Carstul din Muntii Josi Ai Apusenilor

Cuprins

Introducere – Munții Apuseni

Caracteristici generale

Caracteristici fizico – geografice

Caracteristici geografico-umane

Relieful dezvoltat pe roci solubile ( relieful carstic

Relieful carstic din România– generalități

Relieful carstic din Munții Apuseni – regionare

Munții Plopișului

Munții Pădurea Craiului

Munții Codru – Moma

Concluzii

Bibliografie

Carstul din munții joși ai Apusenilor

Introducere – Munții Apuseni

Caracteristici generale

Munții Apuseni ( figura 1, figura 2) sunt unitatea cea mai extinsă și cea mai înaltă din Carpații Occidentali, fiind delimitați în nord de văile Barcăului și Brebi, la est de Depresiunea Transilvaniei, la sud de Valea Mureșului, iar la vest de Dealurile de Vest.

Există totuși probleme legate de limita sudică a acestor munți, ” respectiv dacă Munții Apuseni se opresc la Valea Mureșului sau se extind până la culoarele Timiș și Bistra – Strei, cuprinzând în acest fel și Munții Poiana Ruscă”, dar și de limita nordică, punându-se întrebarea dacă Munților Apuseni le aparțin și insulele de cristalin ale Măgurii Șimleului, Măgurii Chilioarei și ale Culmii Codrului și dacă această limită se oprește pe aliniamentul Meseș – Dealul Mare – Prisnel – Preluca – Pietriș (Grigor Pop, 2000, p. 174 – 175).

Datorită existenței, în centrul acestor munți a unei zone înalte, care este urmată de o treaptă mai coborâtă, se nasc unele consecințe ce privesc clima, vegetația, hidrografia, solurile și gradul de umanizare.

Din punct de vedere al litologiei, acești munți prezintă o mare diversitate și o mozaicare accentuată a formațiunilor sale, reprezentate de șisturi cristaline cu intruziuni granitice, în care relieful este maturizat și de văi adânci de-a lungul cărora apar umeri ce aparțin platformei inferioare. Munții Apuseni sunt caracterizați și de sedimentar mezozoic, reprezentat prin calcare și dolomite, element ce a dus la existența reliefului carstic și totodată de magmatite laramice, precum granodiorite, granodiorite porfirice, diorite (Grigor Pop, 2000, p. 175).

Litologia variată și evoluția acestui teritoriu au dus la existența unor importante resurse ale subsolului: minereuri feroase și neferoase, auro – argintifere, bauxită, materiale de construcții și multe alte resurse.

Munții Apuseni prezintă și o asociere de horsturi și grabene, datorită tectonismului pronunțat, ce a condus la o fragmentare corespunzătoare (Grigor Pop, 2000, p.175).

Caracteristici fizico – geografice

Poziția geografică și altitudinile din ce în ce mai reduse ( 1849 m în Cucurbăta Mare, 1836 m în Vlădeasa, 1826 m în Muntele Mare, iar mai apoi altitudinile scad sub 1300 m, chiar și sub 1000 m ), au determinat existența glaciațiunii, fiind prezente câteva circuri glacionivale în Culmea Bihariei. Există însă suprafețe de nivelare: superioară ( Fărcaș – Cârligați ), cu două nivele, modelate în Danian – Oligocen; Măguri – Mărișel, fragmentată, formată în Sarmațian – Meoțian. Suprafața inferioară, reprezentată de Feneș – Deva este localizată la periferia spațiului montan, modelarea ei având loc în Pliocen – Cuaternar (Grigor Pop, 2000, p. 175 – 176).

Caracteristic Munților Apuseni este relieful carstic, evidențiat prin exocarst și endocarst. Astfel, se pot remarca: Peștera Vântului, Avenul din Stanu Foncii, cursul subteran cel mai lung – Valea Topei, peșterile cu gheață ( patru ), Peștera Urșilor, peșterile Ciur – Izbuc, Ghețarul Vârtop, izbucul intermitent Călugări, izbucul Bujor, izbucul Feredeu etc.

