,,Carol Davila București [619440]

Universitatea de Medicină și Farmacie
,,Carol Davila’’ București
Facultatea de Medicină

LUCRARE DE LICENȚĂ
,,Rolul femeilor-medic în Evul Mediu și
Renaștere’’

Coordonator științific:
Conf. Univ. Dr. Octavian Buda
Îndrumător Științific:
Asist. Univ. Dr. Irinela Ceapă

Absolvent: [anonimizat]
2016

2
Cuprins

Introducere…………………………………. …………………………………………… …..3
Capitolul I Scurt istoric al femeilor medic în com unitățile primitive și
Antichitate……………….. …………………………………………… ……6
Capitolul II Medicina în Evul Mediu și Renaștere.. …………………………20
1. Imperiul Bizantin……………………………. ……………………….21
2. Califatele Arabe…………………………….. ………………………..23
3. Europa Occidentală…………………………… …………………….26
4. Renașterea………………………………….. ………………………….29
Capitolul III Femeile-medic în Evul Mediu …….. …………………………….33
1. Imperiul Bizantin……………………………. ……………………….34
2. Califatele Arabe…………………………….. ………………………..36
3. Europa Occidentală…………………………… …………………….39
Capitolul IV Femeile-medic în Renaștere……….. ……………………………..55
Capitolul V Importanța activității medicale a feme ilor în Evul Mediu și
Renaștere………………… …………………………………………… ….59
Concluzii…………………………………… …………………………………………… ….65
Bibliografie………………………………… …………………………………………… …71

3
Introducere

Știința este un ansamblu sistematic de cunoștințe d espre natură, societate și gândire. Ea
descrie, definește și explică universul și legile c are îl guvernează. Cunoașterea este rezultatul
unui proces îndelungat de experimente, speculații ș i descoperiri care fac parte integrantă din
activitatea umană de la începuturile existenței fii nței omenești. Femeile au jucat întotdeauna un
rol important în acest proces.
Istoria femeilor în știință este, în mare parte, is toria femeilor din clasele privilegiate, care
puteau dobândi o educație și care reușeau să-și urm eze interesele științifice, în ciuda excluderii
lor din cercurile științifice, care aparțineau bărb aților. Cu puține excepții, aceste femei proveneau
din aristocrație și aveau resursele care le permite au să-și urmeze studiile și cercetările științifice .
[1]
În veacurile trecute, femeia care se ocupa de știi nță era într-adevăr un lucru rar – o
curiozitate culturală. Deși femeile făceau eforturi în cercetarea științifică, realizările lor nu erau
în general recunoscute. Acele femei despre care ave m documente sigure, reprezintă doar o
minoritate în comparație cu totalitatea femeilor de știință (cunoaștem doar vârful icebergului).
Istoria unei singure femei poate sugera existența u nei culturi paralele într-o comunitate, de obicei
nerecunoscută ca atare. În ultimele decenii, istori cii au început să cerceteze societățile în care
interesul pentru știință era larg răspândit printre femei – aici pot fi găsite femeile de știință din
trecut. [1]
Medicina nu a apărut ca știință așa cum e ea cunosc ută astăzi. De la arta șamanismului și
a vracilor, care urmăreau să alunge duhurile rele ș i de la medicina sacerdotală, care se practica în
umbra templelor, până la medicina modernă, este cal e lungă.
Dacă medicul medieval sau renascentist era un erudi t, un știutor al textelor clasice, dar și
al alchimiei și astrologiei, medicul modern trebuie să fie atât cetățean cât și savant, astfel încât s ă
întrebuințeze știința actuală în scopul modificăril or pozitive a condițiilor de mediu social și
natural.
Există o filogeneză ce caracterizează activitatea v indecătoare, constatându-se o distincție
esențială între acțiunile vindecătoare din lumea bi ologică și medicina umană. Astfel, cele
corespunzătoare primei categorii sunt fiziologice, instinctive, în timp ce medicina umană se
fundamentează pe gândire, conștiință și strategie.

4
Medicina umană a apărut și s-a dezvoltat din nevoia combaterii durerii, necesitatea
îngrijirii nou-născutului și a gravidei și a păstră rii forței de muncă. Omul societăților arhaice se
integra ritmurilor cosmice, făurindu-și astfel conc epția asupra creației și distrugerii periodice a
lumii. Suferința și durerea erau explicate din punc t de vedere magico-religios, astfel încât au
creat diverse ritualuri de vindecare. Uneori erau f olosite în mod empiric remedii din natura
înconjurătoare.
Femeile au fost dintotdeauna lecuitoare pricepute, ocupându-se în mod special de nașteri,
lăuze și copii. Ele au descoperit proprietățile med icinale ale plantelor și au învățat cum să
păstreze și să amestece vegetalele. Prin experiment are și observare atentă, au descoperit care sunt
remediile eficiente în diverse boli.
Spre deosebire de medicina empirică, din timpurile străvechi, medicina modernă se
bazează pe cercetare, majoritatea bolilor putând fi tratate, iar multe altele încă mai așteaptă să fie
descoperite și vindecate.
Locul femeilor în istoria medicinei trebuie corelat cu nivelul de dezvoltare al societății
dintr-o anumită perioadă. De-a lungul timpului, sta tutul femeilor în societate a variat foarte mult
și datorită religiei sau condițiilor economice.
Dacă am începe să analizăm care este statutul femei i în zilele noastre, nu putem nega
faptul că femeia a avut o evoluție constantă de-a l ungul timpului. Acestea au avut dintotdeauna
un rol important în asigurarea asistenței medicale, oferind remedii acasă sau asistând medical
persoanele aflate în suferință.
Iatroistoricul Valeriu Bologa era de părere că: ,,Î n istoria îngrijirii bolnavilor, femeia a
adus blândețea, gingășia, afecțiunea, calități care au făcut-o deosebit de aptă pentru această
îndeletnicire’’. [3, p.670]
Statutul și locul pe care femeia îl ocupă în societ ate este astăzi mult diferit față de trecut,
acesta trecând în timp prin diverse etape de evoluț ie. Femeia de astăzi, este fără doar și poate,
rezultatul a sute de ani de perfecționare. De-a lun gul timpului, urmașele Evei au reușit să
demonstreze că nu sunt responsabile doar de treburi le casei, stabilitatea familiei și educația
copiilor, statutul lor variind considerabil de la o societate la alta.
Încă din cele mai vechi timpuri, femeile au avut pa rte de un statut și funcții subordonate
bărbaților, atât în viața politică cât și în societ ate, situația lor fiind într-un con de umbră datora t

