Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului

Drept

Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului

Byadmin ianuarie 1, 2024

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Apariția drepturilor fundamentale

Receptarea și traducerea în limbajul juridic a drepturilor omului merită toată atenția, căci numai transformarea lor în autentice drepturi fundamentale a făcut posibilă realizarea dezideratului de a le conferi eficiență juridică. Astfel, drepturile fundamentale consacră la nivel normativ acele drepturi ale omului pe care guvernanții doresc să le garanteze; prin urmare forța lor juridică și garanțiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate. Subiectivitatea inerentă drepturilor omului este astfel transgresată prin obiectivitatea sistemului normativ în care ele au fost integrate, iar discuțiile legate de legitimitatea lor vor fi deplasate pe terenul legitimității normelor ce le consacră. Conceptul de drepturi fundamentale prezintă nu doar avantajul menționării drepturilor într-un act juridic cu forță obligatorie, ci și pe acela al relativizării discuțiilor legate de numărul, definiția, conținutul normativ și garanțiile drepturilor respective. Toate aceste elemente vor fi obiective, realități date, în funcție de sistemul normativ considerat, variația lor în spațiu fiind explicată prin existența diferitelor state, iar variația lor în timp rezultând din evoluția normală a oricărei societăți, reflectată în voința guvernanților. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt, în egală măsură, atât garanții obiective cât și drepturi subiective, opozabile puterii statale și protejând individul inclusiv în raporturile sale cu ceilalți membri ai colectivității din care face parte. Consacrarea lor la nivel normativ constituțional le asigură cea mai eficientă garantare juridică, întrucât astfel ele beneficiază atât de mecanismele de garantare a supremației normelor constituționale, cât și de mecanismele juridice specifice protecției drepturilor subiective.

Față de importanța crescândă a nevoii de promovare și ocrotire a drepturilor fundamentale ale cetățenilor și de dinamica acestora este firească existența, astăzi, a unei întregi varietăți de probleme juridice. Una dintre ele se referă la caracterul eterogen al drepturilor omului, atât din punctul de vedere al originilor lor, cât și din cel al obiectivelor” pe care le declară și urmăresc. Tehnic vorbind, a devenit astăzi obișnuit ca drepturile omului să fie prezentate într-o clasificare ce cuprinde trei generații, ceea ce permite o perspectivă de ansamblu, cu caracter istoric și care subliniază complementaritatea lor, atât în momentul revendicării, cât și în cel al recunoașterii juridice.

Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar și îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează in prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică, internă, cât și cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective in fiecare țară, intervenind in acele situații in care drepturile omului ar fi încălcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind in același timp o instituție de drept intern, integrata normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.

Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.

Primele documente constituționale care promovează și apără drepturile omului au apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Țară a semnat Magna Charta Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi și libertăți.

Marea Britanie a cunoscut înaintea altor țări încă trei importante documente privind drepturile omului : Petiția drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice criminal indiferent de condiția sa, nu poate fi exceptat de la judecată și de la pedeapsa stipulată în mod expres în legea Regatului”; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 și Bill of Rights din 13 februarie 1689 în care se declară că „a pretinde ca Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau executarea lor fără consimțământul parlamentului este ilegal”. prin același Bill se statuează că „ libertatea cuvântului, nici dezbaterile și procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate sau puse în discuție de vreo curte”.

În Franța, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat și promovat de Revoluția Franceză, care și-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declarația drepturilor omului și cetățeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc și rămân liberi si egali în drepturi”.

Declarația de independență a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază și ea că „oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viața, libertatea și căutarea fericirii”.

Documentele menționate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase ale tendinței de a proteja drepturile legitime ale cetățeanului împotriva tentativelor puterii de a-și extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor și în detrimentul acestora. Privind retrospectiv, putem afirma că declarațiile de drepturi au reprezentat, documente fundamentale, relevante pentru definirea conținutului politic și juridic al instituției drepturilor omului.

Preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților fundamentale este marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomșa, domn al Țării Românești. Acest document a fost considerat ca fiind pe același plan al importanței cu chartele emise în alte țări, fapt ce evidențiază integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene.

Cadrul juridic internațional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de documente ce formează Carta internațională a drepturilor omului, documente ce au fost elaborate, adoptate și aplicate în cadrul ONU. Aceste documente sunt: Carta ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două pacte ale ONU din 1966.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru și nici un vot împotrivă; un număr de opt state s-au abținut de la vot (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană și Iugoslavia). Arabia Saudită a fost absentă în momentul desfășurării votului. Declarația avea să deschidă noi perspective în domeniul garantării și respectării drepturilor omului în întreaga perioadă postbelică.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii care circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.

Potrivit autorului Frederic Sudre, regimul juridic al drepturilor omului se organizează în jurul a trei principii directoare, de origine în același timp convențională cât și jurisprudențială, și anume: aplicabilitatea directă, subsidiaritatea și eficiența normei convenționale de protecție a drepturilor.

Pe lângă acestea regimul juridic al protecției drepturilor și libertăților fundamentale este guvernat și de alte principii. Este esențial în analiza lor să ținem cont și de prevederile dreptului comunitar cu implicații asupra drepturilor și libertăților fundamentale.

Literatura de specialitate distinge trei mari categorii de principii:

– principii juridice obligatorii, care sunt o moștenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;

– reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fără elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiție a dobândirii calității de membru al Uniunii Europene);

– reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare (inclusiv a Curții de Justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale și pot lua conturul unor principii generale.

Până la cel de al doilea război mondial problemele drepturilor omului au fost tratate în mod fragmentar, in domenii limitate – interzicerea sclavajului, protecția victimelor conflictelor armate, protecția minorităților, unele norme privind protecția drepturilor în domeniul muncii.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului au devenit obiectul unor reglementări cu caracter global și au cunoscut o evoluție fără precedent în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Condamnarea unanimă a încălcărilor masive și grave ale drepturilor cele mai elementare ale omului, în perioada premergătoare și în timpul celui de al doilea război mondial, a determinat un puternic curent de opinie în direcția unor reglementări cuprinzătoare și universale, a creării unui cadru de colaborare internațională în domeniul drepturilor omului.

Carta Organizației Națiunilor Unite, adoptată la 26 iunie 1945, reafirma credința popoarelor în demnitatea și valoarea ființei umane și stabilea ca obiectiv al Organizației, în același timp cu menținerea păcii și securității, înfăptuirea colaborării în promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale față de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Pe baza unor hotărâri ale puterilor coaliției antifasciste, la sfârșitul războiului au fost create Tribunalul militar internațional de la Nurnberg și cel de la Tokio, ca și alte tribunale pentru judecarea crimelor comise în timpul războiului; principiile și normele pe care au fost întemeiate statutele și hotărârile adoptate de ele au fost reafirmate și consacrate într-un document unic, rezoluția 95(I) din 11 decembrie 1946 a Adunării generale a ONU, care va influența alte dezvoltări în acest domeniu.

Prevederile Cartei ONU în domeniul drepturilor omului au un caracter general; ele nu specifică drepturile și libertățile omului și nici natura obligațiilor asumate de state. Pentru prima dată, însă, problematica drepturilor omului a fost acceptată ca obiect al cooperării dintre state.

Declarația Universală reprezintă o combinație unică a drepturilor civile, politice, economice și culturale, sub semnul constant al egalității și nediscriminării. Ea a fost concepută ca un standard comun al omenirii; numeroase din prevederile ei au fost preluate și dezvoltate în tratate cu vocație de universalitate sau cu caracter regional. De aceea, prevederile Declarației trebuie să fie evaluate în prezent împreună cu tratatele adoptate ulterior și cu practica dezvoltată în aplicarea lor.

Unele din aceste tratate se referă la condamnarea și reprimarea unor încălcări grave ale drepturilor omului. Astfel, Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea generală a ONU la 9 decembrie 1948, confirmă că genocidul este o crimă de drept internațional, îl definește (uciderea membrilor imp cu menținerea păcii și securității, înfăptuirea colaborării în promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale față de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Pe baza unor hotărâri ale puterilor coaliției antifasciste, la sfârșitul războiului au fost create Tribunalul militar internațional de la Nurnberg și cel de la Tokio, ca și alte tribunale pentru judecarea crimelor comise în timpul războiului; principiile și normele pe care au fost întemeiate statutele și hotărârile adoptate de ele au fost reafirmate și consacrate într-un document unic, rezoluția 95(I) din 11 decembrie 1946 a Adunării generale a ONU, care va influența alte dezvoltări în acest domeniu.

Prevederile Cartei ONU în domeniul drepturilor omului au un caracter general; ele nu specifică drepturile și libertățile omului și nici natura obligațiilor asumate de state. Pentru prima dată, însă, problematica drepturilor omului a fost acceptată ca obiect al cooperării dintre state.

Declarația Universală reprezintă o combinație unică a drepturilor civile, politice, economice și culturale, sub semnul constant al egalității și nediscriminării. Ea a fost concepută ca un standard comun al omenirii; numeroase din prevederile ei au fost preluate și dezvoltate în tratate cu vocație de universalitate sau cu caracter regional. De aceea, prevederile Declarației trebuie să fie evaluate în prezent împreună cu tratatele adoptate ulterior și cu practica dezvoltată în aplicarea lor.

Unele din aceste tratate se referă la condamnarea și reprimarea unor încălcări grave ale drepturilor omului. Astfel, Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea generală a ONU la 9 decembrie 1948, confirmă că genocidul este o crimă de drept internațional, îl definește (uciderea membrilor unui grup, atingerea gravă adusă integrității lor fizice sau mentale, supunerea lor la condiții de existență care aduc la distrugerea lor, măsuri de împiedicare a nașterilor și transferul forțat de copii de la un grup) și prevede pedepsirea actelor de genocid, ca și a înțelegerii cu scopul de a-l comite, a incitării directe și indirecte la acesta, a tentativei și complicității. Părțile contractante se angajează să pedepsească penal orice persoană vinovată de asemenea fapte și pot sesiza organele competente ale ONU pentru a se lua măsuri pe plan internațional.

O serie de dezvoltări s-au înregistrat în domeniul drepturilor omului și pe plan regional sau subregional.

Astfel, statele membre ale Consiliului Europei au încheiat, la 4 noiembrie 1950, Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale, care a intrat în vigoare în anul 1953.

Convenția din 1950 a fost completată printr-un număr de protocoale referitoare la: dreptul la educație; dreptul la proprietate; organizarea de alegeri libere; dreptul de a circula liber pe teritoriul statului și de a-și părăsi țara, libertatea față de expulzare; abolirea pedepsei cu moartea; dreptul la recurs în cazuri penale; acordarea de compensații pentru pedepsirea din eroare; egalitatea între soți. Convenția a creat o Comisie si o Curte europeana a drepturilor omului. Prin Protocolul nr.11 s-a stabilit ca mecanism unic de protecție a drepturilor prevăzute Curtea europeană a drepturilor omului, competentă să examineze atât plângeri ale statelor privind încălcarea Convenției sau protocoalelor de către alte state, cât și petiții ale persoanelor, organizațiilor neguvernamentale sau ale unor grupuri de persoane care pretind că sunt victime ale unor încălcări ale drepturilor prevăzute în Convenție sau protocoale. Protocolul nr.12 prevede că norma generală aplicabilă în domeniul drepturilor omului nediscriminarea pe baza de sex, rasa, religie, apartenența la o minoritate națională, avere, opinie politică sau alt statut; aceasta înseamnă că jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului se extinde, din punctul de vedere al nediscriminării, asupra tuturor drepturilor omului, chiar daca nu sunt prevăzute in Convenția din 1950 și în protocoale sau în alte documente internaționale.

În categoria documentelor care tratează problematica drepturilor omului trebuie să menționăm, de asemenea, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975. Actul final prevede, în principiul VII din Declarația referitoare la principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante, că aceste state vor acționa în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și își vor îndeplini obligațiile cuprinse în convenții și acorduri la care sunt părți, inclusiv în pactele drepturilor omului. Actul final cuprinde și alte prevederi cu caracter general, referitoare la importanța universală a respectării drepturilor omului, respectarea drepturilor tuturor persoanelor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, promovarea exercitării efective a drepturilor omului. El reia, în ceea ce privește persoanele care fac parte din minorități naționale și garantarea libertăților religioase, unele concepte fundamentale și prevederi din pactele drepturilor omului. Prevederi ale Actului final au fost dezvoltate în documente adoptate de reuniuni ulterioare ale CSCE/OSCE de la Viena din 1989,Copenhaga(1990) și Moscova(1991).