Clima Munților Apuseni este condiționată de altitudine, respectiv de poziția geografică în drumul circulației maselor de aer vestice. Mediile anuale sunt de 0,8°C la Vlădeasa și de 4,7°C la Băișoara. Regimul precipitațiilor este mai ridicat pe versantul vestic, peste 1400 mm/an ( Stâna de Vale este considerată ” polul ” precipitațiilor din România ), pe când pe versantul estic precipitațiile sunt reduse, datorită foehnizării maselor de aer ( umbră de precipitații ) (Grigor Pop, 2000, p. 176).

Hidrografia se remarcă prin radialitate, fiind determinată de orografie și precipitații, apariția viiturilor fiind mai timpurie pe versantul vestic, decât pe cel estic. Intervenția antropică este și ea prezentă în acest teritoriu, Someșul Mic și Crișul Repede fiind amenajate aproape în totalitate (Grigor Pop, 2000, p. 176).

Solurile sunt caracterizate prin cambisoluri, brune acide în zonele mai înalte, brune, brune feriiluviale, podzoluri, brune eu – mezobazice, brune luvice și rendzine ( pe roci calcaroase ) (Grigor Pop, 2000, p. 177).

Din punct de vedere al vegetației, cea forestieră este bine reprezentată, aproximativ 55% din spațiul montan este ocupat de pădure, fiind prezente: rășinoase ( molid, brad, pin ), fagul domină spațiile cele mai întinse, cvercinee ( gorun, stejar, cer), teiul, ienupărul apare în zonele înalte etc. Munții Apuseni au parte și de specii rare: zada, poiana cu narcise, Leontopodium alpinum (Grigor Pop, 2000, p. 177).

Fauna este caracteristică zonelor de munte, cu specii precum: ursul brun, cerbul, cocoșul de munte etc.

Figura 1: Munții Apuseni ( sursa: Geografia României, Volumul I – cu modificări)

Caracteristici geografico – umane

Munții Apuseni au parte de o umanizare accentuată, mai ales în nord și est, datorită manifestărilor climatice și orografiei. Aceștia au parte de 1200 de localități, dintre care patru sunt așezări urbane: Brad, Zlatna, Câmpeni, Abrud. Așezările rurale se regăsesc în depresiuni și de-a lungul văilor, pe versante și platouri (Grigor Pop, 2000, p. 177).

Umanizarea Apusenilor din cele mai vechi timpuri și intervenția antropică au pus în evidență componenta potențialului turistic antropic.

Munții Apuseni se evidențiază aproape în totalitate prin componenta naturală, aceștia având parte de un peisaj deosebit de bogat, din toate punctele de vedere. Prezența reliefului carstic reprezintă una dintre cele mai semnificative atracții ale Apusenilor.

Figura 2: Munții Apuseni ( sursa: Grigor Pop, (2000), Carpații și Subcarpații României – cu modificări)

Relieful dezvoltat pe roci solubile ( relieful carstic)

Relieful carstic din România – generalități

Relieful carstic caracterizează o mare varietate a peisajului, datorită faptului că rocile solubile au un mod de comportare aparte în procesul de denudare.

Există două grupe de roci carstificabile: de precipitație ( carstul propriu – zis) și roci clastice ( clastocarstul). Acestea ocupă 20, 85% din teritoriul României (*** Geografia României, volumul I, 1983, p. 105 – 109).

Rocile de precipitație cuprind: roci carbonatice – calcare, dolomite, calacare cristaline; roci saline – gipsuri, anhidrite, sare gemă, săruri delicvescente și se întind pe 4752 kmp. Rocile clastice se întind pe 44775 kmp (*** Geografia României, volumul I, 1983, p. 105 – 109).

