Cartarea Herpetofaunistica a Zonei de Campie din Vestul Judetului Satu Mare

Cuprins

1. Introducere 1

2. Compoziția herpetofaunei României 4

3. Istoricul cercetărilor herpetologice în România 6

4. Scurt istoric al crectărilor herpetologice din Vestul României 8

5. Delimitările geografice și istorice a regiunii cercetate 10

6. Factorul antropic 24

7. Materiale și Metode 26

8. Specii de Amfibieni identificate 28

9. Specii de Reptile identificate 81

10. Declinul global al populațiilor de amfibieni 115

11. Diversitatea și răspândirea speciilor de amfibieni și reptile

din câmpiile vestice ale județului Satu-Mare 119

12. Corealrea speciilor cu habitatele populate 123

Bibliografie 128

Anexă 139

Bibliografie

Alford, R. A., and S. J. Richards. 1999. Global amphibian declines: A problem in applied ecology. Pages 133-165 in Annual Review of Ecology and Systematics. Annual Reviews, 4139 El Camino Way, Palo Alto, CA, 94303-0139 1999.

Andrei, M., & Torok, Z., 1997. Addenda to “A bibliographical checklist of Herpetology in Romania. – Trav. Mus. natl. Hist. nat. Grigore Antipa vol. XXXIX: 209-240

Andren C., Nilson G., Podlouchy P.,1984. The Fire – Bellied Toad Bombina bombina (L.). SHE. Goteborg-Hanover: Conservation Committee, Council of Europe.

Ardelean G., 1998. Fauna județului Satu – Mare, Țara Oașului, Culmea Codrului și Câmpia Someșului. Arad – “Vasile Goldiș” University Press, 1 – 515.

Ardelean G., Bereș I., 1999. Herpetofauna Maramureșului și acțiunea factorilor antropici asupra sa. Analele Univ. Oradea, Fasc. Biologie, Tom VI, 7-22, Oradea.

Ardelean G., Bereș I., 2000. Fauna de Vertebrate a Maramureșului. Ed. Dacia, Cluj-Napoca

Ardelean G., Karácsonyi C., 2002. Flora și Fauna Văii Ierului (înainte și după asanare). Ed. Bion, Satu – Mare, 1 – 675.

Arnold E. N., Burton J. A., 1992. Reptiles and amphibians of Britain and Europe. London, Collins.

Arntzen J. W., 1978. Some hypoteses on post glacial migrations of the fire – bellied toads, Bombina bombina L., and the yellow – bellied toads Bombina variegata. J. Biogeogr. 5, 339-345.

Arntzen J. W., Borkin L., 1997. Triturus supraspecies cristatus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 76 – 77. Museum National D’Histoire Naturelle, Paris.

Arntzen J. W., Butger R. J. F., Cogălniceanu D., Wallis G. P., 1997. The distribution and conservation status of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 18, 133 – 142.

Arntzen J. W., De Wiejer P., 1989. On the distribution of palearctic newts (genus Triturus) including the description of a five species pond in western France. Brit. Herp. Soc. Bull. 30, 6 – 11.

Arntzen J. W., Wallis G. P., 1994. The “Wolterstorff Index” and its value to the taxonomy of the crested newt superspecies. Abh. Ber. Naturk. Vorgesch., Magdeburg. 17, 57 – 66.

Băcescu M., 1934. Contributions a la faune des reptiles de Dobrogea. Anals. Scient. Univ. Jassy 19, 1-4, 317-330

Băcescu M., 1934. Pelobatea syriacus balcanicus o broască nouă pentru fauna R. P. R. Comun. Acad. R. P. R., 4, 9-10, 484-490

Bannikov A. G., 1940. Ecologiceskije uslovia zimovok travianoj laguski v Moskovskoj oblasti. Sbor. Nau. Rab. Moskov. Gos. Univ. 16, 41-64.

Barandun J., Reyer H.-U., 1997. Reproductive ecology of Bombina variegata: characterisation of spawnuing ponds. Amphibia – Reptilia 18, 143-154

Beebee, T. J. C. 1995. Amphibian Breeding and Climate. Nature 374:219-220.

Berger L., 1966. Biometrical studies on the population of water frog from the environs of Poznan. Ann. Zool. 23, 303-324

Berger L., 1971. Viability, sex and Morfology of F2 generation within Forms of Rana esculenta Complex. Zool. Pol. 21, 345-393.

Berger L., 1973. Systematics and hybridization in European green frogs of Rana esculenta Complex. J. Herpetol. 7, 1 – 10.

Berger L., Michalowski J., 1963. Plazy – Amphibia. Klucze do oznaczania kregowcow Polski, Warsawa – Krakow, 2.

Bieltz E. A., 1856. Fauna der Weibeltiere Siebensburgens. Hermanstadt

Bieltz E. A., 1888. Fauna der Weibeltiere Siebensburgens aach ihrem jetzigen Bestande Verh. Mitt. Siebenb. Ver. Natur. Hermanstadt. 38. 15-120

Blaustein, A. R. and P. T. J. Johnson. 2003a. The complexity of deformed amphibians. Frontiers in Ecology and the Environment 1: 87-94.

Blaustein, A. R., A. C. Hatch, L. K. Belden, E. Scheessele, and J. M. Kiesecker. 2003. Global Change: challenges facing amphibians. Pages 199-213 in R. D. Semlitsch, editor. Amphibian Conservation. Smithsonian Institution, Washington.

Blaustein, A. R., and D. B. Wake. 1990. Declining Amphibian Populations – a Global Phenomenon. Trends in Ecology & Evolution 5:203-204.

Blaustein, A. R., J. M. Romansic, J. M. Kiesecker, and A. C. Hatch. 2003. Ultraviolet radiation, toxic chemicals and amphibian population declines. Diversity & Distributions [print] 9:123-140.

Blaustein, A. R., L. K. Belden, D. H. Olson, D. M. Green, T. L. Root, and J. M. Kiesecker. 2001. Amphibian breeding and climate change. Conservation Biology 15:1804-1809.

Boone, M. D., and R. D. Semlitsch. 2002. Interactions of an insecticide with competition and pond drying in amphibian communities. Ecological applications 12:307-316.

Borcea M., 1974. Analiza unor caractere metrice calitative la Lacerta agilis chersonensis din Moldova. Stud. Cerc. Biol. 26, 4, 225-232, București

Borcea M., 1979. Contribuții la studiul unor populații de Lacerta viridis viridis L. din Moldova. Stud. Cerc. Biol. ser. Biol. anim. 31, 2 167-176, București

Borcea M., 1983. Fauna de amfibii și reptile din Munții Rodnei, prezentare zoogeografică. Acad. Rom. Fil. Cluj-Napoca – Baia-Mare, 120-127.

Boulenger G. A., 1886. On two European species of Bombinator. Proc. Zool. Soc. Lond. 449-501

Bridges, C. M. 1997. Tadpole swimming performance and activity affected by acute exposure to sublethal levels of carbaryl. Environmental Toxicology & Chemistry 16:1935-1939.

Bridges, C. M. 1999b. Predator-prey interactions between two amphibian species: Effects of insecticide exposure. Aquatic Ecology 33:205-211.

Bridges, C. M. 2000. Long-term effects of pesticide exposure at various life stages of the southern leopard frog (Rana sphenocephala). Archives of Environmental Contamination and Toxicology 39:91-96.

Brown L. J., 1997. An Evaluation of Some Marking and Trapping Tehniques Currently Used în the Study of Anuran Population Dynamics. Journal of Herpetology, Vol 31, No. 3, 410 – 419.

Bucci – Innocenti S., Ragghianti M., Mancino G., 1983. Investigations of karyology and hybrids in Triturus boscai and Triturus vittatus, with a reinterpretation of the species groups within Triturus (Caudata: Salamandridae). Copeia, 1983, 662 – 672.

Cabela A., Grillitsch H., Tiedemann F., 2001. On the vertical distribution of the amphibian species in Austria. Biota, Vol 2, No. 1, 5-8.

Călinescu R. I., 1930. Manual pentru determinarea Amfibiilor și Reptilelor din România. Ed. “Casa Școalelor” București.

Carey, C., and M. A. Alexander. 2003. Climate change and amphibian declines: is there a link? Diversity and Distributions 9:111-121.

Christin, M.-S., D. Gendron Andree, P. Brousseau, L. Menard, J. Marcogliese David, D. Cyr, S. Ruby, and M. Fournier. 2003. Effects of agricultural pesticides on the immune system of Rana pipiens and on its resistance to parasitic infection. Environmental Toxicology & Chemistry [print] 22:1127-1133.

Cogălniceanu, D., 1991. A preliminary report on the geographical distribution of amphibians in Romania. Rev. Rom., Biol.-Biol., Anim., tome 36, 1

Cogălniceanu, D., Aioanei, F., Bogdan, M. 2000. Amfibienii din România. – 99 pp., Determinator. București (Ars Docendi).

Cogălniceanu, D., Andrei M., 1992. A bibliographical cheklist of Herpetology in Romania. – Trav. Mus. natl. Hist. nat. Grigore Antipa vol. XXXII: 331-346.

Cogălniceanu, D., Cristofor S., Vădineanu A., 1997. The dynamics of amphibian communities on two islands of the lower Danube floodplain. Preliminary results. In W. Bohme, W. Bischoff, T. Ziegler (ed), Herpetologia Bonnensis, 71-80.

Cogălniceanu, D., Tesio C., 1993. On the presence of Rana lessonae in Roumania. Amphibia – Reptilia 14, 90-93.

Cogălniceanu, D., Venczel M., 1992. The evolution of genus Triturus (Amphibia, Urodela). Zoogeographical and behaviourial data. Rev. Rom. Biol., Biol. Anim. T 37, no. 1, 57-56, București.

Collins, J. P., and A. Storfer. 2003. Global amphibian declines: Sorting the hypotheses. Diversity & Distributions [print] 9:89-98.

Corn, P. S., and J. C. Fogleman. 1984. Extinction of Montane Populations of the Northern Leopard Frog (Rana-Pipiens) in Colorado. Journal of Herpetology 18:147-152.

Covaciu – Marcov S. D., Ghira I., Venczel M., 2000. Contribuții la studiul herpetofaunei din zona Oradea. Nymphaea, Folia Naturae Bihariae, Oradea XXVIII, 143 – 158.

Covaciu – Marcov S. D., I. Ghira, I. Sas 2004 a. Contribuții la studiul Herpetofaunei zonei Oașului (Județul SM, România). Mediul cercetare, protecție și gestiune 2, Cluj –Napoca, 107 – 112.

Cristea E., Cristea A., Demetriuc B., 1972. Considerații cu privire la hrana naturală a broaștelor verzi de lac (Rana ridibunda Pall. Și Rana esculenta L.) din lunca și delta Dunării. Bul. Cerc. piscicole XXXI, nr. 3-4, 19-23

Cruce M., 1971. Variabilitatea unor populații de Lacerta taurica taurica Pallas din România. Stud. Cerc. Biol. ser. Zool. 23, 3, 197-208.

Cruce M., 1975. Observații asupra etologiei șopârlei de iarbă (Lacerta taurica taurica Pallas). Stud. Cerc. Drobeta Turnu Severin 317-322.

Cruce M., 1977. Structure et dinamique de la population de Lacerta taurica taurica Pallas. Terre et Vie, 31, 62-63

Csata Z., 1995. A Retyi Nyir egyes keteltuinek bemutatasa. Acta 93-102, Sfântu Gheorghe

Cucchiara V., Bologna M. A., 1996. Gli anfibi di sorgenti sulfuree nella provincia di Viterbo: indagni preliminari. Atti del Congresso Nazionale della Societas Herpetologica Italica, 97-100, Torino.

Czopkowa G., Czopek J., 1955. The vascularization of the respiratory surfaces in Bombina variegata. Bull. Polon. Acad. Sci. 3: 313-318.

Daszak, P., A. Cunningham Andrew, and D. Hyatt Alex. 2003. Infectious disease and amphibian population declines. Diversity & Distributions [print] 9:141-150.

Daszak, P., A. Cunningham Andrew, and D. Hyatt Alex. 2003. Infectious disease and amphibian population declines. Diversity & Distributions [print] 9:141-150.

Davidson, C., H. B. Shaffer, and M. R. Jennings. 2001. Declines of the California red-legged frog: Climate, UV-B, habitat, and pesticides hypotheses. Ecological applications 11:464-479

Dely O. G., 1961. Contribution a l’etude syatematique, zoogeographique et genetique de Rana arvalis arvalis Nilss et Rana arvalis wolterstorffi Fejervary. Acta Zool. Acad. Scient. Hungaricae tom X, fasc 3-4: 309-361 Budapest.

Dely O. G., 1967. Keteltuek – Amphibia, Magyarorszag allatvilaga, Kotet. Akademiai konyvkiadas, Budapest, XX.

Dely O. G., 1978. Hullok – Reptilia, Fauna Hungariae, 130, 20(4), 1-120, Akademiai Kiado, Budapest.

Dely O. G., Kovacs L., 1961. Contributions a la repartition du Lezard taurique (Lacerta taurica Pallas) en Hongrie. Vertebrata Hungarica. Musei Historico – Naturalis Hungarici. Tom III, Fasc 1-2, 57-63.

Dolmen, D. & Koksvik, J. I., 1983. Food and feeding habits of Triturus vulgaris (L.) and T. cristatus (Laurenti) (Amphibia) in two bog tarns in central Norway. Amphibia – Reptilia, 4: 17-24

Donnelly, M. A., and M. L. Crump. 1998. Potential effects of climate change on two neotropical amphibian assemblages. Climate Change 39:541-561.

Dubois A., Gunther R., 1982. Klepton and Synklepton: two new evolutionary systematics categorieis in zoology. Zool. Jb. Syst. 109, 290 – 305.

Duellman W. E., Trueb L., 1986. Biology of amphibians. McGraw – Hill, New York.

Eggert C., Guyetant R., 1999. Age structure of a Spadefoot Toad Pelobates fuscus (Pelobatidae) Population. Copeia, 4, 1127-1130.

Entz G., 1887. Beitrage zur Herpetologie Siebenburgens. Orvos Termeszettudom ertesito, 9, Kolosvar.

Entz G., 1888. Adalekok Erdely herpetologiajakoz. Orvos Termeszettudom ertesito, 2, 1, 39-51

Fejervary – Langh A. M., 1944. Adatok erdely Herpetologiajahoz. Fauna Hungarica. Ann. Hist. Nat. Mus. Hungar. 6. 3. 88-96.

Fisher, R. N., and H. B. Shaffer. 1996. The decline of amphibians in California's Great Central Valley. Conservation Biology 10:1387-1397.

Frivaldszky E 1823. Monographia Serpentum Hungariae. Mus. Nat. Hung. Budapest

Frivaldszky I., 1871. Adatok Maramoros varmegye faunajakoz. Mat. Ter. Tud. Kozlemenyek. Edit. Acad. Tud. Ungariae T 5 118-232, Budapest

Frivaldszky I., 1875 Adatok Temes es Krasso Megyek haunajahoz. Math. Termeszett. Kozl., 13, 6, 285

Fuhn I. 1956. Noi date despre prezența broaștei de mlaștină Rana arvalis arvalis Nilsson în R. P. R. Comun. Acad. R. P. R., 6, 2: 297-304

Fuhn I. 1960. Amphibia – Fauna R.P.R., vol 14 fascicola 1, Ed. Acad. R.P.R.

Fuhn I. 1964. Situația actuală a faunei noastre de amfibieni și reptile și ocrotirea ei. Ocrotirea Nat. 8/2,231-248, București.

Fuhn I. 1969. Broaște, șerpi, șopârle. – 246 pp., București, Ed. Științifică

Fuhn I., Vancea Șt., 1961. “Fauna R.P.R.” vol. XIV, II Reptilia – Editura Academiei R.P.R. București.

Fuhn, I., 1953. Contribuții la cunoașterea solomâzdrelor-de-apă (tritonilor din R.P.R.); 2 studiul subspeciilor și varietăților de Triturus cristatus Laur., Bul. Științific secțiunea de Științe Biol. Agro. Geol și Geog., Tom. 5, nr. 3: 625-640

Gendron, A. D., D. J. Marcogliese, S. Barbeau, M. S. Christin, P. Brousseau, S. Ruby, D. Cyr, and M. Fournier. 2003. Exposure of leopard frogs to a pesticide mixture affects life history characteristics of the lungworm Rhabdias ranae. Oecologia 135:469-476.

Ghira I., 1994. A new lacertid species in Transylvanian herpetofauna: Lacerta praticola pontica Lantz & Cyren 1919. Sargetia, Acta Musei Devensis, Ser. Sci. Nat.

Ghira I., 1994. Morphological features, ecological aspects and phylogenetic implications of a natural hybrid population of vipera (Vipera ammodytes ammodytes X Vipera berus berus) in Romania. Abstr. Second World Congress of Herpetology, Adelaide – South Australia, 97.

Ghira I., 1994. New record of of two Romanian viper species (Vipera ammodytes ammodytes L. and Vipera berus berus L.) in Hunedoara, Alba, and Arad counties. Sargetia Acta Musei Devensis, Ser. Sci. Nat. 16, 154-158

Ghira I., 1997. Herpetofauna of Crișul Repede/Sebeș Koros and Barcău/Berettyo river basins. In Tiscia – Monograph series: The Criș/Koros riversValleys. A Sarkany-Kiss & J Hammar (eds.). Pp. 353-360

Ghira I., Venczel M., Covaciu – Marcov S. – D., Mara G., Ghile P., Hartel T., Torok Z., Farkas L., Racz T., Farcas Z., Brad T., 2002. Mapping of Transylvanian Herpetofauna. Nymphaea, Folia Naturae Bihariae, Oradea, XXIX, 145 – 203.

Gibbs, J. P., and A. R. Breisch. 2001. Climate warming and calling phenology of frogs near Ithaca, New York, 1900-1999. Conservation Biology 15:1175-1178.

Gubanyi A., 1990. Osszehasonlito populacio – szerkezeti viszgalat a kecsbeka fajcsoportnal (Rana esculenta complex). Allattani Kozlemenyek, LXXVI, 63-71, Budapest.

Gunther R., 1970. Die Karyotyp von Rana ridibunda Pall. Und das Vorkomen von Triploide bei Rana esculenta L. (Anura, Amphibia). Biol. zbl. 89, 229-264.

Gunther R., 1973. Uber die verwandschaflichen Beiziehungen zwischen den europaischen Grunfroschen und den Bastardcharakter von Rana esculenta L. (Anura). Zool. Anz. 190, 250-285.

Halley J. M., Oldham R. S., Arntzen J. W., 1996. Predicting the persistence of amphibian populations with the help of a spatial model. Journal of Applied Ecology, 33, 455-470.

Harwood, J., and A. Hall. 1990. Mass mortality in marine mammals: its implications for population dynamics and genetics. Trends in Ecology and Evolution 5:254-257.

Hayes, T. B., A. Collins, M. Lee, M. Mendoza, N. Noriega, A. A. Stuart, and A. Vonk. 2002. Hermaphroditic, demasculinized frogs after exposure to the herbicide atrazine at low ecologically relevant doses. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America 99:5476-5480.

Hayes, T., K. Haston, M. Tsui, A. Hoang, C. Haeffele, and A. Vonk. 2003. Atrazine-induced hermaphroditism at 0.1 ppb in American Leopard frogs (Rana pipiens): Laboratory and field evidence. Environmental Health Perspectives [print] 111:568-575.

Evolutionary Implications. Biotropica 20:230-235.

Houlahan, J. E., C. S. Findlay, B. R. Schmidt, A. H. Meyer, and S. L. Kuzmin. 2000. Quantitative evidence for global amphibian population declines. Nature 404:752-755.

Ingram, G. J. 1990. The mystery of the disappearing frogs. Wildlife Australia 27:6-7.

Ionescu V., 1968. Vertebratele din România. Ed. Acad. Române, 136-191

Jennings, M. R., and M. P. Hayes. 1985. Pre-1900 overharvest of California [USA] red-legged frogs (Rana aurora draytonii): The inducement for bullfrog (Rana catesbeiana) introduction. Herpetologica 41:94-103.

Kats, L. B., and R. P. Ferrer. 2003. Alien predators and amphibian declines: Review of two decades of science and the transition to conservation. Diversity & Distributions [print] 9:99-110.

Heyer, W. R., A. S. Rand, C. A. G. Dacruz, and O. L. Peixoto. 1988. Decimations, Extinctions, and Colonizations of Frog Populations in Southeast Brazil and Their Kiesecker, J. M., A. R. Blaustein, and L. K. Belden. 2001. Complex causes of amphibian population declines. Nature 410:681-684.

Kiritzescu C., 1901. Enumerația reptilelor și batracienelor din România. Publ. Soc. Nat. Română, 1.

Kiritzescu C., 1902. Sur la presence d’Eryx jaculus en Roumanie. Bull. Soc. Sci. 11, 620-626, București.

Kiritzescu C., 1903. Contributions a la faune des Batraciens de Roumanie. Bull. Soc. Sci. 12, 1-23, București.

Kiritzescu C., 1905. Distribuția geografică a batracienilor și reptilelor din România. În dare de seamă a congresului al II- lea al asociației române pentru Înaintarea Științelor, 1-10, București.

Kotenko T., Fedorkenko A. A., Oțel V., Kiss J. B., 1993. Common toad (Bufo bufo) in the Danube Delta. Vestnik Zool. 6, 49.

Kovacs T., Torok J., 1992. Nyole keteltu faj taplalkozasokologiai vizsgalata a Kis – Balatonon. Allattani Kozlemenyek 78: 47-53.

Kovacs T., Torok J., 1997. Feeding ecology of the Common Tree Frog (Hyla arborea) in a swampland, Western Hungary. Opusc. Zool. Budapest XXIX-XXX, 95-101.

Kowalewski L., 1974. Observation on the Phenology and Ecology of Amphibia in the Region of Czestochowa. Acta Zoologica Cracoviensia, tom XIX, Nr. 18, 391-460.

Lannoo, M. J., K. Lang, T. Waltz, and G. S. Phillips. 1994. An altered amphibian assemblage: Dickinson County, Iowa, 70 years after Frank Blanchard's survey. American Midland Naturalist 131:311-319.

Lanza B., 1983. Guide per il riconoscimento delle specie animali delle acque interne italiene, Anfibi, Retili (Amphibia, Reptilia). 27, Coord. Sandro Ruffo, ed. Consiglia Nazionale delle Richerche, 195.

Laurance, W. F., K. R. McDonald, and R. Speare. 1996. Epidemic disease and the catastrophic decline of Australian rainforest frogs. Conservation Biology 10:406-413.

Lepși I., 1927. Beitrage zur Reptilien fauna der sudostlichen Dobrudscha. Verh. Mitt. Siebenb. Ver. Natur. Hermannstadt 77, 1-24

Lescure J., 1984. La repartition passee et actuelle des Pelobates (Amphibiens, Anoures) en France. Bull. Soc. Herp. Fr. 29, 45-59.

Lips, K. R. 1998. Decline of a Tropical Montane Amphibian Fauna. Conservation Biology 12:106-117.

Litvinchuk S. N., Borkin L., 2000. Intraspecific taxonomy and nomenclature of the Danube crested newt, Triturus dobrogicus. Amphibia – Reptilia, 21, 419 – 430.

Loman J. 1979. Food, feeding rates and prey – size selection in juvenile and adults frogs, Rana arvalis Nilss. and Rana temporaria L. Ekol. Pol. 27., 4: 581 – 601.

Lorcher K., 1969. Vergleichende bio-akustiche Untersuchungen and der Rot- und gelbbauchunke, Bombina bombina (L.) und B. v. variegata (L.). Oecologia (Berl.) 3: 84-124.

Madej Z., 1964. Studies on the fire – bellied toad (Bombina bombina) and yellow – bellied toad (Bombina variegata) of upper Silezia and Moravian Gate. Acta Zool. Cracow. 3, 291-334.

Madej Z., 1973. Ecology of European fire-bellied toads (Bombina Oken 1816). Przgel. Zool. Wroclaw 17: 200-204.

Marsh, D. M., and P. C. Trenham. 2001. Metapopulation dynamics and amphibian conservation. Conservation Biology 15:40-49.

