Carta Internationala Privind Drepturile Omului
INTRODUCERE
Alegerea unei teme cum este Carta Internațională a Drepturilor Omului mi se pare a fi firească în contextul actual, aici referindu-mă la climatul socio-politic și economic. Problematica drepturilor omului rămâne un subiect fierbinte și în prezent. Transformările și provocările lumii contemporane se oglindesc în acest domeniu aducând noi sfere de interes în această zonă , cea a drepturilor omului.
Trăim într-o societate în care se vorbește din ce în ce mai mult despre globalizare, unificare, drepturi , obligații, iar documentele care formează Carta Internațională a Drepturilor Omului au rolul de a consacra aceste drepturi la nivel internațional.
Cunoașterea drepturilor pe care fiecare dintre noi le are o consider esențială, pentru că astfel devenim conștienți de beneficiul acestora, ne responsabilizează, ne face să participam activ la consolidarea unei societăți mai tolerante, mai omogene. Deși trăim într-un stat modern, construit pe principii democratice, prin care cetățeanului i se pun la dispoziție pârghiile necesare realizării drepturilor sale, uneori, acesta întâmpină dificultăți atunci când se încearcă o recunoaștere a acestor drepturi. Dificultățile pot proveni fie din necunoașterea corectă a drepturilor, fie din acccesul greoi spre respectivele pârghii care i-ar putea aduce recunoașterea dreptului, aici referindu-mă la justiție.
Consider că ar trebui pus un mai mare accent asupra temei « Drepturile Omului » atât în mass media cât și în cadrul învățământului preuniversitar, locul unde se realizează mare parte din cultura generală a viitorului adult. Drepturile omului sunt o temă care înseamnă mai mult decât noțiuni, înseamnă ani de istorie dură, înseamnă ani de civilizație, înseamnă progres în ceea ce privește demnitatea umană și respectul față de ființa umană.
Mi se pare inacceptabil faptul că în anii 2012 asistăm la diferite incălcări flagrante ale drepturilor omului demonstrând că nu am învățat nimic din ororile trecutului nu foarte îndepartat în unele cazuri. Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Yugoslavia, unde NATO a intervenit militar, plecând tocmai de la ideea apărării drepturilor unei minorități etnice, desconsiderată și condamnată la frustrări sub paravanul suveranității naționale. Dar, după cum au constatat și pacifiștii care se împotriveau în 1999 intervenției NATO împotriva dictatorului Miloșevici din Yugoslavia, acea tactică a fost decisivă în subminarea unei puteri ilegitime.
Totuși, scopul liderilor blocului militar cu sediul la Bruxelles, de a-i determina pe sârbi să respecte drepturile albanezilor din Kosovo, nu și-a atins ținta, ci a contribuit în primă instanță la emigrarea masivă a acestora din zona lor natală spre țările vecine.
Privind din aceeași perspectivă a drepturilor omului este îngrijorător faptul că terorismul constituie politică de stat în unele țări, guvernele respective acționând sub pretextul idealului identității naționale sau al revendicărilor de natură religioasă.
În ultimul timp se poate vorbi de un adevărat terorism religios în câteva zone ale lumii, terorism cate nu lasă pe nimeni indiferent, fiindcă el reprezintă o întoarcere în trecut a zonelor respective, o îndepărtare de valorile și sensurile civilizației. Convingătoare sunt în acest sens întâmplările din Afganistan, unde așa zișii talibani, studenții fundamentaliști ai Islamului, au preluat frâiele guvernării, instalând legi care au făcut ca această țară din Asia să intre în regres, să se întoarcă spre un trecut de care credea că s-a îndepărtat pentru totdeauna.
Evenimentele tragice petrecute în SUA la 11 septembrie 2001 au arătat cu claritate că terorismul este un flagel ce cuprinde întreg mapamondul.
Referindu-se la aceste întâmplări Koichiro Matsunra – director general UNESCO – afirma că “Atacul infiorător și nemilos împotriva SUA a fost și un atac împotriva idealurilor demnității umane și democrației în lumea întreagă”, iar Mary Robinson le califica “drept crime împotriva umanității și afronturi grave aduse drepturilor omului.”
Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate că acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, asistăm la desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri noi ce generează acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul internațional umanitar cu subramura sa în plină evoluție, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul internațional al refugiaților și, nu în ultimul rând Dreptul internațional al dezvoltării umane, toate ținând a fi reunite într-un concept nou DREPT UMAN, destinat să guverneze o cultură umană universală.
Aici poate lua naștere discuția potrivit căreia în război se aplică alte reguli…da, se aplică alte reguli, dar demnitatea umană nu trebuie negociată.
Scopul meu , prin alegerea acestei teme, este acela de a face o prezentare a drepturilor consfințite în cele mai importante documente care formează Carta Internațională a Drepturilor Omului, de a le analiza pentru a releva importanța acestora în cursul firesc al unei societăți moderne. În același timp mi se pare firesc să menționez și documentele adoptate la nivel regional cu privire la drepturile omului, fiecare dintre ele având particularități specifice ,tinând cont de tradiții și cutume.
Capitolul 1. Noțiuni introductive privind conceptul de drepturi ale omului
Scurt istoric al procesului de afirmare și dezvoltare a drepturilor omului
Individul, ca ființă umană, s-a născut cu drepturi intrinseci, idee care a prins contur destul de târziu, atunci când climatul politic și social a îngăduit acest lucru. Astfel, în secolul al XVI-lea, teologii spanioli și-au manifestat indignarea și protestul față de tratamentul inuman la care era supusă populația indigenă din teritoriile care făceau obiectul cuceririlor coloniale ale Spaniei și Portugaliei,dar conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, în filozofia "dreptului naturii și ginților".
Cristalizarea și afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.
Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpul străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.
Originea ideii de “drepturi ale omului” o găsim în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate, în concepția creștină asupra omului. În Grecia Antică dezvoltarea acestui concept s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale, gânditorii acestei țări înțelegând relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, zisă antropocentică, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte.
Aristotel, în lucrarea sa “Politice”, afirma că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic.” Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societății umane.
Problematica drepturilor omului poate fi abordată pe mai multe planuri:
Pe planul filozofiei politico-juridice a cărei evoluție a condus la afirmarea individului ca persoană umană,îndreptățită să beneficieze sau să fie învestită cu drepturi proprii opozabile în primul rând statului, căruia îi aparțin. În acest sens, Jean Jacques Rousseau în al său Contract social din 1762 a distins între omul natural și omul social, primul fiind privit prin prisma a două principii anterioare rațiunii : dragostea de sine și mila, iar omul social este caracterizat prin rațiune, acest fapt ducând la o înstrainare față de cele două atribute naturale. Contractul social, în viziunea lui Rousseau se bazează pe legea libertății și legea proprietății ducând astfel la realizarea naturii autentic umane. Această concepție nu putea să apară în condițiile sclavagismului și feudalismului, în care inegalitățile dintre clasa dominantă și cele dominate, ca și lipsa de libertăți pentru marea masă a populației erau consfințite și chiar apărate de instituțiile juridice și politice. Ea va apărea odată cu contestarea acestei inegalități și instituții.
Ideile din acest Contract social au avut un foarte mare impact asupra Revoluției franceze (1789), rezonând cu ideile promovate de mișcarea revoluționară.
Pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi și obligații mai întâi pe plan național și mai târziu la scara internațională
Pe planul cooperării dintre state la nivel internațional, acest lucru intervenind mai târziu.
Este evident că drepturile omului au o încărcătură politică și socială, ceea ce le-a determinat să devină obiect de luptă, de revendicări, nefiind recunoscute întotdeauna cu ușurință.
Analizând dezvoltarea istorică a societății omenești, descoperim că cerințele legate de apariția marii producții de mărfuri, de ascensiunea burgheziei, clasă legată de promovarea unor raporturi noi sociale, au determinat înlăturarea formelor de dependență personală din feudalism, a inegalităților de statut juridic dintre oameni, au creat condiții pentru formarea unei concepții noi asupra drepturilor omului.
Concepțiile burgheziei asupra drepturilor omului au avut drept punct de plecare proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili un statut al persoanei. Ele au denunțat caracterul retrograd al instituțiilor feudale, incompatibile cu libertatea și egalitatea și au respins îngrădirea, sub influența bisericii, a libertății și conștiință și de exprimare, de cercetare științifică.
Ideile de drepturi și libertăți astfel proclamate fuseseră afirmate și dezvoltate fragmentar în opera filosofilor, enciclopediștilor, jurnaliștilor și iluminiștilor.
Potrivit mai multor autori, primul document european în care se schițează elemente ale unei protecții juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Țară, în 1215 de către nobilime și biserica engleză. Documentul reglementează dreptul la judecată potrivit legii.
"Niciun om liber nu va fi închis sau expulzat sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor țării ( a se vedea André Maurois, Istoria Angliei,p 160)
Un alt exemplu care înseamnă încă un pas înainte privind recunoașterea la nivel de stat a drepturilor omului îl reprezintă actul Habeas Corpus, act adoptat de Parlamentul Marii Britanii în timpul revoluției burgheze (1679) prin care se garantează inviolabilitatea persoanei, iar în Bill of Rights din 1689 sunt recunoscute dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul de a fi judecat de un tribunal și chiar eliberarea sub cauțiune.
Pentru că suntem la capitolul privind istoria drepturilor omului, cred că este demn de menționat și faptul că , în Marea Britanie, alături de Bill of Rights stau Magna Carta, Habeas Corpus Act 1679, precum și actele Parlamentului din 1911 și 1949 fiind considerate documentele care stau la baza Constituției Marii Britanii.
Un important document, care marchează încă de timpuriu preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților, îl constituie hrisovul emis de Leon Vodă – Tomșa, domn al Țării Românești (1629 – 1632), la 15 iulie 1631, considerat ca fiind pe același plan al importanței cu “chartele” emise în alte țări, fapt ce evidențiază integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene. Dintre ideile cele mai relevante înscrise în acest document remarcăm principiul că nimeni nu poate în timpul revoluției burgheze (1679) prin care se garantează inviolabilitatea persoanei, iar în Bill of Rights din 1689 sunt recunoscute dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul de a fi judecat de un tribunal și chiar eliberarea sub cauțiune.
Pentru că suntem la capitolul privind istoria drepturilor omului, cred că este demn de menționat și faptul că , în Marea Britanie, alături de Bill of Rights stau Magna Carta, Habeas Corpus Act 1679, precum și actele Parlamentului din 1911 și 1949 fiind considerate documentele care stau la baza Constituției Marii Britanii.
Un important document, care marchează încă de timpuriu preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților, îl constituie hrisovul emis de Leon Vodă – Tomșa, domn al Țării Românești (1629 – 1632), la 15 iulie 1631, considerat ca fiind pe același plan al importanței cu “chartele” emise în alte țări, fapt ce evidențiază integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene. Dintre ideile cele mai relevante înscrise în acest document remarcăm principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că vinovăția trebuie dovedită în mod public, iar execuția trebuie hotărâtă numai dacă legea îl “ajunge” pe om, numai dacă pentru o atare vină, legea prevede pedeapsa capitală.
Sfârșitul secolului al XVIII-lea a avut un impact determinant asupra evoluției drepturilor omului pentru ca au avut loc două evenimente importante : rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii din 1776 și Revoluția Franceză din anul 1789. În urma primului eveniment s-a adoptat Declarația de independență a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia ce proclamă și consfințește principiul egalității între indivizi, dreptul la viață și libertate ca drepturi inalienabile și cerinta instituirii guvernelor cu consimțământul celor guvernați.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluției franceze, încorona aceste tradiții, ca și ideologia iluministă ce a inspirat procesul revoluționar, constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii.Ea consacra drepturile naturale și imprescriptibile ale omului: egalitatea în fața legii, garanția împotriva oricăror arestări abuzive, prezumția de nevinovăție, libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate, etc.
Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituțiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu și un capitol referitor la drepturile și libertățile cetățenești, și au servit drept principale surse de inspirație în elaborarea instrumentelor juridice internaționale în materie.
Declarația Revoluției Franceze privind drepturile omului și cetățeanului din 26 august 1789 dă expresie filozofiei dreptului natural și enunță drepturi și libertăți într-o perspectivă liberală și individualistă. Primul principiu enunțat este cel al egalității în fața legii a tuturor persoanelor, care potrivit Declarației, stă la baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți, ca o condiție generală a existenței lor. dintre care amintesc : dreptul la proprietate, la securitate, la rezistență față de opresiune, libertatea de gândire, de expresie și de manifestare. Punerea în aplicare a acestor drepturi proclamate în S.U.A și Franța s-a realizat prin constituții scrise.
În perioada următoare, Europa a urmat exemplele celor două state: Olanda în 1798, Spania în 1812, etc. În România, drepturile cetățenilor au fost consfințite prin Constituția din 1866, după Unirea Principatelor din 1859.
Până în anul 1945 au fost adoptate o serie de convenții cu privire la anumite categorii sociale: eliminarea sclaviei și a comerțului cu sclavi, protecția lucrătorilor și a minorităților demonstrând în acest sens drumul lung pe care drepturile omului îl aveau de parcurs pentru a fi recunoscute și adoptate în documente care să privească toate ființele umane, indiferent de categoria socială din care ar face parte, indiferent de sex, religie sau opinie . Dintre documentele adoptate înainte de anul 1945 amintim :
-Convenția de la Geneva din anul 1925, încheiată în cadrul Societății Națiunilor Unite ce prevede suprimarea sclaviei în toate regiunile lumii.
Înființarea Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M) în anul 1919 a fost urmată de încheierea unor convenții internaționale pentru protecția lucrătorilor industriali și îmbunătățirea condițiilor de lucru.
Primele forme de organizare a colaborării multilaterale dintre state au fost conferințele și congresele internaționale, convocate pentru reglementarea unor probleme în care erau interesate mai multe state. În secolul al XIX – lea, locul conferințelor și congreselor în colaborarea internațională a crescut, treptat, acesta devenind periodice prin intermediul unui secretariat.
Către sfârșitul secolului al XIX – lea au fost create uniuni administrative, organizații internaționale permanente având drept scop asigurarea colaborării dintre state în domenii limitate, de specialitate, conform unor reguli generale înscrise în statutele lor. Acestea erau: Uniunea Poștală Universală (1875), Organizația Meteorologică mondială (1878) ș.a.
Liga Națiunilor avea un obiect general de activitate și a funcționat între cele două războaie mondiale. Aceasta nu a acordat suficientă atenție colaborării pe plan economic și social, neavând nici organe investite cu astfel de atribuții. Totuși, și în acest domeniu al colaborării s-au făcut progrese prin crearea Organizației Internaționale a Muncii, ca și prin organisme ale Ligii, în care Comisia de Cooperare internațională.
Pactul Liga Națiunilor a fost adoptat la Conferința de pace de la Versailles la 28 iunie 1919 și inclus în partea I în toate tratatele de pace semnate după Primul Război Mondial.
Scopurile proclamate de ligii erau: promovarea colaborării internaționale prin realizarea păcii și securității prin acceptarea unor obligații de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relații juste între națiuni, respectarea dreptului internațional și a obligațiilor decurgând din tratate și prin menținerea justiției.
Această organizație și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și a fost dizolvată expres în 1946.
Protecția internațională a drepturilor omului a fost ulterior abordată ca imperativ al comunității internaționale, abia dupa cel de-al doilea război mondial, sub influența dezvăluirii atrocităților naziste concretizându-se într-o serie de reglementări cu caracter universal sau regional, chiar sectorial. Construirea unui sistem de protecție a drepturilor omului a fost începută prin adoptarea Cartei ONU .
Necesitatea existenței unor documente internaționale privind recunoașterea și apărarea drepturilor omului
Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne utilizăm deplin calitățile noastre umane, inteligența, talentul și conștiința și să ne satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea, bunăstarea fiecărei persoane se vor bucura de respect și de protecție.
Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală, dar creează, de asemenea, premizele neliniștilor sociale și politice, aruncând semințele violenței și conflictului în și între societăți și națiuni. Omul, ființă socială se raportează în mod necesar la semeni, la societate, în ansamblu, acesta fiind cadrul care îi asigură existența și dezvoltarea prin aceea că « fiecare are un statul al său în care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare ». Prin urmare, date fiind implicațiile și consecințele deosebite pentru existența umană.
Analizând atât documentele internaționale, cât și literatura de specialitate se observă că nu a fost adoptată până în prezent o definiție a conceptului de protecție a drepturilor omului. Însă doctrina de specialitate consideră protecția drepturilor omului ca fiind un concept cuprinzător care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea, dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale.
Protecția internațională a drepturilor omului se realizează prin proceduri și mecanisme internaționale la materializarea cărora participă organe, instituții care au atribuții de supraveghere, control ori care au chiar puteri decizionale fiind în măsură să propună și să aplice sancțiuni împotriva statelor care încalcă obligațiile asumate în materia drepturilor omului.
În practică este adesea dificil de făcut distincție între promovarea și protecția drepturilor omului pentru că de regulă cele două aspecte ale aceleiași instituții a drepturilor omului se regăsesc în acțiunea comună fie concomitent, fie un aspect îl însoțește pe celălalt.
Un studiu atent al doctrinei pune în evidență faptul că promovarea drepturilor omului apare cel mai des folosită la nivel universal, în timp ce protecția drepturilor omului (prin mecanisme concrete de urmărire și respectare a acestor drepturi) se regăsește de obicei în plan regional pentru că această protecție a drepturilor omului este rezultatul unor acorduri care intervin între statele aparținătoare unei anumite regiuni. Pe cale de excepție putem asista și la unele mecanisme de protecție la nivel universal.
