Carte Si Tipar In Tara Romaneasca In Secolul al Xvii Lea (de la Matei Basarab la Constantin Brancoveanu – Aspecte Istorice, Artistice, Tehnologice, Economice)
INTRODUCERE
Prezenta lucrare, intitulată Carte și tipar în Țara Românească în secolul al XVII-lea (De la Matei Basarab la Constantin Brâncoveanu – Aspecte istorice, artistice, tehnologice, economice), reprezintă încercarea de a scruta diferite dimensiuni ale istoriei cărții românești, într-o perioadă care impune în Țara Românească tiparul, ca prezență și activitate permanentă.
Spațiul geografic la care se face referire în lucrare este în primul rând teritoriul Țării Românești, dar și al principatelor vecine, nelipsite fiind referințele și la spațiul ruso-ucrainean, italian otoman și central-european.
Pentru o mai bună analiză a multitudinii problemelor legate de cartea veche românească din spațiul muntean, lucrarea a fost împărțită în capitole și subcapitole, astfel:
Tipărituri și manuscrise în Țara Românească între 1632-1714. Cartea religioasă, juridică și istoriografică aspecte cantitative și calitative, cu subcapitolele: 1. Cartea tipărită; 1. 1. Epoca lui Matei Basarab; 1. 2. Epoca lui Șerban Cantacuzino (1678-1688); 1. 3. Epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714); 2. Manuscrisele; 2. 1. Epoca lui Matei Basarab; 2. 2. Radu (1664-1669); 1. 2. 3. Epoca lui Șerban Cantacuzino; 1. 2. 4. Epoca lui Constantin Brâncoveanu; I. 3. Cartea religioasă (tipuri, comanditari); 4. Cartea juridică (Îndreptarea Legii). De la nomocanoane la un ”cod de legi”; I. 5. Circulația cărții; 5. 1. Vânzarea cărții; I. 5. 2. Daniile de carte românească; Capitolul II Cartea și bibliotecile. Bibliotecile mănăstirești, chiriarhale (ale Mitropoliei și Episcopiilor de Râmnic și ) și Bibliotecile Particulare; II. 1. Bibliotecile mănăstirești și chiriarhale; 2. Bibliotecile domnești și ale marilor boieri; II. 2. 1. Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714); II. 2. 2. Biblioteca lui Udriște Năsturel; II. 2. 3. Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino; II. 2. 4. Biblioteca lui Matei Crețulescu; Capitolul III Tipar, alfabetizare, educație și dezvoltarea culturii; III.1. Știința de carte în Țara Românească în sec. XVII; III.2. De la slavonă la limba română; Capitolul IV Prețul cărții vechi românești; IV.1. Tirajul; IV. 2. Prețul și prețuirea cărților; Capitolul V Conservarea cărții în epocă. V.1. Ocrotirea cărții; V.2.Înstrăinarea cărții. Interdicții.
Un ultim capitol a fost rezervat concluziilor.
Primul capitol abordează câteva pronleme majore ale istoriei cărții din Țara Românească între 1632-1714: a) numărul titlurilor tipărite; b) manuscrisele și dezvoltarea istoriografiei; c) tipologia cărții religioase și comanditarii ei; d) cartea juridică, cu referințe speciale la Îndreptarea Legii; e) căile și formele de punere în circulație a cărții tipărite.
Capitolul al II-lea urmărește formarea primelor mari biblioteci din Țara Românească și evoluția acestora, un loc special fiind acordat bibliotecilor lui Constantin Brâncoveanu și Constantin Cantacuzino. Acolo unde au existat surse, s-a discutat despre modul de constituire al bibliotecilor, sistematizarea acestora și rolul lor în viața culturală a Țării Românești.
Capitolul al III-lea a încercat să facă legătura între activitatea tipografică și dinamica alfabetizării în Țara Românească, în paralel cu transformarea treptată a limbii române în limbă de cancelarie și limbă de cult.
Capitolul al IV-lea a urmărit prețul de cost (și variația subiectiv-obiectivă a acestuia) al cărților ieșite din teascurile tipografiilor muntene.
Ultimul capitol a urmărit conservarea în epocă a cărții, fiind prezente referințele, atât la factorii de degradare prezenți în cadrul spațiilor de păstrare, a vicisitudinilor de ordin politico-militar, dar și la dezvoltarea meseriei de legător de carte în spațiul românesc precum și a restaurării primitive de corp carte.
În realizarea lucrării am utilizat surse primare edite și surse secundare, analiza fiind atât cea cantitativă cât și cea calitativă.
Lucrarea intră în zona generală a lucrărilor de istoria culturii, cu privire specială către istoria cărții românești.
CAPITOLUL I
Tipărituri și manuscrise în Țara Românească între 1632-1714. Cartea religioasă, juridică și istoriografică aspecte cantitative și calitative.
I. 1. Cartea tipărită
Tiparul în secolul al XVII-lea se impune definitiv în Țara Românească, mai cu seamă începând cu epoca lui Matei Basarab, care bucurându-se de relații bune cu Mitropolitul Kievului, moldoveanul Petru Movilă, reușește să obțină de la acesta teascul propriu-zis, instrumentele auxiliare, seturi de litere dar și meșteri care stăpâneau arta tiparului (inclusiv gravura). Pe lângă acestea, primește și lucrări ce urmau a fi copiate, unele dintre acestea fiind ulterior traduse în limba română. Această activitate nu s-ar fi bucurat de success doar cu atât: în Țara Românească observăm în secolul al XVII-lea o adevărată „revoluție culturală” de sorginte umanistă care impune nume precum Udriște Năsturel, Radu Greceanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, ieromonahul și ulterior Mitropolitul Antim Ivireanu. Activitatea culturală din epoca lui Matei Basarab avea să beneficieze de condiții optime în timpul domniilor lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.
I. 1. 1. Epoca lui Matei Basarab
Despre epoca lui Matei Basarab se vorbește ca despre o epocă de adevărată revoluție culturală, iar semnele acestei „revoluții” sunt vizibile în multe zone ale culturii. În mișcarea culturală din această epocă un rol important îl joacă Udriște Năsturel, unul dintre cei mai erudiți oameni ai timpului, despre care s-a exprimat atât de elogios Mitropolitul Varlaam și pe care-l cunoaștem din traducerea romanului Varlaam și Ioasaf. Acesta era un om de cultură cunoscut astfel în spațiul rusesc și sârbesc: întreținea, de asemenea, legături cu cărturarii din Ucraina. Stăpânea foarte bine limbile și slavă și se bănuiește că nici limba greacă nu îi era străină. Probabil că studiile le făcuse în Ucraina apuseană poloneză, la Lvov și nu la Colegiul lui Petru Movilă pentru că în primii ani de funcționare a acestuia Udriște Năsturel era matur, ocupând diferite dregătorii în Țara Românească. Știm despre acesta că poseda o bibliotecă importantă și își instruia copiii cu ajutorul dascălilor aduși din Ucraina.
Matei Basarab hotărăște înființarea unei tipografii în Țara Românească și apelează în acest sens la Petru Movilă care transformase Ucraina păstorită de el într-un important focar de cultură ortodoxă. Petru Movilă trimite în Țara românească litere, presă și alte instrumente tipografice și pe meșterii tipografi Alexandrovici Verbițki și Ivan Glebkovici, tipografia fiind instalată la Câmpulung.
O serie de documente atestă mai multor mori de hârtie în Țara Românească, în vremea lui Matei Basarab, mori ce funcționau încă de la începutul secolului al XVII-lea. Una dintre acestea era instalată în apropiere de Govora, alta la Călimănești, iar mai târziu a apărut „moara domnească”, înființată de Matei Basarab, în apropiere de Târgoviște sau poate la Câmpulung, în anul 1640. Despre existența acestei mori vorbește udriște Năsturel, care în Precuvântarea Mineiului tipărit în 1643 la Câmpulung, aduce mulțumiri lui Matei Basarab pentru „multele și bogatele binefaceri” și-l roagă să-l mai ajute cu hârtie de la „moara de hârtie domnească”. Pentru a sprijini activitatea morilor de hârtie, domnul poruncește, la 4 aprilie 1646, prin carte domnească, cămărașului de la Ocnele Mari, să lase „nesupărați de datoria strângerii de cârpe de hârtie” pe locuitorii din Călimănești, pentru că lucraseră „la moarade hârtie până ce au isprăvit-o”.
Prima carte scoasă în anul 1635 din teascul tipografei adusă de la fi un Molitvelnic slavon. În prefața acestei lucrări se aduc elogii domnului muntean care continua opera culturală începută de „prea slăviții domni Basarabi”, lămurindu-se și originea tipografiei: „De aceea prin epistolele și scrisorile tale, străbătând multe țări îndepărtate, cum este Țara Ungurească și regiunile Volâniei și chiar până la capitala principatului Kievului, ai ajuns la rezidentul și șeful organizării întregei biserici rusești, la prea cinstitul Petru Movilă, Arhiepiscop și Mitropolit al Kievului, cerând de la el cu râvnă și rugându-l stăruitor (să dea) oameni inițiați în sfintele scripturi, precum și de acei iscusiți în arta tipografiei”.
În opera de tipărire a cărților, Matei Basarab s-a bucurat de ajutorul călugărului Meletie Macedoneanul, care a stat un timp în Ucraina unde a învățat arta tiparului, devenind ulterior egumen al mănăstirii de la Govora, unde avea să fie mutată tipografia instalată inițial la Câmpulung. Cărțile slavone tipărite sub Matei Basarab nu erau destinate strict clerului din Țara Românească, domnul considerând că acestea urmau să fie utile și „altor (neamuri) înrudite cu noi în credință și care se folosesc de limba vestitului dialect slavonesc, mai ales bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor și moldovlahilor”. Deci domnul este conștient de faptul că producția tipografiei sale poate beneficia de un larg spațiu de difuziune (Țara , Imperiul Otoman (Rumelia – teritoriile Bulgariei și Serbiei), și zona ruso-ucraineană.
Cărțile slavonești scoase de tipografia aceasta sunt:
1. Molitvelnic, tipărit la Câmpulung în anul 1635, cu prefață semnată de „alcătuitorul de cuvinte” Ivan Glebkovici. În unele exemplare, prefața este semnată de către Ivașco Băleanu. O a doua prefață, a lui Matei Basarab, oferă amănunte asupra înființării tipografiei, aduse din îndemnul lui Meletie Macedoneanul de la Petru Movilă. Aici se precizează obligația domnului de a-I proteja pe creștinii ortodocși (pravoslavnici): ungrovlahi, moldovlahi, bulgari, sârbi și ruși.
2. Psaltire, Govora, 1637, tipărită de Meletie Macedoneanul.
3. Psaltire, Govora, 1638, tipărită de Ștefan din Ohrida, cu modificări față de ediția din 1637.
4. Antologhion, Câmpulung, 1643. Tipărit de către egumenul mănăstirii din Câmpulung, Melhisedec din Peloponez. Cartea este însoțită de o „prefață către cetitori” a lui Udriște Năsturel.
5. Liturghier, Dealu, 1646. Tipărit de către arhimandritul mănăstirii Dealu, Ioan.
6. Slujebnic, Târgoviște, 1646-1648. Tipărit de Proca Stanciovici și Radu Stanciovici.
7. Imitația lui Hristos, Dealu, 1647. Cartea apare din „îndemnul și cu toată cheltuiala” a doamnei Elina, soția lui Matei Basarab și sora lui Udriște Năsturel. Este traducerea lucrării De imitatione Christi a lui Thoma de Kempis din secolul XV, fiind prima traducere în limba slavă a acestei lucrări. Traducerea îi aparține lui Udriște Năsturel care, în precuvântarea sa, o dedică Mitropolitului Moldovei, Varlaam.
8. [Triodul] Penticostar, Târgoviște, 1649. Cartea se tipărește „din porunca și pe socoteala prealuminatei principese Elena”, ca tipograf fiind menționat Proca Stanciovici.
9. Triodul postului, Târgoviște, 1649.
10. Psaltire, Câmpulung, 1650. Tipărită de ieromonahul Melhisedec.
Cea mai mare parte a cărților slavonești tipărite sub Matei Basarab văd acum pentru prima dată lumina tiparului în Țările Române. Unele lucrări sunt reproduceri ale celor tipărite în Ucraina: Antologhionul, apărut la Lemberg în 1643 este tipărit la Câmpulung, în același an, de același tipograf, Ivan Kunotovici venind special în Țara Românească; Liturghierul de la mănăstirea Dealu, din 1646 este o nouă ediție a Liturghierului lui Petru Movilă, tipărit de acesta în 1637; Triodul din anul 1649 este retipărirea Triodului din Ucraina, apărut în 1631, 1642 sau 1648; Triodul Penticostar din anul 1649 este o retipărire a Triodului apărut la Kiev în anul 1627. Este posibil ca și Psaltirea tipărită sub Matei Basarab să fie tot o retipărire după lucrări similare apărute la .
Astfel, constatăm că Petru Movilă trimite în Țara Românească nu numai tiparul și meșterii tipografi, dar și cărți care să servească de model pentru tipărirea de carte slavonă. De altfel, cărțile slavone tipărite acum la noi au aspectul celor tipărite în Ucraina: alături de stema țării cuprind versuri slavone, alcătuite, probabil de Udriște Năsturel, după modelul ucrainean. Unele cărți sunt illustrate cu gravure, care repetă în majoritatea cazurilor modelele din cărțile ucrainene. Precuvântările repetă tipicul ucrainean, deosebirea constând în limbă: în cărțile ucrainene limba este ucraineana cu multe elemente poloneze, în vreme ce în cărțile tipărite în Țara Românească limba este slavona bisericească.
Cartea în limba română. Cum limba română înlocuia deja limba slavonă în scrierea curentă și chiar în unele acte oficiale, Matei Basarab insistă asupra tipăririi de carte în limba română. Apar astfel:
1. Pravila de la Govora, 1640. Este prima carte de legi tipărită în limba română. La tipărirea acesteia contribuie mai mulți cărturari din Țara Românească: Udriște Năsturel publică o poezie la stema țării, traducerea este făcută „din limba slavonă în limba românească” de Mihai Moxalie, iar tipografi sunt Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohrida. Prefața la Pravilă este asemănătoare cu cea din Nomocanonul tipărit la de către Petru Movilă în anul 1629. Cartea aceasta nu putea sluji de model, fiind mult mai scurtă, cărturarii munteni servindu-se de un text slav mai complet. Din secolul al XVI-lea s-au păstrat câteva nomocanoane (manuscrise slave), care au fost probabil folosite de Mihail Moxa.
2. Ceaslov, Govora, 1640.
3. Evanghelia învățătoare (Cazania), Govora, 1642. Lucrarea este o traducere fiind „scoasă și primenită de pre limba rusească pre limba rumânească”. Lucrarea vede lumina tiparului „cu osteneala și izvodirea lui Silvestru ieromonah”. Predoslovia este alcătuită de Udriște Năsturel, cartea având și câteva gravuri lucrate în lemn. Modelul îl poate constitui Cazania lui Petru Movilă tipărită la în 1637, deși diferențele sunt destul de inseminate. Tipografi au fost Ștefan de la Ohrida și Preda.
4. Învățături preste toate zilele, Câmpulung, 1642. Este o traducere din grecește a egumenului Melhisedec. Cartea cuprinde învățături despre „șapte tocmeale sufletești”: dragoste, răutate, milostenie ș. a.
5. Evanghelie învățătoare, Dealu, 1644. Dintr-o notiță de la sfârșitul cărții vedem că tipărirea începuse la Govora, fiind finalizată la mănăstirea Dealu. Alcătuitorul cărții și tipograful a fost inițial Meletie Macedoneanul, cartea fiind terminată sub egumenul Varlaam de la mănăstirea Dealu, de tipografii Ivan Kunotovici cu ucenicii săi și Proca Toianovici, Tudor Dumitrovici, Lupin Dumitrovici (din) Popești. Sunt folosite collie tipărite în Evanghelia învățătoare de la Govora din anul 1642, care nu fusese terminată, iar în a doua parte se reproduce textul Evangheliei Înălțătoare a lui Varlaam (1643). Pentru a masca văditul plagiat, alcătuitorii cărții de la 1644 efectuează unele modificări în text și introiduc mai mulți termeni muntenești. De asemenea, omit Viața Sfântului Ioan cel Nou, care era considerat un sfânt al Moldovei. Este o lucrare plină de greșeli de tipar, cu un aspect inestetic.
6. Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Dealu, 1645. Lucrarea a fost alcătuită de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, la îndemnul lui Udriște Năsturel.
7. Poigribania preoților, Târgoviște, 1650. Este o carte de ritual la înmormântarea preoților, scoasă cu cheltuiala ierodiaconului Mihail, care confruntă textele slujbelor din limba greacă și slavonă și le traduce în română. Rugăciunile sunt scrise în slavonă iar explicațiile se dau în limba română.
8. Mistirio sau sacrament sau taine 2 din ceale 7, botezul și sfântul mir, Târgoviște, 1651. Cartea apare „cu cheltuiala cinstitului de Hristos părinte Ștefan… mitropolit a toată Ungrovlahia”. Deși alcătuitorul lucrării afirmă că materialul a fost adunat „dă pre molitvelnicul grecesc și slavonesc, amândouă înfățișate”, lucrarea este foarte asemănătoare cu Despre tainele bisericești, , 1642. În prefața acestei cărți Mitropolitul Ștefan recunoștea faptul că preoții români nu cunoșteau limba slavonă și din această pricină erau acuzați că „nu știu sluji tainele sfintei biserici”, prin această carte Mitropolitul încercând să ridice „imputarea batjocurilor de asupra acestei țărișoare”, tipărind „nu cum au fost până acum slavonește tipicurile…ce tot românește, toate pre rand”. Neexistând o limbă literară română formată la acea dată, Mitropolitul era conștient de lipsurile traducerii când afirma: „…de am mai dres rânduialele și le-am propus românește… nu se cade vouă… să vă împoncișați și să vă scârbiți împotriva păstoriului vostru”.
9. Târnosania, Târgoviște, 1652. Este tipărită de Mitropolitul Ștefan al Țării Românești după izvoare grecești și slavonești, fiind o carte de îndrumare pentru cler la sfințirea bisericilor, cu text explicativ în română și rugăciuni în slavonă.
10. Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652. Este un cod de legi civile și bisericești. Traducători din grecește sunt Daniil Andrei(an) Panonianul, al lui Ignatie Petrițiș și Pantelimon Ligaridis, iar xilogravurile au fost realizate de Theodor Petru Tișevici. Este o carte tipărită cu grijă, are gravuri lucrate în lemn. Autorii cărții utilizează un material juridic foarte variat, folosind în special izvoare grecești. Chiar prefața Mitropolitului Ștefan este o traducere din prefața Sintagmei lui Matei Vlastares. Ca izvoare au servit: Nomocanonul lui Aristen, Nomocanonul lui Porfirie, părți din opera lui Ioan Comnen și din legislația lui Justinian.
I. 1. 2. Epoca lui Șerban Cantacuzino (1678-1688)
După o întrerupere de 26 de ani, maracată de domnii efemere și o mare instabilitate politică și economică, Șerban Cantacuzino, un personaj demn de formula lui Nicolae Iorga – Bizanț după Bizanț, personaj pătruns de importanța tradiției bizantine imperială pe care familia sa o purta, reia activitatea tipografică în Țara Românească, activitate părăsită cu totul din vremea lui Matei Basarab. Apar de sub teascul tiparului acum lucrări noi:
1. Cheia Înțelesului, București, 1678. Culegere de predici, lucrare în slavonă de Ioanichie Galeatowski, elev al lui Petru Movilă. Traducătorul lucrării în limba română este Varlaam, Mitropolitul Ungrovlahiei și Exarh al plaiurilor, iar tipograful și xilogravorul este Bakov Ioanichie.
2. Liturghii, București, 1680. În Predoslovie se fac afirmații în legătură cu unitatea națională a românilor: „Între români, ce zicem, cuprinde și pre moldoveni, că tot dintr-o fântână cură”.
2. Evanghelia, București, 1682. Comanditarul, și cel care semnează prefața este domnul Șerban Cantacuzino. Traducerea lucrării este realizată de vel-stolnicul Iordache Cantacuzino, xilogravurile îi aparțin lui Damaschin Gherbest, iar tipograf a fost Chiriac, ieromonah la mănăstirea Agapia.
3. Apostol, București, 1683. Tipărit cu cheltuiala domnului Șerban Voievod, ispravnic fiind Mitropolitul Theodosie. Tipograful și xilogravorul este Damaschin Gherbest.
4. Biblia, București, 1688. Tipărită cu cheltuiala domnului Șerban Voievod, ispravnic fiind Mitropolitul Theodosie. Prefața este semnată de Dositheos, patriarh al Ierusalimului; traducerea efectuată de spătarul Nicolae Milescu; corrector – Dosoftei, Mitropolit al Moldovei; xilografii și tipar – Antim Ivireanu, ieromonah la Snagov, Damaschin Gherbest, Bakov Ioanichie, Mitrofan, episcop al Hușilor; editori – Constantin Brâncoveanu, mare logofăt, Constantin Cantacuzino, stolnic, Șerban Greceanu, vtori logofăt, Radu Greceanu, Germanos din Nissis, director al Academiei Grecești din Constantinopol.
I. 1. 3. Epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)
Constantin Brâncoveanu duce mai departe bunele obișnuințe culturale din vremea predecesorului său, fiind ultimul reprezentant al domnilor naționali, înaintea lungii perioade a domniilor fanariote. În perioada domniei sale au fost tipărite cărți la București, Snagov, , Râmnic, Târgoviște. Împreună cu lucrările tipărite sub predecesorul său, se păstrează până astăzi un număr de 97 tipărituri (anii 1678-1814). Acum, cei mai importanți tipografi sunt: Antim Ivireanu, Gheorghe Radovici, Mihai Istanovici, fiul lui Ștefan Vlahul, Chiriță, Constantin Popa. Ca meșteri xilografi pot fi menționați: Ioanichie Bukov, Ursu Zugravul, Sandu Irimie, Dimitrie. Între tipăriturile din epoca brâncovenească, păstrate până astăzi, menționăm:
1. Manual în contra schismei papistașilor, București, 1690. Lucrarea este tipărită în medio-greacă.
2. Meletie Sirigul, Întâmpinarea la principiile catolice și la chestiunile lui Ciril Lucaris și Dositeiu, Patriarhul Ierusalimului, București, 1690. Lucrare în medio-greacă.
3. Pravoslavnica mărturisire, , 1691. Este opera lui Petru Movilă, traducerea din greacă fiind efectuată de Radu Greceanu. Lucrare tipărită de Mitrofan, episcop al Buzăului.
4. Sf. Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, București, 1691. Lucrarea cuprinde scrieri ale sfântului, traduse în medio-greacă de Șerban și Radu Greceanu.
5. Vasilie Macedoneanul, Capitole îndemnătoare, București, 1691. Lucrare tipărită în medio-greacă.
6. Slujbele S-tei Paraschiva celei Nouă și a S-tului Grigorie Decapolitul, București, 1692. Lucrare tipărită în medio-greacă.
7. Evanghelie (greacă medie și română), București, 1693. Comanditarul este domnul Constantin Brâncoveanu. Traducerea a fost efectuată de Athanasie Moldoveanul iar Șerban Greceanul semnează prefața. Tipograf și xilograf – Antim Ivireanu, ieromonah.