Mayer A., 1871. A Nagyvaradi hevizek torteneti, termeszetrajzi, termesztvegy es gyogytani tekintetben, Nagyvarad, 1-195

Mehely L., 1891. A Magyar fauna Bombinatorjai es uj Triton (Molge) faj hazankbol. Math es Termesz. Kozl., 24, 553-574

Mehely L., 1892 a. Die herpetologishen Verhaltnisse des Siebenburgischen Burzentandes. Beitr. Monogr. Kronst., Kronstadt

Mehely L., 1892 b. Magyarorszag barna bekai. Math es Termesz. Kozl., 25

Mehely L., 1895. Magyarorszag kurta kigyoi (Vipera berus L. es Vipera ursini Bonap.). Math es Termesz. Tud. Kozl., 26, 4, 186-243

Mehely L., 1905. Die herpetologishen Verhaltnisse des Mecsek gebirges und der Kapela. Ann. Hist. Mus. Hung. 3: 256-316

Mertens R.1921. Die Amphibien und Reptilien der Walachei und Dobrudscha. Senck. Biol. 3, 20-23, Frankfurt am M.

Micluță H., 1970. Note faunistice herpetologice din Județul Maramureș. Bul. Științ. Inst. Pedag. Baia Mare, ser. Biol. 2: 39-42

Mihăilescu V. 1963. Carpații sud-estici, ed.Științifică București

Mihăilescu V. 1966. Dealurile și câmpiile României, ed. Științifică București

Mocsary 1872. Adatok Biharmegye faunajahoz. Math. Term. Tud. Kozl., 10, 172.

Morescalchi A., 1965. Observatzioni sulla cariologia di Bombina. Boll. Zool. 32: 207-218

Nilson G., Andren C., 1997. Vipera berus (Linnaeus 1758). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 388 – 389. Museum National D’Histoire Naturelle, Paris.

Nollert A., 1997. Pelobates fuscus (Laurenti, 1768). In: Gasc J. P., (ed.). Atlas of Amphibians and Reptiles in Europe, pp. 110 – 111. Museum National D’Histoire Naturelle, Paris.

Oldham R. S., 1985. Toad dispersal in agricultural habitats. Bulletin of the British Ecological Society. 16, 211-213.

Paszlavszky I., 1918. Fauna Regni Hungariae (Amfibia și Reptilia). Ed. Regia Soc. Scientiarum Naturalium Hungarica, Budapest

Poliș R., 1977. Răspândirea broaștei de mlaștină (Rana arvalis) în valea Erului (Județul Satu-Mare și Bihor) Nymphaea, Folia naturae Bihariae, 5: 417-425, Oradea.

Pounds, J. A., and M. L. Crump. 1994. Amphibian declines and climate disturbance: The case of the golden toad and the harlequin frog. Conservation Biology 8:72-85.

Pounds, J. A., M. P. L. Fogden, and J. H. Campbell. 1999. Biological response to climate change on a tropical mountain. Nature 398:611-615.

Rafinska A., 1991. Reproductive biology of the fire-bellied toads Bombina bombina and B. variegata (Anura: Discoglossidae): egg size, clutch size and larval period length differences. Biol. J. Linn. Soc. Lond. 43: 197-210.

Rafinski J., Cogălniceanu D., Babik W., 2001. Genetic differentiation of the Two Subspecies of the Smoth Newt inhabiting Romania, Triturus vulgaris vulgaris and T. v. ampelensis (Urodela, Salamandridae) as Revealed by Enzyme Electrophoresis. Foloa Biologica (Krakow), vol 49, no 3 – 4, 239 – 245.

Raxworthy C. J., 1990. A review of the smooth newt (Triturus vulgaris) subspecies, including an identification key. Herpetol. J. 1, 481 – 492.

Reading, C. J. 1998. The effect of winter temperatures on the timing of breeding activity in the common toad Bufo bufo. Oecologia 117:469-475.

Relyea, R. A., and N. Mills. 2001. Predator-induced stress makes the pesticide carbaryl more deadly to gray treefrog tadpoles (Hyla versicolor). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America [print] 98:2491-2496.

Saint Girons H., 1978. Morphologie externe comparee et systematique des Viperes d’Europe (Reptilia, Viperidae). Revue Suisse Zool. Tome 85, Fasc 3, 565-595, Geneve.

Schimidl A., 1863. Das Bihar Gebirge.

Scott, M. E. 1988. The impact of infection and disease on animal populations: implications for conservation biology. Conservation Biology 2:40-56.

Simionescu I., 1939. Fauna României. Bibl. Enciclopedică, București.

Simonkai L., 1893. Fauna comitatis et urbi Arad. Arad varmegye monografiaja. Ed Jancza 1-3, 78

Sin Gh., Matilda Lăcătușu, Irina Teodorescu: 1975. Hrana la broasca de lac (Rana r. ridibunda Pall) Șt. și Cerc. Biol, seria Biol. Anim. Tom 27 nr. 4 331.343, București

Sinsch U., 1991. Mini – review: the orientation behavior of amphibians. Herpetological Journal. Vol. 1, 541-544.

Smith M., 1969. The British Amphibians and Reptiles. Collins St. James Place, Lomdon.

Șova C., 1969. Cercetări asupra variabilității unor populații de Bombina variegata din zona mijlocie a Carpaților Orientali. Stud. Comun. Muz. Ști. Nat. Bacău, 2, 193-229.

Stewart, M. M. 1995. Climate Driven Population Fluctuations in Rain-Forest Frogs. Journal of Herpetology 29:437-446.

Stoenescu Ș. M., Șchiop A., Dica I., Popescu E., Patrichi E., Țepeș E., 1966. Atlasul climatologic al R. S. R., București

Stugren B. 1957. Noi contribuții la problema originii faunei herpetologice din R.P.R. în lumina glaciațiunilor – Bul. Șt. Secția de biol. și Științe Agricole, Seria Zool 9, 1, 35-47

Stugren B. 1960. Note faunistice herpetologice din R. S. R. Stud. Cerc. Biol. Ser. Zool. 18, 2, 103-108.

Stugren B., 1980. Geographical variation of the fire – bellied toad (Bombina bombina (L.)) in the USSR. (Amphibia, Anura, Discoglossidae). Zool. Abh. Mus. tierk. Dresden, 36 (5): 101-115

Stugren B., Popovici M., 1960. Etude de la variation de quelques especes damphiblens de la Transyilvanie. Vertebrata Hungarica, Musei historico-naturalis Hungarici, tom 2, fasc. 2

Swan M. J. S., Oldham R. S., 1993. Herpetile Sites. National amphibian survey final report. English Nature Reserch Report. No. 38, English Nature, Peterborough.

Szillagyi I., 1876. Maramoros megye egyetemes leirasa. Cap. VII, p 217 (Kardos K.), ed. Egyetemi konyvnyomda, Budapest

Szymura J. M., 1993. Analysis of hybrid zones with Bombina. In Hibrid zones and the evolutionary process (ed. R. G. Harrison), pp, 261-289. Oxford: Oxford University Press.

Teleagă R., 1976. Broaștele brune din Banat – Studiu sistematic și biologic. Rezumatul tezei de doctorat; Univ. București

Terhivuo J., 1981. Provisional atlas and populations status of the Finish amphibian and reptile species with reference to their ranges in northern Europe. Ann. Zool. Fennici. 18, 139-164, Helsinki.

Terhivuo J., 1993. Provisional atlas and status of populations for the herpetofauna of Finland in 1980-92. Ann. Zool. Fennici. 30, 55-69, Helsinki.

Tesio C., Marinescu A., 1982. Sur la presence de petite grenouille verte, Rana lessonae camerano (1882) en Roumanie. Anal. Univ. Buc. Biol. 31. 73-80, București.

Tesio C., Teodorescu I., 1999. Food analysis in Bufo viridis viridis adults. Rev. Roum. Biol. – Biol. Anim., Tome 44, No. 1, 19-26, București.

Tiedemann F., Cabela A., Grillitsch H., 2001. On the vertical distribution of the reptile species in Austria. Biota, Vol. 2, No. 1, 111-114.

Torok Zs. 1998. Ghid pentru cunoașterea reptilelor din Dobrogea de nord. Ed. Aves

Tufescu V., 1986. Harta Republicii Socialiste România. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Tufescu V., Giurcăneanu C., Mierlă I., 1995. Geografia României. Ed. Did. și Ped., București, 1 – 128.

Tunner H. G., 1970. Das serumeiweibild einheimischer Wasserfrosche und der Hybridcharacter von Rana esculenta. Verh. Dtsch. Zool. Ges. 64, 352-358.

Tunner H. G., 1973. Das Albumin und andere Bluteiweise bei Rana ridibunda Pallas, Rana lessonae Camerano, Rana esculenta Linne und deren Hybriden. Z. Zool. Syst. Evolut Forsch, 11, 219-233

Tunner H. G., Heppich – Tunner S., 1991. A new population system of the wather frogs discovered in Hungary. In Koros Z., Kiss I. (ed), Proc. Sixth. Ord. Gen. Met. S. H. E., 453-460, Budapest.

Ujvari J. 1972. Geografia apelor României, Ed Științifică București

Vancea Șt. 1959. Contribuții la cunoașterea răspândirii geografice a broaștei de mlaștină Rana arvalis arvalis în R. P. R. Stud. Cerc. Științ. Iași, Acad. R. P. R. 10, 1, 59-62.

Vancea, Șt., C. Mîndru, V. Simionescu: 1961. Contribuții la cunoașterea hranei la Rana ridibunda din împrejurimile orașului Iași, Șt. și cerc. șt. Acad . R.P.R., Fil. Iași, Biol și șt. agric. 1, 111-120

Vancea, Șt., Fuhn I. E., Stugren B., 1989. Sur la composition taxonomique du peuplement de grenouilles vertes (complexe Rana esculenta L.) de Roumanie. Studia Univ Babeș – Bolyai, Biologia, XXXIV, 2 69-77.

Vredenburg, V. T. 2001. Exotic species and the decline of amphibians: Unintended consequences on a global scale. American Zoologist 41:1616.

Wallis G. P., Arntzen J. W., 1989. Mitochondrial – DNA variation in the crested newt superspecies; limited cytoplasmic gene flow among species. Evolution, 43, 88 – 104.

Weygoldt, P. 1989. Changes in the Composition of Mountain Stream Frog Communities in the Atlantic Mountains of Brazil Frogs as Indicators of Environmental Deteriorations. Studies on Neotropical Fauna & Environment 24:249-256.

Wiener K., 1997. Struktur und Dynamik einer Knoblauchkrotenpopulation (Pelobates fuscus fuscus 1768) nordilch von Wien-ein Vergleich der Untersuchungsjahre 1986, 1987 und 1989 bis 1995, pp. 156-181. In Populationsbiologie von Amphibien. Staphia, 51 Wien, Austria.

Zavadil V., 1994. On the distribution of water frogs (Rana esculenta synklepton) in the Czech Republic with some notes from this territory. Zoologica Poloniae, 39, 3-4, 425-439.

Zug G. R., 1993. Herpetology. An introductory biology of amphibians and reptiles. Academic Press. Limited. London.

Zug G. R., 1993. Service du Partimoine Naturel. I. E. G. B. / M. N. H. N., Paris, Decembre 1996

=== 1.Introducere ===

1. Introducere

Răspândirea speciilor de amfibieni și reptile pe teritoriul României este o problemă puțin cunoscută, datele din literatura secolului trecut redând aproximativ 5 – 10% din situația reală (Ghira et al 2002).

Amfibienii și reptilele împreună formează herpetofauna. Acest termen vine de la cuvântul grecesc „herpeton”, care înseamnă târâtoare. Aceste viețuitoare sunt considerate periculoase și din această cauză majoritatea oamenilor cu care vin în contact le ucid. Există o sumedenie de legende și credințe populare, cele mai multe greșite, care evidențiază în principal latura negativă a acestora (Fuhn 1969). În prezent majoritatea speciilor de Amfibieni și Reptile din România sunt considerate vulnerabile sau amenințate (Cogălniceanu et al 2000).

Pentru ocrotirea herpetofaunei din țară este necesară stabilirea exactă a regiunilor importante pentru herpetofaună, a regiunilor cu o herpetofaună aparte, zone care se impun protejate.

Scopul studiului nostru a fost constituit de cercetarea compoziției și răspândirii geografice a herpetofaunei zonelor de câmpie din vestul județului Satu Mare.

Fig. 1 Regiunea cercetată în România

Fig. 2 Județul Satu Mare

În prezent, există 825 de lucrări științifice referitoare la herpetofauna României (Cogălniceanu & Andrei 1992, Andrei & Torok 1997). Cu toate acestea, compoziția și răspândirea geografică a herpetofaunei României este foarte puțin cunoscută în comparație cu situația din alte țări europene. Nivelul cunoștințelor a fost multă vreme mai redus în Transilvania, mai ales în zonele vestice. Spre exemplu, în anul 2000, Bufo bufo nu a fost semnalată de loc în herpetofauna județului Satu Mare (Cogălniceanu et al 2000). Recent au fost efectuate studii referitoare la herpetofauna acestui județ (Ardelean 1998, Ardelean & Karacsonyi 2002, Covaciu-Marcov et al 2004 a).

După cum se observă pe figura anterioară, România este o pată albă pe harta răspândirii Amfibienilor, fapt ce ne dovedește că deși există numeroase lucrări științifice privind herpetofauna României, nu sunt de ajuns, trebuie să realizăm mai mult și să publicăm date recente.

În acest context, inevitabil obiectivul central al studiului este cartarea cât mai detaliată a herpetofaunei zonei cercetate, surprinderea principalelor particularități ecologice sau biogeografice ale herpetofaunei regiunii și nu în ultimul rând marcarea acelor regiuni ale județului, care prezintă o herpetofaună bogată sau specii rare, motiv pentru care ar fi bine să beneficieze de protecție.

Fig. 3 Densitatea speciilor de Amfibieni pe țări

Acest studiu a fost realizat cu sprijinul și suportul unor specialiști herpetologi, mulțumindu-le îndrumătorilor acestei lucrări, domnului șef lucrări dr. S. D. Covaciu-Marcov și domnului prep. univ. I. Sas, pentru suportul teoretic și practic oferit. De asemenea mulțumesc colegilor din Clubul Herpetologic Oradea pentru cooperarea în munca pe teren: A. Șt. Cicort-Lucaciu, H. Bogdan, M. Groza. Nu în ultimul rând se impune să mulțumesc mașinii Lada BH 03 VBT, Katiușa, cu care au fost realizate deplasările pe teren.

=== 10.Declin ===

10. Declinul global

al populațiilor de amfibieni

Amfibienii cuprind trei ordine: Anura, Caudata și Gymnophiona. După date din 2006 se cunosc 5975 de specii de Amfibieni identificate, dintre care 88 % sunt Anure, 9 % sunt Caudate și 3 % sunt Gimnofioni. Numărul speciilor descrise a crescut rapid, din 1985 numărul total al speciilor identificate a crescut cu aproape 35%. Dar, nu numai numărul speciilor identificate a crescut, ci și cel al speciilor dispărute sau periclitate.

În prezent, peste 200 de specii de Amfibieni sunt în scădere numerică, dintre care 32 de specii au dispărut (Blaunstein & Wake 1990, Alford & Richards 1999, Houșahan et al 2000).

Fig. 88 Distribuția globală a declinului Amfibienilor

Pentru declinul Amfibienilor sunt răspunzători numeroași factori. Acești factori se pot grupa în două categorii mari (Collins & Storfer’s 2003), factorii generali al crizei biodiversității globale, distrugerea habitatelor (Fisher & Schaffere 1996, Davidson et al 2001, Marsh & Trenham 2001), speciile introduse (Vredenburg 2001, Kats & Ferrer 2003) și supraexploatarea (Jennings & Hayes 1985, Lannoo et al 1994). Totuși cel mai evident factor care a dus la declinul acestor specii este schimbarea climatică (Pound set al 1999, Kiesecker et al 2001, Carey & Alexander 2003), alături de creșterea radiației UV, substanțele chimice (Hayes et al 2002, Blaunstein et al 2003), bolile infecțioase (Daszak et al 2003) și malformațiile. Acești factori nu au cauzat singuri aceste pagube, ci au acționat sinergic, formând un complex de factori distrugători.

Datorită pielii permeabile, ciclului de viață bifazic și a ouălor nude, Amfibienii sunt extrem de sensibili la schimbările mici ale temperaturii (Carey & Alexander 2003). Inclusiv respirația lor poate fi afectată, direct sau indirect, de încălzirea globală. Amfibienii din zonele temperate sunt și mai sensibili la variațiile temperaturii. Cele mai multe dintre aceste specii sunt inactive în mare parte al anului, supraviețuind astfel iernilor geroase și verilor fierbinți. O mică schimbare a temperaturii le determină să iasă din hibernare și să migreze să depună ponta. Există o ipoteză, după care efectul direct al încălzirii globale este inducerea respirației precoce la Amfibieni. Ipoteza a fost testată de către cercetători europeni și nord-americani, care au efectuat studii de-a lungul anilor căutând astfel de cazuri. A rezultat că unii Amfibieni arată tendința apariției respirației precoce, dar această situație nu se poate generaliza (Beebee 1995, Blaunstein et al 2001, Gibbs & Breisch 2001). Ca urmare, această tendință poate varia regional la o singură specie.

Este cert că schimbarea climatului afectează populațiile de Amfibieni în mai multe feluri. De exemplu, schimbările locale dintr-un habitat pot reduce eficiența funcțiilor imune și pot duce la manifestări patogene și mortalitate ridicată. Situația poate fi și mai complexă, incluzând 3 sau mai multe factori. Kisecker (2001) a relevat că în anii extrem de uscați reducerea volumului pontei crește expunerea embrionilor de amfibieni al radiațiile UV, fapt ce duce la susceptibilitatea ridicată față de Saprolegnia ferax, care cauzează moartea lor (Kiesacker et al 2001).

Mutațiile ca problemă generală a declinului Amfibienilor, este mai mult un rezultat al multiplelor cauze, toate induse de distrugerea habitatelor (Blaustein &Johnson 2003a). Ipoteza originală explică rata ridicată de malformații prin creșterea radiației UV, contaminarea chimică și prin numărul ridicat de infecții parazitare, dar este posibil ca malformațiile observate să fie cauzate de mai mulți factori diferiți, acționând singuri sau în combinație. Consecințele folosirii chimicalelor cum sunt pesticidele, metalele grele sau fertilizatorii pe bază de Ni sunt letale, direct sau indirect, pentru Amfibieni. Afecțiunile Amfibienilor contaminați se pot manifesta și prin anomalii comportamentale (Bridges 1997, 2000), care pot reduce capacitatea de vânare, nivelul de competiție și eficiența reproducerii (Bridges 1999b, Relyea 6 Millis 2001, Boone & Semlitsch 2002).

Fig. 89 Rana pipiens cu malformații

De asemenea, chimicalele scad rezistența sistemului imunitar, Amfibienii contaminați devenind susceptibili la paraziți, boli și radiație UV (Blaustein et al 2003, Christien et al 2003, Daszak et al 2003, Gendron et al 2003). Bineînțeles pesticidele pot distruge sistemul endocrin, prin urmare rezultând malformații sexuali, precum hermafroditismul (Hayes et al 2003).

O boală pătrunsă într-o populație, dacă întâlnește condiții optime, poate genera rapid o epidemie, rezultând moartea speciei în masă. Epidemiile joacă un rol important în dinamica populațiilor, inclusiv în cea umană. De exemplu ciuma neagră a omorât aproape o treime din populația Europei. Epidemiile pot avea consecințe severe în viața populațiilor animale, dacă reduc îndeajuns densitatea populației pot cauza extincția lor locală sau chiar globală (Scott 1988, Harwood & Hall 1990).

Nu putem trece cu privirea peste faptul, că peste tot în lume, Amfibienii sunt colectați și utilizați în diferite moduri. În unele cazuri sunt utilizați ca hrană, în altele sunt ținuți ca și animale de casă, în altele servesc drept momeală pentru pești la pescuit, sau sunt folosite în medicină, educație și cercetare. Amfibienii sunt foarte populari ca animale de casă, mai ales speciile cu colorație vie și strălucitoare. Și în medicină sunt mult cercetate, datorită efectelor benefice substanțelor obținute din integumentul lor. Recent cercetătorii au identificat peptide în pielea speciilor Xenopus laevis și Litoria caerulea, care vor fi utilizate ca și antibiotice (Erspamer 1999). Alcaloizii din pielea speciei Epipedobates sp. (genul Dendrobates) are proprietăți analgezice. Pielea multor salamandride conține substanțe cu efect antibacterial și antifungic.

Putem relata în continuare diverse situații în care specii de animale sunt sacrificate pentru scopuri bune, dar nimic nu schimbă faptul că viața trebuie prețuită și ocrotită. Prin urmare speciile de Amfibieni, dar și cele de Reptile și în general toate speciile existente pe planeta noastră, necesită atenție mai mare și trebuie să ne străduim să ne îmbunătățim modul de viața, păstrând măcar ceea ce ne-a rămas.

=== 11.Diversitate ===

11. Diversitatea și răspândirea speciilor

de amfibieni și reptile

din câmpiile vestice

ale județului Satu-Mare

În continuare vom analiza diversitatea speciilor de Amfibieni și Reptile din câmpiile vestice ale județului Satu Mare. Figura de mai jos prezintă diversitatea globală a Amfibienilor, din care putem deduce și preferințele climatice și geografice ale Amfibienilor. Observăm, că în regiunile reci sunt cele mai puține tipuri de Amfibieni, până când în regiunea ecuatorului prezintă diversitatea cea mai mare.

Fig. 90 Diversitatea globală al Amfibienilor

În perioada de cercetare a câmpiilor vestice din județul Satu Mare, am identificat în total 21 de specii din herpetofauna regiunii. Dintre aceste 12 sunt specii de Amfibieni și 9 aparțin Reptilelor. Acest fapt ne indică o diversitate medie, luând în considerare că am cercetat doar regiuni de câmpie cu regim climatic temperat-continentală, cu veri călduroase, ierni friguroase și precipitații bogate.

În aceste câmpii am întâlnit habitate variate, ce au sporit diversitatea speciilor întâlnite într-o localitate sau alta. Cu cât sunt mai multe habitate prielnice pentru speciile de Amfibieni și Reptile, cu atât crește diversitatea și răspândirea acestor specii. Din păcate în câmpiile cercetate, foarte multe habitate sunt puternic afectate antropic, existența lor fiind pusă în pericol, probabil dispărând în viitorul apropiat.

Totuși speciile de Amfibieni și Reptile identificate prezintă o plasticitate ecologică mare, supraviețuind activității antropice, surprinzător unele specii răspândindu-se și mai mult, dovadă fiind cele 376 de localități noi în care am identificat 8 specii de Amfibieni și Reptile în premieră.

Am identificat în premieră specii de Triturus dobrogicus, Rana ridibunda, Rana lessonae, Rana esculenta, Emys orbicularis, Zootoca vivipara, Elaphe longissima și Coronella austriaca.

Aceste specii sunt relativ bine reprezentate în regiunea cercetată. Cea mai răspândită specie este Rana ridibunda, urmată de Rana esculenta. Cel mai puțin răspândite specii identificate în premieră sunt Elaphe longissima și Coronella austriaca, probabil datorită faptului că și oamenii le omoară intenționat.

Fig. 91 Răspândirea speciilor identificate în premieră

Dacă privim în ansamblu speciile de Amfibieni identificate, cea mai răspândită este Bombina bombina și numai după aceea Rana ridibunda.

Fig. 92 Răspândirea speciilor de amfibieni

Fig. 93 Răspândirea speciilor de reptile

Dintre Reptile, Lacerta agilis este cea mai răpândită, urmat de Natrix natrix. Zootoca vivipara, deși a fost identificată în premieră în câmpiile vestice ale județului Satu Mare, este a treia specie cu răspândire largă în această zonă. Este o specie importantă în regiune, fiind un relict glaciar.

În câmpiile vestice ale județului Satu – Mare sunt răspândite multe specii ale herpetofaunei, care necesită ocrotire, multe dintre ele fiind periclitate.

Fig. 94 Speciile cele mai vulnerabile

=== 2.Herp-Romania ===

2. Compoziția herpetofaunei României

În România se cunosc 42 de specii aparținând Herpetofaunei,18 specii de Amfibieni: Salamandra salamandra, Triturus alpestris, Triturus montandonii, Triturus cristatus, Triturus dobrogicus, Triturus vulgaris, Bombina bombina, Bombina variegata, Pelobates fuscus, Pelobates syriacus, Hyla arborea, Bufo bufo, Bufo viridis, Rana ridibunda, Rana lessonae, Rana dalmatina, Rana temporaria, Rana arvalis și 24 specii de Reptile: Testudo graeca, Testudo hermani, Emys orbicularis, Caretta caretta, Ablepharus kitaibeli, Lacerta agilis, Lacerta viridis, Lacerta triliniata, Zootoca vivipara, Zootoca praticola, Podarcis muralis, Podarcis taurica, Eremias arguta, Anguis fragilis, Eryx jaculus, Coluber caspius, Elaphe longissima, Elaphe quatorlineata, Natrix natrix, Natrix tesselata, Coronella austriaca, Vipera ursini, Vipera ammodites, Vipera berus.

