Carte Dan Sandu Final (1) [304562]

Dan S A N D U

CÂNTECE DE PRIETEN

1

Consilier editorial: Petre Isachi

Tehnoredactare: Alex Oko

Culegere text: Pr. [anonimizat]: [anonimizat]: Ștefania – [anonimizat]: Bogdan Artene

2

CÂNTECE DE PRIETEN

3

„Câte flori ziori înflor și-s [anonimizat]… –

[anonimizat]-n Pâine,

Atârnate-n plopii tot mai făr’ de soț și

cu ortul nesătul

Ce transformă-n Astăzi spaimele din

Mâine…”

(Dan SANDU)

4

“Eheu! Fugaces…! „

“… A fost odată ca niciodată…” [anonimizat], alunecând/derapând printre Umbre făcute Istorii în mirifica atemporalitate a [anonimizat], parcă, dintr-un panegiric cu Prieteni căzuți la odihnă – „înger negru de absență” -, neclintit megieș cu aspațialul cuprinsului din dulcea tiranie-a trudei literare… Cel mai adesea văzute ca o Golgotă secundă/infirmă a [anonimizat]… “după chipul și asemănarea” Sa! [anonimizat], “arsă noaptea mea de stele”, “rana hârtiei” acordată pe struna trubadurescă a [anonimizat] a literaturii lusitane populare. [anonimizat], literar, [anonimizat], gângurind pe gâtu(i)[anonimizat], gomănit , [anonimizat]. Precis, [anonimizat] “cărturărești” “ce va să vie”… Nimic n-a rămas necuprins în Cântul de prieten: [anonimizat]-[anonimizat], petrecerea mare de tot câmpenească,

5

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], fru-[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], norocul meritat sau pidosnic (atent profețit de ursită) sau năpasta urzitoare de doliu. Restu’-i Himeră! Restul e Colb!

Dan Sandu

6

Întâlniri destinice

Moto: „Eu sunt numai numele meu./

Restul e „tu”, i-am zis”

(Nichita Stănescu)

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], „M-a [anonimizat]-mă”, mi-a [anonimizat], avea câteva zeci de poeme intitulate „Cântec”, în care a transfigurat în „noduri, semne și necuvinte” idei, stări, sentimente, [anonimizat], trăiri etc. declanșate de circumstanțe doar de el știute. Canticum/ [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], I. [anonimizat], [anonimizat].

„Cântec de prieten” [anonimizat], [anonimizat] dragoste, de cătănie, de „foaie verde de albastru” – care se transformă sub condeiul lui D. S., într-o specie epico-lirică reflexivă, confesivă, analitică, mai precis – glossă critică, tandră, scrisă „cu vorbe noduroase, Troienite/ Peste limbi de piatră suitoare/ mirosind a miere și a liliac”…, dar și cu melancolia timpului devenit afectivitate și tautologie cosmică…

Poetul oferă fratelui nostru, cititorul, adevărate descântece critice „în mreje de rusalce deocheate gândite cu fața spre Cer”, (des)cântece „de prieten” ce

7

amintesc de „ Caracterele” lui Teofrast, lui La Bruyere sau de portretele din Letopisețele lui Grigore Ureche, Ioan Neculce sau de cele din „Oameni care au fost” de Nicolae Iorga etc. Cartea este un fragment de istorie literară/ culturală contemporană, o suită de portrete literare/ de idei în mișcare, o specie de sine stătătoare, atemporală și sapiențială, în care preocuparea glosatorului este să găsească „ideea cu gură” și s-o ofere, cu tandrețe de prieten, coleg, fiu, tată, profesor, prietenilor, cititorilor, mentorilor și discipolilor, de aici și de dincolo, într-o scriitură (con)figurată epistemic, orchestral, policrom, polifonic și filosofico-elegiac. Sub tentația realului, autorul transfigurează mitografia prieteniei, singura care nu se poate cumpăra, dar – paradoxal – se poate vinde!

Ideea este cea dezvoltată cândva, de C. S. Lewis: „Prietenia nu este ceva necesar. E ca filosofia sau arta. Nu are valoare efectivă în viața noastră. În schimb, e ceva care dă valoare vieții noastre”. Valoarea pe care o dă vieții este liantul acestei mitografii a prieteniei, Autorul nu uită că trebuie să creeze prietenului-personaj, o existență de-sine-stătătoare, într-atât de autonomă, încât numele lui, dincolo de Text, să poată fi supus resemantizării și simbolizării. Desigur, de Măria Sa Cititorul! Prin orizontul de așteptare, prietenul-personaj se revelă ca structură deschisă care traduce și asimilează exteriorul/ viața după criterii axiologice proprii. Extopia (perspectiva) auctorială permite ca personajul-prieten să poată fi privit și „prezentificat” ca obiect ai unei lumi, alături de alte lucruri care alcătuiesc împreună o spațialitate semnificată.

Desigur, Dan Sandu rămâne și în această carte un artist! Poetul inconfundabil pe care-l știm, dar care, pentru „păcatele” lui, poate fi și un bun critic literar: vede idei, le vizualizează (stăpânește poetica privirii), are spirit de analiză și de sinteză, luminează original prietenul/

8

personajul căruia îi închină „cântecul”, nu uită să revele în scriitură că lucrurile se botează la izvoarele veșniciei, are înțelepciunea necesară să apere permanent prietenia de prostocrația tot mai agresivă, are gândire poetico-filosofică interogativă, atinge obiectivitatea prin subiectivitate, are stil inimitabil etc. Are cultul prieteniei, iubește oamenii! Nu uită, „în limpezimea sfielii”, să-i spună povestea prieteniei și „Frumoasei cititoare surprinsă surprinsă cu gurița căscată”. Am citat din poemul „ Roata” al poetului basarabean, Teo Chiriac. Toată viața am invidiat, dar am și iubit poeții. Ei vor fi! Ontologic vor ființa, cu tot efortul unora de a-i desființa!

În subtextul mitografiei prietenilor/ personajelor, cititorul va descoperi un autentic și admirabil autoportret în palimpsest al poetului D. S., ce are grijă să ne sugereze (a sugera este totul!) că scriitorul etern nu are un prieten mai bun și un dușman mai rău decât pe sine! Picturile sale în cuvinte, picto-poezii critice, sunt fiicele legitime și moștenitoarele de drept ale privirii. O privire auctorială ce are harul audiției colorate din Rapsodiile enesciene, dar și din capodoperele lui Mozart, Bach, Bethoven sau din

„Dansul săbiilor” a lui Haciaturian…

…………………………………………………………………………………………

Numele scriitorilor/ personajelor din galeria de prieteni surprinși într-o întâlnire destinică rămân, ca și originalele glosse critice, melancolizate și muzicalizate cu arta celui ce știe că „în fiecare scorbură” este „așezat un zeu”, o transcendență. La fiecare personaj/ cântec de prieten al cărții, justiția, șansa și jocul sunt fiii legitimi ai Destinului, iar Norocul, copilul rătăcitor al Hazardului, înfiat de același destin imprevizibil este trimis de Dan să păzească de invazia scriitorilor, Poarta deșertăciunilor.

Supratema acestei simfonii sublim-tragice a destinului în care „totul este inversul totului/ dar nu i se opune, și/ cu atât mai puțin îl neagă” este – ați ghicit – libertatea de a sta sub destin. Odată cu libertatea crește,

9

paradoxal, și cuantumul de suferință. E bine să nu uităm această axiomă! Cu o artă firească, poetul revelă în mitografia prietenii, trecerea fatală, de la jocul inocent, la conștiința tragică asumată. Dan Sandu are sentimentul destinului transcendent, dar și a celui imanent, încât partea cea mai reușită a cântecelor de prieteni mi se pare cea în care transfigurează metamorfozele destinului, sub forma sinuoasă și imprevizibilă a Istoriei, dar și a celor trei instanțe psihice: Eul – Supraeul – Sinele. Revelarea dublei noastre origini: existențială – relativă la Eul istoric și la cel circumstanțial – și esențială – ființa noastră profundă legată de Ființa Lumii, conferă portretelor de prieteni, mitografiei personajelor, o durată inefabilă.

Era să uit: Textele inclasificabile formal, din această Carte despre Norocul de a avea prieteni, lasă impresia că se scriu singure și ajung unde, când și cum vor ele! Amintind și de bătrânul Homer care susținea că un prieten, când e om, îl întrece și pe un frate (și fratele poate să-ți fie prieten, dacă nu uită tragedia Cain – Abel!), vă rog să observați puterea miraculoasă a prieteniei – creație, geneză, forță modelatoare: sensul vieții este (auto)realizarea ei. Dan SANDU rămâne și în vol. „Cântece de prieten”, un căutător de sensuri re-găsite în viața însăși, dincolo de viață, într-o valoare determinată (a fi, a face, a avea), dar, cel mai adesea, în puterea miraculoasă a creației. Adică – în Poezie, Prietenie, Iubire!

Citim o carte rară – dacă avem în vedere problematica scriiturii – din arealul ontic și gnoseologic al libertății și destinului. Sub inefabilul poetic, autorul ascunde eminescian, tragicul obiectiv-destinal al mitului prieteniei! Cum să nu rămână frumoasele cititoare cu „gurița căscată”, dacă prietenia este ca filosofia sau arta?!

Bacău, 2018-11-08

10

Album de familie

Mamei mele Domnița, cu care sunt mai mult acum, când ea nu mai este

Emoții presărate între foi – tot mai deschisă fântâna tot mai cuminte tăcerea și caut în van

umbra prăfoaselor cadre un zâmbet privirea uscată a tatălui meu umbra de muselină a mamei eu

cel frizat bătrâncios buzele uscate

ale timpului – rămas bun

dragule timp

mereu mai mincinos mereu mai stupid

șoapte țipate secret

áripi de ceară pregătind cenușa…

11

Posibila întoarcere

MOTTO:

„S-au împuținat zilele și s-au făcut mărunte, ca iarna. Întunericul le împlinește cu goluri. Ne temem de zi, de oră, după ce nu ne-am temut de veac”.

(T. Arghezi)

Bunilor mei Ion și Maria

Niciodată nu-i prea departe clipa când, părelnic, timpul te surpă amenințându-te leneș, uneori din petecul unei fotografii, cu presimțirea valizelor gata de hoinăreală. Ceva ca o întoarcere nehotărâtă fraternizează cu hulubii gândului rătăcit concentric în neantul amintirilor fără de nume, înscrise într-o copită de umbră, deasupra, uneori, cu preatârziul din sângele rechemat în părinți, în ochii veștejiți de absență ai celui plecat într-o lungă și inutilă umblare.

Floare strâmbă – (iubito!) – prinsă-n piept de mire adormit! Mi-ai încurcat potecile cântând și descântând, și-atunci numai în vis, de neadevăratelea, vezi bine, ferindu-ți sărutul de oazele amăgirii.

Când mă sapă cuțitoaia celor făcute doar cu mâna stângă, din dulcele ”dor mărunt” de pribegie, pașii se potrivesc singuri ca mereu potcoava de argint pe cărări de culoarea veveriței, lăsând mult, în urmă, vadul Tazlăului din târgul de Valea Rea, urcând cu crinolina toamnelor știute drumeagul în slujbă statornică și străveche, care însoțește apa Berzunțiului, nedatorând prea mult niciunui fel de revoluție rutieră.

Intrat astfel pe poarta începutului și a nesfârși-tului, pribeag rătăcitor cu felinar de pietate străluminând obârșii, lași baltă chipuri de lemn, praznice străine și în-

12

tâmplări absolut neîntâmplate.

Din cele patru zări, de unde-aș fi, dorul de-acasă, dorul de părinți se-mplântă cu pumnale de vifor în mușcatele străjuitoare de pervazuri, în stâlpii răsuciți în funii ai casei bătrânești.

Nebunia mierie cu care pleoapa copacilor îți bate retina prăfuită de neodihnă s-ar putea să fie numai o min-ciună a speranței! Cu cât grăbesc pașii pe poteca povârnită ce-ncurcă păduri în care cresc și se-mbolnăvesc și rădăcinile mele, simt o chemare de vietate rătăcită, dincolo de asfințitul din vârstele bunilor mei Ion și Maria, asfințit ce-și potrivește custura timpului pe ascuțișul pururi netocit al întâlnirii pământene dintre cei care-au dat viață și odraslele lor.

Pe moș Ion Adam și pe nevasta lui, Maria, trece-rea prin viață i-a împroprietărit cu multe zeci de ani, nu-măratul lor poticnindu-se, uneori, în uitare, căci începutul de secol s-a furișat bursucește spre vizuina neștiutului. Mărturie rostogolișului fără oprire mai stau numele celor paisprezece copii care le-au împodobit casa, chipurile zecilor de nepoți și strănepoți care le vor păstori memoria cu însemnele veșnicei aduceri-aminte.

Despre oamenii muntelui nici nu se cuvine să vor-bești prea mult. Ar fi o impietate. De fapt și ei mai mult tac, frâu liber gândului dând palmele lor cât o pecete a muncii. Și mai vorbesc despre ei frunțile lor brăzdate de diadema nevăzută pe care o poartă tot voievodul pământului atunci când pășește solemn, din brazdă în brazdă, mereu printre cele văzute și nevăzute. Graiul lor, când nu-și îngroapă morții, se preface, pe rând, când fereastră fermecată prin care năvălesc bezna încleștărilor la baionetă, de ieri, și imensa rotire a coaselor de vară, când țară de grâu bătrân, în care sensurile cuvintelor pornesc să plămădească din duhul fluturilor și al miorilor odihnite în ierbi nemaiști-

13

ute povești cu o fată și-un flăcău ce se iubeau, cu o casă tocmită gospodărește, la piciorul muntelui, arsă în timp ce flăcăul, devenit bărbat, sângera moartea, pe front, departe de cei dragi rămași să-nfrunte, singuri, piatra seacă a iernii troienite cu ființa încrâncenată a unui ger albastru.

Și-a mai plimbat de câteva ori primăvara fota în-florată prin grădinile calendarului, legând oamenii și fap-tele cu legile, bune-rele, ale cerului și ale pământului, s-au mai spulberat din vrăjmășiile lumii…

Anii s-au sfărâmat pe rând, și ei, ca toatele plinite ale lumii, suflarea bătrâneții trimite priviri furișe spre casa cu cerdac golit de larma copiilor, iar, uneori, intră și cere ospeție, lămurind cum că afară plouă și ninge cu singurătate. În ultima vreme cântecele poposesc tot mai rar pe coarnele plugului, speriate de iarna ce-amenință din apropiere. Sub obloanele de liniște coborâte gros și pâclos, încremenește raza de speranță în nu se știe ce, din când în când în poarta mare, cu câte un deget de pâslă mai bat cei plecați demult și întorși, rareori, pentru o fărâmă de clipă. Atunci, fruntea se descrețește și-mbrățișările îndelungi țin loc de vorbe tocmite.

Nu știu cât vor mai exploda vulpile toamnei în codrii ce împresoară pacea din grădinile lui Moș Ion din cătunul Ghilea, nu știu cât s-or mai cuibări mărgelele vieții în salba mătușii Maria, dar cunosc prea bine că dragostea de rădăcini doare, mai ales, în lumina scăzută a cârdului de cocori peregrini prin sufletul nostru, mistuind depărtări de-nceputuri. Drumurile rătăcite se-ncheagă prin aceiași pași și se reîntorc, ca un ecou, cu clătinări de naufragiu, dibuind florile ca pe niște viori plânse, cu grele anotimpuri pe obraz, însemnând, totodată, ferestre luminate pentru cei ce se regăsesc în tragismul amintirilor care suntem.

15 august 1985

14

15

Morții noștri dragi

Bunilor mei Domnica și

Dumitru – Mitriță

Mi-a venit în vis, dreaptă spaimă alungată

dintre umbre, amorțită-n mare și surpat necaz, clătinând

din lacrimi și mi-a zis:

Am ceva pe suflet, nu mă mai întorn; dă-mi rotiri de lună și fântâni de umblet, mult mă strică setea, nu mai pot să dorm.

Nu stau mult, măicuță, vine-o vreme când, rătăcind prin șuier, te-ai vroi strămut, roți de pară la căruță, prin bostană – chip de ciocârlie-n fluier.

N-ai uitat, copile, focul din peceți, inima-ți cenușă arsă, după cum roadele umile se închid în stele, se ascund în pumn – canonit frământ; tot așa, în palme, ba pe os, pe sân, simt cu bucurie cum pășești pământ!

Dar ce-ți spun eu ție… tu nu ești de-al nost’; am plecat de mult, ne-am adăugat cu pâinea, la împărăție; casa mi-e de lut, paseri fără rost. N-avem bărăgane, cărăm cruci de sânge – fiare de arat gorgane; pe poteci din lemne, cu pustiu de lacrimi, ne târâm prin semne.

16

17

Fotografii „mișcate”

Se închină “rădăcinilor”mele de zestre;

Pioasă reverență întru amintirea poienarului

Ghiță Popp, făuritor de MARE UNIRE!

Aștern anevoios aceste rânduri – prinos al zbuciumului sufletesc trecut prin melancolia unei călătorii întâmplate în prag de toamnă, la obârșiile străvechiului meu neam ardelean. Însoțit de prietenul meu mai tânăr

– preotul Cătălin Ilie – m-am hotărât să mă nasc a doua oară în patria mea transilvană, luând-o la pas, bătrânește, înapoi, spre izvoare și să-l rog pe bravul patriot Dumitru Flucuș – Primarul de la Șinca – să-mi ierte mie, fiului rătăcitor, întârzierea de aproape două sute de ani, deoarece bolovanii istoriei i-am avut legați la picioare și vânturi negre mi-au grămădit în cale stavile de suferință și, mai mereu, trageri pe roată și pe secure…

Una dintre rădăcinile mele bolnave de umblet (și nu numai!) s-a numit inițial Sosmezo (adică Satul Sărat, pe ungurește). Nu degeaba bunii mei veniți din Ardeal știau la perfecție limba celor cu care-și împărțeau până și aerul de respirat! Cam tot pe-atunci se numea și Poienele Sărate, rămânând, mai apoi, Poiana Sărată. Așezată pe pământul Moldovei, la poale de Carpați și la vreo trei ore de mers „pas alert“ până la Brețcu, peste munte, localitatea „se face“ din ordinul Curții de la Viena, în scopul întăririi graniței de Răsărit a Imperiului.

18

Tradiția orală pomenește un exod cu începuturi la Șinca Nouă, lângă Făgăraș. Cred neclintit c-așa a fost și am dovezi cum că localitatea Brețcu (fostul castru roman Angustia, acum două mii de ani) a fost doar un popas vremelnic, când, ademeniți de noua perspectivă, „economii de oi“ au trecut munții spre țara visată.

Primii poienari, „douăzeci și patru de familii de oieri și de haiduci“, „au bătut țărușul“ la 1823, după ce au trecut munții sub oblăduirea duhovnicească a vestitului protopop Petru Pop, frate de sânge al harnicului mentor spiritual Gheorghe Pop, prim slujitor al Bisericii Neamului, târnosită aici la 1834, și viitor socru al vrednicului slujitor bisericesc Ioan Beloiu. Acesta din urmă s-a născut pe vremea când cei din neamul lui Șerban se pregăteau să-și mute turmele dincoace de Moghioruș, venind de la Șinca Nouă. Veneau șincanii hăituiți de soartă, alungați din lumea lor primordială. În toamna anului trecut le-am văzut, în pădurile de la Șinca, mânăstirea distrusă, cândva, cu tunurile imperiale! Viitorul ginere al preotului Gheorghe Pop a fost la început paraclisier și cântăreț în strană, devenind, mai apoi, diacon și păstor de suflete – pe la 1853, slujind cu credință maximă patruzeci și șapte de ani, până s-a mutat la Domnul, în anul de grație 1897. Părintele Ioniță, cum era „alintat“ cu dragoste de către enoriași, a fost un protopop „unicat“, mai aflăm noi de la etnologul Dorinel Ichim care, la rându-i, știe mai multe despre acest „personaj“ pitoresc din lucrarea dnei Prof. Dr. Ana Grama Brescan, intitulată „Românii sudtransilvani în secolul al XIX-lea“. Mai descoperim, din sursa citată, că „…părintele însuși, un bătrân de vreo șesedeci și cinci de ani, cu o foarte frumoasă barbă albă, verde încă și hazliu, e omul cel mai simpatic din lume… pe masa lui vezi ziare românești, ungurești, nemțești… este un om blând, deștept, învățat, un mare patriot!“. Prestigiul de care se bucura îl recomanda în față autorităților timpului, astfel încât, în

19

vara anului 1891, când Regele Carol I vizitează Târgul- Ocna și Slănicul Moldovei, „patriarhul“ de la Poiana Sărată trece munții cu sprinteneala unei tinereți secrete și are onoarea să facă parte din Comitetul de primire încropit în cinstea înaltului oaspete poposit pe meleaguri moldave cu prilejul inaugurării Tunelului de extracție de la Mina Salina. O fotografie de epocă ni-l înfățișează, în aceste momente, în prim plan, alături de Rege și, printre alții, de Prim Ministrul

Lascăr Catargiu.

În data de 3 ianuarie 1883, vede, la Poiana Sărată, lumina vieții pământești Ghiță Popp, viitorul mare om politic al românilor, în familia notarului Gheorghe Popp. Corifeu al Marii Uniri, marele patriot român va fi „răsplătit”, peste ani, cu prigoană și pușcărie comunistă…

… De la 1897, până în 1912, predica în altarul Bisericii din Poiana Sărată va fi oficiată de către Preotul Gheorghe Olteanu, băștinaș get-beget, căsătorit cu fiica mai mare a lui Gheorghe Pop. Urmează o perioadă mai puțin fastă pentru viața bisericească din Poiană, când interimatul de un an este asigurat de către Preotul Ioan Cioară, adus tocmai de la Zagon. Între 1913 și 1940 și-a trăit tihna sau aspirațiile zbuciumate, surâzând veacului, Preotul protopop Ioan Rafiroiu (care l-a botezat și pe tatăl meu, Dumitru!), preot militar între 1916 și 1918, expulzat la Dobru de Hunedoara după Diktatul din 1940, adormit întru Domnul la 1948 și reînhumat, după dorință, la Poiana Sărată.

În anul 1945 vine la post, de la Crăciunești (tot de Hunedoara), Preotul Ioan Ciurea care păstorește cu cinste până în 1972, trecând la cele veșnice în anul următor, după o grea suferință. L-am cunoscut personal, m-a spovedit și m-a împărtășit, eu copil fiind în vremea aceea, și astăzi figura sa luminoasă îmi transpare în apele tot mai subțiri ale amintirii. Mă ruga, pe-atunci, să-i fiu de ajutor în biserică, să-l însoțesc întru cele ale serviciului de obște.

20

L-am refuzat timid, cu inocența vârstei, speriat de măreția și de importanța perspectivei care mi se deschidea…! Nu întâmplător, cred, i-am regăsit numele neamului din care se trage, încrustat pe crucile adormite și ele, preț de-o Eternitate, în țintirimul de la Șinca Nouă…

Din 1972 și până la 1979, neamurile mele de Poienari (după numele lor – Șerban și Sandu) primesc binecuvântarea și Lumina ortodoxă prin grija neasemuită a Părintelui Mircea Ilie (targocnean ca și mine), trecut mai apoi munții, „din ordin“, la Slănic Moldova, unde slujește și astăzi cu osârdie în Biserica cea vie a lui Hristos, ctitorită, mai hăt, de către părintele Clement Filimon – un alt fiu de seamă al istoriei slănicene.

Pe Părintele Profesor Marcel Ciucur, venit tocmai de la Seminarul Teologic Neamț, Poienarii îl primesc cu brațele deschise, pe 25 august 1979, cinstindu-l în mijlocul lor până la 1983, când locu-i rămas vacant este ocupat de Preotul Ionel Piștea. Zece ani s-a ostenit dumnealui aici, până la transferul său în Parohia Coțofănești.

Pe Părintele Ovidiu Herbei îl consemnează cartea locului între anii 1993 și 1997 – an când în fruntea Sfintei Biserici din Poiana Sărată este numit Preotul Sînel Lăzărel, teolog de o aleasă frumusețe spirituală, erudit strălucit și bun gospodar. Faima operelor sale de caritate a devenit, deja, celebră. Ar fi un păcat de neiertat să nu-l pomenim în această modestă trecere în revistă a clerului ortodox care face deosebită cinste localității și nu numai, și pe Părintele Ioan Bitir, fiu al satului, actualmente păstor al Parohiei din Grozeștii Oituzului – om de cultură solidă, personalitate de influență și autor al unei monografii cu trimiteri la „descălecatul“ dintâi al oierilor ardeleni pe tărâmul „poienilor sărate“, mai la vale de Vama împărătească de la Oituzul unguresc…

Acum, când mă nevoiesc, deja, în peste șase decenii de

21

reverii viscolite și împliniri vindecate, mă alătur sufletește, prin timp și prin timpuri, bunei mele Domnica Șerban (cea care-mi ura mereu „minte și noroc“!) și murmur, în șoaptă, din amintirea înmiresmată a limbii române, frânturile unei polifonii mai vechi, aproape uitate:

Transilvanie – vis fără `ntoarceri

al bunilor mei,

nesecați în mormintele lor, sub áripa țărnii

de unde-au purces.

Potolit e tăciunele vremii

Ca buha lotrilor, noaptea…

Mai furăm câte-un lemn de prin codri, Căci rară-i cenușa pe care n-o știm

Și urnele scumpe închise în noi, Să ne-ajungă vreodată.

Moșnegii recheamă albitele ploi,

Urcați către prânzul cel mare,

La mese de brad, jur-împrejur,

Nu știu măcar până unde,

Ascunse genuni.

Prea puțini, totuși, cred,

Adânciți către ceruri,

C-o lacrimă-n pumni.

Ce-or fi sfătuind cei desculți,

Buni vecini cu Oierul

și mai multe numele sale…?

Foarte aproape de zori,

Meșteșugite răspunsuri mai poți să asculți,

Că vin din pământuri, și ele astrale,

Cu ochii frățânilor mei,

Plecați, uneori…

22

Dacă vrei să te-ntâmpli poet…

Veșnică pomenire adormiților

“dascăli”:

Constantin Mihailescu

Neculai Mihalache

Penelopia Mihalache

Gheorghe Breabăn

Eleonora Breabăn

Zaharia Grigoraș

Dumitru Sandu !

Fericit cel care, când plânge primăvara în miro-sul de mugur carpatin, își potrivește pașii de pribeag ne-dat prejudecăților pe meandrele drumului ce suie domol și nepotcovit, lăsând deandreapta și deanstânga Valea Rea, urcând mereu și mereu către văzduhuri neștiute, spre vechea așezare de români ce și-a topit în nume aurul dacilor și palpitul frunzei de mesteacăn: Berzunți. Și dacă vrei să te-ntâmpli poet, ne-ngăduie și nouă, cititorule, să-l însoțim pe cel pornit să vămuiască adaos de lumină și de trudă, de catedrală și de paraclis și să deslușim câte ceva despre acest trunchi de Țară, invocând Cuvântul, când nu mai poți deosebi bucuria de flori și întrebărilor le-ai da, parcă, un alt nume.

Negura neoliticului de-i zice Berzunți, așezată pe valea pârâului cu același nume, dormitează de veacuri la poalele Muntelui Măgura (un atú de vreo mie de metri față de luciul mării) și indică precis partea de vest a județului,

23

cu păduri amare de lotri și de războaie, cu dealuri domoale și brăzdate fulgeriș de ape viclene, tăiate-n văioage înguste și sălbatice, mai mereu pline de poezie și mai rar cotropite de roadele trudei.

Întâiul document care a făcut faima locului este datat 29 iunie 1400, poate chiar primul înscris înregistrat în cancelaria domnească: „Io, Alexandru Voievod, domn al Țării Moldovei… facem cunoscut cu această carte a noastră

că această adevărată slugă și boier al nostru Stroie (…) și astăzi ne slujește nouă cu dreaptă și credincioasă slujbă

(…). De aceea (…) l-am miluit cu deosebită milă și i-am dat în țara noastră, în Moldova, două sate, uric cu tot venitul… Iar hotarul acestor sate să fie la Filipe, apoi de acolo pe pârâu în sus și peste Tazlău la drumul mare o movilă pe drum până la vadul mare, la vad movilele în sus pe deal până la Berzinț, în sus pe Berzinț până mai sus. Scris în anul 6908, ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel”.

La Berzunți, ca mai pretutindeni, peste oameni stăpânea un timp cu ctitorii voievodale, mai toate de suflet, adâncite în tămâia sihăstriilor de protocreștinism, departe de fluturii timpurii ai slovelor latine, departe de ropotul curat al filelor de carte nenăscute, încă, înscrise, părelnic, pe doasca unui visat icunabul, sub áripi de pasăre-suflet, atent descântat. Era totul ca la Facerea Lumii, când, spune tradiția, prearomânul monah Isaia de la Sfânta Mănăstire încropește un fel de “dăscălie” particulară

(?) în incinta chinoviei, pentru că știa el că „instrucțiunea primară se adresează la vârstă fragedă, când inima e primitoare de orice impresie bună sau rea”.

Într-un răspuns dat Subprefecturii de Bacău în 1873, la un chestionar care cerea dăscălimii „să culeagă știința de la oamenii bătrâni, preoți și autorități despre școlile existente în comună între anii 1830 – 1872”, învă-țătorul moineștean Dimitrie Pătru poate jura că între anii

24

1831 – 1841 ar fi existat o școală frecventată de un număr destul de redus de copii (vreo 40), truditorul într-ale az-buchiei fiind plătit, când se putea, cu ceva parale strânse la chetă și, periodic, cu vreo baniță de fasole și câteva merțe de porumb. Frumoase vremuri!