Promovarea drepturilor omului la nivel internațional implică activități circumscrise cooperării statelor și orientate spre realizarea de acorduri privind măsurile noi care ar trebui luate în domeniul drepturilor omului, adoptarea unor documente în legătură cu dimensiunile noi ale unor drepturi sau chiar cu noi drepturi ale omului (spre exemplu: dreptul la un mediul natural sănătos). În cadrul acestor activități se înscriu și analizele, studiile, seminariile, activitățile consultative în general, ca și orice alte măsuri în domeniu educației referitor la drepturile omului inițiate de organizațiile internaționale.
Tot ca forme de promovare a drepturilor omului pot fi menționate rapoartele periodice transmise de către state în baza obligațiilor pe care și le-au asumat prin convenții internaționale și care constituie o modalitate eficientă pentru schimbul de informații și experiență în acest domeniu.
În ultima perioadă am asistat la un proces de îmbogățire și diversificare a mijloacelor utilizate de comunitatea internațională în vederea promovării drepturilor omului (spre exemplu, instituția raportorilor speciali ai ONU), datorită creșterii interesului general față de problematica drepturilor omului.
Documentele care afirmă și reglementează drepturile omului : tratate, convenții, declarații, acorduri au apărut ca urmare a unor încălcări flagrante a acestora de-a lungul isoriei. O dată cu evoluția individului, o dată ce acesta a devenit membru activ al unei societăți s-a impus elaborarea unor norme care să-i asigure acestuia protecția privind drepturile sale : dreptul la viață, la libertate, egalitatea în fața legii. Este de remarcat faptul că aceste documente au fost adoptate în urma unor evenimente extrem de violente și de sângeroase. Să luăm al doilea război mondial, poate cel mai grăitor exemplu în acest sens, un război în secolul XX ale cărui orori au provocat răni ce nu s-au închis nici până în prezent, existând și în prezent tensiuni ce iși au rădăcinile în acel război. În urma războiului a fost înființată Organizația Națiunilor Unite care pe 10 decembrie 1948 a adoptat “Declarația Universală a Drepturilor Omului”.
Declarația a devenit unul dintre cele mai cunoscute și influente documente din lume, fiind sursa de inspirație pentru întreg sistemul normativ intern și internațional în domeniu.
Impactul prevederilor Declarației au făcut ca aceasta să fie tradusă în circa 250 de limbi și dialecte și să fie documentul cel mai cunoscut și citat din lume. Rezoluțiile Adunării Generale a ONU și a altor instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite îi reiterează prevederile constant, iar numeroasele constituții ale statelor, legislațiile interne și hotărârile tribunalelor îi încorporează dispozițiile sau fac referire la ea.
Statele au conștientizat nevoia urgentă de a construi un sistem de reguli, de măsuri care să protejeze omul și drepturile sale , pentru că asemenea atrocități să nu mai aibă loc, pentru ca individul să fie adăpostit de eventualele abuzuri ale statului. O dată cu recunoașterea și consfințirea în documentele internaționale, individul se poate dezvolta și evolua armonios, se va simți protejat, va conștientiza și se va bucura de drepturile cu care s-a născut : dreptul la viață, dreptul de a alege, dreptul de a își exprima opinia, de a își manifesta religia, de a învăța.
Consfințirea acestora în documente internaționale precum "Declarația Universală a Drepturilor Omului", "Pactul internațional privind drepturile civile și politice" și în "Pactul internațional privind drepturile ecomice, sociale și culturale" reprezintă un pas firesc în evoluția și consolidarea unei comunități internaționale, un moment important în viața indivizilor, apărându-i împotriva efectelor globalizării și nu în ultimul rând reprezintă un mod de educare a cetățenilor, atrăgându-le atenția asupra istoriei dure și a repercusiunilor pe care nerespectarea drepturilor omului a avut-o.
Aproape toate regiunile lumii au elaborat propriile instrumente pentru protecția drepturilor omului: Convenția Americană a Drepturilor Omului (1969), Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor (1986), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declarația Asiatică a Drepturilor Omului și Carta Arabă a Drepturilor Omului.
Toate aceste documente conțin mecanismele și procedurile pentru urmărirea aplicării convențiilor internaționale în domeniul drepturilor omului. Astfel, pentru asigurarea unei protecții efective a drepturilor omului este esențial ca statele, prin constituții și alte legi, ca și prin intermediul autorităților interne judiciare și administrative să asigure punerea în aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele și convențiile referitoare la acest domeniu. Se disting în acest sens mai multe comisii care se află sub egida Consiliului Economic și Social al ONU al căror scop îl reprezintă prezentarea de rapoarte și recomandări asupra dezvoltării drepturilor omului, elaborează proiecte de instrumente internaționale în materie, examinează comunicările referitoare la violări ale drepturilor omului, examinează rapoartele statelor părți asupra măsurilor luate pentru aplicarea drepturilor recunoscute în diferite documente și progresele realizate în implementarea acestora.
.Drepturile omului și drepturile cetățeanului.
Omul beneficiază de drepturi inerente tuturor ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, lucrează sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase,filozofice sau politice, stare materială, deoarece aceste prerogative au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii mondiale.
Drepturile cu care se naște sunt drepturi naturale, intrinseci oricărei ființe umane, indiferent dacă este sau nu cetățean al vreunui stat. Conform unei definiții date în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, cetățean înseamnă „locuitor al unui stat care se bucură de drepturi civile și politice și are anumite obligații față de acel stat”. Distincția între cele două noțiuni apare atunci când vorbim despre drepturile civile și politice și obligațiile corelative, cele două completându-se.
Problemele privind statutul populației, drepturile și obligațiile persoanelor, indiferent în ce ipostază s-ar afla ( de cetățean sau de străin, cu caracter permanent sau provizoriu), nu pot fi solutionate în întregime prin legislația proprie a unui stat, unele dintre acestea reclamând cooperarea statelor într-un cadru internațional creat prin tratate multilaterale sau bilaterale, având în vedere complexitatea problemelor privind populația și impactul pe care aceste probleme îl au asupra relațiilor dintre state.
Reglementările internaționale și cooperarea dintre state în rezolvarea problemelor privind populația se referă la domenii și instituții juridice cum sunt: dubla cetățenie (bipatridia), apatridia, refugiați și persoane strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecția diplomatică, drepturile omului etc.
Punctul de plecare îl consider a fi Declarația Drepturilor Omnului și Cetățeanului adoptată de Adunarea Nașională la data de 26 august 1789, ca urmare a Revoluției Franceze. Această cartă are ân vedere trei categorii de drepturi: drepturile oamenilor , drepturile cetățenilor (aici făcându-se distincția, acestea se aplică cetățenilor francezi, pe când cele ale oamenilor se aplică tuturor ) și drepturile societății. Declarația presupune de fapt, două categorii de articole de natură diferită: principiile organizării politice și recunoașterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizării politice, Declarația conține o filozofie a colaborării politice exprimată în articolul doi: "scopul tuturor asociațiilor politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistența la opresiune".
Declarația prevede în special dreptul cetățenilor de a participa în sfera afacerilor publice pentru că, dincolo de calitatea umană, individului i se recunoaște și calitatea de cetățean. Aceste două calități se află într-o indisolubilă conexiune. Grație calității sale de cetățean, omul își protejează drepturile sale individuale. Calitatea umană se bazează pe drepturile naturale, inalienabile și sacre. Cetățeanul le fixează și le reglementează prin intermediul legii "ca expresie a voinței generale". Nașterea lor este legată de participarea la viața cetății, iar aceasta presupune egalitatea tuturor.
Declarația instituie o revoluție juridică semnificativă : "Principiile întregii suveranități rezidă în mod esențial în existența națiunii. Nicio stare socială, nici un individ nu poate să-și exercite autoritatea care nu emană de la națiune". Potrivit acestui principiu, în timp, Franța a putut deveni o democrație reprezentativă, pentru că afirmarea principiului egalității implică, în mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democrațiilor.
Esența acestor drepturi și a întregii Revoluții Franceze a fost cuprinsă în sintagma: „Libertate, Egalitate, Fraternitate”.
Conceptul de cetățean/cetățenie a cunoscut de-a lungul istoriei o serie de interpretări. De exemplu se consideră că cetățeanul implică imediat ideea de apartanență la o comunitate, ceea ce presupune în special drepturi politice și obligații. Cetățeanul are drepturi, iar aceste drepturi au și obligații. Primul drept este acela de a avea posibilitatea stabilirii legii; prima îndatorire este aceea de a respecta legea, exercitându-și libertatea, organizându-și relațiile cu ceilalți în cadrul definit de lege. T. H. Marshall, în cartea sa "Cetățenia și clasa socială" (Editura Universității Cambridge, 1950), sugera că cetățenia poate fi eficace doar atunci când asigură accesul la trei tipuri principale de drepturi. În acest fel, autorul identifică trei componente ale cetățeniei:
componentă civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individuală,
componentă politică – de ex., dreptul la participare în exersarea puterii politice și de a vota și a fi ales în instituții parlamentare;
componenta socială a cetățeniei, care se referă la drepturile la un standard decent de viață și accesul egal la educație, sănătate, locuință și un venit minim.
Cetățenia este definită ca legătura politică și juridică permanentă și efectivă dintre o persoană fizică și un anumit stat, care generează drepturi și obligații pentru cetățean și statul respectiv. Ea exprimă apartenența persoanei la statul respectiv, caracterizează prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce prevăzute de constituție și legi.
Este un raport juridic indisolubil legat de persoana omului.Raportul de cetățenie este permanent în timp, apărând odată cu nașterea omului și, în principiu, dispărând odată cu dispariția fizică a acestuia și nelimitat în spațiu, el subzistând oriunde s-ar găsi o persoană, în statul de origine, pe teritoriul altui stat, pe mare, în aer sau în cosmos.
Cetățenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o competență exclusivă în a stabili în cadrul legislației proprii atât modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, cât și toate drepturile și obligațiile care decurg din legătura politică și juridică a apartenenței unui stat.De regulă numai cetățenii unui stat se bucură de drepturile politice și pot avea acces la funcțiile publice, civile sau militare.
Cetățenia înseamnă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un contract civic între stat și individ – ca subiect al dreptului, norme legale care definesc apartenența la un organism politic, loialitatea cetățeanului față de statul care îl protejează și îi acordă drepturi civice, asigurarea accesului la viața publică și participarea civică. .
Conceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.
În istorie, cetățenia a fost înteleasă în mod diferit, în Grecia Antică, de exemplu, nu toți locuitorii aveau calitatea/statutul de cetățean, „cetățeni” erau cei care aveau dreptul legal de a participa la afacerile statului, sclavii și femeile erau simpli supuși. Ulterior cetățenia a fost asociată cu identitatea națională. În secolul 19, a apărut preocuparea pentru drepturile egale ale cetățenilor. Pe măsură ce dreptul de vot s-a extins, justiția și drepturile politice au devenit realitate pentru o parte din ce în ce mai mare a populației. În secolul următor, s-a încercat o extindere a drepturilor cetățenilor la condițiile de muncă și de viață, pe lângă drepturile civile și politice. Mobilitatea indivizilor și evoluția societăților au condus la conceptul de "cetățenie multiplă", permițând persoanelor să fie simultan cetățeni ai mai multor țări. De asemenea, se vorbește despre cetățenie transnațională. De exemplu, cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene posedă din ce în ce mai multe drepturi și îndatoriri față de Uniune ca întreg, pe lângă cele față de propriul lor stat național.
Consider că drepturile cetățeanului le completează pe cele ale omului, le îmbogățește, cu atât mai mult în contexul socio-politic de astăzi când se vorbește din ce în ce mai mult de cetățenii Uniunii Europene, drepturile cetățeanului adaugă o nouă dimensiune ideii de drepturi ale omului.
1.4.Generații de drepturi ale omului
Drepturile omului au evoluat de la reglementări cu caracter general, care exprimau deziderate și idealuri către un sistem complex care se adresează unor persoane aparținând unor grupuri cu grad ridicat de vulenrabilitate (femei, copii, minorități etnice, lingvistice, religioase, etc) sau aflate în situații cu grad ridicat de risc(refugiați, persoane traficate, victimele infracțiunilor comise cu violență ). Dinamica lor este analizată sub forma generațiilor de drepturi ale omului. În funcție de gradul de generalitate al drepturilor reglementate, de nivelul de protecție oferit, de ideologiile care le funadamentează și de documentele în care sunt reglementate, în doctrină se vorbește la ora actuală de patru generații de drepturi:
Prima generație cuprinde sfera drepturilor și libertăților negative menită să protejeze persoana împotriva ingerinței excesive a statului și a autorităților publice. Drepturile care aparțin acestei categorii se regăsesc în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
A doua generație cuprinde drepturile reglementate de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și vizează obligațiile pozitive ale statului de a interveni ( de a face) pentru a asigura valorificarea drepturilor pozitive (la educație, sănătate, muncă)
A treia generație cuprinde o serie de drepturi noi (drepturi colective) între care dreptul la pace și securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul la dezvoltare durabilă. Ele nu sunt prevăzute într-un tratat special, ci sunt considerate mai degrabă un răspuns la creșterea interdependențelor și globalizării, la nevoia de asigura o alianță între persoane, societate civilă-stat-corporații, în scopul unei mai bune gestionări a problemelor la nivel regional și global.
A patra generație de drepturi ale omului cuprinde un set complex de drepturi conceput să protejeze generațiile viitoare. Ele se referă la dreptul generațiilor viitoare de a moșteni patrimoniul genetic, cultural și natural al omenirii la parametrii calitativi care să le permită dezvoltarea.
O altă opinie referitoare la generațiile de drepturi are ca drept criteriu evoluția în timp a drepturilor omului, conturându-se astfel trei generații
1.Prima generație o reprezintă drepturile civile și politice, bazate pe principiul egalității și nediscriminării. Sunt drepturile pe care ființa umană este îndreptățită să le pretindă, iar statul căruia îi aparține este obligat să i le acorde și să i le garanteze. Mai sunt cunoscute și sub denumirea de „drepturi subiective”, între care în prim plan se situează dreptul la viață, la integritate fizică și morală, la libertatea de creație, de circulație, de asociere, de participare la viața politică sau la conducerea treburilor politice și dreptul la un proces echitabil.
2.A doua „generație”este reprezentată de drepturile economice, sociale și culturale, care presupun intervenția pozitivă a statului, în sensul creării condițiilor materiale și sociale în vederea realizării lor. Drepturile sociale promovează participarea deplină la viața socială: dreptul la educație, dreptul de a avea o familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sănătate, dreptl la non-discriminare. Drepturile economice se referă la standardele de viață, ca premisă a demnității și libertății umane: dreptul la muncă, la locuință, la asigurări sociale. Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la viața culturală a comunității, dreptul la educație, drepturi referitoare la păstrarea identității culturale.
3.A treia „generație” denumite drepturi de solidaritate, intrate mai recent în atenția comunității internaționale, acoperă drepturile pentru a căror realizare sunt chemate nu numai statele luate individual, dar și întreaga comunitate internațională, în ansamblul său. Este vorba de drepturi cu caracter colectiv legate de existența și funcționarea acestei comunități, cum sunt :dreptul la pace și securitate, dreptul la dezvoltare și dreptul la un mediu sănătos, natural și social. Acestea sunt drepturi care, până în prezent, nu au intrat ca drepturi ale omului, în câmpul de aplicare a dreptului pozitiv în legătură cu protecția lor neajungându-se încă la convenirea unor instrumente internaționale generatoare de obligații juridice. În această categorie intră drepturile "colective" ale societății sau ale persoanelor. Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor ecologice, a războaielor și sărăciei, fenomene care au atras atenția omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistență umanitară
Capitolul 2. Structura Cartei Internationale a Drepturilor Omului
2.1 Considerații preliminare
În anul 1946, Consiliul Economic și Social a înființat Comisia penru drepturile omului, care a devenit în timp cel mai important organism cu vocație universală de promovare a Drepturilor Omului
La prima întâlnire a Comisiei din 1947 s-au conturat două poziții: prima se referă la adoptarea unei declarații cu privire la drepturile omului, această declarație fiind menită să exercite o influență morală și politică asupra statelor, lucru care s-a materializat în Declarația Universală a Drepturilor Omului. A doua opinie se referea la adoptarea unui tratat care să genereze obligații juridice pentru state, și aceasta s-a materializat, însă mult mai târziu. Declanșarea războiului rece a însemnat amânarea adoptării celor două pacte principale care reglementează drepturile omului: Pactul cu privire la drepturile civile și politice și Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale au fost adoptate de Adunarea Generală în anul 1966, dar au intrat în vigoare de-abia în anul 1978.
Cele trei documente au devenit fundamentul Dreptului Internațional al Drepturilor Omului și constituie Carta Internațională a Drepturilor Omului (The International Bill of Human Rights) la care se adaugă cele două Protocoale Facultative, primul referindu-se la dreptul particularilor de a adresa plângeri Comitetului privind Drepturile Omului, după epuizarea căilor interne, iar al doilea Protocol se referă la abolirea pedepsei cu moartea, obligație ce incumbă statelor părți la cele două Pacte.
Carta cuprinde o listă amplă de drepturi ale omului cum ar fi: drepturi personale, civile, politice, la subzistență, economice, culturale și sociale. Această listă a fost dezvoltată în continuare prin adoptarea altor convenții, tratate și acorduri internaționale în care s-a pus accent pe anumite categorii speciale: genocidul, drepturile politice ale femeii, eliminarea oricărui tip de discrimare față de femei, eliminarea discriminării rasiale, interzicerea torturii, drepturile copiilor. Toate aceste drepturi sunt cuprinse într-un sistem complex și interdependent de garanții.