Existența acestor specii în țară este certificată de multă vreme, totuși prea puține se cunosc despre răspândirea lor în teritoriu. Până în prezent doar două lucrări s-au referit la arealul speciilor de Amfibieni de pe întreg teritoriul României (Fuhn 1960, Cogălniceanu et al 2000) și o singură lucrare a furnizat date despre răspândirea speciilor de Reptile pe întreg teritoriul țării (Fuhn și Vancea 1961).

În herpetofauna României două specii de Amfibieni și patru specii de Reptile prezintă la noi mai multe subspeci. Este cazul subspeciilor: Triturus vulgaris vulgaris, Triturus vulgaris ampelensis, Rana arvalis arvalis, Rana arvalis wolterstorffi, dintre Amfibieni și Lacerta agilis agilis, Lacerta agilis chersonensis, Lacerta agilis euxinica, Lacerta viridis viridis, Lacerta viridis meridionalis, Vipera ammodytes ammodytes, Vipera ammodytes montandonii, Vipera ursini moldavica, Vipera ursini renardi dintre Reptile.

De asemenea, se cunoaște existența hibrizilor dintre speciile de Reptile între Vipera berus și Vipera ammodytes (Ghira 1994). Se cunosc alte patru cazuri în care diferite specii de Amfibieni, reproducându-se între ele, generează hibrizi viabili. Aceste complexe de hibridare sunt între: Triturus cristatus și Triturus dobrogicus (Fuhn 1960, Cogălniceanu et al 2000), între Triturus vulgaris și Triturus montandonii (Cogălniceanu et al 2000), între Bombina bombina și Bombina variegata (Mehely 1892, 1905, Fuhn 1960, Cogălniceanu et al 2000), între Rana ridibunda și Rana lessonae, hibridul dintre acestea fiind considerat în trecut ca specie validă, cu numele „Rana esculenta” (Cogălniceanu et al 2000).

=== 3.Istoric ===

3. Istoricul cercetărilor herpetologice

în România

Cercetări despre herpetofauna României s-au făcut încă din secolul XIX. Aceste studii la început au cuprins herpetofauna Transilvaniei, fiind efectuate de cercetători din imperiul Austro-Ungar. Aceste lucrări au un caracter general, fără referiri concrete la localitățile în care au fost identificate speciile în cauză. Astfel de lucrări au realizat cercetătorii următori: A. Schimidl (Schimidl 1863), Mocsary (Mocsary 1872), Mayer (Mayer 1871), Bunytay, Kertesz, studiind herpetofauna regiunii Bihorului, împrejurimii Oradei, băilor termale. Frivaldszky studiază fauna unor regiuni din Transilvania (Frivaldszky 1871), precum și Kardos, Szillagyi (Szillagyi 1876).

Bielz descrie fauna din zona Sibiului (Bielz 1856, 1888). Frivaldszky cercetează fauna zonei Timișului (Frivaldszky 1875), despre herpetofauna zonei Aradului relatează Simonkai (Simonkai 1893).

La început, studiile herpetologice pe lângă faptul că sunt foarte generale, conțin numeroase date greșite. Astfel, populația de Rana ridibunda din lacul termal de la Băile 1 Mai este considerată ca o specie aparte, și anume Rana thermalis (Mayer 1871), Kertesz consideră un juvenil de Elaphe longissima ca fiind un Coluber caspius. În aceste lucrări, Ranidele brune sunt în mod constant confundate între ele. Aceste fapte ne lămuresc despre caracterul strict istoric acestor lucrări de pionierat.

Kirițescu realizează primele sinteze despre herpetofauna României (Kiritzescu 1901, 1905), identifică în România boidul Eryx jaculus (Kiritzescu 1902), descrie o nouă specie pentru știință, inițial ca subspecie, Triturus dobrogicus (Kiritzescu 1903).

După 1918 cercetările herpetologice sunt mai numeroase, crește valoarea lor științifică. În această perioadă Mertens a cercetat Dobrogea și Delta Dunării (Mertens 1921). Dobrogea se bucură și de curiozitatea lui Lepși și Băcescu (Lepși 1927, Băcescu 1934). Băcescu mai târziu semnalează prezența, în regiunile sudice ale României, a broaștei săpătoare mari Pelobates syriacus balcanicus. (Băcescu 1954).

În 1930, Călinescu elaborează volumul „Manual pentru determinarea Amfibiilor și Reptilelor din România ” (Călinescu 1930). Această lucrare cuprinde informații referitoare la capturarea și conservarea Amfibienilor și Reptilelor, dar prezintă și descrie toate speciile cunoscute până atunci în România. Totuși, lucrarea conține prea puține date referitoare la răspândirea herpetofaunei. În anul 1939 Simionescu elaborează volumul „Fauna României” (Simionescu 1939).

În anii 1960 și 1961 apar volumele din Fauna R. P. R., destinate Amfibienilor și Reptilelor, elaborate de Fuhn, respectiv de Fuhn și Vancea. Aceste lucrări sunt cele mai ample monografii referitoare la herpetofauna României realizate până în acel moment. Volumele conțin, pe lângă descrierea amănunțită a speciilor, chei de determinare și hărți cu arealul european al speciilor. Cea mai importantă realizare a volumelor este întocmirea, pentru fiecare specie a herpetofaunei României, a unei hărți cu arealul acesteia în țară. Aceste lucrări și-au păstrat valoarea și actualitatea și în zilele noastre, dar totuși datele din aceste lucrări nu acoperă în aceeași măsură întreg teritoriul României.

Cruce efectuează studii despre populațiile speciei Podarcis taurica din zona Olteniei (Cruce 1971, 1975, 1977). În această perioadă, majoritatea cercetărilor se referă numai la anumite regiuni, în special Moldova și Muntenia. Mai mult, în aceste regiuni se studiază doar anumite specii. Astfel, în Moldova Borcea studiază populații de Lacerta agilis cheronensis (Borcea 1974), Lacerta viridis (Borcea 1979), Șova realizează studii despre populații de Bombina variegata din Carpații Orientali (Șova 1969). În Maramureș, Micluță inventariază ansamblul herpetofaunei (Micluță 1970), în Banat broaștele brune sunt studiate de Teleagă (Teleagă 1976).

Cogălniceanu este primul care a inițiat înnoirea datelor herpetologice. Acesta publică în 1991 o lucrare referitoare la distribuția geografică a Amfibienilor din România, folosind datele anterioare și rezultatele cercetărilor proprii (Cogălniceanu 1991). Aspectul negativ al acestei lucrări este că se referă doar la Amfibieni. Mai târziu apare un volum în care alături de datele din lucrarea mai sus amintită găsim chei de determinare, descrieri de specii, hărți cu arealul acestora, oferindu-ne o imagine despre evoluția cantitativă și calitativă a Amfibienilor.

În momentul de față există un decalaj între nivelul cunoștințelor despre Amfibieni și al celor despre Reptile, de asemenea există un decalaj între nivelul cunoștințelor despre răspândirea herpetofaunei în vestul Europei și nivelul cunoștințelor în România. Până la „egalarea” cunoștințelor este necesar efectuarea a mai multor studii herpetologice.

=== 4.Istoric2 ===

4. Scurt istoric al crectărilor herpetologice

din Vestul României

Cercetări ale perioadei de pionierat au caracter general, enumerând întreaga faună a unor regiuni geografice întinse. Aceste studii s-au centrat mai ales pe herpetofauna Transilvaniei, fiind efectuate de cercetători din imperiul Austro-Ungar.

În anul 1823 apare o monografie despre șerpii din Ungaria (Frivaldszky 1823), prezentând și unele date referitoare la speciile de șerpi din Transilvania.

În anul 1871 Frivaldszky studiază fauna Tansilvaniei, cu precădere în zona Maramureșului, obținând date referitoare la herpetofauna acesteia (Frivaldszky 1871). Datele sale sunt incluse în Monografia Maramureșului elaborată de Szillagyi în 1876. În această lucrare în majoritatea cazurilor nu sunt prezentate localitățile de colectare, există numai o enumerare de specii (Szillagyi 1876).

Referiri la herpetofauna anumitor regiuni din Transilvania sunt realizate de către Entz în 1887, iar în 1888 realizează un studiu herpetologic al întregii Transilvaniei (Entz 1887, 1888).

Lucrările lui Mehely sunt importante în studiul herpetofaunei zonelor din vestul României. În lucrările sale, Mehely depășește standardele înaintașilor săi, referindu-se la o specie sau la un grup de specii de Amfibieni sau de Reptile. Astfel rezultă studii despre genul Bombina de pe teritoriul Ungariei (Mehely 1891), descriind pentru prima dată hibrizi între Bombina bombina și Bombina variegata în herpetofauna Transilvaniei (Mehely 1892 a, 1905). A efectuat studii și despre broaștele brune din Ungaria (Mehely 1892 b), despre vipere (Mehely 1895).

În 1918 apare lucrarea Fauna Regni Hungariae în care sunt prelucrate date referitoare la fauna mai multor regiuni din Transilvania (Pazlavszky 1918), reprezentând o importantă centralizare a datelor cunoscute până în acel moment despre herpetofauna unor regiuni din bazinul Panonic, inclusiv din Transilvania.

Studiile timpurii, pe lângă caracterul lor general, conțin numeroase erori, caracterizând nivelul de cunoștințe din acele timpuri. După primul război mondial începe etapa modernă a studiilor despre herpetofauna României, crescând numărul studiilor și în același timp crescând și valoarea științifică a acestora.

În anii 1940-1950 sunt descrise noi specii și subspecii pentru teritoriul țării. Fejervary-Langh studiază herpetofauna Transilvaniei (Fejervary-Langh 1942, 1944), semnalând, între altele, și prezența subspeciei numite: broasca de mlaștină, Rana arvalis arvalis, în depresiunea Brașovului.

În anii 1960 și 1961 apar volumele Fauna R. P. R., concepute de Fuhn și Fuhn și Vancea. Aceste lucrări sunt cele mai ample monografii referitoare la herpetofauna României realizate până în acel moment, dar nu și-au pierdut actualitatea și valoarea nici în prezent. Cele mai multe date cuprinse în aceste lucrări se referă la herpetofauna Munteniei, Dobrogei, iar cele mai puține date despre răspândirea Amfibienilor și a Reptilelor fiind Transilvania și în special vestul țării.

După anii 1960 datele referitoare la herpetofauna Transilvaniei sunt și mai puține în comparație cu Moldova, Muntenia, Oltenia. Studiile efectuate acum sunt centralizate pe anumite specii, pe suprafețe reduse, cum ar fi Rana arvalis din bazinul Ierului (Poliș 1977), sau Rana lessonae (Tesio & Marinescu 1982).

Cercetările cele mai importante despre herpetofauna Transilvaniei au fost efectuate de către Stugren (Stugren 1957, Stugren & Popovici 1960, Stugren 1966).

=== 5.Regiunea ===

5. Delimitările geografice și istorice

a regiunii cercetate

Situat la marginea nord-vestică a țării, în zona de contact între Câmpia Tisei, Carpații Orientali și Podișul Someșan, județul Satu Mare ocupă un teritoriu de 4345 km², din care majoritatea este reprezentat de câmpie. Județul Satu Mare este limitat spre nord și nord-vest de granița cu Ucraina și de cea cu Ungaria și încadrat de județele Maramureș, Sălaj și Bihor.

Peisajul său natural este dominat de formele de câmpie joasă, cu terenuri cultivate, pajiști, lăcoviști, nisipuri și pîlcuri de stejărișe, relicte ale unor masive forestiere mai extinse, vechea vegetație de silvostepă manifestând o tendință de stepizare, accentuată de activitatea economică a omului. Aspecte aparte prezintă munții vulcanici Oaș-Gutâi, cu depresiunea Țării Oașului, și munții împăduriți ai Codrului, care domină zona de dealuri prelungindu-se spre vest până dincolo de valea Crasnei, domeniu de exploatări forestiere, plantații pomiviticole și culturi de câmp.

Peisajul natural al județului, de-a lungul istoriei, a fost mult transformat prin lucrări hidroameliorative, defrișări, deșteleniri și construcții tehnico-edilitare, schimbându-l radical în ultimele decenii, încât descrierile geografice dinaintea primului război mondial abia pot fi recunoscute pe teren. Astfel peisajul umanizat a înlocuit aproape peste tot pe cel natural.

În perioada daco-romană teritoriul județului era locuit de comunități dacice din afara Daciei ocupate, pentru ca spre sfârșitul mileniului I, odată cu apariția primelor formațiuni prestatale românești, să facă parte din voivodatul lui Menumorut, vcând „Castrum Zathmar”-Satu Mare de azi, menționat în cronica lui Anonimus, se numără printre principalele cetăți fortificate ale voivodatului.

Istoria cetății se pierde în negura timpurilor. După Anonymus, hunii când au sosit pe aceste meleaguri, au găsit o cetate a lui Menumorut, pe care căpăteniile Szabolcs și Tas au asediat-o timp de trei zile, au cucerit-o, iar pe soldații lui Menumorut i-au băgat la închisoare. Sătmarul este așezat pe cursul râului Someș, orașul datorând existența s-a acestui râu. Pe vremuri fiind un nod comercial pentru comerțul cu sarea, care venea dinspre Sud, sarea era transportată pe Someș până aici și de aici mai departe, pe Tisa. În cetate se păstra și sarea regelui, fapt pentru care de altfel, este denumită și „Borgum centenarium”, sau cetatea în care se măsoară sarea. În vremea hunilor, slavii numeau cetatea „Grad” sau „Gorod”, denumire care s-a păstrat până azi, ca dovadă, strada Girod. În vremea Sfîntului Ștefan cetatea purta numele de „Salzmarkt” – piață de sare – prin urmare, denumirea de „Zotmar” pe care o găsim în înscrisuri poate proveni de la această denumire. Au fost istorici care au căutat originile denumirii cetății și în limba ebraică, în care aceasta înseamnă „inundație tristă” sau „apă amară”. Alții au căutat rădăcinile denumirii în latinescul „Satum”- arătură -, iar unii au considerat că numele cetății provine de la comisul Zothmar, care a trăit aici.

În mod sigur putem spune că au existat cel puțin două cetăți Sătmar. Prima a fost cea pe care hunii au găsit-o aici când au sosit, dar care a fost distrusă în timpul năvălirilor tătare. A doua, construită probabil pe locul celei dintâi, a fost ridicată în anul 1543, pe o insulă artificială a râului Someș. Aceasta a fost înconjurat de brațele râului Someș, brațe realizate artificial. Cetatea Sătmar a fost o cetate de pământ, construită din pământ și lemn, iar consolidarea ei s-a făcut în mai multe rânduri cu sprijinul populației. Cel mai important element de apărare al cetății și al orașului era râul Someș. Locuitorii cetății au avut mai multe probleme cu râul Someș, decât avem noi astăzi, când de-a lungul cursului său există diguri.

Satu Mare avea o bogată activitate comercială încă din evul mediu. Acum o sută de ani, organiza anual 6 mari târguri. În Satu Mare se creșteau în special cai și cornute, dar era și un oraș al meșteșugarilor și comercianților.

În 1715, cele două orașe, Szatmar și Nemeti se unesc într-unul singur formând Szatmarnemeti.

Marea industrie este slab reprezentată în Satu Mare. Ultima mare realizare a comerțului orașului se datorează căii ferate. În 1871 linia ferată maghiară s-a extins până la Carei în luna iunie, până la Satu Mare în septembrie, iar un an mai târziu a ajuns până la Sighet.

5.1. Relieful și structura geologică

Cea mai mare parte a teritoriului aparținător județului Satu Mare se încadrează în marea unitate structurală a Depresiunii Panonice, respectiv în compartimentul său estic, cunoscut în literatura geografică sub denumirea de Câmpia Tisei, și mai precis în sectorul nordic al acesteia – Câmpia Someșului. Această câmpie, clădită din materialul adus de râuri din regiunile de dealuri și munți, care o flanchează la est și sud-est, este o unitate relativ tânără.

Harta Geologică.

Către sfârșitul terțiarului (levantin), fundamentul Depresiunii Panonice se compartimentează prin fracturi, iar blocurile rezultate suferă mișcări de scufundare inegală. Blocul someșan, care se scufundă mai mult decât cel al Nirului, devine bazinul unui lac, izolat de lacul panonic central. Acest lac, în timpul pleistocenului, se colmatează și dă naștere unei regiuni de câmpie joasă, străbătută de o rețea hidrografică foarte instabilă care gravita spre șanțul tectonic al Ierului. În același timp, se delimitează zonele marginale, care,fiind mai puțin afectate de mișcările de scufundare recente, rămân suspendate față de câmpie, sub formă de platforme sau de prispe mai înguste, printre care se numără și Platforma Sălăjană, dintre văile Someșului și Barcăului.

Procesul de scufundare continuă și în holocenul inferior, dar cu maximum de intensitate în zonele periferice ale depresiunii – în cazul nostru depresiunea Crasnei inferioare. Întrucât scufundarea de la marginea nordică a Depresiunii Panonice a fost mai accentuată, rețeaua hidrografică a Tisei superioare – inclusiv Someșul – părăsește albia Ierului și se îndreaptă spre actualul curs. Tot în acest timp se formează Piemontul Codrului și câmpiile subcolinare, a Santăului și a Livadei.

Ca urmare a evenimentelor geologice din terțiarul superior și cuaternar, în sectorul nord-estic al Depresiunii Panonice s-au individualizat două categorii de unități tectonice:

● unități de bazin, din care pe teritoriul județului Satu Mare se află o parte din blocurile Someșan și al Nirului, depresiunea Crasnei inferioare, cu fostul bazin al Ecedei și șanțul tectonic al Ierului,

● unități de bordură, în care se cuprind: Platforma marginală a Sălajului, cu Piemontul Tășnadului (Dealul Toglaciului după V. Mihăilescu 1963), masivul cristalin Culmea Codrului și prispa piemontoasă din fața lui, bazinul neogen al Băii Mari și Depresiunea Oașului și colinele exterioare ei.

Câmpia Someșană a trecut prin același proces de evoluție geologică ca și întregul bazin panonic, și anume un proces de scufundare, însoțit de altul de colmatare.

Retragerea lacului panonic din această regiune a început la sfârșitul levantinului și a continuat în cuaternar, până aproape de zilele noastre, știut fiind că ultimele lui vestigii – mlaștinile Ecedei- au fost lichidate prin desecare abia la începutul secolului XX.

Pentru regiunea de câmpie, mai caracteristice și mai importante sunt formațiile cuaternare, de origine lacustră, fluvio-lacustră și fluviatilă. Pleistocenul este reprezentat mai ales prin depozite lacustre loessoide și de argilă roșcată, iar holocenul prin depuneri fluviatile (mâluri, nisipuri, pietrișuri) și fluvio-lacustre (formațiuni argiloase, turboase și turbo-argiloase), cum sunt cele de pe teritoriul fostei mlaștini Eced. Sedimentarea din cuaternar în cea mai mare parte a regiunii de câmpie s-a petrecut sub forma unui vast con de dejecție al Someșului, ceea ce explică stratificația haotică.

Câmpia Someșului este flancată la est și sud-est de zonă muntoasă vulcanică cu depresiunea ce o încadrează și de o zonă de cristalin, cu piemontul ei, dar la sud de o regiune de platformă care face parte din Platforma Sălăjană (V. Mihăilescu, 1966), cu câmpia subcolinară din fața ei.

Sistemul vulcanic Oaș-Gutâî este alcătuit din roci eruptive noi (neogen), de natură efuzivă (andezite, riolite, dacite), acoperite parțial de aglomerate caolinizate și de tufuri vulcanice ce s-au format din lava erupțiilor vulcanice, care au început în helvețian și au continuat periodic, în trei faze, până în pliocen, cu faza de paroxism în tortonianul inferior. Dar, conurile vulcanice de odinioară au fost distruse în cea mai mare parte de către agenții modificatori externi, eroziunea diferențială creind acele măguri izolate, ca Pietroasa, Cetățeaua Mare și Mică, Heghiu Mic, etc.

În limitele județului sunt reprezentate principalele trepte de relief (munte, deal și câmpie).

Harta unităților de relief.

Munții ocupă o mică parte din suprafața județului, fiind situați în marginea estică și sud-estică a acestuia. Deși formați din roci dure, datorită scufundărilor suferite în trecutul geologic și eroziunii fluviatile, ei au înălțimi mici, între 600 -1300 m.

Munții Oaș au aspectul unor înălțimi relativ mici (400-800 m) intens fragmentate, în care sunt frecvente formele rotunde de stoguri (Geamăna Mare, Holmu Mare 649 m) și neckuri (Măgura). Împreună cu ramificațiile vestice ale Munților Gutâî, ce se prezintă sub formă de culmi domoale (peste 800 m), dominate de masivele Pietroasa (1202 m) și Muntele Mic (1013 m), închid Depresiunea Oașului, numită și „Țara Oașului”.

Extindere mare au dealurile de la nord de Muntele Plopiș. În absența unor masive montane care să le flancheze la est, aceste dealuri reprezintă limita nord – vestică a Depresiunii Transilvaniei. În primul rând se impune menționată Culmea Codrului, cea mai nordică din grup, care ajunge până aproape de malul sudic al Someșului (Tufescu 1986). Este o culme abruptă, cu altitudini mai mari de 500 m, cu dispoziție longitudinală, având substrat dur, format din șisturi cristaline. Culmea Codrului emerge brusc din câmpie, având versanți abrupți. La sud de Culmea Codrului se află Dealurile Crasnei, Dealurile Barcăului și Oradiei (Tufescu et al 1995), toate aflându-se în legătură atât între ele cât și cu unități montane.

Zona deluroasă prezintă trei sectoare:

● al dealurilor piemontane înalte, în mare parte supuse degradărilor, pe cuprinsul cărora ultimele pătrunderi ale etajului forestier alternează cu pajiști naturale, livezi de pomi și unele

culturi de câmp,

● al dealurilor joase, o suprafață larg ondulată și ușor înclinată, ale cărei terenuri sunt folosite pentru culturi cerealiere și plantații pomicole,

● al câmpiilor piemontane, a căror suprafață de acumulare relativ netedă și ușor înclinată spre luncile râurilor este ocupată în cea mai mare parte de terenuri agricole.

Zona luncilor, care cuprinde albia majoră a principalelor râuri ce drenează depresiunea, are o extensiune mai mare în părțile centrală și vestică, pătrunzând sub formă de culoare și în fâșia piemontană. Cunoscută în literatura geografică sub denumirea de Câmpia Someșului, ea reprezintă sectorul nordic al Cămpiei Tisei, deosebindu-se din punct de vedere fizico-geografic de celalte două sectoare, de mijloc (Câmpia Crișurilor) și de sud (Câmpia Banatului), prin varitatea mai mare a aspectelor sale și prin condițiile climatice ceva mai aspre. În cuprinsul ei se pot distinge două nivele: câmpii joase și câmpii înalte. Printre câmpiile joase intră câmpiile Someșului, Ecedei, Crasnei și Ierului, care, deși fac parte din aceeași unitate geografică, prezintă fiecare particularitățile ei.

Câmpia Someșului, regiunea cercetată de noi, se întinde pe partea dreaptă a văii Someșului până la marginea apuseană a Munților Oaș-Gutâî și pe cea stângă până la liziera fostului bazin al Ecedei, marcată printr-o linie care ar unii localitățile Ardud, Terebești, Sătmărel, Doba și Boghiș.

Partea de pe dreapta Someșului este brăzdată de o rețea întreagă de văi părăsite, care favorizează mai mult stagnarea apelor de precipitații decât scurgerea lor. Partea de pe stânga Someșului, fiind mai bine drenată și ferită de inundații, este mai puțin expusă excesului de umiditate și proceselor de băltire și înmlăștinare.

5.2. Hidrografia

Apele subterane. Prin situația sa, de bazin tectonic colmatat, Depresiunea Panonică constituie un mare rezervor de apă subterană, spre care gravitează toate pânzele zonei sale de bordură.

Apele subterane.

În subasmentul Câmpiei Someșului s-a acumulat o stivă groasă de strate, de grosimi și structuri diferite, care prezintă o gamă întreagă de condiții hidrogeologice (A. Bogdan & M. Călinescu 1976). În funcție de aceste condiții se deosebesc două medii: unul de adâncime și altul mai aproape de suprafață. Apele subterane apropiate de suprafață sunt determinate de formațiunile noi, îndeosebi de cele pleistocene și holocene, care sunt reprezentate printr-o alternanță de pietrișuri, argile, nisipuri argiloase, argile nisipoase, loessuri, mâluri, etc. Totuși numai stratul de „nisip albastru” pleistocen, aproximativ 70-80 m gros, constituie un strat acvifer cu caracter general și mai stabil, celelalte având un caracter lenticular, cu sau fără legături între ele.