La 1 decembrie 1864 Ministerul Justiției (!) înre-gistrează, la secția „școli”, cu un număr ce nu vă interesea-ză, cererea protosinghelului Isaia Climescu care, solemn, în numele Consiliului Comunal, solicită înființarea unei școli de stat. Se vede că ne săturasem de turci, de greci mănăstirești, de comanace și turbane; veneau la rând stra-iele nemțești. O să vă întrebați de unde la Berzunți atâția călugări athoniți, egumeni și arhimandriți, protosingheli și stareți, diaconi și vlădici, monahi și monahii? Păi cum?…

Vechea vatră de români musai că avea și o bisericuță spre care se mergea numai cu singurătăți de rugă, pe veșnicia căreia, pe la mijloc de secol XVI, se va zidi o “besearecă” parohială semeață, hotărâtă și începută în timpul faimo-sului domnitor Alexandru Lăpușneanu, în anul 1566 și de-săvârșită de soția sa Ruxandra și de fiul acestuia, Bogdan al IV-lea, Lăpușneanu, la 20 aprilie 1570, dată când Casa Domnului este sfințită și înzestrată, după datină. Lăcașul se va închina întru “Adormirea Maicii Domnului” și va primi “dreaptă ocină și moșie jumătate sat Ciofrești, Jud. Tecuciu și mai multe sălașe… La Bacău moșia Fundătura Nadișei și Năsoiești – Cetățuia… Pământ: 11 ha pentru personal și 10 ha arendabil…” Nu putem trece sub tăcere un amănunt esențial: scara “în fus”, din lemn de stejar, ce duce în turla clopotniței, urcă spiralat, abrupt și îngust, în curbe strânse, în sensul acelor de ceasornic, este aproape inaccesibilă atacatorilor purtători de sabie în mâna dreaptă și indică precis (și) scopurile defensive, specifice tuturor construc-țiilor proto-medievale, aflate pe tot cuprinsul Europei din

25

acele vremuri. Am regăsit-o la Blois, pe Valea Loarei, con-cepută din marmură și la alte dimensiuni, departe, am zice, de zbuciumul blestematelor năvăliri din Pustiu de istorii…

În mesajul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 18 decembrie 1859, solia buneivestiri își cânta bucuria și nădejdea cea necuprinsă în cuvinte a norodului acestuia care, în vremi, mai mult a murit, decât a trăit: „Eu țin nu-maidecât ca fiecare să știe curând a scrie și a citi…” Așa încuraja de pe altarul Unirii domnul pământean. Vestea s-a risipit peste gând și a ajuns până la Berzunți. Astfel, avea să se organizeze și aici prima școală de stat la data de 18 ianuarie 1865. … Și, ca să te-ntâmpli poet, iubite „cetito-rule”, măcar pentru o zi, în tumultul îmbrățișat al celor patru anotimpuri cu care ne-a pricopsit Facerea, te invit, profund imaginar, pe cărările de suflet ale acestui sat mare și aproape vesel, de negrăit pecete a istoriei noastre națio-nale, atestată, cu acte în regulă, la finele veacului „paișpe”, când oamenii de prin partea locului încă trăiau în spectrul distinct al miturilor primordiale, buni megieși cu asperită-țile timpurilor imemoriale, dătătoare de floare speranței… O dovadă mai recentă, în acest sens, rămâne și înscrisul din pisania bisericii bogdane ce se sumețește de ani fără șir în centrul comunei, cum că văioagele Plevnei au fost udate și cu sânge berzunțean pe vremea Coroanei de oțel. Răsplata nu putea fi decât pe măsură! Cel din stirpea făuritorilor de Românie dodoloață a inițiat și a sprijinit „reforma însurățeilor” la 1882, prilej cu care bravii ce s-au bătut cu turcii au primit pământ pentru ei și, din belșug, pentru obște: drumuri, ulițe, școală, centru civic, numit, până mai ieri, Medean. Școala lui Cuza, una dintre cele mai vechi din zonă, primea spre stăpânire veșnică, am putea spune, 6 fălci de teren agricol, plus 40 de prăjini, în intravilan, pentru construcții, suprafețe intrate, mai apoi, spre sfârșitul seco-

26

lului, în administrarea Casei Școalelor. Reforma din 1940 întărea dreptul de posesiune al Școlii pe încă 4 ha de fânaț și 6,50 ha pădure. Și-a venit vremea “eliberărilor” tovără-șești… Mai ales, de proprietăți funciare! Prilej de căpătuială pentru cei mai iubiți fii ai norodului nărod, vezi bine! Intrai în partidul unic, primeai, drept recompensă, pământ! De unde? Mai întîi și mai întâi, din brazda bietului învățător ciuntit la Cotu’ Donului, pedepsit, astfel, pentru “neobră-zarea” de-a fi luptat, ca ofițer rezervist, pentru întoarcerea Basarabiei acasă și pentru recuperarea Tezaurului… Voiai, ca dascăl de țară, să-ți dai un prunc la-nvățătură, la cele școli înalte, erai obligat să “donezi din suflet” amărâtul tău petec de pământ maimarilor zilei, unii dintre ei abia gângurind românește! Nu mai vorbim de GAZ-ul de la miezul nopții… Așa a dispărut învățătorul Grigoraș, reîntors de pe front cu gradul de căpitan în rezervă și… ridicat… noaptea, hoțește… Se cam lămurise ce-i cu prietenia fratelui mai mare de la Răsărit și începuse să vorbească… Se spune că, undeva, în drum spre Bacău, vreo zece nefericiți și-ar fi săpat, singuri, groapa comună în care-au fost aruncați, după execuție… De pământurile Școlii și ale Bisericii s-au ales praful și pulberea! Începând cu “Davái…!”, trecând, obligatoriu, prin purgatoriul “învățământului politico-ideologic” și continuând cu fraierealea de după “vrăvuiala” din ‘89… La Berzunții contemporani, buhna înțelepției nemărturisit veghetoare din turnul clopotniței jelește de veacuri, nop-tatic, spectre de ctitori astrucați în indolența posterității, și noi, ascultând-o, cutezăm a zice, cu OF: “Pe-o cumpănă de fântână/ Plânge-o pasere bătrână/ Și nu plânge că-i bătrâ-nă,/ Plânge că este străină!” Nu mă vede, dau s-o mângâi și ea se ferește și se cáină, mai departe, pentru cine are urechi s-o audă:

27

“Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș drumului;

Drumu’ încă-i supărat,

De multe care-i călcat,

Și cu goale, și cu pline,

Supăratu-i ca și mine!”

Nu știu cine-a învățat-o, că pe mine mă seacă la inimă!

… !!!

28

Școală și dascăli la Berzunți

Veșnică pomenire celor (po)topiți într-o pecete de ctitor!

Isaia Climescu

Alexandru Vlădeanu

David Climescu

Gheorghe Lupu

Gheorghe Oancea

Alexandru Obreja

Emilia Cordunescu

Aneta Trofin

Dimitrie Craiu

Așezată la poalele munților cu același nume, lo-calitatea este străveche, cu urme ce pornesc din preistorie și care se întind până în feudalismul timpuriu. În vremurile moderne, din punct de vedere administrativ, habitatul a făcut parte din Ocolul Tazlăul de Sus, în 1774, apoi, din Tazlăul de Gios, în 1816. Reorganizarea administrativ-teri-torială de la 1864 a distribuit localitatea în plasa Tazlău, județul Bacău. Prima atestare documentară, sub pecetea domnească a lui Alexandru cel Bun, pomenea numele de Berzinți. Toponimul înfruntă veacurile ca o traducere în sla-va veche a cuvântului „mesteceni”. A propos de toponim: sunt primul care îmi permit să vorbesc și despre dacicul “berzes” care ar fi însemnat “mesteceni”. Când te gândești că astăzi tot arealul aparținând fostei stăreții se numește „Mesteceni”!… Considerați aici și cuvântul de onoare al subsemnatului care, săpând cu râvnă și meticulozitate în curtea casei sale, am descoperit resturi de ceramică stră-veche, probată de specialiști ca fiind contemporană cu ne-

29

gura neoliticului! Credeți că m-a băgat cineva în seamă, la modul serios…?

Primii știutori de carte au fost puțini și nu puteau fi decât oamenii clerului, unii dintre ei devenind personalități marcante ale culturii și învățământului. În acest sens, tradiția locală plasează la loc de cinste familia Climescu, din care se va ridica preacuviosul călugăr Isaia care slujea la Sfânta Mănăstire Berzunți și care, prin deceniul IV al se-colului al XIX-lea a întemeiat o mândrețe de școală în chi-liile mănăstirii, frecventată de vreo 40 de elevi. În numele obștei, același protosinghel Isaia solicită înființarea unei școli de stat, eveniment ce se va produce la 18 ianuarie 1865. În procesul-verbal semnat de către primul învățător „adevărat”, preotul Alexandru Vlădeanu, de primar (o fi știut acela carte?) și de către membrii Consiliului Local, se consemnează un debut cu… 4 elevi, școala urmând să funcționeze după „Programa de școli sătești din România”, elaborată de Consiliul superior pentru școlile din ambele Principate. Mai vechiul îndemn al Domnului Cuza s-a risipit peste timp și a ajuns până la Berzunți: „Eu țin numaidecât ca fiecare să știe curând a scrie și a citi…”, încuraja din Lumina Unirii întregitorul de țară. Și iată că, la 30 martie 1873, monahul Isaia Climescu îi împărtășea pe cei 38 de elevi dați la învățătură în ajunul Sfintelor Sărbători de Paști. Cam în același timp, un alt Climescu, Mihai, personalitate proeminentă a locului, donează învățăceilor cărți de pre-miu și ajută școala cu cele trebuitoare ființării.

Un apostol de seamă în istoria școlii berzunțene a fost și David Climescu, născut în 1847, în Tg. Ocna. Primii ani de școală îi trudește la Bacău, după care urmează cur-surile Seminarului Teologic din Roman și stagiul preparator de “dascăli” din Bârlad, iar la 7 noiembrie 1867 este numit învățător la Berzunți, în locul preotului Al. Vlădeanu, aici funcționând până la 28 februarie 1871, când se transferă,

30

definitiv, la Moinești, unde fusese instalat preot încă din anul 1866. Și în acest orășel moldav patriotul Climescu face demersuri stăruitoare pe lângă autoritățile vremii și rezul-tatul se va concretiza în prima școală primară de stat care va fi înființată în chiar casa Prealuminatului, în anul 1864. “Institutor și director al școlii urbane din Tg.Moinești”, își aduce o contribuție substanțială la ridicarea bisericii Sf. Gheorghe din localitate; în timpul Războiului de Indepen-dență se implică activ în strângerea de fonduri “în ajutorul armatei române”, oferind, personal, suma, impresionantă pentru acea vreme, de 127,50 lei, adică, “întreg salariul său ca învățător pe trimestrul întâi”, 1877. La 1880, rămas văduv, își donează locuința din Moinești și toate bunurile sale școlii pe care a păstorit-o cu înțelepție câțiva ani, se călugărește și, în urma ședinței a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 13 decembrie 1886, este „uns” arhiereu, cu titlul de „Craioveanul”, fiind numit, mai apoi, vicar la Râmnicu Vâlcea. La puțin timp (11 ianuarie 1887) este hirotonit întru arhiereu în Catedrala Mitropolitană din București, primind numele de Dionisie. În noua calitate, dobândită prin sacrificii și renunțări la cele lumești, a func-ționat ca director al Seminarului Central din București (7 februarie 1887-14 martie 1894). Sub numele de Dionisie al II-lea, anul de grație 1894 îl găsește înscăunat pe fostul învățător de la Berzunți ca episcop de Buzău, unde a și păs-torit până la data de 5 aprilie 1921, când s-a mutat la Dom-nul, după o viață plină de zbucium și de împliniri fără egal. Cu prilejul trecerii la cele veșnice, în revista „Biserica Orto-doxă Română” (seria II, XL (1921), nr. 6, p. 492), arhiman-dritul Iuliu Scriban scria: „Episcopul Dionisie a fost singurul din cei trei episcopi ai Munteniei care a stat în eparhie în timpul năvălirii germane din 1916. Era mulțumit de sine însuși că a stat în slujba sa și mărturisea cu plăcere la casa

31

Bisericii în 1917 că ungurii i-au adus laude pentru faptul de a nu-și fi părăsit postul la vreme de urgie”.

Anii s-au vânzolit cu bune și cu rele asupra răb-dătorului dascăl de la Berzunți, grădinile calendarului au înverzit și s-au scuturat de zeci de ori sub bagheta magică a Timpului. Străinași sau localnici, mai apoi, apostolii lo-cului, unii, au înfruntat baioneta dușmană la Mărășești, dând jertfa supremă, au trecut Prutul când Țara i-a chemat și s-au acoperit de glorie, au ridicat școli și s-au împotrivit vremelniciei. Și-au zidit frumos numele în conștiința obștii, au avut parte de bucurii, dar și de agresivitatea unor „curteni” locali, alfabetizați în pripă, aroganți și proști, oricând gata să ia, potrivit „indicațiilor prețioase”, și ultima suflare a bietului creștin. Uneori, „eliberați” de bunuri, de case și de pământuri, obidiții intelectuali au rezistat absurdului, salvându-i numai credința în CEL DE SUS. Să ne rugăm pentru EI!

32

…!!!

33

Angustia, Sfântă tristețe

Muritorilor de foame deghizați în profesori

Era ca o singurătate între oglinzi… -dom’ profesor (dascăl de țară) –

ca un petec de olandă

– vai! –

cu titlu de giulgiu –

pensia prefigurată subtil,

scrijelită alene

în cupoane poștale…

mâna sa rămasă mută de uimire –

(cum? numai atât?!?)

sprijină creta pe zid…

… la anu’ poate vreo cruce

servind

drept material didactic…

Solstițiu la Berzunți

Întru înveșnicirea lui Moș Tache

Și, ca să pot spune lucrurilor pe nume, am inventat tăcerea – dreptproprietarul miezului de vers și am gândit sfiala de-a trece rar, prin clipe: “Nevândut trupul său de cântece, rănit de izvoare, un sat numai dor/ își întoarce în zori/ cărare de lună pierdută/, odihnind și zâmbind un Cuvânt/, o doină pe fluier – Berzunți!” …Veche vatră de români, nume de habitat cu rezonanță ciudată, ceva ca un hârșâit de lamă damaschină pe un talger croit din aurul agatârșilor, mai degrabă un soi de basm cioplit în carnea lemnului și a pietrei, cu băștinași “viețași” la cumpăna miturilor și buni vecini cu începuturile Mioriței.

Ca nicăieri în altă parte a Moldovei de Jos, țăranii berzunțeni fac dovada că pot să modeleze din elementele culturii populare autohtone herbul lor inconfundabil pe care îl poartă cu obstinație și indiferență la curgerea convulsivă a timpului. Vorbim despre arsenalul ascuns sau la vedere al subtilitaților de a rezista neabatut prin hăurile istoriei, pecete sigură de apartenență fără echivoc la falnicul trunchi românesc. Unind bătăile de gong ale solstițiului de iarnă cu preaplinul însetat de datini și obiceiuri, preajma și toiul Anului Nou sfințesc vitralii de lumină prin ceremonial, cuvânt, muzică și gesturi de netăgăduit cultice, amintind de parcursuri imemoriale. Inima lui decembrie, ca o tâmplă troienită de așteptare, umblă cu alai terifiant, atârnând la oblâncul vămii celei mari palpitul veseliei și bucuria înnoirii, gospodarii primesc, vârtos, mesagerii înnoirilor iminente; umblatul cu steaua, colindul , codreanul, buhaiul, plugul mare, semănatul, căluții, ursul și capra de-

34

vine un semn de neprefăcută beatitudine în bătătura unui neam ce-și mai adaugă o sărbătoare, scăzând pe loc din viața lui tot ce-l destramă cu buruieni de întuneric. Izvorât din fântâna comună a străvechilor forme de civilizație păgână specifică spațiului prototracic, terifiantul imaginar al măștilor de la Berzunți, reminiscență a c`ulturilor primordiale, invocă formele magice ale existenței, respiră forța germinației repetitive, fertilitatea și vitalismul buco-lic. Astăzi, atât pentru specialiști, cât și pentru iubitorii de folclor autentic, datinile și obiceiurile de iarnă berzunțene sunt puternic legate de prezența de excepție a meșterului popular DUMITRU TACHE VRÂNCEANU, un răsfățat al ur-sitoarelor, tocmit în scurta sa trecere printre semeni să le umple inima de frumos și să-i facă mai buni. Venit pe lume într-o căsuță muruită cu sineală (pentru a fi mai aproape de cer, spun unii!), primul dintre cei șapte copii ai gospodarilor Costică și Catinca, oameni cumsecade, potopiți de truda pământului, își revendică drept magister în migala și priceperea întocmirii măștilor spăimoase pe un anume bătrân Bucur, amestecat de multă vreme cu florile și cu flu-turii pământurilor neștiute.

Masca rostuită de moș Tache este un conglomerat de componente ludice/artistice în care amprenta con-cepțională arhetipală se învecinează, fără de cusur, cu târziul modern al timpului nostru. Materialele folosite în plăsmuirea prepuselor obraze nelumești sunt blănurile prelucrate diferit, lemnul, lâna, coarnele și câlții, fierul și pielea de animal, (ne)tăbăcită. Uneori, dintr-o modernita-te autoimpusă, creatorul renunță la unele elemente tra-diționale și înlocuiește arhicunoscutul material moștenit din bătrâni cu improvizații inedite, ”contemporane”, de efect imediat: plasticul, hârtia colorată, deșeurile textile, smoala, microinstalațiile electrice, căștile de tot felul etc. Harul celui care se încumentă la astfel de întreprinderi își poartă amăgirea în noi, intruchipând/închipuind neostoit

35

și liber, cu fler creator și fantezie debordantă. Hărmălaia și pitorescul “arătărilor” de pe ulița satului, pline de însemne și proiecții umane, indică, precis, spre orele de Balanță, înghețate în limba nevorbită a unui ceasornic de Lut, Tre-cere și Vremelnicie, măsurând Arderea care suntem.

De-l întrebi pe meșter de ce sunt atât de grave plăsmuirile imaginației sale – aceste prăpăstii de răcoare care ne-mpresoară cu grotescul nefirescului împins la re-fuz, îți va răspunde că-i este Veac, că-i este Prag, că mor în ochii săi bolnave ciute, de noroc. Și eu l-aș ruga pe unchiaș să-mi îngăduie să pribegim împreună, cât ne-o mai ține Umbra, cu chipuri născocite, în preajmă, ca o cumințenie a bucuriei.

…!!!

36

Nu văd cu ochii-nlăcrimați…

“M-a tras pe roată dorul, pe secure…”

În ornicul cetății de la Alba

se zbate-o a’ripă ca un sfârșit de toamnă… Nu-s singur eu cel care port în păr zăpada și țin sub braț o carte-nsângerată…

Așa se pare că-nvățăm lumina care-a sărit peste zăplazuri zâmbind grădinilor,

din morți pre moarte călcând tina… Nu-mi pare rău că ochii-mi ard amar, de plâns

și-ncerc încet să dezrobesc pecețile

și buchea…

Tot răsfoind cu sufletul flămând

mireasma de bucoavnă,

pe la jum’ate sunt

și-un continent lăuntric de durere mă năvălește precum lupul stâna cea prefăcută-n chip de iobagi – priveghi – statornicii cu brațele pe furcă,

La Bobâlna.

Mă bate-un vânt de patimi:

Mă uit atent, nu-i deslușesc la chip!

37

(Iertați-mă, mi-s ochii plini de Lacrimi!)…

Pustiul ceții împărate

îmi numără semințele din palmă:

În mine amurgesc țărâne și aflu că noaptea umblă Iancu prin Ardeal, cam cât din el în noi rămâne, pe poteci lupoaie,

pe poteci de mume,

pe drumeag la Viena,

caii numai spume…

Semn de întrebare mă aplec pe doască să scrutez scriptura. Mă surpă-un vânt de patimi:

Mă uit atent, – nu-i deslușesc la chip!

(Iertați-mă, mi-s ochii plini de Lacrimi!)…

Și vântur iar porumbii cu priviri golașe de din vârf de preacurată libertate… Eu aud cum domnii au vroit să toarne greu balast de ură

peste-o mică Romă

de-i mai zice Blaj…

Și-au vroit să are o câmpie vlahă cu înscris

minciună

cum că ăi de-acolo n-ar prea fi

Români…

Și erau atâția!…

Mă arde-un vânt de patimi:

Mă uit atent, – nu-i deslușesc la chip!

38

(Iertați-mă, mi-s ochii plini de Lacrimi!)…

Simt năvală-n mine

Când din corn și bucium, când, blând, din cobuz…

N-am să spun Slănic, n-am să spun Oituz, n-am să spun Mărăști și nici Cireșoaia, Mărășești sau Ghimeș,

nici chiar Târgu Ocna cu de-ai mei sub strat.

Fruntea mea amară

face-se-va fiul ce rostește simplu:

“Sărut mâna, Mamă Țară!”…

Voi să murmur iar cuvântul

cel înscris cu foc

într-un op de patimi…

Mă uit atent, – nu-i deslușesc la chip!

(Iertați-mă, mi-s ochii plini de Lacrimi!)…

39

Bastilie fără voie…

…Și-i trec în Panegiricul meu de Prieteni!…

Sărman și prezumtiv (oarecum) proiector arun-cat/astrucat asupra iadului sufletesc românesc cu blazon de pușcărie – „Perimetrul zero“ –! O Românie paralizată de (după) război și crucificată pe masa de poker de la Yalta, împinsă, mai apoi, mărinimos și diabolic în brațele întune-ricului bolșevic ce-și vedea, astfel, stâmpărată dorința stră-veche, aceea de-a pune ciubota lui nacealnik și pe-această parte de istorie valahă din Carpații primordiali, potrivit “pohtei ce-a pohtit” a țarului spăimos și tătuc de os divin (s-o creadă el!) al megieșilor (de voie, de nevoie, pentru noi!) de la Răsărit. …Pentru români, ca și pentru alții, începea Coșmarul… Sfârșitul normalității din veac, mutilarea și pristăvirea destinului pentru nefericiții hutuchiți în (m) iasmele fatalității… Nu vom cunoaște nicicând apocalipsul făptuit cu metodă în numele experimentului sui generis, marca stalín … Identități pierdute la barbutul învățăturii marxist-leniniste? Statornicii din tăria de cremene a trecu-tului nostru istoric topite în masca cea hâdă a omului- nou? Monade spulberate sub crivățul ateismului demolator de biserici? … Periculoase-ntrebări, nimicitoare răspunsuri! În această panoramă a Iadului concentraționar, malefic generalizat, apare, printre altele, și (vai!) cronica plânsă a scrisului oropsit, dar țâșnit cu ardoare din sufletul celor trecuți prin supliciile de inimaginat ale detenției carcerale. Deși s-a scris câte ceva despre genocidul postbelic, se

40

știu nu multe, pentru că prea puțini sunt cei ce-au îndrăznit s-aducă în prim-planul opiniei publice chinurile îndurate de martirii neamului, prin bolgiile sârmei ghimpate. S-a auzit, mai mult, despre tortúrile fizice, munca epuizantă, ”camera zero” și inaniția programată, despre crâncenul asasinat, din sadism sau despre barbaria interogatoriilor. Puțin! Prea puțin!… Cu certitudine, la fel de groaznică a fost și teroarea gândului că nu poți așterne pe coala de scris spusa blândă a inspirației de moment, vitriolata convulsie a suferinței sufletești, dorul de Cer și de familie, nostalgia despărțirii definitive de tot ce-a rămas Acasă… Firește, între pereții morții nu era loc pentru hârtie, condei sau cerneală. Singu-ră, N-e-u-i-t-a-r-e-a s-a proiectat în panorama scrierilor “de gherlă”, diverse, de după infern. Să luăm aminte, ilustrativ, cu tărie și cu înfrigurare, măcar la «Memoriile» Părintelui Valeriu Anania – nume dăltuit lapidar, pentru eternitate, în spiritualitatea românească. Numai în ăst chip putea să «transpire» memoria(listica) gulagului autohton, repre-zentată, cum s-a putut, de nume-efigii, cantonate definitiv în panteonul nostru național: Oana Orlea, Annie Samuelli, Adriana Georgescu, Cicerone Ionițoiu, Ion Ioanid, Ion Cârja, Anton Golopenția, I.D. Sârbu, Nicole-Valery Grossu, Sergiu Grossu, N. Steinhardt, Radu Gyr, Corneliu Coposu, Lena Constante și alții, mulți la număr, care și-au tocit pana scrisului surghiunit în otrava lipsei de milă, atent proiecta-tă în spectrul consemnărilor de substanță, și ele circum-scrise devoalării nefericirii care-a cuprins Țara Românilor în ultimii zeci de ani, de după troika drăcească, sub care-am pus, fără crâcniri, grumazul: Viena – Yalta – Malta. Și spunea Gheorghe Penciu – o altă conștiință a neamului românesc – într-un articol intitulat „Târgu Ocna, Bastilia sanitară a României“: „…De Sfintele Sărbători ale Paștelui, îngrămădiți la ferestrele cu gratii, priveam cum de pe

41

muntele Măgura, unde se găsea un schit de maici, coborau pe șerpuitoare serpentine enoriașii, cu lumânările aprinse, cântând: «Hristos a Înviat!» Atunci, în inima fiecăruia dintre noi se aprindea o candelă, poate candela speranței sau candela drumului fără întoarcere…“ Și poate că tot atunci, și tot la Tg.Ocna (Mon Amour!),alături de Valeriu Gafencu și Richard Wurmbrandt, el a surprins, pentru prima oară, aceste versuri devastatoare, scrise cu sânge din sângele Hristic, pe zilnic-Golgota nenorocirilor noastre :

Dă-mi drumul

Dă-mi drumul din temniți, Iisuse, sau ia-mă la Tine, în cer;

în lanțuri mi-s mâinile puse,

mi-e sufletul doruri apuse

și-n lanțuri menit sunt să pier. Dă-mi drumul că mama-i bătrână și plânge cu lacrimi de jar; de pâine, ea n-are fărâmă,

dă-mi drumul s-o văd pe bătrână și-aruncă-mă-n temniță iar. Dă-mi drumul, Iisusule Bune, sunt tânăr și vreau să trăiesc;

când soarele roșu apune, zefirul când cântă pe strune, Iubita-mi aș vrea să-ntâlnesc. Ucide-mă, Doamne, cu pietre

sau bagă-mă-n negrul pământ; ucide-mă-n chinuri încete, otravă să beau dă-mi, cu sete, c-aici e mai rău ca-n mormânt!