Calcarele se regăsesc în Dobrogea și în Carpați, repartizate neuniform, pe vârste și unități naturale. Formele regăsite sunt diverse și caracteristice aproape fiecărui masiv, dar fiecare dintre ele se individualizează prin predomninarea unor anumite forme.

Lapiezurile se găsesc la toate altitudinile, în mai multe forme și faze de evoluție. Acestea se remarcă în: Munții Curmăturii, Munții Vâlcan, Munții Mehedinți, Munții Aninei, Munții Locvei, Munții Bihorului și Munții Pădurea Craiului, formând câmpuri de lapiezuri. În Munții Făgărașului, la altitudini de peste 2000 m, se găsesc lapiezuri nivale.

Dolinele sunt cele mai răspândite forme carstice, formând câmpuri în aproape toate regiunile calcaroase. Se regăsesc de-a lungul văilor seci ți liniilor tectonice. Se regăsesc în: Munții Bihorului, Munții Trascăului, Munții Mehedinți.

Uvalele sunt răspândite în Munții Curmăturii, Munții Mehedinți, Munții Banatului și Munții Apuseni.

Văile carstice oarbe se dezvoltă pe calcare și pe roci necarstificabile învecinate, calcarele fiind responsabile de geneza și evoluția acestora. Acestea sunt răspândite, în cea mai mare parte în Munții Banatului și în Munții Apuseni.

Poliile se regăsesc în număr mai redus și se dezvoltă pe calcare ( Poiana Albă – Munții Curmăturii, Beletina – Munții Mehedinți, Brădet – Munții Aninei) și la contactul dintre calcare și alte roci ( Zătonul – Podișul Mehedinți ) (*** Geografia României, volumul I, 1983, p. 105 – 109).

Peșterile cele mai lungi din România sunt: Vântului ( 31338 m), Topolnița

( 20500 m), Peștera Neagră – Zăpodie ( 12048 m), Izvorul Tăușoarelor ( 415 m). Dintre avene se remarcă: Avenul din Hoanca Urzicarului ( 288m), Avenul din Dosul Lăcșorului ( 268 m ). Pe lângă acestea se remarcă complexul carstic Cetățile Ponorului și peșterile cu gheață ( Ghețarul Scărișoara, Focul Viu ) (*** Geografia României, volumul I, 1983, p. 105 – 109).

În regiunile calcaroase se remarcă goluri carstice, situate la diferite adâncimi, ajungând până la 500 m sub nivelul mării.

Carstul fosil este reprezentat de zăcămintele de bauxită din Munții Apuseni, forajele indicând o carstificare intensă a cretacicului din Platforma Moesică. Carstul pe gipsuri este prezent la Nucșoara – Argeș, în Munții Meseș, în Cheile Turzii, având forma lapiezurilor și a dolinelor. Carstul pe sare se găsește în Subcarpați și în Podișul Transilvaniei. Acesta este reprezentat de trei grupe: carstul gol, carstul acoperit și carstul antropic (*** Geografia României, volumul I, 1983, p. 105 – 109).

Rocile clastice ( gresiile și conglomeratele cu elemente sau ciment solubil, piroclastitele, depozitele loessoide) dețin mult mai puține forme decât cele menționate anterior. Clastocarstul se găsește în Carpații Orientali și în Carpații Meridionali. De asemenea, în Munții Bucegi și în Ceahlău se întâlnesc lapiezuri, în Bucegi și Piatra Mare se întâlnesc doline, la obârșia văilor, iar datoită eroziunii și sufoziunii se formează peșteri ( Bucșoiul – 136 m, reprezintă peștera aflată la cea mai mare înălțime, respectiv 2230m ) (*** Geografia României, volumul I, 1983, p. 105 – 109).

Munții Apuseni, munți ce reprezintă un adevărat mozaic petrografic, spre deosebire de celelalte regiuni montane ale țării, evidențiază raportul dintre elementele litologice, care este foarte favorabil rocilor carstificabile.