Stratul acvifer al nisipului albastru constituie principala sursă de apă, subterană a Câmpiei Someșului, deoarece formează o pânză continuă și permanentă și are legături directe atât cu apele de suprafață și suprafreatice, cât și cu pânzele mai adânci. Apele termale aparțin sistemului mai vast de ape termale situate la limita dintre fundamentul Câmpiei Panonice și cel al unităților mai înalte cu care aceasta se învecinează (Oncescu 1959).

Apele de suprafață. Suprafața județului este înțesată de o rețea de cursuri de ape naturale și antropice, rezultată din evoluția paleohidrografică, combinată cu intervenția spontană sau sistematică a omului.

Structura rețelei hidrografice înainte și după sistematizare.

Rețeaua hidrografică a teritoriului sătmărean este orientată spre nord, nord-vest și este axată pe trei cursuri mai importante: Someșul, Crasna și a Turul. În trecut, aceste râuri au provocat inundații, stagnări de apă sub formă de bălți și mlaștini, dar astăzi sunt îndiguite pe cea mai mare parte a cursului lor inferior (Bogdan &Călinescu 1976).

Someșul este unul dintre cele mai importante cursuri de apă din Transilvania atât ca lungime, ca întindere a bazinului hidrografic, cât și ca debit, fiind din acest punct de vedere al patrulea râu din țară.

Someșul constituie artera principală a rețelei hidrografice și străbate în diagonală teritoriul județului pe o lungime de 60 km. Din dreptul satului Berindan până la vărsare, albia Someșului este îndiguită și corectată prin tăieri de meandre. Râul are un curs foarte liniștit, cu un debit fluctuabil. Debitul mediu este de 116,18 m³/s, asigurând o scurgere anuală medie de 3,45 miliarde/m³ (Bogdan & Călinescu 1976).

Temperatura medie a apei este de obicei cu 3 – 4 ˚C, mai ridicată în comparație cu temperatura aerului. Datorită formațiunilor geologice prin care curge, Someșul are un grad de mineralizare relativ ridicat (514 mg/l), tipul hidrochimic fiind carbonatat cu mineralizare mijlocie (Ujvari 1972 ),imprimându-i o duritate de 9,8 grade germane.

Crasna izvorește din Munții Meseșului (Măgura Priei, 997 m), străbate de la sud la nord partea vestică a județului, pe o distanță de 57 km.

Bazinul Crasnei este de mici dimensiuni, fiind situat aproape exclusiv în regiunea cartată. Crasna este o apă de dimensiuni reduse, cu debite inconstante și scăzute, fiind importante mai ales zonele umede formate în bazinul său. La nivelul cursului inferior al acestui râu se afla în trecut Mlaștina Eceda, cea mai mare din Europa centrală (Botoș et al 2000), și se vărsa în Someș. În prezent cursul ei inferior este dirijat printr-un canal îndiguit pe la marginea vestică a fostei mlaștini, cu vărsarea în Tisa. Dintre afluenții Crasnei pe teritoriul județului curg Corundul, Cerna și Maria, toți cu pronunțat caracter torențial.

Mlaștina Ecedea.

Turul curge pe partea răsăriteană a județului, pe o lungime de 66 km în direcția est-vest. Izvorește din Munții Oașului.

Homorodul, împreună cu câteva pâraie drenează versantul nordic al Culmii Codrului. În trecut se vărsa în mlaștina Eced, în prezent este colectat prin canalul de centură „Homorod” și dirijat spre Someș lângă Satu Mare.

Ierul are debit redus, fiind în prezent aproape în întregime amenajat și îndiguit, în trecut, la nivelul său aflându-se zone umede de o mare importanță (Botoș et al 2000, Ardelean & Karácsonyi 2002, Ardelean & Béres 2002).

Începând din bazinul Ierului spre nord, există o mare diversitate de zone umede. Acestea sunt reprezentate de mlaștini, smârcuri, canale și bălți care urmează cursurile apelor, ocupând zonele dintre diguri, un număr însemnat aflându-se în vecinătatea frontierei cu Ungaria, în dreapta Someșului pe albiile părăsite ale Someșului, unde au apărut câteva cursuri locale precum Egherul, Racta, Șarul.

5.3. Clima regiunii cercetare

Prin poziția în cadrul geografic al țării și în ansamblul circulației generale atmosferice a spațiului european, teritoriul județului Satu Mare se încadrează în sectorul climatic al Câmpiei de Vest, caracterizat printr-o relativă uniformitate teritorială și prin dese schimbări ale mersului vremii în timpul anului și de la un la altul, determinate de circulația ciclonică atlantică. Climatul regiunii studiate prezintă influențe oceanice (Tufescu et al 1995). El corespunde tipului de climă temperat-continentală moderată, cu un regim termic mai cald (veri călduroase și ierni mai blânde în comparație cu restul țării), cu desprimăvăreri timpurii și cu precipitații relativ reduse.

Regimul termic. Diferențele termice dintre sectorul nordic și cel sudic al zonei de câmpie sunt de aproximativ 1° C, izoterma de 10° C trecând aproximativ prin dreptul localităților Săcuieni și Marghita din județul Bihor (Stoenescu et al 1966). Temperatura medie anuală variază între 8˚C la poalele Munților Oaș-Gutâî, 9,3˚C la Carei și 9,7˚C la Satu Mare. Variațiile anuale sunt destul de pronunțate, amplitudinea mediilor lunare variind între 21,2˚C și 27,2˚C , iar cea absolută între 45,7 și 48,4˚C. Minima absolută, de -30,6˚ C, a fost înregistrată la Carei în ianuarie 1929, iar maximuma absolută de 39,5˚C tot la Carei, în iulie 1952. Suma anuală a temperaturilor medii zilnice mai mari de 10° C în câmpia din regiunea Satu – Mare este cuprinsă între 3000 – 3200, iar în regiunea montană scade sub 2400.

Iernile sunt mai lungi și mai reci (-1,7˚C) decât în partea centrală(-1,5˚C la Oradea) și de sud a câmpiei (0,2˚C la Timișoara). Desprimăvărarea se face brusc și mai devreme în comparație cu Podișul Transilvaniei, iar toamnele sunt senine și la fel de călduroase ca primăverile.

Durata medie a zilelor cu îngheț de iarnă este numai de 50-60 zile pe an, dar se mai ivesc înghețuri târzii de primăvară, de obicei la sfârșitul lunii aprilie și mai rar în prima decadă a lunii mai. Prima zi cu îngheț apare între 11-21 octombrie, iar ultimul îngheț între 21aprilie și 1 mai. Brumele pot apărea în toate lunile anului,în afară de cele de vară.

Dacă comparăm valorile termice din Satu Mare și Carei constatăm că temperaturile medii de primăvară și de toamnă la Carei sunt mai scăzute, datorită excesului de umiditate din solurile Ecedei, care primăvara încetinește încălzirea suprafețelor terestre prin consumarea unei bunei părți din căldura acumulată în procesul de evaporație, iar toamna favorizează apariția brumelor timpurii.

Regim termic.

Umiditatea atmosferică și regimul precipitațiilor. Alimentată în permanență de către masele de aer oceanic încărcate cu vapori de apă, umiditatea atmosferică se menține destul de ridicată tot timpul anului (vara 64%, iarna 83%, iar media 71% ). Influențele umidității atmosferice se resimt mai concret prin fenomenul nebulozității și prin precipitații.

Nebulozitatea, care este relativ redusă (5,5) condiționează un număr însemnat de zile însorite (70-75).

Cantitatea anuală a precipitațiilor variază în jur de 600 mm, din care aproape jumătate (45,6%) cade la sfârșitul primăverii și vara. Perioada maximă apare în lunile mai și iunie (aproximativ 25%). Cantități medii anuale de precipitații se înregistrează în regiunea montană, inclusiv la nivelul Culmii Codrului valori cuprinse între 800 – 1000 mm anual.

Precipitațiile pot varia între 400 mm în anii secetoși și 1000 mm în cei ploioși. Cantitatea anuală cea mai mare înregistrată la Satu Mare a fost de 1045 mm (1912), iar cea mai mică de 378,2 mm. Valoarea lunară maximă a fost de 233 mm (1913) și cea mai mică 0,0 mm (1931). În luna mai 1970, când s-a produs inundația în județ (14.V.1970), au căzut 127,1 mm. Între 10 și 13 mai 1970 cantitatea precipitațiilor s-a ridicat până la 1001/m² într-o singură zi, ceea ce corespunde, în mod normal, la 2-3 luni de primăvară carpatică.

Numărul anual al zilelor cu precipitații este de 120-130 zile pe an, din care 20 sunt cu ninsoare. De obicei întâia zăpadă cade în prima decadă a lunii decembrie, dar nu se menține.

Numărul mediu anual al zilelor cu ninsoare este cuprins între 20 – 25 de zile / an.

Precipitații.

Presiunea atmosferică și regimul vânturilor. Dată fiind altitudinea mică, presiunea atmosferică înregistrează valori ridicate, în jur de 1000 mb, cu mici oscilații de la un anotimp la altul.

Din punct de vedere meteorologic este important cunoașterea particularităților circulației atmosferice, fiind elementul cu cele mai complexe implicații asupra stării aerului din păturile de jos ale atmosferei, cea mai bine cunoscută manifestare a acestei circulații fiind vântul, al cărui regim este determinat, în principal, de caracterul, succesiunea și frecvența sistemelor barice și a proceselor de circulație atmosferică pe care le generează, cu modificările locale provocate de conformația reliefului.

În județ predomină vânturile sectorului nord-vestic, primăvara și vara fiind mai frecvente cele vestice, cu maxima în iulie, iar toamna și iarna cele estice și nord-estice. Ele afectează în mare măsură regimul precipitațiilor, în special cele de vest, care generează ploile de primăvară și de vară. Cazuri de vânturi foarte puternice sunt cu totul excepționale.

5.4. Solurile, Vegetația, Fauna

Solurile.

Substratul regiunii de câmpie este format din depozite recente, cuaternare (Oncescu 1959), pleistocene în câmpiile înalte și aluviuni recente, holocene, în cele joase. Solurile au în general o structură lutoasă sau luto – nisipoasă, predominând cernoziomurile și solurile brune de pădure (Stoenescu et al 1966). O categorie aparte o reprezintă solurile nisipoase din zona Valea lui Mihai – Carei.

Solurile brune, brune podzolite și soluri argiloiluviale podzolice sunt caracteristice câmpiilor înalte (125-150 m), piemonturilor și munților joși. Solurile podzolice, argiloiluviale, pseudogleice și pseudogleizate se găsesc în Depresiunea Oașului și în Câmpia Someșului (Bogdan & Călinescu 1976).

Munții Oașului și Ignișului sunt alcătuiți din roci vulcanice efusive (Grigorescu et al 1993), aici existând soluri brune acide și andosolurile cu varietățile de soluri brune acide andice și soluri brune podzolice andice, în județ în Munții Oaș, Gutâî, Codrului. Cu excepția Culmii Codrului, dealurile sunt alcătuite din depozite pliocene, aparținând terțiarului superior. Solurile sunt în general brune de pădure, podzolite cu textură lutoasă și luto – nisipoasă.

Pe Câmpia Careiului și la sud de Câmpia Ierului și la vest de valea Crasnei apare cernoziomul freatic-umed.

Vegetația.

Regiunea de câmpie era ocupată în trecut de silvostepă, în prezent fiind în cea mai mare parte defrișată și transformată în terenuri agricole. Zona de câmpie situată la sud de Carei este ocupată în prezent, în afara terenurilor agricole, de pajiști stepice dominate de grupări cu Festuca sulcatum, Festuca pseudovina, Crisopogon gryllus și alte ierburi xeromezofile (Stoenescu et al 1966). În câmpia situată la nord de Carei predomină pajiștile stepizate și derivate, secundare, edificate de grupări cu Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Festuca vallesiaca, la nivelul cărora apar regiuni ocupate de mlaștini și bahne reprezentând turbării eutrofe. Pe alocuri, mai ales pe cuprinsul fostei mlaștini Eced stufărișuri dominate de grupări de Phragmites, Typha etc.

Pădurile de stejar s-au redus foarte mult ca suprafață, fiind mai numeroase în zona nordică, în câmpia Livezii și zona Satu – Mare, de asemenea în zona nordică a nisipurilor de la Carei, pe câmpie predomină stejaretele pure sau în asociație cu carpen, frasin, ulm, etc. În unele regiuni cu exces de umezeală, cum este și pădurea Noroieni sunt caracteristice formațiile de plopișuri și aninișuri.

În regiunea dealurilor joase sunt prezente pajiști stepizate și derivate secundare, edificate de grupări cu Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Festuca vallesiaca, la nivelul cărora apar mlaștini și bahne, turbării eutrofe, alături de păduri de stejar, cer, fag și gorun, cum sunt pe Piemontul Tășnadului, Piemontul Codrului, reduse ca suprafață dar mai numeroase decât la câmpie. În zonele dealurilor mai înalte sau la nivelul depresiunilor devin predominante pajiștile stepizate secundare, care înlocuiesc pădurile. Acestea sunt alcătuite din: Agrostis tenuis, Festuca sulcata, Festuca pseudovina. La altitudini mai mari apar păduri de gorun în amestec cu fag, în locul cărora se dezvoltă pajiști secundare edificate în principal de Agrostis tenuis.

Din etajul dealurilor înalte până la altitudini de 800 – 1000 m, sunt prezente pădurile de fag (Fagus). În zonele în care acestea au fost defrișate s-au instalat pajiști secundare formate în principal tot de Agrostis tenuis (Stoenescu et al 1966). Pădurile de fag nu alcătuiesc doar un continuu care înconjoară zonele înalte, ci se regăsesc sub forma unor izolate în zonele colinare mai înalte, cum este cazul Măgurii Codrului, a cărei altitudine depășește 500 m, la acest nivel aflându-se o insulă de făgete (Marin 2002). De asemenea, făgetele coboară mult în zonele nordice, depresionare și umbrite, cum este cazul în depresiunea Oașului.

Caracteristic în platoul înalt al Oașului este existența tinoavelor, turbării oligotrofe.

În zona cercetată se poate observa o restrângere continuă a suprafețelor ocupate de păduri, puternic afectate de defrișări sunt și zonele depresionare, la nivelul cărora se află numeroase localități, cum este cazul în Depresiunea Oașului.

Terenurile defrișate sunt folosite în scopul agriculturii, cele din zonele de câmpie, joase servind în special pentru culturile cerealiere. În zonele colinare se cultivă pomi fructiferi, struguri. Vii există la Măgura Codrului, sau în zonele cu nisipuri de la Valea lui Mihai – Carei. Multe dintre terenurile defrișate sunt folosite ca pășuni, în special cele din zonele depresionare, de pe dealuri sau lunci. Aceste terenuri suferă cel mai mult în urma eroziunii, fiind puternic degradate.

Fauna.

Pe teritoriul județului Satu Mare se conturează două biotopuri, unul de stepă și unul de pădure. Fauna de stepă se caracterizează prin larga răspândire a rozătoarelor, de exemplu Citellus citellus, Cricetus cricetus, Spalax hungaricus, Microtus arvalis. Foarte răspândiți sunt și iepurii, vulpile, viezurii, dintre păsări Coturnix coturnix, Sturnus vulgaris, etc. Sunt reprezentați și Amfibienii și Reptilele, la fel și Insectele. Fauna pădurilor este mai bogată și mai variată, cu căprioare, urși, lupi, mistreți, insecte, rozătoare, etc.

Au fost colonizate unele specii de interes vânătoresc, de exemplu fazanul, care este în prezent larg răspândit.

=== 6.Factor Antr ===

6. Factorul antropic

Materialul arheologic descoperit pe teritoriul județului Satu Mare atestă existența unei vieți umane din paleolitic. După repartiția geografică, cea mai intensă viață omenească s-a desfășurat de-a lungul văii Someșului, la marginea fostei mlaștini Eced și la contactul dintre lunca Ierului, unde s-au dezvoltat cu timpul cele mai vechi și mai mari așezări.

În zonă cercetată se află un număr însemnat de așezări, sate și comune a căror densitate este mai mare în zonele depresionare, zonele dealurilor joase și a luncilor principalelor cursuri de apă și mai redusă în zonele de câmpie și în cele de munte. Cel mai important este municipiul Satu Mare, cu peste 131000 de locuitori.

Fig. 4 Habitat afectat antropic

Activitatea umană, având ca efect alterarea generală a mediului înconjurător, este considerată printre cele mai importante cauze ale dispariției speciilor de-a lungul timpului (Chapin et al 2000). În prezent, în reducerea arealului speciilor de Amfibieni și diminuarea efectivelor populațiilor acestora, factorul antropic are o influență mult mai evidentă decât ceilalți factori, afectând un număr mare de specii. Efectele pot fi directe sau indirecte, fiind generate de extinderea localităților, industrie generatoare de poluare, sau poluare menajeră, defrișări în scopul obținerii de terenuri agricole, căi de comunicație, etc. Pentru Amfibieni, la fel ca pentru majoritatea speciilor terestre, distrugerea habitatelor reprezintă cea mai puternică amenițare (Sala et al 2000)

Pe lângă poluarea reprezentată de sursele industriale, care nu este foarte puternică, un rol mult mai important îl joacă poluarea cu reziduuri menajere și în general poluarea neindustrială. Aceasta afectează suprafețe întinse, în vecinătatea fiecărei localități, atât urbane cât și rurale.

Influența antropică se manifestă și prin indiguirea unor cursuri de ape, cu efecte negative asupra faunei și în special a ihtiofaunei (Telcean 1997). De asemenea, distrugerea zonelor umede, regularizarea și îndiguirea apelor din sectoarele de câmpie a afectat foarte puternic Amfibienii.

În regiunea cercetată, căile de comunicare sunt dezvoltate, fiind reprezentate atât de căi rutiere, feroviare, cât și aeriene. Căile rutiere sunt constituite de o rețea de drumuri europene, naționale, județene și comunale.

Fig. 5 Căi rutiere și căi feroviare

Șoselele au o influență negativă asupra herpetofaunei, în zone cu trafic ridicat densitatea Amfibienilor fiind redusă (Fahring et al 1995). Rețelele feroviare au o structură asemănătoare cu cele rutiere, în ultimă instanță impusă de relieful regiunii.

=== 7.Materiale ===

7. Materiale și Metode

Studiul nostru a fost realizat între anii 2002 – 2005. În scopul cartării herpetofaunei zonei am folosit metoda transectelor (Cogălniceanu 1997), efectuând mai multe deplasări în fiecare dintre localitățile cercetate.

Fig.6 Zona cercetată

din Județul Satu Mare

Deplasările pe teren au fost efectuate pe întreaga perioadă a anului. Amfibienii și Reptilele au fost identificați folosind metoda observației directe (Brown 1997).

Amfibienii au fost capturați folosind diverse metode în funcție de habitatul populat: cu mâna sau utilizând diferite materiale. Amfibienii acvatici și în general primăvara toate speciile aflate la reproducere în habitate acvatice, au fost capturate cu ajutorul unor plase. În habitatele cu dimensiuni reduse, canale sau bălți și în cele cu adâncimi mari ale apei am folosit plase cu mâner lung, cu posibilitatea de a le folosi și de pe mal. În habitatele cu dimensiuni mai mari, dar cu adâncimea apei redusă, Amfibienii au fost capturați prin dragare, folosind o dragă limnologică cu ramă metalică cu ajutorul căreia se putea investiga un segment mare al bazinului în cauză. Prin utilizarea acestor materiale inevitabil au fost capturate și larve, acestea fiind la rândul lor folosite la determinarea speciilor, ulterior introduse înapoi în apă.

Reptilele au fost colectate cu mâna. Din nefericire nu toate exemplarele întâlnite erau vii. Am identificat și determinat numeroase animale ucise fie accidental de traficul de auto, fie de către localnici în mod voit. De exemplu speciile Natrix natrix, sau Coronella austriaca. Specia din urmă prezintă asemănări cu Vipera berus, fiind de multe ori confundată cu vipera și fiind omorâtă.

Victime ale traficului de auto cad primăvara, în perioada de reproducere toate speciile de Amfibieni, în special cele două specii ale genului Bufo, care sunt mai expuse și în afara perioadei de pontă. De asemenea, victime ale traficului de auto sunt și Ofidienii.

Animalele capturate au fost determinate cu ajutorul literaturii de specialitate din domeniu (Fuhn 1960, 1969, Fuhn și Vancea 1961, Cogălniceanu et al 2000, Dely 1967, 1968). După determinare, exemplarele au fost eliberate, unele fiind în prealabil fotografiate, diminuând astfel la maxim impactul activității noastre asupra acestora.

Pentru fiecare specie determinată în regiune am întocmit o listă cu localitățile unde a fost întâlnită, datele fiind centralizate într-un tabel final cu noile localități identificate, pentru fiecare localitate identificând mai multe specii ale herpetofaunei. Ulterior am realizat hărți de distribuție a fiecărei specii în parte.

=== 8.Amfibieni ===

8. Specii de Amfibieni identificate

Triturus vulgaris – Linnaeus 1758

Salamâzdra mică

Prezentarea speciei.

Tritonul mic este răspândit la nivelul unui areal foarte întins, începând de la vest, din centrul Franței, depășind spre est Munții Ural, pătrunzând mult în Asia, ocupă și Munții Caucaz și nordul Asiei Mici. Este răspândit pe întreaga suprafață a Arhipelagului Britanic, ajungând chiar la țărmul Mării Albe. În Finlanda este răspândit pe întreg teritoriul țării, o caracteristică importantă fiind faptul că în zonă apare izolat, în numeroase insule din Marea Baltică, unele chiar foarte mici ca dimensiune (Terhivuo 1981). În sudul Europei salamâzdra mică ajunge până în părțile centrale ale peninsulei Apeninice, în întreaga Peninsulă balcanică.

Este o specie politipică, în România fiind prezente două subspecii: Triturus vulgaris vulgaris și Triturus vulgaris ampelensis, endemică în Munții Apuseni. Triturus vulgaris aparține, la fel ca și Triturus cristatus, valului postglacial silvic, răspândindu-se pe teritoriul țării o dată cu pădurile de foioase (Stugren 1957). Unele poulații acestei specii au supraviețuit glaciațiunilor, ca rezistenți glaciari în Munții Apuseni, formând subspecia Triturus vulgaris ampelensis (Cogălniceanu & Venczel 1992).

Tritonul mic în România, în funcție de altitudine, apare împreună cu toate celelalte specii de tritoni.

Triturus vulgaris are dimensiuni până la 10 cm, fiind cea mai mică specie de tritoni (Cogălniceanu et al 2000). Coloritul dorsal este galben brun, brun cenușiu, brun măsliniu sau brun închis cu pete negre rotunde. Această colorație se continuă și pe flancuri. Ventral coloritul este galben palid, cu pete rotunde negre, mai mult sau mai puțin exprimate, în zona mediană abdomenului fiind prezentă o dungă roșu-portocalie. Frecvent la femele se păstrează desenul juvenil, compus din două dungi dorso-laterale întunecate.

Corpul este zvelt, mai înalt decât lat, tegumentul fiind neted. Coada este în general puțin mai lungă decât restul corpului, cu muchie superioară și inferioară, terminată ascuțit, în general fără filament.

Dimorfismul sexual este foarte pronunțat, masculii și femelele posedând numeroase caractere de diferențiere, începând cu mărime. Masculii sunt mai mari decât femelele. În perioada de reproducere masculul posedă o creastă tegumentară dorsală foarte înaltă (până la 7-8 mm), ușor translucidă, vălurită, neântreruptă din regiunea ochiului până la vârful cozii, degetele picioarelor posterioare fiind lobate. În perioada de pontă cloaca masculului este mult mărită și colorată închis. Femelele sunt mai deschis colorate, petele lor fiind mai reduse. Zona supracaudală a masculilor este brun închisă, cea mediană brun mai deschisă, iar cea infracaudală dungată longitudinal cu albastru punctat cu roșu și brun, de asemenea pe cap prezintă 7 dungi negre.

Triturus vulgaris este o specie euritopă, fiind răspândită din zonele de câmpie până la munte, la 1500 m altitudine (Cogălniceanu et al 2000). Populează atât lacurile de dimensiuni mari, bălțile și canalele din câmpie, băltoacele și șanțurile din interiorul pădurilor, cât și bălțile temporare din zonele montane, fiind o specie foarte puțin pretențioasă față de calitatea apei. În general populează bălțile mici, sub 25 m² (Halley et al 1996). Este o specie, care iese repede din hibernare, încă din februarie. Reproducându-se în variate habitate acvatice, ieșirea din hibernare este dependentă de temperatura biotopilor unde hibernează (Kowalewski 1974). În perioada acvatică este preponderent nectonic (Dolmen&Kovksvik 1983). Părăsesc apa în mai sau iunie, trăind în zone umede, ducând o viață nocturnă.