8. Psaltire, București, 1694. Tipărită de Antim Ivireanu, ieromonah.
9. Orânduiala slujbelor S-lor Constantin și Elena, Snagov, 1696. Tipărită de Antim Ivireanu, ieromonah.
10. Evanghelie, Snagov, 1697. Tradusă și tipărită de Antim Ivireanul, ieromonah.
11. Gramatica slavo-românească, Snagov, 1697. Tipărită de Antim Ivireanu, ieromonah.
12. Antologhion, Snagov, 1697. Tipărit de Antim Ivireanu în medio-greacă.
13. Ioan Karyophylles, Manual despre câteva nedumeriri, Snagov, 1697. Tipărit de Antim Ivireanu în medio-greacă.
14. Discurs panegiric despre împăratul Constantin, Snagov, 1697. Tipărit de Antim Ivireanu în medio-greacă.
15. Triod slavo-românesc, , 1697.
16. Minei slavo-român (12 volume), , 1698, „cu cheltuiala și osârdia Mitropolitului Ungrovlahiei, Teodosie”, tipărit de episcopul de , Mitrofan: „însuși Episcopul Buzăului, chir Mitrofan fiind tipograf”.
17. Maximos Peloponneissos, Carte sau Lumină cu dreapte dovediri din Dogmele Besearecii Răsăritului asupra dejghinării Papistașilor, Snagov, 1699. Comanditarul lucrării este domnul Constantin Brâncoveanu, iar traducătorul, prefațatorul, editorul și tipograful – Antim Ivireanu, ieromonah.
18. Molitvenic, , 1699.
19. Mărturisirea credinței ortodoxe și expunere despre cele trei virtuți, Snagov, 1699. Tipărit de Antim Ivireanu în medio-greacă.
20. Învățături creștinești, Snagov, 1700. Tipograf gheorghe Radovici.
21. Triod, , 1700 (română). Xilogravor Ioanichie Bukov, tipograf episcopul de , Mitrofan.
22. Octoih ce se zice Osmoglasnic, 1700.
23. Floarea Darurilor, Snagov, 1700. Tipărită de Antim Ivireanu. Traducere de Filotei monah de la mînăstirea Hurez, după un text de la Athos. Are la bază o lucrare apărută în secolul al XIII-lea la a călugărului Franciscan Tomasso Gozzadini – Fiore di virtu. Traducerea din 1700 a fost considerată „cea mai frumoasă din câte avem în limba română”.
24. Psaltire, Snagov, 1700. Tipărită în medio-greacă de Antim Ivireanu.
25. Liturghierul greco-arab, Snagov, 1701. Tipograf Antim Ivireanu.
26. Molitvenic, , 1701.
27. Penticostar, , 1701.
28. Psaltire, , 1701.
29. Sevastos Kimenitul, Ertologion (în greaca medie), București, 1701. Prefață de Antim Ivireanu. Cartea tratează probleme legate de cronologia sărbătorilor de peste an.
30. Ioan Comnen, Proschinatarul Sfântului Munte, București, 1701. Mediogreacă.
31. Liturghier grecesc și arăbesc, Snagov, 1701.
32. Ștefan Brâncoveanu, Cuvântul panegiric la marele Constantin, (greacă medie), București, 1701.
33. Învățătură de Șeapte Taine, , 1702.
34. Liturghii, București, 1702.
35. Slujba Cuvioasei Matrona Hipolita, București, 1702. Medio-greacă.
36. Ceaslovul greco-arab, Snagov, 1702. Tipograf Antim Ivireanu.
37. Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la martirul Ștefan, (greacă medie), București, 1702.
38. Chrisant, Patriarhul, Despre preoție, București, 1702. (greaca medie).
39. Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei, (greacă medie), București, 1703.
40. Noul Testament, București, 1703.
41. Sevastos Trapezuntiul Chimenitul, Învățătură dogmatică a bisericii răsăritene, București, 1703. (greacă medie).
42. Serviciul sfințirii bisericii, București, 1703. (greacă medie).
43. Radu Brâncoveanu, Cuvântare la Patima cea Mântuitoare, (greacă medie), București, 1704.
44. Plutarh, Viețile paralele, București, 1704. Lucrare tradusă în medio greacă de Constantin Brâncoveanu.
45. Apostol, , 1704 (română).
46. Antologhion, Râmnic, 1705.
47. Slujba Sf. Visarion, București, 1705 (mediogreacă).
48. Tomul Bucuriei, Râmnic, 1705 (mediogreacă).
49. Slujba Născătoarei de Dumnezeu, Râmnic, 1706.
50. Octoih, Râmnic, 1706.
51. Cuvânt la Patima Domnului, Râmnic, 1706 (greacă medie).
52. Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae, Râmnic, 1706. Traducere în greaca medie de Radu Brâncoveanu. Tipograf – Mihai Istanovici.
53. Biblos eniausios (=Serviciul Bisericesc), greacă medie, Târgoviște, 1709. Cartea cuprinde tot serviciul bisericesc „fără lipsă”, corector fiind Gregoras Metrophanes (corrector al Tipografiei domnești din București), iar editor și tipograf – Antim Ivireanu, Mitropolit al Țării Românești.
54. Psaltire, Râmnic, 1709.
55. Liturghii, Târgoviște, 1713. Tipărită de Gheorghe Radovici cu toată cheltuiala „sfințitului Mitropolit al Ungrovlahiei, Chir Antim Ivireanul” .
56. , București, 1713. Nu s-a păstrat niciun exemplar din această ediție care are la bază, probabil, traducerea popii Ion Românul din 1613.
57. Pilde filozofești, Târgoviște, 1713. Lucrare tradusă din franceză în italiană de Antonio del Chiaro, după un text de Antoine Gallant, apoi în greaca medie de Ion Abramios. Ediția românească este o traducere efectuată de Antim Ivireanu. Lucrarea se tipărește „cu cheltuiala lui Kir Marin Apostol”.
I. 2. Manuscrisele
I. 2. 1. Epoca lui Matei Basarab
Istoriografia. Cu toate că în Țara Românească nu a existat un corp de cronici mai vechi, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost alcătuite câteva lucrări istoriografice, ce cuprind istoria principatului de la „descălecat”. Până la Matei Basarab avem de-a face cu cronici „de partide boierești”: Cronica Buzeștilor (spre 1600), iar în timpul lui Matei Basarab se pare că a fost redactată altă cronică, fapt dovedit prin existența în cronicile ulterioare a unei amănunțite descrieri a acestei epoci.
I. 2. 2. Radu Leon (1664-1669)
În vremea domniei sale, la 1667-1669 Staico, grămăticul curții domnești din Târgoviște traducea din slavonă un indice de cărți „oprite”, specificând tot ce intra în literature eretică: „…Astrologul… Cartea Gromovnicul, Fulgearnicul, Luna cu cearcăn, Colindătoriul, Metanie, Mâslenicul, Socotitorul de vise. Vrăjalnicul, vrăjind cu păsările și cu hiarăle, care sunt aceastea: casa trăsneaște, urechea-mi țiueaște, șoarecele haina-mi roade, broasca michecăiaște, pisica miornăiaște, brațul mi se bate, somnul înfrâcoșează, orbul mă întâmpină, de mi arde ceva, focul chiuiaște, scânteia din foc sare, calul nechează, bou pe bou se sue… A multe fealuri de pasări: albina cântă, peaștele se bate, iarba sună, lemn de lemn scârcâiaște, frunza sună, coțofana cântă, lupul urlă: amărăciunea va veni și alte multe în multe fealuri de vrăjiri…Așișderea și alte cobe cari sunt cărți ereticești: Cartea cetitoare de stele… în care oamenii nebuni vrăjind cred căutând zilele nașterii sale; nemerirea ceasurilor; soroaca vieții; nevoile năpaștilor; fealurile morții; norocul în neguțătorie; în slujbe…”.
1. 2. 3. Epoca lui Șerban Cantacuzino
Istoriografia:
1. Stoica Ludescu, Istoria Țării Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini.
Inițiativa unei cronici sub domnia lui Șerban Cantacuzino o are familia Cantacuzinilor, urmărind prin aceasta preamărirea domniei acestuia. Lucrarea va fi încredințată logofătului Stoica Ludescu, om de încredere al familiei domnitoare. Cronica va fi multă vreme socotită anonimă, până la studiul lui Nicolae Iorga asupra cronicilor muntene. Opera este compilativă, autorul folosind notițele păstrate la curtea domnească și la mănăstiri: Viața patriarhului Nifon, Cronica Buzeștilor, cronica dispărută de pe timpul lui Matei Basarab, adăugând observațiile personale. Este o cronică părtinitoare, oglindind luptele dintre boieri pentru posturile înalte.
2. Istoriile domnilor țării Românești (Letopisețul Bălenilor). Lucrarea aparține partidei boierești adverse Cantacuzinilor și umple golurile din istoria lui Stoica Ludescu cu informații legate de istoria universală. Cronica a fost scrisă după 1688.
Boierimea munteană grupată în jurul familiei Băleanu a fost rău atinsă de aprecierile, puțin favorabile lor din Cronica lui Stoica Ludescu. Trebuia dată replica și ea a venit din partea unui cărturar al timpului, Radu Popescu, care avea strânse legături cu Bălenii. Din conținutul operei sale se observă că Radu Popescu, pentru prima parte se folosește de Cronica lui Stoica Ludescu, utilizând și izvoarele de care s-a folosit acest cronicar. La aceste izvoare adaugă și un cronograf sârbesc și unul grecesc care circulau în traducere română în Țara Românească. Cunoștea opera lui Neculce și a utilizat și o cronică polonă și una ungurească. Nota subiectivă, dictată de ura personală îndreptată împotriva Cantacuzinilor, în special împotriva domnului Șerban Cantacuzino, dă povestirii lui Radu Popescu o putere și o energie deosebită. De asemenea, limba scrierii sale este colorată și expresivă.
1. 2. 4. Epoca lui Constantin Brâncoveanu
Istoriografia.
1. Radu Greceanu, Începătura istorii vieții luminatului și preacreștinului domnului Țării Rumânești, Io Constandin Brâncoveanu-Basarab voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l-au încoronat. Pentru vremile și întâmplările ce în pământul acesta în zilele mării sale s-au întâmplat.
S-a presupus că Greceanu și-a început cronica la 1693, an până la care reface din memorie evenimentele domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe care continuă apoi să le consemneze până în 1698, când primele 43 capitole ale scrierii sunt înfățișate domnului, însoțite de o prefață omagială.
Pentru perioada 1699-1707 se cunosc două versiuni ale cronicii lui Radu Greceanu. Asupra celei inițiale, ce conține notații aproape cotidiene, se revine în 1707, din considerente de care domnul se vede nevoit să țină seama, versiunea revizuită deconspirând unele manifestări ale inamicilor politici, rămase secrete, sau tratate cu mai multă blândețe în prima variantă.
Pentru intervalul 1707-1714 însemnările lui Greceanu devin incisive, spiritul ordonat și echilibrat dispărând cu totul. Este confruntat cu o perioadă agitată căci, din 1707 relațiile dintre domn și stolnicul Constantin Cantacuzino se răcesc, iar evenimentele externe amenință tot mai mult scaunul lui Brâncoveanu. Cronicarul devine mai grăbit, mai parcimonios în relatare, Greceanu își întrerupe Cronica în 1714, cu doar o lună înainte de mazilirea domnului.
Nu este exclus ca împrejurările tragice care pun capăt domniei lui Constantin Brâncoveanu să fi influențat și destinul cronicarului, a cărui urmă se pierde de acum înainte. A fost emisă ipoteza surghiunului său în Anatolia, surghiun suferit, de altfel, și de alți credincioși ai domnului.
2. Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până în martie 1717 (Cronica anonimă despre Brâncoveanu).
Anonimul căruia i se datorează această Cronică nu a fost, asemeni lui Radu Greceanu, un cronicar oficial, chiar dacă sunt evidente notele de simpatie legate de persoana domnului. În această Cronică, Brâncoveanu nu apare însă excesiv idealizat.
3. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Țării Românești.
Radu Popescu, intelectual rasat, cunoscător a câteva limbi străine era total lipsit de simpatie față de Brâncoveanu sau față de Cantacuzini. Fiu al vistiernicului Hrizea din Popești, cel ucis de Șerban Cantacuzino, prin legături de familie era apropiat grupării Bălenilor, grupare ostilă Cantacuzinilor. Brâncoveanu, deși îi cunoștea capacitatea, îi va încredința doar dregătorii mărunte. În consecință, și portretul lui Brâncoveanu alcătuit de cronicar, are accente negative, imaginea domnului în Cronică fiind „nedreaptă și sumară”. Totuși, calitatea de pamfletar nu poate să-i fie negată cronicarului, mai ales în partea memorialistică a operei sale.
I. 3. Cartea religioasă (tipuri, comanditari)
Odată cu epoca lui Matei Basarab, și cu reintroducerea tiparului în Țara Românească, domnii de la București își accentuează programul de sprijinitori și ocrotitori ai Ortodoxiei în diverse aspecte. Unul dintre acestea va fi tipărirea de carte religioasă necesară ridicării duhovnicești a oamenilor Bisericii, luptei împotriva propagandei catolice sau protestante, și cultului propriu-zis de la altar.
După tipuri, lucrările religioase pot fi incluse în câteva mari categorii: 1. Sfânta Scriptură sau părți ale acesteia; 2. cărți de cult propriu-zise; 3. lucrări de teologie dogmatică; 4. lucrări panegirice; 5. lucrări de istorie religioasă:
Sfânta Scriptură, sau părți ale acesteia:
Evanghelia, (București, 1682, București, 1693, Snagov, 1697;
Apostol, (București, 1683, București, 1704);
Biblia, București, 1688;
Noul Testament, (București, 1703);
Se observă că singurul caz în care avem o traducere integrală a Sfintei Scripturi, este momentul 1688 al Bibliei lui Șerban Cantacuzino, anterior și posterior acestei date fiind tipărite doar fragmente: Evanghelia = Cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan), Apostolul = Faptele Apostolilor, iar în 1703 integral doar Noul Testament.
Între acestea se remarcă Biblia lui Șerban Cantacuzino, monument literar, de limbă, dar în același timp act editorial fără egal, raportat chiar la tehnica tipografică modernă. De format in folio mare, cu textul cules pe două coloane, cu minuscule chirilice, cu cerneală de două culori (neagră și roșie), având 938 de pagini de hârtie densă, cu o tehnică redacțională desăvârșită, tipărirea ei s-a început la 5 noiembrie 1687. cu un al doilea tiraj, terminat și el la 10 noiembrie 1688 (inclusive legatul în scoarțe de carton gros) – imprimarea acestei cărți constituie o performanță a artei tipografice românești din secolul al XVII-lea. Constantin brâncoveanu, abia urcat pe tron (29 octombrie 1688) a cheltuit ca să termine tipărirea Bibliei, dăruind exemplare spătarului Mihai Cantacuzino, sau Mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Biblia de la București s-a epuizat repede, fiind trimisă la toate mănăstirile din țară precum și la o serie de biserici. Zațul însă s-a păstrat și a urmat un alt tiraj, terminat într-o lună.
Pentru limba română literară Biblia din 1688 are o unitate deosebită prin unitatea lingvistică rezultată din prelucrarea celor trei graiuri românești (cel moldovenesc, în traducerea Milescu-Dosoftei, cel ardelenesc, în Noul Testament, al lui Simion Ștefan, și cel muntean, în intervențiile fraților Greceanu), la care se adaugă controlul minții iscoditoare a stolnicului Constantin Cantacuzino.
2. Carte de cult propriu-zisă:
Antologhion, (Câmpulung, 1643, Snagov, 1697, Râmnic, 1705) – selecție de Mineie cuprinzând slujbele sfinților după calendar;
Catavasier (Târgoviște, 1714) – culegere de imnuri religioase pentru toate sărbătorile de peste an;
Ceaslov, (Govora, 1640) – culegere de cântări și rugăciuni rostite la anumite ore;
Ceaslovul greco-arab, (Snagov, 1702) – idem;
Liturghier, (Dealu, 1646, 1680, Snagov, 1701, București, 1702, Târgoviște, 1713) – carte ce cuprinde întreaga rânduială a liturghiei, principala slujbă în Biserica creștină;
Minei slavo-român (12 volume), , 1698 – carte liturgică în care sunt indicate pe luni și pe zile slujbele religioase în legătură cu sfinții și evenimentele sărbătorite;
Molitvelnic, (Câmpulung, 1635,, 1699, , 1701) – carte a ritualului ortodox în care sunt cuprinse rânduielile și rugăciunile prescrise pentru conferirea sfintelor taine și a altor funcții bisericești, de sfințire și de binecuvântare;
Octoih ce se zice Osmoglasnic, 1700, Râmnic, 1706 – carte liturgică de cântări bisericești care cuprinde organizarea muzicală pe opt glasuri sau ehuri (modele de cântare), a diferitelor slujbe religioase ce au loc într-o săptămână, reluate după scurgerea a opt săptămâni.
Orânduiala slujbelor S-lor Constantin și Elena, Snagov, 1696;
Penticostar, Târgoviște, 1649; Buzău, 1701 – carte religioasă ce cuprinde slujba și rugăciunile pe o perioadă de 50 de zile, cuprinsă între Paște și prima duminică de după Rusalii.
Poigribania preoților, (Târgoviște, 1650) – carte de ritual la înmormântarea preoților, scoasă cu cheltuiala ierodiaconului Mihail, care confruntă textele slujbelor din limba greacă și slavonă și le traduce în română. Rugăciunile sunt scrise în slavonă iar explicațiile se dau în limba română;
Psaltire, (Govora, 1637; Govora 1638; Câmpulung, 1650; București, 1694; Snagov, 1700, , 1701, Râmnic, 1709) – colecție de Psalmi;
Serviciul sfințirii bisericii, București, (1703);
Slujba Sf. Visarion, București, (1705);
Slujba Cuvioasei Matrona Hipolita, București, 1702;
Slujba Născătoarei de Dumnezeu, (Râmnic, 1706);
Slujbele S-tei Paraschiva celei Nouă și a S-tului Grigorie Decapolitul, București, 1692;
Slujebnic, (Târgoviște, 1646-1648) = Liturghier;
Târnosania, (Târgoviște, 1652): Lucrarea cuprinde ritualul și rugăciunile pentru sfințirea locașelor de cult.
Triod, ( , 1697 și 1700) – carte uzuală a imnografiei bizantine care cuprinde cântârile din Postul mare până la Paște.
Triodul postului, (Târgoviște, 1649) – idem.
Aici se constată reeditarea unor cărți de cult importante, precum Liturghierul, Psaltirea, Penticostarul, Octoihul, esențiale pentru slujbele de peste an și necesare (mai ales cele tipărite în limba română), pentru trecerea treptată de la slujba în slavonă sau greacă, la slujba în limba credincioșilor din Țara Românească.
3. Lucrări de teologie dogmatică;
Imitația lui Hristos, (Dealu, 1647);
Evanghelia învățătoare (Cazania), (Govora, 1642; Dealu, 1644);
Învățături preste toate zilele, (Câmpulung, 1642);
Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, (Dealu, 1645);
Mistirio sau sacrament sau taine 2 din ceale 7, botezul și sfântul mir, (Târgoviște, 1651);
Cheia Înțelesului, (București, 1678);
Manual în contra schismei papistașilor, București, 1690;
Meletie Sirigul, Întâmpinarea la principiile catolice și la chestiunile lui Ciril Lucaris și Dositeiu, Patriarhul Ierusalimului, București, 1690;
Pravoslavnica mărturisire, , 1691;
Sf. Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, București, 1691;
Vasilie Macedoneanul, Capitole îndemnătoare, București, 1691;
Ioan Karyophylles, Manual despre câteva nedumeriri, Snagov, 1697;
Maximos Peloponneissos, Carte sau Lumină cu dreapte dovediri din Dogmele Besearecii Răsăritului asupra dejghinării Papistașilor, Snagov, 1699;
Mărturisirea credinței ortodoxe și expunere despre cele trei virtuți, Snagov, 1699;
Învățături creștinești, Snagov, 1700;
Floarea Darurilor, Snagov, 1700;
Discurs panegiric despre împăratul Constantin, Snagov, 1697;
Sevastos Kimenitul, Ertologion (în greaca medie), București, 1701;
Biblos eniausios (=Serviciul Bisericesc), (Târgoviște, 1709);
Învățătură de Șeapte Taine, (, 1702);
Chrisant, Patriarhul, Despre preoție, (București, 1702);
Sevastos Trapezuntiul Chimenitul, Învățătură dogmatică a bisericii răsăritene, (București, 1703);
Radu Brâncoveanu, Cuvântare la Patima cea Mântuitoare, (București, 1704);
Tomul Bucuriei, (Râmnic, 1705).
Majoritatea lucrărilor sunt subsumate luptei împotriva catolicismului, unele din acestea fiind tipărite cu țintă precisă: pentru a fi trimise în Transilvania. Altele au ca scop creșterea pregătirii duhovnicești a clerului din Țara Românească și lămurirea unor probleme legate de practica cultuală.
4. Panegirice:
Ștefan Brâncoveanu, Cuvântul panegiric la marele Constantin, (București, 1701);
Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la martirul Ștefan, (București, 1702);
Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei, București, 1703;
Cuvânt la Patima Domnului, (Râmnic, 1706);
Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae, (Râmnic, 1706);
5. Lucrări de istorie religioasă:
Ioan Comnen, Proschinatarul Sfântului Munte, (București, 1701).
În domeniul cărții românești religioase, comanditarul cvasi-exclusiv va rămâne în continuare domnul țării, care era și proprietarul tipografiilor. Domnul, fie că este vorba de Matei Basarab, Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu, se achită astfel de o datorie de conștiință, el fiind, în logică bizantină, apărătorul și sprijinitorul Bisericii.
Cum o bună parte a cărților tipărite sunt dăruite de domn bisericilor și mănăstirilor românești, domnul nu face astfel decât să continue programul „de la descălecare”, ridicând biserici și mănăstiri, împodobindu-le cu odoare de preț, oferind imunități și proprietăți funciare ori mână de lucru. Cartea tipărită nu este decât un alt fel de odor pe care domnul îl dăruiește Bisericii.
Dacă în ceea ce privește cartea laică sau juridică observăm existența unor alți comanditari (înalți ierarhi, boieri), în zona cărții religioase găsim, pentru epoca ce ne interesează, o singură excepție. Este vorba de Mitropolitul Antim Ivireanu, care tipărește din punga proprie Liturghii, (Târgoviște, 1713).
Situația aceasta avea să cunoască o schimbare sensibilă în secolul următor, când ponderea comenzilor domnești începe să scadă treptat, lăsând loc marilor ierarhi (mitropoliți și episcope) sau boierilor de toate treptele.
4. Cartea juridică (Îndreptarea Legii). De la nomocanoane la un ”cod de legi”.
Știm că în practica juridică în Țara Românească în secolul al XVII-lea, domnul era principala instanță de judecată. În cadrul Divanului domnesc, împreună cu membrii Sfatului Domnesc (cei 12 veliți boieri) se judecau pricinile importante dintre locuitori. Dreptul de viață și de moarte asupra vinovaților îl avea doar domnul, și tot el aplica amenzile (gloabele) stabilite pentru diferite infracțiuni. Pentru multe cazuri se apela la instituția „Jurătorilor”, trimițând la locul faptei 6-12-24 boieri care să cerceteze faptele, în funcție de gravitatea lor. Alături de „jurători” se aplica și „blestemul arhieresc”, cei care nu „primeau blestemul” fiind declarați vinovați. Raportul la dreptul scris „nomocanoane” se făcea atunci când situația o impunea, în practică dreptul românesc fiind o mixtură între legea scrisă și legea nescrisă, numită „Legea țării” sau „Obiceiul pământului”. Secolul al XVII-lea inovează prin inițiativa lui Matei Basarab de a tipări, mai întâi Pravila de la Govora, și apoi pravila de mari dimensiuni numită Îndreptarea Legii.