2.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
Pentru a acoperi lacuna creată prin faptul că nu a fost definit conceptul de “drepturile ale omului” și aceste drepturi nu au fost enunțate în Carta O.N.U., la Conferința de la San Francisco s-au făcut propuneri pentru a se anexa acestui document o “Cartă a drepturilor” sau o “Declarație a drepturilor esențiale ale omului”, însă acestea nu s-au materializat. Aceste idei au fost reînnoite la următoarea reuniune a ONU, iar Comisia pentru drepturile omului a ONU, creată în 1945, a fost însărcinată să elaboreze o “Cartă internațională a drepturilor omului.” Comisia a realizat că va fi relativ ușor să adopte un text cu caracter declarativ, dar că va fi mult mai dificil să se ajungă la un acord privind formularea unui tratat cu putere juridică. De aceea, Comisia a decis să elaboreze mai întâi o declarație, iar apoi să înceapă pregătirea unuia sau mai multor proiecte de tratate. Rezultatul lucrărilor Comisiei s-a concretizat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în sesiunea a II-a a Adunării Generale a ONU la 10 decembrie 1948, fiind considerată, așa cum se arată în preambulul acesteia, ca “ideal comun de atins de către toate popoarele și toate națiunile” în ceea ce privește drepturile omului.
Votul a fost obținut cu o largă majoritate care dădea impresia că s-a realizat cu succes reconcilierea diverselor concepte ale drepturilor omului. Astfel, din cele 48 de state care au luat parte, 40 s-au pronunțat pentru, 8 s-au abținut și nu s-a înregistrat nici un vot împotrivă. În realitate, acest succes a fost aparent pentru că Declarația nu a fost atât de larg admisă, deoarece nu avea forță juridică de constrângere. Ea era analizată ca o “rezoluție”, având o simplă valoare de recomandare și nu ca un tratat. Votul nu implica, așadar decât un simplu angajament moral de a i se conforma, deci eventuala nerespectare nu era sancționată decât prin dezaprobarea publică națională și internațională. În acest sens, cu prilejul adoptării acestui important document, președintele Adunării Generale preciza: “Declarația nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului. Ea nu prevede nici punerea în executare. Reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție…. Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite și milioanele de persoane, bărbați, femei, copii din toate părțile lumii, vor căuta în ea un ajutor, un ghid și o inspirație.”
În doctrină, Declarația a fost considerată de unii ca fiind o interpretare autentică a clauzelor Cartei ONU, iar pentru alții, care au invocat drept argument larga adeziune a statelor la acest document și influența pe care a avut-o asupra organizațiilor internaționale, principiile esențiale au devenit drept internațional cutumiar.
Datorită importanței juridice și politice dobândite de-a lungul anilor, Declarația stă alături de Magna Carta, Declarația franceză a drepturilor omului și Declarația de independență a Americii, ca un reper fundamental în lupta omenirii pentru libertate și demnitate umană. Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul document internațional cuprinzător din sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională universală. Ea pornește de la necesitatea unui standard minim, care să fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei concepții comune despre drepturile omului și libertățile acestuia.
Declarația înseamnă un răspuns ca urmare a atrocităților din cel de-al doilea război mondial și este apreciată ca marcând începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este primul document internațional cu vocație de universalitate în acest domeniu, urmărind stabilirea unei concepții unitare a comunității internaționale despre drepturile și libertățile omului. Filozofia pe care se întemeiază declarația este formulată în articolul 1, potrivit căruia: ”Toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și cu conștiință și trebuie să acționeze unele față de altele într-un spirit de fraternitate.”. Declarația are în vedere condiția umană în ansamblu, incluzând atât libertatea cuvântului și a convingerilor, cât și eliberarea de teamă și mizerie; în acest sens, exprimându-se hotărârea popoarelor de a favoriza progresul societății și îmbunătățirea condițiilor de viață, în cadrul unei libertăți mai mari.
Declarația Universală a Drepturilor omului fundamentează necesitatea “ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii”, reliefând importanța unei concepții comune despre aceste drepturi și libertăți, pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a promova, în colaborare cu organizația, respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile lui fundamentale.
Tot în Preambulul Declarației sunt indicate două mijloace de acțiune în procesul de promovare a drepturilor omului: pe de o parte, aplicarea și garantarea de către organele și structurile statale “prin măsuri progresive de ordin național și internațional”, iar pe de altă parte, învățământul și educația, care “să dezvolte respectul pentru aceste drepturi.”
Primele două articole din Declarația Universală evidențiază că toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și drepturi și enunță principiile ale egalității și nediscriminării în dreptul de a se bucura de drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Articolul 3 care proclamă dreptul la viață, libertate și securitate al persoanei și articolul 22 care introduce drepturile economice, sociale și culturale de care trebuie să beneficieze toți, sunt socotite ca exprimând două din caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: ele sunt universale și inalienabile. Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fără nicio deosebire de rasă,culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, origine națională sau socială, avere sau orice alte împrejurări. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la egală protecție a legii, fără discriminări. Următoarele 19 articole tratează drepturile civile și politice de care fiecare persoană este îndreptățită să se bucure.
Declarația Universală proclamă, ca standarde universale, drepturile esențiale, atât din categoria drepturilor civile și politice (art. 3 – 21), cât și din categoria celor economice, sociale și culturale (art. 22 – 27).
În categoria drepturilor civile și politice sunt enumerate, în primul rând, acele norme privite ca “norme de jus cogens gentium”, de la care nu se poate deroga și care trebuie respectate în orice condiții. Astfel, potrivit acestor norme, orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea personală (art. 3). Ea nu poate fi ținută în sclavie sau robie (art. 4) și nu va fi supusă la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 5). Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la o protecție egală a legii, fără nici o discriminare (art. 7). Ei au și dreptul de a li se recunoaște în orice loc personalitatea juridică (art. 6).
Orice persoană are dreptul de a se adresa efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care-i violează drepturile sale fundamentale recunoscute prin Constituție sau prin alte legi (art. 8) și să fie ascultată în mod egal, echitabil și public de un tribunal independent și imparțial care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale ca și asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa (art. 10). Ea nu va putea fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar (art. 9), fiind prezumată ca nevinovată până la pronunțarea unei sentințe într-un proces public, cu asigurarea tuturor garanțiilor necesare apărării sale și nu i se vor putea aplica legi și pedepse “ex post facto”, adică nu va putea fi condamnată pentru acțiuni sau omisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau internațional, iar în caz de vinovăție nu i se vor putea aplica o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos (art. 11).
Se prevede, de asemenea, dreptul la respectarea vieții private a oricărei persoane, privind înlăturarea oricăror imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență sau care aduc atingere onoarei sau reputației (art. 12), dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat, să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa și să revină de unde a plecat (art. 13).
Orice om are dreptul în cazul în care este persecutat, să caute și să beneficieze de azil în orice țară, excepție făcând cazul în care este urmărit pentru comiterea unei infracțiuni de drept comun sau pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
Printre drepturile civile se numără și dreptul la o cetățenie, ce presupune și dreptul de a nu fi lipsit în mod arbitrar de cetățenie sau dreptul de a-și schimba cetățenia (art. 15), dreptul bărbatului și al femeii, ajunși la vârsta nubilă, de a se căsători, numai cu consimțământul liber al viitorilor soți care-și vor întemeia o familie și vor beneficia de drepturi egale (art. 16).
Fiecare om are dreptul la proprietate și nu va putea fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (art. 17).
Omului, ca ființă înzestrată cu rațiune, i se acordă dreptul la libertatea gândirii și a conștiinței, precum și la libertatea religiei, care implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile religioase, precum și libertatea de a-și manifesta religia, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea ritualurilor (art. 18), dreptul la libertatea de opinie și exprimare, incluzând dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și de a primi sau răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei, prin orice mijloc de exprimare (art. 19).
Ca drepturi practice, mai sunt prevăzute și dreptul oricărei persoane la libertatea de întrunire și asociere pașnică, fără a putea fi însă obligată să facă parte dintr-o asociație, dreptul fiecărui cetățean de a participa la conducerea treburilor politice ale țării sale și dreptul de acces, în condiții egale, la funcțiile publice ale țării sale (art. 21).
Cea de-a doua categorie de drepturi cuprinsă în Declarație enunță drepturile economice, sociale și culturale, pe care le poate pretinde orice persoană în calitate de membru al societății. Astfel, orice om are dreptul la securitate socială, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale și culturale, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări și anume: dreptul de muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotirea împotriva șomajului, la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate pentru apărarea intereselor lor (art. 23), dreptul la odihnă și concedii periodice plătite (art. 24).
Tot în această categorie este încadrat dreptul oricărei persoane la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, a bunăstării sale și a familiei, la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în caz de pierdere a mijloacelor de subzistență, ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa; mama și copilul având dreptul la ajutor și ocrotire specială (art. 25).
Este prevăzut și dreptul la învățătură, la învățământ elementar și general gratuit, precum și accesul la învățământul tehnic, profesional și superior, părinții având dreptul prioritar de a alege felul educației ce urmează să fie dată copiilor lor (art. 26).
Se afirmă, de asemenea, dreptul oricărui om de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității și de a se bucura de binefacerile artei, științei, precum și dreptul la protecția intereselor morale și patrimoniale care decurg din opera științifică, literară sau artistică al cărei autor este (art. 27).
Pentru a îmbina armonios interesele individuale cu cele colective, Declarația precizează că fiecare om are și îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește și că exercitarea drepturilor și libertăților sale este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al satisfacerii exigențelor morale, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică (art. 29), nefiind permise activitățile sau actele care ar duce la desființarea drepturilor omului enunțate în Declarație, săvârșită de un stat sau orice persoană (art. 30).
Declarația Universală nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem internațional de aplicare a prevederilor sale și nu consacră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare), care constituie o premisă juridică foarte importantă pentru promovarea și realizarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Dar, prin enunțarea acestor drepturi, Declarația constituie un document de referință în afirmarea condiției umane și a protecției internaționale a persoanelor într-o societate democratică modernă și a avut un rol deosebit de important de emancipare a popoarelor supuse dominației străine și menținute într-o stare deplorabilă sub acest aspect, ca și în lupta dusă de păturile sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale și economice.
Declarația nu este un document juridic, nefiind prezentată sub forma unui tratat, ci a unei rezoluții, care nu are putere de lege. Scopul său, conform Preambulului, este de a furniza “un mod de înțelegere comun” al drepturilor și libertăților fundamentale la care face referire Carta ONU și de a servi “tuturor popoarelor și națiunilor drept standard comun de înfăptuire…”.
Cu toate acestea, ea este universal acceptată ca document cuprinzând principii și norme generale. Din textul Declarației s-au inspirat toate reglementările internaționale menite să promoveze și să garanteze drepturile tuturor, atât cele civile și politice, cât și cele economice, sociale și culturale, în respectul demnității ființelor umane egale și libere.
Marcând momentul nașterii dreptului modern al drepturilor omului, Declarația a exercitat o influență considerabilă în întreaga lume și a permis să se încurajeze și să inspire, în cadrul ONU și pe plan regional, decizii internaționale de mare anvergură, care au antrenat crearea de noi reguli și obligații juridice.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost și rămâne punctul de plecare în realizarea în lume a unei imense instituții privind drepturile omului, dând naștere, în primul rând unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, care apoi a fost recunoscut ca atare, dezvoltat și fortificat din punct de vedere juridic prin obligații pe care statele și le-au asumat în mod concret, de a consacra, respecta și a promova respectarea acestor drepturi.
Constituția României așază Declarația Universală a Drepturilor Omului alături de „tratatele internaționale privind drepturile omului. Articolul 20 din Constituție, alin 1 stipulează: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.”
Ultima parte a Declarației Universale plasează drepturile omului în contextul lor firesc, arătând faptul că orice persoană are dreptul la ordine socială și internațională în care drepturile și libertățile fundamentale formulate în Declarație să poată fi realizate pe deplin și se subliniază obligațiile și răspunderile pe care fiecare individ le datorează comunității.
Declarația Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat internațional, generator de drepturi și obligații juridice. Această declarație, ca orice rezoluție a Adunării Generale a ONU, nu are forță obligatorie. Ea dobândește o semnificație deosebită prin importanța problemelor pe care le abordează.. Ȋn lumina celor descrise mai sus, Conferința Internațională a Drepturilor Omului de la Teheran din anul 1968, cu ocazia Anului Internațional al Drepturilor Omului , a apreciat că Declarația constituie o obligație pentru membrii comunității internaționale. Alte opinii consideră că aceasta fiind încorporată în preambulul constituțiilor multor state a contribuit la formarea unor reguli cutumiare bazate pe conținutul declarației.
Acest document cuprinde principii și norme generale care dau expresie unor standarde comune în domeniul drepturilor omului.
2.3. Pactele internaționale privind drepturile omului
2.3.1. Considerații generale
După adoptarea „Declarației Universale a Drepturilor Omului”, s-a conturat nevoia ca prevederile declarative ale acesteia sa fie reluate și precizate prin instrumente internaționale cu carcter juridic obligatoriu, de necontestat în baza angajamentului asumat de statele semnatare. În același timp avându-se în vedere că la mometul respectiv drepturile civile și politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate la un nivel satisfăcător decât în mod progresiv, în măsura posibilităților proprii ale statelor și într-o ordine adoptată după propria apreciere a fiecăruia, precum și prin măsuri de cooperare internațională datorită condițiilor foarte diferite existente în statele memebre ONU, s-a adoptat soluția, considerată viabilă a reglementării acestor drepturi prin instrumente juridice separate și a tratării lor diferențiate
Dacă drepturile civile și politice puteau fi garantate la acel moment, drepturile economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate într-un mod satisfăcător, ci doar în mod progresiv, în perspectivă, datorită problemelor specifice foarte diferite existente în statele membre, nivelul diferit de dezvoltare economică. În aceste condiții, organismele ONU au ajuns la soluția reglementării acestor drepturi în instrumente juridice separate
Aceste pacte care din punct de vedere al naturii juridice constituie tratate internaționale sunt Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale. Ambele au fost adoptate în anul 1966, dar au intrat in vigoare abia în anul 1976. Fiind tratate internaționale, cele două pacte creeaza drepturi și obigații statelor care le-au ratificat. . Astfel, chestiunile legate de respectarea și recunoașterea drepturilor garantate de Pacte devin probleme de interes internațional și nu mai țin exclusiv de jurisdicția internă a statelor.
. Discuțiile au durat timp de peste 10 ani și în 1966, Adunarea Generală a ONU, în cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, a adoptat și deschis spre semnare și ratificarea Statelor două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului: “Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale” și “Pactul cu privire la drepturile civile și politice”. Ele au intrat în vigoare la 23 martie 1976, după ce 35 de state – numărul necesar pentru ca Pactele să intre în vigoare – au fost ratificate ambele documente. În ultimii ani aceste număr a crescut semnificativ, iar la sfârșitul anului 1994 se ajunsese la aproape 130 de state părți la aceste instrumente.
Pactele definesc în norme juridice drepturile și libertățile fundamentale ale omului, enunțate în Declarația Universală din 10 decembrie 1948, precum și restricțiile admise la exercitarea acestora.
2.3.2 Dispoziții comune
Preambulurile și articolele 1,3,5 ale Pactelor sunt aproape identice, reamintind obligația statelor conform Cartei ONU, de a promova drepturile omului, idealul ființelor umane libere fiind să se bucure de libertate civilă și politică și să fie libere de frică și lipsuri. Acest ideal poate fi atins numai dacă sunt create condițiile prin care fiecare să-și poată exercita drepturile sale civile și politice, precum și drepturile sale economice, sociale și culturale.
Articolul 1 din fiecare pact declară că dreptul la autodeterminare al popoarelor este universal și cere statelor să promoveze și să respecte acest drept. Cele două pacte consfințesc faptul că respectarea fără discriminare a drepturilor omului constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume.
În prima parte ambele pacte conțin prevederi referitoare la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, și în virtutea acestui fapt, de a-și determina în mod liber statutul politic și a-și asigura dezvoltarea economică, socială și culturală și la obligația statelor de a înlesni și proteja acest drept.
În partea a doua sunt înscrise dispoziții cu caracter general, între care angajamentul statelor-părți de a acționa pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute prin pacte să fie asigurată fără discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri de ordin legislativ, de a nu suprima asemenea drepturi și de a nu le limita decât în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi și exclusiv în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.
În partea a treia a fiecărui tratat sunt înscrise drepturile specifice la care se referă, cu detalieri ale conținutului acestora și garanțiile corespunzătoare
2.4. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
În ceea ce privește Pactul privind drepturile civile și politice, catalogul drepturilor enumerate aici este elaborat cu specificitate juridică mai mare și conține mai multe drepturi decât Declarația Universală. Astfel, dispozițiile de fond ale Pactului cuprind drepturi noi cum ar fi:
dreptul fiecărei persoane private la libertate de a fi “tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane (art. 10)”;
dreptul de a nu fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală (art. 11);
dreptul oricărui copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională, socială, avere sau naștere, de a fi ocrotit de familie, societate și stat (art. 24).
O importantă completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor minorităților etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura de “propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă” (art. 27).
Însă se omit unele drepturi enumerate în Declarație: dreptul la proprietate, dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări, precum și dreptul la o naționalitate.
Dreptul la viață trebuie să fie ocrotit de lege: nimeni nu trebuie să fie privat arbitrar de viața sa. Sunt interzise tortura, tratamentele inumane și degradante, sclavia, dar și munca forțată sau obligatorie ( art 7 si 8)
Mai multe articole se referă la libertatea și securitatea persoanei și la măsurile ce trebuie luate pentru o judecare promptă și corectă, sau punerea în libertate fără întârziere, dacă persoana nu este vinovată de o infracțiune. În aceste texte sunt cuprinse garanții pentru ca persoanele acuzate de comiterea unor infracțiuni să nu fie condamnate fără ca vinovația lor să fie dovedită. Sunt prevăzute, de asemenea, libertatea de exprimare și de opinie, de a adopta o religie sau convingere, la alegere, de asociere, de adunare pașnică, participarea la viața politică, dar și drepturi referitoare la căsătorie și familie. De toate drepturile enumerate mai sus care sunt cuprinse în pact, vor beneficia în mod egal atât femeile , cât și bărbații.