Activitățile Uniunii Europene au de asemenea o dimensiune din ce în ce mai consistentă privind respectarea drepturilor omului. In 1986 miniștrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii au adoptat o Declarație privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. In anul 2000, la reuniunea Consiliului European de la Nisa a fost adoptată o Cartă a drepturilor fundamentale ale cetățenilor Uniunii. Această Cartă a fost inclusă ca parte integrantă a Tratatului privind instituirea unei constituții pentru Europa,semnat în 2004. Carta adoptată la Nisa prevede că Uniune recunoaște o serie de drepturi, libertăți și principii, pe care le enunță în continuare sub titlurile “Demnitate”, “Libertăți”, “Egalitate”, “Solidaritate”, “Drepturi ale Cetățenilor” și “Justiție”. Este important de notat că prevederile Cartei se referă la drepturi civile, politice, sociale, economice și culturale, pentru toate persoanele; numai unele drepturi politice sunt rezervate cetățenilor Uniunii, ca și dreptul de a se deplasa liber și a-și stabili reședința pe teritoriul statelor membre.

Conceptul drepturilor fundamentale

Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice. De aceea este profundă constatarea des întâlnită în sensul căreia drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum și în ale comunității umane internaționale.

Cercetarea științifică a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriștilor pentru că limba în care ele sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului și deci juriștilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele și de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noțiunile, vocabularul folosit), să permită evidențierea progreselor dar și a rămânerilor în urmă, să ofere soluții legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi și desigur o eficientă protecție a lor.

Istoria conceptului de drepturi ale omului se caracterizează printr-o extrem de rapidă și largă răspândire a sa, mai întâi la nivelul continentului european și mai apoi la nivel internațional, într-un context istoric, social și economic ce a favorizat și uneori chiar a jucat un rol catalizator pentru această largă difuzare. Proclamarea drepturilor omului în documente și texte juridice internaționale se generalizează începând cu secolul XX și se accelerează în mod vădit în special după cel de-al doilea război mondial, astfel apărând Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, precum și cele două Pacte internaționale referitoare unul la drepturile politice și sociale, și celalalt la drepturile economice, sociale și culturale, adoptate împreună în data de 16 decembrie 1966. În paralel cu acest fenomen, se observă o aprofundare a conceptului, în sensul sporirii valențelor sale, o mărire a conținutului său, prin adăugarea de noi drepturi la cele deja cunoscute și o creștere vădită a mecanismelor de protecție și garantare a drepturilor omului. De asemenea, se remarcă o multiplicare a sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului (ex. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dotată cu un mecanism jurisdicțional de garantare a respectării sale), cu un grad tot mai mare de tehnicitate și de obligativitate pentru statele participante la astfel de instrumente juridice, fenomen care, urmând exemplul dat tot de continentul european, tinde astăzi să se generalizeze.

Această evoluție spectaculoasă a cunoscut însă și unele momente mai delicate. Astfel, fie pentru motive de ordin religios sau cultural, fie pentru motive de ordin politic sau economic, universalitatea conceptului de drepturi ale omului a fost, uneori, pusă sub semnul întrebării. Cele două premise, necesare pentru afirmarea conceptului de drepturi ale omului, nu se regăsesc întotdeauna și în aceeași măsură în toate culturile și la toate latitudinile. Individualismul atât de propriu culturii occidentale nu este la fel de larg răspândit în alte zone ale lumii, ba chiar se află în totală contradicție cu unele religii (precum islamul). De asemenea, valoarea universală a drepturilor omului pare să își piardă din strălucire acolo unde condițiile de dezvoltare economică și socială nu permit o reală și efectivă valorificare a lor (de exemplu, dreptul la învățătură sau dreptul la un nivel de trai decent în unele state africane). Evoluții recente în plan internațional au adus în discuție și o altă problemă, aceea de a ști dacă se poate vorbi de necesitatea unor eventuale intervenții din partea comunității internaționale pentru protecția drepturilor omului în anumite regiuni sau state. Nu în ultimul rând, merită amintită aici și problema conformității conceptului de drepturi ale omului cu obiectivele care le sunt, în general, stabilite și adecvarea lor la nevoile pe care e de presupus și de dorit că le satisfac. Individualismul și subiectivismul care au constituit baza lor filozofică și punctul de plecare în definirea conceptului de drepturi ale omului pare să ridice astăzi unele probleme legate tocmai de instabilitatea inerentă unor astfel de fundamente, fatidic lipsite de obiectivitate și, prin urmare, de atemporalitate. La aceasta se adaugă, multiplicarea lor neîncetată, ca număr și profunzime, fapt ce ridică din ce în ce mai multe probleme de conciliere între ele, neputând fi vorba de renunțarea la garantarea unora în favoarea altora. Chiar dacă fără relevanță pentru domeniul juridic, merită menționată și o evoluție cel puțin surprinzătoare, rezultat aberant al succesului conceptului de drepturi ale omului: se vorbește astăzi de „drepturile animalelor” sau de „drepturile naturii”, uneori chiar în opoziție cu drepturile naturale, făcându-se abstracție de distincția juridică clasică dintre subiectele de drept și obiectul dreptului.

În ultimă instanță, toate aceste controverse doctrinare sunt expresia unor dificultăți reale, de ordin practic. Merită astfel pusă în discuție problema eficacității conceptului de drepturi ale omului, considerate ca drepturi inerente persoanei umane, ce decurg din natură, dar care sunt caracterizate prin raționalism, sunt intangibile și se impun tuturor (indivizi și colectivitate). Căci în final, drepturile omului rămân doar o frumoasă idee, ce necesită cu stringență și garanții eficiente, garanții care nu pot rezulta însă din natura lor intrinsecă. Dimpotrivă, tocmai această natură intrinsecă este cea care limitează oarecum efectivitatea lor, căci de vreme ce drepturile omului există și se manifestă ca atare, în mod natural, nu se pot imagina mecanisme (juridice, politice, economice, sociale sau instituționale) prin care protecția și garantarea lor să fie asigurată. Consacrarea unora dintre drepturile omului în documente juridice interne sau internaționale poate fi un prim pas pentru rezolvarea acestei probleme. Garanții juridice veritabile și eficiente există doar pentru acele drepturi care nu numai că sunt înscrise în acte normative (drepturi subiective de drept public), ci beneficiază și de mecanisme juridice pentru protecția lor în cazul în care ar fi încălcate.

Formularea unei definiții științifice a drepturilor fundamentale presupune să stabilim anumite criterii. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât trebuie să răspundem la unele întrebări. Astfel, una din întrebările cele mai importante este aceea de a ști de ce din sfera drepturilor pe care cetățeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând, va trebui apoi să stabilim de ce însăși sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape istorice. Altfel spus, ce rațiuni teoretice și practice determină ca un anumit drept al cetățeanului să fie drept fundamental într-o anumită perioadă și să fie drept obișnuit, în altă perioadă istorică. Problema nu este nouă, ci este tot atât de veche ca și teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenție suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituționale. Uneori s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se evidenția ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în considerație că: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esențiale pentru cetățeni; c) datorită importanței lor sunt înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale (constituții).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanță facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce le deosebește de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în Constituție.

Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esențiale pentru cetățean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni”. În acest discurs, care este unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris în secolul al XVlII-lea în favoarea libertății umane, J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale libertăți necesare (A. Esmein de exemplu), alții drepturi esențiale. Alți autori subliniază că ele prezintă cea mai mare importanță, atât pentru cetățeni, cât și pentru stat și societate în ansamblu. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituție care sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului.

Caracterul de drepturi esențiale îl capătă în raport cu condițiile concrete de existență ale unei societăți date. Un drept subiectiv poate fi considerat esențial și deci fundamental într-o societate dată, dar își poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiași societăți, în diferite etape istorice, același drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit condițiilor concrete economice, sociale, politice și bineînțeles conform voinței guvernanților, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce stabilește chiar catalogul acestor drepturi. Aceasta explică destul de clar de ce într-o anumită perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci când analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realitățile concrete ale societății, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai văzute în interdependența lor cu celelalte fenomene și îndeosebi cu realitățile economice, sociale și politice concrete din fiecare țară.

Datorită importanței lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte cu forță juridică supremă, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale, înscrierea în Constituție a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale pentru cetățeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esențiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și ocrotire juridică aparte. Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor, atât la nivel normativ cât și instituțional.

La sfârșitul acestor considerații, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apără de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.

În fața dezvoltării fără precedent a noilor tehnologii ale informației și comunicării, unii autori (G. Braibant) au făcut vorbire chiar despre o a patra generație de drepturi, care ar include dreptul la protecția datelor personale, dreptul la protecția vieții private (privacy) etc. După cum vom vedea, permanenta împrospătare și îmbogățire a domeniului este una din trăsăturile caracteristice ale conceptului de drepturi ale omului, dar numai practica poate confirma sau infirma existența lor la nivel juridic. Cert este faptul că protecția datelor personale începe tot mai mult să își facă apariția chiar și la nivelul legilor fundamentale (art.18 din Constituția fostei republici iugoslave a Macedoniei, adoptată la 18 iulie 1998).

În ideea promovării personalității umane doctrina a înregistrat noi obiective și finalități ale drepturilor omului, care valorifică raporturile dintre individ și colectivitate din perspectiva realităților contemporane. Unele din aceste deziderate s-au impus ca veritabile noi drepturi (îmbrăcând și haina juridică necesară), altele sunt încă discutabile, nu în ceea ce privește scopurile lor, care sunt progresiste și umaniste, ci în ceea ce privește fundamentarea lor juridică, încă neconvingătoare. Desigur sunt și unele formulări de noi drepturi care trebuie privite cu rezerve, fie pentru că introduc improvizația în acest delicat și bine determinat domeniu, fie pentru că la un studiu atent al implicațiilor lor, se constată ca de fapt nu slujesc cauza în numele căreia se proclamă, adică libertatea și personalitatea umană.

Într-o încercare de identificare a noilor drepturi apărute, se consideră că s-a conturat un drept al dezvoltării ca domeniu al dreptului internațional pozitiv, integrat desigur în strategia noii ordini mondiale în care conceptul central îl ocupă dezvoltarea. Sunt aduse argumente pertinente și sunt invocate documente ale unor organisme internaționale de prestigiu și cu autoritate, în sensul cărora dreptul la dezvoltare poate fi definit ca un drept al omului. În același timp el este considerat și ca un drept al națiunilor la dezvoltare, îndeplinind multiple funcționalități. De asemenea sunt prezentate ca noi drepturi ale omului, și cu valențe colective desigur: dreptul omului la un mediu sănătos; dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității; dreptul la asistență umanitară etc.

Se consideră totodată că un nou drept al omului este dreptul la un nivel de viață decent (satisfăcător). Noțiunea de nivel de viață satisfăcător include, ca un minimum, dreptul la alimentație, la îmbrăcăminte și la o locuință satisfăcătoare, (vezi și articolul 47 din Constituția României)

Sau, este teoretizat ca drept al omului, dreptul la intimitate (la respectul vieții personale), subliniindu-se în mod corect că trebuie remarcată amploarea materiei cuprinsă sub această noțiune, uneori, cu riscul de a include aici cvasitotalitatea drepturilor fundamentale ale persoanei umane.

Uneori imaginația merge chiar mai departe considerându-se că un drept al omului este dreptul de a fi lăsat în pace. Sau ar fi tot drepturi ale omului dreptul de a te indigna (Mario Alberto Nobre Lopes Soares, fost președinte al Portugaliei) precum și dreptul la nostalgie (M. Hirsch).

Un interes teoretic și practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare). În explicarea acestui drept trebuie să ținem seama de două realități și anume: este îndeobște cunoscut că Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două pacte au căutat să înglobeze totalitatea drepturilor posibile și imaginabile ale omului; catalogul drepturilor nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeni același el fiind formulat în raport cu posibilitățile fiecărui stat, posibilități date de nivelul lui de dezvoltare economică, socială și culturală. Dreptul la autodeterminare nu a fost înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului, așa cum apare înscris în celelalte documente privitoare la drepturile omului, fapt ce a fost considerat de unii drept o lacună a declarației. Cele două pacte privitoare la drepturile omului, consacră, încă de la început, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce evidențiază legătura dintre libertatea națiunilor și a celor ce le alcătuiesc. În actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa (Helsinki, 1975), după ce în pct. VII se expune obligația statelor de a respecta drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, de conștiință, religie, sau de convingere, la pct. VIII se stabilește obligația statelor de a respecta egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele. De altfel, majoritatea tratatelor, rezoluțiilor, declarațiilor, fac acest lucru frecvent punând în evidență legătura strânsă între drepturile omului și dreptul popoarelor și națiunilor de a dispune de ele însele.

În literatura juridică se arată că drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor și nici prin obiectul lor. Credem însă ca aceste drepturi își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective prin importanța economică, socială și politică pe care o au. Aceasta justifică și interesul teoretic și practic al reluării în discuție a naturii juridice a drepturilor fundamentale. Vom examina succint doar unele teorii.

Deși se pleacă de la o bază comună, și anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă. Astfel, drepturile și libertățile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacității de folosință a cetățenilor. Această susținere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituțional, capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Într-o altă opinie, plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și că aceste drepturi nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic este cetățenia, ca relație între persoana fizică și stat, iar drepturile fundamentale ale cetățenilor constituie tocmai conținutul acestui raport juridic, drepturile cetățeanului fiind obligații pentru stat, iar îndatoririle cetățeanului fiind drepturi ale statului. Bineînțeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conținutul raportului juridic de cetățenie pentru simplul motiv că cetățenia nu este un raport juridic.