Suprafața totală a carstului munților dintre Mureș și Barcău a fost considerată ca atingând 1047 kmp, ceea ce reprezintă 23,8 % din suprafața carstului din țara noastră și 6,7 % din suprafața întregii regiuni montane a Apusenilor, însă estimările ulterioare asupra răspândirii rocilor carstificabile din Munții Pădurea Craiului au dus la modificarea respective suprafețe, prin integrarea în perimetrul carstificabil și a calcarelor cretacice din vestul grupei montane, crescând la 425 kmp, iar cea a carstului din întreaga regiune la 1132 kmp, adică 7,8% din total ( Pompei Cocean, 2000, p. 14).

Repartizarea pe masivele din Munții Apuseni nu este uniformă. Astfel, după Munții Pădurea Craiului, urmează Munții Mureșului, ce cuprind Trascăul și Metaliferii, având 300 kmp, Munții Bihorului, 200 kmp, Codru – Moma, 158 kmp, Munții Gilău și Plopiș, cu 49 kmp ( Pompei Cocean, 2000, p. 14).

Această lucrare va caracteriza următoarele grupe de munți, din punct de vedere al carstului: Munții Plopișului, Munții Pădurea Craiului și Munții Codru – Moma, dat fiind faptul că va aborda munții joși, din cadrul Apusenilor.

Figura 3: Nivelele altimetrice ale răspândirii carstului ( sursa: Pompei Cocean, (2000), Munții Apuseni. Procese și forme carstice – cu modificări)

Relieful carstic din Munții Apuseni – regionare

Figura 3: Munții Apuseni – regionare ( sursa: Grigor Pop, (2000), Carpații și Subcarpații României – cu modificări )

Munții Plopișului

Reprezintă una dintre cele două ”apofize” nordice ale Munților Apuseni și se desfășoară pe direcție sud – est – nord – vest (*** Geografia României, volumul III, 1983, p. 461).

Sunt constituiți din șisturi cristaline, reprezentând nord – vestul Apusenilor, dar și din calcare, formațiuni mezozoice, în Podișul Negrenilor, ce reprezintă un sinclinal suspendat (Grigor Pop, 2000,p. 186 – 188). O importanță majoră o are și faciesul calcaros detritic, alături de nisipuri și bolovănișuri sarmațiene.

În Munții Plopișului relieful carstic ocupă o suprafață destul de restrânsă, datorită extensiunii limitate a rocilor carstificabile, dar și a gradului redus de carstificare al celor existente. Acestea se desfășoară sub forma unor măguri calcaroase între Valea Lorantei și Valea Gepișului, cea mai extinsă regiune fiind la nord de localitatea Peștiș ( Pompei Cocean, 2000, p. 14 – 15).

Calcarele și dolomitele, pe care este modelat carstul din Munții Plopișului au vârstă triasică și cretacică, aceasta din urmă ocupând doar un mic areal, pe Valea Șinteului.

Sud – estul masivului, are parte de fenomene carstice deosebite, exocarstice și endocarstice, din care rețeaua hidrografică se îndreaptă spre nord – Barcău și spre sud – Crișul Repede, tot aici fiind remarcate și unele izvoare carstice (Grigor Pop, 2000, p. 186 – 188).

Restrâns ca și suprafață, podișul calcaros Ponoru Negrenilor se remarcă prin relieful carstic atât de bogat în forme exocarstice și endocarstice. Dolinele au o răspândire foarte largă și sunt denumite ”coltee”, o parte dintre ele fiind sorburi active.

Carstul subteran este reliefat prin grote, de dimensiuni mici și peșteri. La baza podului calcaros, la contactul cu rocile impermeabile, se întâlnesc izbucurile.

Din unul dintre izbucurile nordice izvorăște Barcăul, pe un pachet gros de travertin, apele acestui izbuc formând o cascadă pitorească, de aproximativ 10 m înălțime. Alt izbuc, de această dată mascat de o masă de grohotișuri, alimentează spre partea sudică Valea Negrei, tributară Crișului Repede (*** Geografia României, volumul III, 1983, p. 462).