Pentru Îndreptarea Legii nu se cunoaște manuscrisul original, pravila fiind tipărită în 1652 in-folio, având 25 foi nenumerotate și 796 pagini, tipărită cu alfabet chirilic, îngrijit, în negru și roșu. Titlul complet al lucrării este: Îndreptarea Legii cu Dumnezeu carea are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinile preoțești și mirenești. Pravila Sfinților Apostoli a ceale 7 săboare și toat(e) ceal(e) nameastnic(e). Lângă aceastea și ale s(finților) das(căli) ai lum(ii), Vasil(ie) Vel(ichi), Timothei, Nich(ita), Nicolae. Theologhia dumnezeeștilor bogoslov(i) scrise mai nainte și tocmite cu porun(ca) și învățătur(a) blagocestivului împărat, chir Ion Comninul, de cuvân(tătoriul) diac al mar(ii) besear(ici) lu Dumnezău și păzitor de pravili, chir Alexie Aristinu. Iar acum de întâi prepuse toate de pre ellineaște pre limba rum(ânească), cu nevoința și oserdia și cu toată cheltuiala a pr(ea) s(fințitului) de H(ri)s(tos) chir Ștefan, cu mila lui Dumnezău mitrop(olit) Târgov(iștei), exar(h) Plaiul(ui) a to(a)tă Ug(grovlahia). În Târgoviște, în tipografia prea lum(inatului) mieu domn, Io Mathei v(oievod) Bas(arab), în s(fânta) mitro(polie) în cas(a) Nălțăr(ii) Domnul(ui) nos(tru) Is(us) Hr(istos). Martie 20, văleat 7160 a lui Hristos 1652 v. pos(t) vel(ichi).
Textul este precedat de o Introducere semnată de Daniil M. Panoneanul și de Predoslovia Mitropolitului Ștefan. Daniil nu spune nimic despre criteriile după care au fost selectate materialele care au intrat în componența legiurii, în vreme ce Mitropolitul Ștefan – care utilizează masiv introducerea la Sintagma lui Matei Vlastares – face un mic istoric al pravilelor bizantine.
Îndreptarea Legii este alcătuită din părți – o parte laică și una bisericească. Prima parte, Îndreptarea legii propriu-zisă, alcărui titlu apare în colontitlul paginilor respective, este o legiuire laică, în care, după cele 42 glave de început, extrase din învățăturile Părinților Bisericii, întărite cu citate din Fotie Țarigrădeanul, Balsamon, Armenopol și alții, urmează „Pravilele împărătești”, printre ale căror dispoziții de drept laic sunt intercalate numeroase reguli de drept canonic. În prima parte a pravilei abundă dispozițiile prin care sunt incriminate numeroase fapte. Sunt sancționate infracțiuni precum: ajutarea vinovaților, amestecul de sânge, calpuzănia, cheltuirea banilor încredințați sau a banilor străini, cununia cu 2 bărbați (sau 2 femei), curvia, furtul, hainia, hiclenia, ierosilia, învățarea de a face rău (instigarea), lovirea, otrăvirea, preacurvia, răpirea, sila, sudalma, tâlhăria, omorul (sub toate aspectele sale), votria, etc. Sunt prezente și circumstanțele care susțin sau micșorează pedeapsa: dolul, mânia, vârsta, beția, nebunia, obiceiul locului, ascultarea de cel mai mare, slăbiciunea (femeia, țăranul cel gros), somnul, dragostea, schimbarea firii (creștinarea, călugăria), surdomutismul, necunoașterea pravilei. Dispozițiile de drept civil se regăsesc adesea risipite printre cele de drept penal. Începând cu glava 296, pravila cuprinde dispoziții de drept civil: obligația plugarului, zidirile și cultivarea pe teren străin, împărțirea roadelor, răspunderea pentru vite sau pagubelea duse de acestea, dispoziții privitoare la pomi, mori etc. Tot în această parte apar dispoziții de drept canonic privitoare la amestecul de sânge, botez, camătă, căsătorie (cu prohibițiile și efectele ei), despărțire, filiație, jurământ, logodnă, loviri, mărturie, rudenie, succesiune, tocmeli, ucidere etc. Această primă parte are un total de 417 glave sau capitole, dintre care, cele care cuprind dispoziții de drept laic sunt împărțite în zaceale sau paragrafe: fiecare glavă poartă titlul corespunzător.
Partea a II-a, intitulată în pravilă Nomocanon cu Dumnezeu cuprinde numai dispoziții și elemente canonice. Începe cu canoanele Sfinților Apostoli și tâlcuirile lor, continuă cu canoanele adoptate la cele șapte „soboare” ce au avut loc la Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon și Trulla, și cu canoanele adoptate la „soboarele nameasnice” de la Ancyra, Neocesareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Sardes, Cartagena și Constantinopol. În continuare sunt reproduse canoanele „Sfântului mare Vasilie” și ale altor părinți. În acest Nomocanon materia nu este distribuită în glave orânduite în succesiune numerică, ci în mari capitole numerotate, fiecare având mai multe glave, însoțite totdeauna de tâlcul lor. Pravila se încheie cu o rugăciune de mulțumire alcătuită de traducător.
Izvoarele Îndreptării Legii se află în dreptul bizantin, putând fi identificate:
Izvoare directe: Sintagma lui Matei Vlastares, Nomocanonul lui Manuil Malaxos, Comentariul lui Alexis Aristen și Răspunsurile lui Anastasie al Antiohiei;
Izvoare indirecte: Leges colonariae și Praxis et theoricae criminalis a lui Farinaccius (prin intermediul Cărții românești de învățătură, pravila alcătuită la curtea lui Vasile Lupu, în Moldova).
S-a susținut că datorită conținutului ei „Îndreptarea Legii” nu a fost niciodată folosită în cadrul judecăților. Posibilitatea largă de interpretare pe care o oferă fiecare glavă ar fi constituit un argument în acest sens. Totuși, dacă ținem cont de faptul că cel care a comnandat lucrarea, suportând și costurile tiparului este primul ierarh al Țării Românești, este puțin probabil ca un astfel de efort să fi fost făcut în zadar. Ierarhii Bisericii erau direct interesați în existența unui astfel de cod, care putea pune ordine în judecăți, minimalizând arbitrariul, cu atât mai mult cu cât aceștia participau deseori la judecățile din Divan, mai ales când erau judecate pricini legate de morala creștină. Doar pentru că dregătorii nu declarau pravilele pe baza cărora judecau pricinile dintre locuitorii Țării Românești, nu înseamnă implicit că aceste pravile nu erau folosite. De altfel, avem și o confirmare scrisă că Îndreptarea Legii a fost folosită în cadrul judecăților din Divanul domnesc. În timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Divan a fost judecat paharnicul Staicu pentru crima de hainie (trădare) împotriva domnului. Pedeapsa capitală a fost pronunțată atunci pe temeiu pravilei: „că adusese vlădica pravila… și au deschis la un locu și la un capu unde zice: boiarul care va îmbla împotriva domnului și a țărei, să-lu spânzure și să-i facă spânzurătorile înalte cu un cotu decât de altoru oameni proști”, sancțiune prevăzută în Îndreptarea Legii.
Astfel, Îndreptarea legii apare la mijlocul veacului al XVII-lea pentru a umple un gol în literatura juridică românească, într-un moment în care atât Biserica cât și Statul simțeau nevoia să se sprijine pe un cod de legi scrise, care să reglementeze întreaga problematică a dreptului civil și penal. Era o nevoie de ordine și de anulare a arbitrariului, de utilizarea unui mijloc autoritar care să limiteze apelurile nesfârșite pe care le făceau mulți locuitori la Divanul domnesc, uneori aceleași părți revenind la judecată de mai multe ori pe an. Aceste lucruri prezentau – prin duhul lor de instabilitate – un factor de risc: domnul își voia supușii „odihniți”, mulțumiți de hotărârile judecătorești, stabili, în satele și orașele lor, doar astfel fiind sigur că putea percepe la timp și complet obligațiile lor fiscale, de care depindeau bunăstarea domnului și a țării (stabilitatea tronului, prin plata la timp a tributului către Constantinopol, plata lefegiilor pentru apărarea țării etc.).
I. 5. Circulația cărții.
I. 5. 1. Vânzarea cărții
Tiparul în Țara Românească tinde să devină un meșteșug statornic din epoca lui Matei Basarab, atingând chiar un moment de strălucire sub Constantin Brâncoveanu: numărul centrelor tipografice crește simțitor pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea și odată cu acestea și numărul meșterilor tipografi autohtoni. Cum marea parte a cărților tipărite sunt cărți de cult, iar prețul de cost se situează undeva între 1 și 6 galbeni sau mai mult (adică între 200 și 1200 bani).
Atunci când domnii români, începând cu Matei Basarab, revitalizează opera de tipărire a cărților, în special cele religioase, au avut în vedere condiția Țării Românești de focar al culturii ortodoxe, iar cartea tipărită au destinat-o întregii lumi ortodoxe. Aceasta s-a întâmplat inițial sub înruurirea slavonistului Udriște Năsturel. Iar rezultatul va fi difuziunea cărții slavone tipărite la Câmpulung, Râmnic, Govora, Dealul, Buzău, Târgoviște în întreaga Ortodoxie. Pentru că exemplare tipărite în Țara Românească au fost colportate în Transilvania, Moldova, Rusia, Polonia, Ukraina, dar și în Imperiul Otoman, În Grecia, Serbia sau Bulgaria, unele din acestea trecând cu mult granițele credinței pravoslavnice.
Ulterior, sub Constantin Brâncoveanu, tipografiile muntene lucrează atât pentru folosul neamului românesc (Țara Românească, Moldova, Transilvania), dar și mai mult în folosul întregii Ortodoxii – cărțile în greaca medie apar deseori la insistențele patriarhului de Constantinopol, cel lipsit de arta tiparului, dar ajung chiar până în Siria.
În secolul al XVII-lea punerea în circulație a unei scrieri se făcea destul de greu, între piedicile ce se iveau numărându-se lipsa oricăror servicii instituționalizate de difuzare și a unor librari specializați, regimul general al circulației mărfurilor și controlul conținutului politic și ideologic sau cenzura severă exercitată de autoritățile statului (laice și religioase). Știrile privind modul de desfacere al cărților românești tipărite, în secolul al XVII-lea, despre legătura dintre tipografi și cumpărători sunt sporadice.
În mod obișnuit, de modul de desfacere a producției tipografice s-a îngrijit factorul care a investit banii necesari imprimării și apariției cărților, acesta fiind în Țara Românească în special domnul, rareori un înalt ierarh sau un mare boier. În secolul al XVII-lea domnia patrona toate tiparnițele, precum și instituțiile eclesiastice. Din „cămara domnească”, a mitropoliei, episcopiei sau din depozitul tipografiei a început difuzarea majorității cărților, care era de obicei încredințată diecilor. Vânzările se făceau cu prilejul târgurilor și hramurilor, pri orașe și sate, la biserici și mănăstiri. Ce nu au reușit oamenii domniei au realizat colportorii de carte. Iar pentru aceștia, Transilvania era o piață totdeauna sigură. Aici, cu ocazia târgurilor, ajungea o mare parte a producției tipografice de la sud de Carpați. Cumpărători erau fruntașii satelor românești, iar uneori sate întregi contribuiau la cumpărarea unei cărți.
Proporțiile răspândirii vechilor scrieri le înfățișează fenomenul cultural tradițional al colportajului. Acesta a fost inițiat și s-a dezvoltat ca expresie a biruinței scrisului românesc, în condițiile extinderii activității tipografice, a cererii crescânde de tipărituri și al numărului tot mai insuficient al acestora, prin detașarea din rândul știutorilor de carte, îndeosebi a tipografilor, negustorilor, dascălilor, copiștilor, preoților, monahilor, diecilor, a categoriei negustorilor de cărți cu îndeletnicire constantă. Unii dintre aceștia din urmă aduc și difuzează cărțile, aidoma altor bunuri, stabili în târguri și orașe, în timp ce alții colindă satele și orașele cu acestea.
Colportorii erau oameni liberi cu știință de carte, care prețuiau învățătura românească, conștienți de importanța activității lor. Într-o epocă în care peregrinarea reprezenta un merit și o virtute – nefiind lipsită de pericole – , ei străbat pământul românesc în lung și în lat, urmând itinerarele comerciale, spre centrele culturale, de unde, odată aprovizionați cu cărți, luate cu „bani gata” sau pe credit, se întorc pentru a le răspândi în sate și târguri.
Deosebim în rândul lor o categorie a colportorilor ocazionali, care, de regulă, sunt oameni așezați, cu familie, gospodărie, și o anumită stare materială, pe care, de obicei, însemnările vechi ni-i dezvăluie purtând cărți la cererea și pentru necesitățile comunităților din care fac parte, sau a satelor învecinate. Sunt preoți plecați pentru hirotonisire, învățăcei aflați la studii, ostași întorși de la oaste, păstori aflați cu turmele în transhumanță, îndeobște călători care se întorc acasă.
Reprezentativi pentru fenomenul cultural sunt însă colportorii specializați sau peregrini, pentru care munca cu cartea este esențială, ajungând o îndeletnicire permanentă. Sunt mai ales tipografi, dascăli, copiști, zugravi, preoți, monahi, legători de cărți, întotdeauna intelectuali cu o formație elevată pentru lumea pe care o străbat. Însemnările vechi ni-i înfățișează în diferite locuri și ținuturi, vânzând o carte sau alta, propăvăduind învățătura românească, copiind manuscrise, completând lacunele unor texte, legând cărți mai vechi sau mai noi, nelegate ori deteriorate. Sunt omniprezenți în viața culturală a veacului al XVII-lea și vor fi tot astfel și în cel următor, colportând mai ales carte românească spre Transilvania. În acest răstimp, colportajul a devenit, prin proporțiile și însemnătatea sa, un adevărat fenomen cultural, cu o implicație largă și profundă asupra vieții culturale românești și a rezistenței Ortodoxiei.
Mărturiile ajunse până la noi dezvăluie cum în jurul tipografiilor din Râmnic și București (și probabil și în jurul celorlalte centre tipografice – Târgoviște, Snagov, Câmpulung, Buzău), se formează chiar grupuri de dieci, dascăli și tipografi colportori care încărcau cărțile în saci sau lăzi și le transportă pe rutele comerciale obișnuite, sau pe ocolitele poteci ale plaiurilor, lăsându-le în locuri tăinuite din care ajungeau ulteriori la românii din Transilvania. Este sigur că „fixarea unor locuri de depozit era de-a dreptul necesară”, mai ales pentru traseele greu accesibile, lungi și anevoioase, de la Râmnic până în Maramureș sau de la București până în Câmpia Tisei. O însemnare păstrată pe un exemplar din Penticostarul tipărit la Râmnic în 1743, atestă existența unui asemenea punct de desfacere în localitatea Daneș (azi jud. Mureș). Aici știa un anume popa Ionășel din Maramureș „că au lăsat niște dieci, acei ce purta cărți, la popa Gheorghie”, de la care, împreună cu o familie din sat cumpără o carte cu 12 florini.
În 1704 diacul satului Galda de Jos (azi jud. Alba) cumpără o Evanghelie, tipărită la Snagov, în 1697 „de la un călugăr din Țara Românească” .
La 1707-1708 Pater Ianăș, epitropul Mitropoliei românești din Alba Iulia, împreună cu nepotul său, Vasile, aduc la întoarcerea din Țara Românească, mai multe cărți tipărite la Râmnic.
În aceeași perioadă negustorul Dumitru din Târgoviște vinde în Transilvania pește și cărți, printre care și un exemplar din Noul Testament, tipărit la București, în anul 1703.
În 1712 Gavril și Toma Lupașcu, originari din Boziaș (azi jud. Mureș) aduc din Țara Românească, alături de alte cărți, un Octoih tipărit la Râmnic în anul 1705, pe care îl vând lui Oprea Micu din satul Sadu (azi jud. Sibiu) cu suma de 8 florini.
La 1713 dascălul Vasile Sturze Moldoveanul, care a adus și a copiat pe teritoriul Transilvaniei multe cărți, și de la care se păstrează încă 40 manuscrise vinde în satul Ghighișeni (azi jud. Bihor) un exemplar din Octoihul românesc tipărit la Târgoviște în 1712, după ce vânduse anterior în părțile Albei mai multe cărți tipărite la Iași.
De o mare circulație s-au bucurat și pravilele tipărite în Țara Românească, în vremea lui Matei Basarab – Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652).
Unitatea dreptului românesc scris o atestă însăși imprimarea Pravilei de la Govora într-un tiraj destinat Țării Românești și un altul destinat Transillvaniei. Exemplare rare din acest din urmă tiraj au fost identificate în localitățile: Bungrad (jud. Sibiu), Chișineu Criș, Lipova (jud. Arad), Bonțan (jud. Caraș-Severin), Beiuș, Serghiște, Pietroasa, Borod (jud. Bihor).
Îndreptarea legii a avut un impact puternic asupra vieții juridice din Transilvania, prevederile acesteia trecând treptat în conștiința publică. În transilvania au fost identificate nu mai puțin de 72 exemplare care dezvăluie, prin intermediul însemnărilor care le conțin, proveniența lor circulatorie din Țara Românească.
Exemplarul de la Turnu Roșu (jud. Sibiu) l-a cumpărat și l-a dăruit în sat, în 1653, Ioan Zilot, de la cămara domniei Țării Românești „în zilele milostiviei sale Domnului Ioan Matei Basarab Voevod și a doamnei lui, Elina”. La 1687, cartea ajunge în proprietatea preotului Toma din Sad. Fiind plecat de acasă, fratele său ia cartea și o zălogește pentru numai 2 florini. Preotul se grăbește la Brașov să o răscumpere, ocazie cu care mai răscumpără două cărți tipărite în Moldova.
Exemplarul de la Cicău (jud. Alba) dăruit chiar în anul apariției, 1652, „în zilele bunului Matei Basarab… popilor domnești” de la Curtea de Argeș, este vândut, la 1714 în târgul din Turda, de către popa Irimie din Tria lui popa Isail din Cricău, cu 20 de florini.
Exemplarul de la Luncasprie, ajunge la scurt timp după tipărire în ținutul Bihorului, fiind folosit aici în satele Sitani, Dobrești, Ceișoara, Coșdeni, Răcaș, hidișel și Pomezu (jud. Bihor). Exemplarul păstrat la Biblioteca Județeană Timiș a fost folosit la Câmpulung, Berceni, Mănăstirea Cozia, între 1663-1664, ajungând ulterior în Felnac (jud. Arad). De asemenea, exemplarul de la Budureasa (jud. Bihor) a fost adus din Țara Românească de către popa Vasile din Aninoasa în partea Hațegului, de unde , în 1679, de la fiul său „cel din Țara Românească” l-a cumpărat popa Ioan din Cociuba Mică (jud. Bihor). Exemplarul de la Săpânța (jud. Maramureș) a aparținut, în Țara Românească, logofătului Necula de la mănăstirea Hurezu, iar de la 1698, lui Dragomir Pop din București. Ulterior ajunge la Sibiel de unde este cumpărat de satul Săpânța „cu popi cutari cu notari”.
Edițiile cantacuzine și brâncovenești au marcat, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și la cumpăna noului veac, apogeul penetrației cărții muntene în Transilvania, prefigurând, atât prin monumentalitatea operelor, cât și prin numărul mare al exemplarelor puse în circulație, răspândirea impresionantă pe acest teritoriu al cărților provenite din teascurile tipografiilor de la Râmnic și București. Alături de editarea cărților, domnii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu au meritul de a fi inițiat și statornicit dirijarea controlată a cărții românești spre Transilvania.
Din prima carte românească apărută prin străduința și cu sprijinul lui Șerban Cantacuzino, Cheia Înțelesului (București, 1678), au fost identificate exemplare în localitățile: Turnu Roșu (jud. Sibiu) – carte dată în sat la 1714 de către Atanasie Neacșu din Cașolț, Râșnov, Rășinari, Dârja (jud. Cluj), Frumoasa (jud. Mureș) și Popești (jud. Bihor).
Evanghelia și Apostolul, tipărite în limba română la București în 1682 și 1683, prin răspândirea largă, au cunoscut un succes apropiat de cel al vechilor pravile, păstrându-se până în zilele noastre în zeci de exemplare. Ambele sunt semnificative pentru cultura română. Răspândirea lor în Transilvania se explică „în primul rând în utilizarea acestor două texte de către preoții care nu cunoșteau limba slavonă, dar și prin acuratețea textului”. Din Evanghelia de la 1682 se cunosc 70 de exemplare.
O parte din cele 16 exemplare păstrate la Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Central Universitară din București provin din Transilvania. La Cluj-Napoca se păstrează 6 exemplare, la Timișoara 4 exemplare și la Alba Iulia 3 exemplare. Cartea satului Feleag (jud. Mureș) a fost cumpărată de către locuitori, la 1688, de la tipograful Iosif Rusu din Alba Iulia. Exemplarul dăruit de domnul Șerban Cantacuzino „tocmai la sfănta besearecă ot Orbe den Sus” ajunge ulterior în satul Dileu (jud. Mureș). Exemplarul de la Copăceni (jud. Bihor), era la sfârșitul secolului al XVII-lea în București, unde, după ce a fost furat de către hoți, l-au răscumpărat frații Lazăr și Tudor Cizmar, dăruindu-l bisericii „din mahalaua Silvestru”.
Apostolul de la 1683 s-a bucurat de o răspândire identică, fiind păstrat astăzi în peste 60 de exemplare. Exemplarul de la Daia, Recea, Comana de Jos, Brașov și Prejmer reprezintă danii domnești cantacuzine, iar cel de la Deva a fost cumpărat din banii donați comunității de către Gheorghe Cantacuzino, fiul domnului Șerban Cantacuzino. Volumul din Cașolț s-a folosit în Țara Românească, păstrându-se în satul Pătroaia (jud. Dâmbovița), unde fusese dăruit de Pârvu Cantacuzino. La fel și exemplarul din Căuașd, ce a fost cumpărat de la popa Radu „din Țara Românească”.
Biblia de la București, a cărei valoare și monumentalitate au făcut-o căutată și râvnită de mulți cititori, a fost identificată în aproape 20 de exemplare. Trei din cele zece exemplare de la Biblioteca Academiei Române provin din Transilvania, iar la Cluj-Napoca se păstrează 4 exemplare.
Fiind o lucrare foarte scumpă, aceasta nu a putut pătrunde decât în medii cu dare de mână, iar exemplarele aflate în circulației au avut un itinerar precis. Exemplarul provenit din satul După Piatră (jud. Hunedoara) s-a vândut în 1705 în târgul Abrudului, cu uriașa sumă de 80 florini și 42 zloți, plătită de nobilul Dumitru Giurcă, Ranta Gabor și alți zece locuitori. La 1715 cartea s-a legat pentru 6 florini.
Activitatea de editare coordonată a cărților românești, începută în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, continuă și se amplifică sub Constantin Brâncoveanu. În 1691 se tipărește la București, cu truda lui Șerban și Radu Greceanu, Mărgăritarele lui Ioan Zlatoust. Din această scriere s-au păstrat mai multe exemplare în Transilvania, în Brașov (2 exemplare), Burjuc (jud. Hunedoara), Comloșu Mare, Predeal, Seceani (jud. Timiș), Brădeni (jud. Sibiu) și Peștiș (jud. Bihor).
Alături de aceste cărți, de o circulație importantă s-au mai bucurat:
– Pravoslavnica Mărturisire, București, 1691;
– Evanghelia greco-română, București, 1693;
– Evanghelia, Snagov, 1697.