Putem reține, ca o trăsătură generală, că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetățeanului.

2. CARTA DRETURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apără de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.

Dintotdeauna drepturile omului și libertățile fundamentale au reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit și imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conștient sau inconștient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Faptul că ființa umană s-a născut pentru a-și dezvolta eul și tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societății și în același timp și individului determină în același timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăți duce la degradarea și uciderea relațiior de orice fel la care este supusă ființa umană. Tema politică o constituie importanța cu care este pusă în discuție, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Intr-o guvernare sănătoasă unde este asigurată libertatea publică iar dragostea de patrie, cea de libertate și virtutea politica, conduc, cetățeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere, interes și prseverență. Deasemenea, drepturile omului și libertățile personale deschid și o temă socială, pentru că defapt acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care il are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înțeleagă că dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează, rasa, culoare, statutul social, este esențială pentru reușita unei conviețuiri perfecte.

La nivelul Uniunii Europene, preocupările în materia drepturilor fundamentale sunt, relativ, recente. Dezvoltarea sub aspectul conținutului, a Comunităților Europene și, ulterior, a Uniunii Europene, a avut în vedere aspectele de natură economică, statele membre neconsiderând a fi necesară includerea în Tratatele institutive a unor prevederi referitoare la drepturile fundamentale. Și aceasta deoarece, respectarea drepturilor fundamentale era (și este și în prezent) asigurată, la nivel european, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Consiliul European, reunit la Köln la 3-4 iunie 1999, a decis să se demareze lucrările pregătitoare ale unei noi conferințe interguvernamentale care să trateze reforma prevăzută în "Protocolul instituțional". În cadrul conferinței interguvernamentale, care s-a deschis la 14 februarie 2000 la Nisa, s-au dezbătut o serie de probleme cu privire la necesitatea confirmării într-un text "constituțional" a drepturilor și obligațiilor cetățenilor europeni, a angajamentului instituțiilor europene de a ține seama de preocupările lor în materie de utilizare a forței de muncă, de mediu. S-au pus în discuție probleme legate de identitatea proprie a Uniunii Europene, de creare a unei Europe a apărării, de politica comercială, de reformă în materie instituțională ș.a.

Între 7-11 decembrie 2000, întâlnirea la vârf a șefilor de state și guverne, care a avut loc la Nisa, a adoptat textul tratatului, care a fost semnat la 26 februarie 2001 de către Consiliul Uniunii Europene și, ca urmare, a fost deschis spre ratificare.

Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferința interguvernamentală mai sus amintită. Obiectul conferinței a fost adaptarea funcționarii instituțiilor europene în vederea primirii de noi membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate de Uniune, cu perspectivele unei păci durabile, stabilității și prosperității pentru ansamblul țărilor europene democratice.

Tratatul de la Nisa nu este însă decât o etapă. El a marcat un nou pas în pregătirea lărgirii Uniunii cu țări din zonele centrale, estice, mediteraneene și baltice ale Europei. Deciziile finale privind modificările aduse tratatelor au fost adoptate de șefii de state și guverne ai statelor membre, reuniți în Consiliul European.

Tratatul aduce modificări următoarelor instituții europene: Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, cărora li se adaugă și două organe comunitare consultative, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

În ceea ce privește problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Tratatul de la Nisa prevede că, prin majoritate de patru cincimi din membrii Consiliului, după avizul conform al Parlamentului European și după audierea statului membru în cauză, Consiliul poate să constate dacă există un risc clar de violare gravă de către un stat membru a drepturilor și libertăților fundamentale pe care este întemeiată Uniunea.

În asemenea situație, Consiliul poate să-i adreseze recomandări corespunzătoare. Dreptul de inițiativă pentru o astfel de decizie aparține unei treimi din state, Comisiei sau Parlamentului European.

La Nisa a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii. Carta fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, grupate în șase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste drepturi sunt întemeiate pe drepturile și libertățile fundamentale recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe tradițiile constituționale ale țărilor din Uniunea Europeană.

Tratatul de la Nisa are anexată o "Declarație asupra viitorului Uniunii". De asemenea, cu acest prilej s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Europei care să ofere variante de soluții la întrebările privind viitorul Europei. Sarcina principală a fost aceea de a elabora un text constituțional plecând de la următoarele premise:

-simplificarea tratatelor prin regruparea dispozițiilor fundamentale ale celor patru Tratate într-unul singur, ce va trebui să fie redactat mai clar și mai lizibil pentru cetățeni;

-delimitarea competențelor la nivelul Uniunii sau al statelor membre, asigurarea unei mai bune modalități prin care diferitele niveluri ale acțiunilor legislative și administrative să se completeze reciproc cu mai multă eficiență;

-statutul Cartei drepturilor fundamentale (încorporarea ei în viitoarea Constituție Europeană);

-rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană

-noile dimensiuni ale politicii externe și se securitate comună.

De asemenea, o propunerea foarte importantă a vizat necesitatea ca în viitor Uniunea Europeană să adere la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei și care instituie primul mecanism de protecție a drepturilor omului la nivel regional prin intermediul Curții Europene a Drepturilor Omului – de altfel, toate statele membre ale Uniunii sunt și membre ale Consiliului Europei, și implicit au ratificat Convenția Europeană.

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Tratatul propune următoarele, în ceea ce privește drepturile omului:

O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Respectarea drepturilor fundamentale este unul dintre principiile de baza ale Uniunii Europene si conditia esentiala pe care se bazeaza legitimitatea acesteia.

In primul paragraf din Articolul 6 (F) al Tratatului Uniunii Europene se mentioneaza ca 'Uniunea are la baza principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si statului de drept, principii comune Statelor Membre,' in timp ce al doilea paragraf al articolului subliniaza ca:

“Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, semnata la Roma pe 4 noiembrie 1950, drepturi izvorate din traditiile constitutionale comune Statelor Membre, ca principii generale ale dreptului comunitar'.

Curtea de Justitie a reafirmat in repetate randuri aceasta obligatie a Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam a inclus o nouă prevedere în cadrul Articolului 7 (F1) din Tratatul asupra Uniunii Europene, care subliniază: 'Consiliul, reunit la nivelul șefilor de stat sau guvern, acționând în unanimitate, pe baza unei propuneri inaintate de o treime din membri sau de către Comisie și obținând acordul Parlamentului European, poate să determine existența unei încălcări serioase și repetate a principiilor enunțate în Articolul 6(1) de către un Stat Membru. În această situație, Consiliul, acționand prin intermediul unei majorități calificate, poate decide suspendarea temporară a drepturilor rezultate din Tratatele în care sunt implicate tările respective. Consiliul European de la Nisa (7-11 decembrie 2000) a propus introducerea unui avertisment preliminar în eventualitatea în care un Stat Membru ar risca să încalce principiile fundamentale ale UE.
Drepturilor Sociale ale Muncitorilor, adoptată pe 9 decembrie 1989 la summit-ul de la Strasbourg al șefilor de stat și guvern din Statele Membre, sub forma unei Declarații.
Carta enumera aceste drepturi în șase capitole. Capitolul șapte acopera prevederile generale.

Astfel, Carta consolidează toate drepturile individuale într-un singur text, implementând principiul indivizibilității drepturilor fundamentale.

Această Cartă stabilește o distincție, pe care textele europene și internaționale o evidențiaseră deja, între drepturile civile și politice, pe de o parte, și drepturile economice și sociale pe de altă parte, și enumera toate drepturile grupate în funcție de principiile de bază ale demnității, libertății, egalității, solidarității, drepturile cetățenilor și justiție. În cadrul principiului universalității, majoritatea drepturilor enumerate sunt conferite tuturor oamenilor, indiferent de naționalitatea lor sau de locul de rezidentă.

Cu toate acestea, de drepturile legate direct de cetățenia Uniunii beneficiază numai cetățenii (precum dreptul de a lua parte la alegeri pentru Parlamentul European sau la alegerile municipale), iar o serie de drepturi se referă la anumite categorii (ca de exemplu drepturile copiilor sau anumite drepturi sociale ale muncitorilor). Acest document își propune sa răspundă problemelor generate de actualele și viitoarele evoluții din domeniul tehnologiei informației sau ingineriei genetice, stabilind o serie de drepturi precum protecția datelor cu caracter personal sau drepturi legate de bioetica.

Documentul, în același timp, răspunde cererii legitime cu privire la transparența și imparțialitate în funcționarea administrativă a Comunității, incluzând dreptul de a avea acces la documentele administrative ale Comunității și dreptul la o buna administrare, care însumează cazuistica Curții de Justiție în domeniu.

În principiu, Carta reprezintă 'o lege deja stabilită', cu alte cuvinte ea adună într-un singur document drepturile fundamentale recunoscute de Tratatele Comunitare, de principiile constituționale comune ale Statelor Membre, de Convenția Europeana a Drepturilor Omului și de Cartele Sociale ale Consiliului Europei.

Documentul stabilește clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor în ceea ce privește acțiunile desfășurate de instituțiile Uniunii Europene și de statele membre în aplicarea tratatelor UE. În momentul în care s-a propus redactarea unei carte a drepturilor fundamentale nu s-a luat nici o decizie în privința statutului acesteia. Acest lucru urma să fie stabilit ulterior, după adoptarea textului. În contextul procesului 'post-Nisa', Consiliul European va decide daca această Cartă va fi încorporată în Tratate, ceea ce ar transforma-o într-un document cu forța juridică obligatorie pentru Statele Membre și instituțiile comunitare.

Carta Drepturilor Fundamentale (CDF) cuprinde toate drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni. Ea este împarțită în șase capitole, ce poartă denumiri simbolice: Demnitate, Libertate, Solidaritate, Egalitate, Cetațenie și Justiție. Adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale constituie o etapă hotărâtoare în domeniul asigurării unei protecții adecvate a drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni, continuând pe linia trasată de Tratatul de la Amsterdam în vigoare de la 1 mai 1999.

Carta Drepturilor Fundamentale reprezintă o parte din noul Tratat de la Lisabona și va deveni obligatorie pentru instituțiile europene. Acest caracter obligatoriu implică ca cetățenii statelor membre vor putea introduce o acțiune în fața Curții Europene de Justiție de la Luxembourg, în vederea obținerii unei protecții efective a drepturilor prevăzute de către Cartă. Carta devine astfel parte integrantă a cadrului legal al Uniunii Europene.

Este important de menționat că acest nou instrument juridic se aplică din punct de vedere al sferei de competența rationae materiae doar în cazul actelor și al legislației Uniunii Europene, cănd acestea sunt implementate direct de Comisie sau indirect de statele membre sau autoritățile locale. Ea nu își gasește aplicare în sfera acțiunilor strict naționale, ce nu au nici o legatură cu dreptul comunitar.

Odată cu proclamarea Cartei pe data de 12 decembrie, cetățenii europeni vor dispune de un dublu sistem de protecție a drepturilor lor fundamentale la nivel european: catalogul prevăzut de Convenția pentru Drepturile Omului adoptată în 1951 de Consiliul Europei de la Strasburg ce poate fi invocat în fața CEDO și cel prevăzut de noua Cartă adoptată în decembrie 2000 la Nisa invocabil în fața Curții de la Luxemburg. Aceste două instrumente juridice nu se suprapun decat parțial: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este mult mai vastă și mai modernă decât textul adoptat de către Consiliul Europei. Ea include drepturi moderne ce s-au impus în peisajul juridic european pe măsura progresului tehnic, economic și social, precum dreptul la protecția consumatorului, dreptul la o bună administrație publică, dreptul la protecția datelor sau interzicerea clonării ființelor umane.

Din punct de vedere al fizionomiei actuale a dreptului comunitar, Carta joacă un rol important în unificarea europeană, întrucât arată că UE își protejează cetățenii și nu este doar o piața unică. Ea este astfel o expresie a Europei cetățenilor și nu a Europei statelor.

Pentru a marca importanța proclamării caracterului obligatoriu al Cartei Drepturilor Fundamentale, la ceremonia specială de la 12 decembrie vor participa José Sócrates, reprezentant al Președinției Consiliului, Hans-Gert Pöttering, Președintele Parlamentului European, și José Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene.

Elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă la Consiliul European de la Köln, din 3-4 iunie 1999. Aceasta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate și care să marcheze importanța lor excepțională”.

Adoptarea unei Carte este mai întâi de toate un mesaj politic al celor 15 State Membre către cetățeni, reafirmând drepturile fundamentale care stau la baza construcției europene.

Proiectul de cartă a fost redactat de către o Convenție compusă din 62 de membri: 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, 30 de reprezentanți ai parlamentelor naționale (cîte doi din fiecare stat membru), 16 reprezentanți ai Parlamentului European și un reprezentant al Comisei Europene.