5
păcatului originar, motiv pentru care și activitate a lor în domeniul medical era una destul de
modestă.
Schimbarea fundamentală în condiția femeii s-a prod us odată cu epoca revoluțiilor
burgheze, prin înlăturarea vechilor structuri feuda le și recunoașterea egalității în drepturi a
tuturor oamenilor.
Profesia de medic este una din cele mai vechi din l ume. Fie că i s-a spus ,,vraci’’,
,,vindecător’’ sau ,,doftor’’, medicul a fost și a rămas o persoană importantă în viața societății,
fiind printre cei mai respectați oameni ai comunită ții.
Astăzi, femeia medic se bucură de succes, libertate și putere de decizie, fără a-i mai fi
îngrădită și subminată judecata și credibilitatea. Folosindu-și aptitudinile curative și de cercetare,
didactice și administrative, femeia-medic a vremii contemporane a reușit să acceadă la înaltele
foruri academice și chiar să obțină mult-râvnitul p remiu Nobel.
Pornind de la această premisă, aceea a femeii medic de astăzi, doresc să mă reîntorc în
timp, la origini și să reamintesc în această lucrar e, importanța, sacrificiul, ascensiunea și
contribuția femeilor în cadrul istoriei medicale di n Evul Mediu și Renaștere, fără de care, noi,
femeile medic nu ne-am fi bucurat astăzi.

6
Capitolul I
Scurt istoric al femeilor medic în comunitățile
primitive și Antichitate

Istoricii sunt de acord asupra sărăciei informațiil or din perioada preistorică. Totuși
absența documentelor scrise este suplinită de desco peririle arheologice și folosirea de analogii
sau raportări la popoarele primitive actuale. Acest procedeu are restricțiile lui după
considerentele istoricului Mircea Eliade: ,,…folosi rea metodelor analoge nu ne va permite
niciodată să avem acces direct la universul preisto ric’’. [8, p. 241]
Apariția unor credințe, idei, atitudini religioase, este atestată arheologic într-un mod
concludent începând din paleoliticul mijlociu. Cerc etând morminte din acea perioadă, s-a
constatat că ritualul de înmormântare era același p entru ambele sexe, ceea ce duce la supoziția că
și în societate exista egalitate între femei și băr bați. [6, vol. I]
Începând cu paleoliticul superior, apar primele fig urine antropomorfe, denumite generic
,,Venus’’. Aceste reprezentări feminine au fost des coperite pe o arie destul de întinsă –din sud-
vestul Franței, până la Lacul Baikal și din Italia de Nord, până la Rin. Statuetele sunt sculptate în
piatră, os sau fildeș, au aspect steatopigic și sun t lipsite de expresie facială. Mircea Eliade
considera că: ,,Este imposibil de precizat funcția religioasă a acestor figurine. Se poate presupune
că ele reprezentau într-un fel sacralitatea feminin ă și deci, puterile magico-religioase ale
zeițelor’’. [7, p. 5]

7
În mezolitic, pe lângă vânătoare, pescuit, cules, a pare domesticirea animalelor și se
descoperă valoarea alimentară a cerealelor sălbatic e.
,,Revoluția neolitică’’, începută cu aproximativ 80 00 de ani î.H., marchează intrarea
omenirii într-o nouă fază a civilizației, care aduc e o noutate în economia umanității și anume
cultivarea cerealelor. Agricultura, se presupune, a fost o descoperire feminină. Odată cu această
achiziție, ,,ritmurile de viață și credințele relig ioase se schimbă destul de radical’’; ,,misterele
femeii revin în centrul religiei: ea este comparată cu glia hrănitoare, graviditatea ei simbolizează
viața ascunsă a seminței și regenerarea; ciclul ei menstrual devine solidar cu toate ciclurile
naturale, cum ar fi cel al lunii, al fluxului și re fluxului, al plantelor și al anotimpurilor.’’[8, p.
242-243] Zeițele religiei neolitice sunt prototipur ile Zeiței Mamă sau Marea Zeiță, cea care
asigură unitatea mistică între om și vegetație.
Prof.Dr. D.Baran e de părere că: ,,În istoria civi lizațiilor, divinitățile feminine s-au impus,
din epoci imemoriale, drept simboluri ale dragostei , fertilității și fecundității, ale magiei,
credinței și speranței. Ocrotitoare ale vieții și s ănătății, supraveghează perpetuarea speciei și
menținerea focului veșnic viu al rostului existențe i omenești’’.[2]
În miturile și religiile timpurii trebuie să căutăm dovada îndeletnicirilor străvechi, căci
zeițele personificau imaginea idealizată a femeilor acelor timpuri îndepărtate. Femeilor din epoca
primitivă li se atribuiau puteri magice, nu numai d atorită capacității lor de a naște, dar și din
cauza îndemânării în treburile casnice-olăritul, pr elucrarea pieilor, domesticirea animalelor. [1]
Odată cu dezvoltarea economică, femeile au fost ex cluse din agricultură și diverse
meșteșuguri. După epoca pietrei și bronzului se tre ce la epoca fierului (cca. 1100 î.H.) și apare
plusprodusul. Pierzându-și locul principal în produ cția hranei și manufacturieră, oportunitățile
femeilor în societate diminuează (implicit statutul lor economic și politic). Pe măsură ce înaintăm
în era istoriei documentate (atestări documentare d iverse), descoperim că rolul femeilor în
dezvoltarea științei (inclusiv a celei medicale) și tehnologiei, deși încă important, și-a început
deja declinul. [3]
Istoria medicinei se contopește cu istoria societăț ii umane, cu perioade de progres,
stagnare sau declin, care s-au influențat reciproc, cunoașterea lor fiind necesară nu numai pentru
a cinsti memoria înaintașilor, ci și pentru că ,,ac ei care nu țin minte trecutul, sunt condamnați să-l
repete’’. [27]