42

… Întru proslăvirea martirilor anonimi și neprohodiți care s-au săvârșit din această viață în hrubele durerii fără de leac, lăsând, totuși, posterității, neîndoielnice repere de conștiință și de talent filtrat prin suferința unui neam vitregit, converg, desigur, și versurile de mai sus, cu autor necunoscut, despre care numai Bunul Dumnezeu mai știe… Stihurile de față fac parte din volumul antologic «Poezii din închisori» – culegere de Zahu Pană, apărută în Canada, la Editura „Cuvântul Românesc“, în anul de grație 1982. Încheiem acest scurt Remember cu bucuria temperată a Învierii fără de sfârșit, dar și cu amărăciunea Uitării ucigatoare, reiterând aserțiunea lucidă, semnată tot Gheorghe Penciu: „Din cei care am trecut prin Târgu-Ocna, astăzi mai trăim câțiva, mărturii vii ale sistemului totalitar, pentru ca niciodată în țara aceasta așezată la răscruce de drumuri istorice să nu se mai întâmple atâtea grozăvii. În caz contrar, nu merită să avem Istorie!“

43

44

Cântec de prieten

În memoria magnificului Poet Tudor George

“Era o tragică nevoie

De-un țipăt omenesc :

AHOE ! …”

În vremea aceea, Nea Tudorică, cel cu origini în Pind-ul valah, după cum îi plăcea să ne spună, își purta buhna înțelepției și a răzvrătirii truvere prin boema Bucu-reștilor fără de leac, abia arătați mie. …L-am cunoscut în toamna anului 1976, la Salonul literar-artistic “Comentar”, eu fiind adus acolo, mai mult cu forța, de către frumoasa și talentata poetesă Constanța Iorga. M-am trezit, într-o zi de joi, la Casa de cultură a sectorului 3, pe str. Mircea Vodă, la numărul 4. Lume, lume! Lume multă, lume bună, literatură și cultură de elită. Prim plan artistic și inevitabile subterane ale eșecului, aspirații, senectute, tinerețe nărăvașă, cu sclipici de talent în cutele inconștientei naivități… Maeștri de ceremonii – publicistul Paul Teodorescu, traducătorul monumentalei lucrări Metamorfozele goticului

aparținând scriitorului Jurgis Baltrusaitis și jurnalistul Toma Alexandrescu, renumitul gazetar într-ale sportului, cel care m-a “nășit” întru breasla scriitoricească. Mulți (prea mulți!) intelectuali “reeducați” cu sârg și snopiți în bătăi prin pușcăriile comuniste. Restul, cât cuprinde, li-terați împătimiți și scriitori robaci, caracudă și băgători de seamă (musai că erau și dintr-ăia!), animați, acum, numai de incandescența Gândului slobod să cutreiere, aparent

45

liber, necuprinsurile forjei din Cuvânt. Pe unii nu pot să-i strămut din amintire nici azi: Virgil Carianopol, Lucian Rai-cu, universitarul Gheorghe Bulgăr, Augustin Z.N. Pop, Ale-xandru Talex, Radu Cange, Valeriu Gorunescu, Vasile Ne-tea, Stelian Păun, Victor Tulbure, Margareta Istrati, Mihai Gavril, Aurel Dumitrescu, Ionel Protopopescu, Ana-Flori-na Boglea, Nicolae Ivanovici, Virgil Mirescu, Mihail Straje, George Acsinteanu, Octav Sargețiu, Niță Angelescu, Erne-st Verzea, Veronica Russo, Constanța Dascălu, Alecsandru Plopa, Constant Petrescu, Dobrița Iancu, Mariana Pastia, Maria Velicu Eftimie, Vicențiu Cosmin, Ilie Panait, Ion Lu-cian Chelaru, Laura Cojocaru, Mihaela Orăscu – Tomescu, Laura Luca, Petre Corbeanu, Grigore Hagi – Tudorache, Marin Mihalache, Tudor Paladi, Eugen Cojocaru, Viorica Farcaș Munteanu, Vasile Negreanu, Ion Tică, Paul Vărbu-lescu, Niculae Rusu, Daniel Marius Tevanian, Doru Tiper, Ana Constantin, Ion Tărbescu, Constantin Coca, Alexandra Popescu, Valeria Deleanu, Viorel Cosma, Ovidiu Predescu, Constantin Amărăscu, Teodor Răducan, Ion C. Ștefan, Vic-tor Penciu, Ion Neagu, Ștefan Neagu- Nasta, Stela Constan-tin, George Tei, Gabriel Teodorescu, Elena Ionescu – Crân-guri, Marin Anghelache,Vasile Negreanu, Dan Bălteanu, Dumitru Condeescu, Nicolae Sinești, Elena Teacu, Alexan-dru Clenciu, Constantin Bivolaru, Maria-Cristina Moisin,

Matei, Gheorghe Ionescu, Ruxanda Palade, Ana Ioni-ță, Octavian Poștoacă, Constantin Amărăscu, Constantin Vlad Marencuș, Mircea Munteanu, Doina Buzatu – Ionescu, George Alboiu, Roman Dragoș, Doru Popovici, Ion Lucian Chelaru, Nicolae Georgescu, Corneliu Teodorescu, Șerban Tărâță, Aurelia Diaconu, Romeo Tarhon, Viorica Nania, Petre Paulescu, Mihail Cozma, Paul Bărbulescu și mulți alții, unii, conjunctural. Tudor George era un Mag(i-cian) al “spusei” poetice, depășind orice putere de imaginație! Aed de o cultură vastă, când apărea în toiul “petrecerii” , făcea spectacol! Dezinhibat și dezinvolt, inspirat și riguros ca un magister, “autoriza”, în câteva fraze, adevărate lecții de estetică. Măestru orator și hotărât stăpân pe

46

înzestrările sale scriitoricești, se sumețea, vulcanic și in-confundabil, c-un cap deasupra eventualilor preopinenți. Proverbială rămâne invitația lui de-a merge afară, în vreun loc mai dosnic, făcută vreunui confrate pidosnic, pentru a rezolva un oareșce diferend, bărbătește, atunci când argumentele raționale se dovedeau inutile! Cu o fotografie în față, oferită din public, însăila, instant, un catren, un sonet sau un rondel, după preferință…! Îi dădeai o rimă oarecare și-ți compunea, pe loc, o poezie excepțională. Fenomenal! Fascinat până la înrobire, l-am îndrăgit și l-am idolatrizat. Visam, în sânia mea, s-ajung ca el! Numai că socoteala de-acasă…! M-a “ luat în primire” de când m-a văzut și mi-a crescut pașii pe suitoarele trepte ale ma-ratonistului de cursă lungă… Se-nconjura de tineri și le cultiva prietenia. Ne dojenea cu blândețe, între patru ochi, și „ ne arunca prosopul” la derapajele inerente începutu-lui… Darnic era și când ne- aburcam în scările părelnice ale sirepului Pegas! Putea fi ceva mai înălțător decât să te laude Ahoe? Ne băgam în seamă și noi…! Într-o seară, la Comentar, am citit poezia Mort sărac. M-a rugat să repet ultima strofă. Mi-a cerut petecul de hârtie, transpirat, și el, de emoție. M-am conformat, ușor debusolat. Mi-a mai trecut din spaime când l-am auzit pe nonconformistul baladist cu suflet mare murmurând, el însuși, finalul, spu-nând că i-ar fi plăcut și lui să compună așa ceva… Puteai să nu te-mbeți de bucurie, mai apoi, la berăria Craiova de la Hala Traian? Sau, de ce nu, la “Singapore”, cu cei de teapa lui Pucă și Pâcă? … Să mă ierte Dumnezeu pentru că ne-am despărțit fără să-i dau adresa! Nici eu nu știam unde plec… Îl regret și nu-l uit, prin ani, mai ales, prin comparațiile pe care le fac zilnic! Aici îi dedic versurile cu pricina, știind că el, de-Acolo, mă va privi dintr-o cadră de zâmbet, răscolindu-și amintiri:

47

„Plâns anevoios

de cocoș rătăcit

Despletește mâna pe icoane,

Un chip norocit

A iscat pe lespezi,

De tătucă dus, la un baci, Ioane,

Cu ape mai repezi.

Ți-e mântuirea

liniștire de păduri, Ca după focuri negre.

Îți e ușor între amurguri, Cu frați știuți lângă securi – Popas sub flori și muguri.

Bat măririle mai vechi

clopote știute,

C-ai plecat cu pumni de ceară,

Când topoarele perechi Scurmă după noapte…

Dormi, pribeag, și-n rost de seară,

Mai câștigi o moarte!”

*

48

Rădăcini

„Dormi, pribeag, și-n rost de seară, mai câștigi o moarte”!

Și să încep cu un vis: așa cum nu poți tomni fără Bacovia, tot așa nu poți devasta de visare pădurile moldave – în zadar te vei dori ceasornic de iarbă cu două limbi amuțite în prigoana satului meu purtător de autoexil vo-luntar, pre numele lui din adâncuri – Berzunți -, acolo unde ora solară a Istoriei se pârguiește de nesomn și se schimbă, de-a pururi, în clar de trunchi românesc. Așezată la poalele Muntelui Măgura (doar munte poți să te chemi la mia de metri peste suflarea marină), rădăcina mea amară numită Berzunți s-a vroit mereu un dram de zăbavă în perioada timpurie a devenirii peste veac. Prima atestare documen-tară a localității este, totuși, târzie – finele secolului al XIV-lea. Întâiul act emis de cancelaria domnitorului organizator al statului Moldova, Alexandru cel Bun, act de danie pentru credința a doi boieri – Ion și Stroie – pomenește de Berzinți, habitat situat peste apa Tazlăului. De-atâtea hăuri de istorie, mai mult bănuite, mă seceră adesea această stare de legendă cu plânsul preschimbat într-un Eden terestru, ca un “poem rănit pe jumătate”. Ținut de basm și de altar, cu vechimea dăltuită în piatră și lemn, Berzunțiul, în ciuda contrelor timpului, înfruntă veacurile păguboase, megieșe cu “începuturile Mioriței”. Și cu cât grăbesc pașii pe poteca povârnită, de suflet, ce-ncurcă pridvoare bătrâne, cu zidiri mănăstirești, în care cresc și se-mbolnăvesc curțile mele de dor, simt o chemare de vietate rătăcită, dincolo de asfințitul din vârstele nedeslușite la chip ale sa-

49

telor și cătunelor cu nume de grav asfințit, ce-și potrivește custura continuității pe ascuțișul mereu netocit al întâlnirii pământene dintre cei ce-au dat ființă întâi și odraslelor lor: Martini, Moreni, Butucaru, Dragomir, Bâșca, Buda, Ghilea, Schitu Savu. Sunt, desigur, simboluri ale perpetuării vieții, ale muncii, ale spiritului. O deslușire a toponimelor ar solicita osteneală și spațiu. Acum, ne mulțumim cu tăcerea. Poate altădată…

Și-a plimbat, poate, de sute și sute de ori Toamna Trecerii ía de smalț ruginit prin nălucirile calendarului, legând oamenii și faptele lor cu legile bune, rele și mai rele ale pământului, s-au adunat mătrăgunele vremii și, în alunecarea anului 1968, printre pogorâtorii din zodiacele munților s-a scoborât trăsnetul disperării: ființa bunului și răbdătorului rumân de la Berzunți trebuia să dispară. Altfel spus, cu toții, la bloc! Ce toponimie străveche, ce hronic al vechimii, ce istorie? Cu toții încartiruiți în Berzunți 1, Ber-zunți 2, Berzunți 3 etc. Așadar, împinși forțat în ecuație și-n radicali! Ce n-au reușit să facă turcii și tătarii în câteva sute de ani, au izbutit câțiva trepăduși obedienți, într-o clipită. Spălarea memoriei! Un om fără nume poate fi lesne dez-rădăcinat, mai apoi. Cele câteva blocuri de ireal tronau cu agresivitatea aroganței pe planșeta ghetto-ului numit, mai nou, vatra satului. Impostori de circumstanță și parveniți de tot soiul, purtători de șepci proletare și cu chiștocul de Naționale ascuns în pumn, băștinași oportuniști sau calici venetici, jucau la ruletă destinele bieților localnici. Astăzi, pe unii i-a spulberat vremelnicia, alții sunt încă tolerați și… dau lecții de democrație…! Au trecut ani grei peste această mână de rumâni și nu i-a salvat decât credința lor în Dum-nezeu. Au câștigat partida de șah cu absurdul, tocmai pen-tru că nu au făcut nicio mutare! Rezistența a fost fără de egal și au învins frumosul din oameni, binele și bunătatea,

50

dreptatea și Adevărul. Pe toate acestea să le clamăm și să le proslăvim, să le smulgem din ruina nefirescului și a minciunii!

Și ne îngăduie, cititorule, ca și noi să-l însoțim, de-a lungul istoriei, pe moș Ion, pe poteca dintre cuvintele care vor fi veșnic adaos de minuni și de trudă, de catedrală și de bordei, puse toate să păstorească la curțile domnești de la Berzunți, făcute să veșnicească zbor de lăstuni, o sete

de lumină țâșnită ca durerea, din suflet.

30 decembrie 1989

…!!!

51

Vodă Cuza

către țărani

24 ianuarie 1859

24 ianuarie 1984

Aídoma cinstirii din bătrâni se fac bănuții mei de lacrimi, scăpați fărâme printre gene. Cu apele de stele, ușor

trecute-n brazde,

de fierul vostru, Doamne, prin bălării și șoapte aspre, de nevedit tăciunii de pe vatră.

Ce blând, Măria Ta, se

profețește clipa,

simțind prin chin

și junghieri de veacuri

cum frații își dau mâna,

dintr-o tulpină retezând

hotare,

călcate-adânc de of-ul câtor

mume –

palmele – semințe-amestecând

țărâne.

Mai sunt balauri de stârpit

și iasme vârcolace

52

prin undele cleioase de vinovat dudău, mai sunt cătușe-n lume de venin

care aménință cu umbre bordei de mere busuioace. Și-n cumpăna Unirii,

moș Ioane,

arată-mi Amândoi obrajii, să-i potopesc cu sărutări de fiu,

ca-n veșnicie să trec puntea, să mă alin la pieptul ierbii, când noaptea îți ostoaie fruntea.

53

Brevet de revoluționar

Prietenilor mei de la baricade

Să te ferească Dumnezeu

Doamne

să cobori printre noi

să vezi ce n-a mai rămas

din oameni

atât de europeni vânătorii ocrotitori

de câini osce fmi cefta

atât de globalizați comedianți

de partid

nici usturoi nici gura

doar nu Te-am împușcat noi

Doamne

erau niște bieți teroriști

(tereoriști cum le spuneau unii)

și-atunci n-au mai fost li se bloca uneori arma și mai scăpa câte-un fraier

(oricum nu va scăpa de tranziție)

să vezi christoși si dumnezei – Te-au descoperit între timp nu există sfeștanie fără ei lângă Tine

ești invocat la două mâini ca-ntr-o fugă de Bach(us) n-ai să mai vii singurătatea Ta

va da în clocot.

54

“Te uită cum ninge decembre…”

(… ‘geaba…’89!)

Să nu uiți

când marea ți-a întins mâna încerca să te salveze de ei sângele tău mușca din venele altora

nu-ți era nici verde

nici roșu

faleza sub ploi ca o biserică neagră nimic pe deasupra banal ca un prost de erou nu înghițí degetele mării dracu’ te-a pus să strigi „jos!” puncte puncte

ți se rezervase mormântul lăsați-l să intre măcar aici fără coadă.

55

Cântec de prieten

Motto: “Arta spală sufletul de tot praful fiecărei zile din viața noastră.”

Pablo Picasso

În memoria pictorului Constantin Rusu – Titi 1953 – 1984

Cine mă strigă din fântâni amăgite, Cu glas de rugină șoptită?

– Aburit călător, petrecut după umbră, Arar, călăuză de veghe

Și plâns de cocoară sub săbii…

Cine mă strigă din ciute bolnave, când áripa sângeră zboruri?

– Amurguri rănite cu spaime, Culorile nunții din plai, Vămuire deșartă…

Cine mă strigă-n cocoși de-ntuneric, Tulpină de somn rătăcit?

– Sunt semne

Că paseri cuvântă Lumina, Tristețea pornită corăbii…

…!!!

56

“Mă consider privilegiată că am putut cunoaște puțin din arta prietenului dumneavoastră. … Lucrările, după părerea mea, par a fi premonitorii. …Tabloul cu trei personaje e cel mai frumos și poate constitui un autopor-tret în trei ipostaze: copilăria/tinerețea, maturitatea și bătrânețea sau bunicul, tatăl și nepotul. … Legătura lui cu arta a fost esențială, sinceră, aproape familială, trăind într-o nostalgie permanentă a copilăriei și a mediului în care a crescut. Sunt imagini subjugate de emoție, rațiune și as-pirație. Dacă dumneavoastră reprezentați gândirea și sen-timentele prin semne grafice – scriitura, exprimarea pic-torului e gestuală, cromatică, vizuală, materială, tehnică. El are de ales tot timpul, discursul interior e mai anevoios. Și reușește să transmită mult despre sine într-o paletă cro-matică destul de parcimonioasă, străbătută de o lumină și o sensibilitate aparte.”

Carmen Istrate Murariu – critic de artă

57

“Anthropos on tut isthi cai memnes aei

Nu uita niciodată că ești om (Filemon 361 – 262)”

De-a pururi, despre MAÎTRE Valeriu Filimon – numai de bine!

Înainte de a Pleca, mi-a scris:

“Tare scurtă a fost intrarea toamnei în frig.

M-a zdruncinat. Credeam că va fi o toamnă lungă.

Ne-a păcălit calendarul…

Ostenelile cred că sunt egale.

Pe zi ce trece simt că-mi pierd voioșia și forța.

Gândurile mele frumoase se pierd pe drum colbuit.

E presimțirea înghețului deplin.

Nu mai pot isprăvi scrisa.

Sunt ostenit de neputința mea ispravnică.

Chinurile mele sunt testament.

N-am ucis, n-am furat, n-am hulit, n-am mințit.

Dară se adunară toate vinovățiile în mine.

Sunt trist.

Dară cu bucurie încerc să salvez ce-a mai rămas din mine”.

…………………………………………………………………..

… Despre personalitatea lui Valeriu Filimon, despre profunzimea preocupărilor sale literare, despre străluminarea sufletului său nu poți vorbi decât forjându-ți slovele prin inimă, alcătuind, imaginar, un spectru de furtuni vulcane, în clocot de ruguri florale, în care MAÎTRE să se citească pe sine, discret și abraș, asemenea alesului damnat, rostuit cu tragism să-și poarte crucea destinului

58

sub forma unui cântec de-amar, surupat în ape slănice:

„În fiecare trup

un înger al Nopții Eterne

stă la pândă…

A muri e o înaltă datorie

față de naștere.

Numai Poetului

îi este dată viața ca fulger nedatat străluminând stejaru-n cuta frunții… Rătăcitorului prin Nopți pecețile de pași ai minții

le poți afla

pe zariștea omătului hârtiei.”

Valeriu Filimon vede lumina vieții pământești la 12 octombrie 1931, în Slănic Moldova, ca fiu al preotului Clement Filimon – licențiat al Facultății de Teologie din Cernăuți, ziduitor al bisericilor din Slănic-Băi (1929) și Slănic-Cerdac (1932), preot militar pe frontul de Est, ulterior preot-maior la Regimentul de Gardă Regală și, după desființarea clerului militar, preot paroh la Biserica Mihai-Vodă din București, ctitoria Voievodului Mihai, unde a slujbit până în 1985, când Casa Domnului de pe Uranus a fost pribegită, la ordin tovărășesc….

Mama sa Zoia, învățătoare, va sluji învățământului românesc cu gradul I și „gradul de merit”. În perioada bucureșteană a fost director-adjunct la Liceul Aurel – Vlaicu, apoi directoare a Școlii Generale de Fete nr. 26.

Ambii părinți sunt copii de învățători. Străbunicii după mamă și după tată – învățători. Străbunicul după bunica maternă nu a fost altul decât Pandele Iancu, șeful gărzii lui Cuza!

59

Școala primară „o face” la Slănic Moldova, iar studiile liceale sunt continuate la Liceul Militar din Chișinău și la cel din Timișoara, până în 1947, când respectivele școli militare au fost desființate.

Ultimele trei clase sunt absolvite la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, în anul 1950.

Pe la finele lui ‘48, profesorul H. Sanielevici îi solicită poeziile de la Gazeta de perete a clasei, pentru a le multiplica și a fi recitate la spectacolele ce se dădeau la Ateneele Populare din Capitală.

Tot profesorului H. Sanielevici, directorul Așezămintelor Culturale, îi datorează și frecventarea Cenaclului „Theodor Neculuță”, unde a fost recomandat scriitorului Grigore Băjenaru – faimos si iubit de elevi pentru romanul Cișmigiu & Company -, președintele cenaclului, secondat fiind de Mihu Dragomir, Victor Tulbure, Petre Luscalov, Al. Gheorghiu – Pogonești.

Recomandat călduros de Grigore Băjenaru și Petre Luscalov, participă la numeroase emisiuni radio, în cadrul rubricii „Viața cenaclurilor literare”.

După bacalaureatul „întâmplat” în iunie 1950, Valeriu Filimon debutează în pagina de poezie din revista „Flacăra”, – publicația oficială a Uniunii Scriitorilor (devenită, mai apoi, Gazeta literară).

A făcut parte din prima promoție a Școlii de Literatură „Mihai Eminescu”, avându-i colegi de seminar pe Dumitru Micu, Dionisie Șincan, Alexandru Oprea, Aurel Rău, Nicuță Tănase, Florian Saioc, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Traian Filip și Alexandru Andrițoiu – coleg de bancă. Visul său cel mare a fost să devină actor! În momente sublime, de calmă reverie, înconjurat de prieteni, recita, cu talent extraordinar, mai ales, din Shakespeare… Părinții l-au vrut absolvent de Politehnică, unde-a și frecventat vreo doi ani…

Între anii 1952 – 1957 a urmat Facultatea de

60

Filologie, fiind coleg de promoție cu Nichita Stănescu, Florența Albu, Doina Ciurea, Călin Căliman, Nicolae Ciobanu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Despre prietenia și relațiile literare cu Nichita consemnează colegul de promoție Nicolae Mohorea – Corni, în cartea „Amintiri cu Nichita Stănescu”, Editura Forum, București, 1999.

După absolvirea facultății devine cadru didactic la Catedra de Literatură Universală, Teorie literară și Folclor, avându-l ca șef de Catedră pe celebrul Tudor Vianu.

Din 1959 și până în anul 1966, când este trimis ca lector de literatură română la Universitatea Carolingiană din Praga, începe să publice lucrări științifice în Analele Universității, în Revista de Filosofie a Academiei Române și în Revista română pentru străinătate, în limbile engleză, germană, franceză și rusă.

În anul universitar 1971 – 1972, deja renumitul dascăl universitar instituie Cursul de Poetică – unicul din țară, în toate facultățile de profil – curs frecventat mai târziu, cu „evlavie”, aș putea zice, și de către subsemnatul… Nu este membru de partid și asta îi creează probleme. Cu greu este admis la examenele doctorale. Reușește să-și susțină doctoratul în Științe Filologice (Teoria literaturii), în decembrie 1974, cu tema „Poetica imaginarului românesc”, având ca referenți pe Al. Dima, Al. Piru, Nicolae Balotă, Irina Eliade și Al. Dimitriu – Păușești. Referent principal a fost prof. dr. Al. Husar de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, cel ce avea să-i prefațeze, peste ani, volumul „Poetica Imaginarului românesc”, Editura PACO,

București, 2001.

Lectorul universitar Valeriu Filimon își înscrie în palmares, de-a lungul timpului, numeroase colaborări științifice la rubrica „Dicționar de istorie literară românească și universală”, condusă cu pricepere și clarviziune de Florin Pavlovici, iar la rubrica „Biografia unei capodopere” (redactor Doina Pap), colaborează cu scenariile: Lucrețiu

61

– De rerum natura, George Coșbuc – Cântece de vitejie și Octavian Goga – Cântece.

Între anii 1980–1984 a susținut prelegeri în cadrul Universității Populare „Dalles”, pe următoarele teme: Istoria ideilor estetice, Poetici și manifeste literare,

Amprente stilistice la scriitori români și Poetica imaginarului românesc, cu aplicații la Eminescu, Arghezi și Blaga.

Din 1982, (la un an de la decesul Agathei Grigorescu – Bacovia), la rugămintea lui Gabriel Bacovia, preia conducerea Cenaclului „George Bacovia”, care își ținea ședințele periodice în Casa Memorială din București.

Încă din aprilie 1990, înființează, sub oblăduirea Rectoratului Universității din București și a Patriarhiei Române, Societatea Literară și Teologală LOGOS, avându-i ca președinți de onoare pe Al. Piru și P.S. Costin Târgovișteanu, Vicar Patriarhal. Societatea s-a bucurat, permanent, de tot sprijinul său dezinteresat, la conceperea și stilizarea textelor de specialitate, la lansările de carte rară, prin prefețele și postfețele pe care le-a ticluit, potrivit solicitărilor.

Eu l-am cunoscut în toamna anului 1976, la una dintre întrunirile Societății literare „Relief Românesc”. Ne-am împrietenit „din prima”! Nu știam că-i voi fi student… Și, mai ales, Prieten! Am descoperit cu stupoare că avem rădăcini comune. Și asta explică multe! În vremea aceea încă mai merita să fii tânăr și să îngenunchezi la nălucirea vreunui vers de pripas, încă nescris, din motive de foame… Ne-am despărțit, mai apoi… Eu mă reîntorceam pe meleaguri trotușene, să fac apostolat, el rămânea în „turcitul București” (al Cezar-ului) să lupte cu absurdul care ne învenina existența. Cele peste 120 de scrisori cu care m-a onorat Domnia Sa stau mărturie întru cele afirmate mai sus. Și-a făcut un crez din a-și apăra ideile cu argumente diamantine și cu credința în Dumnezeu. S-a bătut permanent cu hidra mediocritatii ieșite la drumu’

62

mare, și-a închinat înveșnicirii, cu pasiune și talent, condeiul său de sincer slujitor al literaturii autentice. A fost un OM! Om de aleasă cultură, cu zilele și, mai ales, cu nopțile pătrunse de freamatul discret, „antimic”, al bucoavnelor care-i trudeau ființarea, așa cum copilăria i-a „împletit solarele coșuri cu bucurii”, desigur, pe Valea Slănicului… Când s-a plinit sorocul, ne-a părăsit în luna lui iulie 2004, murmurând ca pentru sine: „Mă-ncredințez dulbinei curgătoare ca unei lacrimi de potop și trupul meu mi-l pune-voi zălog pentru o zodie înaltă țării în care-am ziduit, precum Manole, înrodnicind un rost al vieții mele. La moartea mea, voi, ape, murmurați!; tu, codre, viforește!. Voi, stele, pâlpâiți-mi lăcrimarea!… De moartea unui rost înalt mi-e sete!…”

Maître Valerică nu mai este să calce lut și “cuta frunții” sale universitare exemplare rămâne, astfel, azimutul de “lumină lină” pentru junimea literată chemată să descifreze taina Poeziei vrednic gândite și ospețite ca pe-„un extemporal de-nstrăinare”.

63

64

Vatra lui Valeriu

Vă rog să mă credeți, chiar așa a fost! Era într-un sfârșit de Florar cum nu s-a mai pomenit din vechime (de aur, cu lacrimi dalbe de salcâm pe sprâncenele Târgului Ocna, de sfinți ostași români închipuiți în povești eroice pe coastele pline de război și de „cruci albe de mesteacăn” ale Cireșoaiei, de speranțe îngemănate întru hotărârea unor oameni de ispravă care au decis rostuirea istoriei locale în hotarele firești ale adevărului și ale recunoștinței). Noi eram cinci, aproape „magi” – (preoții Cătălin Ilie și Petru Roncea, profesorul – „condeier” Ștefan Epure, gazetarul Ion Moraru și subsemnatul) și ne avântam plini de încredere și speranță spre locul unde avea să se „plinească legea”: Slănic Moldova. Adică, locul unde Valeriu Filimon „vedea lumina vieții pământești” la 12 octombrie 1931, ca fiu al preotului paroh Clement și al presbiterei Zoe, ambii – copii și nepoți de învățători… În gândurile noastre se rostuiau, clarificate pe deplin, „voroavele” distinsului Profesor, care au răscolit cândva mintea cititorului avizat: “…Să ne imaginăm o vatră în care capete de vreascuri, de la stejar la mărul domnesc, mocnesc sub cenușă așteptând, parcă, să fie răsucite cu vătraiul ca să vadă degetele de jeratic. Acest simplu fapt al existenței devine, prin evocare, un fapt al conștiinței, deci o imanență pe care, dacă o înscriem ca imagine în portativul

anamnesic, dobândim o transcendență poetică…” „…Vatra e Țara, Vatra e Obârșia, Vatra e Casa.”…Cu

noi și prin noi, dar, mai ales, cu sprijinul unor Oameni de suflet, (mă refer aici la “bătrânii” Consiliului Local Slănic), adevărați clarvăzători, aș spune, Valeriu Filimon se întorcea aCasă! Revenea la Vatră! Se întorcea în Țara sa primordială! Își regăsea Obârșia niciodată uitată! Întâmpinat cu douăzeci

65

și una de salve, Poetul intra în Cetate, spre mândria și cinstea slănicenilor! Slănicean prin naștere, cum altfel, glorificat cu titlul de Cetățean de Onoare al orașului Slănic Moldova, așa cum am spus-o și în cadrul ședinței festive de marcare a evenimentului, Universitarul Valeriu Filimon devine mentorul spiritual al Ținutului trotușean, crescând faima unui habitat pe deplin încărcat de podoabele destinului nostru național. Nimic din măreția acestui laudatio, dacă n-ar fi fost inițiativa Primarului de Slănic care, plecând cu înțelepție urechea la sfaturile luminate ale unor „sfetnici” de maximă credință, s-a învrednicit să-l înveșnicească pe Profesorul meu de literatură ,în Lumina recunoștinței! Și s-a înveșnicit pe sine în cronica Locului! Îi salut fapta măreață și-l asigur de stima generațiilor viitoare! Onorate în veci fie numele Înțelepților care și-au asumat responsabilitatea de a introduce în circuitul spiritual autohton o certă valoare culturală, figură impozantă în mediul universitar, om de litere inconfundabil, iubit și apreciat de colegi și discipoli!

Și mulțumesc Dumnealor pentru dreapta credință cu care slujesc interesele obștei și, mai ales, pentru onestitatea cu care știu să aprecieze valorile autentice răsărite pe meleagurile noastre! Mie nu-mi reproșez decât zăbava cu care-mi cinstesc Prieteniile. Oricum, îmi zic, mai bine mai târziu, decât niciodată! Atât am putut să fac pentru Magistrul și fratele meu de cruce – Profesorul Valeriu Filimon. Închei puținătatea acestor gânduri cu un fragment dintr-o epistolă primită acum un sfert de veac de la bunul meu „vecin” de suflet, plecat într-o lume mai bună: „Rămâi nedesmințit, ca om al surprizelor. Dacă ar fi să-mi scriu memoriile, aș intitula un capitol „Omul surprizelor” și l-aș consacra bunului și statornicului meu prieten, vecin de peniță, vecin de gânduri frumoase, vecin de jelanii biografice, vecin de biruințe, vecin de vremelnice adumbriri; vecini de bărdacă, vecini de drumeție, vecini de dăscălie, vecini de sfântă împărtășanie din graiul pe care amândoi l-am ghicit

66

în autentica lui frumusețe, vecini prețuitori ai arhetipurilor pe care s-a întemeiat spiritualitatea noastră care a dăinuit anteic pe „umerii unor uriași” și cărora noi doi, vecine, le aducem prinosul altaric prin ce mai putem săvârși.” Întâmplarea manolică de astăzi, deloc întâmplătoare, nu mai este o surpriză. Este un act ceresc de dreptate! O CERTITUDINE!

…!!!

67

„Numele poetului” !

<Și cum la început era Cuvântul și-a trebuit ca El să-i mai adauge o viață, scăzând, pe loc, din viața lui Înaltul scris cu áripi lúcii, ne-ngăduie, cinstite cititor, să-l nemurim cu modestie, să-i însoțim, în felul nostru, poteca dintre vârste, care va fi și pentru noi adaos de minuni și de ispite, de „catedrală și bordei”. Pentru că singur, El va sfinți vitralii de lumină, dreptproprietarul marilor izbânzi, de la un capăt la celălalt al limbii române, va-nfiora Cuvântul nepereche ca nimeni altul și va dura nemuritoarea Doină care va face, peste ani, ocolul lumii românești…> Aruncând o privire, retrospectiv, să ne amintim că sărbătorile pline de simțire românească din Iașii Moldovei, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ștefan Voievod, au zgândărit cerbicia Puterilor Centrale.