Larvele ajung la 4 cm la metamorfoză, prezintă o creastă dorsală înaltă, care începe de la branhii. Metamorfoza are loc la 60-90 zile după depunerea pontei (Berger &Michalowski 1963). Larva prezintă caractere cromatice diferite față de adulți, coloritul ventral fiind alb argintiu, dorsal fiind maro deschis sau gălbui, cu puncte mai închise și coada se termină ascuțit, fără filament.

Spectrul trofic este caracteristic de prădător, totuși diferă în perioada de reproducere acvatică și perioada terestră. Urodelele fiind carnivore atât ca adult cât și ca larvă, consumă prăzi acvatice: larve de Diptere acvatice, Anelide, Crustacee (Dolmen & Koksvik 1983), și prăzi terestre: Anelide, Gastropode, fiind important faptul că tritonii acționează ca prădători atât în ecosisteme terestre cât și în cele acvatice.

Tritonul mic are o largă răspândire și fiind nepretențioas nu este periclitat în România (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Triturus vulgaris este prezent în cea mai mare parte a Europei, lipsind doar din extremul vest al continentului (Kuzmin & Zuiderwuk 1997). Este cea mai comună specie de tritoni din herpetofauna României (Coglăniceanu et al 2000 a), fiind semnalat în numeroase localități din regiunea cercetată.

În România sunt prezente două subspecii de tritoni mici: Triturus vulgaris vulgaris și Triturus vulgaris ampelensis Fuhn, 1951 (Fuhn 1951, Fuhn 1960), ultima endemică în regiunea Munților Apuseni (Cogălniceanu et al 2000 a, Rafinski et al 2001). Cele două subspecii diferă morfologic aproape exclusiv la nivelul caracterelor sexuale secundare ale masculului (Raxworthy 1990), dar din punct de vedere genetic deosebirile sunt similare cu cele înregistrate între celelalte subspecii de tritoni mici (Rafinski et al 2001). În regiunea cercetată este prezentă exclusiv subspecia Triturus vulgaris vulgaris.

Am identificat specia Triturus vulgaris în 37 localități din câmpiile din vestul județului Satu Mare. Din totalul localităților în care a fost identificată specia, 22 sunt localități noi pentru herpetofauna României. În 4 localități unde a fost semnalat anterior Triturus vulgaris, specia nu a fost regăsită, totuși probabil este prezent și în acestea, fiind larg răspândit în sectoarele de câmpie ale județului Satu Mare.

Triturus vulgaris este prezent devreme în apă, la reproducere, ieșirea din hibernare depinzând de temperatura biotopilor unde hibernează (Kowalewski 1974). Astfel am întâlnit tritoni mici în apă încă din ultima decadă a lunii februarie.

În regiunea cercetată, Triturus vulgaris se reproduce în toate tipurile de ape stătătoare întâlnite. Uneori este prezent chiar și în pâraiele de dimensiuni reduse, cu curgere lentă, în cazurile în care lipsesc alte habitate de pontă, cum este în cazul habitatului de la Ianculești. Se reproduce, în majoritatea cazurilor, alături de Triturus dobrogicus. Cu toate că în general se consideră că tritonii mici populează bălțile de dimensiuni reduse, sub 25 m² (Halley et al 1996), noi am întâlnit această specie și în habitate mai mari. Dacă nu există ape de dimensiuni mai mari în zonele pe care le populează, se pot reproduce și în bălți temporare, de dimensiuni mici situate la nivelul lizierelor sau în interiorul pădurilor, cum am întâlnit la Gelu și Ghilvaci, în mlaștini forestiere. De asemenea, tritonii mici sunt prezenți la reproducere chiar și în urmele lăsate de roțile tractoarelor, sau în canale betonate la Boghiș, Crișeni, chiar și pe marginea șoselei, precum și la Amați, fântâni abandonate, etc.

În câmpiile din vestul județului Satu Mare am întâlnit specia Triturus vulgaris alături de Triturus dobrogicus. Triturus vulgaris urcă în zonele montane alături de Triturus alpestris, ajungând până la altitudini de 1500 m (Fuhn 1960, Cogălniceanu et al 2000). Prezența mai multor specii de tritoni în același habitat este o caracteristică a Amfibienilor din Europa (Arntzen & De Wijer 1989), Triturus vulgaris nefiind în competiție cu nici o altă specie de tritoni (Kuzmin & Zuiderwuk 1997).

În nord – vestul României, Triturus vulgaris este cea mai răspândită și mai comună specie de tritoni. Am identificat populații de tritoni mici în întreaga zonă cercetată. Din această cauză, considerăm că în regiunea cercetată Triturus vulgaris nu este vulnerabil.

Triturus dobrogicus – Kiritzescu 1903

Triton cu creastă dobrogean

Prezentarea speciei.

Triturus dobrogicus este o specie endemică în bazinul hidrografic mediu și inferior al Dunării (Litvinchuk& Borkin 2000), ocupând un areal de dimensiuni reduse (Arntzen et al 1997). Limita vestică a arealului speciei este situată în Austria, la est ajungând până în Delta Dunării și pe țărmul Mării Negre. La nord și sud arealul tritonului cu creastă dobrogean este delimitat de lanțuri montane, precum Munții Carpați, Balcani.

Până nu demult această specie era considerată o subspecie de Triturus cristatus: Triturus cristatus dobrogicus. Numai în anii 1980, pe baza unor date genetice care s-au adăugat deosebirilor morfologice cunoscute, cele patru subspecii de tritoni cu creastă, inclusiv cea dobrogeană, au fost ridicate la rangul de specii (Bucci-Innocenti et al 1983, Wallis&Arntzen 1989, Arntzen&Wallis 1994). Triturus dobrogicus este o specie care trăiește exclusiv în regiunile de câmpie, la altitudini de 100-200 m, totuși a fost semnalat până la 300-400 m (Cabela et al 2001). În România este prezent în regiunile sudice, în special în Dobrogea și în Delta Dunării, în aceste zone fiind situate cele mai multe localități unde este citată această specie. Este slab reprezentat în zonele de vest ale României, cel mai nordic punct unde a fost semnalată fiind Timișoara, și regiunea de ieșire din țară a Crișului Alb. În consecință nu este cunoscută prezența sa în județul Satu Mare.

Caracteristic este faptul că hibridează cu Triturus cristatus în zonele în care arealele celor două specii vin în contact.

Triturus dobrogicus este o specie de dimensiuni mari, corpul este zvelt, alungit. Coloritul dorsal este reprezentat de un fond cromatic variabil, de obicei brun gălbui sau brun roșcat, mai închis sau mai deschis, pe care se dispun pete negre, rotunde. Coloritul ventral este foarte caracteristic acestei specii, astfel este ușor de diferențiat de Triturus cristatus. Caracteristica constă în pete negre confluate larg pe un fond portocaliu, variabil de la gălbui intens la roșcat. Petele de obicei sunt unite pe linia mediană sub forma unei dungi mai mult sau mai puțin conturate, sau al unei succesiuni de linii transversale negre, groase. Desenul de pe gușă reprezintă o altă caracteristică a speciei, constând în fondul cromatic întotdeauna negru pe care apar pete alb argintii, extrem de contrastante (Fuhn 1953). Nu are pigment galben în comparație cu Triturus cristatus.

Tritonul cu creastă dobrogean are un număr mai mare de vertebre 17-18, în comparație cu Triturus cristatus, care are 16. Capul este alungit, la fel și botul, care se termină ascuțit. Pielea este foarte slab rugoasă, la multe exemplare fiind chiar netedă. Membrele sunt subțiri, relativ scurte. Îndreptând membrele toracale în direcție caudală și pe cele pelviene în sens cranial, acestea nu se ating niciodată, nici măcar vârful degetelor, între ele rămânând un spațiu evident. Acest caracter este extrem de important în determinarea speciei, se datorează numărului mai mare de vertebre și a lungimii mai reduse a membrelor.

Dimorfismul sexual este exprimat prin haina nupțială a masculilor, care este asemănător cu cea descrisă la salamâzdra cu creastă, creasta masculului fiind înaltă.

Triturus dobrogicus este un triton predominant acvatic (Cogălniceanu et al 2000), populează bălțile de dimensiuni mari din zona de câmpie cu multă vegetație, în general stătătoare, sau slab curgătoare. Rareori poate fi întâlnit și în mici băltoace, temporare. Intră la reproducere devreme, la finele lunii februarie. În iunie sau iulie părăsește apa, dar rămâne în zonele umede din vecinătatea acesteia, în adăposturile din această zonă având loc și hibernarea. În apă se comportă ca un animal bentonic, fiind catonat de obicei în zona substratului (Dolmen & Koksvik 1983). Există o corelație negativă între prezența peștilor în habitatele acvatice și prezența tritonilor cu creastă (Swan &Oldham 1993), peștii acționând ca prădători ai larvelor acestei specii. Larva este asemănătoare cu cea a speciei Triturus cristatus, prezentând o creastă dorsală înaltă, care începe din dreptul membrelor toracale, terminându-se cu un filament.

Spectrul trofic este caracteristic de prădător, totuși diferă în perioada de reproducere acvatică și perioada terestră. Urodelele fiind carnivore atât ca adult cât și ca larvă, consumă prăzi acvatice: larve de Diptere acvatice, Anelide, Crustacee (Dolmen & Koksvik 1983), și prăzi terestre: Anelide, Gastropode, fiind important faptul că tritonii acționează ca prădători atât în ecosisteme terestre cât și în cele acvatice.

Triturus dobrogicus ocupă un areal redus, regiunile puternic antropizate, fiind astfel o specie periclitată (Cogălniceanu et al 2000). În general speciile din regiunile de câmpie sunt mai puternic afectate în urma activităților antropice (Fuhn 1964).

Prezentarea rezultatelor.

Triturus dobrogicus a fost multă vreme considerat o subspecie de Triturus cristatus. Recent, pe baza unor date genetice, care s-au adăugat deosebirilor morfologice cunoscute anterior, cele patru subspecii de triton cu creastă, inclusiv cea dobrogeană, au fost ridicate la rangul de specii (Bucci – Innocenti et al 1983, Wallis & Arntzen 1989, Arntzen & Wallis 1994). Recent a fost identificată și în vestul României (Arntzen et al 1997, Cogălniceanu et al 2000 a), dar în puține localități.

În urma activității noastre, am identificat populații de Triturus dobrogicus în 26 localități în câmpiile cercetate, toate fiind identificate în premieră.

În regiunea studiată, Triturus dobrogicus este mai puțin răspândit decât Triturus vulgaris. Populează majoritar zonele cu relief plan, dar am identificat specii pe dune de nisip din Berea, Ciumești, Foieni, Horea, Pișcolt, etc. deși habitatele erau afectate antropic.

Triturus dobrogicus este răspândit numai până la altitudini de cel mult 150 m, cu toate că în alte sectoare ale arealului său a fost întâlnit și la altitudini mai mari (Cabela et al 2000 a).

Unii indivizi din populațiile de tritoni cu creastă dobrogeni pot prezinta și unele caractere ale speciei Triturus cristatus, situație valabilă și la populațiile cele mai tipice, din regiunile de câmpie cu altitudini mai mici de 100 m. Astfel, există unii indivizi care în ciuda coloritului de Triturus dobrogicus prezintă unele caractere biometrice de Triturus cristatus, cum ar fi raportul membrelor, care se ating la respectivii indivizi. La alte exemplare pot să apară pe gușă pete galbene, sau chiar, în ciuda unor caractere biometrice tipice de Triturus dobrogicus, pe abdomen predomină pigmentul portocaliu, nu cel negru, acesta ajungând să se prezinte ca la Triturus cristatus. Probabil această situație este generală, ca urmare a marii asemănări dintre cele două specii de tritoni cu creastă, recent diferențiate.

Perioada de pontă a tritonilor cu creastă dobrogeni este în intervalul februarie – iunie. Tritonul cu creastă dobrogean populează habitate de pontă asemănătoare cu cele folosite de Triturus cristatus, reproducându-se în bazine acvatice de mari dimensiuni, adânci, cu vegetație (Cogălniceanu et al 2000). În regiunea studiată de noi, cel mai comun habitat folosit de Triturus dobrogicus pentru reproducere este reprezentat de canalele și șanțurile adânci din regiunile de câmpie, care leagă diferitele zone umede între ele, sau au rolul de drenare a acestora. Canalele au adâncimi relativ mari, ajungând frecvent la peste un metru, prezentând o bogată vegetație amfibie, formată din stuf, trestie și pipirig, la nivelul substratului fiind prezent mult mâl. În timpul verii suprafața apelor este acoperită de Lemna sp.

Triturus dobrogicus a fost întâlnit la reproducere în șanțuri situate pe marginea drumurilor la Amați, în bălțile și mlaștinile de dimensiuni mari din zonele umede din câmpia situată în vestul județului Satu – Mare. Se reproduce și în gropile inundate din care s-a extras lutul pentru fabricarea cărămizilor. Un habitat mai puțin obișnuit este reprezentat de bălțile și canalele situate în interiorul pădurilor, în astfel de habitate întâlnind tritoni cu creastă dobrogeni în pădurile din câmpia de la Ghilvaci și mlaștinile din apropierea dunelor de nisip de la Scărișoara Nouă, Sanislău,Urziceni, habitate afectate antropic.

Singura specie alături de care am întâlnit tritoni cu creastă dobrogeni este Triturus vulgaris, nici o altă specie de tritoni din România nefiind răspândită la câmpie.

În urma cercetărilor noastre putem concluziona că Triturus dobrogicus este relativ comun în regiunea de câmpie din vestul județului Satu Mare, fiind întâlnită în premieră, totuși, populațiile sunt mult reduse, atât numeric cât și ca areal, în comparație cu cele de Triturus vulgaris, fiind supuse unei presiuni antropice mai puternice, speciile de câmpie fiind în general mai afectate de activitățile umane (Fuhn 1964). Din această cauză, anumite populații sunt amenințate de distrugerea habitatelor și poluare, unele exemplare fiind ucise de traficul auto în timpul deplasării spre zonele de pontă. Specia este considerată și la nivel european vulnerabilă, având cel mai redus areal din cadrul grupului tritonilor cu creastă (Arntzen et al 1997).

Bombina bombina – Linnaeus 1761

Izvoraș cu burta roșie

Prezentarea speciei.

Izvorașul cu burta roșie este o specie aparținând familiei Discoglossidae-Gunter 1859, reprezentată în România de genul Bombina-Oken 1816. Acest gen are o răspândire palearctică, arealul originar fiind scindat de glaciațiunea siberiană. În fauna României sunt prezente speciile Bombina bombina și Bombina variegata, specii care dau hibrizi viabili în regiunea liniei de contact.

Bombina bombina este răspândită în zonele joase, de câmpie. Ocupă centrul și estul Europei, o parte a Caucazului. În est ocupă Câmpia Rusă până la Munții Ural, ajungând în centrul Europei. În nord ajunge până la țărmul Mării Baltice, recent disparând din sudul extrem al Suediei (Szymura 1993). În sud este răspândită până în Peninsula Balcanică, de-a lungul Dunării și al țărmului Mării Negre. Populații izolate au fost identificate în Asia Mică, în nord-vestul Turciei (Andren et all 1984).

În România pe parcursul ultimului glaciar specia s-a retras în zonele joase de la vărsarea Dunării și de la țărmul Mării Negre, de unde cu încălzirea climei s-a răspândit în Câmpia Panonică, ocolind Munții Carpați s-a răspândit și spre nord (Szymura 1993). În țară izvorașul cu burtă roșie este răspândită în câmpiile sudice: Bărăgan, Dobrogea, țărmul Mării Negre, Delta Dunării. A fost semnalată la 400 m în Munții Măcinului (Stugren 1980). Bombina bombina este răspândită de asemenea în sudul și nordul Moldovei, în Transilvania ocupă luncile joase cu aspect de relief plan de-a lungul Someșului, Mureșului și Oltului.

Bombina bombina este o specie de dimensiuni reduse, ajunge până la 5 cm (Cogălniceanu et al 2000). Corpul este turtit dorso-ventral, capul fiind relativ mic.

Coloritul dorsal este întunecat, variază de la cenușiu deschis la negricios, măsliniu sau gri închis. Rareori exemplarele prezintă colorit dorsal în verde. Coloritul dorsal prezintă un model caracteristic format din grupări mari de negi, tuberculi, dispuse în șiruri paralele, orientate cranio-caudal, frecvent apărând două formațiuni reniforme paralele între ele, situate între umeri. Vârfurile degetelor sunt întotdeauna colorate în negru.

Coloritul ventral este mai caracteristic. Modelul ventral apare pe fond negru intens, caracteristic fiind dispunerea insulelor de pigment deschis, roșu, portocaliu sau gălbui intens, întotdeauna predominând pigmentul negru. Există pete albe, de dimensiuni reduse, dispuse ventral și ventro-lateral. Acest colorit reprezintă o avertizare, izvorașul cu burta roșie fiind o specie veninoasă, care secretă substanțe toxice. Coloritul ventral se extinde și la partea ventrală a membrelor. Când este surprinsă în afara apei, prezintă așa numitul „unkenrefkex”, expunând spre adversar partea ventrală, colorată în roșu.

Bombina bombina este o specie mică, mai mult acvatică, capul este mai lung decât lat, sau cel mult lungimea este egală cu lățimea. Ochii sunt proeminenți, pupila are formă de triunghi sau de inimă. Limba este discoidală, fapt ce determină apartenența acestei specii la familia Discoclossidae. Timpanul nu este vizibil (Fuhn 1969). Tegumentul dorsal prezintă numeroși negi, cu vârful turtit, aplatizat, prezentând la centru un punct negru. Ventral tegumentul este mai neted. Tegumentul este relativ subțire (Czopkowa & Czopek 1955), numărul de cromozomi al speciei fiind de 24 (Morescalchi 1965), iar cantitatea de ADN conținută de nucleu de 18,8 pg (Olmo et all 1982). Membrele și degetele prezintă dungi transversale, colorate mai închis. Membranele interdigitale înotătoare ale membrelor pelviene ajung la vârful degetelor. Când membrele posterioare sunt îndoite în unghi drept față de axa corpului articulațiile dintre zeugopod și autopod nu se ating.

Dimorfismul sexual se prezintă prin calozitățile nupțiale ale masculului pe partea interioară a antebrațului, având de asemenea doi saci vocali de mari dimensiuni (Boulenger 1886), situați în zona ventrală a capului, care în stare umflată depășesc dimensiunile capului.

Bombina bombina se întâlnește în lacuri și bălți de dimensiuni mari, permanente, din zonele de câmpie (Madej 1973), rareori în habitate acvatice de dimensiuni reduse, în general numai dacă în apropierea acestora se află diferite bălți permanente, mari. Este o specie tipică pentru fauna de câmpie, populând zonele joase din estul și centrul Europei (Arntzen 1978), urcând până la 400 m, excepțional fiind semnalată mai sus, până la altitudinea de 600 m (Madej 1964).

Reproducerea începe din aprilie-mai, dat fiind faptul că din octombrie începe hibernarea pe uscat în diferite ascunzători, devenind active în general în martie (Cogălniceanu et al 2000). Femela poate depune mai multe ponte de-a lungul unui an. Masculii teritoriali, dotați cu saci vocali, prezintă 5 tipuri diferite de chemări, durata chemării fiind de 210 ms, frecvența de 530 Hz (Lorcher 1969). Împerecherea se realizează prin amplex lombar. Ouăle sunt depuse în număr de 363, fie izolat, fie sub forma unor mici grămezi, pe vegetația acvatică, sau direct pe substrat. Mărimea medie a ouălor este de 1,4 mm. Larvele înainte de metamorfoză au 5 – 6 mm, prezentând gură triunghiulară, ciocul cornos fiind alb mărginit cu negru. Perioada dintre depunerea pontei și metamorfoză este cuprinsă între 73 – 75 de zile (Rafinska 1991).

În România Bombina bombina este considerată o specie vulnerabilă (Cogălniceanu et al 2000) datorită distrugerii multor biotopuri prin lucrări de îndiguire și desecare.

Prezentarea rezultatelor.

Bombina bombina este o specie tipică pentru fauna de câmpie din zonele joase ale centrului și estului Europei (Arntzen 1978). În România este larg răspândită la câmpie (Cogălniceanu et al 2000 ).

Am identificat izvorașul cu burtă roșie în 62 localități din Satu Mare, 40 fiind noi pentru herpetofauna României.

Bombina bombina este o specie comună în regiunile de câmpie din vestul județului Satu – Mare. Bombina bombina este prezentă atât la nord cât și la sud de Someș. La nord de Someș izvorașul cu burtă roșie este prezent în întreaga regiune de câmpie, ajungând până la limita culmilor deluroase care mărginesc intrarea în Depresiunea Oașului. La sud de Someș specia este prezentă de asemenea până la limita primelor culmi deluroase. În regiunea cercetată este cea mai răspândită specie a genului.

În general, în regiunea studiată, Bombina bombina populează bazinele acvatice permanente sau cvasipermanente, de mari dimensiuni, fiind prezentă în mlaștini, bălți, sau pe malul lacurilor din câmpie. Specia este prezentă în principal în habitate cu vegetație bogată. Numeroase exemplare populează șanțurile de pe marginea drumurilor, a căilor ferate, cum sunt populațiile de la Amați, Apateu, Crișeni, Drindeștiu Mic, habitatul de aici fiind foarte afectat antropic, sau cele situate între terenurile agricole, acestea fiind de cele mai multe ori permanente, aflate în legătură cu diferite cursuri de apă. Totuși, am întâlnit și situații excepționale, în care Bombina bombina populează bălți de dimensiuni, reduse, băltoace și șanțuri, situate în interiorul pădurilor, cum este la Baba Novac. În pădurile din regiunile de câmpie cercetate, specia populează de multe ori habitate apropiate de cerințele speciei Bombina variegata, reprezentate de băltoace temporare sau chiar de urmele lăsate de vehiculele agricole.

În România, Bombina bombina este considerată vulnerabilă (Cogălniceanu et al 2000), datorită distrugerii multor habitate prin lucrări de îndiguire și desecare. În regiunea cercetată, izvorașul cu burtă roșie nu este vulnerabil, fiind o specie comună, răspândită în întreaga regiune de câmpie, populațiile fiind numeroase și aflate în legătură între ele.

Bufo bufo – Linnaeus 1758

Broasca râioasă brună

Prezentarea speciei.

Bufo bufo face parte din familia Bufonidae, familie aproape cosmopolită, cuprinde șapte genuri, în țară totuși numai genul Bufo este prezent.

Broasca râioasă brună este o specie palearctică, politipică cu șapte subspecii, în România trăind doar subspecia Bufo bufo bufo. Această specie populează un teritoriu imens, fiind răspândită de la țărmul Oceanului Atlantic până la cel al Oceanului Pacific. Prezintă o plasticitate ecologică deosebită. Arealul speciei începe din vestul Spaniei, urcă foarte mult în nordul Europei, chiar și în Scoția, ajunge în nordul extrem al Peninsulei Scandinave, în Finlanda, inclusiv în unele insule din Marea Baltică (Terhivuo 1993). Se găsește și în zonele sudice ale Europei, în Italia și Peninsula Balcanică. Arealul broaștei râioase brune se întinde în întreaga Asie Centrală până în insulele Japoniei, fiind prezentă în podișul Anatoliei și nordul Africii.

În România această specie este semnalată în toate regiunile țării, urcând la altitudini de 1800 m. Este o specie relativ comună., mai răspândită în zonele de deal și munte, dar este prezentă și în zonele de câmpie, în Câmpia Română fiind considerată relict glaciar (Fuhn 1960). Punctul cel mai înalt unde a fost semnalat este în acest moment de 1997 m, în Munții Retezat (Cogălniceanu et al 2001), în același timp recent a fost semnalată în lunca și Delta Dunării (Kotenko et al 1993). Este prezentă în vestul țării, atât în zonele montane de la nivelul Munților Apuseni, cât și în anumite sectoare ale Câmpiei de Vest.

Bufo bufo este o specie puternică, atinge dimensiuni până la 12 cm, corpul având aspect robust. În regiunea dorsală tegumentul este verucos, acoperit cu tuberculi de diferite mărimi, rugoși, uneori dotate cu spini. Coloritul dorsal variază de la brun roșcat la brun închis sau măsliniu, de obicei măsliniu. Parotoidele sunt mărginite în părțile externe de către o dungă mai închisă. Ventral este alb murdar sau pătat cu brun cenușiu (Fuhn 1969).