Ponoru Negrenilor formează o singură unitate morfostructurală ( un sinclinal suspendat), dar totuși drenajul subteran este realizat pe două direcții opuse, spre Barcă, respectiv Criș, din cauza lamelei transversale de eruptiv, care are rolul de cumpănă de ape (*** Geografia României, volumul III, 1983, p. 462).

Ca martor structural calcaros se înscrie în relief și vârful conic al Picleului, dar pe o suprafață mai restrânsă, din perimetrul localității Negreni (*** Geografia României, volumul III, 1983, p. 462).

Munții Pădurea Craiului

Reprezintă regiunea dintre Crișul Negru și Crișul Repede a Munților Apuseni. Această unitate reprezintă un platou suspendat ( horst clar eprimat), ce este format, în mare parte din calcare mezozoice. Pe lângă aceste calcare ( 83%) sunt prezente și șisturile cristaline, magmatitele subhercinice și cele laramice, conglomerate și gresii permiene etc. (Grigor Pop, 2000, p. 189 – 190).

Acești munți reprezintă grupa montană cu cea mai mare răspândire a reliefului carstic, sculptat pe roci carbonatice, din Munții Apuseni. Carstul definește complexul fizico – geografic al acestor munți, prin larga desfășurare spațială, prin morfologie, hidrografie și pedogeneza specifică ( Pompei Cocean, 2000, p. 15).

Atât rocile carstificabile, cât și cele necarstificabile determină un impresionant relief carstic.

Exocarstul este evidențiat prin doline, uvale, gropi și depresiuni carstice, insurgențe, emergențe, văi și platouri carstice.

Endocarstul este dat de avene, drenaje subterane și peșteri. Cel mai adânc aven prezent în acest masiv fiind Stanu Focii ( 339 m) și cea mai lungă peșteră fiind Peștera Vântului ( 32,7 km) (Grigor Pop, 2000,189 – 190).

Astfel, în partea estică, relieful de disoluție flanchează, pe o distanță apreciabilă, cursul Văii Iada, pe versantul stâng, între confluența cu Valea Leșului și vărsarea sa în Crișul Repede, la Bulz. ” Există pe această limită nordică, constituită din interfluvii aplatizate cu al titudini de 850 – 1000 m, două zone în care carstificabilul depășește culoarul Văii Iada, sub forma unor pinteni care se îngustează și dispar nu departe spre est; prima este cea de la Râmeți, unde rocile carstificabile se desfășoară și pe versantul drept, în Platoul Porumbreului ( 931 m ), iar cea de-a doua este situată în zona de confluență a Iadei cu Crișul Repede ( Pompei Cocean, 2000, Munții Apuseni. Procese și forme carstice, p. 15).

Limita nordică a carstului din Munții Pădurea Craiului o reprezintă limita propriu – zisă a acestor munți, de-a lungul Crișului Repede. ” Ca și în cazul precedent, se întâlnesc și aici areale unde carstificabilul trece la nord de axul văii, mai reprezentative fiind cele din zona Lorău – Bratca ( Dl. Stărpinoasa) și a defileului de la Șuncuiuș – Vadu Crișului ( Dl. Simeonului, Dl. Măgura). Dacă în cazul acestor apofize contactul dintre carst și necarstificabil se realizează mai mult sau mai puțin tranșant, contactul cu bazinul depresionar al Vad – Borodului urmărește linia unui abrupt cu o înălțime de 200 – 250 m, bine înscris în peisaj.” ( Pompei Cocean, 2000, Munții Apuseni. Procese și forme carstice, p. 15).

