plictiseala, tocmai de aceea lectorii au pretenția unei intrigi: “Într-o carte trebuie să se întâmple ceva ca să citești. Și într-o carte în care aparent nu se întâmplă nimic, tot se întâmplă ceva. Dar, în mod normal, un roman, o nuvelă, trebuie să aibă poveste. Dacă n-are…” (Ionescu Corneliu)

Aceste forme de trăiri generează un mecanism de dominare al discursului, fiindcă seducția se manifestă și sub forma admirației a ceea ce cititorul nu ar putea realiza: “…îmi place când găsesc o metaforă. Deci apreciez ceva și îmi plac lucrurile pentru care eu nu mă simt în stare să le fac, mă depășesc (…) e un miracol, ceva fantastic, și e și o atracție.” (Reit Valeria) Însă acest lucru nu este simțit astfel, ba mai mult transmutarea este simțită ca beatitudine: “…mă credeam zâna zânelor, mă credeam nemaipomenită și asta din cauză că trăiam efectiv în lumea cărților…” (Maria Kiss)

Pentru această categorie de cititori cartea este “idee, zbucium, bucurie, fericire, e viața în sine”. (Traian Burulean)

Realistul

Este cititorul care urmărește descrierea realității. Pentru el contează mai puțin Ideea și desfășurarea acțiunii. Aprecierea și criteriul de selcție al unui text se face în funcție de cât de bine este redat spațiul social al altor vremuri.

Literatura, mai precis beletristica este semnificată din punctul de vedere al istoriei. Cărțile fundamentale sunt cele care conțin evenimente care au avut loc în trecut. Sintaxa cheie al lectorilor din această categorie este “frescă a societății”.

Preferințele pentru un anumit gen de carte sunt ierarhizate, astfel Dan Cazacu afirmă că pe primul loc este “romanul istoric, pe locul doi ar fi cărțile de beletristică și cam pe același nivel, cele tehnice. Explicabil. Din cauza formației.” Tot el ne spune care este cartea preferată, dar și argumentează de ce: “…Romanul străin scris de Titus Popovici (…) un volum mare, dar e foarte interesant. E o frescă a vieții societății din jurul anilor 1944, ’45…”

Cititorul este în prezent și în trecut în același timp. Sfidează, prin această poziție, coordonatele timpului, realizând o “călătorie” simbolică în alte timpuri: “Nu știu ce s-a întâmplat, dar după ce-am citit Ion, într-adevăr am intrat într-o frescă a istoriei!” (Petre Dinulică) Este asemeni călătorului despre care Simmel spunea că “vine astăzi și pleacă mâine”. Însă, în cazul lecorului este vorba despre un “turist invizibil”, deoarece el percepe personajele și realitatea socialului în care s-a situat, dar aceștia nu-i observă prezența. De aceea în interacțiunea cu contemporanii (în cazul de față intervievatorul) el vrea și trebuie să se facă vizibil.

Atât autorul, cât și textul scris de el sunt percepute, judecate și evaluate în funcție de realismul conținutului discursului. Astfel, Petre Dinulică consideră că Marin Preda atunci când a scris “Delirul” “a fost înzestrat cu un talent deosebit, pentru că a creat o frescă și personajele lui trăiesc, sunt reale.” Aceste aprecieri reprezintă valorizări subiective și nu țin de valoarea în sine a discursului.

Aceste tipologii nu sunt extreme ale cititorului, oricare dintre aceștia poate fi situat într-o singură categorie sau în toate cele trei. Se poate identifica un lector pentru care important este Ideea, și care este trăită ca plăcere sau unul hedonist – realist. Le-am prezentat ca extreme doar pentru a putea scoate în evidență caracteristicile fiecăruia, și pentru a observa modul de definire a individualității (identității) prin intermediul corelațiilor intertextuale în funcție de un principiu unitar.

În continuare voi prezenta alte două categorii, care se situează în cele descrise mai sus, dar avem de a face cu criterile de alegere și nu de selecție a cărților.