Capul este lățit, botul scurt și rotunjit, având nările oblice, spațiul interorbital fiind turtit. Timpanul de obicei este evident, rareori fiind acoperit de tegument. Pupila este orizontală. Tegumentul este extrem de rugos, acoperit de numeroși negi, uneori terminate cu spini cornoși. Membrele sunt de lungime mijlocie, tuberculul metatarsal intern este proeminent și oval.

Dimorfismul sexual este foarte accentuat. Masculul este mult mai mic decât femela și de obicei mai puțin verucos, neavând saci vocali. În perioada de reproducere masculii prezintă pe primele trei degete ale membrului anterior calozități nupțiale negre.

Broasca râioasă brună este o specie terestră, crepuscular-nocturn, excepțional fiind semnalată ziua, în special juvenilii. Având dimensiuni relativ mari se deplasează greoi, în general nu efectuează salturi, pășește cu ajutorul tuturor membrelor. Acest animal preferă habitaele relativ umede, ziua fiind retras în galerii de rozătoare, bușteni, etc., pe care le părăsește pe înserat.

Perioada de reproducere începe în luna martie când exemplarele devin activi, fiind o specie extrem de rezistentă la frig (Cogălniceanu et al 2000). Reproducerea așadar are loc la finele lunii martie începutul lunii aprilie. Primii care intră în apă sunt masculii urmați apoi de femele, fiind buni înotători. Regimul termic este factorul determinant al începerii perioadei de pontă. Reproducerea este sincronă, animalele stând în ape de 10° C în medie 8-10 zile (Kowalewski 1974). Prezintă o mare afinitate, atât față de biotopul de reproducere, cât și față de cel unde trăiesc după reproducere (Halley et al 1996), folosind în general habitate de dimensiuni mari. Bufo bufo migrând între cele două habitate într-o noapte înaintează maximum 500 m (Sinsch 1991). Amplexul este axilar, masculii fiind mai numeroși decât femelele.

Ponta se prezintă sub forma unui cordon cu un singur rând de ouă, foarte numeroase, fiind caracteristic acestei specii. Ponta este atașată de diferite obiecte submerse, formând adevărate rețele. Larvele sunt caracteristice, la metamorfoză atingând dimensiunea de 3,5 cm, culoare brun închis sau negru dorsal, gri închis ventral. Larvele se grupează în număr mai mare în anumite zone înguste ale bălților, fiind slabe înotătoare. Juvenilii până în toamnă se îndepărtează până la o distanță de 1 km (Halley et al 1996), această distanță depinzând de obstacolele întâlnite (Oldham 1985).

Broasca râioasă brună se hrănește în special cu Hymenoptere, Formicide și Coleoptere (Kovacs&Torok 1992).

În România această specie este relativ comună, fiind semnalată în toate regiunile țării, totuși este vulnerabilă în zonele de șes, datorită distrugerii habitatelor din regiunile de câmpie și datorită faptului că în timpul migrațiilor spre ariile de pontă multe exemplare sunt ucise de mașini (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Este una dintre cele mai comune specii de Amfibieni din Europa, fiind prezentă la nivelul unui areal vast (Borkin & Veith 1997). În România este larg răspândită, fiind întâlnită în toate regiunile țării, inclusiv în nord – vest (Cogălniceanu et al 2000).

Bufo bufo este și în regiunea studiată una dintre cele mai comune specii de Amfibieni. În urma studiului nostru, am identificat broasca râioasă brună în 31 localități. Deși broasca râioasă este o specie larg răspândită în România, din cele 31 localități în care am identificat-o, 20 sunt noi pentru herpetofauna țării.

Specia este o prezență constantă în regiunea de vest a județului Satu – Mare, fiind răspândită pe întregul teritoriu studiat.

Bufo bufo este prezentă în întreaga regiune de câmpie cercetată, totuși în multe localități unde a fost semnalat anterior, noi nu am regăsit-o. Broasca râioasă brună este terestră și nocturnă (Fuhn 1960), în general noi întâlnind-o în afara perioadei de pontă în zonele situate în vecinătatea pădurilor. Bufo bufo este extrem de rezistentă la frig (Cogălniceanu et al 2000a), în Finlanda fiind răspândită până la 67,30° N (Terhivuo 1993), ca urmare a acestui fapt devenind activă devreme, reproducerea având loc la începutul primăverii. Broasca râioasă brună se reproduce la începutul lunii martie, dar exemplare izolate pot fi întâlnite în apă încă din ultimele zile ale lunii februarie. Depunerea pontei are loc în habitate de dimensiuni mari, față de care prezintă afinitate (Halley et al 1996) și în regiunea studiată broasca râioasă brună reproducându-se aproape exclusiv în bazine acvatice mai mari de 10 m². Este prezentă în bălți, lacuri, fie naturale fie lacuri de acumulare. Reproducerea poate avea loc și în mlaștini, smârcuri sau zonele de băltire de mari dimensiuni.

În cazurile când habitatele principale de pontă lipsesc, reproducerea poate avea loc și în canalele de drenaj permanente sau în șanțurile de pe marginea drumurilor și a căilor ferate, cum găsit la Apateu. Faptul că broasca râioasă brună folosește pentru reproducere astfel de habitate arată că în regiunea respectivă nu mai sunt prezente habitate de pontă corespunzătoare speciei. În astfel de situații suprafețele reduse ocupate de apă seacă la scurt timp după depunerea pontei. Situații asemănătoare au fost deja semnalate anterior în bazinul Someșului (Török 1997). Niciodată nu am întâlnit specia în băltoacele temporare din păduri, preferând bălțile mari, permanente.

În regiunea studiată Bufo bufo este o specie comună, răspândită aproape pe întregul teritoriu. În zonă impactul antropic asupra speciei este manifestat în principal prin distrugerea habitatelor de pontă. O altă latură importantă a impactului antropic este reprezentată de traficul auto, care ucide multe exemplare, în special primăvara, în timpul migrației spre habitatele de pontă.

Bufo viridis – Laurentus 1768

Broasca râioasă verde

Prezentarea speciei.

Bufo viridis este o specie fragmentată în două subspecii, în România trăind doar forma de Bufo viridis viridis (Fuhn 1960). Broasca râioasă, de origine asiatică, este prezentă din zona Rinului, în părțile estice ale Germaniei, Franței și Italiei, până în Danemarca, sudul extrem al Peninsulei Scandinave. În sudul Europei ocupă în întregime Peninsula Apeninică și cea Balcanică, chiar și insulele Sisilia, Corsica, Creta, Sardinia. Ocupă în întregime Asia Mică, fiind răspândită și în nordul Africii. A pătruns în România în timpul perioadei celei mai calde a postglaciarului, aparținând valului eremic – turanic. Pe parcursul glaciațiunilor cuaternare a avut mai multe faze de extindere și restrângere a arealului (Stugren 1957) corelate cu etapele glaciare și interglaciare. Este prezentă în toată România, mai răspândită în sudul țării, dar în egală măsură a fost semnalată și în munții din nordul Moldovei. Numărul localităților în care este cunoscută în vestul țării este redus.

Bufo viridis este o specie îndesată, masivă. Ca dimensiune este mai mică decât Bufo bufo. Coloritul este variabil, dar inconfundabil. Dorsal pe fondul deschis, alb-gălbui, gălbui-cenușiu, gălbui sau cu nuanțe de roz, apare un desen alcătuit din numeroase pete de dimensiuni mari, neregulate, verzi, măsliniu, uneori delimitate cu negru. Unele verucozități au vârful roșu. Coloritul ventral este alb murdar, cu sau fără pete mai închise.

Bufo viridis este asemănătoare cu Bufo bufo, având capul mai puțin lat. Timpanul este distinct, cel puțin jumătatea anterioară. Glandele parotoide au dimensiuni mari, fiind ușor convergente spre bază. Degetele sunt relativ scurte, tuberculii subarticulari unici, membrul posterior nu prea lung, cu doi tuberculi metatarsali, cel intern mare, oval, proeminent. Tegumentul dorsal este verucos, prezintă un șir de verucoztăți mai mari începând de la comisurile gurii până în regiunea lombară.

Dimorfismul sexual este mai accentuat în perioada de pontă, când masculii posedă o calozitate nupțială mare, situată pe partea internă a primului deget de la membrele anterioare, prezentând un sac vocal unic de dimensiuni mari, în partea ventrală a capului.

Broasca râioasă verde este euritopă, fiind mai bine adaptată la lipsa de umiditate, fiind originară din zonele uscate și calde din Asia. Este un animal nocturn, totuși poate fi întâlnit în activitate chiar și în insolație puternică.

Perioada de reproducere începe la finele lunii martie, de obicei în aprilie, stă mult în apă, până în iunie, reproducerea nefiind sincronă ca la Bufo bufo (Cogălniceanu et al 2000). Suportă chiar și apele salmastre, apele termale sulfuroase (Cucchiara&Bologna 1996). Amplexul este axilar, ponta semănând cu cea de Bufo bufo, fiind depusă înfășurată de plantele acvatice. Larvele sunt mai mari în comparație cu cele de Bufo bufo, la metamorfoză având 4,5 cm. Larvele dorsal au culoare brun cenușiu, ventral alb cenușiu. Specia este termofilă, totuși este rezistentă și la scăderea temperaturilor, fiind întâlnită în Polonia și la finele lunii octombrie și la începutul lui noiembrie, când temperatura aerului scade noaptea la 5˚C (Kowalewski 1974), juvenilii fiind și mai rezistenți decât adulții la scăderea temperaturii (Bannikov 1940).

Spectrul trofic cal broaștei râioase verde cuprinde preponderent Insecte, Araneide, Miriapozi și Gasteropode, consumând un număr mare de Formicide, Carabide, fiind o specie neselectivă în alegerea prăzii (Tesio &Teodorescu 1999).

Bufo viridis se mișcă mai repede decât Bufo bufo. Trăiește în vecinătatea așezărilor umane, fiind semnalată chiar și ăn campusul Universității din Oradea (Covaciu-Marcov et al 2000), populează diferite habitate (Fuhn 1960), nefiind o specie periclitată (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Broasca râioasă verde este răspândită într-o mare parte a Europei, lipsind numai din vestul și nordul continentului, fiind de asemenea prezentă în vestul și centrul Asiei (Roth 1997). Bufo viridis este comună în România (Cogălniceanu et al 2000 a), fiind semnalată anterior activității noastre în nord-vestul țării.

În urma cercetărilor noastre am întâlnit broasca râioasă verde în 36 localități din câmpiile vestice ale județului Satu Mare. Din numărul total 23 sunt localități noi pentru cartare. Broasca râioasă verde este mai răspândită în câmpie, decât broasca râioasă brună.

Bufo viridis este o specie tipică stepelor cultivate, evitând zonele împădurite (Roth 1997). În vestul județului Satu – Mare numeroase exemplare se află în zone neîmpădurite, cu terenuri agricole, în regiunile împădurite broasca râioasă verde este prezentă la liziere, sau în vecinătatea drumurilor. Totuși, este relativ abundentă în păduri de foioase. În general, broasca râioasă verde se reproduce după încheierea perioadei de pontă a broaștei râioase brune, fiind prezentă în apă mai târziu decât aceasta. Cel mai devreme am întâlnit exemplare în apă la finele lunii martie. De obicei intră în apă în aprilie, dar stă mai mult decât precedenta, până în iunie, reproducerea nefiind sincronă ca la Bufo bufo (Cogălniceanu et al 2000 a). Bufo viridis populează smârcuri și băltoace mici, astfel încât chiar dacă se află la reproducere în același timp, cele două specii nu se reproduc în același habitat. Bufo viridis preferă pentru reproducere ape de dimensiuni mari, dar în orice caz este mai puțin pretențioasă decât precedenta, folosind la nevoie și băltoace sau canale.

Bufo viridis este o specie atașată de localitățile umane, fiind prezentă și în orașe, unde vânează la lumina becurilor (Fuhn 1969). Și în zona studiată, broasca râioasă verde este specia de Amfibieni în cea mai mare măsură legată de societatea umană. În interiorul orașului Satu Mare, Carei există populații de Bufo viridis în diferite zone din oraș, interesant fiind faptul că la Satu Mare am identificat doar indivizii de Bufo viridis, Bufo bufo nefiind întâlnită de noi. Probabil și acest fapt se datorează capacității mari de adaptare a broaștei râioasă verde.

Bufo viridis este, în regiunea cartată, o specie relativ comună, motiv pentru care nu o considerăm vulnerabilă, fiind o specie care se poate acomoda la evoluția societății umane, cu toate că, în mod constant, mai ales primăvara, în perioada de reproducere, am identificat multe exemplare ucise pe șosele.

Pelobates fuscus – Laurentus 1768

Broasca de pământ brună

Prezentarea speciei.

Familia Pelobatidae – Boulounger 1882 are răspândire holarctică. În România este reprezentată de un singur gen: genul Pelobates, care cuprinde specii nocturne, săpătoare, cu limba circulară liberă posterior, tuberculul metatarsal intern este mare, turtit, cu marginea tăioasă, adaptate la modul de viață săpător. La noi sunt prezente speciile Pelobates fuscus și Pelobates syriacus.

Pelobates fuscus este o specie vest palearctică, cu un areal foarte întins, cuprinzând cea mai mare parte a Europei (Arnold & Burton 1992), ajungând până în Asia. La vest ajunge până în centrul și sudul Franței, lipsește din Peninsula Apeninică și din sud vestul Peninsulei Balcanice, dar populează sud estul acesteia. În nord ajunge la țărmul Mării Nordului. Arealul acestei specii înaintează până în Munții Caucaz, spre est depășind Munții Ural, se întinde până la lacul Aral.

În România această specie este prezentă în zonele de câmpie, începând de la țărmul mării. Urcă în zonele înalte de deal și de podiș urmând cursurile apelor, la nivelul luncilor cu soluri ușori de săpat. Astfel se găsește în Podișul Transilvaniei, urmând cursul Someșului, Mureșului, Oltului, în depresiunea Brașovului. În zona Reci este reprezentată printr-un număr mare de exemplare (Csata 1995). În Moldova urmează cursul Siretului și al afluenților acestuia. Broasca săpătoare brună este prezentă și în Câmpia de Vest.

Pelobates fuscus este o specie de dimensiuni medii, atinge 5 – 8 cm.

Coloritul este variabil, există specii, care prezintă pe un fond cenușiu măsliniu, brun deschis, galben sau alb gălbui, pete mari sau marmorații brune, brun măslinii, sau brun roșcate cu margini mai închise, uneori confluate sub forma unor dungi. Uneori apar pete de culoare roșu cărămiziu sau sângerie, partea ventrală fiind albă, tuberculul metatarsal fiind galben sau brun deschis.

Anatomia broaștei de pământ brună dă corpului aspect masiv. Capul este foarte convex, bombat puternic în zona frunții, în spatele ochilor. Botul este rotunjit, pielea aderentă de oasele craniului. Ochii sunt adaptați la modul de viață nocturnă, fiind foarte mari, cu pupila verticală, la întuneric fiind rotundă. Nu prezintă timpan. Membrele posterioare sunt scurte și robuste, tuberculii subarticulari fiind indistincți, tuberculul metatarsal intern foarte mare, cu o muchie tăioasă folosit la săpat. Tegumentul este neted pe cap și pe membre, pe spate prezintă mici verucozități, ventral este neted.

Dimorfismul sexual este exprimat prin faptul că masculul este lipsit de saci vocali, prezintă o glandă ovoidă de dimensiuni mari în partea anterioară a brațului. Sex ratio este deplasat înspre masculi (Eggert &Guyetant 1999), predominarea masculilor în populațiile de Amfibieni Anure fiind observată și la alte specii (Duellman & Trueb 1986). Maturitate sexuală este atinsă de ambele sexe la 2 ani (Eggert & Guyetant 1999), sau de masculi la un an și de femele la doi (Wiener 1997). Juvenilii și subadulții reprezintă cea mai numeroasă parte a populațiilor acestei specii (Cogălniceanu et al 1997).

Pelobates fuscus este o broască nocturnă, ziua se adăpostește în sol, la 50 – 100 cm adâncime, săpând aproape vertical, putând reține în plămâni o mare cantitate de aer. Devine activă seara. Trăiește în zonel de stepă din Europa caracterizate printr-un mare contrast termic între vară și iernile foarte geroase (Nollert 1997). Preferă zonele cu soluri ușor de săpat, afânate, nisipoase, inclusiv terenuri agricole. Lipsește în zonele montane, regiunile cu substrat dur. Pentru depunerea pontei preferă bălțile mari, adânci (Cogălniceanu et al 2000). Este prezentă în apă puțin timp, la finele lunii martie, început de aprilie, în perioada de pontă. Împerecherea are loc noaptea, amplexul este lombar. Ponta este caracteristică, sub forma unui cordon gros cu mai multe rânduri de ouă suprapuse. Larvele sunt tipice, de dimensiuni mari, până la 16 cm, cu creștere rapidă. Coada larvelor este ascuțită, este mai lungă decât corpul, spiraculumul dispus pe stânga, forma gurii fiind caracteristică. Coloritul larvei este brun gălbui.

Broasca de pământ brună dacă este iritată secretă un lichid cu miros de usturoi. Vocea acestei broaște este particulară, se aseamănă cu cotcodăitul unei găini, de asemenea este caracteristic faptul că masculii cântă sub apă.

Spectrul trofic al broaștei săpătoare cuprinde diferite grupe de Nevertebrate, predominând Insectele, în special Hymenopterele Formicidae și Miriapodele Diplopode (Kovacs & Torok 1992).

Pelobates fuscus este comună în zonele de câmpie, totuși este considerată vulnerabilă, datorită cerințelor față de habitat (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Pelobates fuscus este o specie comună în câmpiile și dealurile Europei centrale și estice (Nollert 1997), fiind prezentă în România în zonele de deal și de câmpie cu sol afânat (Cogălniceanu et al 2000 a). A fost identificată anterior în câteva localități din vestul țării.

Am întâlnit broasca săpătoare în 38 localități din câmpiile din regiunea de vest a județului Satu – Mare. Dintre acestea, 26 reprezintă localități noi privind răspândirea acestei specii pe teritoriul României. Pelobates fuscus este răspândită în câmpia Someșului, inclusiv în câmpia Livezii, pătrunzând parțial în Depresiunea Oașului (Covaciu – Marcov et al 2004).

Pelobates fuscus este răspândită în România până la altitudini de 500 m (Cogălniceanu et al 2000). Regiunea cercetată de noi este o zonă de câmpie, fiind astfel favorabilă broaștei săpătoare. Am întâlnit specia în toate sectoare regiunii studiate, din Câmpia Careiului până în câmpiile de la nord de Someș.

Broasca săpătoare este nocturnă, putând fi întâlnită ziua doar în perioada de pontă, când se află în apă (Fuhn 1969). La noi, perioada de pontă a speciei este în martie – aprilie (Cogălniceanu et al 2000 a).

Pelobates fuscus preferă pentru depunerea pontei bălțile mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000 a). Și în regiunea cercetată în cele mai multe cazuri specia se reproduce în bălți de dimensiuni mari, cu vegetație și substrat mâlos, cum este cazul mlaștinii din pădurea din Băbășești, habitat afectat antropic. Dar, în absența acestor habitate, specia se poate reproduce și în canalele de drenaj ale culturilor agricole, cu stuf și vegetație amfibie, cu condiția ca acestea să fie permanente cel puțin până la începutul verii, cum am întâlnit la Dacia, Doba, sau Moftinu Mare. De obicei, în canalele de drenaj sunt prezenți pești. Dacă lipsesc ambele tipuri de habitate, Pelobates fuscus se reproduce și în bălțile formate în zonele mai joase ale terenurilor agricole, în urma ploilor violente de primăvară. Acestea nu se formează însă în fiecare an, ci numai în perioadele mai ploioase și aproape întotdeauna seacă înainte de metamorfoza larvelor. Bălțile respective pot fi considerate habitate de pontă extreme, specia fiind împinsă în ele de distrugerea habitatelor de pontă normale în urma activităților antropice.

Larvele, caracteristice prin dimensiunile mari (Fuhn 1960), sunt prezente în apă până în luna iunie, fiind un mijloc util pentru identificarea unei specii de altfel greu de întâlnit. După perioada de pontă broaștele săpătoare sunt dificil de întâlnit, în general observând cadavre pe drumuri.

În câmpiile cartate, Pelobates fuscus este o specie bine reprezentată, totuși este vulnerabilă, unele populații fiind periclitate în urma distrugerii habitatelor de pontă. Și în alte regiuni ale arealului, specia este afectată de distrugerea habitatelor de pontă, în Franța fiind una dintre cele mai periclitate specii de Amfibieni (Lescure 1984). În perioada de pontă, la finele lunii martie, pot fi întâlnite pe drumuri cadavre de Pelobates fuscus victime ale traficului auto, dar nu în număr impresionant ca la Bufo bufo. Masculii sunt în general mai numeroși decât femelele, situație semnalată anterior (Eggert & Guyetant 1999).

Hyla arborea – Linnaeus 1758

Brotăcelul

Prezentarea speciei.

Familia Hylidae-Gunther 1858 este reprezentată în herpetofauna României printr-un singur gen, Genul Hyla. Acest gen cuprinde peste 250 de specii, în România fiind prezentă o singură specie: Hyla arborea, specie politipică, divizată în cinci subspecii, la noi trăind doar forma nominată, Hyla arborea arborea.

Hyla arborea are un areal întins, ocupând regiunile central-sudice ale Europei, regiunea Caucazului, Asia Mică și Mijlocie, zonele estice ale Mării Caspice și nordul Africii. În nord, specia este prezentă doar în partea cea mai sudică a Peninsulei Scandinave, lipsind complet din Arhipelagul Britanic. În sud este bine reprezentată, chiar și în multe insule din Marea Mediterană. Hyla arborea aparține valului euro-est-asiatic, glaciațiunile cuaternare întrerupându-i arealul, inițial transpalearctic. În România a pătruns în postglaciar, subspecia Hyla arborea arborea formându-se recent în holocen (Stugren 1957).

În România, brotăcelul este o specie comună, la noi nu urcă la altitudini mai mari de 1000m, dar în alte regiuni ale arealului său ajunge la altitudini de până la 2000 m, la aceste altitudini devenind însă extrem de rară (Cabela et al 2001). Este prezentă în zonele depresionare, în zonele nordice, în Maramureș (Ardelean & Bereș 2000). Hyla arborea este răspândită din Delta Dunării, de la nivelul mării, până în zona montană, lipsind numai în zonele foarte înalte, arealul speciei fiind asociată cu prezența pădurilor.

Hyla arborea este o specie de dimensiuni reduse, corpul fiind oval, cu aspect zvelt și elegant.

Coloritul dorsal este variabil, de obicei fiind verde intens sau verde gălbui, uneori putând fi galben, cenușiu, galben brun, sau galben-roz cu pete cafenii. Ventral este alb-gălbui, uniform. Culoarea variază în funcție de culoarea mediului în care se află individul. Brotăcelul este o specie homocromă (Cogălniceanu et al 2000). Întotdeauna este prezentă o dungă laterală, neagră sau cafenie, care începe de la nivelul nărilor și al ochilor, aceasta se întinde până la baza coapsei. În zona lombară dunga laterală formează un apendice cu convexitatea orientată dorsal. Linia întunecată marchează limita între partea colorată în verde și cea albă.

Hyla arborea este unicul Amfibian arboricol din România, urcându-se pe arbori și arbuști cu ajutorul discurilor adezive. Este o specie relativ mică, cu corp oval, capul fiind mai lat decât lung, botul rotunjit, timpanul evident, nedepășind jumătate din diametrul ochiului. Limba este circulară, liberă și crestată posterior. Membrele sunt lungi, degetele membrului anterior sunt mai lungi terminându-se cu discuri aproape la fel de mari cât timpanul, cu palmură rudimentară. Degetele membrelor posterioare prezintă discuri terminale puțin mai mici în comparație cu cele de al membrele anterioare. Pielea pe partea dorsală este netedă și lucioasă, ventral prezintă granulații.

Dimorfismul sexual: masculul nu are calozități nupțiale, posedă un singur sac vocal subgular, de dimensiuni mari, brun închis sau gălbui, care în stare de repaus formează cute. În stare umflată, sacul vocal depășește dimensiunea capului.