Schimburile de “papiroase” diplomatice asmut în luptă amenințări destul de grave: von Bismarck pune armata pe picior de război contra României, dacă nu se fac de urgență retractări și nu se prezintă scuzele de rigoare, conform uzanțelor. Tot în acele zile, Mihai Eminescu „pune gaz pe foc”, participând la ședința Junimii din 6 iunie 1883 și recitând acolo faimoasa Doină care îi va aduce mai târziu glorie și necazuri. Și consemnează, cu acribie, Iacob Negruzzi: „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau atât de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocazia acelei strălucite sărbători, fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii căreia nu-i plăcea să-și manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când exista societatea un tunet de aplausuri isbucni la sfârșitul citirii și mai mulți dintre numeroșii membri prezenți îmbrățișară

68

pe poet.” Exact peste o sută de ani, pe alt palier istoric și în lumea altor dimensiuni, în viața spirituală românească se petrecea un eveniment cultural memorabil: la Delhi, în cadrul Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”, eruditul Profesor George Anca publica în română, engleză și sanskrită (texte paralele) inconfundabila Doină eminesciană. Evenimentul de senzație se petrecea în paginile de început ale revistei „LATINITAS”, nr. 8, cu o proiecție de cartuș editorial care nu suportă niciun fel de comentariu: „Bulletin of Romanian circle MIHAI EMINESCU Department of Modern European Languages

University of Delhi, Delhi – 110001 INDIA Editor: Dr. George Anca

Neînfricatul cărturar își asuma, astfel, un risc incomensurabil. Începutul anilor ’80 tergiversa reeditarea volumului Eminescu – ediția Maiorescu – pe motiv de

… Doină! Doina era interzisă în România și autorul ei – proscris! La ambasadele URSS și SUA se citea absolut tot ce ieșea din tiparnița românească! Și românilor le era teamă să nu-și supere pretenii, “de la Nistru pân’ la Tisa” și poate chiar mai de departe, spunând adevăruri de neimaginat. Ilustrul indianist George Anca – mentorul Academiei de la Delhi, care făcea cinste României, a fost chemat la ordine și admonestat pentru curajul său de a gândi și de a simți românește. Însuși rectorul Universității, profesorul Gurbakhsh Singh, care îl aprecia în mod deosebit, i s-a adresat direct și tăios, avertizându-l asupra impactului „antirusesc”, cu consecințe imprevizibile care pot conduce la „distrugerea limbii române” (!?!).

…Era pe la începutul lui iunie 1983, la sediul Salonului literar-artistic „Comentar” – instituție culturală de prestigiu în viața Bucureștilor. Într-un loc retras, ferit de ochii lumii, regretatul Toma Alexandrescu, președintele Salonului (adevărat maestru de ceremonii), mă invită

69

discret și-mi face cunoștință cu Maître George Anca, despre care nu cunoșteam prea multe. Eram tânăr și atenția acordată m-a topit de emoție. Cu nonșalanță și încredere Maestrul începe să ni se confeseze ca unor vechi și buni prieteni. Ne vorbește despre locuri exotice și, la un moment dat, scoate dintr-o mapă destul de subțirică două reviste și ni le înmânează simplu, fără să ne spună niciun cuvânt. Țineam în mână câte un exemplar din revista „LATINITAS”, iar grafica neobișnuită de pe copertă ne-a incitat la lectură. Am deschis-o ca pentru răsfoire și mi s-a tăiat răsuflarea: pe primele două pagini trona, ca o adevărată regină, Doina lui Eminescu, în română și engleză!

Am închis revista repede și m-am uitat în jur cu grijă. Maestrul zâmbea cu înțelgere… Din „prima” s-a considerat în siguranță printre noi. Și nici nu se putea altfel: doar mă recomandase „Nea Tomiță”, odihnească-l Dumnezeu! În vremea aceea nu știai cu cine dai mâna. Oricine putea avea ochi albaștri…

Seara, la ședința de cenaclu, am cerut, spre final, permisiunea să mă adresez publicului în numele câtorva versuri care mi se păreau potrivite momentului. Am primit aprobarea, deși, rețineți, nimic nu se citea, pe-atunci, într-un cenaclu, până nu se verifica „materialul”! … Mi-am dres glasul și… am înghețat asistența! Mulți erau intelectuali „reeducați”, cu ani grei de pușcărie stalinistă și de Canal. După un moment de stupoare, a urmat nebunia generală. Oamenii și-au părăsit locurile, mă îmbrățișau, mă felicitau, aplaudau… Mă fuduleam (umilul de mine!) și arătam revista tuturor. (Bănuiesc că și securistul de serviciu mi-a scuturat mâinile să mi le rupă… Poate c-avea și lacrimi în ochi. O fi știut el de ce…).

Mi s-a cerut un bis! Sfântă Mare Inconștiență! Doina era interzisă în raiul comunist! M-am conformat și o „spuneam” “ca pe apă”…

Nu știu cîți tineri profesori aveau habar la vremea

70

aceea despre Doina lui Eminescu. În sala de cenaclu se instalase o stare de fraternitate. Numai Dumnezeu știe ce era în sufletul fiecăruia. Singur, eu, probabil, treceam pe lângă Destin.

Zilele acestea mi-am amintit că au trecut mai bine de 30 de ani de când nu l-am mai văzut pe George Anca. Am auzit că s-a desființat și Academia Eminescu de la Delhi. Te puteai aștepta la altceva?

Nimeni nu i-a ridicat lui George Anca măcar o umbră de mulțumire, de recunoștință, deși ar fi meritat-o cu prisosință…

Este unul dintre Eroii care ar fi trebuit copleșiți cu onoruri, dacă stăm și ne gândim la actul său de curaj ieșit din comun! Dintre oamenii pe care i-am cunoscut amândoi, mulți s-au ascuns în Stea, pentru a ne strălumina nouă, celor rămași dincoace de Umbră, potecile/tenebrele tot mai înguste și mai nesigure ale Tragismului care suntem și prin care cotrobăim/orbecăim fără sens…

Încerc o detașare de tot ce-a fost atunci, trec peste amintirea unei tinerețe zvăpăiate (nu regret nimic!) și dau frâu liber dorinței de a vă prezenta grupajul cu cele trei ipostaze ale Doinei Noastre, așa cum am avut eu fericirea să le descopăr acum aproape patru decenii, în română, engleză și sanskrită:

71

DOINA

De la Nistru pîn’ la Tisa Tot Românul plînsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atîta străinătate.

Din Hotin și pîn’ la mare Vin muscalii de-a călare De la mare la Hotin Mereu calea ne-o ațin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii Și străinul te tot paște

De nu te mai poți cunoaște; Sus la munte, jos pe vale, Și-au făcut dușmanii cale. Din Satmar pîn’ în Săcele Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul, Îndărăt dă tot ca racul.

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vara vara lui Și-i străin în țara lui. De la Turnu –n Dorohoi Curg dușmanii în puhoi

Și s-așează pe la noi;

Și cum vin cu drum de fier Toate cîntecele pier, Sboară păsările toate De neagră străinătate; Numai umbra spiritulu i La ușa creștinului.

Își desbracă țara sînul, Codrul-frate cu Românul-De secure se tot pleacă Și izvoarele îi seacă Sărac în țara săracă Cine-au îndrăgit străinii Mînca-i-ar inima cîinii Mînca-i-ar casa pustia Și neamul nemernicia !

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta, Las Arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinților

În seama părinților, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ți mîntui neamul tău ! Tu te-nalță din mormînt Să te-aud din corn sunînd Și Moldova adunînd. De-i sună din corn o dată

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i sună de două ori Îți vin codrii-n ajutor, De-i suna a treia oară Toți dușmanii or să piară, Din hotară în hotară – Îndragi-i-ar ciorile Și spînzurătorile !

72

DOINA

From the Dneister to theTisza Romanians vailed to me They could not wander forth For alien tyrrany. From Hotin to the sea

The Moscals come a-rampaging, From the sea upto Hotin

They keep on barraging. From Boian to Vatra-Dornii

The alien caterpillar gnaws to bits

The leaves of the Cornel tree.

Up the mountain

Down the valley

The enemy hordes are fraught, From Satmar to Săcele

Their cunning crossings wraught. Alas, alas poor Roumanian, Like a crab he quails,

Regressive, recalcitrant;

His autumn is ne'er autumn,

His summer ne'er summer,

An alien in his motherland,

From Turnu to Dorohoi,

The torrent ever pours,

And settles down amidst us

Encroaching by metallic paths,

All songs perish.

All birds flee from The diabolic aliens,

Only the shadow of the thorn Stands at the Christian door, The country bears her brest în frenzy,

The wood-brother of a Romanian- Is bent by the axe.

His springs are dried.

Pauper in an impoverished land Whoever loves the alien

May the dogs devour his heart May the desert overcome his dwelling,

May his lineage become infamous. Stephen the Cherished,

Abide no more at Putna, Renounce the cloister to the

Archbishop,

Designate the Saints to the Fathers. Abandon the chiming bells day and

night.

God's mercy grant your strength to save your people.

Arise from the grave and sound your bugle.

Sound your bugle and summon all Moldavia.

If you sound the horn once you will Summon Moldavia,

If you sound the horn twice The woods will rise to help,

If you sound the horn three times

All the enemies will perish

From frontier to frontier;

Come let them be beloved

Of the rabble and the gallows.

73

S-auzim numai de bine!

74

Cântec de prieten

Lui Nichita

Motto: „Doamne Sfinte, nu Ți-e greu

După un voinic ca Eu?”

(Folclor)

Pentru că

nu mai zâmbești a râde

plăpând mag de lumină

dalb de pribeag

Pentru că în zióri de ziuă

ne-ai fost sfătuit să pășim mai domol

când mierea și-a lăsat din puteri prin bordeiele noastre de suflet în plin contur ca de sprânceană și deșertăciune

și s-a mai perindat în zei

cu degetul pe buze

desigur tot în limba română

cu sângele de-un neam

cu gestul de tăciune

Pentru că

pumn de plumb

s-a scuturat în noi batista (și am s-o fac scăpată!) nemângâiată piatră feciorită neîndoielnic teama de cele vămi brumate Pentru că

75

vinovățit regescul epitaf

ți-a pângărit conacul de uitare

se face foame de pustiu

ceva ca focul arselor prigorii

nepomenite clar la chip

Pentru că

te pătrund cenuși îngemănate

cu ziduiri din carnea turbatului popas

același Doamne mai mereu

sub răzvrătiri de muguri fără liman de limpezire uitând durerea-n palme plânse adulmecând cu frunțile județ de-apoi Pentru că

n-au somn în somnul tău din cancelarii cronicarii ciuntiți de Proasta

mai cu bărdițe de-ntuneric mai cu harapi de coasă (cred c-ai rămas și tu uimit) Rogu-te lasă-mă

să nu-ți pot uita icoana cea făcătoare de minuni și tot în limba română vezi, arbori de tămâie

își fumegă rana aproape-n fiecare zi Rogu-te lasă-mă.

76

Autograf Gabriel Bacovia- popas de vorbă la masa singurătăților…

Stenograma

ședinței din 23 martie 1984 – a XXV – a (prima parte)

Cenaclul Numele Poetului – revista Luceafărul Protagoniști: Cezar Ivănescu și Fănuș Neagu

“Primirea de la distinsul poet Dan SANDU a Stenogramelor, consemnate chiar de Domnia Sa, în data de 23 martie 1984, la Cenaclul Numele Poetului, al revistei Luceafărul, mi-a re(confirmat), prin comparație, epigonismul, absența spiritului critic autentic, ipocrizia, atmosfera de gașcă (literară), absența criteriilor de judecată, desincronizarea cu marea Literatură a țării și a lumii, oportunismul literar etc., din unele Cenacluri din România, altfel spus, starea de spirit transfigurată de Valeria Manta Tăicuțu, în romanul parabolă Manin.. Vă las să observați atitudinea sinceră a cenacliștilor de la Numele Poetului, fanatismul lor artistic, perseverența, atitudinea și respectul cuvenit Literaturii…”

(Petre Isachi…)

Cezar Ivănescu : În seara aceasta se află printre noi, ca invitat de onoare, prozatorul Fanuș Neagu, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai generației Labiș, alături de D.R.Popescu, Nichita Stanescu… și alții – vrednici combatanți în lupta cu dogmatismul…Doriți ca autorii prezenți să vă citească din creațiile lor ?

………………………………………………………………………………………

78

Fănuș Neagu. : Că eu iubesc pe băieți… că ei sunt tineri… De ce să-mi facă necrologul?… în 2-3 minute, am o rugăminte… Cezar este mai nebun decât eu … (arată către C-tin Preda) – acest copil n-a vrut să vină aici, că-I bate Cezar. Costică Preda – un poet de o frumusețe de mireasmă de fân. Am opoziție la numele lui. Îmi convine mie în gândirea mea, în poezia mea, acest copil mi-a venit mie pe suflet și l-am publicat. L-am închipuit ca vrăjitorul limbii – copil foarte talentat. De ce nu-și schimbă numele în Constantin Olteanu care este ministru de război? Nu sunt de acord cu C. Ivănescu. Este riscul lui să se ridice la numele lui Marin Preda (monstru sacru !) … în linia lui M. Sadoveanu, I. M. Sadoveanu, L. Rebreanu, V. Rebreanu,… Dacă nu rezistă, nu rezistă. Dacă vrei să te infrunți cu M. Preda, te înfrunți cu eternitatea… Porți un nume de geniu… Am fost cel mai bun prieten al lui Marin Preda. Ne-am urât dintr-o prostie. Mi-e rușine și azi că nu știu de ce ne-am certat. O rușine că s-au putut certa Fănuș Neagu cu Marin Preda. O obrăznicie a unor proști. Mi-e rușine în eternitate. … A murit la nr.6, la Mogoșoaia… în camera mea… i-am vândut-o… îmi spunea Micimane… eu cu el am fost Micimani timp de 18 ani. Într-o zi a intervenit o nenorocire. Îl salutam și el nu-mi răspundea. Îl bag în p… mă-sii, mi-am zis. Noi, cei tineri , nu-i bine că ne certăm cu cei în vârstă asupra predicatelor, subiectelor, dumnezeirii etc. Din nedelicatețe de moment ne-am certat și am greșit. Poate și domnia sa a greșit. Greșelile s-au înmulțit. S-a făcut un lanț fermecat pe invers. Eu am căzut victimă și Domnia Sa la fel, căci nu i-am vândut, din nefericire, camera nr.6. Șase ani de la mine… Nu-mi plăcea Desfășurarea… Eu, fiind cam tembel din naștere… eram cam delfin în pielea altuia. Du-te în p… mă-tii, i-am zis. Mai zi o dată! I-am zis, din nou. Pentru că a doua zi, Marin Preda mi-a zis Dumneavoastră. Zborșit de ideea că eram prieteni, am gresit și i-am spus ceea ce gândeam. De fapt nici nu gândeam așa. I-am spus și eu

79

Dumneavoastră. Ne-am luat cu Dumneavoastră până la moartea unuia. Regret că i-am spus acest lucru. El venea deschis către mine. Înfloriseră cireșii la Mogoșoaia… Acest Marin Preda avea o singură dumnezeire: cine venea, acela era!… Jurnalul său a fost confiscat de securitatea română… Îmbătrânesc ca un copil… Este frumos în Dumneavoastră că ascultați tâmpeniile mele… Împotriviți-vă!… Neliniștea duce la poezie, la creație… Am visat de dimineață, dar vă spun ceva. M-am trezit cu o poveste de copii în cap. Scriu greu, îmi vine să-mi blestem mama, copiii, părinții. Cine spune că nu există inspirație, este un bou! De vreo șase zile am scris numai articole. Îmi vine să mă sinucid în fiecare zi! Trebuie să scriu. Am familie grea. Pentru fiecare articol lucrez cel puțin patru zile ca gândire. De gândesc 4-5 zile la el, înseamnă că citesc 6-8 cărți. Cine își închipuie că nu trebuie să muncești ca un măgar al Greciei pe Sfântul Munte… Seara , pe la nouă, mă scol din pat și mă plimb două ore. Când eram mai tânăr mă îmbătam… Camera nr. 6 a căpătat-o de la mine. Mi-a zis: “Îți dau două sticle de votcă și una de wiskey”. Preda era zgârcit. I-am zis:” Domnule Preda, nu pot! Prețul este ordinar !” “Ce vrei?” “Două sticle! Sunt de acord ca o sticlă de wiskey s-o bem împreună.” Am băut-o împreună. A murit în camera în care ședeam eu. Îmi va fi dor de acel sfert de sticlă de wiskey… Eu sunt superstițios. Frumusețea înseamnă de a iubi mereu. A păstra ideea de cultură. Preda era ideea de cultură. În acest timp, Marin Preda avea un drept asupra amintirilor. Credea în cultură, în religia iluziilor. Credea în speranță. Marin Preda era un tip care putea să te sictirească, avea o frumusețe indicibilă, credea în literă, în oamenii de teatru, în lumina ferestrei. Noi, cei care am devenit după ei, îi suntem datori ca spirit de dreptate. Nu mă revendic ca stil, ci ca idee a dreptății și a democrației. El avea ideea de libertate. Totul de dincolo de ideea de dreptate duce la jignire, la instrăinarea omului. Alți scriitori

80

cred că omul ca individ poate să invingă. Eu cred în ideea lui Preda…

C.I. : Fănuș Neagu ne-a vorbit despre Marin Preda. Vă rog să vă referiți la biografia intimă, la operă . În proza românească contemporană maestrul are un loc de desperados. Scrie fără niciun fel de trucuri. Nu recurge la epicul tradițional, ci la un stil emotiv, scris din forță,… proza lirică. Cea mai dificilă proză, imediat prizabilă și densă, de la frază la frază… îi dau cuvântul lui Al. Horea…

Al. Horea. : D-le Fănus Neagu, momentul acesta este un impact cu Dumneavoastră…

F.N. Mai bine ai sta jos. Metaforele sunt obiectele mele… …Te bag în p… mă-tii.

Al. H :……….??

F.N. :… Întrebarea Dv. este destul de periculoasă… Nedelicatețea prozei obiective vine de acolo că prozatorul se crede Dumnezeul cerului și al lumii… Eu fac parte dintre prozatorii lirici. Nu scriu poezie că nu pot. Sunt idiot liric. Nu pot, nu găsesc rimă, son, a cânta, cântare. Sunt poet liric, dar nu pot fi… Povestesc liric. Întrepătrundere între liric și epicitate. Eu fac parte dintre proștii care cred că fac parte dintre cei care iubesc substantivul și nu predicatul… să trecem la alte cele…

C.I. : Considerați că este o epocă de decadență, de amorțire, de învinși, amorfă?

F.N.: Cinstit?… să se ridice securiștii în picioare!… să vă răspund… ea cuprinde și niște probleme sociale. Nu le dăm in subsidiar. Eu, de exemplu, azi, am spus: cum dracu se face că acum, în epoca pe care o traversăm cu mari greutăți, literatura româna s-a întâlnit cu literatura dintre cele două războaie mondiale? Stupefacția mea!… Traversează o epocă de glorie: 4000 de tâmpiți care scriu poezie. Între cele două războaie apareau 4000 de volume. Avem acum 20

81

de poeți de excepție. Cum se explică? Furtunile uscate dau naștere la genii uzi… Cred altfel decât spun!… Azi, cultura romană, abdicând de la analfabetism și alfabetizându-se, trăiește bucuria înfloririi. În România cunosc 125 de poeți de excepție și nu 10 prozatori de excepție. Cred că poeții iși pot specula ideea până la o oarecare vârstă. Prozatorii scriu după 45 de ani. Viața dă naștere prozei, speculația – poeziei. Speranța este steagul nostru. A spera înseamnă a deznădăjdui. Acolo unde flutură alizeele de Nord și Sud se naște proza. Poeții nu mor ca poeți la 35-40 de ani. De ce ? Din cauza climei, din cauza hranei. Chestii marxiste. Te hrănești cu deziluzii, cu speranțe, cu frumusețe. Îți pui la 40 de ani o mască de frumusețe. Eminescu nu murea la 39 de ani, în epoca noastră. Murea la 70 de ani, dar era mai bun ca Jebeleanu, Dimitrie Anghel, Șt. O. Iosif. Ura mea este împotriva faptului că noi nu ne putem conjuga în ideea de poezie cu întâlnirea fericită. Un exemplu tâmpit: Eu! Eu trăiesc din articole că nu am leafă. Nu pot să am serviciu. Sunt un neghiob. Trăiesc din articole și prea puțin din literatură…

Dușmănia lumii împotriva scrisului este mare. Scriitorii răspund cu iubire. Dv. încercați cu paguba. Ați luat-o pe căi greșite. Se spune că sunt bețiv. La Brăila circulă legenda că…

Maria Cerchez: Scrisul Dv. își are obârșia în prozodia valahă de acum 200 de ani. Simțiți că așa este?…

F.N. : Eronat… V-ați creat o impresie despre mine din lectură. Scriu greu. Dacă aveam bani, nu eram aici… Eu cred în Dumnezeu… Sunt mâhnit de toate… În proză se muncește îngrozitor de mult. M-aș face cioban. Nu m-aș face scriitor. Unii mă fac calofil. Când sunt laș, nu public. Am rupt o povestire de 36 de pagini. Dușmănia asupra cuvântului înseamnă dragostea limbii române.

Octavian Biberi: Care este întâmplarea sportivă

82

care v-a determinat să scrieți cel mai spectaculos articol?

F.N. : Am jucat în echipa națională de volei și de fotbal… Cunosc sportivi de o cultură de excepție. Sunt doctori. Lumea nu știe. Literatura a devenit și un drog al frumuseții de a fi suplu. Nu se mai poate închipui că la Olimpiadă merge un tâmpit. Dinu știe 4 limbi străine… Lucescu -3…

Nicolae Georgescu: Exista o mare diferență între viață și creație?

F.N. : Nu!

Întrebarea ar comporta ore de discuții. Eu, dacă n-am cunoscut un lucru în realitate, nu pot să scriu. Am scris o piesă ruptă de întâmplare și am rupt-o.

N.G. : Atunci, fantezia?

F.N. : Fantezie grefată pe realitate. Nu pot să mă explic prea bine. Mie îmi place de a scrie frumos. Exact cu cuvintele pe care le foloseam eu de copil… Nu pot să teoretizez. Eu cred în inspirație. Stau 4 ore pe zi și nu îmi vine nimic. Un idiot. Vânez poezii. Nu pot să rimez poezii. Sunt imbecil, ca poet. Mă scol cu câte o povestire în cap. Eu știu de unde dracu vine asta? Notez cu un pix într-un carnet ceea ce îmi vine în cap. Notez când îmi vine. Mă trezesc și notez.

N.G.: O întrebare tehnică. Ați simțit nevoia de a vă schimba numele?

F.N.: De ce să-l schimb? Numele se impune.

Al. Horea : De ce urâti așa de tare ordinea și convenția? P.

Valery v-ar ucide.

F.N.: Sunt un om al ordinii definitive. Mă scol la 6.30 și lucrez până la 11. Sunt bețiv, haimana, dar muncesc foarte mult. Eu îmi schimb un articol de 4-5 ori. Nu se face nimic decât prin muncă. Aiurea cu chestia cu bețivii care fac totul de mântuială. Cel mai ușor lucru e să gândești o povestire. E greu s-o scrii. Literatura este inspirație, dar

83

fără muncă de om la pietriș, miner, oțelar, fără muncă, răbdare, îndoială, nu exiști. Suntem niște sclavi ai literelor. Cine nu se înjugă, nu face nimic. Nu există bucuria scrisului, ci lacrima scrisului. Nu am bani și de acuma o să scriu până la sfârșitul vieții.:

Gheorghe Șeitan: Ce ați fi vrut să fiți altceva ?

F.N. : Hoț de cai! Nu sunt tâmpit să răspund sincer…!

C.I.: E de ajuns să iubești ca să fii fericit?

F.N : La vârsta mea eu iubesc iubirea. E fermecator să iubești!

Romulus Gandy: Ați fost la Câmpulung Muscel?

F.N. : La Liceul militar. Lângă fostul Cerc militar. Am fost unul dintre cei mai tâmpiți fruntași furieri. Am făcut o școală foarte frumoasă. Am fost și disciplinat (?!?!)…

(râsete în sală) . La infirmierie am învățat Eminescu pe dinafară.

George Geacăr: Cum deosebiți scriitorii nativi, de cei cu metodă?

F.N. : Întrebare cam didactică… Fiecare oraș ar trebui să aibă un om care să țină la el. Un reprezentant

la centru. Nu poți scrie “Nebunii marilor orașe” fiind pedagog. Talentul n-are nicio legatură cu metodica. Totul explodează, totul trebuie ordonat… mor multe talente. La lipsa de reviste, cineva neajutorat nu poate razbândi. Cezar face un lucru de nebun, un lucru de exceptie. E greu, au dispărut atâtea reviste și emulația se face pe degete…

C.I. : Mă gândesc la prima întâlnire cu Fănuș Neagu. Dorim să-l invităm, când o să am o sală mai mare, cu cărțile lui pe masă. Scriitorii români nu au pe ce să dea autografe. Nu există cărți. Se duce o luptă să existe cărți, pe piață. Am

84

dori să facem aceste întâlniri cu scriitorii români de astăzi. Susțin că scriitorii reprezintă conștiința noastră. Am cultul prieteniei și al literaturii, până la demență, firește. Vreau să-i mulțumesc marelui prozator Fănuș Neagu care scrie cu tot corpul. Cum spun francezii : cu toată forța.

A consemnat (la vremea aceea)

Dan Sandu

85

Glycon cu unguentarium

“Bine slugă bună și credincioasă intră în bucuria Stăpânului tău!”

Preotului Robert- Enrich Matei.

In memoriam

Și li s-a năzărit celor din Nazaret că el purta povară de/ pietre, uscate și încinse, moabit să fi fost, calfă de dulgher/ sau zvon cetluit de nouă furtună, deși se vedea clar că nu/ lăsa drept averi decât unelte de răstignit, smerite și/ acestea,/ ofilite de grija miilor de ani sângerați, floare rară de dafin, o fi,/ oare, crescută-n sihăstria unor paraclise nebănuite./

Când a fost să cadă prepus de zgripțori, s-a vădit iar/ filă îngălbenită de balsam și de taină, în cor de bărbi/ cuvioase, toate de magi, și ei întrebători și nedumeriți, dar/ iluminați în străfunduri de-o purpură stăpânită: El este de/ neam samaritean și leapădă porunci și veșmânt de mire/ nenuntit, lasă dogilor, primilor, de pomană, spre pohvală și/ hilară mistificare./

Așa că, peste veac și peste zâmbetu-i amar, se-ascund/ oglinde histriote, tot cărate fără sfârșit, deslușite Golgote cu/ miez de miere și măsline purtate angelic la oblânc, de zi-i,/ Doamne, măgar, din treaptă în treaptă, scrutate senin de/ purtătorii de sapă, de data asta dinspre Egipet înspre Pont,/ melancolic și inimi la pământ în căsoaia zeilor mirosind a vinaț./

86

87

Glycon la Kelyk Déré

Cântec pentru Angelica

Sunt seri agatârșe când aurul se bea din pumni de măicuță trandafirie, oficial ajutată să-mpartă rapița adormirii pe sirepele roabe, neîntunecate încă în clinuri cu raci dedesupt, cu maci cât risipa deasupra.

Mai sunt seri agatârșe cât spaimele sfântului Agafton cel urnit cu pricini adânci să zugrume urme din copita strâmbului șarpe, după al său feleșag, totuna și mereu aținând calea

Călărețului Trac, chiar și pe fețe de steaguri domnești și rogu-te, suflete, cu mătasea ta păcătoasă, dă-mi un răgaz să pun punct, că până în zori mai este firmament de cercetat și tristă-i fața perinii cu broderii neîndurate și petrecute după răstignire.

Și mai sunt seri adâncite când moina din sângele nostru odihnește hoțiri din pădure bolnavă, secerând cu blândețe sămânța ce va fi fost să fie rod sau nenăscută bărbăție, cu nume de mormânt, adormitoare boare din lemn de păr domnesc, crescut în strană de argint, spre cumințenia și bucuria cea lumească ce-o simți numai tu, cu trupul tău, ADEIA!

Glycon cu stelă (1)

Închinare Poetului Ovidiu

“Eu sunt Poetul, el nu-i decât un împărat”

(Vintilă Horia – Dumnezeu s-a născut în exil)

Nu mă lua în palmă până ce

nu visezi aripi. În numele

dăruit amintirii vei împărtăși

căldura ierbii

ca trupul meu secerat.

Ți-am spus că nimic nu rămâne

în afara sângelui. În afara

lacrimii. Sufletul tău e un mânz

așteptând zorii. De partea cealaltă

rămân florile.

pe cheu să le strigi învierea.

“Noroc bun, sfatul și poporul

(au ridicat acest altar)

în cinstea celui mai distins și

protector

al metropolei”…

îți ridic inima în căușul inimii mele

și nu pot s-o arunc:

e cuvântul cu care descui

Patria tomitană.

88

Am văzut lumina…

Un veac “cu moartea pre moarte călcând” – 1914 – 2014

Pictez cu pietate aceste rânduri ce se vor iconice, în loc să-mi legene făptura între nemărginirea stelelor și “cumințenia pământului”, care, mai adesea, pune între noi, muritorii de rând, semn de egalitate întru cele mărunte și firești: dragoste și frustrare, bucurie si deznădejde, lumini și umbre.