Acest relief de disoluție este extins spre vestul munților până în zona de separare dintre formațiunile montane și cele ale Dealurilor Oradiei, descreșterea altitudinii și contactul nediferențiat dintre calcare și formațiunile neogene care le-au acoperit, făcând greu de realizat trasarea unei limite, dar și datorită faptului că fenomene de tip carstic afectează arealele joase dinspre vest ( Betfia, regiune cu o carstificare impresionantă).

Modul de răspândire al carstului se menține și în sudul acestor munți, cu excepția arealului carstificat dintre Lunca Sprie și Roșia, fiind separat de suprafețele carstificate nordice printr-un culoar de roci sedimentare necarstificabile, de vârstă senoniană pe seama cărora s-a dezvoltat depresiunea Roșia.

Unul dintre arealele carstificate insular este cel de la Meziad, înconjurat de masa depozitelor permo – werfeniene ale Măgurii Meziad și de roci eruptive, riolite și dacite, aparținând Dealului Leușoru ( Pompei Cocean, 2000, p. 16).

Din puct de vedere morfografic, Munții Pădurea Craiului au parte de un carst reprezentat printr-o succesiune de platouri fragmentate de doline, uvale și depresiuni, cu altitudini care descresc de la est la vest, adică de la 900 m în depresiunea Acre, la 400 m în Plaoul Igrețului; aceste platouri fiind separate de văi adânci puțin dezorganizate ca organisme fluviatile de suprafață.

Și Teodor Rusu afirmă faptul că ” spre deosebire de alte regiuni carstice din țara noastră, relieful Munților Pădurea Craiului se apropie cel mai mult de tipul holocarstului, din care lipsesc doar poliile… cea mai mare răspândire o au dolinele, văile carstice și o vastă rețea de goluri carstice străbătută de un număr mare de drenaje subterane. De aici și numeroase ponoare și izvoare carstice, precum și o rețea hidrografică aflată într-un stadiu avansat de dezorganizare. În legătură cu modelarea reliefului, în general, și cu geneza și evoluția formelor carstice, în special, ținem să menționăm că în formarea acestui tip de relief, pe lîngă elementele de ordin litologic și structural, un rol deosebit de important l-au avut condițiile paleo-climatice și poziția, pe verticală și orizontală, a acestei unități naturale față de baza de eroziune.” ( Teodor Rusu, 1988, Carstul din Munții Pădurea Craiului, p. 20 ).

În acest fel fiecare unitate și subunitate geografică, fiecare masiv calcaros, fiecare formă exocarstică și endocarstică își are particularitățile evolutive, determinate de anumiți factori.

Munții Codru – Moma

Sunt cea de-a doua culme a Munților Crișurilor și au orientare nord – vest – sud – est.

Din punct de vedere geologic, Munții Codru – Moma au parte de o diversitate destul de mare, fiind formați din: șisturi cristaline, intruziuni granitice, sedimentar permian – constituit din roci detritice de culoare roșie, dolomite, calcare, gresii, marne mezozoice, vulcanite neogene (Grigor Pop, 2000, p. 191).

În relief s-au impus rocile carstificabile, adică calcarele, care au dus la formarea unui impresionant relief carstic, compus atât din exocarst, cât și din endocarst. Din punct de vedere orografic, cele mai dezvoltate sunt regiunea platourilor calcaroase Vașcău, cu izbucul intermitent Călugări și Dumbrăvița de Codru (Grigor Pop, 2000, p. 191).

Nord – nord – vestul acestui masiv se termină spre Depresiunea Crișului Negru, în Măgura Forău, cu un pinten constituit din gresii și tăiat de Crișul Negru, care a dus la existența defileului Borz – Șoimi (Grigor Pop, 2000, p. 191).

Astfel, pentru acești munți este caracteristică gruparea suprefețelor carstificate în trei zone, care sunt separate pe un relief grefat pe roci impermeabile, situate în sud – est, vest și nord – est.