La lucrările convenției, au asistat, în calitate de observatori, doi reprezentanți ai Curții de Justiție și ai Consiliului Europei. În plus, au fost audiați membri ai Comitetului Economic și Social, ai Comitetului Regiunilor, Ombudsmanul European, reprezentanți ai țărilor din Europea Centrală și de Est, experți și reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale.

Societatea civilă a fost îndelung consultată, mai ales prin intermediul unui site internet care a adunat contribuțiile numeroaselor asociații sau grupuri.

Proiectul de Cartă a fost adoptat de către Convenție la începutul lunii octombrie 2000. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat, în unanimitate proiectul și l-a înaintat Parlamentului European și Comisiei Europene.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European și al Consiliului, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.

Când statele membre ale Uniunii Europene au lansat ideea redactării unei Carte a drepturilor fundamentale, nu i-au fixat și statutul. Acest trebuia să fie examinat ulterior, când textul ar fi fost definitiv adoptat, întrebarea fiind de a ști dacă ea trebuia să fie integrată în tratate, ceea ce i-ar fi conferit o valoare juridică constrângătoare pentru statele și instituțiile comunitare. La Consiliul European de la Nisa s-a decis neîncorporarea Cartei în tratate, ci examinarea problemei statutului juridic în cadrul dezbaterilor deschise pe 1 ianuarie 2001 privind viitorul Europei.

Carta Drepturilor Fundamentale a fost încorporată în Constituția Europeană. În urma respingerii prin referendum, în Franța și în Olanda, în 2005, și a perioadei de reflexie de doi ani, pe 23 iunie 2007, șefii de stat sau de guvern, reuniți în Consiliu European, au decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârșitul anului 2007.

În 2007, in cadrul Tratatului de la Lisabona, se elaboreaza o noua Carte a drepturilor omului, care ar urma sa intra in vigoare dupa semnarea tratatului.

3. CONȚINUTUL CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Preambulul Cartei face cunoscut faptul că “Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; ea se sprijină pe principiul democrației și principiul statului de drept. […] Ea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii Europene și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.”

Drepturile pot fi grupate pe trei axe:

– drepturi civile: drepturile omului și drepturile procedurii juridice, precum cele garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma, pe 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei;

– drepturi politice care sunt specifice cetățeniei europene stabilită prin tratate;

– drepturi economice și sociale, enunțate de Carta drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată, în 1989, de către statele membre ale Comunităților Europene, cu excepția Marii Britanii, care a semnat acest document în 1998.

1 La vremea respectivă, Uniunea Europeană avea 15 state membre: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania și Suedia.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

2 În Cartă, drepturile sunt clasate în 6 capitole, după cum urmează:

Cap. I – Demnitatea

Cap. II – Libertățile

Cap. III – Egalitatea

Cap. IV – Solidaritatea

Cap. V – Cetățenia

Cap. VI – Justiția

Pe lângă acestea, Carta include un al șaptelea capitol, care enunță dispozițiile generale. În total, Carta are 54 de articole.

3.1. Demnitatea

Capitolul I – Demnitatea include: demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate.

Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.

Dreptul la viață

(1) Orice persoană are dreptul la viață.

(2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.

Dreptul la integritate al persoanei

(1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.

(2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special:

(a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege;

(b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor;

(c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit;

(d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.

Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

(1) Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute.

(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie.

(3) Traficul de ființe umane este interzis.

3.2. Libertățile

Capitolul II – Libertatea include următoarele drepturi și libertăți:

− dreptul la libertate și la securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, dreptul la azil, protecția în caz de expulzare și extrădare;

− libertatea de gândire, de conștiință și libertatea religioasă, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, libertate profesională, libertatea de a desfășura o activitate comercială.

Dreptul la libertate și la siguranță

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Respectarea vieții private și de familie

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.

Protecția datelor cu caracter personal

(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc.

(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora.

(3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.

Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie

Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.

(2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept.

Libertatea de exprimare și de informare

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

Libertatea de întrunire și de asociere

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.

(2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.

Libertatea artelor și științelor

Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată.

Dreptul la educație

(1) Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă.

(2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.

(3) Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.

Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă

(1) Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.

(2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.

(3) Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor member au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.

Libertatea de a desfășura o activitate comercială

Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

Dreptul de proprietate

(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.

(2) Proprietatea intelectuală este protejată.

Dreptul de azil

Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”).

Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare

(1) Expulzările colective sunt interzise.

(2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

3.3. Egalitatea

Capitolul III –Egalitatea conține prevederi privind: egalitatea în drepturi, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu dizabilități.

Egalitatea în fața legii

Toate persoanele sunt egale în fața legii.

Nediscriminarea

(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.

(2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.

Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică

Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.

Egalitatea între femei și bărbați

Egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunerarea.

Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub-reprezentat.

Drepturile copilului

(1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.

(2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

(3) Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.

Drepturile persoanelor în vârstă

Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și culturală.

Integrarea persoanelor cu handicap

Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.

3.4. Solidaritatea

Capitolul IV – Solidaritatea include articole despre: dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, dreptul la protecție în cazul concedierii nejustificate, dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, ocrotirea sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor.

Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii

Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

Dreptul de negociere și de acțiune colectivă

Lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.

Dreptul de acces la serviciile de plasament

Orice persoană are dreptul de acces la un serviciu gratuit de plasament.

Protecția în cazul concedierii nejustificate

Orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

Condiții de muncă echitabile și corecte

(1) Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.

(2) Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.

Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă

Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, fără a aduce atingere normelor mai favorabile tinerilor și cu excepția unor derogări limitate. Tinerii acceptați să lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei și să fie protejați împotriva exploatării economice sau a oricărei activități care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea compromite educația.

Viața de familie și viața profesională

(1) Familia se bucură de protecție juridică, economică și socială.

(2) Pentru a putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui copil.

Securitatea socială și asistența socială

(1) Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

(2) Orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.

(3) Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.

Protecția sănătății

Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat d protecție a sănătății umane.

Accesul la serviciile de interes economic general

Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede în legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii.

Protecția mediului

Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile.

Protecția consumatorilor

Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.

3.5. Drepturile cetățenilor

Capitolul V – Cetățenia conține articole care prevăd: dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară.

Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European

(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

(2) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret.

Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale

Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.

Dreptul la bună administrare

(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

(c) obligația administrației de a-și motiva deciziile.

(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre.

(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.

Dreptul de acces la documente

Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.

Ombudsmanul European.

Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru au dreptul de a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale.

Dreptul de petiționare

Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.

Libertatea de circulație și de ședere

(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre.

(2) Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.

Protecția diplomatică și consulară

Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.

3.6. Justiția

Capitolul VI – Justiția prevede: dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune.

Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.

Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare

(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.

Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor

(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional.

De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.

(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor.

(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune

Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

3.7. Dispoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea cartei

Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

Drepturile recunoscute prin cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.

În măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

În măsura în care carta recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.

Dispozițiile cartei care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative și de punere în aplicare adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite numai în scopul

interpretării și controlului legalității unor astfel de acte.

Legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în cartă.

Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării cartei.

Nivelul de protecție

Nici una dintre dispozițiile cartei nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.

Interzicerea abuzului de drept

Nici una dintre dispozițiil cartei nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin cartă.

4. SEMNIFICAȚIA CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune.

Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.

Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.

Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului

Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene.

Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.

În consecință, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în continuare.

Declaratia universala a drepturilor omului proclama ca toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi.De la aceasta conceptie pornesc toate documentele internationale din domeniul drepturilor omului. Conventiile regionale sau inspirat din Declaratia universala sau din documente universale si nu contrazic în nici un fel principiul general al universalității drepturilor omului. Finalitatea tuturor reglementărilor din acest domeniu este este tocmai transpunerea in realitate a drepturilor omului fata de orice persoane, in toate tarile lumii. Caracterul universal al drepturilor omului se exprima in stabilirea unui standard minim, pe care toate statele sunt chemate sa-l accepte, sa-l transpuna in legi si sa-l puna in aplicare.

În timpul care a trecut de la crearea Organizației Națiunilor Unite și desigur de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948), instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, plină de semnificații. Dar, și aceasta este o trăsătură importantă a evoluției instituției, drepturile omului, ca problemă și realitate, au depășit granițele statelor, devenind o problemă a lumii. Așa văzute lucrurile, în domeniul reglementărilor juridice, există reglementări internaționale și reglementări interne cu privire la drepturile, libertățile și obligațiile fundamentale. Realizarea unei corelații cât mai reușite între aceste două categorii de reglementări, implică asigurarea drepturilor cetățenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaționale, lucru dificil de realizat și care cere timp, față de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială și culturală a statelor lumii.

Pe plan internațional preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate îndeosebi Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16 decembrie 1966); Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).

De asemenea s-au adoptat și sunt în vigoare o multitudine de alte convenții, declarații, principii, protocoale, prin care se realizează reglementări în anumite domenii sau pentru anumite categorii de oameni (femei, copii, ostateci, refugiați și prizonieri etc.) Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeană asupra drepturilor omului din anul 1950, Convenția interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981. Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.

Egalitatea în drepturi a cetățenilor – Reprezintă principiul constituțional potrivit căruia, cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal. de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratați în mod egal atât de către autoritățile publice cât și de către ceilalți cetățeni. Acest principiu este consacrat prin articolul 16 alineatele (1) și (3), precum și prin articolul 4 alineatul (2) din Constituție.

Funcțiile și demnitățile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară – Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor și libertăților cetățenești, ci și pentru cel al accesului la autoritățile publice. Constituția utilizează termenii funcții și demnități publice. Pentru dreptul constituțional distincția nu este pur terminologică, ci de fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli funcționari publici, în sensul strict al dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult (și este prin excelență) o categorie a dreptului constituțional. Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reținem că funcțiile și demnitățile sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a se confunda. Cât privește funcțiile publice este fără îndoială că textul constituțional se referă la acelea care presupun exercițiul autorității statale, un statut aparte și mai ales (o condiție, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului, potrivit art. 54 din Constituție este obligatorie.

4.1.Principiile ce guvernează drepturile și libertățile fundamentale ale omului

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii

care circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.

Potrivit autorului Frederic Sudre, regimul juridic al drepturilor omului se organizează în jurul a trei principii directoare, de origine în același timp convențională cât și jurisprudențială, și anume: aplicabilitatea directă, subsidiaritatea și eficiența normei convenționale de protecție a drepturilor.

Pe lângă acestea regimul juridic al protecției drepturilor și libertăților fundamentale este guvernat și de alte principii. Este esențial în analiza lor să ținem cont și de prevederile dreptului comunitar cu implicații asupra drepturilor și libertăților fundamentale.

Literatura de specialitate distinge trei mari categorii de principii.

– principii juridice obligatorii, care sunt o moștenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;

– reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fără elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiție a dobândirii calității de membru al Uniunii Europene);

– reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare (inclusiv a Curții de Justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale și pot lua conturul unor principii generale.

Principiile ce formează prima categorie sunt întotdeauna prioritare, în sensul că sunt primele care se aplică dacă reglementările naționale nu cuprind prevederi în sensul urmărit. Principiile se aplică în primul rând ca rezultat al trimiterilor din normele cuprinse de tratate. În cazul în care în Tratate nu sunt cuprinse trimiteri directe la principiile de drept, acestea din urma se vor putea aplica dacă nu sunt contrarii normelor de drept, ordinii publice sau bunelor moravuri.

Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunțate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală națională, în legi ordinare, în practica jurisdicțională etc.

Principiile generale de drept sunt cele comune tuturor sistemelor de drept din statele membre:

– protecția drepturilor fundamentale ale omului,

– universalitatea și indivizibilitatea drepturilor și libertăților fundamentale,

– principiul respectării dreptului la apărare,

– principiul autorității de lucru judecat,

– principiul certitudinii juridice,

– principiul egalității,

– principiul loialității,

– principiul proporționalității,

Pe lângă acestea, s-au conturat în dreptul comunitar și principii fundamentale specifice acestuia, rezultate din dispozițiile Tratatelor și/sau puse în valoare de practica Curții Europene de Justiție. Acestea sunt:

– principiul atribuirii de competențe,

– principiul priorității dreptului comunitar,

– efectul direct al dreptului comunitar,

– principiul eficacității

– principiul subsidiarității,

– principiul recunoașterii reciproce.

Art. 7 și 2 din CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest articol nu va prejudicia judecata și sancționarea oricărei persoane pentru orice acțiune sau lipsa acesteia care, în momentul în care a fost comisă, era de natură penală conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate".

Principiile generale de drept pot fi importante și în afara contextului art. 7 CEDO. Curtea a afirmat că întreaga Convenție trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de Convenția de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la Legea Tratatelor.

Art. 31 și 3 (c) al Convenției de la Viena indică faptul că trebuie luate în considerație „orice reguli relevante ale dreptului internațional aplicabile în relația dintre părți". Prin aceasta se includ principiile general acceptate ale dreptului internațional.