Una din cărțile cele mai importante apărute, la cumpăna veacurilor XVII-XVIII la Snagov este lucrarea Carte sau Lumină. Este o scriere puțin cunoscută și foarte rară. Geneza ei a avut loc în atmosfera Academiei domnești din apropierea curții voievodale muntene, cartea înscriindu-se în suita tipăriturilor grecești cu caracter polemic, îndreptate împotriva ofensivei catolicismului în spațiul românesc, apărute de sub teascurile tiparnițelor de la bucurești, Buzău și Snagov. Scrierea, elaborată de învățatul Maxim Peloponesiacul și intitulată Manual în contra schismei papistașilor, a fost inițial tipărită la București, în 1690, în grecește, cu precizarea expresă înscrisă pe copertă ca exemplarele sale să fie distribuite gratuit. Programul este continuat în 1699 prin osârdia lui Antim Ivireanu, care tipărește în românești, aceeași lucrare, cu titlul schimbat: Carte sau lumină.
Din această lucrare care, la rândul ei a fost urgisită de iezuiții din Transilvania, încât, după expresia lui Heladius, devenise aici „rario corvo albo” (mai rară decât corbul alb), s-au păstrat exemplarele de la Aldea, Gălăuțaș (jud. Harghita), Olcea (jud. Bihor), Tincova (jud. Caraș-Severin), Beiuș, Brașov, Cluj-Napoca (2 exemplare), Timișoara, Zalău și alte două exemplare în biblioteca lui Samuil Vulcan și colecția Ion Ghibu.
Această ediție a fost distribuită gratuit, în contextul propagandei anticatolice duse din preajma curții domnești de la București de însuși Patriarhul Dositei al Ierusalimului și a toată Palestina. Consecința directă avea să fie emiterea unui ordin de către cancelaria imperială, care-i interzicea pentru totdeauna accesul în Transilvania lui Dositei. Exemplarul din Carte sau lumină aflat în Șcheii Brașovului păstrează peste timp, însemnarea deosebit de sugestivă pentru epoca în care a fost scrisă: „Această carte să fie ferită de papistași”.
I. 5. 2. Daniile de carte românească
Daniile – și în special daniile domnești – au reprezentat altă formă de punere în circulație a cărții muntenești. După cum domnii, creatori de tipografii și cvasi-excusivi comanditari au dăruit cărți bisericilor, mănăstirilor și boierilor din Țara Românească, tot astfel au procedat și în cazul Transilvaniei, conduși de spiritul de apărători și sprijinitori ai Ortodoxiei.
Epocii marilor monumente de cultură românească, ce a culminat cu apariția la 1688 a Bibliei de la București, îi datorăm inițierea și statornicirea trainică, cu o intesitate și implicații culturale aparte, a daniilor de carte cantacuzine și brâncovenești.
Mărturii numeroase înfățișează în persoana lui Șerban Cantacuzino un mare sprijinitor al culturii, majoritatea cărților tipărite în timpul domniei sale, constituind, în egală măsură daruri principale nu numai pentru Țara românească, dar și pentru Moldova și Transilvania. Multe din cărțile ajunse prin danie domnească în Transilvania consemnează dania sa:
„Den mila prealuminatului și milostivului Șerban Cantacuzino”, cum mărturisește însemnarea lui Gheorghe Brâncoveanu, fratele lui Sava Brancovici, la 1683. Sava Veștemeanu, după hirotonirea sa ca mitropolit al Transilvaniei, se întorcea cu daruri pentru neamul său, constând în principal din cărți. La 1 mai 1683 el primea din partea domnului un exemplar din Evanghelia ce apăruse în 1682, pentru a o dărui bisericii din satul său natal, Veștem, din părțile Sibiului, pentru pomenirea veșnică a lui Sava Brâncoveanu, plecat la cele veșnice. „Pomana Măriei Sale” a fost primită în satul Veștem, în numele comunității, de către popa Ilie, cu legământul de a se pomeni pururea numele voievodului muntean.
Același domn dăruiește, în 1684, o Evanghelie și un Apostol prin intermediul lui Sava Veștemeanu, pentru a fi „pomană neuitată și veci(nică)”, cu legământul ca „nime(ni) pe bani să nu le vănză sau să le străineze”, în partea Sibiului în Daia, satul de obârșie al protopopului Gheorghe, care, alături de Ioan Zoba din Vinț, a avut un rol important în imprimarea cărților la Bălgrad (Alba Iulia). Alt exemplar al Evangheliei din 1682 a fost dăruit satului Tilișca, cartea fiind adusă tot de Sava Veștemeanu, în 1684 „luna oct(ombrie) 16”. Un alt exemplar al Evangheliei va fi dăruit, tot prin mijlocirea lui Sava Veștemeanu, satului Sebișul, meleag de obârșie a lui Sava și Gheorghe Brancovici. Alte danii cu această carte a fost făcute satelor Pianul de Sus și Oarba de Sus (jud. Alba) precum și comunității românești din Prejmer (jud. Brașov).
Asemeni lui Șerban Cantacuzino, din familia sa au mai dăruit cărți românești în Transilvania „pentru a sa pomenire vecinică și a rodului său” marele cărturar umanist Constantin Cantacuzino, stolnicul – cunoaștem dintre ele Apostolul, 1683, Penticostarul, 1701, Octoihul, 1706, dăruite satului Recea și Triodul, 1700 dăruit satului Berivoiu Mic –, și spătarul Mihail Cantacuzino (fratele lui Șerban Cantacuzino și unchiul lui Constantin Brâncoveanu), de la care s-a păstrat în satul Ghirișul Român (jud. Cluj) un exemplar din Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, cu semnătura și pecetea sa, iar de la 1706, în Lugoj (Banat), un Antologhion tipărit la Râmnic în 1705. Daniile continuă și după moartea domnului, un exemplar al Evangheliei din 1682 fiind dăruită la Ocna Sibiului ca pomană pentru sufletul domnului.
Au urmat daniile făcute de Constantin Brâncoveanu. În anii de grea cumpănă pentru ființa Mitropoliei românești din Alba iulia, domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruiește așezământului din capitala principatului, alături de alte ajutoare și odoare, seria completă a Mineielor tipărite la Buzău în anul 1698, iar mănăstirii românești din „satul măriei sale” Sâmbăta de Sus, din Țara Făgărașului, câte un exemplar din Evanghelia tipărită la Snagov în 1697 și din Triodul și Octoihul tipărite la Buzău, în 1700. Precum în deceniul anterior Sava Veștemeanu, la 1698, Atanasie Anghel se întorcea în Ardeal aducând, alături de alte danii în bani și odoare, cărți de învățătură primite de la Brâncoveanu și de la Mitropolitul Ungrovlahiei. Acum Mitropolitul Ungrovlahiei dăruiește lui Pater Ianăș, epitropul Mitropoliei Bălgradului, un exemplar al Evangheliei din 1697.
Pe măsura importanței cultural-istorice a așezământului de aici au fost și daniile din Șcheii Brașovului făcute de Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Vechiul „catastfif” al lăcașului acesta cuprinde, alături de alte odoare, zeci de volume: un Pracsiu, o Evanghelie românească, un Molitvelnic, de la Șerban Cantacuzino, Biblia de la București, 2 exemplare din Mărgăritarele lui Ioan Zlatoust, Triodul de la Buzău (1700), Apostolul (București, 1683), trimis de Ioan Corbea, un Octoih, adus de căpitanul Giurcă, un Triod-Penticostar (Buzău, 1697), alt Penticostar (Buzău, 1701), alt Triod și un Apostol, toate aduse de David Corbea și, nu în ultimul rând, cele 12 volume ale Mineielor de la Buzâu (1698), toate dăruite din partea lui Constantin Brâncoveanu. Li se mai adaugă Pravoslavnica mărturisire (Buzău, 1691), dată la Brașov de Stanca Brâncoveanu, mama domnitorului, un Liturghier, un Molitvelnic, de la comisul Ștefan, Liturghierul și Molitvelnicul, dăruite de către postelnicul Șerban și un Ceaslov românesc de la Șerban Cantacuzino, adus de jupânul Mogoș.
Multe dintre aceste tipărituri se păstrează încă în Șcheii Brașovului. Însemnarea de la 1699 ce adeverește dania Mineielor de Buzău dezvăluie omagiul comunității românești din Șchei pentru „marea și luminata pomană”, urând domnului „să trăiască în pace cu bună sănătate, întru întărit și încoronat și bl(agos)lovit scaunul Măriei sale cu mulți ani până la adânci bătrâneți”.
Urmând exemplul voievozilor și al membrilor familiilor domnitoare, au făcut danii de carte românească în Transilvania înalți ierarhi, cărturari, dregători și slujitori aflați în trecere spre Transilvania. Dintre darurile înalților ierarhi din Țara Românească, amintim un Molitvelnic (Râmnic, 1706) și un exemplar din Carte sau lumină (Snagov, 1699), date în Șcheii Brașovului.
Numeroși „cărturari”: copiști, colportori și legători de cărți transilvăneni sau peregrini, oaspeți din Țara Românească și Moldova, au făcut, la rândul lor danii în Transilvania. Mărturia diacului muntean Udriște, notată pe un exemplar al Îndreptării legii (Târgoviște, 1652) este elocventă: „Scriu eu, Udriște diiac, la tine frate popa Toader, cum că aceasta să se știe și să nu se uite cum că această carte o dau ție să o duci la frații de(n) Ardial, această carte pre limba rumănească. Iară alta să știi că luminata știință dintrânsa ține de dereptate de la moși și strămoși”.
La rândul său, Ioan Zilot cumpăra la 1653 un exemplar din Îndreptarea legii de la cămara domniei Țării Românești pentru a-l da „în pământul Ardialului, în satul Porcești” pentru pomenirea părinților săi. Să fie pomană nesmintită din loc, dăruiau , în anul 1704, vel-stolnicul Radu Izvoranu un Molitvelnic (Buzău, 1699) satului Drăguș; în același an logofătul Finea dăruia un Apostol (București, 1683) satului Voslăbeni (jud. Harghita); în 1711 căpitanul de cazaci Neagu din Țara Românească un Minei (Buzău, 1698) mănăstirii Toplița de pe valea Mureșului.
Desigur, lipsa documentelor și distrugerea multora dintre exemplarele de carte românească tipărită în secolul al XVII-lea și la începutul celui următor, fac dificil demersul de determinare cantitativă în ceea ce privește cuantumul daniilor în circulația generală a cărții muntenești.
Capitolul II
Cartea și bibliotecile. Bibliotecile mănăstirești, chiriarhale (ale Mitropoliei și Episcopiilor de Râmnic și ) și Bibliotecile Particulare.
Bibliotecile au o lungă tradiție: cunoaștem bibliotecile asiro-babiloniene cu tăblițe de lut, este cunoscută splendida instituție elenistică – Biblioteca din Alexandria, bibliotecile romane – imperiale, senatoriale etc. Peste tot scopul constituirii unei biblioteci a fost subsumat nevoii de conservare a bunurilor culturale, a căror valoare nu era văzută în sine ci impusă de conținut, respectiv de informația conținută. Desigur, în anumite cazuri, iar referirea o facem pentru perioada renascentistă și post-renascentistă, valoarea unui volum (manuscris sau tipar) o putea constitui și legătura sa (legătură în piele cu ferecătură în argint, uneori prezentând camee sau diferite pietre prețioase ori – mai important încă – moaște de sfinți. Tiparul este instrumentul care va ușura sensibil munca bibliotecarului – apar astfel beneficii noi:
Se reduce simțitor volumul cărții;
Reducerea volumului nu se face în dauna unei bogate ilustrații (meșteșugul xilografiei înflorind și diversificându-și tehnicile);
Cartea se poate produce rapid în multe exemplare (viteza de achiziție scade, respectiv numărul de volume ce sunt înregistrate într-o bibliotecă este mai mare)
Tiparul oferă un avantaj important – scade prețul de achiziție. Faptul în sine poate fi coroborat cu „creșterea colecțiilor” bibliotecilor.
Tiparul are nevoile sale (impulsionează meserii specifice – tipografi, zețari (turnători de litere), dulgheri (constructori de prese), negustori (pentru cerneala de tipar), meșteri de hârtie (hârtia de import fiind scumpă, se optează pentru construirea morilor de hârtie românești). Acest ultim aspect interesează mai puțin biblioteca și pe bibliotecar, dar categoriile de lucrători amintiți mai sus sunt cele care vor genera în generațiile următoare categoria cititorilor. Pe de altă parte, producerea în țară a hârtiei ieftine impulsionează obișnuința de a scrie (din miile de zapise întocmite în Țara Românească în timpul lui Matei Basarab, multe sunt redactate de preoți, mici boieri, moșneni (bărbați și femei), și aceasta în contextul în care cea mai mare parte a documentelor particulare (în special diatele) au fost pierdute din cauza vitregiei vremurilor.
II. 1. Bibliotecile mănăstirești și chiriarhale.
Vedem că principalele tipografii apar în centre religioase importante ale Țării Românești – Câmpulung, Râmnic, Govora, Târgoviște, Mănăstirea Dealu, București, Snagov, Buzău. Din aceste centre, cele de la Câmpulung, Govora, Dealu, Snagov sunt centre propriu-zis mănăstirești, iar cele de la Târgoviște, Râmnic, Buzău, centre chiriarhale (ale Mitropoliei Ungrovlahiei și Episcopiilor de Râmnic și Buzău). Centrul de la București urcă în importanță prin mutarea aici a scaunului domnesc și mitropolitan. Toate acestea sunt tipografii domnești.
Știința de carte era mult mai dezvoltată în mediul mănăstiresc, decât era aceasta în rândurile clerului de mir. Mănăstirile erau și locurile în care ajungeau multe manuscrise (religioase, juridice (nomocanoane), laice (cărți populare), acestea fiind recopiate pentru a se asigura circulația lor, sau în urma unor comenzi venite din partea domniei, a boierilor etc. Tot în cadrul mănăstirilor se efectua școlirea fiilor de boieri mici sau mari. Bibliotecile domnești, precum cea a lui Constantin Brâncoveanu de la Mănăstirea Hurez și a lui Nicolae Mavrocordat, de la Mănăstirea Văcărești au însemnat de fapt sporirea unui fond de carte preexistent. Tot astfel, Mitropolia și Episcopiile de Râmnic și , având autoritate, prima asupra Olteniei, a doua asupra județelor din partea de răsărit a Țării Românești își constituie treptat un fond de carte în jurul scaunului episcopal, sporind totodată fondul de carte și manuscrise din cadrul mănăstirilor aflate sub ascultarea acestora. Tipografiile de la Râmnic și de la Buzău produc un mare număr de carte, care parțial ajunge în cadrul mănăstirilor și a scaunelor episcopale, și în parte sunt dăruite sau ajung prin colportare în Transilvania sau Moldova. Informațiile legate de fondul acestor biblioteci sunt lacunare sau lipsesc în bună măsură. Cert este că bibliotecile acestea vor cunoaște o continuă dezvoltare: multe manuscrise vor fi adunate de la mănăstirile din Țara Românească de Udriște Năsturel, în timpul lui Matei Basarab. De asemenea, cercetările de teren făcute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de Odobescu și Tocilescu spun destul de multe blucruri despre vechile biblioteci chiriarhale. Astăzi, cărțile adunate în acel moment constituie o bună parte a fondurilor de carte veche românească și de manuscrise ale bibliotecilor din România: Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Națională a României, Biblioteca Central Universitară, biblioteci județene, muzeale, locale.
Constantin Brâncoveanu este inițiatorul unei biblioteci în cadrul mănăstirii „Sfântul Sava” din București, alături de o tipografie. Ideea îi fusese sugerată de patriarhul Hrisant Notara, cu care domnul muntean stabilise reorganizarea aici a Academiei domnești. La 4 februarie 1709 a scris patriarhului în legătură cu această intenție, constatând că în primăvara acelui an nu se putea face nimic în acest sens, pentru că ciuma oprise „vara trecută slujba ce mai este la Sf. Sava și la școală și până ce slujba aceasta nu se va isprăvi, nu se poate începe cu tipografia și biblioteca”. De asemenea, la 13 septembrie 1710, Radu Dudescu, ispravnic al lucrărilor de restaurare de la mănăstirea „Sf. Sava”, scria aceluiași patriarh Hrisant Nottara că „în ceea ce privește materia bibliotecii… nădăjduim în Dumnezeu că în primăvara viitoare să ia sfârșit”. Zidirea unui lăcaș de cultură trece în plan secundar pentru Constantin Brâncoveanu în 1711, în contextul izbucnirii războiului ruso-turc. Cu toate acestea, la „Sf. Sava” a existat o bibliotecă, pentru că în primele luni ale anului 1714 „așezarea cărților” se făcea acolo de către dascălul Marcu Porphylopulos, ajutat de Nicolo da Porta, secretarul domnesc.
II.2. Bibliotecile domnești și ale marilor boieri.
II. 2. 1. Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714)
Este posibil ca destul de timpuriu, pe lângă curtea domnească, sau reședința particulară a domnului, ori mănăstirea pe care o frecventa mai des, oferindu-i frecvent danii substanțiale în proprietăți funciare și bani, alături de obișnuitele scutiri de bir și obligații să se fi constituit o mică bibliotecă cuprinzând lucrările diverșilor copiști. Mai mult încă, în perioada clasică a evului mediu românesc vedem că domnii români luau ca soții prințese din statele vecine apropiate de cultura mănăstirească și iubitoare de lectură, în spiritul evlaviei medievale.
Prima bibliotecă domnească despre care putem vorbi cu siguranță este cea a lui Constantin Brâncoveanu. Biblioteca sa a fost descoperită la mănăstirea Hurez, unde avea să fie adusă după mazilirea domnului, în aprilie 1714. Între aceste cărți se aflau și două volume cu semnătura autografă a domnului. Unul dintre acestea era Dicționarul cel mare elinesc al lui Vario Favonus, episcopul Mucariei, tipărit de Zaharia Caliargi Cretanul în 1522, in folio, ediția princeps. Pe scoarța cărții, viitorul domn a scris: „Această carte a fost a lui Ioan Grămăticul Moldaviei la 1677, în Amsterdam”, iar mai jos stă scris că de la acesta a cumpărat-o, în 1683, subiscălitul „Constantin Brâncoveanu, vel logofăt”. Celălalt volum, care de asemenea poartă semnătura autografă a lui Brâncoveanu, este o Evanghelie românească, tipărită la București, în 1682. Între cărți se afla și colecția autorilor bizantini tipărită de Ducange, în timpul lui Ludovic al XIV-lea, precum și operele Sfinților Părinți în ediții greco-latine. Totalul tipăriturilor se cifra, după catalogul din 1791, descoperit în arhivele Eforiei Spitalelor Civile, la 392 volume din care: 115 românești, 110 grecești, 97 greco-latine, 39 slavone, 13 greco-arabe, 6 greco-latino-arabe, 4 latine, 4 greco-latine, 1 german, 1 arab, 1 georgian și 1 lexicon în 7 limbi.
Pe specialități erau: teologie (în special patristică) – 119 volume pentru cult, 159 volume de rugăciuni, din care 91 în limba română. În afară de aceste 278 cărți religioase, biblioteca cuprindea și 104 cărți laice, de istorie, geografie, literatură, filosofie, drept, între care se numărau operele lui Herodot, Homer, Hesiod, Euripide, Aristofan, Lucian, istorici bizantini ș. a. Acestea totalizau 47 volume.
Știința și filosofia erau reprezentate prin lucrări ale lui Arhimede, Socrate, un tratat de matematică etc. În bibliotecă se mai aflau, în 4 volume Pandectele lui Justinian și 3 pravile românești. Alături de acestea se aflau lexicoane, gramatici grecești și latinești, precum și două lucrări de bibliografie, procurate, desigur, pentru orientarea bibliotecarului.
Existau 46 manuscrise, din care 37 românești și 7 grecești, unul greco-român și unul slavon. După conținut, 25 erau de teologie, 15 de ritual, 4 istorii românești, printre care și un fragment din Istoria Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino.
Printre cărțile descoperite la mănăstirea Hurez se afla și un volum cartonat, scris în limba română, cu caractere chirilice, cuprinzând un calendar pe anul 1701, cu prognostice politice, precedat de o precuvântare dedicată lui Constantin Brâncoveanu de către autor, Ion Românul. Alte calendare, pe anii 1693, 1694, 1695, 1699 și 1703 fuseseră luate de Grigore brâncoveanu, nepotul domnului. Titlurile erau aceleași: Kalandar, ce se cheamă Foletul novel pe anul… carele, pre limba frâncească (=italiană) în româneasca s-au întors de… Ion Românul.
Este foarte probabil că, în afară de cele 6 calendare pe 6 ani, au mai existat și altele, pentru alți ani, dat fiind marele interes pe care îl avea Consatantin Brâncoveanul pentru lecturarea acestora. Autorul „Foletului novel” afirmî că „prognosticele” sale sunt scoase din „osebiți italieni”, din „frâncești calendare”, pe care le „întoarce din limba frâncească pe cea românească pentru curiozita și petrecere de vreme” a domnului și a intimilor lui de la Curte. Aceasta pentru că „firea omenească la lucruri nouă” este „pururea râvnitoare”, așa cum scrie autorul în prefața la calendarul din 1695.
Cărțile din această bibliotecă proveneau, în cea mai mare parte, din biblioteca domnului și multe dintre ele erau cumpărate de la Veneția și . Alături de cărțile domnului, în biblioteca de la Hurez erau și cărți ce aparțineau unor egumeni sau călugări cărturari, precum Lavrentie, dar mai ales Rafail, care avea 55 de titluri, din care 21 manuscrise. Cărțile fuseseră adăpostite într-o chilie boltită de lângă clopotniță. Pe una din ușile de la clădirile aferente mănăstirii exista inscripția: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărților îmbie prea înțeleaptă îmbielșugare, în anul 1708”, inscripția fiind scrisă de egumenul Ioan. Acest lucru ne confirmă un lucru interesant: chiar dincolo de fondul de carte adăpostit aici de domn, mănăstirea avea oricum, o bibliotecă proprie.
Această bibliotecă, a cărei valoare științifică și beletristică poate fi asemănată, păstrând proporțiile, cu cea a stolnicului Constantin Cantacuzino, sau cu cea de mai târziu a Mavrocordaților, dezvăluie înaltul mediu cultural în care trăia domnul muntean și explică de ce el a fost nu numai un sprijinitor al artelor și literelor, ci și un stimulator al oricărei inițiative culturale. De asemenea, este un exemplu pentru supușii săi, iar rezultatul va fi constituirea de biblioteci de dimensiuni variabile la multe din reședințele marilor săi boieri.
Desigur, epoca următoare avea să aducă noutăți importante în ceea ce privește bibliotecile domnești și am putea aminti aici biblioteca celui mai important domn fanariot, Constantin Mavrocordat. Biblioteca Mavrocordaților se constituie treptat, prin grija bunicului și a părintelui domnului, Constantin Mavrocordat adăugând un număr considerabil de cărți tipărite, presă și manuscrise. Informațiile de care dispunem până în prezent nu ne permit o evaluare cantitativă sigură a bibliotecii, dar de la secretarul domnesc Joseph Sulzer știm că valora nu mai puțin de 600.000 taleri. La moartea tatălui său, Nicolae Mavrocordat, s-a pus pentru un moment problema vânzării bibliotecii, printre amatorii de a o achiziționa numărându-se papa Clement al XII-lea, împăratul Carol al VI-lea, regele Angliei, George al II-lea și regele Franței, Ludovic al XV-lea. Totuși, Constantin Mavrocordat a păstrat biblioteca moștenită de care era atașat „ca un îndrăgostit de iubita sa”, după spusele ambasadorului francez la Constantinopol, Villeneuve.