8
Medicina a fost inițial dominată de magie, actele t erapeutice bazându-se pe ritualuri
religioase și pe instinct, preocuparea dominantă fi ind dispariția durerii. Concepția medicală era
una demoniacă, boala fiind considerată ca o parazit are a organismului de către demoni.
Vindecătorii triburilor primitive tratau boala apel ând la diferite tehnici-incantații, folosirea de
amulete, talismane, tatuaje, măști.
Mitologia Orientului antic cuprinde foarte multe m ituri și zeități, la baza creației stând
zeii. Oamenii își imaginau aceste entități supranat urale ca fiind totuna cu Universul, reprezentând
Cerul și Pământul sau identificându-se cu apele pri mordiale. Zeitățile feminine (singure sau
asociate divinităților masculine), guvernau ordinea lucrurilor în lumea viilor, ocupându-se de
sănătatea oamenilor, perpetuarea speciei, pedepsire a prin boală și moartea celor vinovați de
încălcarea legilor divine. Deși la vremea aceea fem eile se implicau mai mult în îngrijirea
gravidei, lăuzei și nou-născutului, zeitățile vinde cătoare aveau puteri depline asupra tuturor
bolilor.
Mesopotamia a reprezentat cea dintâi civilizație a Antichități i, aceasta constituind un
exemplu pentru popoarele învecinate, influențând in direct civilizațiile greacă și romană de mai
târziu. [6, vol. I]
Dintre zeițele cu puteri vindecătoare se desprind c âteva figuri pregnante: Ninisina,
,,marea tămăduitoare a țării”, asista în același ti mp nașterile, ca moașă sacră; Gula,
,,vindecătoarea zeilor”, avea drept de viață și de moarte asupra oamenilor; Nintu (Ninil) era
considerată ,,moașa țării”, iar Nisaba supraveghea bunul mers al sarcinii. [2]
Popoarele Mesopotamiei au avut marele merit de a ob serva astrele și de a pune bazele
astrologiei (transformată ulterior în astronomie). Aceasta, împreună cu divinația, ritualurile
religioase și metodele empirice, era folosită în pr actica medicală curentă. [3]
Unele temple închinate zeilor și zeițelor erau atât lăcașe de cult, cât și locuri în care
discipolii primeau cunoștințe medicale, de la preoț i și preotese. La Nippur exista o înfloritoare
școală medicală, patronată de zeița Gula. Se practi ca deopotrivă medicina sacerdotală și cea
laică, acești din urmă medici având responsabilitat e juridică (conform Codului de legi al lui
Hammurabi). Ei foloseau remedii naturiste (împreună cu metode magice), procedee chirurgicale
și ortopedice. [3] O dovadă arheologică a practicii medicale feminine în vechea Mesopotamie
este momântul reginei sumeriene Shubad din Ur (cca 3500 î.H.), care conține instrumente
chirurgicale, indicând faptul că practica această r amură medicală. [24]

9
În perioada aplicării codului lui Hammurabi (care d atează din mileniul II î.H.), statutul
femeilor în societate implica o oarecare autonomie. Ele puteau deține proprietăți, se ocupau de
afaceri, puteau să devină judecători, probabil și m edici. [6, vol. I]