2.1. Importanța rolului principiilor generale de drept

Importanța rolului principiilor generale de drept a fost subliniată în speța Al-Adsani. în această speță britanică, reclamantul a afirmat că i-a fost negat accesul la justiție pentru rezolvarea speței pe care o avea împotriva guvernului din Kuweit și că aceasta constituia o încălcare a art. 6 și 1 al Convenției. Curtea a trebuit să stabilească dacă a existat o restricționare legitimă și proporțională a accesului la justiție. Reclamantul a fost împiedicat să înainteze o plângere instanțelor britanice, în virtutea principiului par în părem non habet imperium, prin care un stat nu poate fi supus jurisdicției unui alt stat. Curtea a considerat că acordarea imunității suverane unui stat în procedurile civile urmărește scopul legitim de respectare a dreptului internațional, promovând buna înțelegere și bunele relații între state, prin respectarea suveranității unui alt stat. Apoi Curtea a trebuit să analizeze dacă restricția era proporțională cu scopul urmărit, în acest caz, Curtea a făcut unele observații interesante de natură mai generală, deoarece Curtea pare să accepte că măsurile luate de State care sunt conform cu principiile generale de drept nu pot fi, în principiu, văzute ca o restricție disproporționată a exercitării drepturilor din Convenție:

„[…]

55. […] Convenția, inclusiv Art. 6, nu poate fi interpretată într-un vid. Curtea trebuie să țină seama de caracterul special al Convenției, acela de tratat de drepturile omului, și să ia în considerare și regulile relevante ale dreptului internațional (vezi, mutatis mutandis, sentința în speța Loizidou contra Turcia din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, și 43). Convenția trebuie interpretată, pe cât posibil, prin corelație cu alte reguli ale dreptului internațional din care face parte, inclusiv cele cu privire la acordarea imunității statale.

56. Ca atare, măsurile luate de o înaltă Parte Semnatară, care reflectă la modul general regulile recunoscute de dreptul public internațional […], nu pot fi privite, în principiu, ca o restricție disproporționată a accesului la justiție prevăzut de Art. 6 și 1. Accesul la justiție este parte integrantă a procesului echitabil garantat în acel articol, deci unele restricții trebuie și ele considerate inerente, de exemplu acele limitări general acceptate de comunitatea națiunilor ca parte a doctrinei imunității statale.[…]"

Principii generale de drept:

a) Protecția drepturilor fundamentale ale omului

Conform prevederilor art. 6 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre și respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, și așa cum ele rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre.

Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicție și, în acest sens, Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță se inspiră din tradițiile menționate și din orientările oferite de tratatele internaționale pentru protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenția Europeană a Drepturilor Omului având o semnificație specială în acest sens.

Datorită faptului că drepturile fundamentale ale omului au format în ultima jumătate de secol centrul preocupărilor unei părți importante din activitatea politică, organizațională, juridică și doctrinară a continentului european, ceea ce a dus la apariția unei întregi și importante ramuri de drept internațional, în dreptul comunitar, drepturile fundamentale nu au primit o reglementare distinctă până în anul 2000.

La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. Carta, nefiind un instrument juridic cu forță obligatorie, a fost considerată ca fiind o simplă Proclamație, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică.

Carta a fost inclusă în Constituția Europeană, devenind parte integrantă din aceasta, astfel că la data intrării în vigoare a Constituției Carta va dobândit forța juridică obligatorie.

Drepturile omului reprezintă o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură, pe teritoriul Uniunii, organele comunitare de justiție. Aceasta nu exclude însă posibilitatea persoanelor, care se consideră lezate în drepturile lor fundamentale, să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile prevăzute de Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

Acest principiu nu înseamnă însă că drepturile fundamentale sunt absolutizate dând ocazia unor comportamente abuzive. Drepturile fundamentale pot fi restrânse cu condiția ca aceste restrângeri să se producă numai în condiții de perfectă legalitate și să corespundă obiectivelor de interes general urmărite de Comunități, fără interferențe distorsionate și intolerabile, trebuind avute în vedere în relație cu funcția lor socială.

b) Principiul respectării dreptului la apărare

în aplicarea dreptului comunitar trebuie să fie luat în considerare principiul dreptului la apărare sub toate aspectele sale și trebuie să călăuzească întreaga procedură în fața organelor comunitare de justiție.

Principiul respectării dreptului la apărare se impune sub următoarele aspecte:

– dreptul de a fi audiat – respectarea principiului se impune atât în privința audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancțiuni, chiar și în procedurile administrative, cât și în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. Practic respectarea acestui principiu se impune în orice procedură care ar putea avea ca rezultat o decizie a unei instituții comunitare care poate afecta drepturile sau interesele unei persoane;

– dreptul de asistență din partea autorităților naționale și a dreptul de asistență și reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal;

– dreptul de a obține informații despre desfășurarea anchetei de orice gen.

c) Principiul autorității de lucru judecat

Principiul autorității de lucru judecat presupune că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis în idem.

Cu toate acestea, se consideră că principiul este respectat și atunci când în practică, se aplică două sau mai multe sancțiuni de naturi diferite, pentru același act, în proceduri diferită, și potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite (de exemplu, aplicarea unei sancțiuni penale și a unei sancțiuni civile, de despăgubire, pentru aceeași faptă). Acest principiu se opune însă ca, pe calea a două proceduri, aplicând reguli de aceeași natură, una desfășurată la nivel național iar alta la nivel comunitar, s-ar ajunge la aplicarea unor sancțiuni de aceeași natură, pentru aceeași faptă (spre exemplu, în materie de concurență, când o întreprindere ar fi sancționată pentru aceeași faptă atât pe calea unei proceduri naționale cât și pe calea unei proceduri comunitare).

Tot ca o consecință a acestui principiu, orice decizie anterioară va fi luată în calcul atunci când apare un concurs de sancțiuni, pentru a determina dacă mai este posibilă și justificată aplicarea acestora.

d) Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căruia aplicarea legii la o situație specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligația ce revine autorităților publice de a asigura ca legea să fie ușor de stabilit de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să poată, nu fără temei, să prevadă existența ei, ca și modul în care ea va fi aplicată și interpretată.

Curtea Europeană a Drepturilor omului a subliniat, în speța Marks c. Belgia, că principiul siguranței (securității juridice, sau certitudinii, în funcție de diferitele traduceri ale sale – n.a. C.D.) este în mod necesar integrat în Convenție.

Potrivit exigențelor acestui principiu, se impune să se poată prevedea atât existența legii, cât și modul în care ea va fi aplicată și interpretată.

Principiul stabilește de asemenea că, o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autoritățile competente, întrucât constituie un factor esențial care contribuie la certitudinea juridică și la stabilitatea situațiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituțiile comunitare, cât și pentru persoanele a căror situație juridică și de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituții. Aceasta nu exclude însă, în cazul în care măsura luată contravine prevederilor Tratatelor sau încalcă alte reguli de drept, posibilitatea de a se dispune anularea ei în fața organelor jurisdicționale comunitare. Cu toate acestea, ca urmare a intervenției acestui principiu se poate ajunge ca o normă aparent nevalabilă să rămână în vigoare dacă se constată că incertitudinea pe care o generează anularea ei produce consecințe mai dăunătoare decât cele legate de aplicarea sa.

Domenii de aplicare a principiului certitudinii sunt: prescripția, protecția drepturilor dobândite, neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii, folosirea unei limbi inteligibile etc.

e) Principiul egalității

Principiul egalității este consacrat de art. 14 din CEDO potrivit căruia exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Acest principiu este general și comun tuturor ramurilor de drept, în dreptul Uniunii Europene, este considerat chiar ca derivând din natura dreptului comunitar.

El impune un tratament egal al părților în situații identice și comparabile, ceea ce se realizează prin interzicerea discriminării de orice fel.

Potrivit art. 141 din Tratatul CE, este interzisă discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații trebuie să primească plată egală pentru muncă egală sau de valoare egală, iar art. 12 din același tratat interzice expres discriminarea pe motive de naționalitate.

în aplicarea acestui principiu, Consiliul Uniunii Europene poate adopta, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului, măsuri corespunzătoare pentru interzicerea discriminării.

Principiul nediscriminării se aplică tuturor relațiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde își produc efectele.

Principiul egalității are în vedere și exclude diferențele de tratament ce pot apărea în activitatea umană, în măsurile luate de autorități, nu în cele legate de natura umană. Așa se face că inegalitățile naturale (cum este cazul persoanelor cu handicap) impun aplicarea unor tratamente diferite, la persoane diferite, fără a se putea trage concluzia că s-a comis o discriminare.

În general principiul egalității protejează persoanele care nu aparțin în mod obișnuit unei comunități. Poate apărea însă și discriminarea inversă, în sensul de a se aplica reguli mai favorabile străinilor decât băștinașilor. Curtea Europeană de Justiție nu a obiectat asupra acestui gen de discriminare dar nici nu a exclus posibilitatea sancționării sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut aplicarea sa în nenumărate spețe.

f) Principiul loialității (solidarității)

Acest principiu, considerat și el ca derivând din natura dreptului comunitar, presupune ca în orice acțiune statele membre să acționeze în spirit de solidaritate:

– statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratate ori din acțiunile întreprinse de instituțiile Comunității;

– statele membre facilitează acesteia, Comisiei, îndeplinirea misiunilor ei,

– statele membre se vor abține de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.

Se constată trei obligații în sarcina statelor membre: două pozitive și una negativă.

Prima obligație pozitivă în sarcina statelor membre este aceea de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratate ori din acțiunile întreprinse de instituțiile Comunității.

Cea de-a doua obligație pozitivă – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare – vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informațiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislației primare sau secundare.

Cea de-a treia obligație – negativă – constă în aceea că, statele membre trebuie să se abțină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare (de exemplu, în materie de legislație a concurenței, să nu adopte nici un fel de norme contrarii celor comunitare).

g) Principiul proporționalității

Potrivit acestui principiu mijloacele folosite pentru aducerea la îndeplinire a regulilor comunitare trebuie să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli și trebuie să fie proporționale cu scopul lor (nu trebuie să depășească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă).

De asemenea, atunci când există o posibilitate de alegere între măsurile ce urmează a fi aplicate, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puțin oneroasă. Caracterul oneros trebuie analizat în ansamblu, pe termen lung, nu raportat doar la perioada imediat următoare aplicării măsurii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea acestui principiu, va verifica dacă autoritățile naționale au asigurat un echilibru între interesele implicate, adică interesul persoanei față de interesul societății în general.

Principiul proporționalității are impact asupra întregului mecanism al Convenției, în sentința pentru speța Soering, Curtea a precizat că principiul proporționalității este unul dintre principiile de bază ale mecanismului Convenției:

„[…] căutarea unui echilibru între cererile legate de interesul general al comunității și cerințele fiecărui individ pentru protecția drepturilor sale fundamentale este inerentă în întreaga Convenție."

Principiul proporționalității joacă un rol important în jurisprudența Curții și cu privire la art. 6 din CEDO. Limitările dreptului de acces la justiție, de exemplu, nu vor fi compatibile cu art. 6 dacă nu se urmărește un scop legitim și dacă nu există „o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul dorit".

Pentru a se determina dacă acest principiu este respectat se impune efectuarea unei triple examinări:

1. dacă mijlocul folosit este corespunzător sau folositor,

2. dacă mijlocul folosit este necesar,

3. dacă există sau nu o legătură rezonabilă între măsură și obiectivul urmărit.

Pentru a putea fi aplicat, acest principiu nu trebuie să fie neapărat prevăzut în conținutul actului comunitar, el înțelegându-se implicit în aplicarea oricărei măsuri.

În mod evident, aplicarea acestui principiu poate fi circumstanțială după cum este vorba de măsuri luate în domenii de competență exclusivă a Comunităților sau în domenii de competență partajată. S-a accentuat astfel că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acțiune (cum este cazul domeniilor de competență exclusivă – n.n., – C.D.), care corespunde responsabilităților politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituției competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.

Domenii de aplicare a principiului proporționalității sunt: în materie de concurență, comerț, protecția consumatorului, finanțare și retragerea ei etc.

Principii specifice dreptului comunitar:

a) Principiul atribuirii competențelor

Conform acestui principiu Uniunea nu acționează decât în domeniile și în măsura în care Tratatele i-au atribuit competențe și numai acolo unde acest lucru este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, pentru a nu bloca activitatea Uniunii, aceasta va putea acționa dacă este nevoie și numai în măsura necesară soluționării situației apărute, și acolo unde nu are competențe atribuite expres.

Există astfel trei arii de competență în acțiunea Uniunii Europene, și anume:

– domeniul competențelor exclusive, în care măsurile pot fi adoptate numai de Uniune prin instituțiile sale,

– domeniul competențelor partajate, unde acționează atât Uniunea prin instituțiile sale cât și statele membre, pe plan intern,

– domeniul competențelor rezervate statelor membre, în care Uniunea nu intervine.

b) Principiul priorității dreptului comunitar.