II.2. 2. Biblioteca lui Udriște Năsturel
Informațiile despre biblioteca marelui umanist muntean Udriște Năsturel sunt lacunare. Știm că a fost cumnatul lui Matei Basarab și șeful cancelariei acestuia, că a avut o bogată activitate literară fiind și un extraordinar traducător. Nu lipsită de importanță a fost activitatea lui de cercetare a vechilor manuscrise aflate în posesia mănăstirilor, manuscrise pe care le-a adunat pentru a fi copiate. Aceasta, din porunca lui Matei Basarab. Biblioteca sa este apreciată de oaspeții cărturari care o vizitează – teologul rus Arseni Suhanov găsește aici ediția din 1619 a gramaticii lui Meletie Smotrițki. Apoi, din aceeași bibliotecă, Udriște Năsturel îi dăruiește Mitropolitului Moldovei Varlaam Catehismul tipărit de calvini în limba română lângă Bălgrad (Alba Iulia), pe baza căreia Varlaam avea să tipărească apoi răspunsul pravoslavnic (Cartea care să cheamă Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc, Iași, 1645). Dacă numărul cărților din biblioteca sa nu îl vom cunoaște probabil niciodată, conținutul acesteia pare să transpară din opera sa, în care nu lipsesc indicii ale filosofiei eline, ale teologiei bizantine și ale literaturii populare. Mai mult încă, sămânța culturală aruncată de Udriște Năsturel avea să rodească prin urmașii săi care nu puteau fi decât prieteni și protectori ai literelor.
2. 3. Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino
Biblioteca stolnicului, cea mai importantă bibliotecă din Țara Românească din secolul al XVII-lea, a fost adăpostită într-una din clădirile mănăstirii Mărgineni. Biblioteca se dezvoltă în jurul unui fond incipient de manuscrise și cărți tipărite adunate de tatăl stolnicului, în anii petrecuți la Târgoviște ca mare dregător al lui Matei Basarab. Adunarea manuscriselor și tipăriturilor a urmărit satisfacerea nevoilor apărute în munca politică zilnică a boierului divanit și deschiderea orizontului cultural al coconilor săi. Dar cărțile de la Târgoviște aveau să fie doar începutul: curând se va ridica mănăstirea de la Mărgineni în care avea să fie adăpostită o bibliotecă remarcabilă ce va augmenta strălucirea și faima familiei.
Cercetarea cărților rămase din biblioteca de la Mărgineni, păstrate astăzi la Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Liceului „Nicolae Bălcescu” din București, Biblioteca Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova, Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș, Biblioteca din Sighișoara, Biblioteca filialei Academiei Române din Cluj-Napoca, Biblioteca din Alba Iulia, Biblioteca Central Universitară – București și Biblioteca Națională – Viena a fost întreprinsă de Corneliu Dima Drăgan, alcătuitorul unui catalog al lucrărilor cunoscute, și de Mario Ruffini, care, consacrându-le o muncă de câteva decenii, a depășit stadiul tehnicist de inventariere, prezentându-le integrate în dinamica procesului de formare a bibliotecilor europene. Cei doi cercetători, utilizând roadele cercetărilor înaintașilor, reunind titlurile cărților păstrate cu cele aflate pe lista caligrafiată de Constantin stolnicul la 1 iulie 1667 în jurnalul său și cu cele notate, tot de mâna lui, pe foaia de gardă a lucrării lui Francescu tolet, au reușit să alcătuiască un inventar al cărților, care au făcut parte din Biblioteca de la Mărgineni. El cuprinde 396 titluri, cu peste 400 volume, din care 117 titluri cu 127 volume au fost aduse de la Padova. Astfel, printre cifrele anterioare, se conturează imaginea palidă, cantitativă, a 15-20% din totalul cărților de 2000-3000 volume cât se crede că avea Biblioteca din Mărgineni în timpul vieții stolnicului.
Citirea atentă a mărcilor de proprietar (semnături autografe, ex-libris-uri) și a notelor de lectură arată că de la postelnic au rămas extrem de puține lucrări. Astăzi se știe sigur că lui i-au aparținut cursul de logică Synopsis logica, un manuscris grec conținând numeroase și variate comentarii ale maximelor morale și teologice ale vremii: Disputatio theologica. De asemenea, De invocatione sanctorum, ambele scrise de pastorul Martin Albrich, și un Enchiridion controversiarum în trei volume, datorat superintendentului general al bisericilor din Wurtemberg, Luca Osiander, toate acestea reprezentând daruri făcute de fostul profesor brașovean al lui Constantin Cantacuzino.
În cuprinsul primei cărți, cursul de logică, ale cărui file sunt prinse într-o frumoasă legătură românească, alături de puține sigle lăsate de tatăl stolnicului, se găsesc numeroase însemnări de lectură atestând că a folosit pentru învățătură lui Constantin și fratelui său, Mihail. Pe lucrarea ieșită de sub pana lui Luca Osiander, legată în pergament, azi parțial deteriorat, se observă, pe ultimele file, câteva observații notate în grecește de tatăl stolnicului. Analiza sublinierilor întâlnite în cuprinsul cărților și notele de lectură dezvăluie parțial preocupările și formația părintelui stolnicului: era un umanist iar biblioteca sa nu putea să aibă un caracter diferit! Biblioteca postelnicului se constituie treptat sub ochii curioși ai copiilor săi, care învață de la vârstă fragedă să prețuiască cartea.
Notele de lectură lăsate de frații, nepoții și fiii lui Constantin Cantacuzino stolnicul constituie dovada reușitei bătrânului postelnic. El a reușit să insufle membrilor numeroasei sale familii stima și dragostea pentru lucrul cu cartea, într-o epocă în care, datorită monopolului clerului asupra culturii, se confundau ușor noțiunile de „laicus” și „illiteratus”. Pe forzațurile și filele cărților aflate altădată la Mărgineni se găsesc semnăturile și însemnările de lectură lăsate de Drăghici, Șerban, Mihai, Iordache, Matei și fiul său,Toma, mult elogiat de del Chiaro pentru buna cunoaștere a limbilor și italiană, pentru vasta-I cultură și pentru curajul său neobișnuit. Cantacuzinul ce a lăsat pe cărți alături de note, marca de proprietar „Ex libris Rodolfi Cantacuzeni” sau „Dei libri di Rodolfo Cantacuzeni” a fost Radu Răducanu, fiul mezin al stolnicului.
Însemnările de pe marginea filelor ne asigură că după stolnic, următorul mare cititor a fost Șerban. Notele marginale și mărcile de proprietate ne mai spun ceva: frații și nepoții stolnicului au adus circa 10% din volume, stolnicul contribuind cu restul de 90%. În epocă se vorbea despre „biblioteca stolnicului”, deși aceasta fusese lăsată de postelnic prin diată tuturor fiilor săi. Totuși, stolnicul va fi cel care o va dezvolta, tot el s-a ocupat de păstrarea și organizarea cărților, transformând biblioteca sa într-un centru polarizator al cărturarilor vremii. Pentru că, deși conceptul de bibliotecă publică nu exista în epocă, mulți cărturari se vor „adăpa” din izvorul de apă vie de la Mărgineni.
În ceea ce privește structura fondului de cărți, 28% erau cărți de teologie, 20% de filosofie, 14,4% de istorie și geografie, pe atunci științe strâns înrudite, 14,4% beletristică, filologie, periodice, dicționare, 5,2% lucrări matematice, 4,5% lucrări de drept și 3% lucrări de medicină și științe.
Marele număr de opere ce tratează subiecte de dogmă religioasă este explicabilă tocmai de contextul „Antireformei” în care este alcătuită biblioteca: sunt vremuri în care abundă controversele și disputele între diferitele confesiuni creștine. Stolnicul, format de părintele său, ca stâlp și apărător al dogmei Răsăritului, dorea să descifreze din aceste lucrări originile conflictelor dogmatice ce împărțise creștinismul în diverse tabere: ortodoxă, catolică, protestantă, dar și să afle interesele de ordin politic ce mențineau fărâmițarea creștinismului.
Lucrările de filosofie – încă o ancilla theologiae – dovedesc, prin titlurile lor, că stolnicul avea o profundă pregătire și un larg orizont în acest domeniu. Nu lipseau operele lui Aristotel, nici cele ale lui Toma d’Aquino sau Duns Scott. Chiar Pietro Pomponazzi, filosoful renascentist ce atacase fundamentele dogmei creștine este present. De asemenea, Cesare Cremonini, și nu lipsesc nici gânditorii cartezieni. Simpla amintire a epocilor și numelor acestor titani ai filosofiei pe care i-a citit Constantin Cantacuzino îl arată a fi un umanist cu nimic mai prejos decât umaniștii occidentali. Meritul său deosebit a constat în încercarea de a aprofunda înțelegerea explicațiilor date, prin prisma aristotelismului, problemelor eternității sau genezei lumii, raporturilor dintre om, natură și Dumnezeu, dintre preștiința divină și liberul arbitru.
Cu aceeași patimă, ani în șir, s-a aplecat asupracărților de istorie, care-i ofereau fie dezlegări ale problemelor filosofiei istoriei, fie date despre antici, fie informații cu caracter contemporan, fie știri despre români. Între lucrările de istorie care, în oarecare măsură, fac legătura cu cele de teologie și de filosofie se înscrie o faimoasă și masivă carte cuprinzând biografiile și rolul papilor – De vitis ac gestis summorum pontificium, scrisă de doctul istoric și literat italian din al XV-lea veac Bartholomeo Platina. Prin studierea locului ocupat de fiecare pontif în istoria europeană, stolnicul a dezvăluit o neîntreruptă preocupare a sa: dorința de a preciza ponderea bisericii catolice în dinamica fenomenelor socio-politice ale contemporaneității.
Interesul pentru istoria universală, care-i deschidea un orizont larg, creându-i posibilitatea de a compara între ele evoluțiile diverselor popoare cunoscute atunci, este ilustrat, poate în primul rând, de Chronica, scrisă de Johannes Nauclerus și completată de Nicolas Basellius, Konrad Tigemmanus și Bartholomeo Laurentius. Cartea se prezintă ca un volum de mari proporții, cu formatul „in folio”, legată în piele cafenie cu ornamente și are pe foaia de gardă mărcile de proprietate a Mitropolitului Dosoftei al Moldovei, a învățatului Iacob Pylarino, medic la curtea lui Șerban Cantacuzino și a lui Constantin Brâncoveanu și, în sfârșit, a stolnicului Constantin Cantacuzino. Fiind mai obiectivă și mai bine alcătuită ca altele de același gen, având pe ea interesante note de lectură ale lui Dosoftei, Chronica a fost folosită de stolnic, care, voind să amintească ceasurile petrecute în fața ei, i-a pecetluit paginile cu însemnări în limba latină. Astfel, se indică de unde a luat Constantin Cantacuzino o serie de informații și idei pentru lucrarea sa – Istoria Țării Românești.
Altă lucrare de istorie universală, de mari proporții, Del mappamondo istorico, datorată iezuitului italian Antonio Foresti, pare să-l fi atras pe stolnic prin detalii variate despre trecutul unor popoare puțin cunoscute lui: scoțienii și englezii. De altfel lucrarea tratează istoria imperiilor mondiale de la asirieni până în secolul al XVII-lea. În aceeași categorie a lucrărilor de istorie universală trebuie incluse cărțile cu caracter de compendii enciclopedice. Astfel este Ristretto del historie del mondo scrisă de iezuitul Horatio Turselin. Opusculul, legat în piele cafenie, tratând evenimentele europene până în secolul al XVI-lea, dovedește, prin numeroasele note de lectură, că l-a atras puternic pe stolnic prin informațiile despre Transilvania, culese de autor de la misionarii catolici dar puțin cercetate până acum, în istoriografia română. Lucrarea a fost continuată de suplimentele legate în același volum, scrise de Lodovico Aureli și de Bernardo Oldoini, care au istorisit evenimentele europene până în anul 1661. Și aici se află informații despre Țările Române, care au trezit interesul stolnicului.
Notele de lectură indică o neîntreruptă aplecare a stolnicului către studierea evoluției poporului român și precizarea poziției acestuia în istoria universală. Informații despre români, despre Mihai Viteazul avea să le caute Constantin Cantacuzino și în lucrări speciale. Se explică astfel existența în rafturile bibliotecii de la Mărgineni a lucrării Historia della Transilvania (Veneția, 1638), în care Ciro Spontoni oferă numeroase informații despre „Domnul Unirii”.
Pentru studierea lumii contemporane, care îl interesa pe stolnic în mod special, fiind șeful cancelariei domnești, reprezentativă este lucrarea Rerum germanicarum, scrisă de umanistul Peter Lotichius. Cartea, masivă, cu formatul „in folio”, cuprinzând o istorie ilustrată a Germaniei între anii 1617-1633, adică în prima parte a Războiului de 30 de ani, l-a atras pe stolnic atât prin motivarea acțiunilor monarhilor europeni, cât și prin informațiile legate de participarea Transilvaniei la război.
O carte deosebită, care a făcut parte dintre cele aduse de stolnic în biblioteca de la Mărgineni, a fost De veteris graeciae rigionibus comentarii locupletissimi, scrisă de Pausanias. Opera, păstrată într-o legătură de piele cafenie, a ajutat cărturarului umanist din secolul al XVII-lea, prin exemplele trecutului, să lămurească unele dintre atitudinile semenilor lui. În bibliotecă, alături de ea, stătea un Coligat, cuprinzând elemente ale științelor auxiliare, cu rostul de a lămuri istoria universală. Lucrarea, scrisă de eruditul genealogist și geograf german din secolul al XVII-lea, Gabriel Bucelin, cuprinde 30 de hărți sub numele de Praecipuarum universiterrarun orbis, cu date complexe asupra celor patru continente cunoscute atunci: Europa, Asia, Africa, America. Pe același raft al bibliotecii stolnicului se mai găseau și alte atlase și hărți cu date complexe, precise, despre marile țări asiatice și despre continentul american, care erau încă subiect de legendă pentru majoritatea europenilor. Marcarea notelor și sublinierilor pe lucrările geoistorice constituie o dovadă certă, incontestabilă, că stolnicul Constantin Cantacuzino a fost primul intelectual muntean care, prin biblioteca lui, a pus în circulație informații despre Extremul Orient și lumea nouă, înțelegând și probabil difuzând, conceptele despre continente și despre univers.
Spiritul umanist al stolnicului apare luminos și prin dezvăluirea, prin cărți, a dorinței de a cunoaște marile valori ale literaturii beletristice antice și renascentiste. Până în zilele noastre s-a păstrat, printr-o întâmplare fericită, Introductio in dialecticam Aristotelis, scrisă de Francisco Tolet, pe al cărui forzaț stolnicul a caligrafiat titlul cărților cumpărate și citite la Padova, Veneția, Viena ș. a. Folosind nota care enumeră fără niciun criteriu titlurile unor cărți astăzi pierdute, pot fi reconstituite o parte din cunoștințele beletristice ale stolnicului. Dintre operele anticilor, citise Fabulele lui Esop, Metamorfozele și Epistolele lui Ovidiu. Între renascentiști, menționăm opera minoră a lui Petrarca, Orlando furioso al lui Ariosto, Rinaldi și Arminta ale lui Tasso, Poemele lui Cesare Cremonini, Le tredici piacevolissime notte, de Francesco Straparola, De gli scherzi geniali, de Francesco Loredano, Operele lui Agostino Mascardi, Sonetele lui Giuliamo Goselini.
Rolul de novator în cultura românească, prin bibliotecă, îi revine stolnicului nu numai prin aducerea în țară a unora din operele beletristice amintite, ci și prin punerea în circulație a dicționarelor și enciclopediilor. În acest domeniu, a avut meritul de a iniția folosirea lor ca instrumente de lucru ajutătoare la elaborarea și redactarea altor lucrări. De la el provin, în mod cert, un dicționar trilingv și un volum din masiva enciclopedie Magnum Theatrum Vitae Humanae, a celebrului Laurentio Beyerlinck.
Seria lucrărilor științifice este deschisă de o carte provenită din epoca studiilor padovane, un manual de filosofie și matematică, Lancis peripateticae, scris de fostul său profesor Valeriano Bonvicino, care i-l dăruise. Acestuia i se adaugă Amicus medicorum, care prin formatul mic putea fi ușor purtat în buzunar. După el, în bibliotecă au fost aduse puține cărți de medicină: tratatul profesorului de la Heidelberg, Thomas Erastus – Disputationum de nova Philippi Paracelsi Medicina – legată în pergament împreună cu alte două lucrări ale aceluiași medic. În ordine, după el, pe rafturile bibliotecii stătea cursul profesorului padovan Andrea Argoli și o Cosmografie tipărită la Veneția în anul 1578.
Simțind nevoia păstrării legăturii cu lumea occidentală în care se formase, stolnicul a adus în biblioteca de la Mărgineni inovația politicienilor, artiștilor și tipografilor din secolul al XVII-lea: periodicul. Din florilegiul periodicelor sosite de la Viena, Veneția, Budapesta, Roma ș. a., demn de reținut este „Il corriere ordinario”, un bisăptămânal vienez, care i-a venit regulat între 1688-1703. Bătrânul boier a însemnat cu sigle numeroase știri de natură militară, politică, culturală, arătând astfel limpede urmașilor zona sa de interes. Stolnicul a primit și câteva exemplare din periodicul „Il Corriere”, publicat la Veneția în 1692 de prietenul său Antonio Lupis și „Di Foglio”, tipărit în orașul Foligno, din provincia Peruggia, ce aducea știri despre lumea italiană și despre reacția Sfântului scaun față de evenimentele europene. Un periodic cu caracter special a fost „La Galleria di Minerva”, prima publicație bibliografică italiană. Apărând anual din 1696, într-o remarcabilă ținută grafică, accentuată prin vignetele , gravurile, chenarele tipografice etc., el semnala cele mai noi și mai valoroase tipărituri europene. Din primul lui număr, stolnicul a aflat despre apariția grandioasei opere de istorie universală scrise de Antonio Foresti, iar din al doilea număr despre tipărirea operei de bătrânețe a lui Dante – De vulgaria eloquentia, reprodusă în bună parte în periodic. Ca urmare, stolnicul Constantin Cantacuzino a cumpărat, prin comandă directă, cartea lui Antonio Foresti, sporind fondurile de carte ale bibliotecii sale de la mănăstirea Mărgineni.
Aducerea în țară a operei lui Dante a constituit un alt act de lărgire a orizontului cultural românesc, căci acum, prin intermediul bibliotecii sale, a fost cunoscută de cărturarii români apropiați familiei Cantacuzino.
Cum a reușit stolnicul să-și procure cărți de certă valoare și să mărească mereu numărul lor? Prezența periodicului bibliografic italian în bibliotecă atestă preocuparea lui de a fi informat despre cele mai noi și mai serioase tipărituri. Concomitent, el a cerut constant știri despre cărțile prietenilor săi, oameni de cultură, cum au fost Ferdinando Luigi Marsigli, patriarhul Hrisant Notaras etc. Astfel a reușit, după terminarea perioadei de studiu în Occident, să fie la curent cu tipărirea și punerea în circulație a celor mai bune roade ale minților luminate din Europa.
Selectându-și cărțile și lecturile, parcă după principiile lui Pier Paolo Vergerio, care susținea că durata limitată a vieții impune alegerea atentă a operelor ce trebuie citite, stolnicul și-a procurat lucrările dorite folosind în special calea cumpărării, fie de la librari, fie de la anticari, fie de la diverși alți proprietari. Primele achiziții, se pare, le-a făcut în anii tinereții, imediat ce a încetat învățătura sub îndrumarea lui Albrich. Dacă pentru această epocă a vieții lui, cumpărările de cărți sunt ipotetice, pentru anii de studii la Edirne, Istanbul și mai ales Padova, ele sunt certe. Legătura cu centrul universitar italian a menținut-o și după revenirea acasă, ea fiind dovedită, între altele, și de cumpărarea directă, prin comandă, a mai multor cărți și de abonamentele făcute la periodice.
În anul 1694, fiind interesat să citească opera iezuitului Paolo Segneri, La mana dell`anima, stolnicul a scris contelui bolognez Marsigli, cerându-i-o. Din scrisoarea de răspuns adresată stolnicului de către conte, aflăm că cererea acestuia a fost onorată, fapt confirmat și prin prezența cărții în biblioteca de la Mărgineni.
Când a avut prilejul, stolnicul a făcut și achiziții ocazionale ale cărților și manuscriselor care-l interesau. În anul 1672 a cumpărat tratatul lui Thomas Erastus, adus de la Camenița de soldații care jefuiseră biblioteca unui colegiu iezuit din oraș. Un deceniu mai târziu, când armata frateleui său Șerban a revenit de la asediul Vienei (1683) a plătit sume considerabile oștenilor pentru operele provenite dintr-o mănăstire cisterciană din apropierea capitalei Habsburgilor. Între acestea se afla și un manuscris, in folio, din secolul al XIV-lea, Rationale divinorum officiorum, scris de teologul francez Guillaume Durand.
Larga utilizare a căii comerciale pentru obținerea cărților dorite dovedea că stolnicul, influențat de tatăl său, dar mai mult decât acesta, a făcut investiții masive în ele. Cumpărarea de cărți, care îi ostoiau setea intelectuală, dovedește crearea unei noi mentalități a lui asupra valorilor. Probabil, sub influența celor văzute în Italia, și-a însușit ideea că „în timpuri grele”, nesigure, nu mai trebuiau cumpărate pământuri, considerate în lumea medievală singura investiție sigură, cu valoare stabilă, ci era mai folositor să se achiziționeze cărți și opere de artă, bunuri transportabile, apreciate de elite. Fiind în centrul vieții politice și spirituale românești, având un cuvânt greu, rostit din imediata apropiere a tronului, în timpul domniilor fratelui Șerban, a nepotului Constantin Brâncoveanu și a fiului Ștefan, stolnicul i-a influențat pe contemporani, determinând chiar formarea mai multor mari biblioteci românești.
Altă cale de mărire a fondurilor bibliotecii a fost cea a darurilor. Acestea au început încă din copilăria stolnicului, prin cartea dăruită lui de Petritis, au continuat în timpul studiilor padovane, prin manualul oferit de Bonvicino, apoi prin multe altele care au mărit conținutul bibliotecii din Mărgineni. În anul 1683, când s-a reîntors la București, după ce participase alături de Șerban Cantacuzino la nereușitul asediu otoman al Vienei, cronicarul sârb Gheorghe Brancovici i-a adus lui Constantin Annalium virtutis et fortunae Boiorum, scrisă de Andreas Brunner. Lucrarea, provenită din biblioteca aceleiași mănăstiri cisterciene prădată de ostașii lui Șerban Cantacuzino, avea semnificația unei discrete și calde mulțumiri. Învățatul sârb, descendent și el din basileii Bizanțului, îi era recunoscător lui Constantin și fraților săi, pentru că după ce evadase din teribila temniță de la Iernut și reușise să treacă Munții Carpați, prin Pasul Vâlcan, găsise adăpost și bani în casele și în biblioteca puternicei familii Cantacuzino.
Tot ca dar, Constantin a primit mai multe cărți de la eruditul medic Iacob Pylarino, între ele remarcându-se Chronica, scrisă de Johannes Nauclerus, și masiva Philosophia vetus et nova a lui Natalis Doreguzzius. Un dar valoros i-a făcut și Edmund Chishull, care în 1702, când a trecut prin Țara Românească, i-a oferit un tratat de teologie – Il Cardinalismo di Santa Chiesa.