Articolul 2 statuează faptul că statele se angajează să garanteze și să respecte drepturile formulate în pact fără niciun fel de discriminare, ca și ale articolului 26, potrivit căruia toate persoanele sunt egale în fața legii și îndreptățite la protecția ei. Aceasta trebuie să interzică orice discriminare pe bază de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau altele, origine națională sau socială.
Pactul, prin dispozițiile sale, își propune să protejeze, să respecte identitatea culturală, religioasă și lingvistică a minorităților etnice.
În vederea respectării drepturilor și libertăților cuprinse în acest pact a fost înființat Comitetul pentru drepturile omului.
Acest Comitet a fost constituit în baza art.28 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Este un organism compus din 18 experți aleși cu titlu individual pe o perioadă de patru ani dintre resortisanții statelor membre, personalități cu o înaltă moralitate și cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului.
Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret dintr-o listă de candidați propuși de statele părți la pact. Fiecare stat nu poate propune decât doi candidați resortisanți ai săi, dintre care numai unul poate fi ales. Competența Comitetului trebuie să țină seama “de o repartiție geografică echitabilă și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și a principalelor sisteme juridice”.
Atribuțiile acestui Comitet constau în administrarea sistemului de rapoarte și a mecanismului de plângeri inter-state prevăzute de Pact.
De-a lungul anilor, Comitetul a elaborat un set cuprinzător de linii directoare privind întocmirea rapoartelor și de proceduri pentru examinarea lor. Conform acestor reguli, care au caracter de recomandare, statele își pot diviza rapoartele în două părți: o parte generală, în care este descris pe scurt cadrul juridic național în baza căruia sunt puse în aplicare drepturile civile și politice în țara respectivă, și o parte specială, care să conțină informații mai detaliate ale fiecărui articol părțile I, II și III ale Pactului. Comitetul nu are nici o competență să verifice aceste rapoarte și nici să efectueze anchete. Membrii Comitetului pot totuși recurge la propriile lor cunoștințe ca experți în domeniul drepturilor omului și la informațiile ce le sunt furnizate de organizații nonguvernamentale de drepturile omului, atunci când adresează întrebări reprezentanților statelor, care conform regulilor de procedură ale Comitetului, trebuie să fie prezenți la examinarea raportului lor. Solicitând acestor reprezentanți explicații cu privire la conținutul rapoartelor precum și informații suplimentare, Comitetul are posibilitatea să identifice probleme deosebite legate de respectarea obligațiilor și să le supună atenției Adunării Generale prin raportul anual. Comitetul include în raportul său anual, care este transmis statelor părți și Adunării Generale a ONU, și concluziile sale despre rapoartele înaintate de fiecare stat în parte, împreună cu opiniile suplimentare ale oricăruia dintre membrii Comitetului.
De asemenea, Comitetul a început să solicite statelor includerea în rapoarte a acțiunilor întreprinse pentru îndeplinirea recomandărilor făcute de Comitet într-o cauză individuală, examinată în virtutea Protocolului facultativ. Comitetul a decis să supună atenției Secretarului General al ONU, și prin intermediul acestuia organismelor competente ale ONU, informațiile referitoare la încălcări grave ale drepturilor omului descoperite în cursul examinării raportului unui stat.
Bazându-se pe practica sa în examinarea petițiilor individuale și a rapoartelor statelor, Comitetul a adoptat un număr din ce în ce mai mare de așa – numite Comentarii Generale care lămuresc sensul diferitelor prevederi ale Pactului și care se aseamănă avizelor consultative de interpretare a Pactului.
Pactul mai prevede, de asemenea, un mecanism de plângeri inter – state care permit unui stat parte să acuze un altul de încălcarea tratatului. Acest mecanism este facultativ și se poate recurge la el doar de către acele state părți împotriva acelora care au adoptat declarații separate, recunoscând jurisdicția Comitetului de a primi astfel de plângeri.
Sistemul de examinare și soluționare a plângerilor interstatale stabilește un mecanism formal de conciliere. Astfel, în termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar va comunica statului care a făcut comunicarea “explicații sau orice declarații scrise lămurind chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cât posibil și util, indicații asupra căilor de recurs.”
În cazul în care, într-un termen de șase luni de la primirea Comunicării originale de către statul destinatar, problema nu a fost soluționată în mod acceptabil pentru cele două state, ambele vor avea dreptul de a o supune Comitetului. Comitetul va trece la examinarea cauzei numai după ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs au fost epuizate.
În termen de șase luni de la primirea cererii, Comitetul trebuie să prezinte un raport. În cazul în care s-a găsit o soluție acceptabilă, raportul va cuprinde numai o scurtă prezentare a faptelor și soluția la care s-a ajuns. Dacă, în caz contrar, nu s-a ajuns la o soluție acceptabilă, Comitetul se va mărgini la o expunere a faptelor, în raport fiind menționate observațiile scrise și procesul verbal al observațiilor prezentate de statele părți.
Articolul 42 din Pact prevede o procedură de conciliere. Astfel, dacă chestiunea supusă Comitetului nu a fost soluționată satisfăcător pentru ambele părți interesate, aceste părți, cu asentimentul prealabil al fiecăruia, pot să desemneze o comisie de conciliere ad – hoc, care va presta bunele sale oficii.
Comisia se compune din cinci membri numiți cu acordul statelor părți interesate și care acționează cu titlu individual. Comisia își ține, de regulă, ședințele la sediul ONU din Geneva. Într-un termen de maxim 12 luni, Comisia are obligația de a examina în mod aprofundat chestiunea ce i-a fost supusă și de a întocmi un raport ce va fi adresat președintelui Comitetului drepturilor omului. Dacă nu se ajunge la o soluție, Comisia va menționa în raportul său toate concluziile privitoare la aspecte de fapt și constatările sale cu privire la posibilitățile de soluționare, precum și observațiile scrise și procesul – verbal al observației orale prezentate de statele părți.
Funcții suplimentare sunt exercitate de Comitet în temeiul Protocolului facultativ al Pactului privind drepturile civile și politice, care stabilesc dreptul individual de petiționare. Se oferă astfel persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale. Plângerile pot fi înaintate numai împotriva acelor state părți la Pact care au ratificat Protocolul (art. 1 și 2 din Protocol). Comitetul se ocupă de aceste plângeri în două etape. În primul rând trebuie să se pronunțe asupra admisibilității comunicării respective, conform prevederilor articolelor 2, 3 și 5 ale Protocolului. Doar în cazul în care o comunicare a fost considerată admisibilă, ea poate trece în a doua fază procedurală, în care este examinată temeinicia plângerii. După ce s-a pronunțat asupra admisibilității plângerii, Comitetul o va supune atenției statului vizat, care în termen de șase luni trebuie să formuleze răspunsul privind învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului parte și plângerea individuală sunt apoi examinate părților (art. 5 din Protocol). Un rezumat al acestor concluzii este inclus în raportul anual al Comitetului prezentat Adunării Generale a ONU (art. 6 din Pact).
Multe din plângerile adresate Comitetului drepturilor omului nu au fost admise, în mare parte ca urmare a faptului că nu fuseseră epuizate căile de recurs interne sau pentru că se refereau la “aceeași problemă” care era “în curs de examinare în cadrul altei instanțe internaționale de investigare și soluționare.” (art.5(2) Protocol).
În ultimii ani, numărul de comunicări admisibile a crescut în mod semnificativ. Abordându-le, Comitetul a reușit să dezvolte o remarcabilă jurisprudență privind interpretarea și aplicarea Pactului și a Protocolului. Extraordinara creștere a numărului de state părți care au ratificat Protocolul facultativ în ultimii ani și sporirea în consecință a numărului de cazuri examinate în temeiul Protocolului, a determinat Comitetul să prezinte raportul anual către Adunarea Generală în două volume, al doilea conținând practica sa în baza Protocolului.
Comitetul are autoritatea de a propune măsuri provizorii “pentru a evita prejudicierea ireparabilă a victimei” unei presupuse încălcări a Pactului. În prezent, Comitetul solicită statelor părți să indice în rapoartele lor periodice și care sunt măsurile luate pentru îndeplinirea recomandărilor Comitetului în acele cazuri individuale în care s-a considerat că Pactul a fost încălcat. “În mod special, Statul Parte va indica ce remediu a oferit autorului comunicării ale cărui drepturi Comitetul a constatat că au fost încălcate”.
Comitetul este ajutat de grupuri de lucru, care-i prezintă recomandări asupra măsurilor ce pot fi luate în diferite stadii de examinare a comunicărilor. În anumite situații, Comitetul a desemnat pe unii dintre membrii săi ca raportori speciali.
Deciziile pe fond ale Comitetului sunt, de fapt, recomandări neobligatorii și, ca atare, ele sunt numite “puncte de vedere”, conform articolului 5, paragraful 4 din Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
2.5. Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale conține o listă mult mai lungă și mai cuprinzătoare de drepturi economice, sociale și culturale decât Declarația Universală, pentru a realiza “idealul ființei umane libere, eliberată de teamă și mizerie”. Astfel se recunosc următoarele drepturi: dreptul la muncă (art. 6), dreptul la condițiile de muncă juste și favorabile, incluzând dreptul la un salariu echitabil, dreptul la securitatea și igiena muncii, la odihnă și timp liber, la concedii plătite și remunerarea zilelor de sărbătoare; dreptul de a înființa sindicate și de a face parte din acesta, dreptul la grevă, la securitatea socială, inclusiv la asigurări sociale, dreptul la protecția familiei, dreptul la un standard de viață satisfăcător, dreptul la sănătate fizică și mintală, dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală.
Pactul nu face doar o simplă enumerare a acestor drepturi, ci le și descrie și le definește în mod detaliat, indicând și măsurile ce ar trebui luate pentru a obține înfăptuirea acestor drepturi. Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu-și asumă obligația de a-l pune imediat în practică, de a-I conferi un efect imediat, așa cum se întâmplă în cazul Pactului privind drepturile civile și politice, ci se obligă să ia măsuri “utilizând la maximum deplina înfăptuire a acestor drepturi” (art. 2(1)). Așadar, drepturile economice, sociale și culturale nu pot fi asigurate în lipsa unor resurse economice și tehnice, a educației și planificării și în multe cazuri, fără cooperarea internațională.
Articolul 2 al acestui pact prevede că fiecare stat parte va lua măsuri individual sau cu asistență și cooperare internațională, în scopul de a asigura în mod progresiv deplina realizare a drepturilor prevăzute, incluzând în mod deosebit măsuri legislative. Clauza nediscriminării conținută în celălalt pact figurează și în Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale alături de asigurarea dreptului egal al barbaților cu cel al femeilor de a se bucura de toate aceste drepturi consfințite în Pact.
Acest document conține dreptul la muncă, pe care o persoană o alege liber sau o acceptă, statele părți la pact obligându-se să recunoască dreptul fiecăruia de a beneficia de condiții juste și favorabile de muncă printre care salarii și remunerare egală pentru muncă de valoarea egală, femeile având garantate aceleași condiții de muncă, care să nu fie inferioare celor ale bărbaților.
Articolul 8 al acestui pact conține prevederi cu privire la crearea sindicatelor, cărora li se recunoaște dreptul de a înființa federații și confederații naționale și să se poată afilia la federații internaționale. Sindicatelor li se mai recunoaște dreptul de a funcționa liber, supus numai unor limitări prescrise de lege și necesare într-o societate democratică, dreptul la grevă, cu condiția ca exercitarea acestuia să se facă potrivit legilor țării respective.
Mai sunt proclamate drepturi cu privire la protecția familiei, mamelor, copiilor și tinerilor, precum și dreptul fiecăruia la un standard adecvat de viață pentru el și pentru familia lui, dreptul de a nu suferi de foame și de a beneficia de învățătură, de a participa la viața culturală și de a beneficia de protecția drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale, rezultând din orice producție științifică, literară sau artistică sunt, de asemenea, menționate de Pact. În ceea ce privește dreptul la educație, se stabilește faptul că organizarea sistemului școlar nu este dreptul exclusiv al statului, părinții putând opta pentru „instituții de învățământ, altele decât cele ale autorității publice, dar conforme cu normele minimale prescrise sau aprobate de stat în materie de educație”(art 13)
Pentru asigurarea unei protecții efective a drepturilor omului este esențial ca statele prin constituții și alte legi, ca și prin intermediul autorităților interne, judiciare și administrative, să asigure punerea în aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele și convențiile internaționale referitoare la acest domeniu.
Mecanismele stabilite pentru aplicarea Pactelor și altor convenții ONU privind drepturile omului sunt date în competența unor organisme dintre care amintesc: Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale a cărui funcție principală constă în analizarea și urmărirea măsurilor luate de state pentru asigurarea drepturilor recunoscute de Pactul cu privire la aceste drepturi; Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei care realizează sugestii și recomandări în domeniu, Comitetul împotriva torturii ce studiază rapoartele pe care i le supun statele părți în legătura cu măsurile pe care le-au întreprins pentru aplicarea Convențiilor,etc.
Pentru implementarea prevederilor Pactului privind drepturile economice, sociale și culturale, Consiliul Economic și Social, printr-o rezoluție, a înființat la 22 mai 1985 Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale. Acesta este alcătuit din 18 experți aleși cu titlu personal și s-a întrunit pentru prima oară în martie 1987.
Comitetul are mandat de a examina rapoartele prezentate de state și de a supune constatările sale Consiliului Economic și Social, Comisiei drepturilor omului și unor instituții specializate.
Mai înainte, ECOSOC delegase sarcina examinării rapoartelor prezentate de state unui grup de lucru alcătuit din membri ai Comitetului, cunoscut sub numele de Grupul de Lucru de sesiune pentru implementarea Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale. Acel organism transmitea concluziile sale ECOSOC, Comisiei ONU pentru drepturile omului și instituțiilor specializate ale ONU din domeniul drepturilor economice, sociale și culturale. Aceste prime eforturi nu au fost suficiente, dar situația s-a schimbat odată cu apariția Comitetului permanent.
Competența Comitetului este nu numai de a examina rapoartele prezentate de statele părți, ci el poate organiza, în cadrul fiecărei sesiuni, o dezbatere pe tema unui drept sau a unui articol din Pact.
Comitetul a folosit Comentariile generale și analizele rapoartelor prezentate de state pentru a clarifica înțelesul multor prevederi ambigue ale Pactului, furnizând astfel comunității internaționale o sumă de interpretări deosebit de utile din punct de vedere analitic privind caracterul normativ al drepturilor economice, sociale și culturale.
2.6. Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
A fost adoptat simultan cu cele două Pacte, dar separat de acestea.
Pornind de la faptul că mecanismul prevăzut de Pactul internațional privind drepturile civile și politice permite doar plângerile interstatale adresate Comitetului Drepturilor Omului, Protocolul extinde competența acestuia prin posibilitatea de a primi plângeri și din partea particularilor, cu condiția ca aceștia să fi epuizat toate căile interne .
Acest lucru înseamnă ca în cazul în care un particular dorește să sesizeze Comitetul cu privire la încălcarea unui drept prevăzut de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice o poate face, dar numai după ce epuizează toate căile puse la dispoziție de stat prin intermediul justiției. O dată ce hotărârea rămâne definitivă și irevocabilă, acesta se poate adresa Comitetului cu plângerea.
2.7 Cel de-al doilea protocol facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice vizează abolirea pedepsei cu moartea (1989). În lumina acestui protocol, nicio persoană aflată sub jurisdicția vreunui stat parte la acest pact nu va fi executată și fiecare stat parte va lua măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa.
Protocolul nu admite nicio rezervă, cu excepția rezervei formulate cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război.( România a abolit pedeapsa cu moartea și în timpul războiului
Capitolul 3. Analiza categoriilor de drepturi ale omului
Pe parcursul acestei lucrări am vorbit despre categoriile de drepturi stabilite în literatura de specialitate, faptul că autorii nu s-au pus de acord cu privire la numărul, criteriile după care se pot împărți aceste drepturi mă obligă să prezint câteva dintre toate aceste opinii.
Astfel potrivit lui Jack Donnelly, o tipologie a drepturilor prevăzute în Carta Internațională a drepturilor omului poate fi:
Drepturi personale și la subzistență (care asigură o protecție minimă vieții și demnității persoanei
Drepturi juridice (protejează individul în relația cu statul)
Drepturi civile, culturale și sociale (asigură integrarea activă a individului în societate)
Drepturi economice (asigură un control asupra naturii și condițiilor în care se desfășoara munca)
Drepturi politice (asigură persoanei posibilitatea de a influența normele și structurile societății)
O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte. În cadrul Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, individul ca entitate fizică și morală este protejat prin garantarea dreptului la viață (art 6, paragraful 1).
Articolul 6 paragraful 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că : . „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
Acest drept se regăsește în toate documentele internaționale și se referă la dreptul natural, intrinsec al persoanei la viață, un drept civil, inalienabil și fundamental al ființei umane.
Articolul 6 din Pact în următoarele paragrafe se referă la pedeapsa cu moartea, peadeapsă care a fost interzisă prin Protocolul Facultativ nr 2 din anul 1989, de asemenea se prevede dreptul condamnatului la moarte de a cere comutarea pedepsei sau grațierea în toate cazurile. Nu pot fi condamnate la moarte persoanele sub 18 ani și nici femeile gravide.
Dreptul se regăsește și în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în articolul 3: „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.