Cu aceste frământari și impulsuri sufletești îmi în-drept gândul spre Cuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc – figură emblematică a spiritualitații românesti, acum, când sădește în aureola veacului izbânzi monastice, alături de alți corifei ai creștinătății noastre. Vine pe lume la 15 august 1914 (în preajmna Marelui Măcel Mondial!), într-o familie numeroasă, fiind al șaptelea copil al soților Vasile și Stanca. Imaginea satului natal Misleanu-Perieți, din necuprinsul Ialomiței, avea să-l fascineze, mai apoi, tot restul vieții. Bărăganul Ialomiței atrăgea ca un magnet! Aici prinde contur paradisul primordial, aici coborau cu turmele și se înfrățeau păcurarii ardeleni și armânii din Machidonia, aici își juruiau credință și prieteșug străvechii români contemporani cu hronicul Mioriței. Pruncul cu “dor” de Hristos se remarca, de la vârstă fragedă, prin aptitudini in-telectuale și fizice, în el crescând neîncetat dorința (refuza-tă initial) de a sluji Domnului la vreo mânăstire.

Tânărul Anghel (ce nume predestinat, ÎNGER, adică!),

89

intră în cinul călugăresc la 15 ianuarie 1947, la Mânăstirea Cozia și primește tunderea în monahism, doi ani mai târziu, la Mânăstirea Antim – București, “prin aprobarea expresă a Patriarhului Iustinian”. Un an mai târziu – în data de 26 septembrie 1950 – este hirotonit preot “pe seama Mânăstirii Slatina – Suceava”, (de ziua Sfântului Ion Evanghelistul), la recomandările părinților Ilie Cleopa si Paisie Olaru, care văd în preaumilul monah pe cel chemat să ziduiască cetate de credință și “turnuri de frăție”, spre ajutorarea atâtor suflete în derivă.

După mulți ani de închisoare nedreaptă și prigoană comunistă, părintele Arsenie își poartă cu smerenie Cuvântul lui Dumnezeu, ca preot paroh, prin Ardeal, după care vine preot la Mânăstirea Cheia. Ajunge, mai apoi, după numeroase peregrinări, monah la mânăstirea Cernica – un an și jumătate.

În tot acest timp s-a bucurat de prietenia și ajutorul dezinteresat al starețului Ilie Cleopa, cel “care a învățat lu-mea să știe să moară!”. Din anul 1976 este preot slujitor și duhovnic la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol.

Știam câte ceva despre Părintele Papacioc mai mult din auzite, și aceasta numai după “optzeșinouă”, când am scăpat din vântoasa pustiului roșu. Și iată că am primit bi-necuvantarea Preacuviosului în vara anului trecut, în tihna mânăstirii de la Pont, aprinzându-mi “sufletul de bucurie, dăruindu-mă rugăciunilor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi”… Am avut privilegiul să-i fiu în preajmă câteva zile, să mă aflu sub oblăduirea ulti-mului mare Sfânt trăitor pe pământ românesc. L-am aflat într-o convalescență prelungită, înconjurat de dragostea celor din jur. Credincioși din toate părțile lumii așteptau cu orele ca el să iasă în pridvorul chinoviei în care-și purta su-ferința (și bucuria!) alintului printre cărți și să primească

90

mângâierea din milostivirea preafericitului părinte. Bătrâni și tineri, teferi și bolnavi, mireni și fețe bisericesti, toți aș-teptau cu luare-aminte, pregatiți, parcă, pentru spovadă și împărtășanie. Mulți lăcrimau și-și rupeau durerile în gând, sub mâna firavă și verbul încărcat cu har al celui trimis de Dumnezeu să le smerească inima…Când mi-a venit rândul să primesc binecuvântarea, viscolul împietrit în mine s-a topit ca o statuie a iernii în zile de vară, pumn de țărână amestecată cu lacrimi și dor de eternitate m-am petrecut dupa umbră, am devenit ușor ca fulgul și m-am supus ru-găciunii cu umbletul moale din catifeaua versetelor izvo-râte ireal de molcom, parcă, din toată ființa Sfântului: ”… Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua/ De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază…”. Ascultam și mai mult simțeam, extaziat, ca fără de mine, cu toată făptura, “vedeam” smerit, aievea, blândețea, bunătatea și iubirea marelui Duhovnic. Când am sărutat mânuța diafană a păstorului de suflete, știam că dușmanii îmi sunt departe, “duși pe pustii”, spectre ale întunericului biruit de Lumină.

Suferind, se vedea bine, zilnic ieșea în pridvor pentru a-și blagoslovi credincioșii. Avea și momente de serafică mulțumire, când adăsta mai mult pe treptele chiliuței, mângâiat de razele soarelui spre apus și scruta cu înțelgere forfota celor veniți la închinare. O scenă memorabilă am surprins-o în liniștea unei amiezi ațipite-n mireasma poto-pului de flori din grădina mânăstirii, când Preacucernicul s-a prefăcut deranjat de anturajul ce-l venera în tăcere și nu se dădea dus cu niciun chip din preajma Sfinției Sale. Și-a strans el atunci puterile și a ridicat glasul, mucalit: ”Ce v-ați întepenit aici? Ia vedeti, c-acuși vă-mbrac pe toți în negru!…” . După care a prins a zâmbi cu multă mulțumire, ca după o poznă bine ticluită, ochii i-au râs în cap și … s-a

91

pornit un haz general! Lumea a gustat gluma, fiecare încerca să-și justifice prezența lângă Părintele și nu s-a supărat nimeni. Nici că se putea altfel!

Închei cu gândul că Sfântul Arsenie își va oglindi etern frumusețea spiritului său în ochii rândunelelor găzduite sub streașină de mânăstire și sper că profunzimea cugetărilor sale se va preface, pe înțelesul tuturor, într-un cântec al Iubirii și al Speranței: ”Așa păcătos cum ești, Dumne-zeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că Îl recunoști, Multmilostiv și Iertător, te va căuta El, Singur, te va găsi, te va îmbrățișa…și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit…”.

92

Cântec de prieten

În amintirea preotului Fănică Roman

Am să te strig în felul meu desculț cu vorbele lăsate la picioare

Și totuși cine te strigă Părinte și-n suflet cu ochiul îți bate – e luna cu pașii de pâslă tușind înfundat ți-aduce să umbli cărări întristate limpede timpul cu chipul

livid grăbește în nopți de veghere nu-i Vremea Părinte nu-i Vremea să cânți poema Luminii ia-

ți jalea de mână și pleacă-ndărăt

despărțirea de lut

furișată ca toamna pe numele tău

N-ai crezut nicio clipă nici

eu ziorii de ziuă pe umerii tăi

de necrezut ești,

mătasea gândului meu!

93

94

Cântec de prieten

În memoria poetului

Alecsandru Plopa – Andi – neîntrecutul

autor al “Compostadorilor”!…

Îi bună parcă

și-oleacă de posteritate

mai un plâns pe șoptite

un ghiont un hohot

de râs ceva studiat

l-am cunoscut bine doar

prieteni am fost

i-au cântat vânturile

prin buzunare râs violet

două prânzuri sărite

cu delicatețea celui ce știe

să moară de foame

duios ca un fitil Bikford

propus dinamitei.

… !!!

Andy spunea despre mine că sunt “poetul bizantin…”. Oare de ce?!!?

95

Cântec de prieten

În zodia Cuvântului, lui

Mihai Drăgan, Apostolul

Din hrane schilodíi și strune reci

Ne-om înfrupta făptura, ist chip de jinduire,

Căzând abraș, târâș de ciung pe reci poteci –

Dorit prinos iubirilor din fire.

Și n-om mai istovi lumina

Când iată, vai, icoanele de spaimă

Cum cată drept, în pântecoasă vina,

Suspin de mântuire și de faimă.

Cu pustiiri de cânt mâhnirea ți-o desface;

Mult m-ai uitat și fără veste – Ca apa, moale inima-n rusalce, Îndealtmintrelea, poveste fără de poveste…

Bag seama, între noi, arginturi și rugine:

Să crezi! Mă doare după tine!

Noiembrie 1993

…!!!

Se făcea, ca-ntr-o poveste întunecoasă, că-ntr-un liceu de renume, din Târgul-Ocnei, prin anii cincizeci, un inspector școlar, la o inspecție de rutină, descoperă un elev eminent, neînscris în documentele școlare ale instituției, deși fusese admis în baza unei medii de excepție. Contrariat, maimarele învățământului regional din acea vreme se interesează de absurdul situației și află, cu stupoare, că ne-

96

fericitul este doar tolerat în liceul trotușean, fiind fiu de … dușman al poporului! Și ăsta era un păcat de neiertat! Tov. Inspector (om zdravăn la cap!) cere toc și cerneală de la cancelarie (stilourile de firmă stăteau, încă, înfipte în buzunarele salopetei, la unii dintre ciracii lui Mao!) și-l înscrie în catalog, cu mânuța sa, pe puiul de rumân care se numea Mihai Drăgan…

Cântec de prieten

În amintirea scriitorului Octavian Voicu

Acei căluți nebuni de-i mai știi

Prietene însuți până la capăt oftând

Mimând ordinea disprețuit de toți

și de toate inventai râsul bucolicul spasm

grăsunii sublimi veșnic minciuna vieții campestre nimicitoare crescută-n trunchiul timpului spelb. De-ți amintești piatra

spre inima ta azvârlită zăbava ta

prin sufletul copacilor furia târziului din amintire zic iarăși prietene tăcut sublim crescut în limpezime chiar azi când nu mai ești când eu mai sunt vei deveni alin și depărtare voi fi o umbră scăpărând

în gheară de buhă nebună.

… !!!

Și cum să-l uit, cum pot să-mi șterg din lacri-mi generozitatea sa dezinteresată, mai ales? Eram prin

97

secolul trecut, prin mileniul trecut, bag seama! Curtam editurile (câte se nimereau atunci), aveam multe “de spus”, manuscrisele se îndesau prin sertare, timpul dădea pe dinafară. Banii erau scumpi și rari ca iarba de leac. Mă uitam cu jind la prezumtivii sponsori (neologism absolut!), mulți dintre ei amărâți, rău de tot! Mi-a sărit în ajutor, “pârându-mă” undeva, pe la … Cultură. Citez un scurtisim fragment din înscrisul cu care m-a “topit” și pe care, după ani și ani, îl păstrez cu sfințenie: “Prin prezenta recomand călduros pe domnul DAN SANDU ca pe un talent deosebit, cunoscut în presa literară și în cadrul unor manifestări culturale de prestigiu. Literatura pe care o scrie aduce

o notă aparte prin verbul viguros și prin arta pe care o stăpânește…

…26 mai 1997…Octavian VOICU”

… !!!

98

Paserea viorii tale…

George Enescu – … „dușman al poporului”!

–

Când a fost să fie martirizat “Orfeul moldav”, un proletar stahanovist (cu mintea acasă, probabil!) – asesor popular –

a glăsuit convingător:

“Noi nu judecăm scripaci!”

Mai arde mugetul de cerb În paserea viorii tale – Sunt semne că bătrânul herb Ascunde somn în plânset de cavale Ne luminăm c-o lacrimă-un cuvânt Mimând surparea furilor de visuri Și nu uităm să îndoim genunchi – Pecete multelor abisuri… Și-ades, când de lumină, stropii Îmbracă sonurile-n tunet, Se bat în ramuri, darnic, plopii, Se rup în lumânări de sunet… Și foame-i este, prieteni, Și voi nu-l îmbiați; Și sete-i este, prieteni, Și cupa i-o-nturnați… E vina lui că, poate, Cu spicul mâinii lasă Rotirea basmului de lemn, Vechi clopote uscate De-atâta plug, de-atâta coasă, Abrașe morți, pustiu însemn. Cu rătăciri, pridvoarele boiere Urzesc din fluiere zăpezi,

99

Același nins, târziu, pe nimburi,

Ca ieri, se dăruie durere,

Frământ nostalgic, oaspe de nămiezi –

Pe sub pământuri reci ca timpul Frămânți tu struna cărei bucurii?

(Gătit solemn în nemișcare – doamnă Pentru parăzi cu chip de cununii, Nădejdi-făclii prin pulberi de aramă…) Și-a frunții frunză – palid zvon – Sunând în oasele sărmane, Tu să o pleci ușor arcuș

În palma apelor tescane.

August 1981

100

IQ

Cântec pentru Maruca Rosetti – Cantacuzino

Atâta muget de cerb

Atâtea semne de herb

Atâtea strunele tale

Atâtea păcuiuri cavale

Atâta surpare de visuri

Atâtea peceți mai multor abisuri

Atâți de lumină magii și stropii

Atâți în colinde și plopii

Atâți în lumină- mbiați

Atâți în sete -nturnați

Atâtea – mbracă sonurile -n tunet

Atâți se rup în lumânări de sunet

Atâta vină peste poate

Atâtea clopote uscate

101

Atâtea spicul mâinii lasă

Atâtea-s plug atâtea-s coasă

Atâta este basm de lemn

Atâtea morți pustiu însemn

Atâtea sunt pridvoarele boiere

Atâta Ieri se dăruie durere

Atâția fluturi de zăpezi

Atât frământ și oaspe de nămiezi

Atât solemn în nemișcare – doamnă

Atâta rai prin pulberi de aramă

Atât urcuș în oasele sărmane

Atâta veac în apele tescane…

102

Cu tine – or învia crucificații

„De-ar fi moartea ca mândra,

Singur m-aș duce la ea…

Dar e moartea despletită,

Nu e ca mândra gătită

Și pe buze rumenită…”

(Folclor)

Din rană expulzat ca Sfântul Agafton Mă miroase carnea ta a înviere; Picurii de rouă mă tocmesc uitare la canton, Unde mor troiene fără clopote de lapte și de miere.

Și de patimi, sub pământ, cresc ades poeme – Cunoscuți de către noi, solii unui veac de brumă; Gura ta cu rai mă rupe-n anateme,

Văd plângând secunda luminând postumă.

N-a trecut atâta vijelie și ființă-n marcă,

Piatra mea cioplită c-un blestem în mână;

La ce bun că-mi sună, din sintagme, parcă,

Sfânta filă arsă-n buze și de slove spână?

De unde vii, Cezară aspră, din care somn de măr – durere?

Fără pacea unui áugust topind fíbulei Athósul; Plimbă-ți cumpăna prin cuiul unui Crist de înviere

Și mă doare-a iad, prin sânge, iar, pre mine, păcătosul!

103

Rostiri pentru o trecută chindie

Poem compus și citit în martie 1977, într-una din „întâmplările” literare ale Salonului literar-artistic „COMEN-TAR”, din București. Închinat memoriei celor mutați la Domnul! Dedicat, astăzi, Danielei Caurea, sub forma unui Cântec de prieten…

Mai facem un nod la batistă, alături de altul și altul, pentru zbaterea aceea de sus, neștiută în noapte, cu răsturnare de ceruri.

Au trecut de-atâtea amurguri florile sângelui, ca să agonizeze în noi, departe de fluturii timpurii, cu ropotul curat al frunzelor nenăscute încă, în subsuori de muguri pârguiți sub zile de martie. Cu miros de grâu se pregăteau amiezile măsluite pe ascuns, în gândul cucilor tot mai doriți, stăpâniți de ninsori, pe umerii unui pământ descântat. Era ca o descindere sub oasele lumii.

Își cântau bucuria prin parcuri aburind a miresme sufletele noastre, nedate sărutului, golite de spaime, ne-apuse încă, săpate într-o matcă de veghe.

Un timp cu biserici de lut, afumate în streașina mă-rilor sparte, căzute la picioarele vechiului târg, sorbind cu nesaț ape târzii, îndulcite cu miere de lună. Eram și prea orbi și plini de rugă celestă pentru a mai putea regăsi prin-tre noi un zbor ciudat al paserilor neștiute, agonizânde în umbletul nostru. N-am auzit nici toaca de paltin în care și-au înscris cuiele veșniciei bătaia apăsată a ciocănelelor venite nu se știe de unde. Și n-am văzut nici îngerii aburiți de pana serii, nici după-amiezile unui păun răvășit ca o barbă de profet, ca să nu ne risipim peste gând.

E greu să mergi cu singurătăți înspre troițele întu-nericului, aproape de somnul visului, scăpărat arar sau mai des în firile noastre, obișnuite cu vămile începutului, ca un

104

amnar frecat virtuos de copitele pietrei. Vom uita mila stelelor și obloanele de sub otrăvurile adâncurilor, pornite să înghită șoapte.

La ce bun plânsul, când mâhnirea nu-nvie ca odăj-diile petrecute mereu pe sub jilțul istoriei, al mitului și al neștiutului. E plin de Celpierdut greul urcușului nostru, un soclu roșu de tămâie prelungit ca un cap de zimbru căzut la iernat. După el, amăgirea muntelui neștiut, pregătit pentru poamele ce vor veni să binecuvânteze…

Putem ierta pruncii botezului nevinovat, tâmplă bătrână așteptând lângă tâmplă bătrână, o tăcere care vom fi, ca o ploaie solară, în steaua ce luminează mulțumi-tă stingerii noastre.

Amețite de clătinarea catargelor scăpate în ruină, douăsprezece zodii bolnave scutură sita pârdalnicei luni, ciobită în patimi cu securea de cremeni a bunului Neștiut. Un echinox aplecat prea devreme asupra vecinilor mei își cere ofranda în spuza lui martie, cules dintr-o veche scrip-tură. Aduceri- aminte pârjolesc firile noastre ca un clopot deschis înspre potecile asfințitului, luminat din străfunduri de un praznic de lemn. Pentru tot nedormitul din carnea părinților noștri, buni sfătuitori cu zăpezile veșniciei, pentru frații neștiuți alunecați de partea cealaltă a tinereții, un ochi mântuit mai trăiește închis în afară, în lunga spovedanie de inimi cu lacrimi întoarse.

Vom fi din nou duhul din struguri, copți timpuriu, dormitând în vinele noastre amestecate cu amiezi de odihnă.

Vom fi spicul de grâu dăruit foșnetului de vară cu zvon de răsărit carpatin, râset de áripi sunând în văzduh.

Sărutul biruinței împacă suspinul ierbilor sale uni-te-n ascuns cu trupul mieilor primăvăratici, ca o revărsare

de bucium.

Martie 1977

105

Cântec de prieten

Remember Eugen Budău

Boier Evghenie, venit înspre mine prin moldavele vaduri ale „Bacăului literar”,

Sunt aproape fericit… Mai ales astăzi, când stră-nutul de-o clipă al gloriei se confundă, inevitabil, cu boala și cu vanitatea. Pulbere de vânt: himera, suferința și, mai ales, speranța…

Iată proprietatea noastră încă nefurată/nefardată, închipuită cât un braț de cărți pe care n-am apucat, încă, să le scriem. Vremea ”dă doasele” ca “un jeluit ghiocel” și anii noștri se fac tot mai subțiri, tot mai mincinoși. Ridicăm pocrișul de pe ulcica în care am adunat destrămarea apelor înșelătoare ale Timpului și, de la o vreme, ne măsurăm, pe furiș, plinul. Știu! Mai trebuie! Și tu ai pus destul! Spre deosebire de alții, tu poți opri clipa, a’ripa visului, ochiul de noroc. Ai dovedit-o, cu prisosință, la finele anului trecut. Începeau Sărbătorile Domnului. La Oneși, la ”Fundație”, dacă mai ții minte, L-ai întâmpinat pe pruncul Iisus cu Cartea Cărților de la Bacău. Și nu numai!

În sufletul oricărei mirese nefurate înfloreau florile dalbe cu chipul lor de Veste minunată. Cumpăna își acor-da Colindele pe așteptările noastre. Cetehașul, maestru de ceremonii peste timp, se fudulea cu umilința gestului trecut dincolo de timiditate. Băteau degete de pâslă și de mărgăritar la fereastra sufletelor noastre vestind Nașterea. Și Magii ”I s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat; apoi și-au deschis visteriile și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă”. Tu, Eugene, singur printre Magi, I-ai adus, prin noi și printre noi, ”Rația ta de singurătate”,

106

suferința și nemurirea ta – “Bacăul literar”! Și s-a vorbit mult și cu miez. Inconfundabil, Imaterial, Imbatabil, Impresionant, Impecabil, Imperial, Implacabil, Impozant, Inegalabil și, mai ales, Irepetabil. Ai spus atunci, Dragule, chiar așa: ”Cartea aceasta m-a ținut în viață”. Viața ta cuprinsă (și de necuprins!) în opt cărți, viața noastră ca o bucurie de moment prin care dăinuim și ”ne credem minunați”. Mult, foarte mult m-a bucurat Vestea. Ai învins Vremelnicia, vei rezista oceanului de amăgiri și de indiferență care ne înconjoară, căci ”visul unui purtător de călimară„ nu se naște dinlăuntruri de manele. Mare și delicat boierul, grațioasă dedicația pentru mine, pe cotor de Carte (”oare cât de mult mi se cuvine, oare cât de mult o merit?”), hai, lasă-mă s-o pârăsc:

<Dragului/ Dan Sandu,/ om de carte, prieten de nădejde și unul dintre/”personajele” apropiate mie/ale cărții/…> …N-ai mai fost demult pe la mine… Mă întrebai ce-mi mai face chinovia unde mă nevoiesc cu cele lumești

Ți-ai amintit de mere busuioace și de gutui mofturoase odihnind frumos prin ocnițe și prin firide, alături de mul-tele (și prea puținele!) mele cărți așteptând Trecerea. Și ele sunt cam triste pentru că le este dor de-acasă. Poate că-ntr-o zi …

…”Nu tu mi-ai spus moale, aproape absent, spaima de spaime te-nchide – n tăceri fără semn, tot mai departe de tine, cel blând, preschimbat adesea în zâmbet…, eu sunt orbul ademenit cu șoapte, cu circ. Nu tu mi-ai spus grav, aproape oftând, eu sunt orbul rostuind rostogolirea pe lemnul viorii, iarba fiarelor păscută în patima bunului rămas – bun, închegat de-un blestem numai de mume ști-ut, eu sunt orbul aplecat pe adânc de fântâni vladimire, aproape născut într-un plâns de cocoș…”

…Și, pentru că tot vine sărbătoarea Nașterii tale,

107

îți urez încă o sută de ani să trăiești (și eu să număr!) și <caută să fii sănătos, mai ales pentru ceilalți!> Cu emoția celui care s-a împărtășit cu apa fără de egal din fântâna numai de tine zidită, rămân întotdeauna al tău,

Patriarhul de la Berzunți Astăzi, Oare Când, Doamne?

… !!!

108

109

Mereu

Lui Eugen Budău

Mereu avem ceva de împăcat: fericirea frunzelor amintind pădurea un buchet de prieteni

ademeniți cu míros de lună paserea aceasta de somn cu cântecul prăbușit pe asfalt plânsul lipsă de lacrimi adăugat morții

pleoapele ei pierdute

în cântul unui copil

tortura unui zâmbet malițios cu care te-ntâmpină floarea pe când vrei s-o respire poema aceasta ușor amețită și-mbătrânind de tristețe…

110

Boier Evghenie… !

… Dalb de Pribeag, Eugen…!

Te-am alintat ți te-am poreclit cu drag, de când te știu/ și tu, ca să nu rămâi mai prejos/, te moldoveneai în dulcele și potolitul tău ghers/ Și mă făceai “homo ruralis” și “patriarh”de la Berzunții Bacăului/ și mă îndrăgeai cu prea multă și, poate, nemeritată prietenie/. Ultima oară când ți-am scris, îți spuneam cam așa/: “N-ai mai fost de mult pe la mine… Mă întrebai ce-mi mai face chinovia unde mă nevoiesc cu cele lumești. Ți-ai amintit de mere busuioace și de gutui mofturoase odihnind frumos prin ocnițe și prin firide, alături de multele (și prea puținele) mele cărți așteptând Trecerea. Și ele sunt cam triste, pentru că le este dor de-acasă. Poate că-ntr-o zi …/ Și ți-am mai spus : “Încă o sută de ani să trăiești (și eu să număr!) și caută <să fii sănătos, mai ales, pentru ceilalți!>”

Azi, nemeritatele – necuvintele/ ne încleștează gura și lacrimile ne usucă sufletul: pentru că “nicio moarte nu-i amară/, ca moartea de primăvară…!”/

… Când ai s-ajungi ACOLO, să spui frumos și de noi!/

… Nu meriți tu nedreptele tăceri!/ Îmi vei trimite vești prin fiecare fir de iarbă/ ce va primejdui fragilitatea pietroaielor de somn și de uitare/, de-a curmezișul răsărite/, nedemn, târziu și fără sens…/ Le voi vorbi uitucilor de tine,/ îi vom ierta împreună./ Ne vom uimi cu-aceeași lipsă de scrisori, Dragule, respectând înțelegerea noastră: în loc de cuvinte, mai sigură… lacrima!

Rostiri. La Ion Apetroaie

Cântec de prieten murmurat în surdină pe cumpăna drept mân(t)uită a unui Autograf izvodit din slava generozității sale:

“Domnului Dan Sandu – vechiul meu prieten – omagiul plin de afecțiune al lui I.Apetroaie

Onești, 16. V. ‘97”

Cornul blândului Neștiut a răsunat prelung, suspin de ciută bolnavă de prea multe amurguri, încețoșată ra-mura somnului în neclintire se-ntoarnă. Destul de puțini pentru o singură strajă, am ridicat frunți din țărână și ne-am pătruns de cununiile preacurânde, abraș am cercetat amăgirea din noi, ce-o fi cu această mireasmă de lemn, de neprietenoasă lovire în cumpăna bradului drept, pornit în exil spre Oriunde.

Venim dinlăuntruri de spaime și curgem veșnic spre Nicăieri. Încălărați cu uimire, fără popas, chingă daurită nu strângem, urnim durerile noastre pe iluzorii cai prăvăliți între bice și lacrimi, amirosind ora aceasta pustie cu pumnale de ceață.

Frământ de porniri înseamnă poveri la prigoană de umblet cu pași bătrâniți, într-o pustietate de rugă. Potolită renunțarea în noi, prieteni, o plecare mult prea devreme, cu mult peste poate, în zile cu neîncrederi închinate amăgiților oameni. De ce așa de rare acum rândurile noastre, obârșuind o floare beteagă, pornită să cuteze Noaptea?

Am mai văzut somnul din căpriori, promițând a lună fecioară, ofilită în streașini de veghe, chipuri cinstite cu vinuri surate, nălucind între genune și suferință, tot așa

111

cum începe nenorocul. Ne-om aminti, poate, că n-am plâns îndeajuns, oameni cumsecade ai lutului pașnic, adumbriți printre aduceri-aminte, cu mari boieríi de răcoare, luminând, în răstimp, amintirea celui plecat în pământuri astrale, pururi fermecate să descânte ferecătura prieteniei cu făclii din arginturi bolnave.

Suflet de pâine murindă mângâie așteptările noas-tre, căci nu e pornire mult mai amară decât cea poruncită la ieșit de cumpeni nefirești, printre ziori popăsuiți a du-rere pe rostogolișul rămasului bun. Nu putem mântui, nu putem învia înscrisul din fire, oricât am zori` pintenul sfielii cu îndemnuri cernite, preacurat în aburite odăjdii petrecute cu plânsetul nostru de viori nevândute.

Să ne umplem pumnul cu neliniști și lacrimi din cele curate, să mai scurtăm din cărarea aceasta cu neguri, prăznuind copilul uitării, acel strigăt de pom surupat prea devreme, să-ntoarcem mâhniri pe icoana celui plecat să -ngenunche la izvoarele Eternității, astăzi, când roua ne joacă pe ochi și pe trup și pe inimi.

…!!!

112

Cântec de prieten

Pioasă amintire!

Ziaristului Toma Alexandrescu – “Nea Tomiță”

Un dalb de pribeag umple codri cu scrum;

Nu cuteza la poteca din stânga –

E lutul arat cu trei bivoli de sare;

Pe mesele vremii dorm stinse făclii,

Huhurezul de smoală se rupe-n seminți…

Vezi cerbul sărac cum boncăne ploaia,

Vestind, doar știi bine,

prieten desculț,

Chiar ora de tuci, mai veche și surdă…

Surâzând fericiți, doar porumbii, departe,

Sunt urnele seci și de piatră,

Când târziu, fără sens, cirezile nopții buciumă-n racle cu suflete sparte…

…………………………………………………………………………………………

…!!!