Biblioteca, îmbogățită printr-un flux continuu de achiziții și daruri, nu putea rămâne un simplu depozit de cărți, mai mult sau mai puțin ordonate după gustul și rafinamentul proprietarului. În casa unui intelectual, ca aceea a stolnicului, unde biblioteca era loc de muncă și odihnă, de creație și de meditație, cărțile trebuiau bine ordonate. Constantin cantacuzino văzuse în tinerețea lui marile biblioteci europene de la Padova, Veneția și Viena, toate sistematizate după principiile stabilite de cărturarii Renașterii. Folosindu-le modelul, ajutat de învățatul secretar al cancelariei domnești Nicolae de Porta, el a creat un sistem propriu de organizare a bibliotecii: a separat manuscrisele de tipărituri, apoi primele au fost grupate după conținut, iar celelalte după format. În cadrul fiecărei grupări tipoeditoriale, in folio, in quarto etc., lucrările au fost așezate după conținut. Pe cotorul cărților era trecut un număr de înregistrare, cu cifre arabe și domeniul în care se înscria lucrarea, de obicei cu litere grecești. Sistemul de aranjare permitea căutarea și găsirea lesnicioasă a oricărei cărți înscrisă în catalogul bibliotecii, concepută a fi deschisă, în sensul de a primii continuu publicații și a le pune la dispoziția lectorilor.
Cărțile rămase în biblioteca de la Mărgineni, strânse prin munca de o viață a stolnicului, generează o serie de întrebări. Cum a procedat stolnicul în cazul în care a întâlnit opere scrise în limbi necunoscute lui? Care a fost raportul dintre lecturile și cunoștințele sale și ale erudiților contemporani? Ce însemnătate a avut biblioteca sa pentru evoluția culturii românești? Existența în biblioteca de la Mărgineni, a unor cărți scrise în limbile polonă, maghiară, germană, franceză etc., a determinat, la un moment dat punerea în circulație a ipotezei că ele ar fi fost strânse numai datorită unui arivism de colecționar. Această opinie este infirmată astăzi. Urmărirea notelor de lectură lăsate de stolnic demonstrează că el cunoștea conținutul acestor cărți datorită unor traducători, necunoscuți nouă, care i-au permis să extragă din aceste lucrări materialul de care era interesat. Astfel, a putut depăși un obstacol major pentru un om de cultură de la cumpăna veacurilor XVII-XVIII: necunoașterea limbii franceze. Constantin Cantacuzino a intuit, deși în timpul vieții sale filosofii francezi se remarcau doar prin opere eclectice, că diplomația, literatura și școala din țara lor strălucea, deținând încă primatul pe continentul european. Atunci a făcut efortul, și parțial a reușit, să se racordeze la spumoasa cultură și la evenimentele politice de la curtea Regelui Soare.
După anul 1716, când s-au stins din viață stolnicul și fiul său Ștefan Vodă, noul domn, Nicolae Mavrocordat, un distins prețuitor al cărții, a creat o uriașă bibliotecă la mănăstirea Văcărești, despre care afirma cu mândrie că era cea mai mare din Țara Românească.
Totuși, de la un cronicar anonim aflăm că realitatea era întrucâtva diferită: „biblioteca Cantacuzinilor a fost cea mai mare bibliotecă, întrecându-le pe toate acestea (a Mitropoliei din București, a Mavrocordaților, de la mănăstirea Văcărești, a Academiei de la Sf. Sava n. n.). S-au strâns în ea, cu multă cheltuială, și multe cărți elinești, franțozești, turcești la mănăstirea Mărginenilor în eparhia Mitropolitului de ținut Prahovei”.
Rândurile cronicarului și aluziile din unele hrisoave atestă că în sufletul oamenilor de carte din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a existat sentimentul că biblioteca creată prin munca familiei Cantacuzino, și în special a stolnicului, a reprezentat cea mai mare și mai valoroasă colecție de cărți aflată pe teritoriul Țării Românești, în anii de impact ai Renașterii și Umanismului.
Biblioteca de la Mărgineni, concomitent cu deținerea celui mai mare număr de cărți, era un loc de studiu unde stolnicul Constantin Cantacuzino chema sau primea cu plăcere cărturarii vremii. Între aceștia s-au înscris Gheorghe Brancovici, autorul unor bine informate cronici despre sârbi și români, frații Radu și Ștefan Greceanu, remarcabili cronicari ai epocii brâncovenești și traducători de opere ce au stat la baza dezvoltării limbii literare românești, Mitrofan, fost episcop de Huși, alt traducător și creator de limbă literară românească, Damaschin, episcop de Râmnic și de Buzău, fost profesor al copiilor stolnicului etc.
Răsunetul muncii depuse de stolnic pentru crearea bibliotecii și transformarea ei în centru polarizator al cercetării timpului a fost un exemplu pentru ceilalți iubitori de carte. Marii boieri, dar mai ales domnul Constantin Brâncoveanu, au fost influențați de stolnic în organizarea propriilor biblioteci.
Soarta cărților adunate de stolnic după multe investigații, cu mari cheltuieli, a fost, ca și a stăpânului lor, marcată de tragismul epocii. După anii rupturii relațiilor cu nepotul său, domnul Constantin Brâncoveanu, stolnicul nu a mai putut achiziționa cărți. Catalogul arată că în anul 1708 a primit ultima carte din Occident. Într-o epistolă de la 3 septembrie 1708, Constantin Cantacuzino se plângea prietenului său, Hrisant Notaras, că a pierdut niște cărți. Nu era vorba despre un jaf asupra bibliotecii ci de faptul că nu mai putea face noi achiziții. Abia în 1716, după arestarea stolnicului și a fiului său Ștefan vodă, biblioteca a fost distrusă: o parte din volume vor ajunge în biblioteca de la Văcărești a domnului Nicolae Mavrocordat, iar altă parte a fost confiscată de turci, care, conform obiceiului, își însușeau averea domnului mazilit. Este drept, celew ajunse la Constantinopol vor fi salvate de Mavrocordați, ajungând în casele lor de acolo.
În anii 1835-1836, când s-au pus bazele bibliotecii de la Colegiul Sf. Sava, conducătorul și organizatorul ei, medelnicerul Gheorghe Ioanid, a început să strângă toate cărțile din țară care aparținuseră lui Constantin Cantacuzino. În anul 1839, în catalogul tipărit al bibliotecii figurau 315 volume cu 263 titluri ce fuseseră altădată la Mărgineni, cifră remarcabilă dacă se raportează la totalul titlurilor cunoscute astăzi. Aceste lucrări au constituit nucleul fondului de „carte rară”, care în 1866 a fost mutat la Biblioteca națională, iar în 1901 va ajunge la Biblioteca Academiei Române. Cu cărțile existente atunci în această bibliotecă, au fost identificate peste 400 volume ale stolnicului și câteva zeci de manuscrise. Alte cărți, din aceeași bibliotecă, se află astrăzi la Iași, Craiova, Cluj și Târgu Mureș.
II.2. 4. Biblioteca lui Matei Crețulescu
O ultimă bibliotecă din perioada care ne interesează a fost biblioteca boierului muntean Matei Crețulescu. Aceasta era o bibliotecă relativ modestă, cuprinzând volume achiziționate de la Viena și care erau destinate educării fiilor săi. Știm că în biblioteca sa se aflau: „cărți 124, filosofești, gramaticești, politicești, bisericești, latinești, italienești, iproci, iproci”.
Capitolul III
Tipar, alfabetizare, educație și dezvoltarea culturii
III.1. Știința de carte în Țara Românească în sec. XVII
Tiparul nu putea să fie solicitat de oameni care nu aveau obișnuința lecturii și dragoste pentru carte. Așa cum se observă, epoca de care ne ocupăm, ce debutează cu urcarea pe tronul Țării Românești a lui Matei Basarab și se încheie cu mazilirea și martiriul lui Constantin Brâncoveanu, este o epocă de profunde prefaceri în viața spirituală a românilor. Un spirit nou se întrezărește încă din timpul lui Matei Basarab, ctitor cu vocație, și promotor și ocrotitor al Umanismului, spirit care va prinde contururi ample în epoca lui Constantin Brâncoveanu.
Știința de carte se „democratizează” treptat, nemaifiind un monopol al scriptoriilor mănăstirești, sau al marilor boieri, școliți din pruncie tot în mănăstiri. Apar școli firave pe lângă biserici, domnii se nevoiesc la rândul lor să deschidă școli pe lângă mănăstiri, școli pentru elite, cum avea să fie Academia domnească de la Sf. Sava din București. Marii boieri își îndreaptă feciorii spre studii, la profesori renumiți din Transilvania, dar și la școlile din Constantinopol sau din Occident, Italia în special.
Puterea exemplului se transmite de sus în jos: dacă marii boieri ajung, prin învățătură, personaje cu nimic mai prejos decât umaniștii europeni, cum este cazul unor personaje precum Udriște Năsturel, Radu Greceanu, Ștefan Greceanu, stolnicul Constantin Cantacuzino sau Mitropolitul Antim Ivireanu, boierii din categoriile a 2-a și a 3-a, dar și mulți preoți, diaconi, ostași, negustori, dar și fii și fiicele acestora, se mulțumesc să descifreze cel puțin tainele slovelor și ale cifrelor (cititul și operațiile aritmetice).
Că așa vor fi stat lucrurile ne-o dovedesc documentele acelor vremi. Pentru perioada 1640-1644 s-au păstrat 1518 documente. Dintre acestea, pe lângă documentele emise de cancelaria domnească, se află un mare număr de zapise. O treime din totalul general al documentelor sunt scrise de peste 300 de oameni, liberi, dar în general de condiție modestă: preoți, diaconi, dascăli, logofeți, vornici, paharnici, iuzbași, spătărei, postelnici, armași, pârcălabi, cluceri, negustori sau moșneni. Aceeași situație și perioada 1645-1649, când din 1576 regeste păstrate, tot o treime din acestea sunt zapise întocmite de 324 persoane din aceleași categorii mai sus amintite.
Pentru epoca lui Constantin Brâncoveanu, constatăm o situație oarecum similară din documentele păstrate în colecțiile Muzeului Municipiului București. Astfel, din 385 documente, 172 sunt scrise de: preoți, logofeți, călugări, căpitani, băcani, diaconi, grămătici, iuzbași, armași, dascăli.
Epoca de care ne ocupăm este una a conturării din ce în ce mai clar a meseriilor, ieșindu-se treptat din zona „treimii” medievale – cei ce se roagă, cei ce luptă și cei ce lucrează (în special pământul). Se conturează mai clar meseriașii, mulți dintre ei și negustori ai bunurilor manufacturate, negustorii, la rândul lor, devin mai prezenți în societate. Toate aceste categorii au ca exemplu de urmat marea boierime, înaltul cler și persoana domnului. Dincolo de puterea exemplului, necesitățile de zi cu zi îi obligă să învețe să scrie și să citească. Asemeni lor și boierii de treaptă mică (curteni, slujitori și chiar moșneni) își îndeamnă copiii spre învățătură. Poate cei mai privilegiați sunt fii de preoți – acolo unde preoții știu să citească!
Tiparul însăși aduce după sine oameni de carte: în jurul acestuia se concentrează tipografii, zugravii, xilogravorii, tălmăcitorii, diecii ce țin socoteala cărților în cămara domnească sau chiriarhală, dar și colportorii de carte (ce le asigură distribuția). Cu toții știu să citească și prețuiesc cartea – nu pentru forma sa, ci pentru conținutul care le reflectă valorile și credința. O carte papistașă este fără valoare pentru ortodox, și acesta o va distruge mai repede decât cariul; tot astfel, iezuitul nu poate accepta Cuvântul în haina ereziei grecilor.
Într-o epocă la care se reflectează ca la un final de „ev mediu masculin”, sau Umanism, femeia nu a fost totuși lăsată în afara beneficiilor culturii. Acest lucru este foarte bine documentat pentru Transilvania, dar nici pentru Țara Românească nu lipsesc informațiile privind știința de carte de către femeile de aci. S-au păstrat scrisori ale doamnelor Țării Românești formate în mediul boieresc (ca și soții lor, de altfel), între care se remarcă Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu. Cea care s-a remarcat prin erudiția ei a fost Elina, fiica postelnicului Radu Năsturel, soția lui Matei Basarab. Cunoștea limbile greacă, latină și slavonă. A fost patroană a culturii, dar și implicată în actul cultural fiind traducatoare și autoare a mai multor epistole și alte scrieri. În anul 1649 a patronat tipărirea unui Triod Penticostar. Prefața scrisă dovedește erudiția ei, făcându-se referiri la operele lui Homer, Simonide, Strabon, Tit Livius, Plutarh. A colaborat cu fratele ei, Udriște Năsturel, la traducerea Imitației lui Hristos, de Thomas Kempis. Corespondența păstrată este o mărturie a sensibilității și a multiplelor preocupări ale doamnei. Cu prietenie și spirit gospodăresc scria principesei Transilvaniei, Suzana Lorantffi și plină de grijă îi solicita trimiterea unui medic de la Sibiu, pentru tămăduirea boierilor răniți în urma bătăliei de la Finta. Cu aceeași energie coresponda și cu pașa de Silistra. Astfel, în secolul al XVII-lea, în multe case boierești din Țara Românească se avea în vedere o educație superioară, atât pentru băieți (ce vizau funcții importante la Curte), dar și pentru fete (pentru care se viza o partidă cât mai strălucită – cultura acestora, pe lângă zestrea oferită de familie, putea fi un argument important!).
Pentru populația de jos: moșneni, rumâni, țigani, deși știința de carte se rezuma uneori doar la cunoașterea buchiilor, sau la învățarea pe de rost a semnăturii proprii, de cele mai multe ori aceasta lipsea cu desăvârșire (atât la femei cât și la bărbați). Pentru Moldova, Dimitrie Cantemir considera că „prostimea” (clasa de jos) era dezinteresată de știința de carte aceasta fiiind considerată „treaba preoților”, iar mireanului „îi este de ajuns să îvețe să citească și să scrie, să știe să-și semneze numele, să-și poată însemna în condică boul alb, negru, cornut, caii, oile, vitele, stupii, și ce alte mai sunt; mai departe este cu totul de prisos”.
Tiparul oferă o variantă: o carte mai ieftină decât un manuscris care ajunge într-o bibliotecă, biserică, mănăstire. Odată acolo, orice carte joacă rol de Abecedar. Înmulțirea edițiilor face tot mai posibilă apropierea de învățătură, atât pentru cel mare cât și pentru cel mic. Desigur, în epocă nu se poate exagera rolul tiparului în ceea ce privește clasele de jos, noțiunea de „cultură de masă” fiind cu totul necunoscută, simpla ei enunțare putând fi văzută cu neîncredere, ba chiar percepută ca un pericol.
III.2. De la slavonă la limba română
Slavonismul supraviețuiește în Țara Românească până către finele secolului al XVII-lea în actele de cancelarie și până în primele două decenii ale secolului următor în Biserică. După moartea lui Matei Basarab (1654) cancelaria domnească se românizează cu repeziciune. Din tradiția slavonă nu mai rămân decât titlurile domnilor, care apar în slavonă, în frontispiciul hrisoavelor scrise în românește, precum și legenda de pe pecetea domnească, încrustată tot în limba slavonă. Numai câteva hrisoave solemne, tot mai rare se scriu în slavonă până la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Și în această epocă limba slavonă continuă să fie obiect de studiu în școlile domnești, deoarece actele de proprietate mai vechi redactate în slavonă apăreau în procesele din Divan și era necesar să poată fi înțelese și traduse, deoarece chiar verdictul judecății domnești era legat de aceste texte. Astfel se explică de ce Antim Ivireanu tipărește la Snagov în 1697, o gramatică slavonă, în introducerea căreia citim: „La noi (limba slavonească) o întrebuințăm nu ca pe a noastră, ci ca străină și împrumutată”. Aceasta pentru că „în bisericele dumnezeești noi ne-am obișnuit a ceti slavonește; dar necunoscând această limbă care ne este străină, nu a noastră, puteam de multe ori să cădem în greșeli”. Antim Ivireanu arată în dedicația către Constantin Brâncoveanu că tipărirea cărții se impunea, deoarece „ai întemeiat și școală pentru învățarea limbii slavonești pentru copiii de vârstă fragedă”.
Biserica avea să rămână ultimul bastion al slavonismului. Din motive religioase, Biserica din Țara Românească a păstrat liturghia slavonă, chiar după ce în toate celelalte domenii ale scrisului limba română biruise. Și chiar după ce în Moldova se introdusese oficial liturghia în românește, la București se tipărește în 1680 Liturghierul slavon. Ultimele cărți tipărite în limba slavonă în Țara Românească sunt Triodul (1697), Mineiul (1698), apoi cărțile cu text paralel slav și român: Molitvelnicul (1699), Octoihul (1700), Molitvelnicul și Penticostarul (1701), Liturghierul (1702), Apostolul (1704), Antologhion (1705), Slujba Născătoarei de Dumnezeu și un Molitvenic (1706), Octoihul (1706 și 1712), Liturghierul (1713). Toate aceste cărți s-au tipărit în Țara Românească. Ultimele cărți slavone de cult, destinate Bisericii române, sunt Ceaslovul, București, 1731 și Psaltirea, București, 1745.
În linii generale nu a existat o reacție negativă din partea Patriarhiei de la Constantinopol față de introducerea limbii române în cadrul Bisericii păstorite de Mitropolitul Ungrovlahiei și Exarh al Plaiurilor. Nu a existat o opoziție față de traducerea cărților bisericești și folosirea limbii române în liturghie, dar aceste activități erau privite cu neîncredere. Avem un astfel de exemplu pentru Biserica ortodoxă a Transilvaniei. Cu prilejul instalării lui Atanasie Anghel ca mitropolit în 1698, patriarhul Ierusalimului și a toată palestina, Dositei, îi trimite o poruncă asupra felului în care trebuia să se folosească în biserică limba română și cea slavonă: pentru predici, trebuia să se adreseze „la rumâni pre limba rumânească”, dar „slujba de toate zilele să te nevoiești cu dinadinsul să să citească toată pre limba slovinească sau elinească, iară nu rumânește sau în alt chip… Trebuie arhieria ta, Evanghelia să pui să citească au slavonește, au rumânește, precum s-au tipărit în zilele blagocestivului Io Constantin Besarabă voievod (Brâncoveanu)”. Deci Patriarhul, conservând liturghia în slavonă, nu făcea altceva decât să creioneze o rezistență confesională împotriva catolicismului și a protestantismului. În aceste condiții, introducerea limbii române în biserică devenea mai mult o problemă dogmatică și părea a nu se putea rezolva decât prin înțelegerea cu patriarhiile din Orient (Constantinopol, Ierusalim), sau printr-o schismă.
În Țara Românească, momentul hotărâtor pentru introducerea limbii române în Biserică a fost publicarea Bibliei lui Șerban Vodă Cantacuzino în anul 1688. Această carte, cea mai masivă și doctă traducere în românește a Sfintei Scripturi, este precedată de o introducere dedicatorie către Șerban Cantacuzino, din care cităm: „Cu cât era mai dirept creștinii rumâni să știe legile lui Dumnezău, care iaste Sfânta Scriptură… Aceasta și la rumâni s-au plinit, că cu glas striin grăind lor Dumnezău, nu asculta; iar acum sfânta Scriptură prin nevoința măriei tale să citește și cunoscută să face și la mari și la mici”. Se recunoaște deci dreptul românilor de a asculta liturghia și de a citi Biblia în limba română. Mai mult încă, se introduce un artificiu intelectual pentru a risipi credința că limba română nu ar fi destul de bogată pentru a reda toate sensurile Cuvântului sfânt. Pentru recunoașterea calității de limbă liturgică a limbii române se folosește un argument aparent de natură istorică: Ioan Gură de Aur ar fi fost cel care i-ar fi creștinat pe români! Iar acest lucru este scris cu autoritatea lui „Dositei, din mila lui Dumnezeu patriarh sfintei cetăți Ierusalimului și a toată Palestina”. Este același care interzisese slujba liturghiei în limba română în Transilvania, dar care acum ceda în fața lui Șerban Cantacuzino și, mai mult încă, găsea formula fericită prin care limba română era acceptată ca limbă de cult în spațiul Ortodoxiei.î
Desigur, limba română este utilizată ca limbă de cult (mai puțin în liturghie) încă de pe vremea lui Matei Basarab, căci sirianul Paul de Alep observă că la capela domnului din Târgoviște se cânta „la dreapta grecește și la stânga românește”. De asemenea, Del Chiaro, secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu afirma că românii foloseau liturghia în limba slavonă în mai toate bisericile lor. Totuși „în unele biserici au adoptat limba română, fapt pentru care mi-am arătat surprinderea, în prezența mai multor boieri, răspunzându-mi aceștia că este un abuz religios introdus în zilele noastre, în parte pentru că mulți preoți nu știau altă limbă decât româna și pe de altă parte pentru că asistenții nu știu slavonește”.
În aceeași perioadă călătorul englez Eduard Chisthull observase că în Țara Românească „slujba bisericească se face în limba greacă sau în cea slavonă. Mi s-a spus însă că sunt însă biserici în care se slujește în limba română, că se citește adesea Evanghelia în limba țării, dar că, de cele mai multe ori, liturghia este rostită în limba slavonă”. Deci deși se obținuse acordul Patriarhiilor și se tipăriseră cărți de cult fundamentale în românește, lucrurile se mișcau mai greu în practica cultului.
Dificultatea biruinței definitive a limbii române în biserică stătea în raritatea cărților de cult în limba română. acestea nu erau tipărite în suficiente exemplare pentru a ajunge la toate bisericile. Secolul al XVIII-lea avea să rezolve și această problemă, în paralel cu școlirea obligatorie a membrilor clerului, un alt neajuns al secolului al XVII-lea.
Capitolul IV
Prețul cărții vechi românești
IV.1. Tirajul
Tirajul și prețul de desfacere al cărții românești vechi, din secolele XVI-XVIII, ne sunt în bună măsură necunoscute, acestea nefiind menționate în cuprinsul tipăriturilor. Excepțiile sunt rare, cel mai adesea astfel de date furnizându-le documentele de arhivă.
Unul din cele mai vechi documente cunoscute până în prezent, referitor la numărul de exemplare în care putea fi tipărită o carte în cursul secolului al XVII-lea, este o scrisoare de la Duca Vodă, din 1671, prin care acesta cere Stavropighiei din Lvov să-i tipărească „400 de psaltiri după exemplarul aici alăturat, scris cu buchii slavonești în limba moldovenească, pentru ca norodul care nu știe limba slavonească s-o înțeleagă mai bine”, precum și 200 de exemplare dintr-o cazanie.
În general, conform evaluărilor bibliografice, cărțile tipărite de Coresi au fost estimate la tiraje de 100 exemplare, iar cărțile românești din ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea la tiraje între 500-1000 exemplare. Desigur, cu excepțiile inerente. După cunoștințele actuale, cartea românească veche însumeză, ca număr de titluri apărute: 52 pentru secolul XVI; 113 pentru secolul XVII și peste 800 în secolul al XVIII-lea.
IV.2. Prețul și prețuirea cărților.
Valoare intrinsecă a unei opere ni se relevă în multiple ipostaze, mărturisind, alături de munca și talentul investite pentru elaborarea sa, diverse semnificații sociale. Valoarea politică, de document și de propagandă a cărții, pare să fi eclipsat în veacurile XVI-XVIII valoarea culturală.