Gama zeităților feminine legate de misterul vieții, al vindecării și al supraviețuirii, se
dovedește mult mai diversificată în Egipt , decât în Mesopotamia. O altă deosebire față de
divinitățile babiloniene este aceea că multe dintre zeitățile egiptene aveau aspect
antropozoomorfic.
Una dintre cele mai importante zeițe ale Antichită ții era Isis, Zeița Mamă a egiptenilor,
frecvent reprezentată promovând egalitatea dintre o ameni. Oricum, în societate femeile dețineau
o poziție de o demnitate neobișnuită în lumea antic ă. Cultul lui Isis, apreciat în mod special de
femei, a apărut și la alte popoare străvechi, cupri nzând, cu timpul, tot bazinul mediteraneean,
până în perioada creștinismului. Ea întruchipa și f orțele regeneratoare ale naturii, fiind patroana
vegetației și implicit a plantelor vindecătoare. [1 ; 7]
Alte zeițe egiptene erau ,,specializate’’ în divers e domenii. Astfel, Sekhmet se ocupa de
afecțiuni ginecologice, Neith ocrotea nașterile, ia r Serket era patroana ,,medicilor magicieni”. [2]
Preoții sau preotesele practicau medicina sacerdot ală în templele zeilor vindecători.
Școlile medicale existente în temple, în special ce le de la Sais (nord de Memphis) și Heliopolis,
erau accesibile și femeilor, fie ca discipoli, fie ca profesori. La templul din Sais exista o
inscripție: ,,Am venit de la școala de medicină Hel iopolis și am studiat la școala femeiască din
Sais, unde maicile divine m-au învățat cum să vinde c boala”. [1, p. 20-21]
Cele mai multe informații privind medicina acestei perioade provin de la celebrele
papirusuri medicale. Unele dintre ele (Ebers, Kahun ) prezintă boli (pe care azi le încadrăm în
specialitatea obstetrică-ginecologie) sub formă de lecții predate la școala din Sais de către
preotesele zeițelor vindecătoare. Femeile medici ab solvente puteau diagnostica sarcina, ghiceau
sexul copilului nenăscut (dacă fața mamei era verzu ie, ar fi putut fi băiat), tratau dereglările
ciclului menstrual. Femeile chirurgi practicau ceza riene, îndepărtau cancerul mamar, reduceau și
imobilizau fracturile cu atele. [3]
De-a lungul istoriei Egiptului antic au existat pes te 100 de femei-medic (printre care și
chirurgi), atestate de izvoarele arheologice. Merit Ptah este prima femeie-medic cunoscută după
nume în istoria medicinei, trăind cu aproximativ 50 00 de ani în urmă (2700 î.H.). A fost medic

10
șef, iar imaginea ei apare pictată pe mormântul său , ridicat în Valea Regilor de către unul dintre
fii. Peseshet , pe de altă parte, a viețuit în timpul Vechiului R egat (cca.3200-3100 î.H.). Era
denumită ,,supraveghetoarea femeilor-medici”, titul atură găsită pe stela funerară de la Giza,
realizată de către fiul său. Se pare că și regina H atshepsut (cca.1485 î.H.) avea cunoștințe
medicale. [17]

Cultura indiană se distinge față de celelalte civilizații ale Anti chității prin expansiune,
varietate și durată. Începând cu proto-indienii, cu ltul Zeiței-Mamă a persistat și în civilizația
hindusă (perioada vedică), când aceasta apare în Ri g Veda sub numele de Raati, iar în Upanișade
se numește Kali . Privită de credincioși ca o Mamă a întregului Uni vers, bună și iubitoare, Kali e
cunoscută în general și ca o divinitate a distruger ii (i se spunea și ,,cea neagră”), a morții, rar
recunoscându-i-se aspectul binevoitor, maternal. Co nsiderată soție a lui Shiva, Kali o reprezenta
în același timp și pe Shakti, energia feminină a tu turor zeilor. Zeița-Mamă (sau Mama Divină),
era întruchipată și de Durga, cea care învingea dem onii bolilor. [7] Shri Sitala Devi era zeița
variolei, ceea ce ar constitui un argument în favoa rea ipotezei că variolizarea ar fi de origine
indiană. [2]

11

În India antică, femeile nu aveau în general acces la instrucțiune, cu excepția celor din
marile familii și a prostituatelor din temple. Deoc amdată nu avem cunoștințe despre femei-medic
în antichitatea indiană.

Având o vechime de câteva milenii, medicina chineză antică a evoluat foarte mult, dar
și-a păstrat esența, dată de filosofia taoistă și c onfucianistă. Boala apare datorită deteriorării
echilibrului dintre cele două principii fundamental e Yin și Yang. Cam prin secolul al XII-lea
î.H., se realizează diviziunea dintre clasa sacerdo tală și cea a medicilor, primii ocupându-se de
aspectele supranaturale ale bolilor, iar medicii de aspectele comune.
În China antică, situația femeilor varia în funcți e de clasa socială. Femeile bogate, care nu
aveau nicio activitate, se situau pe un plan subalt ern, aceasta implicând și anumite restricții de

12
ordin social. În schimb, în clasele mijlocii și inf erioare, datorită muncii sale, femeia avea un rol
economic important, ca urmare autoritatea ei în via ța de familie era egală celei a bărbatului.
Această situație se reflecta și în scrierea cuvântu lui chinez ,,soție’’, a cărui ideogramă înseamnă
în același timp și ,,egal”. [6, vol. II]
Cea mai cunoscută femeie-medic din dinastia Jin (se c III î.H.) a fost Bao Gu . Soțul său,
Ge Hong, un renumit alchimist la acea vreme, a scri s lucrări medicale importante, printre care
“Manual de prescripții pentru urgențe”. Atât tatăl cât și soțul au încurajat-o pe Bao Gu să
practice medicina. A călătorit împreună cu Ge Hong în zona muntelui Loufu, ocupându-se de
alchimie și medicină. Datorită priceperii ei, a avu t rezultate foarte bune în tratarea localnicilor
bolnavi, aceștia numind-o în semn de omagiu “Nemuri toarea Doamnă Bao”. [34]

Unele dintre zeițele Antichității erau probabil fe mei muritoare, care prin realizările
deosebite au câștigat renume în poporul lor. Faima a furnizat sâmburele poveștilor, care s-au

13
transformat în legende. Astfel, o femeie excepționa lă putea fi zeificată sau inclusă într-o
existență nemuritoare. Odată intrată în mitologia p oporului său, putea fi adoptată de culturile
vecine. Alte zeițe existau doar în imaginația bogat ă a anticilor. [1]