Fatalistul

Face parte din prima categorie, “filosoful”, adică cel care este interesat de mesajul pe care îl conține discursul, dar care trebuie decriptat. Deosebirea este dată de modalitatea de alegere a cărților. Principiul de bază este intuiția, dar “dirijată” de destin. Mărioara Coman face o descriere detaliată a acestui crieteriu: “…m-așezam în fața rafturilor, parcurgeam cu ochii titlurile și după ce parcurgeam, din trei-patru cărți… scoteam și mi le puneam în mână și după aceea urma o a doua triere. (…) Acest mod instinctiv de a… alege prin intermediul mâinilor, este, de fapt, un mod foarte subtil, el mă ajută să-mi aleg cărțile potrivite momentului respectiv…” Însă aleatoriul este eliminat, pentru că spune ea “nu există coincidență. Nimic nu este întâmplător”, deci totul este prestabilit. De aceea oricare text care a fost ales și citit, nu este perceput ca finnd slab din punct de vedere calitativ: “există cărți care ne modelează de-a lungul timpului. Nu sunt esențiale, dar ne modelează…”

Originalitatea alegerii lecturilor reflectă individualizarea: “…este un aspect mai ciudat al ființei umane.”

Această metodă este aplicată și în socializare, deoarece este esențial să se știe este sau mai bine spus că acesta este drumul care trebuie parcurs, dar fiecare trebuie să-l descopere singur: “Ființa umană are un destin… Este bine… să ne simțim destinul, pentru că instinctiv… noi, părinții, putem bloca acest instinct la voi, copiii… Pentru că realizez, în acest moment, cât de important este să ai această intuiție a destinului în tine, eu nu-mi oblig copiii încercând să-i canalizez, nu! Îi las, etapă de etapă, să-și depășească în mod firesc, să se depășească în mod firesc.”

b) Yoghinul

Aparține tot primei tipologii, iar în cazul acesta criteriul este de fapt o disciplină pe care și-o impune fiecare singur: “…mi-am propus… și am citit pe literatură… franceză, rusească, americană. Și chiar la unele am făcut efort să citesc din conștiinciozitate…” (Elena Tiu)

Se face un transfer de autoritate asupra unei singure cărți, și în funcție de care se aleg textele care trebuie lecturate: “am citit iarăși foarte cuminte și programat… a apărut o carte cu premiații Nobel în literatură. O am, am deschis-o și am luat-o școlărește. Tot ce a apărut, a primit premiul Nobel să citesc și eu…” (Elena Tiu)

Am denumit această categorie astfel nu pentru că ar avea acealeași prncipii cu filosofia yoga, ci pentru că lecura este un lucru pe care cititorul și-l impune din propia voință, asemenea practicanților de yoga.

CONCLUZII

Raportul dintre cerere și ofertă transformă cartea dintr-un obiect cu funcție estetică, într-un produs economic. De aceea obiectivul central al acestui studiu a fost acela de a indentifica care sunt consecințele acestui raport asupra cititorului.

Lipsa echilibrului dintre cerere și ofertă, așa cum am văzut declanșează o adevărată competiție în achiziționări. Se generează mecanisme de individualizare, datorită costurilor (de energie, timp și capital economic) de cumpărare, dar și comparațiilor pe care lectorii le fac între ei.

În raport cu ceea ce se lecturează, pentru a evita desubiectivizarea, lectorul își definește identitatea (individualitatea).

Identitatea și individualizarea se condiționează reciproc, dar pot exista și independent. În primul caz, putem vorbi de existența filosofiei unitare a lectorului sau ceea ce se achiziționează este determinat în mare parte de cum a fost definită identitatea, iar în al doilea caz se poate percepe lipsa identității, însă nu și a individualizării. Astfel, câmpul literar poate fi definit ca un raport de forțe între actorii care se află în interior, și care doresc, prin intermediul capitalului simbolic, să fie altfel decât ceilalți asemănători.

Contextul este cel care a condiționat stattutul cărții ca factor diferențiator, deoarece în prezent oferta de carte este mare, valoarea economică a crescut, ceea ce a făcut ca datele problemei să se modifice, în sensul că cererea a scăzut, iar funcția estetică a redevenit principalul factor determinant al lecturilor.