Acest articol cuprinde pe lângă dreptul la viață, și pe cele la libertate și la siguranța persoanei sale, dreptul la libertate se regăsește în Pact la articolul 9.
Omul se naște liber, neîngrădit . Libertatea individului implică și dimensiunea siguranței acestuia, ambele manifestându-se în limitele ordinii de drept. Thomas Jefferson definea libertatea ca fiind „actiunea neîngrădită, după propria voință, în limitele trasate de dreptul egal al celorlalți”. Dreptul la libertate este prevăzut în Pact în articolul 9.
Dreptul la libertate nu poate fi îngrădit decât în anumite situații speciale: în urma deciziei legale pronunțate de un organism competent, și numai dupa ce i s-au adus la cunoștință motivele arestării, ale învinuirii. învinuitul/arestatul va beneficia de o serie de garanții. Astfel el va fi adus în cel mai scurt timp în fața unui judecător sau a unei autorități care poate exercita funcții judiciare, va fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat, cu mențiunea că eliberarea lui se va face numai dacă există garanția prezentării acestuia la termenele următoare de judecată, are dreptul la recurs și la despagubire în cazul arestării/detenției ilegale. Toate aceste dispoziții se regăsesc în legislația națională, atât în Constituția României în articolul 23 cât și în Codul de Procedură Penală (articolele 143-149). În strânsă legătură cu acest articol este și articolul 10 potrivit căruia cel care se află în stare de detenție trebuie să fie tratat cu umanitate, iar demnitatea sa trebuie să nu fie știrbită, iar regimul de detenție va fi guvernat de principiul reeducării și reîncadrării în societate.
Articolul 7 din Pact, respectiv art 5 din Declarație consacră interzicerea torturii. Tortura este definită în articolul 1 din Convenția împotriva torturii și altor pedepse și tratamente inumane și/sau degradante adoptată în anul 1984 ca fiind „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este banuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele".
Articolul 8 din Pact se referă la interzicerea sclaviei și a muncii forțate, cu anumite exceptii, situații speciale în cadrul cărora munca prestata nu este considerată forțată și anume :
1) atunci când se desfășoară ca urmare a executarii unei pedepse privative de libertate (muncă în detetenție, pentru care există și o remunerație)
munca prestată de un individ în virtutea unei decizii legale sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii
serviciul cu caracter militar
munca prestată în situațiile de forță majoră, calamități naturale, care amenință viața și bunăstarea comunității
munca ce presupune îndeplinirea unor obligații cetățenești firești
Articolul 12 și articolul 13 –Dreptul la libera circulație și dreptul de a nu fi expulzat înseamna dreptul fiecărei persoane de a circula liber, neîngrădit pe teritoriul oricărui stat, precum și dreptul de a-și stabili reședința, cu condiția ca respectiva persoană să se afle în mod legal în acel loc, inclusiv dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv țara de origine. Nicio persoană nu poate fi expulzată decât în baza unei decizii legale, asigurându-i-se posibilitatea de a pleda împotriva acestei măsuri
Articolul 14 și articolul 15-dreptul la justiție
Aceste articole proclamă dreptul la egalitatea persoanelor în fața legii, dreptul acestora de a fi judecat de un tribunal independent, imparțial și competent, organizat potrivit legii în cadrul unei ședințe publice. Totuși atunci când se impun măsuri pentru siguranța și ordinea publică, sau atunci când s-ar aduce aduce atingeri vieții particulare a părților, ședința poate fi secretă. Orice persoană acuzată beneficiază de prezumția de nevinovăție atâta timp cât vinovația nu i-a fost dovedită. De asemenea, acuzatul beneficiază de drepturi suplimentare: dreptul la informare într-o limbă pe care o înțelege cu privire la acuzațiile care i se aduc, dreptul la apărare, dreptul de a beneficia de apărare din oficiu, în cazul în care acesta nu dispune de resurse materiale, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, de a dispune de toate căile de atac, dreptul de a nu fi condamnat pentru acțiuni, omisiuni care la data săvârșirii lor nu constituiau infracțiuni potrivit dreptului național sau internațional.
Articolul 16 consacră dreptul oricărui om de a i se recunoaște personalitatea juridică.
Articolul 17-Dreptul la viață familială și privată. Pin acest articol se instituie o obligație negativă de imixtiune arbitrală sau ilegală în viața particulară, familia, domiciliul sau corespondența persoanei. Între noțiunile „viață privată „ și „viață de familie” există o strânsă legătură, viața privată acoperind acele relații personale care exced sferei de aplicare a vieții de familie. Noțiunea de viață de familie este precis delimitată și se construitește în funcție de doi factori: filiatța (biologică sau rezultată din adopție) sau decizia a doi parteneri de sexe diferite de a întemeia o familie. Viața particulară este mai dificil de definit, dar se poate considera că sfera relațiilor personale cuprinse în această noțiune se referă la relațiile privind viața sexuală a persoanei, relațiile referitoare la integritatea fizică sau morală, la protecția datelor personale, la starea civilă sau la nume. In ceea ce priveste definirea notiunii de corespondența, aceasta nu se limitează doar la cea pe suport de hârtie, aici putem include și comunicare prin telefon, fax sau email.
Articolul 18 și articolul 19-Dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei, dreptul la opinie.
Prin aceste articole se garantează oricărei persoane drepturile enumerate mai sus, titularul acestor drepturi fiind în general persoanele fizice, dar în anumite situații și bisericile sau asociațiile religioase/filozofice se pot prevala de prevederile acestor articole. Aceste libertăți înseamnă fundamentul societății democratice și în acest sens se impune obligația negativă de a se aduce atingere acestor drepturi și libertăți, decât în cazul in care manifesterea convingerilor ar duce la perturbarea ordinii publice.
În ceea ce privește libertatea de exprimare, aceasta include orice tip de discurs, indiferent de natura lui: politică, jurnalistică, artistică, literară, comercială, etc, sau suportul pe care acesta îl îmbracă.
Libertatea de exprimare cuprinde două componente: libertatea de opinie și libertatea de informare. Libertatea de exprimare a propriilor opinii trebuie înțeleasă prin raportarea la libertatea de gândire și de conștiință. Libertatea de informare trebuie înțeleasă ca libertatea de a comunica, de a difuza informații deja deținute. Aceste libertăți pot suferi anumite limitări care trebuie expres prevăzute de lege și care sunt necesare respectării drepturilor sau reputației altora, apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.
Articolul 20 interzice propaganda în favoarea războiului sau orice îndemn la ură națională, discriminare, la ostilitate sau violență, acestea putând provoca un dezechilibru în cadrul unei societăți create pe principiile enumerate în această lucrare.
Articolul 21 și articolul 22 prezintă dreptul de întrunire pașnică și dreptul la asociere. Acestea se află în strânsă legătură cu libertatea exprimării și a opiniei. Se recunoaște dreptul persoanei de a se asocia liber, de a forma sindicate și de a adera la ele pentru ocrotirea intereselor sale, iar limitările prevăzute de articolul 22 sunt cele care se referă la siguranța națională și la ordinea publică. În plus se menționează faptul că Organizația Internațională a Muncii (OIM) nu poate, prin normele pe care le elaborează, să aducă atingere drepturilor prevăzute în Pact.
Articolul 23- Dreptul la căsătorie este recunoscut atât bărbatului , cât și femeii, Începând cu vârsta nubilă, pe baza consimțământului liber consimțit, aceștia bucurându-se de egalitatea în drepturi și obligații atât în timpul căsătoriei, cât și după desfacerea ei.
Articolul 24 instituie dreptul copilului de a se bucura de măsuri de protecție din partea familiei, a statului și a societății, indiferent de orice element ce ar putea constitui discriminare:rasă, religie, naționalitate, sex, culoare, limbă, origine națională sau socială. I se recunoaște dreptul de a avea cetățenie, un nume și de a fi înregistrat după naștere la organele competente pentru a se putea bucura de drepturile sale.
Articolul 25 –Dreptul de a alege și de a fi ales.
Ne aflăm în prezența unui drept politic, prin care cetățeanului i se recunoaște dreptul de a participa la conducerea țării în mod direct sau prin alegerea unor reprezentanți, de a alege și de a fi ales, fără niciuna din discriminările descrise mai sus, dreptul de a avea acces la funcțiile publice din țara sa, în condiții de egalitate.
Conceptul de egalitate este consacrat în articolul 26, unde se prevede faptul că persoanele sunte egale în fața legii și au parte de ocrotire egală din partea legii . Legea trebuie să interzică orice discriminare și să ofere persoanelor garanții pentru a putea beneficia de acest tratament egal. Acest articol ne duce cu gândul la corolarul Declarației Universale a Drepturilor Omului și Cetățeanului adoptată în urma Revoluției Franceze din 1789.
Articolul 27 se referă la drepturile minorităților. Articolul enumeră minoritățile: etnice, religioase sau lingvistice, persoanele apartinând acestor minorități beneficiind de dreptul de a avea acces la propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale stabilește și recunoaște încă din primul articol dreptul popoarelor de a dispune de ele însele în vederea determinării statutului politic, de a-și asigura dezvoltarea economică, socială și culturală. Pentru realizarea cestor scopuri, popoarele sunt libere să dispună de bogațiile și de resursele lor naturale în concordanță cu principiile cooperării economice internaționale bazate pe principiul interesului reciproc.
Se reiterează principiul nediscriminării întemeiate pe rasă, culoare, sex, limbă religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere , naștere sau orice alta împrejurare, precum și principiul egalității între femei și bărbați în ceea ce privește beneficierea de drepturile ecomomice, sociale și culturale ce decurg din acest Pact.
Partea a treia a Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale începe cu dreptul la muncă, privit din această perspectivă.
În Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politce a fost recunoscut dreptul oricărei persoane de a nu fi supus la muncă forțată.
Articolul 6-Dreptul la muncă
Este definit ca dreptul oricărei persoane de a-și câștiga existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, statele părți urmând să ia măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept, măsuri care pot consta în: orientarea și pregătirea tehnică și profesională, elaborarea de programe, de măsuri și de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială și culturală constantă și o întrebuințare productivă și eficientă a forței de muncă în condiții care garantează oamenilor drepturile , libertățile lor politice și economice fundamentale.
Articolul 7-Dreptul la condiții de muncă decente
Condițiile de muncă juste și prielnice includ remunerație pentu munca depusă care să asigure:
1) un salariu echitabil și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, fără nicio distincție
2) o existență decentă pentru ei și pentru familia lor
3) securitatea și igiena muncii
4) posibilitatea egală pentru toți de a fi promovați în munca lor la o categorie superioară adecvată tinând cont de serviciile îndeplintie și aptitudinile lor
5) odihnă, timpul liber, limitarea rațională a duratei muncii și concediile periodice plătite și remunerarea zilelor de sărbatoare.
Statele părți ținând cont de toate aceste prevederi sunt obligate să adopte legi care să aibă ca fundament toate aceste prevederi. În țara noastră, Constituția României, recunoaște și garantează în articolul 41 dreptul la muncă și la grevă.
Articolul 41 – Munca și protecția socială a muncii
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.
(2) Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate.
O altă lege care recunoaște principiile prevăzute de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale în articolul 6 este Codul muncii, care în articolele 3-9 enumeră dreptul pe care îl are fiecare la muncă în condiții juste și prielnice
Analizând contextul economic și social actual, se pot ridica o serie de întrebări referitoare la respectarea drepturilor din acest Pact, ținând cont de numărul mare de șomeri sau de oameni care se află la limită sau chiar sub limita subzistenței. Consider că este necesar ca eforturile în direcția respectării dreptului la munca și la o remunerare echitabilă să continue pentru a se putea ajunge la un moment dat când rezultatele vor fi satisfăcătoare.
Articolul 8- Dreptul de a forma sau de a se afilia la un sindicat, dreptul la grevă
Este consfințit dreptul oricărei persoane de a forma sau de a se afilia la un sidicat în vederea protejării intereselor sale economice și sociale în condițiile prevăzute de fiecare legislație națională, acesta fiind un exercițiu de democrație necesar în orice societate bazată pe astfel de principii, este de asemenea un exercițiu de sănătate economică și socială
Articolul 7 prevede posibilitatea unor restricții legale în ceea ce privește exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau de către funcționarii publici. Același articol reglementează și dreptul la grevă în condițiile legii naționale a statelor părți.
Dreptul la grevă este consfințit și în Constituția României în articolul 43 care stabilește că :
„(1) Salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale.
(2) Legea stabilește condițiile și limitele exercitării acestui drept, precum și garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate.”
În articolul 8 din Pact se interzice Organizației Internaționale a Muncii să ia măsuri legislative care ar putea aduce atingere sau limita garanțiile prevăzute în Convenție.
Articolul 9 și articolul 10 – Dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurările sociale.
În lumina acestor articole, fiecărei persoane îi sunt recunoscute aceste drepturi. Securitatea socială are ca obiectiv garantarea unei anumite securități economice a persoanelor protejate în fața producerii unor evenimente sociale cum ar fi : boala, invaliditatea, maternitatea, bătrânețea, accidentul de muncă și boala profesională, decesul, protecția juridică a urmașilor, șomajul, etc. Pactul prevede ca o ocrotire specială se acordă mamelor înainte și după nașterea copiilor, mamele salariate trebuind să beneficieze pe parcursul acestei perioade de concediu plătit. De măsuri sociale adecvate trebuie să beneficieze și copiii și adolescenții indiferent de filiație. O altă măsura stabilită prin Pact este interzicerea exploatării economice și sociale a acestora, statele , prin adoptarea legilor , trebuie să stabilească o vârsta minimă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi sancționată.
Articolul 11- dreptul la un trai decent
În viziunea acestui articol , traiul decent include dreptul oricărei persoane de a beneficia de hrană, îmbrăcăminte și locuință suficiente cu posibilitatea îmbunătățirii continue a acestora. Statele părți sunt obligate să ia măsuri pentru combaterea foametei, esențiale în acest sens fiind măsurile luate individual de fiecare stat în parte, dar și cele luate pe baza cooperării internaționale , măsuri ce trebuie să constea în programe concrete.
Un rol deosebit de important în ceea ce privește acest aspect îl au ONG-urile care sunt mai bine plasate decât indivizii în a sesiza autoritățile competente (naționale și internaționale) cu privire la diferite violări ale drepturilor omului sau în a prezenta anumite situații .
Articolul 12- Dreptul la sănătate
Dreptul la sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale fiecărei ființe , indiferent de rasă, culoare, religie, sex, opinie politică, stare economică sau socială. Putem înțelege că prin intermediul acestui drept, fiecare persoană are dreptul de a beneficia atât la serviciile de sănătate cât și la condițiile esențiale pentru a avea o sănătate bună: hrană adecvată, apă curată, salubritate. Măsurile luate în vederea exercitării acestuia, trebuie să aibă în vedere:
scăderea mortalității noilor născuți și a mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului
îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale
profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și a altora, precum și lupta împotriva acestor maladii
crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și ajutor medical în caz de boală
O dimensiune a acestui drept consider că este și accesul la informații referitoare la problemele de sănătate
Articolul 13-Dreptul la educație
Este unul dintre cele mai complexe drepturi , iar Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale instituie o serie de direcții pe care statele părți să le urmeze în vederea garantării acestui drept fundamental. Evoluția societății, a tehnologiei a transformat privilegiul de a urma școala primară în drept, stabilindu-se două obligații corelative șn ceea ce privește dreptul copilului la învățătură: obligația statului de a crea instituții de învățământ, dar și obligația părintelui de a-i permite copilului minor aflat în grija sa accesul la educație, prin înscrierea acestuia în structurile de învățământ existente. Nevoia de reglementare a acestui drept este dată de faptul că în ziua de azi procesul de învățare și dobândire de aptitudini se întinde pe tot parcursul vieții, devenind una din condițiile esențiale pentru a obține un loc de muncă. Educația ar trebui să fie gratuită și accesibilă pentru toată lumea. Ea este indespensabilă în asigurarea altor drepturi umane. Direcțiile pe care le trasează Pactul în acest domeniu se referă la :
obligativitatea și accesibilitatea învățământului primar și asigurarea gratuității acestuia
generalizarea și accesibilitatea învățământului secundar, inclusiv a celui tehnic și profesional, statele părți luând măsuri pentru a asigura mijloacele și pârghiile necesare realizării acestuia, gratuitatea acestuia în mod treptat
învățământul superior să devină accesibil tuturor cu deplina respectare a principiului egalității
încurajarea și intensificarea educației de bază pentru persoanele care au primit instrucție primară sau pentru cele care încă nu au beneficiat de ea până la capăt
dezvoltarea unei rețele școlare pentru toate nivelurile, stabilirea unui sistem adecvat de burse, ameliorarea continuă a condițiilor materiale și a personalului didactic.
România, prin Constituție, garantează dreptul la învățătură în articolul 32, dar și prin adoptarea altor legi cu directe implicații asupra acestui subiect.
Trebuie subliniat faptul că în lume tot mai mulți copii sunt privați de acest drept, cauzele fiind diferite: sunt puși să muncească, sunt înrolați în forțele armate ( în special în țările sărace măcinate de conflictele armate civile), provin din familii care nu își permit să plătească taxele școlare, discriminarea pe bază de religie sau sex. Pentru toți acești copii statele ar trebui să își intesifice eforturile în vederea asigurării acestui drept, educația putând schimba mentalități, reprezintă o investiție pe termen lung pentru o societate echilibrată, tolerantă.