Se făcea că suntem prin secolul trecut, în Bucureștii anilor ‘70… Pe blândul și rafinatul intelectual Toma Ale-xandrescu l-am cunoscut în casa profesoarei Alexandra Popescu, sufletul Cenaclului Ion Vinea . Eram împins, mai mult cu forța, în prim-planul literaturii cvasioficiale de către talentata poetesă bucureștenă Constanța Iorga, deja o rafinată celebritate a cenaclurilor de renume din blând timpul răbdător cu incorigibilii condeieri de pe malurile Dâmboviței bucureștene… Cu timiditatea provincialului poposit de curând în “Capitalia” visurilor mele, i-am înmâ-nat Maestrului, spre lectură și verdict, câteva producțiuni literare, îndelung pritocite prin tainițele mele de suflet, cu scopul vădit de-a rupe inima târgului ce-mi va fi, mai apoi, adăpost și rampă de lansare… Nea Tomiță a fost acela care

113

mi-a semnat, primul, certificatul de talent și m-a introdus pe ușa din față a Salonului literar-artistic Comentar, acolo unde oficia, alături de Paul Teodorescu, ca înalt pontif, în altarul sublim al scrisului frumos … Am pășit, astfel, cu sfiiciunea novicelui paralizat de emoția întâlnirii cu Destinul, cunoscând o lume nouă, ireală, nebănuită nici în cele mai hazardate închipuiri ale mele. Am întâlnit acolo intelectuali rasați, scriitori cu blazonul însemnat de cicatricile timpului, vârstnici, mai ales (poate așa mi se păreau mie!), mulți trecuți prin furcile caudine ale convulsiilor sociale care-au măturat secolul douăzeci. Toți animați de bucuria necondiționată a scrisului frumos! În vremea aceea nu știam prea multe despre binefăcătorul meu. A trebuit să mai cresc și să aflu… Născut în București, în 1914, ilustrul avangardist al gazetăriei de pe cele redute sportive se afirmă ca secretar general de redacțe la Universul sport și la Gazeta sporturilor . Crește și îndrumă generații întregi de ziariști, printre care consemnăm câteva nume de prestigiu: Aurel C. Neagu, Emanuel Valeriu, Victor Bănciulescu. Este secretar de redacție la Sportul Popular, timp îndelungat. Demnă de consemnat în arealul publicistic lucrarea sa de căpătâi “Cele două pariuri ale lui Sony Nicu-lescu…” Promovează, cu fler, talentele literare autentice, cultivă prietenia tinerilor și le deschide cărări nebănuite pe sisifica matrice a cuvântului meșteșugit rostuit. Experiența și profesionalismul fără greș îl impun ca secretar de redacție la Almanaul părinților și redactor la revista Comentar. Era, din punct de vedere organizatoric, un factotum desăvârșit! Cunoștea lumea bună a culturii române din vremea aceea, stabilea calendarul activităților de gen, organiza spectacole de muzică și poezie pe scenele caselor de cultură din București. Se impunea ca invitat de onoare al școlilor și al cluburilor dornice de întâlniri cu scriitorii. Orchestrà imprimări la radio și la televiziune cu redactorii “pliați” pe evenimentele de specific: Titus Vâjeu, Dan Manușaride, Gheorghe Teașcă, Adrian Munțiu și alții. În umbra sa generoasă, “creșteam” și noi, câțiva învățăcei silitori:

114

Constanța Iorga, Radu Cange, Romeo Tarhon, Alecsandru Plopa – Andy și, “cu voia dumneavoastră”, … subsemna-tul… Eram, de asemenea, printre favoriții săi, când, într-un cadru restrâns, evoca amintiri, aducea în prim plan figuri artistice și istorice de mare calibru. Primau, întotdeauna, gluma spumoasă și hazul faptului divers, măiestrit altoit pe buza unui șpriț îndelung “botezat”, servind drept pretext întru urnirea vreunei agape conjuncturale, la care, de multe ori, anecdoticul era la el, acasă. Ani buni, la rând, Sfânta zi de Duminica Tomei ne afla, pe mine și pe Radu Cange, în ospeție la distinsul amfitrion, alături de familiile fiilor săi Radu și “Horică” Alexandrescu, maestrul gazetar, de mai târziu. Cu ce bunătățuri ne-ntâmpina inegalabila doamnă Margareta, stăpâna casei! Mai ales, că noi, poeții, viețași ai “iepocii de aur”, mâncam odată la trei zile, și-atunci hrănindu-ne mai mult cu himere! Și-acelea, destul de costelive! Și să nu uit, cumva, doamne, ferește! În pragul ușii ne aștepta, invariabil, pe post de majordom, Puck, un caniș imperial superb și deștept (mai deștept și mai sufletist decât noi, oamenii!) … …Îmi amintesc cum ne deslușea încercatul condeier cărările pline de neprevăzut ale afirmării, prin morocănoasele redacții ale timpului. De pomină rămâne vizita “de lucru” făcută la sediul unei publicații în vogă, unde maestrul se oferise să mă re-comande redactorului – șef. Am așteptat, cuminte, în hol. La ieșire, Nea Tomiță îmi spune că nu pot fi publicat acolo, deoarece figuram pe o listă cu… legionari feroci! Nu m-am prea supărat… Îmi cunoșteam meteahna: nu-mi ieșeau și pace rimele de genul “blid-partid”și “văpaie-Nicolae! Nu toți puteam mânca mehlem! Ne-am dus la Gambrinus și, în cinstea evenimentului, am “lins o blondă la varice”, adică, am “ras” o bere, stând în picioare și rezemând un gheridon, anume proțăpit între “gorniști”! Am râs amândoi mânzește și ne-am văzut de treburile noastre. În altă parte, tot la o publicație “roșcovană” mi s-a spus că mă exprim… cam ”popește” … Dumnezeu să-i mai înțeleagă! Astăzi, la vremuri noi, … tot ei! Sunt bine-mersi! Dau, cu

115

nerușinare, lecții de democrație, după ce și-au revopsit mustăria. Nici usturoi, nici gura…! Fie-le memoria amară! Eu mă-ntorceam, mai apoi, în provincia care mi-a proorocit rătăcirile inițiatice. Cu Nea Tomiță am statornicit o relație exemplară. Schimbam epistole, mă ținea la curent cu noutățile mondene, îi trimiteam vești din autoexilul meu voluntar în Berzunții din România de la Bacău. Într-o scri-soare datată 17.XII.1986, mă bucura cam așa: <Activitatea Salonului “Comentar“continuă destul de plăcut. Cel mai târziu în ianuarie, sper să reapară și revista noastră “Co-mentar” pentru care te rog să-mi trimiți ceva. În întâlnirile cu băieții vorbim întotdeauna despre poetul “excapitalizat” Dan Sandu. Întodeauna, de bine și cu regrete, în mod special cu Radu Cange, Constantin Amărăscu și – să nu râzi – Mircea Munteanu. În “Almanahul părinților”, anexat prezentei epistole, am publicat materialul încredințat și, zic eu, a apărut frumos. Restitui, totodată, brevetul mamei eroine. De asemenea, volumul “Steaua campioana Euro-pei”, cu autograful lui Horia. Și încă o veste bună, zic eu: la conducerea “Suplimentului” a venit un nou redactor șef – Const. Sorescu, cu care sper să pot relua discuțiile pentru publicarea „grupajului”.>… Continuam să ne scriem scrisori, să ne-amăgim Depărtarea … Mai strecura și niscaiva rânduri “subversive”, de senzație, care mă cutremurau. Tocmai trăiam timpurile când se discuta, fie și în doi, cu degetul la buze și cu ochii mereu făcuți periscop. Cooperativa “Ochiul și urechea” putea fi oriunde… Într-o epistolă datată 12 martie 1988, spunea: <“Viața literară” bucureșteană este dominată încă de “Jurnalul de la Păltiniș” al lui Gabriel Liiceanu și “Epistolar”-ul conținând corespondența pe marginea “Jurnalului”, dintre membrii grupului care au trăit în preajma lui C. Noica, în ultimii ani. Și una și alta sunt de negăsit. Nici măcar de la bibliotecile publice nu pot fi împrumutate – putând fi puse la dispoziție numai pe loc – pentru lectură și studiu…”> … Timpul ne privea tot mai mic și mai hoțește prin lornioanele prăfuite ale aducerilor-aminte. Ne telefonam, când puteam, îl vizitam ori de

116

câte ori poposeam în București. Și, pe-atunci, ajungeam mai des. Acolo se-nțepenise o parte din viața și din sufletul meu. La finele lui 1989 s-a produs inevitabilul. Nedrept de repede! După Despărțire, am continuat corespondența cu distinsa doamnă Margareta Alexandrescu, până la strămutarea sa la Domnul , mult mai degrabă decât ne-am fi așteptat… Le păstrez, și-acum , scrisorile, cu nețărmurită sfințenie! Să stăm cu grijă și să luăm aminte: vine-o vreme când amintirile prind contur de lacrimă!

117

Cântec de prieten

În amintirea lui Clement Popovici

… Astăzi… ofranda din Cuvânt!…

… Scrutez ca fără de mine osatura solidă a noii cărți de poezii a domnului Clement Popovici (a treia!) și mărturisesc că nu o fac fără strângeri de inimă. Ce smalț policrom și înluceferit în poem să dai ca exemplu de scris inspirat și ce áripă de vers obosit sau frânt să treci sub tăcere…?

Volumul de față cheamă la sâmbru, pe tot cuprin-sul său, pagini atent migălite în garanții de ispravă și ver-surile “convocate” la acest “conclav” pe o temă mereu actuală – dragostea de făptuirea Creatorului – dovedesc o profundă maturitate în rodire poetică și o robustețe ușor sesizabilă a sentimentului existențial, precum și ca-pacitatea de mobilizare aparte și serios aspectată întru configurarea registrelor picturale specifice momentului poetic pe care îl ilustrează.

Gândită fericit ca o “floare cu zeci de petale”, fie-care “spunând” o izbândă în crez, o stare, un gând, un sentiment rafinat, o “exprimare” (din spusele autorului), Poezia de față nu tinde spre esențele Absolutului ima-ginar, ci se vrea, mai degrabă, un argument peremptoriu care să (re)confirme actualitatea/sinceritatea creației “de

toate zilele”, prizată lejer de tot natul, ideea că există în atelierul real/prezumtiv al creatorului de frumos reflexul

meditației facil – pătrunzătoare, metamorfozată în discurs liric “cuminte”, convingator prin mijloacele poeziei tradiți-onale, văzute ca pinten de atac în lupta cu anchiloza stri-dențelor șocante și cu patina prozaicului cotidian:

“ Îmi hrănesc poezia cu căldura de jeratic aprins

118

Din cuptorul inimii ce coace idei în rafale…

Gânduri pun frâu a nu zbura -n neantul cuprins, Așternând pe hârtie idei, când adânci, când banale”.

(Îmi hrănesc poezia)

Nu vom întâlni nicăieri în poezia lui Clement Po-povici modernismul împins la refuz sau banalitatea ex-presiei boante, halucinația cu funcție stearpă sau insolitul terifiant; ci, dimpotrivă, privirea cea limpede a copilăriei universale și fără de leac își/ne oferă , necondiționat, oglinda apelor limpezi scornind cu spor întru reflectarea de lumi feerice, populate cu izvoarele pădurii, cu „pinii și molizii” iviți în “dimineața cu căptușeală de umbră”, cu “iertarea și păcatul remușcării” ce picură în cititor neliniști fine‚ ”țesute cu firele iubirii”.

Timiditatea descriptivismului ușor convențional din căutările debutului dă undă verde sincerității de-zarmante a forței lirice din făgăduințele poetice de mai târziu și se transfigurează, benefic, cu asupra de măsură, în rostiri atent proiectate prozodic , la cumpăna simpli-tăților grave, în recentele/actualele Amintiri de foc”, interpretate cu larghețe și mărinimie împinsă la extrem, tot pe struna unor „peceți” de cântec murmurat cu gura întredeschisă și propus atenției lectorului de bună cre-dință: “Inima”, “Trecutul”, “Regrete”, “Muza”, Albumul”, “Poetul”, “Pastel de seară”, “Nocturnă”. Pentru bardul de la Livezile de Bacău „îngerul a strigat” a treia oară, și, tot după scripturi(le) numai de inițiați știute, demersurile sale se cantonează cu sârg și benefic în a spori, magistral, sub zodia poeziei tradiționale, un univers inventat/ veridic pe claviatura naturii, univers în care elementul cromatic, amintind de puritatea decorativă a verdelui di-vin, se confundă, până la contopirea totală cu eșafodajul emoțional – afectiv al stării de grație generatoare de sti-huri “simțite”, fără a impieta, cumva, asupra acurateței versului profund inspirat. Dincolo de bine și de rău, “mărturisirile” poetului făcute în limba slovelor cuminți și a caligrafiei închinătoare ideii de lyră stau, nestrămutat,

119

cu fața spre cer, rupte, parcă, din alchimia luminii din Cuvânt, ca o fierbere a brazdei estetice plugărite măiestru și fără de istov, ca o neodihnă a lungilor nopți de veghere, poposite ades într-o lacrimă de “of și-alean” cărturăresc, blândă cât graiul român:

“În suflet cu cerneală de lacrimi Rămân almanah ce cuprinde Bucurii, tristeți, ispite și patimi.”

120

Buciumă Vrancea

Se dedică memoriei poetului Adrian Păunescu

M-a îndemnat, la ceas de taină și spovadă, să-i spun, ușure și ca-n vis, câteva din versurile cu care m-am “liberat”, mai apoi, în lumea bună a slovei “oficiale”… Atunci, a luat aminte. Acum, i le dedic!…

“Mai tulbure ca niciodată m-au răscolit/ clopotele amorțite din catedrala subterană,/ compusă

din perimetru și arabescuri, cu m`iros/ de moaște

Cernite, printre zgomote de stihuri/ cenușii, ciocnite,

Arar, în pieptul hulubului

de apă.

Stropit încă din zori cu miresme/ policrome, sunt

fericit că mai păstrez ceva din / căsătoria primăverii

târzii,/ deși

E apropierea când nu mai poți/ deosebi bucuria

de flori și chemărilor

Parcă

Le-ai da un alt nume./

Păcurarii veșniciei au descins din craii mai vechi/

și păreau călători și prăfuiți…/

La încercatul armelor au izbândit / cei ce-și

121

băteau tolbele uriașe de oblâncul / vinețiu al zorilor,/ până când nu s-a mai

auzit decât ropotul uscat, de șoaptă/ vitregă, al firelor de tutun rătăcite la margini de răzoare…/

………………………………………………………………………………

Când ramuri și degete împletesc/căutări de omidă, /mă dumiresc de neputința găsirii lucrului ascuns,/

dând la iveală/ frunzar veștejit pe suman, pe care un hâtru hirsut/ l-a învestit

cu puteri de afiș./ Pretutindeni,

mii de afișe/ colorate neuniform,

admirate-n tăcere de plastografi

nepricepuți./

Un pictor zelos și

lipsit de talent/ schițase pe ele câteva slove nedeslușite complet,/ despre o crăiță ciudată, un fluture mort

și un bal astronomic./ Poate…/

Nimic decât toteme împrăștiate, frânturi de iubire/ jurământ sau felonie…

…!!!

Se făcea că era undeva, cândva, cumva, prin anii șaptezeci…

122

123

Cântec de prieten

Închinat scriitorului Gheorghe Palel

plecat

dintre noi ultimul CAVALER de la “Străvechea cur-te” a poeziei românești, lăsând în loc prieteni îndurerați! Scriitorul Gheorghe Palel s-a mutat cu lira sa inconfunda-bilă pe aripile “Cocorilor de platină”, tot mai aproape de Domnul care-i punea mereu mâna pe creștet atunci când el surâdea lumii în armonii de cuvinte. Născut la 21 aprilie 1938, în familia unor gospodari moldoveni de prin părțile Iași-ului, pruncul Luminii de mai apoi primește numele sfântului doborâtor de balaur, creștinește descălecat pe la noi din șaua Călărețului Trac. Își începe truda școlară în comuna suburbană (cartier) Pantelimon, suburbie de Bu-curești, ajungând să „escaladeze” spirala inevitabilă a șco-lirii „înalte” prin orașele în care tatăl său, ofițer de carieră, își servea patria: Roman, Sibiu, București. Încă din frumoșii ani ai adolescenței i se “spun” versurile la radio și publică, (inevitabil!), în revistele cazone ale vremii. Urmează anii deplinei afirmări în publicații de prestigiu: “Astra”, “Ate-neu”, “Familia”, “Gazeta literară”, “Tomis”, “Vatra” etc. etc. Este remarcat, încă din anii debutului, de criticii literari ai momentului. Editorial, pășește în lumea bună a tiparniței cu “bucoavna” de suflet ”Povestiri de la mare” – Editura EDEN, 1993, carte bine primită de către lectorii avizați. Spicuim, printre altele, în “foaia de parcurs” a autorului:

“Cămila albă”, “Strada Palisandrului”, “Cocorii de platină”,

“Excelsior”. Între anii 1965-2000 este fervent colaborator al Radioteleviziunii Române, iar la Radiodifuziunea Româ-nă colaborează permanent între anii 1973 și 2004. În anii tinereții mele bucureștene ne-am întâlnit amândoi, pe calea undelor, desigur, la emisiunea “Poetica”, proiecție culturală emblematică în acel timp, susținută cu profesi-onalism de poetul și realizatorul Titus Vâjeu. Scrie ne-

124

încetat, se afirmă generos la periodice “vizibile” din țară și ne onorează și pe noi, “provincialii” de la Bacău, cu in-tervenții substanțiale la cunoscutele publicații JURNALUL LITERAR, 13 PLUS, SAREA PĂMÂNTULUI, PLUMB și IZVORUL NUMĂRUL 1, dovadă a dragostei pe care a purtat-o mereu meleagurilor moldave! Despre activitatea literară a lui Gheorghe Palel se pronunță cu prisosință personalități ale culturii române, precum Emil Botta – prietenul să drag, Virgil Carianopol, Radu Cârneci, C.Th. Ciobanu, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Ovidiu Genaru, Emil Manu, Edgar Papu, C. Stănescu, Ion Iancu Vale, Titus Vâjeu, Romulus Vulcănescu. Și lista poate continua! După ce-am publicat “Numele poetului! “, maestrul mă răsplătește cu o epistolă de toată frumusețea, din care , musai, “decupez” un fragment care-l recomandă posterității: <Documentarul este succint, dar extrem de interesant, cu “percuție” științifică. Îmi iau îngăduința de a-i fi și eu recunoscător lui George Anca (de admirat pentru multe, dar, mai ales, pentru evoluția sa) pentru că a pus în mâini bune

acel miraculos exemplar din revista Latinitas”. Am privi-legiul de a-l fi cunoscut și eu pe George Anca (nu și el pe mine) în anul 1965, la Cercul Literar “M. Eminescu” al Casei de Cultură a Studenților “Grigore Preoteasa” și figuram ambii cu versuri în Caietul Liric editat în 1965, adică acum o jumătate de secol. George Anca, la pagina 5, subsemnatul, la pagina 105, fiind eșalonați în ordine alfabetică. În acel „Caiet Liric” poeziile au fost selecționate de Șerban Ciocu-lescu și o parte din cei selectați au devenit celebrități, înce-pând cu George Anca, Grigore Arbore, George Almosnino, Ion Andreiță, Octavian Anghel, Adrian Beldeanu, Octavian Berindei, Constanța Buzea, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Nora Iuga, Gabriela Melinescu, Iosif Naghiu, Tudor Opriș, Adrian Păunescu, Victoria Raicev, Paul Tutungiu.> …Cum aș putea să-l contrazic?

Noi, prietenii săi, eram considerați “Conți de Ghadara”! : “La Curtea Conților de Ghadara/ Migdalii au înflorit mai luminoși/ Decât în alte primăveri”… Așa

125

îi plăcea lui să spună despre cei dragi… Astăzi, când el numai pășește prin boala din răutatea lutului terestru și se pregătește de MAREA ÎNTÂLNIRE HRISTICĂ, noi îl plângem ca niște bieți oameni ce suntem și-l rugăm să-I spună Celui de Sus, cu flori de lumină în glas, și despre noi. Și să ne ierte că n-am știut a-l prețui îndeajuns! Și dă, Doamne, să nu dezamăgim: … “mi-am amintit că ul-timul cavaler/ dintre nedreptățiții conți/ în loc de sabie, purta în mâna dreaptă/ făclia nobiliară a unui crin!” … Dumnezeu a mai pictat un

porumbel! Cu zăpezi de-nceputuri … ! Și cred, cu tărie, în

zisa Maestrului, mai anțărț, când păream mai tineri și mai

nemuritori: “Poetului Dan Sandu prețuirea și admirația autorului, unite într-o prietenească bucurie la apari-

ția acestei cărți / Onești 05.02.1997.”

(Autograf)

…!!!

126

Prietenii dispărute?

Celor nepomeniți în Panegiricul… de față!

Metanii obrintite înșir după măsură

Cu chip măiestru-n disperare și carton

Al cărui tegument inspiră viscol

În contratimp etern patron

Mult m-ați uitat și fără semne Mă răscoliți cu amintiri în stivă Îmi dați sau nu un coup de fil Vă fie gura suptă sugativă

Eu mai cuminte ca o spusă Nefericind stâlpirea lui Iisus Mă-nchin noroaielor icnind peceți În plagiat caleidoscop ursuz

Când trist spoiești iubirile cu slin

Din auzite Iov se vrea porcar

Amenințând cu predici răspopite

Ce-a fost și nu mai e și va fi iar.

127

Cântec de prieten

În amintirea poetului Dionisie Duma

Sânge învins…

Cum ți-ai învins sângele, prietene,

pământul străin pe florile tale,

scăpat din grădini ca un faun târziu… știi să mai ții un cântec în palme,rotund, fără- întoarceri;

e bine, poate așa, înflorind

într-o după-amiază cu moarte,

cu zeflemeaua iubirii nedeslușite la chip.

Iată gloria, vei zice,

dinlăuntruri de spaimă, vorbind

despre moarte și nașteri ca un filosof neinventat, orgolios, păcătos, mai asemeni…

…!!!

“…mărturie a ceea ce poate însemna o Prietenie literară autentică (un fapt mai rar întâlnit în zilele noastre!)”

(Autograf)

… !!!

“Distinsului Poet/ DAN SANDU/ acest florilegiu nichita-stănescian, apărut ca un Omagiu adus/ MARELUI POET/ care ar fi împlinit, pe 31 Martie 2013, generoasa vârstă de 80 de ani./ Cu deosebită/ prețuire,/ Dionisie Duma,/ Tecuci, marți, 16 aprilie/ 2013”

(Autograf)

128

…!!!

“Poetului/ DAN SANDU/ această Carte – o mărtu-rie a ceea ce poate să însemne o Prietenie literară auten-tică <un fapt mai rar întâlnit în zilele noastre!> … PRIN MOLDOVA LUI DIONISIE/ POEZII/ (1956 – 1966) … La rându-mi, te asigur de Amiciția mea al cărui început mi-l doresc durabil și constant,/ Dionisie Duma/ …Tecuci, 5 mai – 2013” …“Hristos a înviat!”

(Autograf)

…!!!

129

Acord

Epigramistei Dobrița Iancu

Fulgeră toamna durerile coapte

De prea multele veghi fără somn.

Ce triste-s colindele-adânci!

Cu iubirea nuntită

măruntului vis al cetăților vaste, Aș vrea să mă știu între prieteni, cu mine vin zodii, pădurea-i pierdută în noi.

Ca un voievod care cheamă la oaste

anotimpuri prelungi.

Puțuri ieșite la drum strămută altoi –

Bejeníi în lăcustele ploii?

Se caută capul de cerb,

O țară mai caldă; pornit în neștire,

Încet, se repetă plânsetul clar

Al rămasului bun…

…!!!

Prin ani, într-o anamnezică “Adolescență neștiută”, poetul Radu Cange își deznoadă, în lacrimi, durerea cu chipul de mamă , adumbrită întru pomenirea numelui său: Bițica Boitan, epigramista de mai târziu, Dobrița Iancu:

130

…Ochelarii negri

Pe care mama îi purta, atunci

când era dusă la anchetă.

Și frigul ce răzbătea

din celule, asemenea

regimului roșu.

Bucuria de a o

revedea, nesperând,

îmbrățișându-mi adolescența.

Telefonul ascultat până în decembrie ’89, poate și după.

Dar mama murise de câțiva ani. Nu a mai apucat să vadă conturul literei L,

de la LIBERTATE.

131

Despre cum mor țăranii

„Arde-l pe țăran cu cota,

Dă-i pământ și ia-i recolta!”

(“Folclor” nou)

…Lasă gura!/… Mișcă, hoțule!/… Bandiților!/… Criminalilor!/… Reacționarilor!… Burjuilor!/…

Băăă !… Vă arătăm noi! «

(“ Folclor”carceral. Apud Mihai Iscu)

Nu da doasele jeluit ghiocel cu nume de frate,/ stăruind stăruitor, mi te-nchide-n cale, duse-s oasele,/

fuioare, cu /

furnicile de sare – boltă de solstiț, în grădina lui e îndurare,/ mare mila și răbdarea sa./

Haos singur purluindu-se în haos, poartă-n palme catedrale/ și se tângă după umbră, șleampătă, nătângă./

Măi pribege printre pâini, nici cât să tămâiezi afurisenia/ din greieri nu ne-ai lăsat porunci,

cu sloboziri de/ bici pe frunte de stăpâni, muscurie miala ta în saivan o treieri./

Ai vrea să simți mâhnirea plugului în palme, c-un/ zâmbet floare de gutui, dar nu bagi seama că-n pumni/ ridici doar buturugi de murmur, cu umblet de momâi./

Tu ai rămas un cuvânt când ora se trece în cumpeni/ de amăgire și tot mai sus tu bați cu tâmpla ta vegherea,/ lespezi oarbe de lumină.

…!!!

132

133

Cântec de prieten

Se dedică Țăranului-Oștean Ioan C. Tălpău

Ce încă-și mai caută odihna

cea mare, pe deplin meritată, în lutul veșnic creștin al Patriei recunoscătoare…

„Cruce albă de mesteacăn,

Răsărită peste creste,

Cine te cunoaște-n lume,

Cruce fără de poveste?…”

(Artur Enășescu)

„Culorile morții sunt mâinile mele/ năpădite de șoareci flămânzi/ Pe coate se umflă și cresc/ alături de foame/

mânjitele broaște, din oul spurcat/ urzit în gunoaie,/

cioplit în patria sabiei / și-n luciul afetului-crimă./ Oștean sau păstor astrucat,/

putrezesc de-atâtea războaie,/ scormonind sub cetăți,/ dușmănind sau ucis pe corăbii./

Cavaleri ai sfinților ciocli,/ batem ora caldă, plină de rugină/ și sângele putred împarte vedenii…/ Iarba fiarelor se cheamă /

c-au păscut-o, cu saț, vârcolacii;/

Vaca domnului închină/

în doruri de lună pustie,/

vărsată în bietele hârci,/

verzui de nesomn…”

Nimic altceva decât înscrisul pe crucea sa risipită pe muntele Măgura Ocnei, unde, pe-aproape, a căzut și el, printre cei aproape două mii de camarazi întorși cu fața

134

spre Cer și strigând, cu frânte puteri, cuvântul „mamă!”, într-un dureros solilocviu, cuibărit, parcă-ntr-un semn de-ntrebare: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu plt. Ioan C. Tălpău, căzut în luptele de la Cireșoaia. 1916 – 1918”. Se născuse în comuna Buhalnița, județul Neamț, devenit, fără voie, dreptproprietar al oaselor adumbrite sub veșnica povară, de-aici înainte, al câtorva roabe de pământ vânzolit și fără identitate, în inima unui țintirim închipuit ad-hoc la „porțile de foc ale Târgului Ocna”, în zile de áugust augúst, anul duhnind amar a praf de pușcă: 1917!… Își dormea, desăvârșit, himera eternității, când stăpânii vremelniciei impuse de la Răsărit, fără sens și arbitrar, au hotărât distrugerea locului de veci și nivelarea mormintelor, amestecând, în brazde triste, teren de sport, de joacă și de agrement. Cu buldozerul, cu dușmănie și cu rânjet. Mânăs-tirea din preajmă a fost făcută una cu pământul și pe locul ei (chiar și-n chilii!) au întronat tavernă și hotel. Abia au apucat creștinii de prin împrejurimi să mai salveze nescareva icoane din amintirea unui celebru loc de-nchinăciune… Le-au readus, mai apoi, după „vrăvuiala“ din „obzeșinouă”, închipuind cu ele un paraclis modest, udat cu focul lacrimii din amintiri bătrâne… Mai apoi, s-au limpezit anii la chip și-am sperat într-o minune! Visam cu toții la Vechile hotare, cu jertfe rostuite în calapod de Țară nouă… Însoțit de bunul meu prieten dr. Costin Țintaru – nepotul bravului Elisei Ur-sac, cel ce stătea la rege-n ospeție –, am străbătut, la pas, zbuciumatele ocini ale sacrificiului pentru Neam și pentru Țară și i-am aflat mormântul bravului oștean Tălpău, pân-gărit și-nsingurat la margini de uitare. Însemnele tombale jeleau, de zeci de ani, doar umbra unei amintiri ce s-a topit, ca-ntr-o baladă, în spectrul mioritic al unei guri de rai ros-tind iluzia că-n lumea asta de crucificați, alegoria e, doar, o „moarte cu chip de cununii”. Aveam, așadar, dovada că Sfântul cu praznicul uitat în puținătatea recunoștinței ome-nești fusese ucis și-a doua oară! Lunecă, mai apoi, timpul prin pridvoarele de suflet ale țării și trupul dogit de suferin-ță Hristică al țăranului român chemat sub drapel și devenit

135

cătană fără vârstă, fără chip și fără nume, împins în silnicia carnagiului mondial, rămâne, pentru mereu, o permanență a palmelor bătătorite-n clătinări de coasă și de plug:

„Vedeți, oameni buni, mireasmă de carne turtită,/

de rău peste rău/

și foc peste foc,/

În umbletul strâmb al proștilor stârci,/

De-au uitat și năpârcile pacea/ Și-odrasla de-un stat ascultă ispită…”

În hronicul de sânge al veșniciei valahe convulsiile Timpului ne rostuiesc destrămarea și renașterea, după datină, răsărind, neostoit, Lumina și mângâind o lacrimă de mamă cu care s-ar putea închide și rănile, de veacuri… Pământul! Pământul din care-au ieșit și-n care vor să dăi-nuiască până la stingerea pomenirii, Pământul lor și-al nos-tru pe care, triumfătoare, biruie hora, Pământul pe care huruie căruța în vremea secetei și care marchează, precis, ulița tuturor copilăriilor din România Dodoloață… Pământul acesta tăcut și milos în care ne-am îngropat cu nesaț răstignirea destinică, până la încăpățânare și-n care stau înfipte, cu temei, colonadele de suflet ale unui neam de plugari ciopliți în cremenea Carpaților tutelari, dătători de statornică vatră!… Și iată-ne că, după aproape trei decenii de ode și de ritmuri ditirambice dedicate Centenarului și bunăstării pântecului nostru, ne regăsim/pășim pe-aceleași locuri triste și pe aceleași poteci de istorie suferindă și alungată aproape definitiv din calendarul conștiinței noastre. Dezamăgiți, descumpăniți și sceptici! Nu regăsesc însemnele potopului cazon, nu văd altar de pioasă reculegere, nu simt nimic din tot ce s-ar opune iertării și uitării… Doar un rest de cruce sfărâmată și-adunată cu grijă monastică de pe toboganul vremelniciei dublate de nepăsarea viitorimii, depus ofrandă la temelii de paraclis contemporan… Martori fără de cuvinte la tristețea zilei de astăzi – începutul de martie înlăcrimat în albul ghioceilor ce încă n-au mai învățat să moară, preotul Cătălin Ilie care mă însoțea și două monahii clătinate sufletește la aflarea

136

crudului adevăr…

Efigia bravurii eroului nostru e acum dispărută definitiv și ei, martirii, știuți și neștiuți, împușcați a treia oară! Uitarea colectivă îi va-mpușca mereu și ei vor adormi mereu…

Măcar o „cruce albă de mesteacăn”, dreptmăritorilor creș-tini, să ridicați pe Măgura Ocnei, în loc sfânt de odihnă și de reculegere, întru amintirea acestor nefericiți cu nume uitate, cândva izvorâte din poamele bucuriei și din floarea nădejdii spre Mâine, care-au murit și pentru noi, în vremuri de urgie, urcând la Domnul pe Sfânta Magistrală sisific străbătută cu-ngenunchere de EROI. Și-atât să

încrustați pe chipul ei imaculat:

137

„AICI DOARME

FERICIT ÎNTRU DOMNUL

OSTAȘUL NECUNOSCUT!…”

Eu îmi închin floarea recunoștinței pe altarul celor cu rouă pe braț și-mi rostuiesc bătăile inimii în cânt purtat pe aripi de păun urzit din smalțuri de luceferi:

„Înmărmurit, Antares mai ascultă/ din pribegiile înguste, dalbe,/ la marginea lui Când și Cum./

O neclintire oarbă ne soarbe din prăpăstii,/

La sfat am mas cu plinele genuni,/

Dintru obștescul fir de fum/

Din loc în loc aprins/

ca robul ultimei minuni./

Vor dăinui doar sorții noștri /

Când unii-ți lasă drept strânsuri/

Ciopor de mioare și prunci,/

o lacrimă-n pâini, o frunte amară,/ livezi sau fântâni, izvoare – frânturi;/ Sortiții bărbați – doar pline redute/ Cu veghe de inimi și ziceri de Țară!”