Marea majoritate a însemnărilor de proprietate și circulație notate pe cărțile românești vechi din Transilvania au fost scrise după tipicul actelor de vânzare cumpărare ale timpului, dovedind că, cel mai adesea, asemenea altor bunuri, ele au fost cumpărate sau vândute, ajungând prin schimbul comercial de la o persoană la alta și dintr-un loc în altul. Faptul are o importanță aparte atât pentru evaluarea cărților, cât și pentru cunoașterea prețului de circulație al operelor și exemplarelor lor de-a lungul vremii.
Prețul unei cărți nu se imprima pe aceasta, dar se stabilea ținându-se cont de investiție. Dintre cărțile românești tipărite în secolul al XVII-lea, una singură, anume Pravila de la Govora (1640), dezvăluie prin intermediul unei mențiuni imprimate în cuprinsul ei, că un exemplar costa 21 costande de argint. De asemenea, din cercetarea circulației Cazaniei lui Varlaam rezultă că la apariție prețul unui exemplar a fost de 4 galbeni de aur. Prețul mediu al unui exemplar din Chiriacodromionul de la Bălgrad era, la 1699-1700, de 20 florini. Cel mai mare preț al unei cărți muntenești îl cunoaștem pentru Biblia lui Șerban cantacuzino, vândută în Transilvania, în anul 1705, cu uriașa sumă de 80 florini și 42 zloți, plătită de 12 cumpărători: aceeași carte este legată la 1715, plătindu-se suma de 6 florini.
Aceste valori exprimă în general prețul real al pieței. Acesta putea fi mai mare, când se ivea prilejul sau mai mic, atunci când colportorul era mânat de lipsa banilor. De exemplu, în Moldova, la începutul secolului XVII, un octoih se vinde cu 50 galbeni, iar altul cu 30 galbeni, un Minei cu 8 galbeni, în contextul în care doar pentru scrierea unui document (acte de vânzare, diate, jalbe ș. a.) un grămătic cerea 2-3 galbeni.
Cărți tipărite în Țara Românească prețuite și plătite în bani (1632-1714)
Cărți tipărite în Țara Românească (1632-1714), plătite în natură
Capitolul V
Conservarea cărții în epocă.
V.1. Ocrotirea cărții
Condițiile de păstrare a cărții în secolul al XVII-lea în Țara Românească, și în întreg spațiul românesc erau sensibil diferite de cele de astăzi. Cărțile comunităților erau păstrate îndeobște în stranele bisericilor, cărțile pe baza cărora se făcea educația, în păstrarea dascălilor, iar cele mănăstirești se păstrau în cadrul scriptoriilor. În rare cazuri, erau păstrate în biblioteci. În caz de primejdie, acestea urmau soarta celorlalte bunuri de valoare, fiind ascunse în locuri de taină și cele mai adesea îngropate. Tulburările politico-militare, răscoale, războaie, au avut drept consecință de multe ori distrugerea bunurilor culturale, între care se numărau și cărțile.
Desigur, acțiunile militare, ce au presupus deseori distrugerea sau jaful, sunt cele mai drastice activități umane ce au pus în pericol cartea. Alături de acestea putem adăuga calamitățile naturale: cutremure, inundații, sau accidente, precum incendiile, extrem de pustiitoare în contextul în care cele mai multe dintre lăcașurile de cult erau construite din lemn.
Un alt factor de risc, nu mai puțin însemnat, l-a constituit umezeala și temperatura oscilantă care se întâlnea în cadrul lăcașelor de cult. Cum principiul era simplu: umezeala crea fragilizarea hârtiei, fiind urmată imediat de atacul bacterian, apoi de cel fungic (mucegaiul găsind sursă propice de dezvoltare în condițiile umidității și a hranei). Acarienii, reprezentau ultimii agenți din lanțul trofic ce ataca corpul cărții. În urma acestei situații, se putea ajunge la blocarea paginilor, distrugerea filelor etc. Un rol negativ l-a jucat ceara lumânărilor, care penetra hârtia creând pojghițe pe suprafața acesteia și, prin adăugarea depozitelor de praf, făcând ilizibil textul în zona afectată. Dar mai cu seamă obiceiul de răsfoire a cărților cu, degetul umezit în prealabil în salivă, avea să creeze probleme ce au condus la fragilizarea hârtiei, întunecarea paginilor etc. Alteori, în lipsa unei bucăți de hârtie, se apelează la partea netipărită a cărții, care este văduvită astfel de integritatea ei. La toate acestea se mai poate adauga și îmbătrânirea naturală a hârtiei, proces firesc în viața oricărui bun de natură organică.
Multitudinea factorilor adverși cu care au fost confruntate de-a lungul timpului vechile scrieri au impus, de la bun început, tuturor celor conștienți și interesați de valoarea, însemnătatea și semnificația lor luarea unor măsuri privind atât buna păstrare și folosire, cât și ocrotirea cărților.
Folosința și păstrarea îndelungată a unei scrieri a depins în trecut, într-o mai mare măsură decât în zilele noastre, de legarea ei, știut fiind faptul că, exceptând cărțile manuscrise care, în majoritatea cazurilor, erau legate imediat după realizarea lor (numeroși copiști cunoscând sau chiar îndeletnicindu-se cu legătoria de carte), tipăriturile noastre vechi au fost puse adesea în vânzare nelegate. O cauză a acestei practici îndelungate (în uz încă de la începuturile tiparului în Europa) a constituit-o prețul ridicat al hârtiei și al imprimării, alte cauze au ținut de prețul deloc neglijabil al legăturii și specificul meșteșugului, a cărui practicare cerea, pe lângă pricepere și măiestrie artistică, materie primă și timp. Desigur, nu este imposibil ca împărțirea în bresle a diverselor activități economice să se fi transformat în altă piedică, deși este suficient de spus că o carte legată ar fi avut un preț de cost mult prea ridicat, tipografii riscând în acest caz falimentul. Vândute astfel, legarea cărților a căzut în sarcina cumpărătorilor, a proprietarilor, și în cazurile în care cartea fusese achiziționată de mai mulți cumpărători, a comunității.
Legătura de epocă a cărții vechi românești prezintă, în majoritatea cazurilor, o copertare realizată manual: lucrările cu alt tip prezintă relegări sau intervenții ulterioare. Legătura cărții vechi este alcătuită din două scoarțe de lemn (din esență moale și ușoară, în general de tei), învelite în piele (mai rar în pânză), frecvent de culoare brun închis, roși sau neagră. Au fost realizate mai rar legături de lux, ornate cu argint, aur, argint, camee etc (ferecături).
Corpul cărții era cusut, fascicol după fascicol cu sfoară de cânepă, iar cotorul era întărit cu pânză tare. Scoarțele învelite în piele erau prevăzute la margine cu paftale sau cheutori din piele și metal, sau numai din metal, al cărui rost era de a ține cartea închisă, protejând-o astfel de praf și alți factori de degradare. Fixarea scoarțelor de blocul cărții se realiza cu ajutorul prelungirilor sforilor (pe care era cusută la gherghef, sfori ce creau pe cotorul exterior bindurile sau nervurile), a pânzei de căptușire a cotorului interior și al forzațelor. Uneori intervenția mergea mai departe, atunci când corpul cărții era deteriorat, filele prezentând lacune sau text șters – atunci în zonele cu lacune sau text ilizibil erau lipite hârtii (adesea cu pap de făină), fiind de multe ori completat textul. Este ceea ce restauratorii de astăzi numesc „restaurare primitivă”.
Volumele erau legate în atelierul tipografic, în atelierele ce funcționau în cadrul mănăstirilor (a celor cu scriptorii), pe lângă reședințele chiriarhale (mitropolitane sau episcopale), în marile orașe sau chiar în lumea satelor, de către unii dascăli, preoți, dieci ori copiști pricepuți.
Meșteșugul legătoriei a evoluat necontenit, pentru ca, începând în special din secolul al XVIII-lea, să ajungă la noi la o mare înflorire. Desigur, acesta a evoluat proporțional cu numărul cărților aflate în circulație. Apar elemente decorative noi, coperțile exterioare prezentând un număr impresionant de cadre ornamentale, alcătuite din chenare, colțare și medalioane centrale, compuse cu ajutorul unor motive geometrice, florale (uneori combinate), sau de natură tipografică – „în sec” sau pe foițe de aur, prin fixarea aurului în adâncimile desenului, constând în mod obișnuit din linii simple, benzi de linii drepte și întretăiate, figuri geometrice (pătrate, romburi, cercuri), rozete, vrejuri florale, scene religioase, blazoane etc.
Între jumătatea secolului al XVII-lea și jumătatea celui următor au fost identificați, în întregul spațiu românesc, un număr de 42 meșteri legători. Diacul Toma, colportor de carte românească în Transilvania, afirmă chiar că a învățat meșteșugul legătoriei în „buna Țară Românească”.
Prețul legăturii a fost în decursul timpului diferit, fiind în relație directă cu mărimea și starea de conservare a cărții, costul pielii, calitatea și urgența lucrării, calitatea de negociatori a comanditarului și executantului. Cu mici excepții, prețul a fost apreciabil, valoarea cărților depinzând întotdeauna de existența sau lipsa legăturii.
Dacă acestea au fost posibilitățile „active” de protecție a cărții, la care proprietarii nu au întârziat să facă apel ori de câte ori a fost nevoie, mai exista în epocă și o altă soluție, care nu se putea substitui soluțiilor de care am vorbit mai sus dar puteau, împreună cu acestea, să completeze „cercul de protecție” al cărții. Această „soluție” era interdicția înstrăinării cărții.
V.2. Înstrăinarea cărții. Interdicții.
Cum practica ce se bucura de cel mai mare succes în vechiul drept românesc era cea a „jurătorilor”, și cea a „blestemului vlădicăi”, aceasta reușind să aducă o rezolvare în cele mai dificile judecăți, nu este deloc de mirare că și pentru protecția unui bun de natură spirituală (dar cu o importantă valoare materială) se putea face uz de aceasta, ca și în cazul altor bunuri mobile și imobile.
Blestemul, sau afurisenia, întâlnite pe o Păucenie,adică o Cazanie, tipărită de ierarhul Varlaam în Moldova, exemplar ajuns în satul Tisa (azi jud. ) la 1701, sunt extrem de sugestive. Notița îi aparține colportorului de carte Ioan Moldoveanul, care cerea să nu se uite că Păucenia era dăruită „în gura Negrii într-acesta chip cum nime să nu o înstrăineze, iar de se va întâmpla răutate sau răzmeriță, precum s-au tâmplat pe multe locuri de s-au pustiit țări și cetăți, și sate și orașe, întâmplându-se vreme ca ceia, biserica să o poată da de pomană precum și s-au dat dintâi, iar fiind pace și această biserică întreagă, până atunci nime să nu cutează a o înstrăina de aici; de s-ar tâmpla și răzmeriță și va fi această biserică și înturnând oamenii tot să o dea înapoi la această biserică, iar cine s-ar afla într-alt chip, să o înstrăineze sau să o ție pre seama lui, sau să o vândă, sau cine s-ar afla să o cumpere de la cine o ar vinde, sau cine o va fura, sau cine o va lua cu puterea, sau din frați, sau din străini sau vlădică, sau preot, sau diacon, sau protopop, sau diac, sau cleric, sau mirean, unul ca acela ce s-ar afla, măcar în ce chip să o ia, acela să fie blăstămat de Dumnezeu și de Maica Precistă și de sfinții apostoli și de sfinții părinți 318 cei din Nicheia și alalți sfinți părinți a 7 soboară mari a toată lumea și de toți alalți sfinți și de ceata drepților, (să fie) despărțit și înstrăinat de tot binele vecinic ca Sodoma și Gomora, afurisit, trecleat, procleat, anatemat. Fierul ruginește, piatra mucezește, lemnul putrezește, iar trupul aceluia să nu putrezească, ce să fie legat întru păcatul lui și să fie partea lui cu Iuda, vânzătoriul lui Hs. și cu Arie, hulitorul lui Hs., și cu toți ereticii carii-s fii pieirei. Iară cei care ve-ți citi și ve-ți învăța dintr-această carte să fiți drepți și zapisul nostru să nu-l stricați să nu vă luați blăstămul cei mai sus scris”.
Știm că daniile de carte românească s-au făcut întotdeauna cu legământ, acestea fiind lăsate în grija urmașilor și ocrotite de blesteme, scrise cu rostul de a-i conștientiza pe urmași și de a-i impresiona, prevenind astfel înstrăinarea cărților. Aceasta deoarece cartea, mai ales datorită valorii bănești ridicate, putea fi luată, în diverse împrejurări ale vieții sau din diferite motive, de către acei care au dăruit-o sau de către urmașii lor.
O carte dată în folosință comunitară, mai mult decât cartea aflată în bibliuotecile publice din zilele noastre, putea fi luată de către oricare dintre urmași pentru folosință proprie ori pentru a fi vândută ori dată în altă parte, putea fi luată ori dată ca zălog, în cazul în care proprietarul avea datorii de plătit, putea fi însușită pe nedrept de către dascăli, grămătici, dieci, preoți, putea fi furată pentru a fi vândută apoi în altă parte. Putea, de asemenea să fie „răpită” cu prilejul zaverelor ori războaielor, asemeni altor odoare de preț, numărându-se printre capturile de seamă, atât ale oștilor creștine, cât și ale oștilor păgâne.
Acestea erau cauzele pentru care însemnările vechi invocă și precizează adeseori clauzele daniei, posibilitățile și căile licite ale înstrăinării. Condițiile care îi obligă atât pe contemporani, cât și pe urmași sunt diverse, destinul cărților contopindu-se cu însăși viața și istoria oamenilor, a satelor și târgurilor, a lăcașelor de cult.
Un caz tipic de succesiune este cel al unui Antologhion ce aparținea la 1711 ieromonahului Ioasaf, care notează pe carte, ca aceasta să rămână: „feciorului meu, lui Apostol, iar nefiind el (vrednic) să rămâie fraților miei care să află în Țara Moldovei, popa Petre la târgul Bacău, alt frate mai mic în Țara Muntenească, lângă București, popa Ursache”. De asemenea, Evanghelia (Snagov, 1697) este dăruită în satul Bulz (jud. Bihor) cu condiția ca „nime să nu (o) poată lua de la ei, nice cu frați să nu se împartă pre ea”.
Astfel, asemeni unor formule magice, proprietarul sau donatorul unei cărți, asigura „viitorul” cărții prin „zapisul” scris pe forzațul acesteia. Vorbim de o epocă în care „blestemul”, „afurisania”, „cuvântul lăsat cu gură de moarte” aveau o mare putere de impresionare. Nu este de mirare că adesea, la repararea și relegarea cărților, forzațele erau păstrate cu grijă, puțini fiind dispuși să-și asigure riscul de a intra sub incidența celor scrise acolo. Se știe că omul medieval considera periculos orice aspect de alteritate, un om blestemat fiind la fel de periculos pentru pravoslavnic tot așa ca un ciumat. Dar blestemul, cum era cel arhieresc, compilat pe cartea sa de Ioan Moldoveanul, așa cum a fost prezentat mai sus, cuprindea toate formele de alteritate posibile: ieșirea vinovatului din obște, din lume, dez-lumirea și în-drăcirea sa!
Astfel de notițe, chiar dacă nu fereau cartea de acțiunile factorilor de degradare fizico-chimico-biologici, reușeau totuși să lege cartea de un așezământ, păstrând-o astfel pentru urmași. Era vizat astfel, într-o anumită măsură, factorul uman. De aceea, nu pare deloc deplasat să introducem formulele astfel notate pe forzațe, în rândul măsurilor de conservare a cărții, din secolele XVII-XVIII.
Concluzii
Țara Românească cunoaște, cu domniile lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, o perioadă cvasi-continuă de dezvoltare în domeniul culturii. Rezultatele sunt vizibile în arhitectură (ultima epocă patronând chiar un stil propriu – stilul brâncovenesc), în pictura murală, etc. Încurajat de domni de factură umanist-pre-iluministă, fenomenul cultural atinge în bună măsură un număr important de boieri, clerici, monahi, dar și indivizi lipsiți de titluri. În acest cadru, tiparul se subsumează orientării domnești, creând uneori adevărate monumente de cultură, cum a fost Biblia de la București a lui Șerban Cantacuzino, dar și extraordinare colecții de legi, precum Îndreptarea legii (1652).
Fundamental rămâne, în istoria tiparului din această perioadă, orizontul religios. Domnii își propuseseră ca prin tipărirea unui cât mai mare număr de cărți de cult să ducă mai departe activitatea predecesorilor lor, și, îmbibați de acel Bizanț după Bizanț, să se arate drept adevărați proteguitori ai Ortodoxiei. Marele număr de cărți tipărite în Muntenia care ajung prin danii domnești, sau ale particularilor, în Transilvania, dar și tipărirea de carte în slavonă, greacă, arabă (pentru tot spațiul Ortodox, slav, elen, sirian), dovedește că domnii români s-au achitat de această sarcină, cu atât mai mult dacă ținem cont de faptul că tipărirea cărților s-a făcut, în majoritatea cazurilor, „cu cheltuiala” domnilor români. Desigur, ținta imediată a domnilor a fost Biserica „Ungro-vlahiei”, multe biserici și mănăstiri din Țara Românească primind ca danii cărți de cult.
În paralel cu cartea religioasă, vede treptat lumina tiparului și cartea laică, prin traducerea unor opere „filosofești”. Asemenea, cartea juridică nu va fi neglijată, alături de Pravila de la Govora, fiind tipărită și monumentala lucrare Îndreptarea legii.
În jurul tiparului din Țara Românească roiesc cărturarii epocii: slavofilul Udriște Năsturel, frații Greceanu, Constantin Cantacuzino și mulți alții. Aceștia sunt nu numai cărturari, traducători, bibliofili, dar și scriitori. Manuscrisele lor, cele mai de seamă, vor constitui o bună parte a istoriografiei vechi românești.
Epoca se remarcă și printr-un alt aspect: acum apar și se dezvoltă o serie de biblioteci pe teritoriul Țării Românești. În parte sunt bibliotecile de pe lângă scriptoriile marilor mănăstiri – așa cum le cunoaștem din veacurile anterioare, în parte sunt biblioteci noi. Bibliotecile mănăstirești și chiriarhale (de pe lângă Mitropolie și Episcopii), își dezvoltă colecțiile prin cărțile noi ieșite de sub teascurile tipografiilor și dăruite de domni.
Alături de acestea, se remarcă biblioteca domnului Constantin Brâncoveanu de la mănăstirea Hurez, și a stolnicului Contantin Cantacuzino, de la Mănăstirea Mărgineni, ambele continuu alimentate cu titluri noi din Occident. Obiceiul constituirii bibliotecilor prinde contur în rândul boierilor de toate treptele, așa cum ne-o dovedește existența bibliotecii lui Udriște Năsturel și a lui Matei Crețulescu.
Bibliotecile nu sunt lipsite de un inventar minuțios alcătuit de proprietari, și de o aranjare sistematică, acestea fiind loc de studiu pentru mulți dintre intelectualii din Țara Românească, dar și pentru străini. Din nefericire, este aproape imposibil astăzi de descoperit alte biblioteci ce se vor fi constituit în epocă în spațiul muntean, în lipsa informațiilor. De asemenea, un număr destul de mic de volume, din faimoasele biblioteci ale lui Constantin Brâncoveanu și Constantin Cantacuzino, au reușit să traverseze vitregia vremurilor, ajungând până la noi.
Un aspect important legat de carte (atât de cartea tipărită cât și de manuscrise) este evaluarea științei de carte în epocă. Informații legate de istoria învățământului nu lipsesc, iar acestea creionează un peisaj tot mai amplu al știutorilor de carte, de la Curtea Domnească, la mănăstitiri, conace boierești, biserici, dar și sate moșnenești, tainele buchiilor sunt stăpânite cu un interes tot mai mare. Profesorul tinde să devină o prezență comună, fie că este dascăl al unei biserici de sat, un străin ce poposește la un conac boieresc, sau personal din străinătate anume angajat pentru școlirea coconilor boierești. De asemenea, izvoarele ne vorbesc despre interesul tot mai male pentru școlirea fetelor (mai ales în cadrul familiilor boierești).
Prezența cărții tipărite nu generează de la sine alfabetizarea, și nu creează intelectuali, dar se constituie ca un factor ce facilitează învățarea. Pentru că acum, orice carte de cult prezentă la o biserică, poate servi ca abecedar.
Tiparul prezintă și o orientare importantă: limba slavonă este treptat părăsită, lăsând locul limbii române. Dacă secolul al XVI-lea oferise modelul, prin influențele calvine din Transilvania, secolul al XVII-lea pune în practică modelul, fără a fi primite și influențele confesionale. Mai mult încă: tiparul românesc devine armă de luptă împotriva protestantismului și a catolicismului. Cartea este scrisă în limba română, pentru a putea fi înțeleasă de românii de pretutindeni, și nu, ca în cazul celei în slavonă, de puținii cunoscători ai acestei limbi. Spre finele secolului al XVII-lea, limba română este deja limbă de cancelarie, pentru ca în primele decenii ale secolului următor să își ocupe locul cuvenit și în Biserică.
Pentru a înțelege istoria cărții românești în secolul al XVII-lea, nu lipsit de interes este cercetarea tirajului tipografic, a prețului de cost și a modalităților de punere în circulație a cărții. Știm astăzi că tirajele nu puteau depăși în epocă 400 de exemplare, dar penuria informațiilor ne obligă să fim circumspecți și la stabilirea unui astfel de număr. Dacă urmărim prețurile la care sunt vândute tipăriturile muntenești, ne explicăm de ce multe din bisericile noastre, sau cele din Transilvania, le primesc mai adesea drept danii domnești. Alteori, vedem cum cartea este colportată și vândută, iar pentru achiziționarea ei, rar este suficientă punga unui singur individ: de regulă comunitățile sunt cele care cumpără pentru biserica din satul lor. Cert este că în epocă, cel mai scump volum va fi Biblia de la București.
Fiind un bun material scump, cartea se cerea protejată. Prima formă de protecție a cărții era legarea ei, căci rareori tipografiile mai adăugau și acest lucru, ce ar fi condus la scumpirea excesivă a cărții. În consecință, numărul legătorilor de carte se dezvoltă considerabil, mulți dintre aceștia fiind dieci, scriitori de manuscrise etc. Cum mediul de păstrare al cărții avea să fie rareori prietenos, cartea suferă o serie de atacuri de natură fizică, chimică și biologică. De multe ori, tocmai legătorii de carte sunt cei care intervin asupra lacunelor din cadrul filelor, prin ceea ce se numește „restaurare primitivă”. Lacunele sunt completate cu alte hârtii și adesea, textul este completat cu cerneală de carbon sau ferogalică. Pentru protecția cărții, și pentru a se evita înstrăinarea acesteia, proprietarul nu uita să noteze pe forzațe diferite formule, între care și cunoscutul blestem arhieresc, soluție prin care era asigurată păstrarea cărții într-un anumit spațiu, într-o epocă în care religiozitatea era îndeajuns de puternică.
Cu totul, istoria cărții din Țara Românească în perioada 1632-1714 ne oferă tabloul socio-cultural al unei epoci de profunde transformări, volumele rămase din acest timp fiind prin ele însele, dar și prin alte informații pe care le conțin, veritabili martori ai epocii, martori ce se doresc protejați și conservați pentru generațiile viitoare.