Articolul 15-Dreptul de a participa la viața culturală, de a beneficia de progresul tehnic
Articolul 15 instituie obligația statelor părți de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura, menține, dezvolta și difuza știința și cultura, în acest context fiecare persoană are dreptul de a participa la viața culturală (arte, literatură, moduri de viață, tradiții, cutume, etc) și de a beneficia de progresul științific și aplicațiile sale. Este prevazută și o măsură de protecție pentru autori, protecția intereselor morale și materiale ce decurg din producția științifică, literară sau artistică pe care o semnează în această calitate.(este vorba de drepturile de autor). Se asigură libertatea pentru cercetarea științifică și pentru orice alte activități creatoare, dar și permanenta cooperare internațională în aceste domenii care asigură evoluția și progresul societății și al cetățenilor ei
Drepturile prezentate mai sus se regăsesc și în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Aceasta cuprinde în articolul 17 și dreptul persoanei la proprietate: „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura, cât si în asociație cu alții
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”, drept prevăzut de asemenea și în Constituția României în articolul 44 .
Legea noastră fundamentală a inclus toate drepturile prevăzute de documentele ce compun Carta Internaționala a Drepturilor Omului, acestea regăsindu-se de asemenea și în legile adoptate de Parlamentul României.
În ceea ce privește categoriile de drepturi ale omului, în indexul pregătit de Institutul de Documentare Juridică din Roma figurează 138 de drepturi ale omului, unele având fundament convențional sau cutumiar, iar altele reprezentând simple deziderate. În clasificarea acestor drepturi se folosesc criterii diverse, nu de puține ori motivate politic, cum ar fi: valorile ocrotite, domeniul de aplicare, gradul de protecție asigurat prin instrumentele internaționale. Problema clasificării drepturilor , ca și cea a ierarhizțrii acestora, continuă să provoace ambiguități, privind gradul de obligativitate al respectării acestora.
Din analiza celor două Pacte rezultă o tipologie mai complexă în ceea ce privește clasificarea drepturilor. În cadrul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, individul, ca entitate fizică și morală, este protejat prin garantarea : dreptului la viață (articolul 6 paragraful 1), dreptul de a nu fi supus sclaviei și servituții (articolul 8 paragrafele 1 și 2), dreptul individului de a i se recunoaște personalitatea juridică (articolul 16), dreptul la viață privată, onoare și reputație (articolul 17), libertatea de a adopta orice credință religioasă (articolul 18 paragrafele 1 și 2), protecția familiei ( articolul 23) și copiilor ( articolul 24).
Libertățile personale care protejează poziția individului în societate reprezintă o altă categorie de garanții. În cadrul acestui grup, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede: dreptul la libertate și securitate personală (articolul 9), libertatea de mișcare (articolul 12), dreptul străinilor de a nu fi expulzați (articolul 13), libertatea de exprimare a credinței religioase ( articolul 18 paragrafele 3 și 4), libertatea de opinie și expresie ( articolul 19) și limitarea ei doar de interdicția propagandei pentru război și discriminare (articolul 20). Drepturile politice sunt garantate de articolul 25, la care se adaugă libertatea de asociere (articolul 22) și de întrunire pașnică (articolul 21).
În cazul comiterii unei infracțiuni, individul este protejat de exercițiul abuziv al statului datorită garanțiilor judiciare. În acest sens, Pactul prevede o serie de principii și de drepturi: egalitatea indivizilor în fața oricăror instanțe, dreptul ca litigiul să fie judecat în mod echitabil și pulic de către un tribunal competent ,independent și imparțial, reguli privitoare la tratamentul persoanelor care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate, dreptul de a nu fi supus torturii și/sau tratamentelor inumane și degradante, la toate acestea adăugându-se prevederile referitoare la pedeapsa cu moartea.
Cel de-al doilea Pact cuprinde, așa cum se poate observa din titlu, trei categorii de drepturi: economice, sociale și culturale. Drepturile economice și sociale: dreptul la muncă incluzând toate dimensiunile lui: (dreptul la liberă alegere a muncii, dreptul la condiții drepte și prielnice de muncă, dreptul la retribuție egală pentru muncă egală, dreptul la odihnă și timp liber, la securitatea și igiena muncii, la concediu plătit), dreptul la asigurare socială.
Drepturile culturale: Dreptul la educație, dreptul de participa la viața culturală, dreptul de beneficia de progresul tehnic și aplicațiile sale, drepturile persoanei de a beneficia de protecția drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale decurgând din creațiile sale.
Potrivit unei alte opinii ar exista și Dreptul la pace și securitate
În Declarația cu privire la drepturile popoarelor la pace, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 12 noiembrie 1984, prin rezoluția 39/11 se arată că ocrotirea dreptului la pace și promovarea sa constituie o obligație fundamentală a fiecărui stat și un drept sacru al popoarelor.
În alineatul 4 al acestei rezoluții se subliniază că „ viața fără războaie constituie premisa internațională fundamentală pentru bunăstarea materială, dezvoltarea și progresul statelor, dar și pentru realizarea deplină a drepturilor omului și libertăților fundamentale proclamate de Națiunile Unite”.
În această lumină, dreptul la pace este considerat un drept al omului, al comunității umane, privită în ansamblul său.
Dreptul la dezvoltare
Fiecărei națiuni, prin intermediul puterii de stat, îi revine răspunderea primordială pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase, economice, sociale, culturale sau politice. Interdependența economică pe plan mondial impune statelor obligații ce depășesc granițele naționale. Dezvoltarea a devenit un proces care se realizează la nivelul țărilor și popoarelor, al națiunilor constituite, prin efortul acestora și al cooperării dintre ele, ceea ce presupune acțiuni pentru impulsionarea acestui proces, dar și obligații de a nu-l stânjeni. Dreptul la dezvoltare reprezintă o premiză și , în același timp, o condiție a exercitării celorlalte drepturi și libertăți. O comunitate de oameni liberi nu se poate înfăptui dacă se bazează pe mizerie și ignoranță, dacă nu este în stare să asigure egalitatea tuturor de a avea acces la educație, servicii sanitare, locuință, încadrarea corespunzatoare în muncă și să încurajeze participarea largă a tuturor membrilor societății la procesul dezvoltării. Dreptul la dezvoltare este un drept colectiv care tinde să devină un drept exigibil al indivizilor și popoarelor, este un drept inalienabil pe baza căruia fiecare om poate contribui la dezvoltarea economică, socială , culturală și politică, bucurându-se în acest cadru de toate drepturile și libertățile fundamentale.
Dreptul la un mediu sănătos (natural și social).
Poluarea tot mai puternică lasă urme grave, uneori imposibil de îndreptat în mediul înconjurător, acestea fiind rezultatul dezvoltării industriale și extinderii unor fenomene sociale deosebit de dăunătoare: criminalitatea, traficul și folosirea drogurilor, problematica mediului ambiant intrând în sfera preocupărilor factorilor politici, oamenilor de știință și opiniei publice din toate țările. Din dezbaterile ce au avut loc pe această tema la nivelul statelor și pe plan internațional s-a conturat treptat importanța ideii unui mediu natural și social sănătos luând naștere astfel dreptul individului de a trăi într-un astfel de mediu și necesitatea asigurării acestui drept prin activitățile statului conjugate cu cele ale comunității internaționale, rezultate din cooperarea dintre state.
La Conferința Națiunilor Unite din 15-16 iunie 1972 cu privire la mediul înconjurător, declarația adoptată în acest sens subliniază faptul că factorul indispensabil pentru a asigura un mediu sănătos, propice existenței și muncii precum și pentru ameliorarea calității vieții individului , îl reprezintă dezvoltarea economică, socială din fiecare țară. Este esențial ca atât statele prin măsuri legislative interne, cât și prin măsuri adoptate la nivel internațional, cât și fiecare individ să ia atitudine cu privire la ocrotirea mediului înconjurător pentru a trăi în demnitate și bunăstare. Drepturile proclamate în Declarația de mai sus au fost reafirmate în cadrul Conferinței la înalt nivel privind mediul din septembrie 1992 ce a avut loc la Rio de Janeiro.
Pentru o mai bună și eficientă supraveghere și aplicare a principiilor enunțate în documentele care formează Carta Internațională a Drepturilor Omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor un mare număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului, incluzând discriminarea față de femei, discriminarea rasială, genocid, apartheidul, tortura, etc. Ca o urmare firească a adoptării acestor tratate, au fost înființate și organismele necesare supravegherii în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor cuprinse în respectivele tratate. Dintre documentele adoptate, amintim:
Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei
A fost adoptată la Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1979 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1989. Ea definește discriminarea față de femei ca fiind orice distincție, excludere sau restricție bazată pe sex și care are drept efect sau scop să compromită sau să distrugă recunoașterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe bază de egalitate a femeilor și a bărbaților, a “drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul în domeniul politic, economic, cultural și civil sau în orice alt domeniu.”(art. 1)
– Convenția cu privire la drepturile copilului
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Până în 1994, ea fusese ratificată de peste 150 de state. Prin ratificarea Convenției, statele părți își asumaseră obligația de a oferi copiilor din jurisdicția lor un număr mare de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională, etnică, socială, avere, incapacitate, naștere sau de alt statut al copilului, al părinților sau susținătorilor săi legali
– Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965 și a intrat în vigoare în 1969. A fost primul act normativ cu forță juridică obligatorie menit a preveni și combate doctrinele și practicile rasiale.
Convenția a fost calificată drept "cea mai cuprinzătoare și mai precisă calificare în formă de tratat a ideii egalității raselor".
Acest tratat precizează că prin discriminare rasială se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională ori etnică, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile public, economic, social și cultural sau în alt domeniu al vieții publice "(art.1, pct.1).
– Convenția împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente de cruzime, inumane sau degradante
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 și a intrat în vigoare în 1987.
În Preambulul Convenției se arată că ea a fost adoptată pentru "a mări eficacitatea luptei împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în întreaga lume."
Convenția are menirea de a preveni și pedepsi tortura practicată "de către sau la îndemnul, ori cu asentimentul sau încuviințarea unui funcționar public ori altă persoană acționând în calitate oficială" (art. 1(1)).
– Convenția internațională privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid
La 30 noiembrie 1973, a fost adoptată și deschisă spre semnare Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid. A intrat în vigoare la 18 iulie 1976.
Convenția definește apartheidul ca fiind o “crimă împotriva umanității” și declară ca fiind crime ce încalcă problemele de drept internațional toate actele inumane rezultate din politicile și practicile de apartheid (art.I). Deși art.II definește “crima de apartheid” prin referire la politicile de segregare rasială și discriminare practicate “în sudul Africii”, formularea acestei prevederi este destul de cuprinzătoare pentru a include politici similare, dacă acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii.
Capitolul 4
Carta internațională a drepturilor omului și alte documente adoptate în diferite sisteme de protecție regională a drepturilor omului.
Drepturile omului reprezintă o preocupare continuă a statelor, a organismelor internaționale. Pe lângă documentele care formează Carta Internațională a Drepturilor Omului există acorduri internaționale adoptate la nivel regional..
O perioadă destul de lungă regionalizarea drepturilor omului a fost privită cu suspiciune, nefiind agreată de Națiunile Unite, considerată fiind ca o tendință de fragmentare a mișcării pentru drepturile omului, punând sub semnul întrebării universalitatea acestora.
În anul 1977, prin rezoluția 32/127 Adunarea Generala a Națiunilor Unite recomandă statelor membre să realizeze întelegeri regionale pentru promovarea și protejarea drepturilor omului. Astăzi există trei sisteme regionale
European (1950)
Interamerican (1978)
African (1986)
Pe lângă aceste trei sisteme, doctrina semnalează propuneri privind înființarea unui sistem asiatic privind drepturile omului. În acest sens a fost adoptat în anul 1990 un document regional având ca obiect drepturile omului în Islam, o privire aparte a Islamului asupra acestor drepturi.
SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI
Politica Uniunii Europene în domeniul drepturilor omului a fost una prioritară, dar înainte de Tratatul de la Maastricht semnat în anul 1992 și intrat în vigoare în anul 1993, conceptul de drepturi fundamentale nu a fost prezent în Tratat. Cu toate acestea, Curtea Europeana de Justiție, afirma , încă din anii ‚’60 că respectul pentru drepturile fundamentale face parte integrantă din moștenirea Comunității. Măsurile care contravin acestor drepturi au fost considerate incompatibile cu valorile democrate ale Uniunii. Un pas înainte în materia drepturilor omului a fost făcut prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam care prevede pentru prima oară că Uniunea Europeană se fundamentează pe principiile libertății, democrației, drepturilor omului și statului de drept (articolul 6)
Internaționalizarea drepturilor omului ca o garanție a păcii, pe fondul internaționalizării informațiilor științifice și tehnologice utilizate în cazul unei piețe libere, ca garanție a propășirii economice și culturale, a convins țările europene din vest, unite în cadrul Consiliului Europei, să semneze la 4 noiembrie 1950 Convenția europeană asupra drepturilor omului, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953. Acest act este, de fapt, primul instrument de drept internațional care organizează apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale.
Spre deosebire de alte instrumente internaționale, Convenția europeană nu se limitează doar la a enunța principii, ci, o dată cu formularea drepturilor și libertăților, ea oferă, pentru protecția lor, o garanție colectivă, prevazând căi de atac contra violării lor și concomitent măsuri reparatorii.
Completată sau modificată, până în prezent, de 11 protocoale adiționale, Convenția reunește toate statele membre ale Consiliului Europei, printre care și România
Elementul de garanție al drepturilor și libertăților proclamate de Convenție rezultă din art.1 al acesteia, care prevede că “înaltele Părți contractante recunosc oricărei persoane de sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul 1 al prezentei Convenții”. Drepturile și libertățile înscrise în Convenție și în Protocoalele adiționale 1, 4, 6 și 7 pot fi grupate după cum urmează:
1.drepturi și libertăți privind persoana fizică: dreptul la viață (articolul 2), interdicția torturii și tratamentelor inumane și degradante (articolul 3), interdicția sclaviei, a muncii forțate (articolul 4), dreptul la libertate și siguranță (articolul 5), libertatea de circulație (Protocol 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocol 6) ;
2. dreptul la respect pentru viața privată și de familie, domiciliu și corespondență (articolul 8);
3. dreptul la un proces public echitabil, desfășurat într-un timp rezonabil, în fața unui tribunal independent și imparțial, stabilit conform legii (articolul 6), libertatea de recurs (Protocol 7);
4.libertatea de gândire, conștiință și religie (articolul 9);
5. protecția activității sociale și politice: libertatea de reuniune pașnică și de asociere (articolul 11), drepturile la alegeri libere prin vot secret și la educație (Protocol 1);
6. dreptul la proprietate (Protocol 1);
Convenția are o semnificație specială pentru dreptul internațional al drepturilor omului și pentru întreaga mișcare a drepturilor omului
A fost primul tratat din lume în materia Drepturilor Omului
El a înființat prima procedura și prima curte internațională unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului (articolul 33 procedura inter-state și articolul 34 procedura privind plângerile individuale)
Este cel mai dezvoltat și eficient dintre toate sistemele de drepturil ale omului
Jurisprudența dezvoltată este cea mai extinsă în comparație cu orice alt sistem internațional
Pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale înscrise în Convenția europeană s-a instituit un mecanism bazat în special pe două organe: Comisia europeană a drepturilor omului, la care se adaugă, cu unele atribuții, și Consiliul Miniștrilor al Consiliului Europei, care este alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau din delegații lor. Toate aceste organisme își au sediul în Franța, la Strasbourg.
În practică, mecanismul de protecție instituit de Convenția Europeană a drepturilor omului s-a dovedit greoi din cauza înmulțirii plângerilor, varietății și complexității cauzelor, sistemului de lucru neperformant (soluționarea cauzelor se realiza într-un termen foarte lung, aproximativ 5 ani). De aceea, în Protocolul adițional nr 11 încheiat la Strasburg la 11 mai 1994, s-a prevăzut fuzionarea Curții și a Comisiei și constituirea unei singure instanțe cu caracter jurisdicțional Curtea Europeana a Drepturilor Omului-ca instituție permanentă.
Câteva precizări privind Carta europeană privind drepturile fundamentale ale omului
Reamintind că respectarea drepturilor omului este unul din principiile fundamentale ale Uniunii Europene și condiția indispensabilă pentru legitimitatea sa, Consiliul european a apreciat că „ în stadiul actual al dezvoltării Uniunii este necesară elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale care să facă vizibile aceste drepturi pentru cetățenii Europei.”.
Carta drepturilor fundamentale a fost proclamată în 7 decembrie 2000 nefiind integrată într-un Tratat. Carta permite ameliorarea sistemului actual de protecție a drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. Carta se structurează în jurul valorilor fundamentale ocrotite: demnitatea, libertățile, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justitța.
În ce privește interpretarea drepturilor reglementate, ea se va face în concordanță cu principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Intenția acestui document este să facă transparente și vizibile drepturile pe care se întemeiază Uniunea, deci ea nu inovează, ci reafirmă o serie de drepturi. În același timp, inițiatorii Cartei au avut în vedere elaborarea unui document adaptat cerințelor secolului XXI, adaptat schimbărilor din societate, progresului social și științific, dezvoltării tehnologice actuale. Din această perspectivă, Carta inovează și modernizează integrând un numar de drepturi noi.
Una dintre inovațiile majore ale Cartei rezidă în transformarea demnității umane în drept fundamental. „ Demnitatea umana este inviolabilă. Ea trebuie respectată și protejată.”
În ceea ce privește convergența celor două sisteme de protecție a drepturilor omului, Tratatul asupra unei Constituții pentru Europa prevede că : „Uniunea va adera la Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale” , aceste drepturi constituind principii generale ale dreptului Uniunii Europene.
De asemenea textul consituțional menționează că referitor la Carta Drepturilor Fundamentale, drepturile comune cu Convenția Europeană vor fi interpretate potrivit jurisprudenței de la Strasburg.
Sistemul inter-american de protecție a drepturilor omului
Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate de „Carta O.S.A.”, de „Declarația americană a drepturilor omului” și de „Declarația universală a drepturilor omului”, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la San José, în Costa Rica, „Convenția americană referitoare la drepturile omului”.