Principiul priorității include obligația statelor membre de a aduce în dreptul lor național, normele comunitare, care se vor aplica cu prioritate față de acesta, precum și să lase neaplicat dreptul național contrar în cadrul proceselor în curs de soluționare la ele. Cu alte cuvinte, în caz de conflict, contradicție sau incompatibilitate între dreptul comunitar și dreptul național se va aplica dreptul comunitar.

Principiul este „împrumutat" din dreptul internațional public și a fost accentuat de practica Curții Europene de Justiție, în mai multe cazuri importante. De asemenea, principiul priorității este menționat expres în Tratatul pentru instituirea unei Constituții pentru Europa.

Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene au deja inserat acest principiu în legea lor fundamentală – Constituția – sub forma unor prevederi care fie dau întâietate tratelor ratificate, în cazul în care există contradicție între acestea și legile interne, fie declară în mod expres întâietatea regulilor comunitare.

Principiul priorității se exprimă pe mai multe coordonate.

În domeniul competențelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea acordurilor comerciale și a acordurilor de asociere cu terțe state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale (cum este politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul că el nu mai este autorizat pentru decretarea unilaterală a dreptului național. Aceasta are valabilitate chiar dacă, în privința conținutului său, dreptul național în discuție este armonizat cu dreptul comunitar european.

În domeniul competențelor partajate, respectiv în măsura în care statele membre sunt încă autorizate să acționeze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept al cărei conținut să fie contrar dreptului comunitar.

Instituțiile administrative și instanțele nu mai au voie să aplice dreptul național contrar, din punct de vedere al capacității lui de reglementare, dreptului comunitar. Dreptul național nu trebuie luat în considerare, în măsura în care aceasta este în contradicție cu dreptul comunitar (care are prioritate la aplicare) dar se aplică în măsura în care nu intră în conflict cu acesta. Astfel, de pildă, o normă de drept a unui stat membru – referitoare la imigrare, dar care încalcă reglementările comunitare privind libera circulație – este inaplicabilă cetățenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicată, în continuare, cetățenilor din terțe state.

Regulile comunitare cu efect direct trebuie să fie aplicate imediat, de la intrarea lor în vigoare, chiar dacă pe plan național există prevederi care sunt contrarii acestora, legiuitorul național având obligația de a le înlătura pe cele din urmă.

în situația în care dreptul național în contradicție cu dreptul comunitar a fost totuși aplicat și s-a produs prin aceasta vătămarea de orice natură a unor persoane, statul are obligația de repara prejudiciile cauzate astfel.

Implicațiile principiului priorității sunt îngrădite, firește, pe baza principiului atribuirii de competențe. Conform acestuia, UE – ca organizație supranațională – dispune, numai de acele competențe, care i-au fost atribuite prin respectivul Tratat de constituire.

Aplicarea principiului este limitată și de efectele principiului integrării dreptului comunitar. Astfel, aplicarea principiului priorității și despăgubire eventuală a particularilor este proporțională de efectul direct al actelor comunitare și condițiile căruia este el supus.

c) Principiul eficacității dreptului comunitar

Mai este cunoscut și sub denumirea de principiul efectelor utile în aplicarea dreptului comunitar și nu poate exista independent de principiul priorității. De asemenea, se află în strânsă legătură cu principiul subsidiarității și al proporționalității, toate fiind principii care țin de aplicarea dreptului comunitar și de raportul dintre acesta și dreptul național.

Conform acestui principiu validitatea unei norme de drept comunitar poate să fie luată în considerare numai în lumina dreptului comunitar iar eficacitatea ei în cadrul unui stat membru nu poate să fie afectată chiar dacă se invocă faptul că ar contraveni drepturilor fundamentale consacrate în constituțiile, legile sau principiile naționale.

În consecință:

– măsurile legislative naționale care încalcă domeniile de competență exclusivă ale Uniunii nu au efect legal altfel s-ar nega eficacitatea obligațiilor asumate necondiționat și irevocabil de statele

membre;

– acest principiu împiedică adoptarea de măsuri ulterioare în plan național, care să fie incompatibile cu dispozițiile comunitare;

– orice dispoziție a legislației naționale care ar putea împiedica instanțele de la aplicarea dreptului comunitar sunt incompatibile cu esența dreptului comunitar și nu pot fi luate în considerare. Așadar, instanțele de toate gradele au obligația de a da urmare absolutămdreptului comunitar;

– legislația națională nu trebuie să fie un obstacol în deplină eficacitate a dreptului comunitar, iar orice reguli naționale contrare dreptului comunitar vor fi inoperante, sub sancțiunea reclamării în fața Curții Europene de Justiție a statului vinovat.

Efectul priorității și al eficacității se aplică inclusiv asupra normelor interne constituționale sau penale, și inclusiv în privința dreptului comunitar nescris.

d) Principiul efectului direct al actelor comunitare

Conform acestui principiu actele comunitare au efect direct, în întreg spațiul Uniunii Europene, încă de la intrarea lor în vigoare.

Principiul efectului direct nu are o reglementare expresă în cadrul normelor comunitare, a fost însă dedus din acestea, în nenumărate rânduri prin jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Efectul direct al actelor comunitare depinde de caracterul actelor (izvoarelor), distingându-se următoarele situații:

– efectul direct necondiționat și complet, cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive);

– efectul condiționat și complet cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive pe parcursul etapelor de modificare și acordurile

internaționale);

– efectul direct condiționat și restrâns (directivele care nu au fost puse în aplicare de statul membru, în termenul prevăzut sau au fost puse în mod necorespunzător în aplicare);

– efectul direct, necondiționat și complet (regulamentele, deciziile, principiile generale).

Efectul direct al actelor comunitare se manifestă:

– complet, atât vertical, în raporturile dintre state și persoane, cât și orizontal, în raporturile dintre particulari, sau

– vertical, când normele comunitare se aplică doar în raporturile dintre state și persoane.

De asemenea, efectul direct al actelor comunitare presupune că acestea:

– creează drepturi și obligații în sarcina adresanților,

– pot fi invocate în fața instituțiilor naționale, spre deosebire de dreptul internațional.

Pentru a putea avea efect direct, normele comunitare trebuie să fie complete, și anume să nu necesite norme suplimentare pentru punerea lor în aplicare. O situație specială este aceea a directivei, după cum vom arăta mai jos.

Sunt norme cu efect direct: regulamentul, directiva (dacă este clară, precisă și necondiționată) și decizia atunci când se adresează particularilor.

Nu au efect direct: recomandările, avizele și decizia atunci când nu se adresează particularilor.

Efectul direct al actelor comunitare nu trebuie confundat cu aplicabilitatea directă (sau caracterul direct aplicabil) ce le caracterizează doar pe unele dintre acestea.

Aplicabilitatea directă (sau principiul aplicabilității directe) presupune că, spre deosebire de normele de drept internațional public, normele de drept comunitar cu aplicabilitate directă nu necesită măsuri de transpunere în legi naționale, ele fiind aplicabile direct și integrându-se automat în dreptul intern.

Astfel, toate normele care sunt direct aplicabile au întotdeauna și efect direct, dar nu întotdeauna normele cu efect direct sunt și direct aplicabile. Cel mai potrivit exemplu pentru a se putea înțelege această diferență este cel al directivei. Astfel, directiva are efect direct în sensul că este obligatorie pentru state de la data intrării ei în vigoare, acestea trebuind să ia toate măsurile necesare punerii sale în aplicare în termenul prestabilit de aceasta, în schimb nu este o normă direct aplicabilă, deoarece specific directivei este aceea că stabilește rezultatul care trebuie atins de statele membre și termenul în care trebuie atins acest rezultat dar nu și mijloacele prin care acesta poate fi atins. Cu alte cuvinte, directivei îi lipsesc instrumentele proprii de punere în aplicare astfel încât nu poate beneficia de aplicabilitate directă.

Ca o consecință a principiilor de mai sus regulile comunitare pot fi invocate direct în fața instanțelor naționale întrucât nu necesită punere în aplicare pentru a deveni drept (doctrina monistă), iar instanțele naționale nu trebuie să aștepte abrogarea normei interne contrare dreptului comunitar, ci să aplice în mod direct dreptul comunitar în spețele care le sunt deduse spre judecare.

e) Principiul subsidiarității

Conform principiului subsidiarității Uniunea urmează să acționeze numai în limitele competențelor care îi sunt conferite și obiectivelor care îi sunt încredințate prin Tratate. Intervenția Uniunii este condiționată de măsura în care obiectivele acțiunii în cauză nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre și ar putea, prin urmare, să fie mai bine realizate la nivel comunitar, avându-se în vedere dimensiunile și efectele acțiunii respective.

Termenul ,jubsidiaritate" poate avea mai multe înțelesuri. Câteodată reflectă obligația autorităților statale de a alege cea mai puțin intruzivă măsură dacă trebuie să intervină în drepturile fundamentale ale cetățenilor. Ca urmare a principiului subsidiarității, li se poate cere statelor să cerceteze modul în care pot reduce intervențiile legate de drepturile omului și realiza un „raport cu privire la efectele asupra drepturilor omului" la nivel național.

„Marja de apreciere" este una dintre cele mai evidente manifestări ale subsidiarității mecanismului Convenției. Prima răspundere a autorităților naționale este aceea de a se ocupa efectiv de încălcările drepturilor omului, și este specificată și în jurisprudența Curții, privind obligațiile procedurale la art. 2, 3, 5 și 8 CEDO, prin care Curtea impune statelor să realizeze o cercetare eficientă și amănunțită.

Și în jurisprudența Curții privind aplicarea art. 6 CEDO, referitor la dreptul la un proces echitabil, se pot distinge mai multe nivele de subsidiaritate. Curtea a subliniat faptul că admisibilitatea probelor este, în primul rând, o chestiune de reglementare prin legislația națională. În mod similar, regula generală spune că analiza probelor care se aduc în fața instanței este atributul instanțelor naționale.

În mod firesc, în statele comunitare, acest principiu nu se aplică în domeniile în care Uniunea Europeană are competență exclusivă, unde intervenția sa va fi în mod legal obligatorie.

În domeniul competențelor partajate, intervenția Uniunii se justifică din motive de necesitate, fără a putea fi discreționară, astfel încât aplicarea acestui principiu capătă două dimensiuni:

– intervenția Uniunii trebuie să fie necesară, ceea ce rezultă din compararea mijloacelor de acțiune pe plan intern și comunitar,

– la eficacitate legală a mijloacelor de acțiune se va reține modul de intervenție care lasă mai multă libertate statelor, persoanelor și întreprinderilor.

Principiul subsidiarității se află în strânsă legătură cu principiul proporționalității, astfel încât în caz de intervenție a Uniunii, mijloacele aplicate trebuie să fie proporționale cu obiectivul stabilit.

Controlul aplicării acestui principiu și implicit al intervențiilor comunitare se va face pe trei criterii:

– trebuie stabilită limita în acțiunea comunitară, până unde această acțiune era necesară,

– obligativitatea acțiunii comunitare, dacă era sau nu obligatorie intervenția Comunităților,

– natura și intensitatea acțiunii comunitare (sens în care trebuie analizată și respectarea principiului proporționalității).

Ca și principiul proporționalității, principiul subsidiarității este consacrat expres în Protocolul asupra aplicării principiului subsidiarității și al proporționalității anexat la Tratatul de la Amsterdam.

f) Principiul recunoașterii reciproce

Acest principiu obligă statele comunitare să-și recunoască reciproc normele în anumite domenii, în. vederea facilitării consolidării pieței unice.

A fost consacrat de practica Curții Europene de Justiție care a stabilit că statele membre nu au dreptul să introducă restricții tehnice de circulație a mărfurilor, decât atunci când asemenea restricții sunt justificate de motive non-economice: sănătate publică etc.

4.2. Drepturile omului în context european: competiție sau complementaritate

Continent în istoria căruia au fost adoptate primele documente semnificative privind drepturile omului, Europa dispune astăzi de trei sisteme normative și instituționale pentru promovarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: cel al Consiliului Europei, cel din cadrul Uniunii Europene și, fără a putea rivaliza cu cele două, cel din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. Ne vom referi la cele din cadrul Consiliului Europei și al Uniunii Europene, care pot intra în competiție sau pot fi complementare.

În plan normativ, în cadrul Consiliului Europei au fost adoptate circa 200 documente juridice, din care majoritatea se referă la protecția drepturilor omului. Dintre acestea se degajă Convenția privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului adoptată în 1950, cu cele 14 protocoale adiționale, care au adăugat noi drepturi, au precizat unele din cele prevăzute în Convenție sau au reorganizat mecanismul de protecție stabilit inițial, dar și Carta socială europeană din 1961 și Carta socială revizuită din 1996, Carta europeană a autonomiei locale din 1985, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante din 1987, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare din 1992 și Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale din 1995.