Brotăcelul este o specie nocturnă, fiind activă ziua doar în perioada de reproducere. Datorită homocromiei nici atunci nu încearcă să fugă sau să se ascundă, nici în zonele deschise, fiind greu vizibil. Ziua este refugiat în coronamentul arborilor. Pe sol sol poate fi întâlnită numai la începutul primăverii și în octombrie (Kovacs&Torok 1997). Hyla arborea preferă regiunile împădurite sau cele cu tufișuri. În zonele de câmpie neâmpădurite în afara perioadei de pontă trăiește în zone mlăștinoase, cu stufăriș.

În funcție de condițiile climatice particulare fiecărei regiuni pe care o populează, perioada de reproducere a acestei specii poate fi decalată cu aproximativ trei luni, între martie și mai sau iunie (Kowalewski 1974). În general perioada de reproducere are loc între lunile martie-aprilie, amplexul fiind axilar sau supraaxilar. Masculul are o voce caracteristică, puternică. Ponta este depusă noaptea, ouăle sunt de dimensiuni mici, sunt depuse în grămezi de mărimea unor nuci. Larva este ovoidală, cu creastă dorsală înaltă, dorsal sunt de culoare măslinie cu pete aurii, ventral alb gălbui. Metamorfoza are loc în iulie sau august.

Spectrul trofic acestei specii indică variația sezonieră a resurselor de pradă, hrănindu-se cu Diptere, Coleoptere, Homoptere, Heteroptere (Kovacs&Torok 1997).

Hyla arborea este o specie greu de observat datorită vieții arboricole pe care o duce în cea mai mare parte a anului. Astfel, brotăcelul nu este supus direct efectelor antropice, totuși pentru că este sensibil al poluare este considerată o specie vulnarabilă (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Hyla arborea este o specie larg răspândită în Europa, lipsind numai din nordul și nord – estul continentului (Stumpel 1997). Și în România este prezentă în toate regiunile, cu excepția zonelor montane înalte (Cogălniceanu et al 2000 a).

În urma cercetărilor noastre, am identificat specia în 14 localități, în 11 dintre acestea fiind întâlnită pentru prima dată, dar în și mai multe localități nu l-am regăsit. Cauza acestui fapt este nivelul ridicat de afectare antropică a regiunii, unde pădurile au dispărut aproape cu desăvârșire, în același timp dispărând în cea mai mare parte și zonele mlăștinoase, populate de specie în zonele neîmpădurite. Cu această excepție, brotăcelul este prezent constant în vestul județului Satu – Mare. Numărul relativ redus al localităților în care am semnalat specia, deși acestea sunt dispuse în întreaga zonă, este datorat dificultății de a întâlni brotăcelul, acesta fiind prezent pe sol numai la începutul primăverii și în octombrie (Kovács & Török 1997), în rest populând coronamentul arborilor.

Hyla arborea populează mai ales regiunile împădurite, fiind și în zona studiată întâlnită în cele mai multe situații în, sau în apropierea, pădurilor, la lizierele acestora, sau în zonele cu vegetația arbustivă. Totuși, brotăcelul poate fi întâlnit și în zonele de câmpie neîmpădurită.

Populații de Hyla arborea sunt prezente și de-a lungul canalor care leagă mlaștinile, în regiunile umede zonei studiate, sau în mlaștinile cu stuf. În situații rare, brotăceii pot fi prezenți și în zonele umede situate pe marginea drumurilor, acoperite doar cu vegetație ierboasă. Probabil, acestea sunt vestigii ale populațiilor inițiale care ocupau pădurile răspândite în trecut în cea mai mare parte a regiunii investigate.

Fiind o specie arboricolă și nocturnă, Hyla arborea este relativ dificil de întâlnit. Noi am identificat exemplare pe sol numai în perioada de pontă, care are loc în luna aprilie și toamna, în luna octombrie, înainte de intrarea în hibernare. Reproducerea are loc în habitate de diferite tipuri, ponta fiind depusă atât în bălți și băltoace, chiar temporare, cât și în mlaștini de dimensiuni mari, canale sau smârcuri. De asemenea, ponta poate fi depusă și în șanțurile și canalele de pe marginea drumurilor.

Hyla arborea este o specie homocromă, culoarea animalelor variind în funcție de culoarea mediului (Cogălniceanu et al 2000 a), fapt observat și de noi, marea majoritate a exemplarelor întâlnite fiind colorate în verde. Totuși, în câmpiile neîmpădurite, acoperite cu pipirig, apar frecvent exemplare galben – brune, culoarea acestora apropiindu-se de culoarea pipirigului uscat.

Hyla arborea este relativ abundentă în vestul județului Satu – Mare, fiind răspândită în multe localități, motiv pentru care nu o considerăm vulnerabilă.

Rana ridibunda – Pallas 1771

Broasca de lac

Prezentarea speciei.

Rana ridibunda este o specie vest palearctică, ocupând zone întinse din Europa, Asia și nordul Africii. La vest ajunge până în nordul Spaniei, în nord până în regiunile sudice ale Angliei, țărmul Mării Nordului și Danemarca, lipsește în Peninsula Scandinavă, ultima dată fiind semnalată în sudul Finlandei în anii 1960 (Terhivuo 1997). În sudul Europei este prezentă în zone din sudul Franței, lipsind din Peninsula Apeninică. Este prezentă în întreaga Peninsulă Balcanică. În Asia ajunge până la lacul Balhaș (Cogălniceanu et al 2000), ocupând în întregime Asia Mică, nordul Peninsulei Arabe și regiunile din nordul Africii.

Rana ridibunda este o specie politipică, în România este prezentă doar subspecia nominată. Este o specie comună în zonele de câmpie, mai rar întâlnită la deal. În zona montană a fost semnalată în zona Munților Rodnei (Borcea 1983), fără a depăși altitudinea de 600 m (Cogălniceanu et al 2000). A fost semnalată și în Delta Dunării, Dobrogea și în regiuni din Câmpia Română. Este de asemenea cunoscută și în Podișul Moldovei, Podișul Transilvaniei. În vestul României este bine reprezentată în Câmpia de Vest. Prin urmare putem afirma că broasca de lac este răspândită în toate regiunile țării.

Broasca mare de lac este cel mai mare Amfibian din Europa și din România, atingând 15 cm ca adult (Cogălniceanu et al 2000), uneori putând atinge 19 cm, în Delta Dunării (Fuhn 1960).

Coloritul dorsal este foarte variabil, predomină nuanțele închise. Poate fi o colorație cu pigment verde măsliniu, sau măsliniu închis, verde închis, și o colorație pe bază de maro cu verde. Pe acest fond cromatic sunt dispuse pete închise, negre de dimensiuni mari, de obicei prezentând o dungă vertebrală, mai deschisă decât fondul. Regiunea internă a coapselor și cea lombară sunt marmorate cu alb și cenușiu, dar în nici un caz cu galben sau portocaliu, predominând nuanțele închise.

Ventral coloritul este alb murdar, cu pete mari fumurii, uneori fără, sau cu pete mici negre.

Cu toate că această specie niciodată nu este colorată în verde deschis (Cogălniceanu et al 2000), în Delta Dunării apar uneori indivizi în întregime colorați uniform, verde intens, de nuanța ierbii (Fuhn 1969), și în Băile 1 Mai, în sezonul cald apar mulți indivizi de Rana ridibunda colorați în verde intens, fapt pentru care inițial această populație a fost atribuită unei specii distincte Rana thermalis (Mayer 1871).

Broasca mare de lac este robustă, corpul fiind masiv, de mari dimensiuni. Capul este lat, botul rotunjit, pupila are dispoziție orizontală, timpanul este foarte vizibil, de dimensiuni mari. Tegumentul este relativ rugos,dorsal prezintă verucozități mici, dorso-lateral fiind prezentă câte o tivitură glandulară, bine conturată, situată între colțul posterior al ochilor și inserția membrelor posterioare. Membrele posterioare sunt lungi, degetele fiind la rândul lor lungi, prevăzute cu membrane interdigitale bine dezvoltate, tuberculul metatarsal extrem de dimensiuni mici. Când picioarele se așează în unghi drept față de axul corpului, articulațiile tibio-tarsale ale celor două membre posterioare se suprapun.

Dimorfismul sexual se exprimă prin faptul că masculii prezintă doi saci vocali externi bilaterali, situați la unghiurile gurii, în repaus având aspectul unor pliuri tegumentare. La baza degetului intern al membrului anterior este prezentă o perniță, rugoasă în perioada de pontă.

Broasca de lac este o specie aproape exclusiv acvatică, bună înotătoare, este întâlnită doar în apă sau în imediata vecinătate a acesteia. Preferă apele permanente, în special lacurile mari și adânci (Cogălniceanu et al 2000), dar apare și în bălți sau în zonele cu curgere lentă, în vecinătatea malurilor râurilor. Rana ridibunda este o specie gregară, zgomotoasă, masculii orăcăind oricând și în afara perioadei de pontă. Maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an de viață. Reproducerea are loc în perioada martie-mai, amplexul fiind axilar. Ponta are aspectul unor grămezi, depuse pe vegetație, fundul apei. Este un animal preponderent diurn, dar activ și noaptea, iese din hibernare repede. Hibernează pe fundul bazinelor acvatice pe care le populează, numai excepțional în sol, mai ales juvenilii (Zavadil 1994).

Larvele sunt de dimensiuni mari, 9 cm, dar se cunosc cazuri de gigantism, larvele atingând 15 – 20 cm (Dely 1967, Smith 1969). Larvele au aspect piriform, coloritul dorsal fiind deschis, ventral fiind alb sidefiu.

Dezvoltarea larvară durează 3-4 luni, uneori mormolocii gigantici putând ierna înainte de metamorfoză.

Rana ridibunda este o specie prădătoare, spectrul trofic conținând diverse prăzi de Nevertebrate (Vancea et al 1961), dar sunt cunoscute cazuri de canibalism sau de consum al juvenililor altor specii de Amfibieni (Sin et al 1975). Broasca mare de lac poate consuma și Mamifere mici, cunoscându-se cazuri de consum de Rozătoare (Cristea et al 1972).

Rana ridibunda este o specie comună în România, nu este considerată periclitată (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Broasca mare de lac este răspândită în cea mai mare parte a Europei, lipsind din nordul continentului precum și din Peninsula Iberică și Italică (Gunther 1997). Rana ridibunda este în România o specie comună în regiunile joase (Cogălniceanu et al 2000).

Am identificat broasca mare de lac în 51 localități, în premieră. În regiunile de câmpie din vestul județului Satu – Mare, Rana ridibunda este cea mai răspândită specie de Amfibieni. Broasca mare de lac a fost întâlnită în mai multe localități decât oricare din celelalte specii din regiune, numărul indivizilor observați fiind foarte mare. Aceste date dovedesc că Rana ridibunda este larg răspândită în această parte a țării, regiunea fiind o pată albă în arealul european al speciei ca urmare a absenței studiilor și nu a speciei (Gunther 1997 a).

Rana ridibunda este răspândită de-a lungul principalelor râuri înspre zona deluroasă. Rana ridibunda este în România o specie de câmpie, rară la deal (Cogălniceanu et al 2000 a). Habitatele tipice speciei sunt reprezentate de bazinele acvatice de dimensiuni mari, din câmpie, fapt probat de numărul mare de indivizi prezenți care le populează. Rana ridibunda preferă lacurile și bălțile din câmpie, canalele permanente sau cursurile de apă lente, cu vegetație bogată pe maluri, mlaștinile cu stuf.

Specia prezintă de o mare plasticitate în folosirea habitatelor (Pagano et al 2001 b), populând pe lângă habitatele principale, diverse alte habitate, fiind prezentă de-a lungul pâraielor, inclusiv a celor temporare, de-a lungul acestora ajungând până în zonele de culme, unde este prezentă și în băltoace temporare. În general preferă apele cu vegetație, atât proprie cât și la nivelul malurilor, dar poate supraviețui și în canale betonate.

Fiind o specie acvatică, Rana ridibunda este prezentă în imediata vecinătate a bazinelor acvatice, doar juvenilii deplasându-se la 500 – 600 metri de acestea (Fuhn 1969). În regiunea studiată broasca mare de lac este activă de la finele lunii februarie. Rana ridibunda intră în general în hibernare la sfârșitul lunii octombrie sau la începutul lunii noiembrie. Rana ridibunda este în regiunea cercetată o specie comună, întâlnită în populații numeroase, în toate habitatele și zonele favorabile. Arealul continuu, numărul mare de localități și de indivizi întâlniți, indică faptul că această specie nu este vulnerabilă în câmpiile județului Satu Mare.

Rana lessonae – Camerano 1876

Prezentarea speciei.

Această specie deține un areal european, fiind răspândită în vest până în centrul și vestul Franței. La est ajunge până în Rusia, bazinul Volgăi (Cogălniceanu et al 2000). În nordul continentului ajunge la țărmul Mării Nordului, dar lipsește din Arhipelagul Britanic și din Danemarca. Este prezentă până la țărmul Mării Baltice, o enclavă izolată fiind reprezentată în sudul Peninsulei Scandinave. În sudul Europei se limitează în nordul Peninsulei Apeninice și nord-vestul celei Balcanice. Un segment al limitei sale sudice a arealului acestei specii este situat în România, fiind de curând confirmată în zone de depresiune, din Depresiunea Brașovului (Cogălniceanu & Tesio 1993), cunoscută și în sud-estul României, în Muntenia și Moldova, dar în puține localități. În vestul țării și în general în Transilvania nu este cunoscută prezența acestei specii.

Rana lessonae a fost considerată multă vreme doar o varietate de Rana esculenta. Recent s-a confirmat statutul de specie al acesteia, demonstrându-se că Rana esculenta reprezintă în realitate o formă hibridă între Rana ridibunda și Rana lessonae.

Rana lessonae este o specie de dimensiuni reduse, mult mai mică în comparație cu Rana ridibunda, maximul atins fiind 9 cm.

Coloritul este foarte variabil, în general mult mai viu, mai intens, cu nuanțe contrastante în comparație cu cel de la broasca mare de lac. Fondul dorsal este verde maroniu, verde deschis, prezentând pete negre. Pe mijlocul spatelui poate să existe o dungă mai deschisă, muchiile dorso-laterale fiind de asemenea colorate mai deschis, în contrast evident cu fondul. Pe părțile laterale, pe un fond deschis, albicios apar pete negre, mari, confluate, puternic contrastante cu fondul, aspectul fiind reticulat.

Ventral prezintă culori deschise alb, uneori cu pete închise de dimensiuni reduse. Caracteristic este faptul că zona coapselor și partea caudală a abdomenului prezintă pete mari, galbene, sau portocalii, interpuse cu pigmentul maro negricios al zonei, acest colorit fiind un caracter taxonomic important al speciei.

Anatomic prezintă diferențe în comparație ci specia precedentă. Botul este mai alungit, timpanul fiind foarte vizibil, pupila orizontală. Muchiile dorso-laterale sunt prezente, membrele posterioare sunt scurte, mai scurte decât la Rana ridibunda, când picioarele se așează în unghi drept față de axa corpului, articulațiile tibio-tarsale ale celor două membre posterioare nu vin în contact, între ele rămânând un spațiu liber. Primul deget de la membrul posterior este de asemenea mai scurt decât la rana ridibunda. Tuberculul metatarsal este bine dezvoltat, de dimensiuni mari, fiind înalt și relativ rotunjit față de cel al precedentei specii, reprezintă un caracter important în determinarea speciilor.

Dimorfismul sexual și la această specie este observabil, masculii prezentând saci vocali și calozități nupțiale la nivelul primului deget al membrului anterior.

Rana lessonae este o specie mai puțin acvatică în comparație cu broasca mare de lac (Cogălniceanu et al 2000), inclusiv hibernarea având loc pe uscat. Este o specie diurnă, poate fi întâlnită în vecinătatea bălților temporare sau permanente de dimensiuni diferite. Este mai rezistentă la uscăciune, când seacă bălțile la nivelul cărora trăiește poate să se îngroape cu ușurință în sol cu ajutorul tuberculului metatarsal puternic dezvoltat.

Maturitatea sexuală este atinsă după un an, larvele sunt foarte asemănătoare cu cele de rana ridibunda, dar dezvoltându-se mai rapid decât acestea. Despre biologia acestei specii se cunosc prea puține.

Prezentarea rezultatelor.

Rana lessonae a fost acceptată ca specie foarte recent, abia după anii ‘70 (Berger 1966, Berger 1971, Berger 1973, Uzzell & Berger 1975, Tunner 1970, Tunner 1973). Anterior a fost considerată doar o subspecie de Rana esculenta, unii autori negându-i chiar și acest statut (Fuhn 1960). Din acest motiv nivelul cunoștințelor despre specie este redus. Cel puțin în România este în prezent cea mai puțin cunoscută specie de Amfibieni, identificată anterior anului 2000 doar din 11 localități (Cogălniceanu et al 2000 a). Până în prezent, Rana lessonae a fost semnalată numai într-o singură localitate din regiunea de nord – vest a României (Ghira et al 2002), dar noi am contribuit la îmbogățirea datelor cu 13 localități noi pentru herpetofauna câmpiilor sătmărene.

Rana lessonae populează toate regiunile nord someșene, din zona de câmpie până la nivelul primelor culmi deluroase care flanchează intrarea în depresiunea Oașului. Preferă zone mai reci decât Rana ridibunda (Zavadil 1994). La sud de Someș specia este prezentă în sectorul de câmpie din vecinătatea frontierei cu Ungaria, la nord de Someș Rana lessonae este relativ comună, la sud de Someș însă devine mai rară, întâlnind cu atât mai puțini indivizi cu cât ne-am deplasat spre sud.

În regiunea cercetată Rana lessonae este prezentă exclusiv în zonele de câmpie, de la altitudini cu puțin mai mari de 100 de m, până la aproximativ 200 m. Oricum, ținând cont de datele actuale despre arealul european al speciei (Gunther 1997 b), în regiunea de nord – vest a României, Rana lessonae se află în vecinătatea limitei sudice a arealului.

În regiunea cercetată, Rana lessonae populează habitate asemănătoare celor folosite de Rana arvalis, în cele mai multe cazuri apărând alături de aceasta. Specia este prezentă, în toate cazurile, în zone umede, cu nivel freatic ridicat, dar nu neapărat în zone cu acumulări de ape permanente. După încheierea perioadei de pontă este întâlnită în general în afara apei, inclusiv la distanțe de sute de metri, chiar la peste un km, de orice apă permanentă. Este activă ziua și în zone complet uscate.

În general Rana lessonae este prezentă în habitate neîmpădurite, în vecinătatea mlaștinilor, în sectoarele acoperite cu vegetație, pipirig sau stuf, în care se refugiază la nevoie. De asemenea, poate fi întâlnită în zona cordoanelor de stuf care înconjoară canalele de drenaj. Dar, este prezentă și în zone împădurite, la nivelul plantațiilor de salcâm de pe nisipurile de la Carei. Am întâlnit numeroase exemplare, în regiunile umede din interiorul pădurii, în zonele cu vegetație ierboasă bogată, înaltă și deasă, și în Polonia populând zonele împădurite (Rybacki & Berger 1994). Rana lessonae este prezentă în vecinătatea văilor din interiorul pădurii, inclusiv în timpul verii când acestea sunt secate.

În regiunea cercetată specia se reproduce în luna mai, când am întâlnit perechi în amplex în mai multe localități. Rana lessonae preferă pentru depunerea pontei habitate acvatice de dimensiuni relativ mari, cu vegetație acvatică bogată, permanente cel puțin până la mijlocul verii. Astfel, noi am întâlnit numeroase perechi care se reproduc în bălțile și canalele din zona pădurii de la Dara. Pe lângă bălțile mari, cu vegetație, această specie se poate întâlni la reproducere și în canale permanente, de asemenea cu o vegetație bogată. În general, specia Rana lessonae este prezentă în regiuni situate departe de localități, populând predilect zonele puțin afectate de activitățile antropice. Totuși, se pare că Rana lessonae este o specie cu o mare plasticitate ecologică, putând supraviețui, în anumite limite, inclusiv în regiuni puternic afectate antropic. Astfel, am întâlnit câteva exemplare de Rana lessonae în orașul Satu Mare la câțiva zeci de metri în spatele gării orașului. Habitatul respectiv este puternic afectat antropic, fiind reprezentat de o mlaștină de mari dimensiuni, acoperită cu stuf, în trecut în cea mai mare parte inundată, înconjurată de diguri de beton. În prezent zonele umede sunt reduse la câțiva metri de izvoare și canale, în rest existând doar o întindere acoperită cu stuf.

Rana lessonae supraviețuiește în regiuni degradate, în interiorul orașului Satu Mare. În context, nu considerăm că specia este amenințată în regiunea cercetată de noi, totuși multe populații sunt vulnerabile, fiind legate de anumite habitate, în general afectate de activitățile umane.

Rana kl. esculenta – Linnaeus – 1758

(Rana ridibunda X Rana lessonae)

Broasca mică de lac

Prezentarea speciei.

Broasca de lac mică este răspândită în Europa, având un areal aproximativ similar cu al speciei Rana lessonae, dar mai extins spre nord. Limita vestică este situată în sud –vestul Franței, în zona Munților Pirinei, în est ajunge până în Rusia, în bazinul Donului. În nord atinge latitudini mai mari, ocupând zonele sudice și centrale ale Angliei, întreaga Danemarcă și sudul Peninsulei Scandinave. În sud, limita arealului corespunde mai exact cu cea de la Rana lessonae, fiind reprezentată de nordul Italiei și nord – vestul Peninsulei Balcanice, dar este prezentă și în insula Corsica (Cogălniceanu et al 2000). Rana esculenta este considerată un element faunistic euro – est – asiatic, cu vechime preglaciară în Europa (Stugren 1956).

În România Rana esculenta a fost identificată în toate zonele țării, mai frecvent în Delta Dunării și în Câmpia Română, dar apare constant și în Moldova, pe cursul Siretului. În țară fiind preponderente fenotipurile de Rana ridibunda (Vancea et al 1989). Este semnalată și în vestul țării, în special în zonele de câmpie, dar și pe cursurile principalelor râuri. În zonele învecinate din Câmpia Panonică, au fost de asemenea semnalate toate cele trei forme, în Ungaria (Gubanyi 1990).

Este considerată nepericlitată (Cogălniceanu et al 2000), dar în unele zone este colectată în număr mare de către localnici (Maramureș), fiind consumată, la fel ca Rana ridibunda (Ardelean & Bereș 1999).

Rana esculenta nu este o specie, ci este un hibrid natural dintre Rana ridibunda și Rana lessonae. Pe baza încrucișărilor dintre cele trei forme s-a putut constata că Rana esculenta este în realitate un hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae (Berger 1966, 1971). Astfel de hibrizi au fost obținuți și în laborator, încrucișând cele două specii parentale (Gunther 1973). Inclusiv studiile proteinelor serice au confirmat statutul de hibrid între Rana ridibunda și Rana lessonae al formei descrise inițial sub numele de specie Rana esculenta (Tunner 1970, 1973).

Fiind un hibrid, Rana esculenta prezintă caractere morfologice intermediare între Rana lessonae și Rana ridibunda. Dimensiunile sunt intermediare între acestea, atingând maxim 12 cm (Cogălniceanu et al 2000).

Coloritul este variabil, dorsal evoluând de la brun deschis la diferite nuanțe de verde, cu diverse pete închise, frecvent fiind prezentă dunga vertebrală deschisă. Pe părțile laterale există pete negre mari, pe un fond deschis, ventral fiind prezente nuanțe deschise, albicioase. Regiunea lombară și coapsele prezintă un desen caracteristic, negru cu galben, în proporții egale sau predominând galbenul, contrastul nefiind la fel de pronunțat ca la Rana lessonae. În general, coloritul este mai viu decât la Rana ridibunda, dar mai șters, cu mai multe nuanțe închise decât la Rana lessonae.

Anatomic se aseamănă atât cu Rana ridibunda, cât și cu Rana lessonae, prezentând totuși caractere de diferențiere, botul fiind ascuțit, timpanul vizibil. Când picioarele se așază în unghi drept față de axa corpului (stilopodul fiind paralel cu zeugopodul) articulațiile tibio – tarsale ale celor două membre posterioare vin în contact, dar nu se suprapun, atingându-se doar. Dimorfismul sexual se prezintă prin caracterele observate și la speciile descrise anterior. Masculul prezintă saci vocali. Tuberculul metatarsal este mare, comprimat bilateral, semilunar (Fuhn 1969), dar mai mic decât la Rana lessonae. Sacii vocali ai masculului sunt colorați cenușiu deschis.