Statele – părți se angajează să respecte drepturile și libertățile recunoscute în Convenție și să garanteze deplinul lor exercițiu tuturor persoanelor ce depind de ele, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, credințe politice, origine socială sau națională, situație economică, naștere sau orice alte condiții sociale.
Astfel, în ce privește dreptul la viață, se prevăd următoarele: orice persoană are dreptul la respectul vieții sale; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa; în țările în care nu este desființată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sanționarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentințe definitive, prununțată de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desființat-o; în nici un caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani și nici femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau grațierea ori comutarea pedepsei.
Privitor la integritatea persoanei, se consacră în primul rând dreptul la integritatea fizică, psihică și morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude, inumane sau degradante.Sclavia și robia, ca și traficul de sclavi, de femei sau de copii sunt interzise sub toate formele.
Libertatea persoanei și securitatea acesteia sunt garantate.Potrivit Convenției, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive determinate mai dinainte de constituțiile statelor părți sau de legile adoptate în conformitatea cu acestea; nimeni nu poate fi obiect al unei detenții sau arestări arbitrare; pedeapsa este personală și nu poate lovi decât pe infractor.
În partea a II-a a convenției sunt prevăzute mijloacele de protecție a drepturilor omului. Competente să rezolve plângerile împotriva încălcării acestora sunt Comisia interamericană a drepturilor omului și Curtea interamericană a drepturilor omului, care funcționează în general după aceleași principii ca și organele similare din cadrul Consiliului Europei. Comisia este compusă din șapte membri aleși, cu titlu individual, pe o perioadă de patru ani. Comisia inter-americană a drepturilor omului dispune de puteri privind toate statele membre OSA, nu numai față de cele care au ratificat Convenția inter-americană privind drepturile omului, ea dispune de competențe mai largi în publicarea de documente referitoare la violarea drepturilor omului, prezentarea de recomandări statelor membre și anchetarea cazurilor de încălcare a acestor drepturi.
Activitatea acestor două organisme de protecție este destul de redusă datorită reticenței statelor de a apela la ele, cauzată atât de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cât și de pericolul politizării problemelor aduse în fața instanțelor internaționale.
Carta africană a drepturilor omului și popoarelor
Carta africană a fost adoptată în 1981 în cadrul Organizației Unității Africane (O.U.A.). Chiar din titlul cartei rezultă că aceasta se referă atât la drepturile omului, cât și la drepturile popoarelor.
Printre drepturile omului figurează în general cele cuprinse în convențiile similare de pe alte continente, cu unele accente specifice exprimând tradițiile africane în materie de căsătorie, cetățenie, dreptul la un nivel de viață adecvat, dreptul la odihnă etc.
Specific Cartei africane este și faptul că aceasta se referă nu numai la drepturi, ci și la obligațiile persoanelor. De asemenea, protecția drepturilor omului în sistemul african acordă prioritate violărilor masive ale drepturilor omului și obligației statelor de a interveni prin măsuri adecvate pentru înlăturarea situațiilor create prin asemenea încălcări.
Includerea drepturilor popoarelor în cuprinsul Cartei exprimă importanța deosebită acordată acestora de către statele africane datorită condițiilor specifice în care popoarele Africii au avut acces la viața internațională și interesului ca asemenea principii să fie respectate de către toate statele lumii și în relațiile dintre statele continentului, pentru afirmarea tot mai deplină a suveranității și egalității lor în concertul statelor lumii. Printre drepturile popoarelor figurează: dreptul la autodeterminare, dreptul de a dispune de bogățiile și resursele naturale, dreptul la dezvoltare economică, dreptul la pace și securitate și dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător și global.
Carta africană nu prevede ca în cadrul sistemelor de protecție de pe celelalte continente existența unei curți internaționale a drepturilor omului.
În baza Cartei s-a înființat, însă, o Comisie africană a drepturilor omului și popoarelor, alcătuită din 11 persoane numite la o conferință a șefilor de state și de guvern ai țărilor care compun O.U.A. Sarcina acesteia este de a face studii și cercetări în domeniu, de a da avize și recomandări cu caracter general privind respectul drepturilor omului, de a pregăti proiecte de legi sau de convenții de codificare și de a propune soluții juridice în cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului, îndeosebi atunci când acestea evidențiază violări grave sau masive ale drepturilor omului. Sistemul african de protecție a drepturilor omului și popoarelor acordă prioritate „violărilor masive” ale acestora. Deși Comisia poate primi comunicări individuale, conform articolului 58 alineatul 1 al Convenției, ea atrage atenția șefilor de stat și de guvern numai asupra situațiilor particulare care par să releve existența unui ansamblu de violări grave sau masive ale drepturilor omului și popoarelor.
Declarația Drepturilor Omului în Islam
Ideologia islamică a fost și a rămas dominată de etnicitate și confesionalism (monoteism universalist). Supremația Coranului ca sursă primara de drept constă în inimitabilitatea sa .
Datorită gradului înalt de determinare a socialului de religios, problema drepturilor omului în islam nu poate fi analizată decît în contextul shariah – legea inegalabilă și neegalată, care condiționează prezența preceptelor coranice în corpora de prevederi legislative laice. În tradiția islamică, ceea ce este drept nu constituie obiectul deliberării de către oameni, ci este revelat în Coran. Soluția de compromis pentru majoritatea statelor arabe a fost asocierea dreptului islamic fundamentat pe revelația coranică, cu sisteme laice, occidentale de drept: codul francez în cazul Siriei, dreptul anglo-saxon în Oman, Kuweit, Egipt, Yemen,drept tradițional otoman și drept anglo-saxon în Liban.
A IX-a Conferință Islamică a Miniștrilor de Externe de la Cairo, din 5 august 1990, a adoptat Declarația asupra drepturilor omului în islam. De mai mici dimensiuni decât Declarația din 1981- doar 25 de articole, Declarația de la Cairo reafirmă în spiritul religiei islamice drepturi și libertăți fundamentale, pe care nimeni nu are dreptul să le suspende, violeze sau ignore pentru că sunt rezultatul poruncilor divine cuprinse în Coran și revelate prin intermediul Profetului”
Declarația Universală a Drepturilor Omului în Islam, din 1981, ca și Declarația de la Cairo, produse ale matricei culturale islamice, pot fi analizate din perspectiva psihologică a temerilor legate de pericolul pierderii identității religioase, în fața provocărilor contemporane; teama de modernitate și, în special, de occidentalizare explică utilizarea unui vocabular aparent hermetic, profund dependent de conceptele fundamentale ale islamului clasic, ca shariah, ummah, hadith, riba etc. Apartenența la comunitate – inclusiv în înțelesul său restrâns de familie, asumarea continuă a unor valori juridice definite canonic, organizate ca un scut în fața păcatului inovației .
O comparație sumară între Declarația Universală a Drepturilor Omului în Islam din 1981, Declarația de la Cairo, din 5 august 1990, și Declarația Universală a Drepturilor Omului prilejuiește următoarele observații: – în Declarația Universală a Drepturilor Omului nu există nici o mențiune legată de apartenența religioasă, toate religiile și culturile fiind egal asumate; la Cairo, ca și în Declarația din 1981, chiar din primele paragrafe este menționată
superioritatea Ummei și a religiei islamice, rolul comunității islamice fiind acela de a reorienta o lume confuză ideologic, către valorile reale promovate de Coran.
Făcând o trecere prin articolele cuprinse în Declarația de la Cairo, observăm că drepturile cuprinse în aceasta au o serie de particularități, aici referindu-mă atât la specificitatea prezenței divinității în cadrul acestora, dar și a introducerii unor drepturi noi.
Articolul 1 recunoaște dreptul la demnitate, egalitatea ființelor umane în ceea ce privește drepturile și responsabilitățile, indiferent de religie, sex, culoare, opinie politică, stare socială, etc. Drepturile garantate sunt : dreptul la viață, existând în acest sens impusă o obligație pentru state și indivizii înșiși de a lua măsurile necesare în vederea asigurării acestora, dreptul la onoare, dreptul a întemeia familie, fără discriminare în ceea ce îi privește pe femei și pe bărbați (Articolul 5), egalitatea între sexe (articolul 6), dreptul la o educație potrivită , dreptul la libertate (articolul 11 lit a), dreptul la muncă , dreptul la asistență socială, la o viață decentă, dreptul de a participa direct sau indirect la administrarea țării sale. Totuși se impune o observație cu privire la aceste drepturi garantate: de exemplu, este interzisă uciderea oricărei ființe umane, cu excepția cazurilor prevăzute de Shari’ah(legea islamică), prin urmare , acesta nu este un drept absolut, majoritatea drepturilor cuprinse în acest document prevăd limitări, acestea decurgând din legea islamică. Această lege este cea care dictează limitele drepturilor și libertăților umane.
Câteva noutăți pe care le cuprinde această Declarație de la Cairo :
Articolul 3 cuprinde obligația de a nu ucide nonbeligeranții bătrâni, copii și femei în cazul unui conflict armat, cei răniti vor avea dreptul la tratament medical, iar prizionierii de război vor avea dreptul la hrană, adăpost și îmbrăcăminte. Se interzice mutilarea sau dezmbembrarea cadavrelor. În dreptul internațional , aceste drepturi sunt prevăzut în Dreptul internațional umanitar sau Dreptul războiului.
O altă interdicție absolută este cuprinsă în articolul 11 litera b, care prevede că este interzis colonialismul, considerat a fi una dintre cele mai dure forme de sclavie
Ultimele două articole din Declarația de la Cairo specifică faptul că toate drepturile și libertățile prevăzute sunt subiectul și sunt supuse legii islamice Shari’ah,aceasta fiind singura sursă în vederea explicării și clarificării articolelor cuprinse în document.
Declarația drepturilor omului în Islam reprezintă primul pas în revigorarea drepturilor și obligațiilor.
Concluzii
În lumina celor prezentate în cadrul acestei lucrări, consider necesar să menționez câteva aspecte referitoare la rolul statului și importanța planului național al drepturilor omului.
Atunci când se vorbește de “drepturile omului” se folosesc termeni proveniți din dreptul național și internațional, care sunt codificați, definiți fie într-o manieră foarte precisă (termeni juridici), fie, în mod intenționat, într-un mod extrem de vag (concepte politice); cu toate acestea, idealul urmărit în domeniul drepturilor omului, ca și în domeniul dreptului, este de a se tinde să se dea un singur sens fiecărui termen, pentru a se înțelege cât mai exact cu putință impactul angajamentelor fiecăruia, în scopul evitării erorilor de interpretare și de traducere, pentru a favoriza apariția unei jurisprudențe omogene, a facilita comunicarea între țări cu sisteme juridice diferite și, deci, pentru a ajunge la o interpretare și o protecție mai omogenă a drepturilor omului, la toate nivelurile: național, regional și mondial.
Constituția României din decembrie 1991 cuprinde o reglementare complexă în ceea ce privește raportul dintre dreptul intern românesc și dreptul internațional.
În ceea ce privește tratatele internaționale din domeniul dreptului drepturilor omului, Constituția prevede în art.20 că “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte”. Dispozițiile Constituției dedică numeroase articole drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Acestea trebuie să fie interpretate și aplicate numai în concordanță cu documentele internaționale de bază din acest domeniu.
În art.20 se prevede că “Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.
Aceste texte constituționale consacră primatul reglementărilor de drept internațional la care România este parte, din domeniul dreptului drepturilor omului față de legile interne.
Orice persoană poate, în fața oricărui organ de stat, și în primul rând în justiție, să-și întemeieze un drept sau o pretenție pe un tratat internațional privind dreptul drepturilor omului, la care România este parte, indiferent care sunt prevederile legii române.
Orice persoană poate cere să se pronunțe Curtea Constituțională a României asupra unei interpretări sau asupra unui mod de aplicare a unei legi interne, creată potrivit art.104-145 din
Constituție. Curtea poate declara că o asemenea lege sau ordonanță, ori interpretarea sau aplicarea ei, sunt neconstituționale.
În ceea ce privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, Constituția prevede în art.11 că: “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și că “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.
Niciun organ de stat nu poate invoca o eventuală lege în neconcordanță cu un tratat pentru a refuza aplicarea prevederilor acestui tratat, într-un caz dat. Orice persoană, fizică sau juridică, pentru care decurg drepturi dintr-un tratat încheiat în România, poate invoca acest tratat și respectarea lui, indiferent de conținutul legilor interne. Se subînțelege că statul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura concordanța legilor interne cu tratatele la care devine parte; numai în acest fel se asigură buna credință și îndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate.
Constituția consacră principiul priorității tratatelor pe care Parlamentul României le ratifică, față de legile și ordonanțele interne.
Textele art. 1 și 20 din Constituție sunt convergente și urmăresc același obiectiv: asigurarea priorității respectării tratatelor internaționale. Redactarea mai clară privind domeniul drepturilor omului se explică prin momentul istoric al adoptării noii Constituții, după o îndelungată perioadă de abordare ideologică și ignorare a multor drepturi și libertăți.
Potrivit Constituției și Legii 4/1991, încheierea tratatelor internaționale în numele României intră în competența Președintelui României. Președintele României poate împuternici în acest scop primul ministru, ministru afacerilor externe, altor membri ai Guvernului sau unor reprezentanți diplomatici ai României.
Guvernul negociază aceste acorduri pe baza împuternicirii președintelui. Guvernul poate negocia și semna tratate încheiate la nivel guvernamental și aprobă încheierea de acorduri, convenții și alte înțelegeri la nivel departamental. Pentru aceste acorduri, împuternicirile se dau de către Guvern, prin Ministerul Afacerilor Externe.
Tratatele semnate în numele României se supun ratificării Parlamentului, în termen de 60 de zile. Se supun ratificării tratatele semnate la nivel de guverne referitoare la: colaborarea politică și militară, adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, încheierea unor angajamente financiare, regimul politic sau teritoriul statului, statutul persoanelor, drepturile și libertățile cetățenești, participarea la organizații internaționale, sau cele care prevăd în mod expres ratificarea. aceeași procedură se aplică și în cazul aderării, pentru aceleași tratate. Denunțarea tratatelor respective urmează aceeași procedură.
Acordurile și convențiile care, potrivit obiectului lor, nu trebuie ratificate, sunt supuse aprobării Guvernului, care informează Președintele și Parlamentul despre aceste acorduri.
Acordurile și înțelegerile în forma simplificată, prin schimb de note sau scrisori, sunt încheiate de Ministerul Afacerilor Externe și pot intra în vigoare fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării. Acestea nu se referă la acorduri și convenții care, prin conținutul lor, fac necesară adoptarea unei legi.
Este reafirmată regula de drept internațional potrivit căreia președintele, prim ministrul și ministrul afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a prezenta depline puteri.
Sunt incluse și prevederi cu caracter tehnic privind instrumentele ratificate, notificarea aprobării, publicarea legilor ratificate, a hotărârilor de aprobare și a textelor acordurilor în Monitorul Oficial și înregistrarea acestora la ONU.
Cele mai numeroase acte normative au avizat domeniul economic și social, iar cuvinte ca reformă, restructurare economică, eficientizare și relansare economică le întâlnim pretutindeni. Nu lipsesc însă actele normative din domeniul drepturilor omului sau care au tangențe cu acest domeniu.
Problematica drepturilor omului, atât de vastă și de delicată, a rămas în atenția Guvernului și a Parlamentului. În acest sens, au fost adoptate sau emise, sub forma legilor sau a ordonanțelor Guvernului, o serie de acte normative importante, a fost înființat Institutul Român pentru Drepturile Omului pentru o mai bună cunoaștere a problematicii drepturilor omului, a modului în care aceste drepturi sunt garantate în alte țări.
România a devenit membră a ONU în 1995, calitate în care s-a angajat să respecte Carta ONU, inclusiv prevederile acesteia referitoare la promovarea drepturilor omului, precum și prevederile Declarației Universale, care au devenit parte a dreptului internațional cutumiar.
România a devenit parte la o serie de Convenții internaționale pentru domeniul drepturilor omului. Dintre acestea menționăm:
Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. Pactul a fost ratificat de către România prin Decretul nr. 212 din 30 octombrie 1974. A intrat în vigoare la 23 martie 1976.
Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. Pactul a fost ratificat de către România prin Decretul nr. 212 din 30 octombrie 1974.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948. România a aderat la această Convenție prin Decretul nr.236 din 11 octombrie 1959.
Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminarea rasială, adoptată la New York în 1966. România a aderat la această Convenție prin Decretul nr.345 din 14 iulie 1970.
Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, adoptată în 1968. România a ratificat Convenția prin Decretul nr.547 din 29 iulie 1969.
Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de aparheid, adoptată în 1973. România a ratificat Convenția prin Decretul nr.254 din 10 iulie 1978.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată în 1979. România a aderat la Convenție prin Decretul nr.342 din 26 noiembrie 1981.
Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, adoptată la paris în 1960. România a aderat prin Decretul nr.149 din 2 aprilie 1964.
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite, adoptată în 1957. România a aderat prin Decretul nr.339 din 20 septembrie 1960.
Convenția privind reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției, adoptată la New York în 1950, plus protocolul de încheiere. România a aderat prin Decretul nr.482 din 1 decembrie 1954.
Protocolul de modificare a Convenției relative la sclavaj din 1926 aprobat prin HCM nr.1372 din 27 august 1957.
Convenția suplimentară relativă la abolirea sclavajului, traficului de sclavi și instituțiilor și practicilor similare sclavajului. România a aderat prin Decretul nr.375 din 1 august 1957.
Protocolul facultativ relativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea. Semnat de România și ratificat prin Legea nr.7 din 25 ianuarie 1991.