În cadrul Uniunii Europene, Consiliul European de la Nisa a adoptat Carta fundamentală a drepturilor omului, care a fost inclusă cu mici modificări ca parte integrantă a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, semnat în 2004. Acest Tratat nu a intrat în vigoare și cele 27 state membre ale Uniunii caută încă o soluție, dar este greu de crezut că această parte nu va fi reluată în următorul document juridic adoptat de statele membre. Prevederi referitoare la respectarea drepturilor omului au fost însă înscrise anterior în tratatele de la Maastricht din 1992 și de la Amsterdam din 1997. Instituțiile comunitare au adoptat, potrivit competențelor lor, regulamente și directive prin care au stabilit norme obligatorii privind respectarea unor drepturi ale omului (de exemplu, în domeniul nediscriminării pe motiv de sex sau de cetățenie și bineînțeles în ce privește dreptul de circulație și de ședere pentru cetățenii statelor membre pe teritoriul altor state membre). De asemenea, Curtea Europeană de Justiție a adoptat o serie de hotărâri prin care a confirmat unele drepturi ale omului ca parte a dreptului comunitar (dreptul de proprietate, respectarea dreptului la viața privată și de familie și a secretului corespondenței, precum și drepturi privind garanții procesuale). Intrarea în vigoare a unui tratat care să includă Carta drepturilor fundamentale ale omului și să dea competențe în acest domeniu Curții de Justiție Europene ar încununa aceasta evoluție și ar crea un sistem de protecție a drepturilor omului paralel cu cel al Consiliului Europei.

Dar cele 27 state membre ale Uniunii Europene, obligate prin normele dreptului comunitar, sunt și state membre ale Consiliului Europei și părți la Convenția din 1950, la principalele protocoale adiționale la aceasta și la multe din convențiile adoptate în cadrul Consiliului. Cetățenii Uniunii Europene, care se bucură de protecția drepturilor lor în sistemul Uniunii, au dreptul la protecție și în cadrul Consiliului Europei.

Inițial s-a considerat că nu pot apare conflicte între cele două sisteme de protecție, deoarece tratatele comunităților priveau numai probleme economice. Treptat, însă, sfera problemelor acoperită de activitatea convențiilor și organismelor respective (Consiliul Europei și instituțiile comunitare) s-a extins și s-a dovedit că asemenea conflicte devin posibile.

Până acum cele două sisteme au evoluat în paralel și în ansamblu nu au intrat nici în competiție, nici în contradicție. A devenit însă necesară, ținând seama de ultimele evoluții, clarificarea situației și găsirea soluțiilor care să evite asemenea inconveniente ale căror riscuri nu trebuie neglijate.

Izvoarele normelor privind drepturile omului

în sistemul Consiliului Europei, izvoarele normelor privind drepturile omului sunt tratatele internaționale, ratificate de statele membre. Convenția din 1950 a fost ratificată de toate statele membre, fiind o condiție a calității de membru, dar protocoalele adiționale nu sunt în mod obligatoriu ratificate de toți; pentru a ști căror state le pot fi opuse, va trebui văzut de fiecare dată dacă statul în cauză a ratificat protocolul respectiv, în plus, la unele prevederi ale Convenției și ale protocoalelor, statele părți au formulat rezerve; desigur, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate decide că asemenea rezerve nu sunt admise, dar dacă nu s-a luat o astfel de decizie, rezervele rămân valabile și limitează sau califică întinderea ori sensul obligațiilor asumate de statul în cauză.

Deciziile Curții sunt obligatorii pentru statele în cauză, au valoare de precedent pentru Curte, dar nu fac decât să constate încălcări ale drepturilor omului, fără a formula principii sau norme obligatorii pentru state sau organe ale acestora.

în sistemul Uniunii și al comunităților europene, suntem în prezența unor izvoare multiple, care pot stabili, confirma sau dezvolta drepturi ale omului: în primul rând tratatele comunitare, care constituie izvorul de bază al normelor comunitare; în al doilea rând, izvoarele derivate, adoptate de instituțiile comunitare pe baza tratatelor și cu respectarea competențelor lor, respectiv, în stadiul actual, regulamentele și directivele; în al treilea rând sunt deciziile Curții de Justiție Europeană, care au valoare obligatorie pentru instituțiile europene, dar și pentru state și pentru instanțele judecătorești ale acestora (care sunt parte integrantă a sistemului judiciar al Uniunii Europene, în aplicarea dreptului comunitar), ca urmare a efectului vertical și orizontal al deciziilor Curții, în plus, prin mecanismul chestiunilor prejudiciale ridicate de instanțele judecătorești naționale, Curtea de Justiție indică norma aplicabilă, pe care instanța respectivă, dar și instanțe din alte state comunitare, trebuie să o aplice în cazuri similare.

Substanța normelor privind drepturile omului

Convenția europeană din 1950 și protocoalele adiționale se referă în mod exclusiv la drepturile politice și civile (chiar dacă putem discuta despre natura unor drepturi, ca de exemplu cel de proprietate). Alte categorii de drepturi – economice, sociale și culturale – au fost înscrise în Cartele sociale, cele cu privire la autonomia locală sau cu privire la limbile regionale sau minoritare, ori în Convenția pentru protecția minorităților naționale sau în alte convenții. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat unele decizii privind drepturi economice și sociale, dar numai din punctul de vedere al principiului nediscriminării înscris în articolul 14 al Convenției din 1950.

Carta drepturilor fundamentale adoptată în cadrul Uniunii Europene, dacă va rămâne în forma înscrisă în Tratatul semnat în 2004, conține atât drepturi politice și civile, formulate în mod mai succint, cât și drepturi economice și sociale, cum sunt dreptul de a alege o ocupație și de a se angaja în muncă, dreptul de a desfășura o afacere, dreptul la negociere și acțiune colectivă al muncitorilor și angajatorilor, dreptul de acces liber la un serviciu de plasare în muncă, dreptul la protecție împotriva demiterii nejustificate, dreptul de acces la îngrijire medicală preventivă și la tratament medical.

în afară de aceste drepturi, Carta conține o serie de principii, care ar urma să fie puse în aplicare prin acte comunitare și legi naționale ale statelor membre și ca urmare vor putea fi invocate în fața tribunalelor naționale și a Curții Europene de Justiție, între care respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase, respectarea drepturilor copilului, ale persoanelor în vârstă și ale persoanelor cu handicap, recunoașterea și respectarea drepturilor la beneficiile securității sociale și la servicii sociale, protecția mediului și a consumatorilor și altele.

Carta drepturilor fundamentale enunță și drepturile cetățenilor Uniunii Europene, între care, în afară de cele privind participarea la alegeri locale și pentru Parlamentul European, dreptul la petiție, precum și la deplasare și reședință în oricare stat membru, o serie de drepturi la o bună administrare, între care tratarea imparțială și corectă a problemelor fiecărei persoane, audierea sa în legătură cu orice problemă care o afectează înainte de luarea unei decizii, dreptul de a avea acces la propriul dosar, obligația administrației de a-și motiva orice decizie.

Reținem, totodată, că potrivit Cartei, prevederile sale se adresează instituțiilor Uniunii cu respectarea principiului subsidiarității, deci ele vor acționa numai atunci când este necesară o acțiune la nivelul Uniunii; ele se adresează statelor membre atunci când acestea aplică dreptul comunitar. Atât instituțiile, cât și statele membre trebuie să respecte aceste drepturi și principii și sa promoveze aplicarea lor în conformitate cu competențele lor care le revin. Apare dificil în acest stadiu să evaluăm consecințele acestei prevederi generale asupra aplicării prevederilor Cartei de către instituții și de către state; ca în general în cadrul Uniunii Europene, practica va stabili de la caz la caz în ce condiții și în ce limite vor fi aplicate aceste prevederi.

Cadrul instituțional

Și din acest punct de vedere constatăm existența unor deosebiri de esență.

Consiliul Europei reprezintă un cadru interguvernamental, în care organele Consiliului – Comitetul miniștrilor și Adunarea Parlamentară – pot adresa statelor membre recomandări și eventual pot adopta sancțiuni privind calitatea de membru a unui stat membru dacă acesta încalcă prevederile unei convenții ratificate de el. Numai Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate adopta decizii obligatorii în cazul în care constată că un stat membru a încălcat o dispoziție a Convenției din 1950 sau a unui protocol adițional pe care statul respectiv 1-a ratificat.

Cu privire la alte drepturi ale omului, economice, sociale și culturale, înscrise în alte documente adoptate de Consiliu, aceste documente au prevăzut un alt tip de mecanism de supraveghere a aplicării lor, și anume crearea unor comitete de experți care examinează rapoarte periodice ale statelor părți și le adresează recomandări. Pentru aceste categorii de drepturi nu pot fi adoptate decizii obligatorii cu privire la încălcări ale lor; este doar un mecanism de cooperare între statele părți, după modelul celor de la ONU.

Uniunea Europeană reprezintă o organizație de integrare a statelor membre, în care dreptul comunitar-atât tratatele Uniunii și ale comunităților, cât și actele instituțiilor au caracter obligatoriu pentru statele membre, primează față de legislația acestora și sunt de aplicare directă pe teritoriul lor față de toate persoanele fizice sau juridice. Curtea Europeană de Justiție are competențe de jurisdicție complete cu privire la aplicarea tuturor normelor dreptului comunitar și cu privire la validitatea actelor instituțiilor comunitare. Deci, și drepturile economice, sociale și culturale care sunt sau vor fi înscrise în tratate și acte comunitare vor face obiectul jurisdicției Curții, ca și litigii privind nerespectarea lor de către statele membre supuse de către persoane și de către Comisia europeană Curții, Tribunalului de Primă Instanță sau tribunalelor specializate când acestea vor fi create și, bineînțeles, tribunalelor naționale care au și ele misiunea de a asigura aplicarea dreptului comunitar. Uniunea nu aplică proceduri de prezentare și examinare de rapoarte ale statelor părți.

Deși Carta drepturilor fundamentale formulează atât drepturi, care sunt de aplicare directă, cât și principii a căror aplicare necesită acte ulterioare ale instituțiilor comunitare sau ale statelor membre ori ale ambelor, Uniunea Europeană tratează, deci, în mod uniform drepturile omului recunoscute de dreptul comunitar, plasându-le pe toate sub protecția sistemului său judiciar.

Având în vedere că toate statele membre ale Uniunii sunt state membre ale Consiliului Europei, că state precum Croația și Turcia au început ori ar urma să înceapă negocierile de aderare, iar alte state membre ale Consiliului Europei doresc să devină membre ale Uniunii, se impune găsirea căilor ca cele două sisteme de protecție a drepturilor omului să nu intre în competiție și să nu ofere lacune care să fie folosite pentru a comite încălcări ale drepturilor omului care să rămână în afara controlului organismelor europene.

Evoluția normativă și instituțională de până în prezent arată că nu sunt dificultăți majore pentru realizarea acestui obiectiv.

Din punct de vedere normativ, constatăm că documentele adoptate în cadrul Consiliului Europei și cele adoptate în cadrul Uniunii Europene nu se contrazic, deși se pot constata accente diferite și nuanțe, decurgând mai ales din faptul că Uniunea Europeană s-a dezvoltat inițial ca o organizație de integrare economică, cu accent pe crearea pieței unice și continuă procesul de integrare în toate domeniile.

în acțiunea lor practică, se poate constata că instituțiile celor două organisme au acționat pentru evitarea unor evoluții contradictorii. Astfel, într-o Declarație comună din 1977 a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei comunităților, cele trei instituții au subliniat importanța pe care o acordă drepturilor fundamentale ale omului, așa cum decurg ele îndeosebi din constituțiile statelor membre și din Convenția europeană din 1950 și au declarat că, în exercitarea competențelor lor și în urmărirea scopurilor comunităților, ele respectă și vor continua să respecte aceste drepturi.

Instituțiile au adoptat și alte documente în acest domeniu, între care declarații și rezoluții asupra rasismului și xenofobiei, o nouă declarație comună privind drepturile omului în 1986, o Declarație a Parlamentului European din 1989 privind drepturile fundamentale ale omului, Carta comunitară a drepturilor sociale comunitare, semnată în 1989 de 11 state membre.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut că Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenția din 1950 și de tradițiile constituționale naționale; tratatul de la Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pe principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale. La Nisa, Consiliul European a adoptat Carta drepturilor fundamentale.

În ceea ce privește cele două curți, se poate observa că, în practica sa, treptat Curtea Europeană de Justiție a făcut referiri la convenții internaționale și la principiile generale acceptate de statele membre în acest domeniu. Astfel, Curtea a subliniat legătura dintre prevederile Convenției din 1950 și normele fundamentale ale dreptului comunitar. Intr-un caz, Curtea a declarat că dreptul de a reclama într-un proces discriminarea sexuală este expresia cerinței Convenției europene, a principiului egalității în drepturi și a controlului judiciar, în esență, Curtea a pornit de la teza că normele Convenției europene reprezintă principii de bază pe care toate statele membre le-au acceptat, expresie a unor valori comune acceptate, deci parte a dreptului comunitar. Aceasta i-a permis să mențină teza supremației dreptului comunitar asupra celui național privind drepturile omului, să nu accepte nici aplicarea directă a Convenției din 1950, dar totodată să țină seama de principiile înscrise în această Convenție.