Din mitologia Greciei antice aflăm despre Polydamna (,,învingător al multor bol i’’),
femeie-medic din Egipt, menționată în Odiseea lui H omer, pentru că i-ar fi dat Elenei din Troia o
băutură calmantă. Tot Homer, în Iliada, vorbește de spre Agamede, cea care a acționat ca un
doctor pe câmpul de bătălie. [1]
În perioada pre-hipocratică, existau în credința p oporului zeițe cu atribute vindecătoare
sau femei cu preocupări medicale zeificate. Nu numa i medicul Asclepios a fost zeificat, ci și
femeile din familia acestuia − Epione, soția sa (nu mită și ,,alinătoarea”), avea rol de
vindecătoare; fiicele sale aveau și ele atribute me dicale – Iaso (,,vindecarea”), Akeso
(,,tămăduirea”) și celebra Hygiea (,,sănătatea”). O altă fiică a lui Asclepios, Panakeia, era
cunoscută pentru darul său de a vindeca orice boală , în special cu ajutorul plantelor medicinale.
În Jurământul lui Hipocrate sunt invocate atât Pana keia, cât și Hygiea. Reprezentările
iconografice o redau pe cea de-a doua în compania l ui Asclepios, hrănind un șarpe dintr-o cupă.
[2] Templele închinate zeităților vindecătoare func ționau ca adevărate sanatorii și angajau și
femei care aveau cunoștințe medicale.[1]
În contrast cu egiptenii, mitologia greacă era mai puțin magică. Zeitățile grecești erau
esențial legate de pământ. Nu numai că erau antropo morfe, dar ele întruchipau virtuți omenești,
realizări și eșecuri. Spre deosebire de oameni, ave au darul nemuririi. Chiar dacă în panteonul
grec existau zei medicali, întotdeauna erau însoțiț i de zeițe care vegheau asupra nașterilor, a
copiilor și a bolilor specific feminine.[1]
Datorită organizării economice și socio-politice î n polisuri, unde nu exista o clasă
sacerdotală predominantă, în Grecia antică s-a renu nțat (sec.VII-VI î.H.) la explicațiile mitico-
religioase despre lumea înconjurătoare. Gânditorii greci au fost cei dintâi care au încercat să dea
o explicație rațională fenomenelor vieții, astfel î ncât începuturile filosofiei grecești se confundă
cu cele ale științei. [6, vol. III]
Odată cu Pitagora (cca.580-500 î.H.), în știința ș i filosofia greacă reapar ideile mistico-
religioase. Pitagoricienii au fost cei care au crea t termenul de filosofie (dragostea de
înțelepciune). Despre Pitagora se spune că ar fi în vățat cea mai mare parte a doctrinelor etice de

14
la Themistoclea, preoteasa din Delphi. Școala lui P itagora punea la baza întregii realități teoria
numerelor (care reprezentau esența lucrurilor) și a armoniei între ele. Cosmologia pitagoreică (și
ea tributară numerologiei), va forma baza filosofie i naturaliste de-a lungul Evului Mediu, cu
reminiscențe până în ziua de azi. Conform părerii l ui M. Eliade ,,marele merit al lui Pitagora este
de a fi pus bazele unei «științe totale», în care c unoașterea științifică era integrată într-un
ansamblu de principii etice, metafizice și religioa se, însoțite de diverse «tehnici ale timpului
»…”. [7, p. 348]
Membrii confreriei pitagoreice erau în egală măsură bărbați și femei (existau cel puțin 28
de femei profesoare și discipole la școala lui Pita gora). Dintre acestea s-a remarcat Theano, care
a devenit ulterior soția maestrului. Ea se ocupa de cosmologie, matematică, fizică, medicină și
psihologia copilului. I se atribuie lucrări în aces te domenii și se afirmă că ei îi aparține preceptul
,,moderației’’ ca regulă de viață. Era o vindecătoa re de succes, practicând medicina împreună cu
fetele sale. Conform învățăturilor maestrului, ele considerau microcosmosul (corpul uman) ca
fiind copia fidelă a macrocosmosului (Universul ca întreg). După cum se știe, această concepție
era larg răspândită în lumea antică.[1]
Epoca clasică a civilizației și culturii grecești se situează cronologic în sec. V î. H.,
supranumit și ,,secolul de aur’’, a lui Pericle (cc a. 500-429 î. H.). În această perioadă, fetele erau
excluse de la orice formă de învățământ. Doar hetai rele (curtezane, prostituate de lux) făceau
excepție, ele având acces la educație (atât artisti că, cât și intelectuală) și formând o clasă cu
drepturi proprii. În favoarea educației femeilor au vorbit deschis doar filosofii atenieni Platon și
Socrate (mama sa, Phaenarete, era o moașă vestită î n epocă). [1; 6, vol. III]
În epoca lui Pericle, datorită contextului economic , socio-politic și cultural, au avut loc
transformări importante și în domeniul medicinei. M edicii-preoți (asclepiazii) care activau în
templele zeilor vindecători, s-au desprins treptat de acestea și s-au stabilit în cetăți, unde
practicau în cabinete medicale (iatreioane), ca med ici laici. S-au înființat școli medicale laice,
atât în Grecia, cât și în coloniile acesteia (Cos, Cnidos, Cirene, Siracuza ș. a.). Nu se mai făcea
discriminare în ceea ce privește învățământul medic al, medicina nemaifiind considerată o știință
secretă. Aceasta a fost perioada în care a viețuit Hipocrate (cca.460-370 î.H.), considerat ulterior
părintele medicinei. [3] Deși i s-a recunoscut meri tul fondării unor școli de ginecologie și
obstetrică cu femei studente, școala sa de pe insul a Cos nu primea femei. În schimb, școala din