Rana esculenta este o formă euritopă, populând o mare diversitate de habitate acvatice, de la lacuri la bălți și băltoace. Este preponderent diurnă, pronunțat acvatică în comparație cu precedenta, hibernând atât în apă dar și pe uscat (Cogălniceanu et al 2000). Poate fi găsită atât în apă cât și în zonele umede din vecinătatea malurilor. Reproducerea are loc în aprilie – mai, dar poate avea loc și în iunie (Fuhn 1969), amplexul este axilar, ponta fiind asemănătoare cu cea de la Rana ridibunda, conține mai puține ouă. Larvele sunt similare cu cele ale precedentelor specii, metamorfozându-se în 3 – 4 luni, maturitatea sexuală fiind atinsă de masculi după prima hibernare, de femele după a doua. Rana esculenta are capacitate reproductivă scăzută, un număr important dintre ouăle depuse nefiind fecundate (Gunther 1973). Sunt cunoscute cazuri de larve gigantice, care sunt considerate a fi exemplare triploide (Lanza 1983).

Caracteristic pentru Rana esculenta este faptul că în unele situații populații hibride se pot reproduce și perpetua ca atare, în absența speciilor parentale. Există atât indivizi de Rana esculenta diploizi cât și triploizi (Gunther 1970). Reproducerea broaștei mici de lac are loc prin hibridogeneză, formele diploide conținând câte un genom al fiecărei specii parentale, cele triploide un genom al unei specii și două ale celeilalte. Înainte de reproducere se elimină un genom al unei specii, celălalt fiind dublat și transmis clonal.

În natură au fost descrise mai multe modalități de coexistență a formelor complexului esculenta: sistemul L – E, sistemul R – E, sistemul L – E – R și sistemul E (Tunner & Heppich-Tunner 1991). În primul caz sunt prezente doar Rana lessonae și Rana esculenta, în al doielea Rana ridibunda și Rana esculenta, etc. Se pare că structura populațiilor broaștelor verzi nu este stabilă în timp (Zavadil 1994).

Prezentarea rezultatelor.

În general, până în prezent se cunosc prea puține lucruri despre complexul esculenta, datorită faptului, că și în momentul de față mulți herpetologi nu fac o diferență între cele trei forme, tratându-se la un loc, sub numele de Rana esculenta complex. Astfel că nici acum nu se poate vorbi la modul sigur despre arealele acestora, ca urmare a faptului că statutul de specie pentru Rana lessonae a fost recent acceptat, multe dintre localitățile în care anterior a fost semnalată Rana esculenta pot fi în realitate zone populate de Rana lessonae, sau de diferite sisteme dintre acestea (Csata 1997). La momentul realizării volumului din Fauna R. P. R., Rana lessonae nu era considerată nici măcar subspecie de Rana esculenta (Fuhn 1960), Astfel de situații au fost identificate și în alte țări (Zavadil 1994).

În urma studiului nostru, am identificat populații de Rana esculenta în 29 localități, în totalitate în premieră, zona cercetată fiind o pată albă pentru răspândirea acestei specii în câmpiile vestice sătmărene.

Cercetările anterioare au dovedit că Rana esculenta este prezentă în regiunile de câmpie de la nord de Someș, alături de Rana lessonae (Covaciu – Marcov et al 2004). Dar, spre deosebire de aceasta, broasca mică de lac este răspândită și în depresiunea Oașului, ajungând până în regiunea localității Vama, fără a pătrunde însă în zona montană. La sud de Someș este bine reprezentată, mai ales la nivelul fâșiei de câmpie din vecinătatea frontierei, ajungând la sud până aproximativ la limita zonei de nisipuri de la Carei – Valea lui Mihai. La est, spre regiunea înaltă, Rana kl. esculenta pătrunde mai puțin, ajungând până la limita vestică a Măgurii Codrului.

În România au fost identificate mai ales populații alcătuite din Rana ridibunda și Rana kl. esculenta (Vancea et al 1989), zonele în care apăreau toate cele trei forme ale complexului broaștelor verzi fiind foarte rare la noi (Cogălniceanu & Tesio 1993), în Europa fiind descrise diferite sisteme (Tunner & Heppich-Tunner 1991). Și în regiunea studiată cel mai frecvent întâlnit este sistemul Rana ridibunda și Rana kl. esculenta, în aceste cazuri exemplarele de Rana esculenta sunt mai puțin numeroase decât cel de Rana ridibunda, dar atunci când sunt prezente toate cele trei forme, în sistemul Rana ridibunda- Rana lessonae- Rana esculenta, Rana lessonae este reprezentată prin cel mai redus număr de indivizi. Noi am întâlnit acest fenomen în 12 localități, la Berea, Ciumești, Dorolț, Decebal, Foieni, Horea, Resighea, Sanislău, Satu Mare, Scărișoara Nouă, Urziceni Pădure și Vetiș. Doar într-o singură localitate am întâlnit pe Rana kl. esculenta alături de Rana lessonae, la Dara, fără a fi prezentă Rana ridibunda.

Rana esculenta populează o mare diversitate de habitate, fiind euritopă, neprezentând nici o specializare ecologică (Berger 1973). Am întâlnit-o într-o mare diversitate de biotopi, populând atât habitatele folosite de Rana ridibunda cât și cele folosite de Rana lessonae. Astfel, Rana esculenta poate fi întâlnită atât în habitatele acvatice de dimensiuni mari cu vegetație bogată, caracteristice pentru Rana ridibunda, dar și în șanțuri și canale de irigație. De asemenea, broasca mică de lac populează smârcurile și mlaștinile din regiunile de câmpie. Fiind mai terestră decât Rana ridibunda, poate fi întâlnită și în timpul verii departe de apă, în habitate terestre, dar umede.

Reproducerea broaștei mici de lac are loc în aceeași perioadă cu cea a speciilor parentale, în aceleași habitate. Rana esculenta este relativ tolerantă față de activitățile antropice, fiind întâlnită și în zonele afectate de acestea. Astfel, poate fi întâlnită inclusiv în orașe, noi identificând-o în același habitat din orașul Satu Mare, ca și Rana lessonae.

Rana esculenta este vulnerabilă în regiunea studiată de noi, în ciuda faptului că am întâlnit-o într-un număr mediu de localități. Lucrările de desecare și îndiguire, precum și extinderea suprafețelor agricole au avut ca efect fragmentarea habitatelor propice speciei.

Rana dalmatina – Bonaparte 1839

Broască roșie de pădure

Prezentarea speciei.

Rana dalmatina este răspândită aproape exclusiv în Europa centrală și vestică, populând numai o suprafață foarte limitată din vestul extrem al Asiei Mici, în zona Mării Marmara. Limita vestică a arealului speciei este reprezentată de Munții Pirinei, în partea estică limita fiind constituită de țărmul vestic al Mării Negre. În nord ajunge cel mult până la nivelul sudului extrem al Peninsulei Scandinave, populații izolate fiind prezente și în Danemarca și nordul Germaniei. În sudul Europei este însă mult mai bine reprezentată, ajungând până la țărmul Mării Mediterane, fiind răspândită și în întreaga Peninsulă Balcanică și Apninică, inclusiv în Insula Sicilia. Aparține valului postglaciar silvic, răspândindu-se spre nord o dată cu răspândirea pădurilor de foioase. Înaintarea spre nord a acestei specii este oricum limitată, probabil netolerând termperaturile scăzute. S-a format probabil în timpul glaciațiunii în Europa sudică, dintr-o populație relictă a unui areal vast interglaciar, în Japonia existând o specie strâns înrudită, Rana japonica, interpretată de Mertens ca descendentă din același strămoș (Fuhn 1960).

Specie monotipică, fiind semnalată în România între 0 și 900 de metri altitudine, populând predilect biotopi forestieri. În Munții Alpi a fost semnalată și la altitudini mai mari, în aceste zone putând ajunge până la 1200 m (Cabela et al 2001). Se pare că cel mai înalt punct din România în care a fost semnalată broasca roșie de pădure este regiunea Maramureșului, unde se consideră că această specie urcă până la altitudini de 1300 – 1400 m în, Munții Rodnei (Ardelean & Bereș 2000). În România este prezentă în întreaga țară, populații izolate fiind identificate și în zonele împădurite din nordul Dobrogei, în Dobrogea aceasta fiind singura regiune în care a fost confirmată prezența speciei (Cogălniceanu et al 2000). Apare atât în zonele de câmpie cât și în cele de podiș și zonele montane, cu excepția înălțimilor mari. În zona de vest a României este o specie comună, fiind răspândită atât în regiunile joase din Câmpia de Vest cât și în unitățile montane și deluroase care o înconjoară pe aceasta.

Rana dalmatina este o specie elegantă, zveltă , de dimensiuni medii (7 – 8 cm maxim).

Coloritul dorsal este reprezentat de un fond gălbui-cenușiu, roz-cenușiu galben-cărămiziu brun, uniform sau stropit cu puncte mici negre, mai puține sau mai numeroase, pe care se evidențiază tiviturile dorso-laterale mai deschise. Între umeri se află un desen mai închis în formă de V răsturnat, cu vârful orientat cranial, o pată mai închisă în regiunea temporală, situată între vârful botului și comisurile gurii. Coapsele sunt marmorate cu galben, membrele posterioare dungate transversal cu brun sau cafeniu închis.

Ventral coloritul este deschis, alb lăptos, gușa vermiculată cu roșu, partea internă a coapselor fiind galben roșiatică. Flancurile prezintă de obicei nuanțe mai deschise, existând doar puncte negre extrem de mărunte. Coloritul este extrem de variabil, la același individ modificându-se sub influența condițiilor de mediu (luminozitate, culoarea de fond a biotopului).

Examinând din punct de vedere anatomic, observăm că lungimea capului este egală cu lățimea, sau mai mică, botul este ascuțit, pupila orizontală. Timpanul este de dimensiuni mari, extrem de evident. Degetele membrului anterior sunt terminate obtuz, membrul posterior fiind foarte lung, când piciorul este întins cranial paralel cu axul corpului, articulația tibio-tarsală depășește evident vârful botului. Dorsal pielea este netedă sau cu puține glande proeminente, tivitura dorso – laterală fiind bine dezvoltată, de obicei dreaptă. Ventral tegumentul este neted, fin granulat în jumătatea inferioară a coapselor.

Masculii nu prezintă saci vocali, având în schimb calozități nupțiale pe partea internă a primului deget al membrului anterior, care este mai puternic la mascul decât la femele (Cogălniceanu et al 2000).

Rana dalmatina este o specie terestră, cu excepția perioadei de pontă, populând în general diferiți biotopi forestieri cu umiditate crescută, dar putând fi găsită și în zonele neâmpădurite, cu mlaștini acoperite cu stuf. Broasca roșie de pădure este un Amfibian foarte agil, fiind capabilă să execute salturi cu lungimi foarte mari (peste 2 m). Este activă atât ziua cât și noaptea (Cogălniceanu et al 2000).

Din hibernare iese devreme, încă de la finele lunii februarie, perioada de pontă ținând până în aprilie. Pentru reproducere folosește o multitudine de habitate, de la lacuri permanente de mari dimensiuni, canale, până la bălți temporare și chiar băltoace efemere din interiorul sau de la liziera pădurilor. Amplexul este axilar, având loc noaptea, ponta este extrem de caracteristică având forma unui conglomerat globulos fixat de diferite suporturi acvatice. Larvele ating la metamorfoză 6 cm, fiind asemănătoare cu ale celorlalte Ranidae, coada acestora fiind înaltă și terminată ascuțit. Dorsal sunt colorate brun deschis, cu pete și reticulații, partea ventrală fiind albă, cu pete aurii, dezvoltarea larvelor durând 2 – 3 luni.

Rana dalmatina este o broască adaptată la biotopii din zonele de deal și câmpie. Cu toate că este bine reprezentată pe întreg teritoriul României, Rana dalmatina este o specie vulnerabilă (Cogălniceanu et al 2000).

Prezentarea rezultatelor.

Rana dalmatina este răspândită în principal în zonele centrale ale Europei și într-o mică parte a Asiei Mici (Grossenbacher 1997 a). Deși România reprezintă o parte a limitei estice a arealului speciei, broasca roșie de pădure comună în România, prezentă în toată țara, cu excepția zonelor montane înalte, fiind larg răspândită în vestul țării (Cogălniceanu et al 2000).

În urma studiului nostru, am întâlnit această specie în 29 localități, dintre care 21 reprezintă date noi pentru herpetofauna României.

În zona cercetată Rana dalmatina este o specie răspândită în general în zonele împădurite. Este prezentă în interiorul pădurilor, în frunzar, dar poate fi întâlnită și la nivelul lizierelor sau în zonele umede din vecinătatea acestora. Totuși, broasca roșie de pădure este prezentă și în regiunile neîmpădurite, în special din zonele de câmpie. Aici, Rana dalmatina este răspândită în zonele umede, cu vegetație ierboasă bogată, de la nivelul canalelor, sau de pe malurile văilor.

Rana dalmatina devine activă primăvara devreme, întâlnind-o deja de la finele lunii februarie. Perioada de activitate a speciei se prelungește mult spre sezonul rece, în general fiind activă până la începutul lunii noiembrie. În anii cu toamnă blândă perioada de activitate a speciei se prelungește mai mult.

Reproducerea are loc devreme, broaștele roșii de pădure fiind prezente în apă din momentul în care devin active, de la finele lunii februarie, până la finele lunii martie. Rana dalmatina nu prezintă preferințe față de habitatele de depunere a pontei, folosind orice tip de biotop acvatic disponibil. Am întâlnit-o la reproducere în bazine acvatice mari, mlaștini, lacuri sau bălți, dar și în canalele de drenaj sau canalele de pe marginea drumurilor. Ponta poate fi depusă și în ape temporare, sau chiar în bălțile efemere de la lizierele, sau din interiorul pădurilor. Poate fi întâlnită, la reproducere, și în zone puternic afectate de activități antropice, depunându-și ponta și în bazine betonate, fântâni, etc.

Rana dalmatina este relativ comună în câmpiile cercetate, fiind răspândită în multe localități situate la nivelul unui areal continuu. Populațiile de broaște roșii de pădure sunt numeroase, totuși în unele zone este periclitată de localnici, care o consumă, capturând multe exemplare, primăvara, când acestea se aglomerează la pontă (Ardelean & Bereș 1999, Dehelean & Ardelean 2000).

Rana arvalis – Nilsson 1842

Broască de mlaștină

Prezentarea speciei.

Broasca de mlaștină ocupă un vast areal euro – asiatic, fiind o specie legată de zonele nordice ale acestora. Limita vestică a arealului este situată în Olanda, Belgia și nord -vestul Franței, la est fiind mult mai răspândită, ajungând până în regiunile nordice din Asia centrală, în Siberia, fiind un element faunistic estic (Fuhn 1956). Rana arvalis este răspândită larg în zonele nordice ale Europei, Danemarca, Peninsula Scandinavă, depășind cercul polar. Ajunge de asemenea la țărmul Mării Albe, și al Oceanului Înghețat. În sudul Europei pătrunde mai puțin, în general limita sudică fiindu-i realizată de Alpi și de Carpați, pe care nu îi depășește la sud, cu excepția unor populații situate în zone din Câmpia Panonică, unde, probabil evoluând izolat, s-a diferențiat subspecia Rana arvalis wolterstorffi. Broasca de mlaștină este considerată ca fiind un relict glaciar pe teritoriul României (Poliș 1977), populațiile de aici fiind situate la limita sudică a arealului.

Rana arvalis este o specie politipică, cu patru subspecii, în România trăind atât subspecia nominată, Rana arvalis arvalis cât și subspecia Rana arvalis wolterstorffi – Fejervarii 1919. Rana arvalis arvalis ocupă în România un areal disjunct, fiind prezentă în depresiunea Brașovului, în bazinul superior al Oltului și afluenții săi, în zona Reci, unde a fost semnalată de Fejervary – Langh (Fejervary – Langh 1942). Este de asemenea răspândită în nordul Moldovei, primele semnalări fiind din zona Dorohoi (Vancea 1959). Rana arvalis wolterstorffi este prezentă în special în sectorul nordic și central al Câmpiei de Vest, bazinele Someșului și Mureșului, pătrunzând și în Transilvania de-a lungul acestor două râuri. Este de asemenea prezentă în Câmpia Panonică, fiind singura subspecie de broască de mlaștină prezentă în Ungaria (Dely 1961). Nu toți autorii admit validitatea subspeciei Rana arvalis wolterstorffi, considerând că aceasta este doar o varietate fără statut taxonomic (Stugren & Popovici 1960, Micluță 1970, Poliș 1977).

Rana arvalis este o specie de dimensiuni medii (atingând până la 8 cm), cu corpul relativ îndesat și robust (Cogălniceanu et al 2000).

Coloritul dorsal este extrem de variabil, desenul de asemenea fiind extrem de variabil. Fondul cromatic este reprezentat de nuanțe de cenușiu deschis la mascul și brun sau brun roșcat la femele, putând fi și gălbui sau maro. Desenul este extrem de variabil, forma tipică prezentând o dungă medio – dorsală, mai deschisă decât fondul, lată, situată între vârful botului și anus, mărginită lateral de câte o dungă roșietică sau brună și vermiculații paralele proeminente. Plecând de la acest desen, trecând prin toate gradele de simplificare, de la absența dungilor laterale, a vermiculațiilor, se ajunge la forme uniform colorate, brun, bej, uniform, similare cu Rana dalmatina. Aceste modele diferite sunt considerate varietăți. Pata temporală este prezentă.

Ventral coloritul este alb, uniform, doar partea ventrală a capului fiind uneori stropită cu roșu. Laturile sunt colorate caracteristic, prezentând pe un fond deschis pete negre intens, de dimensiuni mari, de obicei confluate intr-un desen reticulat caracteristic.

Rana arvalis are botul alungit, pupila fiind orizontală, lățimea capului egală sau ceva mai mare decât lungimea, rostrul alungit, depășind evident mandibula. Timpanul este evident, fiind depărtat de ochi (comparativ cu Rana dalmatina). Degetele membrelor anterioare sunt obtuze, când membrul posterior este întins în direcție cranială (paralel cu corpul), articulația tibio – tarsală cade la subspecia nominată între ochi și nări, iar la subspecia wolterstorffi poate chiar depăși ușor vârful botului; în poziție așezată, la animalul viu, articulațiile tibiotarsale nu se ating nici o dată. Tuberculul metatarsal intern este mare, dur, semilunar, rotunjit, comprimat bilateral, membrana interdigitală nu depășește nici o dată penultima falangă a degetului al patrulea. Tuberculii subarticulari nu pot fi distinși. Pielea este netedă, sau cu mici verucozități, formând de fiecare parte a axului vertebral câte o linie, între umeri fiind prezentă o tivitură glandulară în formă de V întors, muchiile dorso – laterale bine dezvoltate.

Masculul prezintă doi saci vocali interni, în perioada de pontă având calozități nupțiale negre pe degetul intern al membrelor toracale (Fuhn 1969). În perioada de pontă, masculii sunt colorați în albastru, ca urmare a acumulării subtegumentare de limfă.

Rana arvalis este o specie preponderent terestră, dar atașată de zonele cu umiditate mare, mlaștini, turbării, pășuni umede. În apă poate fi găsită exclusiv în perioada de hibernare și de pontă, care are loc devreme, în martie – aprilie. În general este activă mai ales noaptea (Cogălniceanu et al 2000), dar poate fi întâlnită și ziua, în special juvenilii. Realizează salturi mai scurte și mai greoaie decât Rana dalmatina.

Amplexul este axilar, pontele, sub forma unor grămezi, sunt depuse grupat pe fundul bazinului acvatic sau, de obicei plutesc la suprafața apei. Larvele, similare cu cele ale altor Ranidae, sunt mici, până la 4 – 5 cm, dorsal fiind colorate maro, ventral cenușiu cu pete aurii.

Spectrul trofic este similar cu cele al speciei Rana temporaria, intensitatea hrănirii fiind mai mare în zone deschise decât în păduri (Loman 1979).

Prezentarea rezultatelor.

Broasca de mlaștină este răspândită în nordul Europei, în România fiind un relict glaciar, aflat la limita sudică a arealului (Poliș 1977). La noi, specia este prezentă numai în jumătatea nordică a țării, fiind semnalată în unele localități din Câmpia de Vest (Cogălniceanu et al 2000 a).

În urma activității noastre am identificat specia Rana arvalis în 27 de localități din regiunea studiată. Am întâlnit broasca de mlaștină numai în localitățile semnalate anterior, nereușind să aducem contribuții noi la cartarea speciei în această zonă.

Arealul speciei este continuu, este prezentă la nord de Someș, anterior aici fiind semnalată numai într-o singură localitate, la Apa (Micluță 1970), unde nu a mai fost regăsită. La sud de Someș, Rana arvalis este relativ bine reprezentată în regiunile de câmpie din sudul județului Satu Mare, ajungând, la est, numai până la limita dealurilor. Este prezentă atât în Câmpia Crasnei cât și a Ierului, populații mai mari întâlnindu-se în mlaștinile din regiunile cu dune de nisip, în apropierea frontierei cu Ungaria.

Rana arvalis are o cerință ecologică fundamentală, anume umiditatea ridicată în comparație cu alte specii terestre de Amfibieni (Fuhn 1969). Specia poate fi întâlnită într-o mare diversitate de habitate, cu condiția ca acestea să aibă un grad ridicat de umiditate. În principal este prezentă în zone umede deschise, neîmpădurite. Rana arvalis poate fi întâlnită în regiunea investigată în mlaștini de dimensiuni mari, zone de băltire, dar și în zonele umede situate pe marginea canalelor sau pâraielor. Broaștele de mlaștină sunt prezente în zonele cu pipirig, acestea oferind la nevoie adăpost animalelor. Rana arvalis poate fi întâlnită și în regiunile afectate de activități antropice, fiind prezentă în brâul de vegetație care înconjoară canalele situate între culturile agricole, sau șanțurile de pe marginea drumurilor, cu toate că se considera că evită zonele modificate antropic (Poliș 1977).

În câmpia dintre Resighea și Carei, putem întâlni populații de Rana arvalis în mlaștini și șanțuri, situate între dunele de nisipuri. Broaștele de mlaștină populează habitate cu substrat nisipos și pe malul mării, în Finlanda (Itamies, 1982). Zonele cu nisipuri sunt mai puțin folosite pentru agricultură, astfel la nivelul lor găsindu-se și în prezent numeroase mlaștini atât în zone deschise, cât și în păduri. Populațiile din zonă, sunt foarte numeroase, datorită impactului antropic redus.

Am întâlnit broasca de mlaștină și în păduri, fiind prezentă în mlaștini forestiere, ori de-a lungul unor canale cu stufăriș, care străbat aceste păduri. În astfel de habitate am întâlnit broaștele de mlaștină în zona localităților Noroieni, Nisipeni. De asemenea, populează pădurile din zonele cu dune de nisipuri din Câmpia Careiului.

În general Rana arvalis evită terenurile agricole (Poliș 1977), totuși noi întâlnind-o și pe terenuri cultivate. Explicația prezenței speciei pe aceste terenuri, este dată de antropizarea puternică a habitatelor broaștelor de mlaștină, desecarea mlaștinilor și utilizarea lor ca terenuri agricole, îndiguiri și diverse amenajări hidrotehnice. Astfel habitatul speciei s-a micșorat și a ajuns să fie înconjurat din toate direcțiile de terenuri agricole, broaștele fiind nevoite să intre pe aceste terenuri, cum se întâmplă și cu unele populații de Hyla arborea din Olanda, habitatul lor ajungând să fie constituit de vegetația seminaturală a terenurilor agricole (Vos 1999).

Am întâlnit populații de Rana arvalis în habitate atipice, puternic afectate de activitățile antropice. Un astfel de caz este cel al populației din municipiul Satu Mare, unde broasca de mlaștină este prezentă într-o mlaștină din centrul orașului, situată în apropierea Gării Satu Mare. Este remarcabilă supraviețuirea speciei în acest habitat puternic afectat, poluat, care servește ca depozit de gunoaie, în condițiile în care broasca de mlaștină este foarte sensibilă la factorii de mediu. Totuși, această situație nu este unică, populații de Rana arvalis întâlnindu-se și în centrul Moscovei (Leontyeva & Semenov 1999).

Rana arvalis este vulnerabilă în regiunea studiată de noi, situație datorată atât apropierii de limita a arealului, cât și de faptul că zona studiată este puternic afectat antropic. Lucrările de desecare și îndiguire, precum și extinderea suprafețelor agricole au avut ca efect fragmentarea habitatelor propice speciei și izolarea unor populații.

=== Anexa ===

Anexă

Răspândirea speciilor de amfibieni și reptile în regiunea cercetată

Localități geografice: 63

Total localități: 530

Localități noi (X): 376

Loclaități semnalate anterior, reidentificate de noi (S): 154

Localități unde o anumită specie semnalată anterior nu a fost regăsită (O): 83