Într-un alt caz, Curtea de Justiție s-a referit, pentru a argumenta aplicarea ca drept comunitar fundamental a eliminării discriminării sociale, la Carta socială europeană din 1961 a Consiliului Europei și la Convenția Organizației Internaționale a Muncii din 1958 privind angajarea în muncă și profesia, în acest fel, treptat Curtea a integrat principii ale Convenției europene din 1950în dreptul comunitar, ca standarde minime care trebuiau respectate, în alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice prevederi ale actelor comunitare bazate pe protecția drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un principiu general de drept, acceptat în tradițiile constituționale ale statelor membre.

Atât tratatele, cât și jurisprudența Curții au admis competența instituțiilor comunitare de a legifera, în limitele atribuțiilor lor, în anumite domenii ale drepturilor omului (nediscriminarea, dreptul la libera circulație și la ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățeni). De asemenea, respectarea drepturilor omului a fost considerată treptat ca o condiție a validității actelor comunitare.

În rezolvarea unora din cazurile care i-au fost supuse, Curtea Europeană de Justiție a dat decizii prin care a cerut respectarea unor drepturi ale omului. Astfel, Curtea s-a referit la dreptul la proprietate, ca drept garantat în ordinea juridică comunitară conform principiilor comune constituțiilor statelor membre, la exercitarea liberă a activităților economice și profesionale, drept protejat în ordinea comunitară, cu restricții legitime numai din rațiuni sociale, la respectarea vieții private și familiale, a normei neacumulării a două sancțiuni pentru aceeași încălcare, precum și la unele drepturi de natură procesuală ca dreptul la un recurs judiciar efectiv, la motivarea deciziilor care afectează un drept recunoscut de o normă comunitară, neretroactivitatea legilor penale și altele.

Curtea a dat și decizii în care s-a întemeiat nu pe obiective economice și „drepturi de piață", ci pe respectarea demnității și a egalității ca drepturi fundamentale. Un prim caz a fost acceptarea unei pretenții conform căreia aplicarea unei scheme comunitare ar încălca dreptul la demnitate; în decizii mă i recente, Curtea a confirmat faptul că dreptul fundamental la demnitate umană face parte din dreptul comunitar și că respectarea drepturilor fundamentale ale omului se impune și comunității și statelor membre ca interes legitim, care poate să justifice o restricție a unei libertăți garantate de tratat, cum este libertatea de circulație a mărfurilor (în favoarea libertății de manifestare și de expresie).

Cu toate acestea, atunci când Consiliul a cerut avizul Curții, în 1994, dacă comunitatea ca atare poate deveni parte la Convenția din 1950 a Consiliului Europei, Curtea a dat un aviz negativ, invocând lipsa competenței comunităților de a adera la această Convenție și arătând că singura soluție ar fi adoptarea unei clauze exprese în tratate. De asemenea, Curtea a arătat că nu poate decide asupra compatibilității aderării la Convenția din 1950 cu tratatul comunității economice europene în absența unei informații suficiente cu privire la aranjamentele instituționale pe care le presupune.

Au apărut și cazurile în care există posibilitatea unor decizii ale organismelor create prin Convenția din 1950 în probleme considerate de drept comunitar. Astfel, unele persoane s-au plâns la Comisia și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susținând că unele decizii ale instituțiilor comunitare sau ale statelor membre luate pe baza dreptului comunitar sunt contrare Convenției din 1950.

Comisia de la Strasbourg a acceptat că un stat parte la Convenția din 1950 nu poate evita răspunderea pentru protecția drepturilor omului numai pentru că actele sale sunt cerute de un acord internațional și numai prin participarea la o organizație internațională căreia îi conferă competențe. Comisia a decis însă că un stat poate scăpa de răspundere dacă organizația respectivă are un sistem adecvat de protecție a drepturilor omului și, afirmând că în cadrul comunității europene există un asemenea sistem, a declarat inadmisibilă plângerea.

Într-un alt caz, Curtea Europeană de Justiție a refuzat să asimileze localurile profesionale ale unei întreprinderi domiciliului unei persoane fizice sau morale, în sensul articolului 8 al Convenției europene din 1950, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că și localurile profesionale exploatate de persoane fizice se bucură de protecția prevăzută de art. 8 (inviolabilitatea domiciliului) dacă ele coincid cu domiciliul lor privat sau locul exercitării unei activități liberale care implică o implicare strânsă între viața privată și cea profesională. Răspunzând unei chestiuni prejudiciale ridicată de Curtea de Casație a Franței, Curtea Europeană de Justiție a recunoscut că trebuie să se țină seama de jurisprudența CEDO posterioară deciziei sale.

Iată deci că pot apare cazuri în care cele două sisteme de protecție pot intra în conflict de natură să asigure coerența celor două sisteme de protecție a drepturilor omului și complementaritatea lor.

Tratatul de la Lisabona prevede între izvoarele normelor incluse în Cartă: Convenția din 1950 a Consiliului Europei, cartele privind drepturile sociale adoptate de acest Consiliu, ca și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului alături de cea a Curții Europene de Justiție și prevede că instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre vor interpreta Carta în acest sens. Declarația cu privire la explicațiile referitoare la Carta drepturilor fundamentale, adoptată de Conferința Interguvernamentală care a adoptat Tratatul, prezintă la multe din articolele Cartei drept sursă prevederi ale Convenției din 1950 sau ale protocoalelor la aceasta și face referire expresă la unele decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât, Carta prevede că, în măsura în care unele drepturi pe care ea le enunță corespund celor garantate prin Convenția europeană din 1950, înțelesul și sfera de aplicare a lor, ca și restricțiile admise, sunt identice cu cele din Convenția din 1950. Mai ales în ce privește restricțiile, se subliniază că legiuitorul comunitar trebuie să respecte normele instituite prin Convenția din 1950 în sensul practicii CEDO. De asemenea, este enunțat principiul conform căruia nivelul protecției asigurate potrivit Cartei nu poate fi niciodată inferior celui garantat prin Convenția europeană din 1950.

Prin referirile repetate la Convenția europeană din 1950 și la hotărârile CEDO, atât ca izvoare ale normelor privind drepturile omului, cât și cu privire la aplicarea lor, se urmărește apropierea substanțială a celor două documente, a celor două sisteme de protecție a drepturilor omului.

Totodată, Tratatul din 2004 prevede că Uniunea Europeană va adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950; prin aceasta Tratatul atribuie instituțiilor competența de a adera la această Convenția, adăugând totodată că acesta nu modifică competențele Uniunii definite în tratat. S-a degajat prin urmare consensul ca Uniunea să adere la Convenția din 1950. Consiliul va trebui cu majoritate calificată să decidă asupra deschiderii negocierilor, să stabilească directivele pentru negociere și, cu acordul Parlamentului European, să încheie acordul de aderare cu Consiliul Europei.

Aranjamentul care se va stabili și condițiile aderării va ridica, desigur, numeroase probleme privind competențele celor două Curți, privind judecarea de plângeri individuale contra instituțiilor Uniunii, dacă Uniunea aderă la toate protocoalele adiționale sau numai la unele (de exemplu, la protocolul 12 privind interzicerea discriminării ca normă generală, privind ansamblul drepturilor omului, au devenit părți doar 11 state mici și mijlocii membre ale Consiliului Europei).

La Conferința Interguvernamentală care a adoptat Tratatul din 2004 s-a convenit că aderarea la Convenția europeană din 1950 trebuie realizată în conformitate cu proceduri care să asigure menținerea specificului ordinii juridice a Uniunii.

Totodată, Conferința a constatat existența unui dialog constant între Curtea de Justiție a Uniunii și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării Uniunii la Convenția din 1950.

5. CONCLUZII

Problematica drepturilor omului este un subiect de interes și de negocieri la orice nivel social, pentru că societatea este bazată pe cetățenii ei iar protecția acestora este foarte importantă tocmai pentru bună desfășurare a tuturor activităților ce ne înconjoară.

Protecția drepturilor omului are o natură juridica duală, internă și internațională și contribuie la cristalizarea societății civile, la trecerea de la principiul majorității la principiul ocrotirii individului și a minorității, la consolidarea statului de drept.

Individul, ca și statul, este obligat să participe activ la aceste transformări în scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluției firești a societății. Legea și implicit juriștii sunt printre aceia care își pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii între finalitatea normelor juridice și dezvoltarea societății, gândirii, culturii și civilizației. Funcțiile statului în societățile democratice au căpătat noi valențe, acordându-se atenție sporită celei sociale, care contribuie la dezvoltarea societății în ansamblul său, dar în egală măsură contribuie la satisfacerea nevoilor individului.

Am putut observa în prezenta lucrare că problematica protecției drepturilor omului în Uniunea Europeana este un subiect foarte important pentru membrii Uniunii Europene, iar dezbaterea și analiza felului în care se poate face acest lucru am analizat-o pe baza celor mai importante tratate începând cu cel de la Paris 1951 și terminând cu cel de la Lisabona 2007, care s-a vrut a fi și cel mai important în protecția drepturilor omului.

Carta drepturilor fundamentale ale omului este cea mai importantă acțiune pentru protecția drepturilor fundamentale

Trebuie să reținem că Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; această se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept și situează persoană în centru acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local și caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură liberă circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin carta, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.

Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudență Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului.

Un rol deosebit îl ocupă C.E.D.O., care este un tratat internațional al drepturilor omului, adică un act juridic internațional care conține obligații juridice pozitive, alături de angajamente internaționale ferme, asumate de statele părți. Convenția are deci o natură juridică de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul internațional de protecție a drepturilor omului are aceeași natură juridică cu garanțiile conferite protecției drepturilor fundamentale cetățenești de Constituție, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispoziții fundamentale proprii dreptului pozitiv. Consecința esențială a naturii juridice pozitive a dispozițiilor interne și internaționale constă în existența unui sistem de garanții legate interne și internaționale cu caracter politic și juridic. Caracterul politic este prefigurat de normele de structurare, organizare și desfășurare a activității specifice organelor interne și internaționale care asigură protecția drepturilor omului (Curtea Constituțională, la nivel intern, și Comisia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și Comitetul Miniștrilor în cadrul Consiliului Europei), organe constituite conform unor criterii politico-juridice, a căror activitate se bazează primordial pe negocierea, soluționarea amiabilă a diferendelor și luarea unor decizii prin care organ competent, examinând fondul cauzei, se pronunță fie cu privire la constituționalitate, fie în legătură cu compatibilitatea sau conformitatea legilor naționale față de normele dreptului internațional. Caracterul juridic al sistemului de garanții interne și internaționale constă în existența unor dispoziții constituționale sau ale C.E.D.O. de drept material, alături de cele procedurale care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.

Convenției care a elaborat Carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene. Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea general de generațiile viitoare.

Uniunea recunoaște drepturile, libertățile principiile enunțate in Carta Drepturilor fundamentale ale omului.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, CURSURI, MANUALE

Babonea Gheorghe, Diaconu Ion, Costache Gheorghe, Crumpănă Diana,Nicolau Ileana Ingrid, Dreptul Libertăților Fundamentale, Editura Fundația România De Mâine, București 2008

Bîrsan Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II – Procedura în fața Curții, Ed. C.H. Beck, București, 2006.

Criste Mircea, Drept constituțional, Ed. Organon, București, 1999.

Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului-mijloace interne și internaționale, Lumina Lex, 1998.

Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ediția a V-a, revizuită și adăugită după Tratatul de (2007/2009), Editura Universul Juridic, București, 2011.

Ionescu Cristian, Instituții politice și drept constituțional, Ed. România de mâine, București, 1999.

Manolache O., Tratat de Drept comunitar, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Markovié M., „Implementation of human rights and the domestic jurisdiction of states”, în A.Eide, A. Schon, „International protection og Human Rights ”, Ed. Almquist și Wiksell, Uppsala, 1968.

Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

Selejan-Guțan Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C:H: Beck, București, 2006.

Sudre Frederic, Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, București, 2006.

Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional, Ed. All Beck, București, 2005.

Ținea O., Drept constituțional și instituții politice, Editura Imprimeria de Vest, 1995.

LEGISLAȚIE

Constituția României

Carta drepturilor fundamentale a uniunii europene

INTERNET

http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.ro07.pdf

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului (ID: 126646)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului

Copyright Notice

Aplicarea Standardului International Ias 17 la S.c. Alfa Srl

Consideratii Generale Si Comune Privind Evolutia Si Reglementarea Normativa a Infracțiunilor Care Aduc Atingere Infaptuirii Justiției In Sistemele de Drept Folosite In Europa

Evolutia Constitutionala a Legii Fundamentale de la Statutul Dezvoltator al Lui Cuza Pana la Constitutia din 1991

Omorul In Legislatia Penala

Protectia Persoanelor In Situatia Unui Conflict Armat

Investigarea Asasinarii Presedintelui Consiliului de Ministrii Ion Gheorghe Duca

Copyright Notice

Similar Posts