15
Cnidos (pe coasta Asiei Mici), mai puțin creativă d in punct de vedere științific, accepta femeile
ca eleve. [1]
În Grecia antică, faptul de a fi femeie (în sens b iologic) era foarte strâns legat de statutul
social de soție: cuvântul “gyne” semnifică în acela și timp “soție” și individ de sex feminin. [14]
“Colecția hipocratică” exprima de asemenea credințe le străvechi după care femeia era din punct
de vedere moral, politic și biologic inferioară băr batului. Cercetătoarea Paola Manuli afirmă că
teoriile medicilor greci din Antichitate reflectau această concepție prin studierea femeii în raport
cu bărbatul, acesta constituind “norma”. O altă cer cetătoare, Aline Rousselle, e de părere că
ginecologia textelor hipocratice se bazează pe o tr adiție feminină, orală și empirică, care s-a
transmis și îmbogățit în timp, tradiție din care s- au informat medicii bărbați. [14, p.463]
Izvoarele istorice despre femeile-medic din Antichi tate sunt fragmentare: câteva mențiuni
în autorii clasici sau scriitorii medicali și aprox imativ 40 de inscripții pe stele funerare. Nu avem
biografii, nici detalii despre instruirea lor, nici precizări despre activitatea medicală. Nu există o
listă de femei-medic în Antichitate, niciun comenta riu direct despre unirea lor într-o societate
profesională. Totuși, din puținele date de care dis punem, putem trage concluzia că aceste femei
au existat, deși prezența lor nu era considerată ca fiind ea însăși remarcabilă.[20]
La vechii greci erau termeni diferiți pentru medicu l bărbat (iatrikos) și medicul femeie
(iatrike), iar moașei i se spunea ,,maia”. Unele fe mei erau considerate și moașe și medici în
același timp. Explicația ar putea fi faptul că școl ile medicale existente, cele care admiteau femei,
le pregăteau teoretic și practic, apoi acestea își desăvârșeau arta medicală pe lângă un doctor cu
experiență. [20]
Doar un mic procent din personalul medical îl repre zentau femeile-medic, dar constituiau
o parte zilnică a lumii antice. Această realitate e videntă este consemnată de Platon în
“Republica” (aprox. 421 î. H.): “Un bărbat talentat la medicină și o femeie talentată la medicină
– având respect pentru mințile lor – au aceeași nat ură” și “O femeie e talentată la medicină, alta
nu este; una e talentată la muzică prin natura sa, alta nu este”. [20, p. 132] Concluzia este cât se
poate de clară – Platon nu argumentează în favoarea existenței femeilor-medic, ci le prezintă ca
fiind egale cu bărbații în exercitarea practicii me dicale.
Pentru că la vremea aceea nu se eliberau diplome l a absolvirea școlii și nu exista o
autoritate centrală pentru atestarea doctorilor, ac eștia erau nevoiți să-și demonstreze public
competența medicală, asigurându-și astfel reputația și clientela viitoare. Nu se știe dacă și

16
femeile-medic recurgeau la astfel de ,,spectacole’’ , dar în orice caz era necesar ca ele să fie
confirmate de comunitatea în care activau ca doctor i (și/sau moașe).[13]
O astfel de femeie-medic a fost Phanostrate , prima atestată documentar în istoria Greciei
antice. Ea a practicat la Atena și pe stela ei fune rară (datată cu aproximație 350 î.H.), este
inscripționat atât titlul de moașă, cât și acela de doctor. [18]
Mai puțin sigură este existența lui Agnodice . Conform legendei, ea s-a îmbrăcat în bărbat,
s-a tuns și a reușit să studieze medicina la Școala din Alexandria, sub îndrumarea faimosului
doctor și anatomist Herofil (cca.335 î.H.). În vrem ea aceea, femeilor li se interzicea practicarea
medicinei, fiind acuzate că ar fi efectuat întrerup eri de sarcină (avortul era declarat periodic
ilegal). Povestea lui Agnodice este relatată de ist oricul roman Hyginius (sec.I î.H.). Acesta a
consemnat succesul pe care l-a avut Agnodice în tra tarea bolilor ginecologice sau ale
complicațiilor din timpul și după naștere. Clientel a feminină din Atena, în continuă creștere, a
iscat invidie și suspiciune din partea doctorilor l ocalnici. Dusă la tribunal, Agnodice s-a apărat
ridicându-și tunica și arătându-și adevăratul sex. Dar, procedând astfel, a fost acuzată de
practicarea ilegală a medicinei. Femeile aristocrat e (pacientele ei) au apărat-o și Agnodice a fost
achitată, permițându-i-se practicarea medicinei în continuare. Legea a fost schimbată parțial –
femeilor libere li se permitea să studieze și să ac tiveze ca doctori (sau/și moașe), atât timp cât
tratau doar femeile.[1; 13] Poate de aceea e atât d e agreată legenda lui Agnodice – femeile
puteau studia și practica medicina, influența lor c onstând în răspândirea cunoștințelor medicale
(împreună cu bărbații doctori) în tot cuprinsul Im periului Roman.