Convenția împotriva torturii și a altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Ratificată de România prin Legea nr.19 din 10 octombrie 1990.
Convenția relativă la drepturile copilului. Ratificată de România prin Legea nr.46 din 28 septembrie 1990.
Convenția privind statutul refugiaților, ratificată de România prin Legea nr.46 din 4 iulie 1991.
Protocolul privind statutul refugiaților, ratificat de România prin Legea nr.46 din 4 iulie 1991.
Convenția asupra drepturilor politice ale femeilor, ratificată de România prin Legea nr.222 din 2 iunie 1954.
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă de căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, ratificată de România prin Legea nr.116 din 15 decembrie 1992.
Protocolul facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, ratificat de România prin Legea nr.39 din 28 iunie 1993.
Aderând la toate aceste pacte și protocoale, România se obligă, alături de celelalte state, să apere drepturile omului și să pedepsească orice încălcare a acestora.
În Constituția României, ca și în celelalte acte normative, sunt enunțate principalele drepturi, drepturi care sunt prevăzute și în documentele internaționale: dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulației, respectarea vieții intime, familiale și private, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, dreptul la informare, dreptul la învățătură, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, dreptul la muncă și protecția socială a muncii, interzicerea muncii forțate, dreptul la grevă, protecție socială, etc.
Sunt prevăzute, de asemenea, și îndatoriri fundamentale ale cetățenilor: fidelitatea față de țară, respectarea Constituției și legilor, apărarea țării, contribuția la cheltuielile publice, respectarea drepturilor și libertăților celorlalți.
Referindu-se la tratatele internaționale privind dreptul drepturilor omului, Constituția prevede în art. 20 că înseși dispozițiile ei privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de neconcordanță între acestea și legile interne, reglementările internaționale au prioritate.
De asemenea, Constituția prevede că organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat.
Și celelalte legi dezvoltă prevederile referitoare la dreptul drepturilor omului, însă Constituția oferă criteriul fundamental la care trebuie să se raporteze orice act legislativ, al puterii executive, al instanțelor judecătorești, al persoanelor din punct de vedere al drepturilor omului.
Trebuie menționată colaborarea României cu instituțiile specializate ale ONU, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Internațională a Muncii (OMS), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO). La 12 august 1992 a fost semnat Acordul dintre Guvernul României și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), deschizându-se și un birou de legătură la București.
Problemele drepturilor omului au pătruns cu putere în viața publică internă și internațională. Pe plan intern, respectarea drepturilor omului a devenit condiția sine qua non a unei guvernări democratice. Nici un om politic, nici un partid sau organizație care pretind să joace un rol politic pe scena propriei țări nu pot face abstracție de cerința respectării dreptului drepturilor omului, nici un program politic nu are audiență în fața acestui concept, chiar dacă, în mod firesc, condițiile concrete și problemele practice diferă de la o țară la alta, ca, de altfel, și posibilitățile de a înfăptui drepturile și libertățile proclamate.
S-a format o opinie publică incluzând și organizațiile neguvernamentale, care acționează pentru respectarea drepturilor omului, chiar dacă o fac fragmentar, uneori pe criterii politice, alteori ignorând realitățile din propria țară. Această acțiune are influențe pe termen lung, care reflectă și în propria țară, chiar dacă inițial vizează un grup restrâns de țări.
Chiar dacă pacea globală a perseverat, al treilea Război Mondial neizbucnind încă, conflictele locale și regionale n-au încetat să răvășească planeta. Semnificativ în acest sens este războiul din Irak, încheiat recent, ce a antrenat state de pe mai multe continente, riscând să se transforme într-un război mondial. Consecințele negative ale războiului, dar și ale regimului de la Bagdad au avut un impact puternic asupra conștiinței întregii umanități, mai ales datorită faptului că autoritatea ONU a fost pusă sub semnul întrebării când SUA a decis să atace Irakul fără acordul Consiliului de Securitate al ONU.
În acest context ne dăm seama că problema drepturilor omului, chiar dacă este înainte de toate una socială, nu poate fi concepută separat de acțiunile politice.
Cunoașterea și însușirea temeinică a drepturilor omului este o obligație juridică, dată fiind importanța protecției persoanei umane și a bunurilor acestuia, precum și în apărarea instituțiilor statale, atât în condiții normale cât și de conflicte sociale. Or, într-un stat de drept numai prin cunoașterea aprofundată a reglementărilor în domeniu se poate realiza o aplicare corectă și eficientă a acestora.
Educarea și informarea intră în competența puterilor publice, a instituțiilor statale, organizațiilor neguvernamentale, mass – mediei, dar depinde în mare măsură de marele public, care trebuie să înțeleagă și să accepte conceptul de “drepturi ale omului” și să i se conformeze. Educarea în scopul cunoașterii și respectării drepturilor omului joacă un rol foarte important în instituirea unui mediu propice desfășurării acțiunilor statului în acest domeniu, fiecare om trebuind să dobândească cunoștințele necesare înțelegerii acestei probleme în contextul național și internațional, să aibă conștiința propriilor sale drepturi și să învețe să respecte drepturile celorlalți.
Din prezentarea sistemului internațional de protecție a drepturilor omului rezultă că acesta se întemeiază pe obligațiile convenționale asumate de state. Mecanismele instituite prin voința statelor asigurăă o supraveghere internațională a punerii în aplicare a obligațiilor la care statele au achiesat. Prin întinderea ei, această supraveghere este limitată și nu se poate exercita fără consimțământul expres al statelor ce urmează a face obiectul supravegherii.
În concepția documentelor prezentate, în special al celor două Pacte, respectarea drepturilor omului constituie o problemă care rămâne în competența națională a fiecărui stat. În mod obiectiv, numai prin mecanismele interne ale fiecărui stat se poate asigura punerea efectivă în practică a drepturilor omului, statul fiind singurul capabil să ia măsurile necesare ce se impun pentru a garanta prin lege și a asigura realizarea efectivă a drepturilor omului. Chiar și în cazul procedurilor internaționale care comportă un element jurisdicțional, materializat în hotărâri obligatorii, cum sunt sistemul european și interamerican de protecție a drepturilor omului, în ultimă instanță, aplicarea acestor hotărâri revine tot ordinii juridice interne a statelor.
Procesul de elaborare, negociere și adoptare a documentelor internaționale privind drepturile omului poartă pecetea confruntărilor dintre diferite sisteme de gândire politică și juridică. Noțiunea de protecție internațională a drepturilor omului nu s-a impus decât prin jocul raportului de forțe, multă vreme organismele ONU însărcinate cu problematica drepturilor omului și-au declinat competența de a acționa în situațiile de încălcări ale drepturilor omului. Primele breșe în domeniul socotit ca ținând de competența internă a statelor au avut loc sub impulsul țărilor „ lumii a treia”, ca urmare a acceptării idieii că apartheidul, dominația colonială și ocupația străină sunt probleme de interes internațional..
Treptat, câmpul de cuprindere al drepturilor omului, care prezintă interes pentru comunitatea internațională și pot constitui o preocupare a acesteia s-a lărgit, cuprinzând și drepturile individuale, civile și politice, în cazurile în care se înregistrează violări constante și sistematice ale acestora sau asemenea violări au caracter flagrant.
Respectarea drepturilor omului și cooperarea dintre state în acest domeniu capătă în dreptul internațional un caracter de generalitate , reglementările internaționale în materie luând o deosebită amploare și scoțând în evidență tot mai mult această problemă ca una dintre cele mai importante, dobândind noi trăsături și valențe. O primă trăsătură ce se poate desprinde este universalitatea drepturilor omului care se manifestă sub un dublu aspect :
drepturile omului privesc toate ființele umane, indiferent de sex, rasă sau orice alte trăsături care ar putea să le diferențieze
aceste drepturi trebuie să fie asigurate individului oriunde s-ar afla acesta pe suprafața planetei.
Atât Declarația Universală a Drepturilor Omului cât și Pactele internaționale referitoare la aceste drepturi subliniază că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi. Aceste drepturi nu le sunt conferite, după cum se arată în documentele revoluțiilor franceză și americană, de niciun conducător, câștigate sau obținute prin cumpărare, ci sunt inerente oricărui individ, în calitatea sa de ființă umană. Scopul final al reglementărilor internaționale din domeniul drepturilor omului constă în punerea în aplicare a acestor drepturi, față de orice persoană, în toate statele lumii. Caracterul universal al drepturilor și libertăților umane se exprimă și în stabilirea unui standard minim pe care toate statele trebuie să-l accepte și să-l transpună în legi și de la care nu se admit derogări decât prin legi și prin rațiuni de ordine publică, bine precizate.
Ca o urmare firească a primei trăsături, drepturile omului sunt inalienabile. După cum se arată în preambulul Declarației Universale a drepturilor omului (alin 1), recunoașterea demnității inerente și drepturile egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume. În principiu, nicio ființă umană nu poate fi lipsită de drepturile sale inerente prin acte abuzive ale propriilor autorități sau altor instanțe, inclusiv străine. De la această regulă pot face excepție persoanele care se pun singure în afara legii sau o încalcă. Pe de altă parte, în vederea promovării intereselor generale ale societății, cele două Pacte privind drepturile civile și politice, și , respectiv privind drepturile economice, sociale și culturale, prevăd posibilitatea stabilirii unor restricții în ceea ce privește satisfacerea unor drepturi individuale. În privința drepturilor economice și sociale, potrivit pactului respectiv orice stat poate supune aceste drepturi unor limitări, cu condiția ca acestea să fie prevăzute prin lege, să fie compatibile cu natura drepturilor și să fie stabilite în vederea favorizării bunăstării generale. La fel, Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede ca unele din drepturile pe care le proclamă (dreptul de a părăsi țara, libertatea de expresie, de întrunire pașnică, de asociere, etc) pot face obiectul unor restricții prin lege, dacă acestea sunt necesare apărării securității naționale, a ordinii publice, a sănătății și moralei publice sau a drepturilor și libertăților altor persoane.
O altă caracteristică a concepției promovate prin instrumentele internaționale privind drepturile omului sunt egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor și negarea oricărei discriminări. Carta ONU proclamă printre obiectivele Națiunilor Unite ( în articolul 55 lit c), „respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Prevederi identice sau asemănătoare cuprind și Pactele privind drepturile omului sau alte instrumente dedicate acestui domeniu. Regula deplinei egalități, postulată în dreptul internațional contemporan cu privire la drepturile omului, semnifică aplicarea universală a acestor drepturi față de toate persoanele, în toate țările, pe orice teritoriu și eliminarea oricăror discriminări. Pe această bază nu se pot concepe politici de acordare a unor regimuri privilegiate sau speciale unor grupuri de persoane, în raport cu alte părți ale populației, sau de a se institui pentru anumite grupuri un regim inferior de drepturi și libertăți. Toți membrii unei societăți au drepturi egale ca și îndatoriri egale.
În cadrul acestei concepții de ansamblu își găsesc locul o serie de reglementări specifice privind drepturile și libertățile femeilor, ale copiilor și tineretului, ale persoanelor de altă rasă ori culoare, ale persoanelor care fac parte din rândul minorităților, ori care vizează înlăturarea discriminărilor și crearea condițiilor pentru ca acestea să poată beneficia de drepturi egale cu ceilalți membri ai societății.
Egalitatea înseamnă, însă, nu numai eliminarea discriminărilor, ci și a privilegiilor. În lumina acestor considerente este inadmisibilă pretenția de a se acorda străinilor un regim privilegiat și folosirea unor asemenea pretenții ca pretext pentru acțiuni de constrângere împotriva altui stat sau pentru alte acte de încălcare a drepturilor sale suverane. În același timp, sunt inadmisibile discriminările practicate față de străini cum ar fi cele împotriva emigranților, dar și pretențiile de a se acorda un regim special, privilegiat unor grupuri de persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, în raport cu alte părți ale populației sale, cum se mai întâmplă în domeniul protecției minorităților, dincolo de limitele firești ale drepturilor lor specifice.
În legătură cu trăsăturile caracteristice ale drepturilor omului, se mai relevă intedependența si indivizibilitatea acestora, în sensul că înfăptuirea, promovarea și protecția drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale trebuie să se bucure de o atenție egală și să fie tratate cu egală urgență. Transpunerea în instrumente internaționale a drepturilor omului, abordată în multe privințe de pe poziții ideologice diferite, susținute de dezbateri doctrinare nefertile, a relevat existența unei linii de ruptură care a dăunat consolidării unui curs integrat, global, în măsura să permită o promovare efectivă și o protecție eficace a drepturilor omului în interdependența si indivizibilitatea lor. După adoptarea Pactului din 1966 privind drepturilor economice, sociale și culturale, numai câteva declarații, dintre care Declarația de la Teheran și Declarația privind dreptul la dezvoltare-documente fără valoare juridică obligatorie-acordă o anumită importanță tezei intedependenței și indivizibilității drepturilor omului și reafirmă semnificația dreptului la dezvoltare, ca drept individual și, în același timp, colectiv.
Documentele internaționale care tratează problematica drepturilor omului în primul rând Carta ONU și Pactele drepturilor omului , recunosc legătura de interdependența existentă între respectarea drepturilor omului și a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele. O asemenea legătura este subliniată, de asemenea, cu privire la dreptul de solidaritate.
Garantarea exercitării drepturilor omului rămân în competența națională a statelor, Organizația Națiunilor Unite garantând doar un standard minim, stabilit prin diferite reglementări cum ar fi Pactele, Convențiile. Desigur că o poziție foarte importantă ocupă și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a exercitat o influență inestimabilă asupra guvernelor și popoarelor, rămânând până astăzi baza întregului edificiu al drepturilor omului, a întregului sistem de tratate la nivel universal și regional, a legislațiilor interne din statele democratice, pe care le-a inspirat. De fapt, aceste reglementări referitoare la drepturile omului constituie un punct central de la care pleacă și spre care se întorc toate demersurile de politică internațională.
Așadar este indiscutabil că omul a trecut în mileniul trei cu un patrimoniu de drepturi și libertăți fundamentale, precum și cu posibilitatea de protejare a acestora. Desigur că simpla existență a acestor drepturi și garantarea lor juridică nu înseamnă că se vor realiza întotdeauna de la sine, ci trebuie evidențiat faptul că este nevoie de eforturi continue pentru punerea în aplicare și protejarea acestor drepturi și libertăți fundamentale.
În epoca contemporană protecția drepturilor omului a devenit o adevărată precondiție a evoluției societății internaționale. În felul acesta, idea de protecție a drepturilor omului nu mai are astăzi caracterul unui deziderat, ci devine o garanție a evoluției societății internaționale.
În cercetarea și definirea căilor de ameliorare a condițiilor umane, a exercitării efective a drepturilor și libertăților omului, un loc aparte îl ocupă promovarea condițiilor social-umane ale democrației. Aceasta implică în concepția actuală interacțiunea dintre următorii trei factori:
pluralism politico – ideologic instituționalizat, fondat pe experiența legală a partidelor politice și a organizațiilor social – profesionale;
democrația parlamentară, transpusă în plan practic prin existența unei adunări legislative aleasă prin vot secret, direct, egal, care, în condițiile de suveranitate, să personifice voința colectivă, a întregii populații;
garanții legale ale drepturilor omului în justiție; administrație, viață publică, etc.
Considerațiile prezentate conduc la concluzia că protecția juridică a drepturilor omului se ocupă cu studierea modului în care societatea internațională asigură această problemă prin organismele și instrumentele juridice create ca efect al voinței statelor, iar în subsidiar, de felul cum aceste prevederi se reflectă și se respectă în dreptul intern.
Putem conchide că promovarea drepturilor omului depinde indiscutabil de relația dintre om și structurile de putere, dintre om și mediul social în care trăiește, drepturile omului neputând fi realizate pe deplin decât în acest cadru.
Prin lucrarea de față am încercat să fac o prezentare a celor mai importante documente ce cuprind drepturile omului atât la nivel internațional, dar și regional . De asemenea, am considerat necesar să fac anumite precizări referitoare la protecția drepturilor omului în cadrul sistemului legislativ național, și o scurtă prezentare a organismelor care al căror obiect de activitate îl reprezintă supravegherea și punerea în aplicare a convențiilor și tratatelor în materie.
BIBLIOGRAFIE
Literatură juridică română
1.D. Balahur- suport curs: „Protecția europeană a drepturilor omului”
2. Raluca Miga – Beșteliu – “Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura All, 1997
3.A. Bolintineanu, M. Malița – “Carta ONU – document al erei noastre”, Editura Politică, București, 1970
4.Th. Buergenthal și Renate Weber – “Dreptul internațional al drepturilor omului”, Editura All, București 1996
5.Dr. I. Cloșcă – “Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite”, Fundația Europeană Drăgan, Lugoj 1997
6.Dr. I. Cloșcă și Dr. I. Suceavă – “Tratat de drepturile omului”, Editura “Europa nouă”, București 1995
7.Dr. V. Crețu – “Drept internațional public”, Editura fundației “România de mâine”, București 1999
8.Conf. Dr. A. Fuerea – “Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului”, Editura Era, 2000
9.Adrian Năstase – “Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol”, IRDO, București 1992
10.Dr. N. Purdă – “Protecția drepturilor omului”, Editura Lumina Lex, București 2001
11.Ioan Sabău Pop- Studiu: „ Interfața dintre drepturile omului și dreptul internațional public”
Literatură juridică străină
1.Paul Sieghart- „The International Law of Human Rights”
2. Jack Donnelly- „Universal Human Rights in Theory and Practice”
Legislație
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Constituția României
Codul muncii
Linkuri utilizate
www.echr.coe
http://www.oic-oci.org/english/article/human.htm
http://www.irdo.ro/index.php?txt_id=PrimaPagina
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Carta Internationala Privind Drepturile Omului (ID: 126647)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.