În sud – est se regăsește carstul Platoului Vașcău, având aproximativ 90 kmp, evidențiind o carstoplenă tipică, situată la altitudini ce coboară de la vest spre est. Această regiune este unitară, formațiunile necarstificabile apărând doar în Dealul Ciurcii, pe o suprafață restrânsă.

Limitele estice și nord – estice ale carstului din Platoul Vașcău urmează versantul stâng al Crișului Negru, sub forma unui abrupt, care se desprinde în relief față de depresiunea Beiușului. Spre nord, limita urcă pe Valea Briheni, până la izvoarele acesteia, după care își îndreaptă cursul spre sud – sud – est, urmând contactul, marcat în relief de o serie de uvale, dintre calcare și formațiunile impermeabile ( Pompei Cocean, 2000, p. 17).

Între limitele menționate anterior, carstul platoului are forma unei suprafețe aplatizate, cu înclinare dublă, de la vest la est și de la nord la sud, evidențiată prin doline, uvale, văi de doline și un culoar depresionar reprezentativ, cel al Văii Ponoare.

Cea de-a doua zonă carstică ce aparține Munților Codru – Moma este reprezentată de o fâșie cu orientarea nord- sud, între Dumbrăvița de Codru și Moneasa. Un exocarst foarte bine dezvoltat se regăsește în platoul carstic al Dumbrăviței de Codru, exocarst de vârstă pliocenă, fapt care arată și valorile maxime ale lățimii ale acestei fâșii ( Pompei Cocean, 2000, p. 17).

Platoul carstic al Dumbrăviței de Codru aparține celei mai tinere suprafețe de nivelare carstică din Munții Apuseni, carstoplena Dumbrăviței.

”În bazinul superior al Văii Finișului relieful carstic se individualizează pregnant în microdepresiunile Brătcoaia și Tinoasa. Între Valea Tărcăița și Crișul Văratec aflorează, de asemenea, stratele calcaroase triasice, pe care s-au dezvoltat forme de disoluție ( lapiezuri, doline, ponoare).” ( Pompei Cocean, 2000, Munții Apuseni. Procese și forme carstice, p. 17).

Concluzii

Munții Apuseni se prezintă ca un mozaic petrografic, unde raportul dintre elementele litologice este favorabil îndeosebi rocilor carstificabile. Repartizarea carstului pe masive este neuniformă, fiind identificată cu greu o interdependență între suprafața totală a grupelor montane și cea a carstului din interiorul lor.

Prima grupă de munți ce apaține acetui tip de relief este reprezentată de Munții Pădurea Craiului, urmată de Munții Mureșului, ce include Trascău și Metaliferi, Munții Bihorului, Munții Codru – Moma, Munții Gilău și Munții Plopiș.

Dintre acești munți, aici au fost caracterizați munții joși ai Apusenilor, care au parte de un deosebit relief carstic, precum: Munții Plopițului, Munții Pădurea Craiului și Munții Codru – Moma.

Potențialul turistic al acestor munți este scos în evidență mai ales de componenta naturală, aici fiind incluse orografia, hidrografia, vegetația și fauna, elemente ce constituie un peisaj cu caracteristici impresionante. Așadar, carstul din munții joși ai Apusenilor constituie un important element de atracție turistică.

Din punct de vedere al orografiei, se remarcă relieful carstic deosebit de bogat, reprezentat prin componente de suprafață – exocarstul, dar și prin componente de adâncime – endocarstul, elementele endocarstice fiind atracția cea mai semnificativă a acestei regiuni.

Bibliografie

Cocean, P. , ( 2000), Munții Apuseni. Procese și forme carstice, Editura Academiei Române, București.

Pop, G., (2000), Carpații și Subcarpații României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.

Rusu, T., (1988), Carstul din Munții Pădurea Craiului, Editura Întreprinderea Poligrafică Cluj, Cluj – Napoca.

*** (1983), Geografia României, volumul I, Editura Academiei Române, București.

*** (1983), Geografia României, volumul III, Editura Academiei Române, București.