17

Filosoful Aristotel (384-322 î.H.) a avut o influe nță covârșitoare asupra societății, opiniile
lui dăinuind vreme de aproape 2000 de ani. Ca orice filosof al Greciei antice, el s-a ocupat și de
studiul altor științe din acea perioadă. Astfel a d escoperit diferența de greutate între creierul de
bărbat și cel de femeie, concluzionând că femeile s unt inferioare bărbaților. În lucrarea sa ,,De
generatione animalium”, susținea că femeia era ,,un bărbat deformat” și că ,,sămânța” bărbatului
era izvorul sufletului. [1, p.27] Această prejudeca tă împotriva femeilor a fost inclusă în cele mai
multe sisteme ale filosofiei naturale și a contribu it la convingerea larg răspândită (a întregii
societăți – bărbați și femei deopotrivă) că știința (inclusiv medicina) era domeniul bărbaților.

18
În Imperiul Roman , locuitorii erau familiarizați cu zeii greci încă din sec VI î.H., dar de
abia după cucerirea Greciei (sec.II î.H.) divinităț ile acesteia au fost complet asimilate de către
romani. Astfel, Ceres a căpătat atributele lui Deme ter (se ocupa de fertilitate, naștere și moarte),
Asclepios a căpătat numele de Aesculap, iar Hygiea era denumită Salus.[1]
Despre existența femeilor-medic în Roma antică avem ceva mai multe informații decât
despre cele din Grecia. Acest lucru se explică și p rin faptul că femeile romane aveau o poziție
socială mai bună comparativ cu ,,suratele” grecoaic e și acest statut s-a îmbunătățit continuu pe
parcursul celor cinci secole ale Imperiului. Astfel , fetele puteau învăța să scrie și să citească, iar
cele bogate aveau parte de profesor particular, car e le iniția în tainele științelor.[6, vol.III]
Începând cu sec. II î.H., au fost aduși la Roma, l a început ca sclavi, medici femei și
bărbați. După un timp, li s-a permis și cetățenilor romani să îmbrățișeze profesiunea de doctor,
primind onoruri civile și responsabilități. Mai mul t, Iulius Caesar (102-44 î.H.) a promulgat o
lege prin care era garantată cetățenia tuturor medi cilor care practicau la Roma, iar împăratul
Vespasian le-a oferit scutirea de taxe (cca.70 d. H .). [20]
Femeile-medic erau numeroase, statutul lor fiind a semănător cu cel al medicilor bărbați,
permițându-li-se să trateze atât bărbați, cât și fe mei și copii. Despre activitatea lor s-a aflat din
scrierile unor autori clasici (istorici, medici), d in inscripțiile de pe pietrele tombale sau
monumentele ridicate în onoarea acestora. [20]
Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H.) relata în ,,Istoria Naturală” despre câteva femei-medic. El
spunea despre Salpe și Sotira că se ocupau cu obstetrica, iar rețetele citate ca aparținându-le
indicau apropierea de medicina populară. Dar atât e le, cât și alte specialiste menționate de Pliniu,
se ocupau și cu tratarea altor boli decât cele feme iești, adică aveau o pregătire medicală
completă. Salpe prefera să folosească în terapie re medii de origine animală. În afară de lucrări
despre bolile femeilor, a scris și despre bolile oc hilor. [1]
Soranus din Efes (98-138 d.H.), medic la Roma, s-a ocupat de obstetrică, ginecologie,
pediatrie. În lucrările sale sunt menționate contri buțiile femeilor-medic romane în terapia bolilor
specific feminine. El era de părere că femeile ar t rebui să fie tratate doar de către femei; moașele
cele mai bune sunt cele care știu și teorie, iar do ctorițele erau sfătuite să cunoască toate terapiile –
dietă, remedii din cele trei regnuri și chirurgie.[ 1; 20]
Galen din Pergam (130-201 d.H.), al doilea mare med ic al Antichității după Hipocrate, a
profesat la Roma, începând cu anul 160 d.H.. În luc rările sale medicale, el vorbea despre

19
,,iatrinai” (femei-medic) ca fiind consultate în ca zurile de isterie și pentru a examina uterul prin
tușeu vaginal. Printre femeile-medic amintite de Ga len se numărau Antiochis și Cleopatra .[1;
20]
Aspasia (sec.II d.H.), în schimb, nu este menționată de Gal en, ci de medicul enciclopedist
bizantin Aetius din Amida (sec.VI d.H. – medicul îm păratului Iustinian). În tratatul său
,,Tetrabiblion”, care include și ginecologia, Aspas ia era considerată o autoritate în tratarea bolilor
ginecologice, atât prin procedee medicale, cât și c hirurgicale. Aetius ne informează că Aspasia a
fost prima care a recomandat versiunea podalică în prezentările anormale în travaliu. Ea știa să
îngrijească gravida de la începutul sarcinii (grețu ri, vărsături) și până la naștere, dând sfaturi în
cazul avortului sau a unei nașteri dificile. Aspasi a trata pacienta după embriotomie, suprima
ciclul menstrual, rezolva dislocări ale uterului și ulcere uterine. Se pare că era foarte pricepută la
chirurgie – cunoștea tehnici chirurgicale pentru ve nesecție, varice uterine sau labiale, tumori
externe edemațiate ale labiei. [20]
Informații despre practica medicală a femeilor au f ost obținute și din inscripțiile de pe
monumentele ridicate în cinstea lor sau de pe pietr ele funerare. În afară de statuia lui Antiochis
(comandată de comunitate), Aureliei Alexandra Zosima i-a fost ridicată o statuie de către soțul
ei, Asclepiade (probabil tot doctor), care argument a că soția merita din plin acest omagiu
,,datorită cunoștințelor ei medicale’’.[20, p.136]
Medicina a fost singura profesiune științifică încu rajată de romani, din fericire accesibilă
și femeilor. Deși femeile au fost dintotdeauna herb oriști, vindecători și/sau moașe, ele nu vor
atinge decât în epoca modernă statutul profesional al femeilor-medic din perioada Antichității
romane. Din ce în ce mai mult le va fi restricționa tă activitatea la îngrijirea femeilor și copiilor.
Ele au reprezentat sfârșitul unei ere favorabile pr acticării medicinei de către femei. [1]