138

Cântec de prieten

Închinat memoriei lui Dumitru Pricop, Poet Adevărat

Între poeți născuți, nu făcuți!

Crupa iute-a ploii cerne izbăvire

În prundul cucilor de lemn

Ce-au privegheat cândva, uscată, Cutia vremii și colbul său solemn.

Împiedicați în ciuntele iubiri,

Visăm un Crist – pustietoare denii,

Când temerea-i o ceată de smintiri

La mesele-altare – o lume de vedenii.

Mai nu știu unde, pentru noi, Vor sta răscrucile fără secret, Știuta miruire din bahna cu strigoi Și visul alb, de blând anahoret.

…!!!

Pentru că magnific și tragic ne-ai fost spus, Nea Mitică:

“Noi prea des și repede

Ne-mbrăcăm în lebede…”

139

Glycon cu câtă nevoie…

În amintirea Poetului Cezar Ivănescu

…!!!

„… Nu-i lumină nicării,

Or murit tăți oaminii…

Numa’ la mândruța me’

Arde lampa ca și-o sté

Crede c-ăi mere la ié…”

Versuri pe care Cezar-ul le recita sau le cânta cu patimă,

ori de câte ori se ivea ocazia… Un Crist îngenuncheat în stea se cheamă spaimă/ către tine, câtă iubire aproape: și prea vă purtați chinuitor/ tinerețea, masca și sudoarea

și osul de părinți. … Vor fumega/

vrăjitoare, știu bine,

nu cunosc jalea, mila și dorul; /încrâncenat susură Moartea prin trupuri din noi (de colb /călător!)/.

Vis à vis de Argosul crimei, Don Cezare, caut cuvântul ce/ nu vine – te poticnește disperarea!

…!!!

În vecinătatea sa eu mă simțeam stingher… Eu, ca eu… El sigur c-a fost un “incomod”…! Când își vizita vreun prieten, nu uita s-arunce o pernă pe telefonul din came-ră!…

140

…!!!

141

…!!!

142

143

Semn pentru istorie

Ostașilor berzunțeni care-au udat cu sângele lor pripoarele Plevnei

și care-au fost decorați

cu medalia “Crucea Trecerii Dunării”!…..

“Bate pușca, tunul bate, Bate Plevna de departe…

………………………………………..

Sângele românului Bate-n șaua calului…”

(Alexandru Mica – Folclor)

Cinste lor!

Vasile Aanei – răpus la Plevna ;

Iojă Done – Regimentul 14 Dorobanți Batalionul 2, Compania 6;

Ioan Vasiloaia – Regimentul 14 Dorobanți, Batalionul 2, Compania 6;

Ștefan Ciobanu – Regimentul 5 Infanterie

E tânăru’-acesta o frunte plecată Pe grâie necoapte, sub ropot de arme;

Genunchiul cutează părtașele drumuri, Gândite-n străfunduri

De hora ciudată.

Un sânge mai reavăn se naște în palme,

Cu ciobul uitării scăpat pe cărări,

Sărutul pe floare,

Pornit să colinde

lume cu ciute, cu roți de ninsori. Dezvelit de podoabă e cugetul, mamă, Pădurile sale sunt pierderi și-ntoarceri, În sufletul morții e-o teamă, anume…

144

Așteaptă-ți feciorul, bătrâne Ioane,

Cu plugul și nunta, cu plopul de-o seamă…

Răpus de-o pornire sau glonț să fi fost,

Mai rotund îi e chipul și-i tot mai uitat…

Pe-un umăr de țară, cunoaște o lume,

Alături de pâine, pârdalnica foame…

La coasă de ieși, ostoaie-ți tăișul

În pagubă, poate,

Flăcău’-i alături, cu macii în piept…

Un foc pentru tine îndeamnă curând

La vestea cea tristă, udată, în parte,

Cu lacrima serii – opaiț ce-ngână

Un somn, murmurând…

Plevna, Mausoleu, Paște – 1977

145

Cântec de prieten

Conurbanului meu Ion. L. Catina – Personalitate a orașului Tg. Ocna: poet, publicist, prozator,

dramaturg, călător și explorator

“Acasă! … Acesta este sentimentul patriei, viu, în-născut și crescut odată cu ființa ta care te însuflețește, te cuprinde și te stăpânește, mai ales când ești departe, între străini, prin locuri necunoscute, neumblate de stră-moșii tăi.”

(Ion L. Catina – DE PE ALT TĂRÂM)

Hora cea mare e-n zicerea porții/ Și stinsele șoapte le-aud pân’ aici./

Nu-mi spuneți ce-o fi cu aceste/ iubiri fără leac,/

Pe drumuri ce-albesc troițele sorții…/ Pe cruce de var, la stingeri de toacă/

e scrisul rotund, cu descântec de veac,/ Cioplire în patima neamului care/ Mai vrea, ca zălog, /

un prunc să se-ntoarcă…

…!!!

Târgocnean, prin naștere – 28 ianuarie 1870 – pro-prietar cu acte în regulă a unei chinovii situate pe Fețele Târgului, actualmente str. Salinei, nr. 61, literatul cu pașa-port pentru “peste mări și țări” este un intelectual rasat, cunoscător de limbi străine și cu orientări politice de stân-ga, nemulțumit, mai mereu, că la finele veacului 19, “…în patria mea nu am avut decât decepțiuni, că niciodată zâm-betul n-a fluturat pe buzele mele”… Debutează publicistic

146

în 1887 în Sentinela, revistă bucureșteană condusă de băcăuanul Gr. H. Grandea. Pentru atitudinea sa față de mișcările muncitorești ale timpului, în 1889, pentru scurt timp, este arestat împreună cu Panait Mușoiu și E. Vaian, intrând, astfel, în vizorul autorităților. Chiar credeți că pe-atunci nu se găseau “specialiști” în delațiuni și turnătorii? Colaborează cu personalități de marcă ale social-democra-ților: I. Nădejde, C. Mille, Al. Ionescu. Se risipește, cu totală dăruire, în mai toată presa cultural-socială a timpului său. Spicuim câteva titluri din bogata paletă a spectrului tipo-grafic în care și-a îngropat menirea destinică: Actualitatea, Adevărul – redactor, Avantgarda, Calendar pentru israeliți, Calendarul pozitivist, Contemporanul, Ecoul săptămânii, Garda – redactor, Generația viitoare, Liberalul gălățean-redactor, Munca – redactor, Mircești, Presa liberă – re-dactor, Resboiul – redactor, Revista Enciclopedică Română, Revista poporului, Revista românească, Revolta, Reforma socială – redactor, România literară, România viitoare, Săptămâna ilustrată – condusă de Laura Vampa și Eugen Vaian, Școala nouă – girată de G.Ibrăileanu, E. Vaian și Panait Mușoiu, Țara, unde mai semnează sub pseudonimul Muzungu, Vestea – redactor, Viitorul țării etc. Primul volum (versuri) se anunță marcat de semnul revoltelor juvenile – Le pun la toate cruce… Debutul consistent se va produce la Galați, în 1895, când îi apare piesa în cinci acte Amalafrida, poem dramatic în versuri, din care donează un număr de 150 exemplare Primăriei din Tg.Ocna, în scopul premierii elevilor merituoși de la școlile din oraș. Urmează Gelimer, poem dramatic, iar, în 1908, la București, îi va apărea volumul de proză Doamna Mărgărita. Urmează, cronologic, De pe alt tărâm, Printre harapi , La miezul pământului, proză, În Țara Soarelui, proză, Taina faraonilor, proză, Stăpânirea Silistrei, document istoric, Flori de ruje, versuri lirice, Catapulta, versuri sociale, Sori apuși. Regina Saba –(Melopee antică) – , 1929, ed. A iii-a – Poeme și legende. Ordinea este aleasă de autor. În unele publicații semnează cu I.C. de Lusignan, J. de Lusignan, C. Lusignan sau, simplu, Lusignan.

147

Lasă în manuscris un dicționar cafro-român – aproximativ 1000 de cuvinte… Traduce din franceză: Lamothe- Cosașii morței și Povestire. Despre ceea ce s-a petecut în Transil-vania, despre unirea Prinților Moldovei și Ducele României cu Voevodul pentru apărarea Creștinătății contra Turcului, București, Editor Gh.B. Niculescu, 1913, (document auten-tic francez, din 1595). Suntem în anul Războiului balcanic și asta spune multe cu privire la apariția acestui eveniment editorial! Autorul precizează răspicat, printre altele, în Pre-cuvântare: ”Socotind că aducem un serviciu țărei noastre, am tradus și tipărit această Povestire, care… nu poate fi decât un raport al agentului sau al vreunui căpitan francez de la Curtea Domnitorului Transilvaniei. … Acei care au trăit la 1595 arată că noi am mai luptat și am mai vărsat sânge pentru Silistra și Rusciuc, cucerindu-le… Suntem la început de secol 20, când maturul scriitor se hotărăște să plece în lume, mâhnit de tot și de toate: “Am părăsit țara prin Constanța, ducându-mă departe… Și m-am întors, după șase ani de exil voluntar, după ce am traversat Africa, în lungul ei, de la Capul Bunei Speranțe, până la Alexandria, la venire, de la Port-Said spre Cap, la ducere”… Revenit în țară, în 1906, publică peste 300 de foiletoane în ziarul Țara (unde este și redactor), sub titlul Aventurile unui român în Africa. Șase ani pe continentul african. Scriituri ce se vor topi în proiecția unui memorial, publicat în 1908 la București, la tipografia “Jubileu” a Lucrătorilor Asociați, sub titlul DE PE ALT TĂRÂM sau 36 DE ZILE PE APĂ, cu dedicația: „Copiilor mei, Lucia și Lilia”. Preambulul publicat ca un fel de predoslovie, la pag.5, este edificator: De la Constanța la Mozambic – STAMBULUL – ANATOLIA – SIRIA

– CANALUL SUEZULUI – ARABIA – MAREA ROȘIE – POARTA LĂCRĂMILOR – OCEANUL INDIAN – ABISINIA – GUARDA-FUI – SOMALIA – MADAGASCARUL – NEAMUL NEGRILOR. Suntem puși, pe drept cuvânt, în fața unui “memorial de călătorie”, prin Africa australă, autorul fiind primul ex-plorator român în această parte a lumii. Impresiile sunt notate la cald, dinamic și impetuos, pe toată dimensiunea

148

periplului, derulat cu sârguința magnetoscopului bine strunit: Constanța – Istanbul – Port Said – Canalul de Suez

– Djibouti – Madagascar. Pornește “către necunoscut” „cu inima mâhnită” și se întoarce, după șase ani, “cu sufletul sfâșiat”… Periplul răului de mare și al “exilului voluntar”, pe cele meleaguri “unde strămoșii noștri așază infernul… și unde “nici dracii nu m-au reținut în iadul lor, nici zmeii de pe celălalt tărâm nu m-au dumicat”: Stambul, San-Stefano, Smirna, Mitelene, Caramania, Rodos, Larnaca, Mersina, Alexandreta, Latakia, Tripolis, Beirut, Caifa, Haifa, Port-Said, Oboc, Aden, Bab el Mandeb, Hodeida, Gibuti, Diego Suarez de Madagascar și Transvaal, cel intrat într-o istorie pocită de cicatricile hidoase ale Războiului Burilor.

…!!!

De-ar fi trăit, ar fi fost de-o seamă cu veacul, când familia mea îi moștenea casa, pământul și acareturile de pe str. Salinei, din Tg. Ocna, aflate, până mai hăt, în proprietatea fiicei sale, Lucia, care tocmai se mutase la Domnul. Constanța – Lily Müller, sora Luciei, o doamnă distinsă și plină de farmecul Bucureștilor de altădată, trecut prin tumultul istoriilor de tot felul, îmi istorisea destinul neasemuit al familiei sale, însemnat cu parfumul timpurilor de-odinioară. Tânăr licean, secția “umană” (nici nu se putea altfel!), condeier în devenire, redactor de revistă școlară, eu trăiam un adevărat regal când eram invitat în “arhiva sentimentală” a familiei Catina, unde tronau amintiri fără leac: birou stil Baroc, cărți miraculoase (ziceam eu!), multe cărți, reviste, portrete, tablouri, statuiete, ceasuri bătrâne care măsurau un timp de pe altă lume, aplice, sigilii personale, tocuri și călimări nemaivăzute, mobilă veche, obiecte de birou nevisate vreodată, manuscrise ce-și așteptau editorul și pe care eu mă uitam cu emoția și timiditatea vârstei, obiecte de tot felul respirând atmosfera de vrajă a unei lumi apuse, ascunse nouă, muritorilor de rând… Atât mai rămăsese din tribulațiile unei

149

personalități de excepție!…Și când te gândești că la Bibli-oteca orășănească din Tg. Ocna nu se găsește o pagină din creația ilustrului fiu al orașului! Cine știe… Peste ani, i-am găsit, în podul casei, stricată, mașina de scris Continental

– mai bătrână ca Războiul de Independență, am reparat-o și… am tăbârcit-o, periodic, mai apoi, ani buni, pe la sec-țiile de miliție din țară, pentru amprentare și “dezlegare” la cele de nevoință, c-așa spunea legea… Am umblat și eu prin lume, cu folos și cu zăbavă, mai apoi, fascinat, în secret, de personalitatea expatriatului temerar, pornit spre alte curți ale dorului, din motive numai de el știute: “Îmi aduceam numaidecât aminte (spunea ”făptuitorul”!) că în patria mea nu am avut decât decepțiuni, că nicioda-tă zâmbetul n-a fluturat pe buzele mele, că neamul meu este îndărătnic,… și că lustrul nostru e poleiala din spatele unei oglinzi, – sgârie cu unghia și va rămâne sticlă”… Nos-talgia depărtărilor ascute cuțite de dor, de îngenuncheri sufletești insurmontabile pentru pribeagul posesor de consoartă “curajoasă, nobilă și mândră de voința sa”, de “revolver” … și de “chimir cu monede de aur”, indispen-sabil săriturii peste umbră: “Acasă! Iată marele cuvânt ce

însemnează: mijlocul oamenilor de unde ai plecat, care vorbeau aceeași limbă ca tine, care cugetau și simțeau, în general, la fel și parcă simți că la un moment dat de nevoie generală, în fiecare ins din țara ta afli un sprijin, ai un frate, după cum fiecare stradă, fiecare casă, fiecare copac, fiecare piatră pe care le-ai cunoscut ar fi un prieten. … Omul are nevoie de oameni… “ … Subscriem!

… “Prea mulți pentr-un singur cuvânt, Îngenunchem lângă focuri, tăcuți; Cu chipul – icoană depunem un semn; Apostoli stingheri, amorfi și desculți,

Așteptăm prea de mult la praznic îndemn.”

150

…!!!

151

Timp ucigaș

În memoria scriitorului Ion Lupu

Albesc, regină, fără dor de rimare și auz de lumină…

Dar, mai des, după năpârliri fără număr, ai’doma suntem

cu st’atua

Spânzurătorii.

Tolănită clepsidră, împaci datoria de arme cu plans de dragoni și mai noi logofeți, atâția scarabei de aur promițând a glorii egiptene, prea mulți cărturari cocoșați pe

tiparniți, numai zidiri și ziduiri de porunci, mare scrumul sculpturii de moarte îndrăgostită, sub deapăn de biblică spaimă cu nume de istorie binecuvântată.

Dă-mi voie, prietene, să-ți mărturisesc ochii ce trec apa uitării, de păcat fumegândă, în pânda ăstui ornic de bătrânețe oftând între clipe, dă-mi voie!

…!!!

152

153

Prin ani, „ Iubita lui Bălcescu”…

In memoriam Soprana Angela Diaconu

De ziua ta, Iubito,

Am plans ca bradul, după munte,

Tăiatul fără vreme și fără nume

Făcut punte

Pentru o moarte cu chip de cununii… Doar știi tu obiceiul, de noapte obicei Și tot de noapte nuntă… Feciorii mor și nu mai știu nici ei

Cuvintele ce zac rostite.

Voi, felinare strâmbe, doar bune pentru somn,

Păziți suflările din voi,

Mai mult sau mai puțin zmintite!

Rămână pacea, vă tulbure de vii

Când trebuie sau nu să treacă sfântă!…

…!!!

Recitată de subsemnatul pe scena Sălii mici a Ateneului Român, în noiembrie 1978, la insistențele distinsei soprane Angela Diaconu, membru de onoare al Salonului literar-artistic “Comentar”, din București.

Lerui,

La Unire…

… Celor înveșniciți în Duminica Pâinii !

Noi,

închinătorii printre spice,

cuvântăm în iarnă:

Trupul țării mume – fost cândva o

pâine

ruptă, nefiresc, în trei

și încă în mai multe,

nu-l ajunge ochiul prin istorii crude,

Prin trecut de neguri frământat

de boi plăvani

în copita plugului codalb

și cu lacrima bădiei

troienită-n așteptări și-n veghe.

Noi,

închinătorii printre spice, înghețăm cuvânt pe buze ca de piatră scumpă, -fie să rămână! –

Să ne lumineze calea;

prin sirepe timpuri,

triptic de lumină

cu sălașul la Galata

și în Dealul Spirii.

Țara-i din țărani lăsată;

mulți din ei flămânzi,

desculți, și-au lăsat din griji pe altădată

și au năboit cetatea,

toți jurând UNIREA…

Noi,

Închinătorii printre spice,

155

Pomenim prin vârste

cum duhnea a lup,

tutun de pușcă și-a pucioasă,

cum se argintau , curate, clopote de strajă,

semănând din ce în ce mai mult cu o tâmplă ca de jude de Zarand sortit roții și securii.

Și nu te mire, Mamă Țară,

Colindul nostru scris pe inimi,

pornit cu prealumină,

negudurat în vorbe mincinoase,

purtat de căciulari,

venit pe jos

și nu-n minciuna lui hau-hau;

că vezi doar bine cum

pruncuții noștri-alături merg și-s încălțați în coji de nuci de la colindele mai vechi. Și ne ucid, din când în când,

cu ochii lor străluminați de spaime, adânci ca niște semne de-ntrebare. Și-n fereastra lor de suflet,

azi, asasinii de flori dalbe

mai scrijelează din topoare

înscris de mugur pângărit…de foame… Lerui, Doamne, Lerui, Greu-îi, Doamne, greu-îi!…

…!!!

…decembrie 1980. Recitată, în premieră, la Bibli-oteca I.L. Caragiale din Bucuresti, ședință de cenaclu a Societății Literare „Relief Românesc” . Finalul a produs ru-moare, “soțietarii” și-au dat coate, au chicotit, zâmbeau cu fereală, unii “nechezau”, reluând ultimele versuri și eu, probabil, treceam pe lângă Destin. Nu voi ști niciodată…

156

Cântec de prieten

Profesorului Mihai Iscu,

“dușman al poporului”,

fără voie, de când s-a știut… !

“Dlui Dan Sandu… Cu multă stimă și considerație din partea autorului; și aș dori să ziceți, după lectura cărții mele: nu am citit o carte, ci am cunoscut, cu adevărat, un Om!” Mihai Iscu – Autograf, Moinești, 29 aprilie 2002, pe volumul Pro memoria!

Strigă-o pasere în noapte lemn trăsnit pe jumătate,

Ger jelit pe ochi de fum, cucuvăi la ceas de drum

Mărgărit – grindei la plug, răsturnat pe ghimpi de rug.

Lasă-ți mamă, lasă-ți casă, vis de nevedit pe coasă,

Foșgăit pe solzi de zeghe, tinerețea pusă veghe…

În genunchi – părelnic foc și-n obede, la soroc…

…!!!

….S-a uitat prea repede, dom’ Profesor!…

<Eram puși să stăm ore întregi într-un picior, pă-ziți de alți deținuți care, cu un băț sau o curea, ne loveau atunci când puneam ambele picioare jos sau cădeam.>…

<…”Ni se ridicau brațele în sus și ni se legau în direcția coatelor, iar între mâinile ridicate și ceafă se in-troducea un băț. De băț se lega cu sfoară sau curele o greutate…, iar aceste greutăți atârnau în spate și ne de-zechilibram, ne doborau la podea. …începea din nou tortura, fie ziua, fie noaptea”>…

<…”bandiții” eram puși să mâncăm ca și animalele. Eram legați cu mâinile la spate și, stând în genunchi cu

157

gamele în fată, trebuia să ne aplecăm și să mâncăm direct cu gura. >…

< … Ceilalți deținuți din cameră eram obligați să trecem prin fața celui pedepsit și să-l scuipăm în gură, pe față, unde nimeream….> …

…………………………………………………………………………………………

…!!!

158

“Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”

Sau cum

“Ana, Luca și cu Dej

Au băgat spaima-n burgheji”

Cântec de prieten

Închinat Oanei Orlea Spre veșnică aducere-aminte!

Icoane de seară, paingăni de licăr/ târziu spre cazarmă țipăt de focuri cu dulci adieri de iernare/ alămuri de ceară topite în carmă,/ sentințe și jocuri/…

Răsună grav tristeți de fluide/ prin spații holteie loviri,/ molatice ploi/

Și somnul se-ascute adânc,/ totuna îmbracă posibile, noi/

Biruinți/…

Vezi bine, noaptea -i o știmă,/ o amorțire-n versete de pace și sfinți. /

Atent, bolnăvind, istovit, de vrajă murmură scocuri,/ de-a dura se duc/

Chiar lauri,/ pe socluri,

purtați fiecine./ Și eu ridic cântări în moliciuni de strane/ și tot închin uimiri în neclintiri de suflet – / pribeag anahoret minunilor tescane/…

Alături tu, din exilată istovirea,/Căci va veni o vreme/ cu patimă ciobită,/

Când unul dintre noi înalță plinul,/ iar celălalt, sunând din oase/ – adăugat

În noapte – (cât de ușor e clinul!) – Nu va umbri un zâmbet,/

159

Ci/

Va/

Citi/

în zodii/ și-n harta cerului cernită… poticnirea din umblet.

…!!!

Astăzi îi citesc sufletul, amintirea și

părerea de rău:

“În 1991, când președintele Mitterand a vizitat România, am aflat că acesta ar fi promis guvernului ro-mân să sosească la București cu multdoritele rămășițe… Am făcut, firește, cele necesare și totul s-a oprit… A fost, din nou, pace până în 1997. Am fost atunci din nou, con-tactată prin intermediul Cabinetului de avocați Ceccaldi din Paris. Aceștia mi-au trimis o scrisoare în numele gu-vernului român, cerându-mi să iau notă de instaurarea democrației populare în România și să accept, în sfârșit, întoarcerea rămășițelor marelui compozitor în țara sa de origine. Și din nou , am avut un moment de slăbiciune… În mai 1998 s-a întocmit un protocol de acord… Părțile și-au dat acordul la acest protocol. Eu l-am semnat, urmând ca până la data limită să-l semneze și un reprezentant al guvernului român. Doar că dinspre guvern a început un vals al ezitărilor și tergiversărilor, care s-a prelungit până când a trecut termenul final și protocolul de acord a de-venit caduc. Am fost scutită, astfel de a face o greșeală pe care aș fi regretat-o toată viața, pentru că între timp am luat la cunoștință de ultimul testament al lui George Enescu, datat 1952, care le anulează pe celelalte… Mă voi limita la a aminti aici faptul că Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei a fost donat în 1967 de bunica mea Maria Cantacuzino Ministerului Culturii pentru constituirea unui Muzeu George Enescu. La ora când închei acest rezumat al penibilului serial îmbibat de ipocrizie și încununat de afacerisme, e pură fantezie să mai vorbim de memoria lui George Enescu: situația palatului, subînchiriat unor terți

160

care nu au legătură cu cultura – inacceptabilă încălcare a actului de donație – este dezastruoasă, ca și aceea a Tes-caniului, pe cale de a fi transformat într-o anexă – o altă încălcare fără de scrupule a actului de donație în care se stipulează limpede că proprietatea este donată pentru a deveni un înalt așezământ cultural… …Regretabil e faptul că … se distruge în capitalismul postcomunist ceea ce nu a distrus comunismul. Ce ar trebui oare să se întâmple pen-tru ca un cor puternic să-și ridice vocea întru apărarea pa-rimoniului pe care Maruca Cantacuzino și George Enescu l-au lăsat moștenire nu mie, ci întregii națiuni?… … În 1990 am fost în România cu un convoi umanitar… După un lung moment de emoție, țuică fiartă și înfrățire, dimineața a venit trezirea la realitate. Realitatea era că notabilitățile erau exact aceleași ca înainte de căderea lui Ceaușescu. Preotul – o huidumă cu nas de tapir – și un tânăr securist frumușel … formau o pereche de temut… Totul era nevero-simil și absurd, înfrățirea era o farsă programată. A doua zi, pe drumul de întoarcere, puțin înainte de a ajunge la frontieră, am cerut ca mașinile să se oprească, pretextând o nevoie urgentă. M-am dat jos din mașină și am tras un plâns. Câțiva copii au apărut de nicăieri. Francezii se căinau că nu mai aveau mâncare – copiii cereau, de fapt, ciungă și țigări și au vrut să (ne) ia aparatul de fotografiat. La frontieră, grănicerii români s-au comportat ca niște an-chetatori, bătându-și joc de noi în fel și chip. Francezii au mai ținut un discurs despre democrație, convinși de utilitatea lui…! … Mă îngrozește uitarea colectivă. A ține minte nu înseamnă a te da cu capul de pereți în fiecare di-mineață. A ține minte înseamnă a-ți trăi viața firesc, fără a pierde vreo fărâmă din marile și micile bucurii pe care ți le oferă ea…”

…!!!

Și iartă-i, Doamne, păcatele ei! Pentru că:

Este fiica celebrului aviator Constantin Cantacuzino – Bâzu și a Ancăi Diamandy;

161

– Este, prin alianță, nepoata lui George Enescu și legatara sa testamentară;

Este nepoata prințesei moldave Maruca Cantacuzino;

Este autoarea mai multor romane scrise în limbile română și franceză;

Este arestată, pe nedrept, la numai 16 ani, sub învinu-irea de complot, înaltă trădare și acțiune subversivă împotriva regimului roșu, “bucurându-se”, mai apoi, de “binefacerile reeducării”, prin teroare, în pușcăriile patriei – 14 la număr! – adevărate temnițe – ubliete, cu nume de sinistră amintire: Văcă-rești, Jilava, Pipera, Târgșor, Mislea, Malmaison etc.;

– Și-a iubit țara și neamul care a odrăslit-o… Așadar, fii, Doamne, martorul inimii mele, iertându-mi

tăgada! …. Pentru că și la îngeri se umblă cu șoalda!

162

Autumnală

În amintirea Publicistului Paul Teodorescu

Prieteni, e vremea să plângem pentru un frate dorit

și încă o ploaie de prea multele paseri – un somn între toamnele pline,

pe ornicul CÂND…

O áripă bate-n adâncuri;

Alături de veghele orei,

tot mai șoptit cântecul care

încearcă solstițiul noptatec

în șerpii ce-ntârzie luna

s-adoarmă-n pășuni.

Vin greieri din sufletul ierbii,

Ascunși între coamele verii,

ca un spor de nădejdi

pentru ziua sfârșită…

Și să plecăm, din nou, prieteni, ,Deși mulți n-om mai fi în privirile noastre

pierdute în cerbi.

…!!!