A N E X E
I. Cartea tipărită în Țara Românească (1632-1714)
I. 1. Pogribania, 1650
I. 2. Carte sau Lumina, Snagov, 1699
I. 3. Pravila de la Govora, 1640
I. 4. Îndreptarea legii, Targoviște, 1652
I. 5. Biblia, București, 1688
I. 6. TRIODUL, Buzău, 1700 (dreapta – Versurile la stema Țării)
I. 7. Liturghier greco-arab, Snagov, 1701
II. Exlibris-uri.
II. 1. Primul Exlibris notat de Constantin Cantacuzino pe fila de gardă a unei cărți, în anul 1650
Exlibrisuri Constantin Cantacuzino
III. Cărți din Biblioteca de la Mărgineni a stolnicului Constantin Cantacuzino
III. 1. Cronica lui Johannes Nauclerus, din care s-a inspirat stolnicul pentru lucrarea sa, Istoria Țării Românești.
III. 2. Comentarii la Principele lui Macchiavelli
IV. Filigrane ale morilor de hârtie din Țara Românească (1650-1700).
IV. 1. Filigranul morii de la Govora (1638)
IV. 2. Filigranul Morii de hârtie de la Călimănești (1642)
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Bianu, , Hodoș, N., Bibliografia românească veche 1508-1716, tom I, București, 1903.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed. Gh. Guțu, București, 1973.
Catalogul Documentelor Țării Românești din Arhivele Statului, vol. V 1640-1644, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă, Doina-Duca Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, București, 1985; vol. VI 1645-1649, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă și Silvia Vătafu-Găitan, București, 1993.
Cărțile populare în literature română, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ion C. Chițimia și Dan Simonescu, vol. II, București, 1963.
Cipariu, Timotei, Acte și fragmente, Blaj, 1855.
Cronici Brâncovenești, antologie, postfață, glosar și bibliografie de Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, București, 1988.
Dima, Elena, Buluță, Gheorghe, Ceaușu, Simona, Cartea românească veche în bibliotecile documentare ale arhivelor statului Catalog, București, 1985.
Documente privind Istoria României, A, Moldova, veacul XVII, vol IV, Editura Academiei, București, 1956.
Documentele Epocii Brâncovenești în Colecțiile Muzeului Municipiului București, volum întocmit de Grina-Mihaela Rafailă, București, 2008.
Îndreptarea legii, ed. A. Rădulescu, Editura Academiei, București, 1962.
Iorga, Nicolae, Documente privitoare la familia Cantacuzino scoase în cea mai mare parte din arhiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, București, 1902.
Idem, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. 3, București, 1901.
Lința, E., Catalogul manuscriselor slavo-române din Cluj-Napoca, București, 1980.
Idem, Catalogul manuscriselor slavo-române din Brașov, București, 1985.
Panaitescu, Petre P., Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei RPR, vol. I, București, 1959. Braicu, Doina, Bunea, Victor, Cartea veche românească din secolele XVI-XVII din colecțiile Arhiepiscopiei Sibiului, , 1980.
Sacerdoțeanu, A., Predosloviile vechilor cărți românești, București, 1939.
Ștefan, Ștefania-Cecilia, Catalogul Cărții Românești Vechi și Rare din Colecția Muzeului Municipiului București, cIMEC – Institutul de Memorie Culturală, București, 2008.
II. Lucrări generale și speciale
Anghelescu, Mircea, Note la „Biblia” din 1688, în „Limba Română”, XX, București, 1971, nr. 3, p. 25-33.
Bacâru, Livia, Dima-Drăgan, Corneliu, Biblioteca marelui umanist român Constantin Cantacuzino stolnicul (1640-1716), București, 1966.
Banik, G., Ageing of Paper, în „Probleme de Patologie a cărții. Culegere de material documentar”, vol. 27, București, 1991, p. 75-84.
Bernea, Ernest, Cadre ale gândirii populare românești, Editura Cartea Românească, București, 1985.
Bianu, Ion, Un călător englez necunoscut în România la 1702, în „Buletinul Societății Geografice Române”, București, an XLI, 1922, p. 197-214.
Cartojan, N., Istoria Literaturii Române Vechi, vol. III, București, 1945.
Cândea, Virgil, Rațiunea dominantă, Editura , , 1979, p. 68.
Idem, Stolnicul între contemporani, Editura Științifică, București, 1971.
Cicanci, Olga, Rolul Cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox (sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul celui de-al XVIII-lea), în „Muzeul Național Cotroceni. Studii și articole de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, 2001, p. 50-53.
Ciobanu, Radu Ștefan, Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino, Editura Sport-Turism, București, 1982.
Ciobanu, Ștefan, Istoria Literaturii Române Vechi, Editura Hyperion, Chișinău, 1992.
Constantiniu, , Constantin Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985.
Cristache-Panait, Ioana, Rolul lui Matei Basarab în cultura românilor din Transilvania, în Matei Basarab și bucureștenii, București, 1983, p. 65-90.
Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, Editura Științifică, București, 1964.
Denize, Eugen, Italia și italienii în cultura română până la începutul secolului al XIX-lea, Editura Mica Valahie, București, 2011.
Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Editura Academiei, București, 1979.
Dima-Drăgan, Corneliu, Biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Studii și Cercetări de Bibliologie”, 1964, p. 192-205.
Idem, Biblioteca unui umanist roman, Constantin Cantacuzino, stolnicul, București, 1967.
Idem, Cultural Relations between the Serbian chronicler George Brancovich and the stolnic Constantin Cantacuzino, în „Revue des etudes sud-est europeenes”, II, 1964, nr. 3-4, p. 52-61.
Idem, Un catalog necunoscut al bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Revista Arhivelor”, VII, 1964, nr. 2, p. 58-62.
Dudaș, Florian, Vechi cărți românești călătoare, Editura Sport-Turism, București, 1987.
Duțu, Alexandru, Umaniști români în cultura universală, Editura Minerva, București, 1974.
Dvoicenco, Eufrosina, Un studiu necunoscut al lui Hasdeu despre traducerea cărții „De Imitatione Christi” în 1647, în „Revista Istorică”, Anul XVIII, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1932, p. 315-329.
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1991.
Erbiceanu, C., Material inedit pentru istoria dreptului canonic oriental. Manuscrisul grecesc al lui Manuil Malaxos, notarul. Forma și conținutul manuscrisului, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1892, nr. 3, p. 319-334.
Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.
Fruchter, D. E, Mihăescu, G., Sediul primei biblioteci a Cantacuzinilor munteni, în „Scripta Valahica”, Ploiești, 1972, p. 361-369.
Geck, Elisabeth, Gutenberg și arta tiparului, Editura Meridiane, București, 1979.
Giurescu, Constantin, Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene, București, 1906.
Ilieș, Aurora, Studiu introductiv la Radu logofătul Greceanu, Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura Academiei, București, 1970.
Ioanițiu, Gh., N. Costache, Industria hârtiei în România, București, 1929.
Ionașcu, Ion, Istoricul Mănăstirii Hurez, în „Arhivele Olteniei”, XIX, 1935, nr. 79-82, p. 339-344.
Ionescu, Ștefan, Panait, , Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Editura Științifică, București, 1969.
Iorga, Nicolae, Biblioteca lui Vodă Brâncoveanu la Hurez, în „Revista Istorică”, XI, 1925, nr. 103, p. 4-7.
Idem, Cronicele muntene, București, 1899.
Idem, Istoria Literaturii Românești, vol. I, ediția a II-a, București, 1925.
Idem, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, București, 1915.
Idem, La „Biblia” lui Șerban Vodă, în „Revista Istorică”, XXIV, 38, nr. 7-9, p. 567-573.
Istoria Învățământului din România, vol. I, București, 1983.
MacLeod, K. J., Relative humidity: its importance, measurement and Control in Museums, Otawa, 1975. Gallo, Fausta, Biological Factors in Deterioration of Paper, Roma, 1985.
Măgureanu, N., Mănăstirea Sinaia, Editura Athena, București, 2000.
Meteș, Ștefan, Mănăstiri românești din Transilvania și Ungaria, , 1936.
Mihordea, Vasile, Biblioteca domnească a Mavrocordaților. Contribuții la istoricul ei, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice”, seria III, tom XXII (1939-1940), p. 361-372.
Milaș, Nicodem, Dreptul bisericesc oriental, București, 1915.
Nădejde, I., Dreptul de ctitorie, București, 1910.
Negulescu, I., Ștefan I Mitropolitul Ungro-Vlahiei, 1647-1668, București, 1900.
Nicolăescu-Plopșor, C., Hronograful lui Mihail Moxa, în „Oltenia”, IV, 1943, p. 1-28.
Panaitescu, P. P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Editura Academiei, București, 1965.
Idem, L`influence de l`oeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev, dans les Principautes roumaines, în „Melanges de l`Ecole Roumaine en France”, tome IV, Paris, 1916, p. 26-31.
Pașca, Ștefan, Cel mai vechi ceaslov românesc, București, 1939.
Piru, Al., Literatura Română Veche, Editura Pentru Literatură, Ediția a II-a, București, 1962.
Popa, Marcel D., Matei, Horia C., Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Popescu, Alexandru, Șerban Cantacuzino, Editura Militară, București, 1978.
Popovici, C., Fântânele și codicii dreptului bisericesc ortodox, București, 1866.
Radu, George, Un boier luminat, în „România Literară”, nr. 33/2004, p. 7.
Ruffini, Mario, Biblioteca stolnicului Conbstantin Cantacuzino, Editura Minerva, București, 1978.
Scurtu, Ion, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Enciclopedia de Istorie a României, Editura Meronia, București, 2001.
Simonescu, D., Petrescu, V., Târgoviște, vechi centru tipografic românesc, Târgoviște, 1972.
Simonescu, Dan și Bogdan, Damian P., Începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, București, 1939.
Simonescu, Dan, Buluță, Gheorghe, Pagini din istoria cărții românești, Editura Ion Creangă, București, 1981.
Simonescu, Dan, Din activitatea tipografică a Bucureștilor (1678-1830), București, 1930.
Simonetta, Vilanti, Factorii microclimatici și conservarea fondurilor de bibliotecă, în „Probleme de Patologie a cărții. Culegere de material documentar”, vol. 31, București, 1995, p. 5-18.
Solcan, Șarolta, Femeile din Moldova, Transilvania și Țara Românească în Evul Mediu, Editura Universității din București, București, 2005.
Sotirescu, T., Apostilele domnitorului Nicolae Mavrocordat la o ediție a operelor lui Niccolo Machiavelli, în vol. Prima sesiune științifică de bibliologie și documentare, București, 1957, p. 283-285.
Stănescu, E., Premisele medievale ale conștiinței naționale românești, în „Studii”, XVII, București, 1964, 5, p. 969-983.
Stănică, Vitalie, Prețurile din Țara Românească și Moldova între anii 1601-1626, în “Revista Arhivelor”, Anul LXI, vol XLVI, nr. 3, 1984, p. 282-289.
Sulică, N., Contribuții la istoria vechimei elementului românesc și a circulației cărții românești în regiunile secuizate, în „Reînvierea”, Târgu Mureș, nr. 1/1937, p. 11-20; 1938, nr. 2, p. 11-29.
Tincu-Velea, N., Istoria bisericească politico-națională, , 1865.
Tocilescu, Grigore, Viața lui Preda, Radu și Stroe Buzescul, în „Columna lui Traian”, 1871, nr. 27-34.
Todericiu, D., Filigranele hârtiilor fabricate în perioada 1539-1841, în „Celuloză și Hârtie”, nr. 8, 1962, p. 289-313.
Țurcanu, Ion, Istoria Românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii, Editura Istros, , 2007.
Vârtosu, Emil, Foletul novel. Calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1693-1704, București, 1942.
Velciu, D., Cronicarul Radu Popescu, Editura Minerva, București, 1987, p. 59-74.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Bianu, , Hodoș, N., Bibliografia românească veche 1508-1716, tom I, București, 1903.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed. Gh. Guțu, București, 1973.
Catalogul Documentelor Țării Românești din Arhivele Statului, vol. V 1640-1644, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă, Doina-Duca Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, București, 1985; vol. VI 1645-1649, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă și Silvia Vătafu-Găitan, București, 1993.
Cărțile populare în literature română, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ion C. Chițimia și Dan Simonescu, vol. II, București, 1963.
Cipariu, Timotei, Acte și fragmente, Blaj, 1855.
Cronici Brâncovenești, antologie, postfață, glosar și bibliografie de Dan Horia Mazilu, Editura Minerva, București, 1988.
Dima, Elena, Buluță, Gheorghe, Ceaușu, Simona, Cartea românească veche în bibliotecile documentare ale arhivelor statului Catalog, București, 1985.
Documente privind Istoria României, A, Moldova, veacul XVII, vol IV, Editura Academiei, București, 1956.
Documentele Epocii Brâncovenești în Colecțiile Muzeului Municipiului București, volum întocmit de Grina-Mihaela Rafailă, București, 2008.
Îndreptarea legii, ed. A. Rădulescu, Editura Academiei, București, 1962.
Iorga, Nicolae, Documente privitoare la familia Cantacuzino scoase în cea mai mare parte din arhiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, București, 1902.
Idem, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. 3, București, 1901.
Lința, E., Catalogul manuscriselor slavo-române din Cluj-Napoca, București, 1980.
Idem, Catalogul manuscriselor slavo-române din Brașov, București, 1985.
Panaitescu, Petre P., Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei RPR, vol. I, București, 1959. Braicu, Doina, Bunea, Victor, Cartea veche românească din secolele XVI-XVII din colecțiile Arhiepiscopiei Sibiului, , 1980.
Sacerdoțeanu, A., Predosloviile vechilor cărți românești, București, 1939.
Ștefan, Ștefania-Cecilia, Catalogul Cărții Românești Vechi și Rare din Colecția Muzeului Municipiului București, cIMEC – Institutul de Memorie Culturală, București, 2008.
II. Lucrări generale și speciale
Anghelescu, Mircea, Note la „Biblia” din 1688, în „Limba Română”, XX, București, 1971, nr. 3, p. 25-33.
Bacâru, Livia, Dima-Drăgan, Corneliu, Biblioteca marelui umanist român Constantin Cantacuzino stolnicul (1640-1716), București, 1966.
Banik, G., Ageing of Paper, în „Probleme de Patologie a cărții. Culegere de material documentar”, vol. 27, București, 1991, p. 75-84.
Bernea, Ernest, Cadre ale gândirii populare românești, Editura Cartea Românească, București, 1985.
Bianu, Ion, Un călător englez necunoscut în România la 1702, în „Buletinul Societății Geografice Române”, București, an XLI, 1922, p. 197-214.
Cartojan, N., Istoria Literaturii Române Vechi, vol. III, București, 1945.
Cândea, Virgil, Rațiunea dominantă, Editura , , 1979, p. 68.
Idem, Stolnicul între contemporani, Editura Științifică, București, 1971.
Cicanci, Olga, Rolul Cantacuzinilor din Țările Române în Răsăritul Ortodox (sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul celui de-al XVIII-lea), în „Muzeul Național Cotroceni. Studii și articole de istorie și istoria artei”, Editura Sigma, București, 2001, p. 50-53.
Ciobanu, Radu Ștefan, Pe urmele Stolnicului Constantin Cantacuzino, Editura Sport-Turism, București, 1982.
Ciobanu, Ștefan, Istoria Literaturii Române Vechi, Editura Hyperion, Chișinău, 1992.
Constantiniu, , Constantin Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985.
Cristache-Panait, Ioana, Rolul lui Matei Basarab în cultura românilor din Transilvania, în Matei Basarab și bucureștenii, București, 1983, p. 65-90.
Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, Editura Științifică, București, 1964.
Denize, Eugen, Italia și italienii în cultura română până la începutul secolului al XIX-lea, Editura Mica Valahie, București, 2011.
Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Editura Academiei, București, 1979.
Dima-Drăgan, Corneliu, Biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Studii și Cercetări de Bibliologie”, 1964, p. 192-205.
Idem, Biblioteca unui umanist roman, Constantin Cantacuzino, stolnicul, București, 1967.
Idem, Cultural Relations between the Serbian chronicler George Brancovich and the stolnic Constantin Cantacuzino, în „Revue des etudes sud-est europeenes”, II, 1964, nr. 3-4, p. 52-61.
Idem, Un catalog necunoscut al bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Revista Arhivelor”, VII, 1964, nr. 2, p. 58-62.
Dudaș, Florian, Vechi cărți românești călătoare, Editura Sport-Turism, București, 1987.
Duțu, Alexandru, Umaniști români în cultura universală, Editura Minerva, București, 1974.
Dvoicenco, Eufrosina, Un studiu necunoscut al lui Hasdeu despre traducerea cărții „De Imitatione Christi” în 1647, în „Revista Istorică”, Anul XVIII, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1932, p. 315-329.
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1991.
Erbiceanu, C., Material inedit pentru istoria dreptului canonic oriental. Manuscrisul grecesc al lui Manuil Malaxos, notarul. Forma și conținutul manuscrisului, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1892, nr. 3, p. 319-334.
Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.
Fruchter, D. E, Mihăescu, G., Sediul primei biblioteci a Cantacuzinilor munteni, în „Scripta Valahica”, Ploiești, 1972, p. 361-369.
Geck, Elisabeth, Gutenberg și arta tiparului, Editura Meridiane, București, 1979.
Giurescu, Constantin, Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene, București, 1906.
Ilieș, Aurora, Studiu introductiv la Radu logofătul Greceanu, Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura Academiei, București, 1970.
Ioanițiu, Gh., N. Costache, Industria hârtiei în România, București, 1929.
Ionașcu, Ion, Istoricul Mănăstirii Hurez, în „Arhivele Olteniei”, XIX, 1935, nr. 79-82, p. 339-344.
Ionescu, Ștefan, Panait, , Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Editura Științifică, București, 1969.
Iorga, Nicolae, Biblioteca lui Vodă Brâncoveanu la Hurez, în „Revista Istorică”, XI, 1925, nr. 103, p. 4-7.
Idem, Cronicele muntene, București, 1899.
Idem, Istoria Literaturii Românești, vol. I, ediția a II-a, București, 1925.
Idem, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, București, 1915.
Idem, La „Biblia” lui Șerban Vodă, în „Revista Istorică”, XXIV, 38, nr. 7-9, p. 567-573.
Istoria Învățământului din România, vol. I, București, 1983.
MacLeod, K. J., Relative humidity: its importance, measurement and Control in Museums, Otawa, 1975. Gallo, Fausta, Biological Factors in Deterioration of Paper, Roma, 1985.
Măgureanu, N., Mănăstirea Sinaia, Editura Athena, București, 2000.
Meteș, Ștefan, Mănăstiri românești din Transilvania și Ungaria, , 1936.
Mihordea, Vasile, Biblioteca domnească a Mavrocordaților. Contribuții la istoricul ei, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice”, seria III, tom XXII (1939-1940), p. 361-372.
Milaș, Nicodem, Dreptul bisericesc oriental, București, 1915.
Nădejde, I., Dreptul de ctitorie, București, 1910.
Negulescu, I., Ștefan I Mitropolitul Ungro-Vlahiei, 1647-1668, București, 1900.
Nicolăescu-Plopșor, C., Hronograful lui Mihail Moxa, în „Oltenia”, IV, 1943, p. 1-28.
Panaitescu, P. P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Editura Academiei, București, 1965.
Idem, L`influence de l`oeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev, dans les Principautes roumaines, în „Melanges de l`Ecole Roumaine en France”, tome IV, Paris, 1916, p. 26-31.
Pașca, Ștefan, Cel mai vechi ceaslov românesc, București, 1939.
Piru, Al., Literatura Română Veche, Editura Pentru Literatură, Ediția a II-a, București, 1962.
Popa, Marcel D., Matei, Horia C., Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Popescu, Alexandru, Șerban Cantacuzino, Editura Militară, București, 1978.
Popovici, C., Fântânele și codicii dreptului bisericesc ortodox, București, 1866.
Radu, George, Un boier luminat, în „România Literară”, nr. 33/2004, p. 7.
Ruffini, Mario, Biblioteca stolnicului Conbstantin Cantacuzino, Editura Minerva, București, 1978.
Scurtu, Ion, Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Enciclopedia de Istorie a României, Editura Meronia, București, 2001.
Simonescu, D., Petrescu, V., Târgoviște, vechi centru tipografic românesc, Târgoviște, 1972.
Simonescu, Dan și Bogdan, Damian P., Începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, București, 1939.
Simonescu, Dan, Buluță, Gheorghe, Pagini din istoria cărții românești, Editura Ion Creangă, București, 1981.
Simonescu, Dan, Din activitatea tipografică a Bucureștilor (1678-1830), București, 1930.
Simonetta, Vilanti, Factorii microclimatici și conservarea fondurilor de bibliotecă, în „Probleme de Patologie a cărții. Culegere de material documentar”, vol. 31, București, 1995, p. 5-18.
Solcan, Șarolta, Femeile din Moldova, Transilvania și Țara Românească în Evul Mediu, Editura Universității din București, București, 2005.
Sotirescu, T., Apostilele domnitorului Nicolae Mavrocordat la o ediție a operelor lui Niccolo Machiavelli, în vol. Prima sesiune științifică de bibliologie și documentare, București, 1957, p. 283-285.
Stănescu, E., Premisele medievale ale conștiinței naționale românești, în „Studii”, XVII, București, 1964, 5, p. 969-983.
Stănică, Vitalie, Prețurile din Țara Românească și Moldova între anii 1601-1626, în “Revista Arhivelor”, Anul LXI, vol XLVI, nr. 3, 1984, p. 282-289.
Sulică, N., Contribuții la istoria vechimei elementului românesc și a circulației cărții românești în regiunile secuizate, în „Reînvierea”, Târgu Mureș, nr. 1/1937, p. 11-20; 1938, nr. 2, p. 11-29.
Tincu-Velea, N., Istoria bisericească politico-națională, , 1865.
Tocilescu, Grigore, Viața lui Preda, Radu și Stroe Buzescul, în „Columna lui Traian”, 1871, nr. 27-34.
Todericiu, D., Filigranele hârtiilor fabricate în perioada 1539-1841, în „Celuloză și Hârtie”, nr. 8, 1962, p. 289-313.
Țurcanu, Ion, Istoria Românilor: Cu o privire mai largă asupra culturii, Editura Istros, , 2007.
Vârtosu, Emil, Foletul novel. Calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1693-1704, București, 1942.
Velciu, D., Cronicarul Radu Popescu, Editura Minerva, București, 1987, p. 59-74.
A N E X E
I. Cartea tipărită în Țara Românească (1632-1714)
I. 1. Pogribania, 1650
I. 2. Carte sau Lumina, Snagov, 1699
I. 3. Pravila de la Govora, 1640
I. 4. Îndreptarea legii, Targoviște, 1652
I. 5. Biblia, București, 1688
I. 6. TRIODUL, Buzău, 1700 (dreapta – Versurile la stema Țării)
I. 7. Liturghier greco-arab, Snagov, 1701
II. Exlibris-uri.
II. 1. Primul Exlibris notat de Constantin Cantacuzino pe fila de gardă a unei cărți, în anul 1650
Exlibrisuri Constantin Cantacuzino
III. Cărți din Biblioteca de la Mărgineni a stolnicului Constantin Cantacuzino
III. 1. Cronica lui Johannes Nauclerus, din care s-a inspirat stolnicul pentru lucrarea sa, Istoria Țării Românești.
III. 2. Comentarii la Principele lui Macchiavelli
IV. Filigrane ale morilor de hârtie din Țara Românească (1650-1700).
IV. 1. Filigranul morii de la Govora (1638)
IV. 2. Filigranul Morii de hârtie de la Călimănești (1642)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Carte Si Tipar In Tara Romaneasca In Secolul al Xvii Lea (de la Matei Basarab la Constantin Brancoveanu – Aspecte Istorice, Artistice, Tehnologice, Economice) (ID: 137383)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.