În toamna anului 1976, când l-am cunoscut, Paul Teodorescu era Maestrul de ceremonii incontestabil la Salonul literar-artistic Comentar , entitate de prestigiu care ființa la sediul Casei de cultură a sectorului 3, pe strada Mircea-Vodă, la nr. 4. M-a „adoptat” cu multă căldură și sinceritate! Tânăr și “neînțărcat” , vorba lui Maître Filimon, veneam și eu în arealul bucureștean, de prin spații car-

163

patine generoase, plin de aspirații și de intenții literare de vârf, nedezmințite, mai hăt, spre satisfacția celor care-au crezut în mine… Și care-au pariat pe mine… Uneori, părți din “ședințele” de cenaclu erau înregistrate audio sau video, de puținele mijloacele de comunicare media oficiale ce transpirau de emoție cu fiecare “ispravă” de acest fel. Eram printre preferați în lumina reflectoarelor și asta producea, uneori, rumoare… Gurile rele chiar șopteau ceva despre oarece poezie “fotogenică” Cred că tot de pe-atunci mi se trage și “chestia” cu “sensibilitatea microfoanelor”… Doar “Nea Paul” (așa ne ruga pe noi, tinerii, să-i spunem!) era cel ce făcea selecția când venea vorba de filmări! Și cuvântul său era lege! Am aflat, mult mai târziu, că „Nea Paul”, căruia până și apropiații i se adresau cu “Conu’ Paul”, era una dintre personalitățile gazetăriei interbelice, unul dintre heralzii scrisului jurnalistic românesc de notorietate internațională. Născut la 1 ianuarie 1911, la Ciochina de Slobozia și, apoi, devenind călărășean, prin “adopție”, fiul renumitului avocat (și primar) Aurel Teodorescu, studiază, inițial, în orașul de pe malul Borcei și, mai apoi, la Liceul Matei Basarab din București. La cei 18 ani cu care l-a hărăzit Pronia, editează la Călărași publicația “Acțiunea”, în calitate de redactor – șef asumându-și editorialele și pagina literară. Tumultul celor mai frumoși ani din viață ni-l “deconspiră” ca urmând cursurile Facultății de Drept și Școala Superioară de Ziaristică din Paris, unde se bucură de prietenia unor personalități de marcă: Elena Văcărescu, Brâncuși, Iser. Tot pe drumul Luminilor l-a urmat și fratele său, sculptorul George Teodorescu, discipolul și prietenul lui Constantin Brâncuși. Îl mai pomenește cineva? Mă -ndoiesc!…Sfântă mare copită a recunoștinței! Anul 1933 îl impune pe tânărul “Pauleț’’ Președinte al Uniunii Studenților Români din Franța, ca, în 1934, să-l aflăm redactor– șef la periodicul “Studentul meu”. Tot în același an îl regăsim Președinte al Uniunii Studenților Români din Străinătate. Între 1936 și 1937 este membru în Secția de Presă din cadrul Uniunii Universale pentru Pace. Sub auspiciile

164

beneficului an (și pentru el!) 1935 – îl întâlnim delegat al României la Congresul Internațional al Scriitorilor pentru Apărarea Culturii, la Paris, alături de Andre Malraux, Tho-mas Mann, Andre Gide, , Henry Barbusse, Aldous Huxley, Maxim Gorki. Estimp trudește intens și epuizant la reviste precum: “Raza”, „Zorile”, „Credința”, „Comentar” – redac-tor- șef, „Pinguin”- redactor – șef, „Excelsior„- redactor-șef. Trimite articole, cronici și eseuri la publicațiile proeminente ale timpului: “Adevărul literar și artistic”, “Cuvântul liber”, „Viața”, „Facla”, „Cronica”, „Reporter” și altele. Anul de grație 1936 îl bucură peste poate, devenind membru “cu acte în regulă” al Uniunii Ziariștilor din România. Anul următor îi aduce calitatea de Secretar General al UZP din România. Din nou, muncă istovitoare, nopți nedormite, risipire intelectuală fără opreliști. Evenimentele se preci-pită, fața lumii capătă noi trăsături, schimonosită fiind de “retușurile” grosiere ale monstruosului carnagiu mondial. Urmează tenebrele angoaselor și ale incertitudinii dătă-toare de spaime. Pe Maestru îl aflăm, temporar, redactor la “Munca”și la „Poporul”, în 1946, iar în 1948, redactor – șef la „Ultima oră”. Pentru intelectualii Țării Românești se prefigurau căile Golgotei… Altfel spus, 5 ani de temniță comunistă și pentru Prietenul nostru, cu „dedicație”, ca să-și bage mințile-n cap! Prea era intelectual! Zgura istoriei i-a măcinat sănătatea, nu și spiritul. Își poartă, mai departe, crucea destinului , cu și mai mare dăruire și înțelegere, colaborând, neistovit, în paginile renumitelor reviste: “Cadran”, “Ramuri”, “Familia”, “Ateneu”, “România literară”, “Astra”, “Magzin istoric”, “Cinema”, “Colocvii” și scrie, printre altele, despre Brâncuși, Panait Istrati, Andre Maurois, Louis Barthou. Invoc, inevitabil, cruntele avataruri care-au distorsionat un “parcurs” singular în mistica sa predestinată și “dau onorul” câtorva dintre izbânzile cultural-literare ale publicistului Paul Teodorescu. Astfel, emblematice rămân traducerile din marea cultură a lumii moderne, amintind, aici, trei opere monumentale ale scri-itorului Jurgis Baltrusaitis, care, la timpul lor, au stârnit

165

vâlvă în lumea spiritului fără prejudecăți: „ Aberații. Patru eseuri privind legenda formelor”, București, Ed. Meridiane, 1972, „Anamorfoze sau magia artificială a efectelor mira-culoase”, București, Ed. Meridiane, 1975, „Metamorfozele goticului”, Bucureștii, Ed. Mediriane, 1978. Când se credea între prieteni, ne vorbea despre Lumea liberă, despre cultura occidentală cu care, uneori, se confunda, ne poves-tea despre prietenii săi rămași dincolo de cortină, despre cunoștințele care, în caz c-am fi ajuns pe malurile Senei, ne-ar fi putut sări în ajutor. ..Avea încredere în noi, câțiva tineri. Ne întâlneam la profesoara Sanda Popescu – o sufletistă! – , în excursii tematice, la locurile însemnate cu istorie, era un regal să-l asculți…! S-a prăpădit devreme… În ultimele momente ale vieții l-am vizitat împreună cu poetul Radu Cange, pe care-l aprecia mult. Se făcea că era pe la începutul lui 1979… Noi eram privilegiați! Locuia, în modestia sa proverbială, pe strada Julius Fucik. L-am găsit la pat, îngijit cu drag, de brava lui soție, doamna Lenuș, o camaradă desăvârșită! Ne-am întreținut cu firescul pri-eteniei. Făcea haz de necaz, ne povestea trecute amintiri dintr-o tinerețe zbuciumată, atent măiestrită, plină de sacrificii și de eforturi pilduitoare… Ziua-nvăța, noaptea muncea prin redacții, primea și sorta informații. Uneori ațipea și sărea ca ars, răspunzând “apelului telefonic”, du-când la ureche, de fapt, ceasul deșteptător programat să-l trezească . Povestea și râdea cu lacrimi. Marșam și noi, de ochii lumii! Zâmbeam cu ghionturi! Am fi scăzut, pe loc, sănătate din sănătatea noastră de gladiatori, numai să-l vedem pus pe picioare!… A mai trecut un timp mărunt și s-a strecurat, tiptil, spre Dincolo, cu aceeași modestie cu care a trăit o viață de tot prea scurtă… Iartă-mă, Nea Paulică, pentru strigătul meu slobozit mult prea Târziu!

166

…!!!

*

167

Cântec de prieten

Întru Eternitatea Profesorului

Gheorghe Drăgan

Pietre cioplite sărman

Mai ieri, pietre cioplite sărman…/

Par negre, ca scorbura, iarna, – căderi în neant –

Târziu, cu speranța te-ascunzi înspre cer,/ ce simplu/

Să stai amintiri, să te-ntorci la obârșii,/

Vărsat peste ani, să cauți noi sfetnici – ninsori,/

Celestul sisific periplu/

Departe și-Aproape, în Inimi și-Acolo, mai sus,/

Aproape de-un soi de prinsori/ –

În vaduri pribegi,/

La Strașla, Varatici, cantoane de suflet /

Te-nchid amurgind./

Cu duminici e visul/ pământului sterp/

Chiar acum, nemișcat, lângă coasta/

Pătrunsului veac./

Ruperi din vis,/ strigăt spălat/ De tot ce-i țărână și somn și renunț.

…!!!

La una din recentele reuniuni cu “Fiii orașului”, i-am amintit cum a fost să fie când ne-am cunoscut… Normal că nu-și mai amintea! Noroc că țineam eu minte! Și i-am re-memorat părți din fericita întâmplare culturală petrecută la Tg.Ocna, în “Librăria noastră”( numai pe dinafară!, cum spunea un hâtru armean, târgocnean, ca și mine.). Precis, eram la locul cu pricina, participând la inedita lansare a cărții „Corabia argonauților”, avându-l ca autor declarat pe numitul Gheorghe Drăgan, june la vreo 29 de ani,

168

“pliniți”, fost învățăcel la Liceul Oituz, din localitate, pro-fesorul, poetul, prozatorul, criticul, eseistul, redactorul și editorul de mai târziu. Aveam, pe-atunci, vreo 18 ani și reprezentam cenaclul Liceului teoretic din localitate, ce-naclu măiestrit “botezat” Incertitudini solare”, de către re-gretata poetesă Daniela Caurea. Eram la vârsta când visam la cai verzi pe pereți înhămați la poveri de glorii literare, mă vedeam călărind Pegași gleojdind, generos, jăraticul literaturii române cărat, cât cuprinde, cu fărașul inocenței și mă credeam cel mai mare poet în viață! Când mi-a venit rândul să glosez ceva pe marginea evenimentului mai puțin obișnuit în viața cumintelui nostru burg trotușean, pătruns fiind de măreția momentului în care tocmai plonjasem, m-am băgat cam mult în seamă, am făcut un fel de expozeu în care mă trudeam să proiectez unghiurile și rotundul vieții cenacliere din liceu și m-am pomenit, în final, că sunt cadorisit cu volumul Maestrului (în devenire!) care-a mai avut și răbdare să–nsăileze câteva voroave de ”bună purtare”, pe pagina de gardă a lucrării: “…Domnului Dan Sandu, în semn de considerație pentru pasiunea sa literară, Gheorghe Drăgan, Tg.Ocna, 13 dec. 1972”. Poți să uiți așa ceva? Au trecut anii și s-au amestecat cu vâltorile în alb și negru ale timpului. L-am revăzut, mai târziu, la Iași, în câteva rânduri, eu fiind în compania regretatului Eugen Budău. Tânjea după locurile natale. Astfel, am aflat despre suferințele familiei sale trecute prin purgatoriul unei noi istorii invazive, despre calitatea de “dușman al poporului”

al tatălui său, despre împotrivirea la colhoz, despre per-secuțiile din anii de școală. I-am înțeles cu mâhnire aceste “dureri înăbușite” ale destinului și se pare că nimic nu “a răsuflat” despre toate aceste nedrepte mizerii în presa ditirambică a anilor postdecembriști. Ne povestea cu bucurie despre bunele relații avute cu fratele său, univer-sitarul Mihai Drăgan, care, spunea el, după finisarea cu succes a vreunui capitol din laborioasa lui operă , “chiuia și se bucura, ca la nuntă”! Bucurie contagioasă ce-i cuprindea pe cei doi frați! Și tot el credea că Mihai s-a prăpădit

169

de “inimă rea”! Într-una din întâlnirile mele cu inspectorul școlar E. Budău, acesta mi-a înmânat un “material” destul de consistent, primit de la Prefectură, spre “rezolvare”… Era o ticăloasă de turnătorie scrisă cu venin la adresa familiei Drăgan din Viișoara de Tg. Ocna, prin care, cu “mânie proletară” era vituperată împotrivirea unor români gospodari la binefacerile bolșevismului de import. Nu pot să uit, printre altele, tot acolo, nici laudele explicite aduse ” învățământului politico-ideologic”, făuritor de luminos caracter al “omului nou”, profund recunoscător învățătu-rilor marxist-leniniste! Oameni buni, asta se întâmpla prin anii nouăzeci și…!!! … Ultima oară ne-am revăzut, tot la Tg.Ocna – orașul trăiniciei noastre peste Vremuri și peste Timp, participând la lansarea unei cărți aparținând con-fratelui Ion Moraru – Cașin. L-am regăsit cum îl știam de-o viață: verde, vulcanic, sclipitor, bonom și generos! La despărțire, ne-am juruit să ne vedem la (într-o) vară și să mergem la Strașla, ca să descoperim, ( în sfârșit!) cetatea dacică despre care îi povesteam încă din secolul trecut. Se vede că îngerii n-au mai avut răbdare! Am căutat prin „ar-hiva mea sentimentală” și-am regăsit cele câteva versuri care m-au recomandat în ziua de pomină, de la finele lui 1972. Le intitulasem , modest, Soare. Acum, i le dedic:

“Te caut în duhul culorii și-n somnul macilor copți, rătăcit printre fire de nori, Te rog, mai bate-mi, de poți, măsura cântării din moarte spre zi.

Îngemănatele astre

copita nopților sparg Cu-adaosul rece de iarbă-crăiasă,

A pruncilor timpuri cu ochii mai umezi, cu floarea stăpână aprinselor glastre.”

…!!!

Pentru conformitate, peste gând și peste veac, deconspirăm, cu presupusul sacrilegiu al devoalării din culisele intimității:

170

171

172

Poem uitat în cuvinte

Ca Yin Yuguo să nu uite și să spună și-Acolo, când Dumnezeu îi va deschide poarta Grădinii:

cele mai frumoase poezii nu se scriu niciodată!;

nu se știe sigur dacă Eminescu a existat vreodată, însă se știe sigur c-a fost cel mai mare Poet al Românilor!

În mitoc de noapte zboară-i, Doamne, pulberea cernelii Cu puteri de ceruri, peste moartea aburcată-n stele! Sub făpturi de săbii, zugrăvește- i chip durată amăgelii! … Rupți din ani, părinții se adună lacrimi în căuș de jele.

Cu uimiri sihastre, Eminescu, Doamne, pentru el nu doare,

Zăbovind prin murmur, amăgite visuri i-au răpit lumina,

Cerbuite umbre, în pridvorul vieții pruncul care moare.

Cu mirări de june, se-ntreba din ce-i făcută vina…

E Luceafăr, Doamne, fă-l copac la tine-n suflet, Prin colind-codrie și-l trimite-n mare îndurarea Ta!

Timpul vremuie-a pustiu Când să-i poticnești sfieli în umblet, Paseri-suflet dau ocol , prea devreme, Doamne, mila și iertarea Ta!

Câte flori ziori înflor și-s umbrite vorbele destul… –

Dalb pribeag pornit devreme, cu tăceri înlăcrimate-n Pâine, Atârnate-n plopii tot mai făr’ de soț și cu ortul nesătul Ce transformă-n Astăzi spaimele din Mâine.

173

Porunca I

„Și, fiindcă bărbații plecau ades la război și rămâneau acolo pentru mai târziu,

copiii purtau nume de

văduvă timpurie: Adochiței, Amariei, Afloarei…”

Așa bate la ușă destinul

Și-atunci înțelegi,

În taina fiorului-crâng,

Risipirea de-o clipă…

174

Noroade, la rând, Mâna și-au dat Să-și treacă osânda ușor, Albite de oase, iscate în pripă Și voi ați turnat Măsura timpului trac.

Aici își are și apa trăirile ei Întru blestem și prăpăd – Străine poveri. Încearcă, de vrei, Sudalmă și sânge. Cu sufletul trag. Și încă oștean te mai văd Cu soarele-n vatră și, zău,

Nu mai gândi la ai tăi

Și nu mai muri pentru noi

încă o dată, Ioane,

sfânt la câmpul sângelui, Când poruncești pentru vii,

Când te rogi răsfirat

Sub pragul grădinii de-apoi.

Orele pământului dorm lângă tine

Și plugul se naște în palme,

Nu răscoli prin „gazeturi” răboj cu numele tău

Și nu amurgi, măi creștine;

De-o fi beteșug de lumină

Sau prea multă ninsoare,

Încearcă un ultim asalt

Și fă semnul acela,

Știi tu care…!

Plevna, Mausoleu – aprilie 1977 …!!!

Coincidență sau nu, eram în 10 mai, 1977. Tocmai mă întorsesem dintr-o frumoasă peregrinare de suflet la „locurile sfinte” din Bulgaria. Îmi amintesc că la Balcic ne îmbrățișau bătrânii, pe stradă, vorbindu-ne românește,

175

spunându-și păsurile… Toată suflarea românească serba cu sufletul, cu mintea, cu bucurii și cu lacrimi (mai mult as-cunse!) Centenarul Independenței. Se făcea (și nu numai!) că-l aniversam și pe poetul Ion Vinea într-una din ședințele Salonului literar-artistic „ION VINEA”, din suburbia Bucu-reștilor – Buda – Cornetu, cenaclu „patronat” cu abnegație și devotament de profesoara de „vorbe” Alexandra (Sanda) Popescu, o cultivată bucureșteancă, bună prietenă cu soția marelui poet. Lume multă, lume bună, în sala de festivități a școlii – gazdă. Program încărcat, de rarisimă calitate. Creație plastică afișa pictorul Teodor Răducan, inerentul montaj literar semnat Viorel Cozma și animat de corul și orchestra școlarilor se desfășura sub genericul „În lutul țării odihnesc eroi.” Invitați norocoși! Spicuiesc, din afiș, în “ordinea de bătaie”: VIRGIL CARIANOPOL, ELENA TEACU, TOMA ALEXANDRESCU, CONSTANȚA IORGA, CONSTANTIN BIVOLARU, DAN SANDU, VIOREL COZMA. Când mi-a venit rândul, am evocat, sumar, „foaia de parcurs” prin cele ți-nuturi balcanice și le-am recitat celor prezenți una dintre cele vreo zece creații care se voiau a fi chiar poezii inspirate de măreția hagealâcului prin Balcani. S-a aplaudat, potrivit obiceiului pământului, s-a comentat, s-au făcut „măsură-tori” Toate, favorabile!. Eram tânăr de tot și, pe-atunci, chiar că mă credeam a fi poet! Pe una dintre copiile „pro-ducțiunilor” mele și-au depus, cu generozitate, aprecierile trei dintre veteranii literaturii române din acea vreme, ma-eștri de ceremonii la „seansa”cu pricina: Constantin Bivo-laru, Virgil Carianopol și Toma Alexandrescu. I-am pomenit în ordinea semnăturilor. Cine mai era ca mine?!?… Revăd, după ce-am dat la topit secolul 20, filmul unui parcurs într-o tumultuoasă junețe. N-am a-mi reproșa nimic! Îl reîn-tâlnesc, astfel, pe veritabilul poet român Virgil Carianopol, „poreclit”, pe rând, avangardist, tradiționalist, „neoclasic…” etc. În fine, nu-i da, Doamne, omului cât poate duce! Alură de sfânt rătăcit prin inconsecvențele timpului… Straturi de vremi și de lumi parcă nelalocul lor… Nimic nu i se mai părea normal… Își plângea trecerea… Ne regăseam, la

176

chemarea corifeilor de la Comentar, prin școli, în lăcașuri de cultură, cămine culturale , oriunde se „producea” și se „consuma” cultură… El, Poetul, umbla abătut, ca fără de sine, umbră sfielnică de mătase, rugă în apariție serafică, glas gâtuit de sinceritatea tristeței. Toate acestea-i aprin-deau și-i înscăunau fiorii patriotismului nedisimulat: „Muică, suntem neam de piatră!/ Când e vorba despre vatră,/ Suntem neam de Brâncoveni,/ De panduri și de Jieni.” Și, pentru că era intelectual și fost purtător de „cămașă”, a stat la Aiud și la Periprava… Ani mulți! Auzisem puține des-pre el. Nici nu mă interesa. Vorbeau, în surdină, cei mai în vârstă, „atotștiutorii”. Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Pandrea sau Constantin Noica i-au fost colegi de suferință. Când recita „Prea târziu…”, auditoriul se făcea stâncă de tăcere, topită, mai apoi, numai cu lacrima tristeților fără de număr…

„O lumină-naltă, zâmbitoare, A privit la chipul meu zbârcit, Apoi, lung, la părul alb ca neaua, De furtuna vieții viscolit.

– Cine ești? Am întrebat-o-n șoaptă,

Ai ceva cu mine? Vrei ceva?

Eu sunt fericirea, mi-a spus dulce

Și-am ajuns acum la dumneata.

…………………………………………………..

Ce puteam să fac? Venea zadarnic.

Troienit de vreme și pustiu

Am trimis-o alături, la un tânăr,

Pentru mine prea venea târziu!”

Azi e, poate, prea târziu și pentru mine să-l privesc drept, în față, prin candela amintirilor fără de istov. Acest poem i se dedică!

177

Cântec de prieten

In memoriam SERGIU ADAM

Lumina s-a rătăcit spre apus Căutând tărâmul nesigur… Zăbavnic răgaz nălucește în taberi Cu taina stâlpirii de Sus;

Aplecat pe scrisori e sufletul singur:

Prag somnului – stei

În apele-i – trepte…

Podoaba rămasului bun

râvnește la chei;

Venită-i odihna și totul

E mai mult decât o ridicare de sceptre.

Hugeag de păduri privim cu năduf

Cum scurmă áripa serii

Prin licărul stelei suave.

Te caut, suflet la Domnul urcat…!

Uitat în amiezi de văzduh,

Pe ceruri curate, ceramici moldave.

178

…!!!

179

Târziu, Bacovia, târziu…

Înnebunesc cocoșii de necaz la miez de noapte, bătând culori de áripi

țâfnoase orologii –,

mă-mbrac solemn în rătăciri de iederi –

țărâna colindelor viori –, pe la apus de focuri prind lotrii să învețe mila…

Cumintele solstiț îmbie știma nopții

Cu turta de otravă, îngăduiri de lună…

Sărman fără seamăn, Strigăt necopt la ușa oricui.

Moartea zgârie cu cioturi albe Umbrele de oameni șui, însemnându-le cu neliniști,

la marginea lui Când și Cum… Și, când scriu despre greul urcușului nostru, ZIDIT mai adesea în inima toamnei,

rămân tot salcie pe dinlăuntruri, mă plec în “violet amurg”,

purtându-mă veac,

ciobindu-mă rană.

Octombrie 1999

180

Valeriu Filimon

Devenit

prea curând

“Tărâmuri imaginare”

-aproximații-

Motto:

“E amărăciune și în potirul celei mai înalte iubiri”

( NIETZSCHE)

Într-un fel de « predoslovie” la cartea sa intitulată « TĂRÂMURI IMAGINARE « , (Editura PACO, Bucuresti, 2001), Valeriu Filimon se deslușea cu gravitate, în preambulul devenirii biografice : »În viața unui om există date și evenimente. Datele –cum sunt: nașterea, locul, părintii, șco-lile, facultatea – nu sunt și evenimente. Sunt simple borne de kilometraj, pe marginea unui drum. De aceea resping ideea de a-mi face un « curriculum vitae », pentru ca nu datele nasc evenimentele, ci evenimentele fixează în memorie datele semnificative din viața unui om.

Cea mai fericită formulare mi se pare a fi aceea de <istorie dintr-o biografie>, întelegându-se prin aceasta povestea a ceea ce este semnificativ într-o longitudine a biografiei generale care definește și pune în valoare formația ta intelectuală și devenirea creației tale. »

Pe când lumina de mere busuioce a verii lui 2004 își coperea obrazul sub marama declinului spre toamnă, ne părăsea Maître Filimon, titularul Cursului de Poetică – primul de acest fel în toate facultățile de profil din țară – la Universitatea din București. Despre această personalita-

181

te de excepție se știe prea puțin în Moldova, patria sa de născare, cu chip de Dochiță umblândă desculță, dacă ne găndim că nici măcar regretatul Eugen Budău, prietenul nostru, n-a cunoscut dimensiunile acestui destin cultural, pentru a-l înveșnici în « Bacăul literar ».

Substanța volumului devoalată celor ce-l simt aproape cu mintea și cu sufletul trădează munca necuprinsă în osatura evaluărilor convenționale ale unui spirit-brici, trecut prin “sabia frunții” cea dătătoare de frisoane și liber frâu memoriei senzoriale împinse cu sârg la fruntariile “văzutelor și nevăzutelor”, din atitudinea Gânditorului de la Hamangia, rătăcit printre noi :

În fiecare trup

un înger al Nopții Eterne stă la pandă …

A muri e o înaltă datorie față de naștere.

Numai Poetului

îi este dată viața ca fulger nedatat străluminând stejaru-n cuta frunții… Rătăcitorului prin Nopți

pecețile de pași ai minții

le poți afla

pe zariștea omătului hârtiei. »

Și mai spunea autorul: “Volumul de față, “Tărâmuri imaginare”, e o antologie de autor. Cuprinde o parte din creația poetică grupată, de la sine, în vârste de împlinire ca tematică și modalitate de expresie. Excepție fac poezile din secțiunea Cronotipuri, care aparțin unor împrejurări și cu valoare de document poetic.”

Structurat și “rotunjit” măiestru pe năstureii gamei

rostirilor”, în cele zece registre bine conturate, miezul antologiei de față frapează “degustătorul” de slove prin

182

nota de acut impact cerebral, reliefat cu dichis, mai ales, în (con)textele din capitolele « ANAMNESIS », « NARCISI-CE » și «MANOLICE » .

Eul poetic, atent articulat în reflexivitatea preum-blărilor celeste, metafizice, își rostuiește blând și calm odihna senectuții, se aburcă neostoit și sigur în dulbina unor tipare mentale consolidate sisific: trăiri de lut uman și absurd semnificativ, abstract și concret, solar și lunar, diurn și nocturn, veșnică dihotomie izvoditoare de/din neliniști existențialiste, paralizante.(v. »SOLILOCVII »).

Truda asupra cuvântului de strană și plăcerea lecturii subtil decantate prin cele meandre ale culturii de a(l) titudine conduc la nașterea unui apostol/alter ego(?) de excepție, desprins din frescele voievodale și retrimis, cu complicitatea nedisimulată a lectorului/spectatorului avizat, în tehnica picturilor votive din ziduirile monahale valahe. Este vorba despre Antim – tragicul personaj din pronaosul mitului topit în scriitura unui capitol de excepție. (v. »ANAMORFOZE ».).

Recluziunea nocturnă, cu toată amărăciunea ei – vreau să spun atelier imaginar și prepusa masă de scris – e un dat funciar – resetarea cea de toate zilele (și de toate nopțile!) pe claviatura Sinelui cutremurat, apocaliptic, de “taina groazei ce urmează” :

«- Ce-mi fluturi, inso, doliu în fereastră și ușa c-un ciolan mi-o ciocănești? Ce mută răzbunare te îndeamnă nocturne-nseninări să-mi pângăresti?…”

Dincolo de Timpul său trecut prin “chinuri și sus-pine”, ca fost student și prieten, îi sărut Amintirea și mă înclin cu smerenie în fața ei !

183

184

Toamna părinților

Ascult toamna părinților mei

regăsită în peșteri sălcìi:

doar lancea plecărilor curge,

fără leac, înspre inimi.

fi schimbarea minune din scriptele sfinte,

Aflate în stei?

Sau dorul de-un foc, în ogradă, îmi surpă, din suflet, icoane pe surdele scări, umblate în taină de spuse cuvinte, cu fața spre cer?

Această pecete biruie drumuri și merge din vad înspre vad, cu vuiet de brazi și chemări, Amurg în deochiul de floare Vioară de ceață –,

când ape strecori printre pietre ,

de Sânpetre,

cu frunzele cad…

185

186

Testamentul unui poet sărac

IO, Dan Nevoievod, cu mândrie, Bogdane, Întâiul, mă-nchin către tine și-mi scapă cuvânt amorțit peste buze:

nu-ți las drept averi decât frunțile mele amare de gând și necoacerea pâinii,

pribeagul din plânsul cocorilor, toamna, năluciri din copitele ciutei,

neliniști din cânt cu mioare și crai buciumași, pururi având fecioare mirese la curtea de dor…

surupat, peste leagăn, se pleacă durerea, Toiagul meu betegit, într-o zi, credința în tine.

Îndură solia primind ce-am pierdut între două iubiri: plugul de cremeni și cerbii hoțiți,

bucoavna știută și cana de lut, colindul cu pași de lumină

și țările noastre din munți.

Nu te-nspăimânte liniștea mea, într-o zi, și nu pune-ntrebări!

Vei afla, poate, singur, de ce ți-am dădut stăpânire pe sabia aceasta de foc – áripă de veghe

pentru ÎMPĂRAT NEAMUL cu care te-ngemeni pe-un trunchi!

Cu luare-aminte să cutezi între brazde: sunt cele dintâi și cu ele pierim!

Să-l frămânți între gene, tot ție îți las bănuțul de aur cu nume de lacrimi în care vei ști s-aridici amintiri despre moșii- strămoși, lespedea lor de odihnă și flori biruite în ierbi.

Tămăduind cumva o rană, să nu știrbești surâsul unei mame și pe răbojul din strungă să crestezi, după voie,

187

câte morți ai ucis în răstimp. Tu, pruncul meu, cu zâmbiri să-ți îmbii prieteșugul!

Genunchiul ți-l las și grumaz, la izvor să te pleci, doar când setea ți-o stâmperi.

Primenește această poveste-destin cu lacrima ta de cocon nevândut, vioara mea s-o-mpărțim în tristețe, cu patimi de prieteni aici necuprinși, nevăzuți, și fie prăvălită roata nădejdilor noastre peste fiinde poruncile mele, acum, când uimirea scoboară în cupe, în ochi de iubire și pe creștetul tău de prunc osebit…

10 noiembrie 1979

188

… Cântec… de cântec

189

Cuprins

190