20
Capitolul II
Medicina în Evul Mediu și Renaștere

În cadrul istoriei europene, perioada dintre Antic hitatea târzie și epoca modernă, a fost
reprezentată de Evul Mediu, perioadă fragmentată în trei intervale: Evul Mediu timpuriu,
mijlociu și Evul Mediu târziu.
Noțiunea de ,,Ev Mediu” derivă din limba latină (M edvim Aevvm) și provine din
filologia umanistă a Renașterii, unde definea sub f orma ,,media latinitas’’ intervalul de timp
cuprins între împăratul roman Constantin cel Mare ( 307-337) și cel franc (768-814). Denumirea
a fost preluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura și istoriografia occidentală, având
inițial sensul peiorativ de ,,Evul Mediu Întunecat” . Reabilitarea noțiunii și includerea sa în
circuitul științific se petrec abia la sfârșitul se colului al XIX-lea, în epoca romantismului, atunci
când Evul Mediu devine o perioadă idealizată în lit eratură și în artă.
Termenul ,,Ev Mediu” este o etichetă (didactic nec esară) utilizată în mod curent ca o
subdiviziune a istoriei universale. S-a observat în să că suprapunerile cronologice sunt
întotdeauna inevitabile. Astfel, în Imperiul Bizant in, tradițiile antice s-au menținut până în sec. al
VII-lea, iar în Orientul Îndepărtat, formele unei v ieți medievale-ideologice, mentalitate, instituții-
s-au prelungit până în sec al XIX-lea. [6, vol. IV]
Deși mai există controverse, majoritatea istoricil or consideră transformarea Imperiului
Roman de Răsărit în Imperiul Bizantin (prin constru irea Constantinopolului în 330 d.H. și
mutarea aici a capitalei) ca reprezentând începutul Evului Mediu. Cultura și civilizația acestei
perioade este tributară, în primul rând, celei grec o-romane (tradiția gândirii grecești și cea
politico-juridică romană), în al doilea rând contri buției popoarelor germanice și influenței arabe
și în al treilea rând ideologiei creștine instituți onalizate. Finalul acestei epoci s-a stabilit,
convențional, în 1453, anul cuceririi Constantinopo lului de către turci. [6, vol. IV]
Evul Mediu reprezintă o perioadă de mari transform ări în plan politic, economic, social și
cultural. Acest interval de timp este caracterizat de migrația popoarelor, de etnogeneza
popoarelor europene și, în fine, de constituirea st atelor feudale, care stau la baza Europei
moderne.

21
Medicina Evului Mediu timpuriu (sec.IV-X) este, în mare parte, o continuare a celei din
Antichitate, contribuții (mai mult sau mai puțin se mnificative) la dezvoltarea ei aducând scriitorii
enciclopediști bizantini și arabi. Remarcabilă în a ceastă perioadă este apariția primelor spitale
din lume și a școlilor medicale, transformate ulter ior în facultăți de medicină.[3]
Odată cu nașterea creștinismului, s-a schimbat trep tat și identitatea divinităților destinate
a veghea la starea de sănătate și boală. Locul lor a fost preluat de Iisus și Maica Domnului, de
sfinți (Cosma și Damian – ,,doctorii fără de arginț i”; Pantelimon, Anton, Luca, ș.a.) și sfinte
(Ana, Maria Magdalena, Lucia, Margareta, Varvara, ș .a.), vindecătoare. Sfintele mucenițe sunt
reprezentate de femeile credincioase, care au sufer it martiriul în primele secole ale
creștinismului. În aceeași perioadă au existat și f emei care erau discipole ale apostolilor,
propovăduind cuvântul lui Iisus Christos. Ele aveau în același timp și funcția de diaconese,
ocupându-se de botezuri, înmormântări și sprijin pe ntru bolnavi (uneori realizau vindecări
miraculoase). Inflația de sfinți vindecători (mai a les în Evul Mediu) se explică nu numai prin
eficiența redusă a mijloacelor terapeutice ale vrem ii, ci și printr-o fervoare deosebită a
credincioșilor.[2; 33]

Imperiul Bizantin

Înainte de constituirea Imperiului Bizantin, în an ul 325 d.H., Împăratul Constantin cel
Mare (272-337 d. H.) a convocat Primul Sinod Ecumen ic, la Niceea. În cadrul acestuia s-a
hotărât, printre altele, să se închidă toate temple le zeilor păgâni (chiar și ale celor vindecători) ș i
Biserica creștină să preia asistența medicală și so cială a populației. Au fost astfel înființate
instituțiile de caritate creștină, situate pe lângă mănăstiri (xenodochiu- pentru călători săraci,
bolnavi; nosocomiu- pentru boli cronice sau infecți oase; gerontocomiu- azil pentru bătrâni;
orfanotrofie- pentru copiii orfani etc.). [3]
Vasile cel Mare (330-379 d.H.) a fost medic, preot și a urcat în ierarhia ecleziastă până la
rangul de patriarh (ulterior sanctificat) al Consta ntinopolului. A înființat primul spital din lume
(370 d.H.) în Cesareea (Capadochia) și a reușit să împace credința cu știința, realizând o instituție
complexă de asistență medicală și caritate creștină (denumită generic ,,Vasiliada”), care a
reprezentat modelul urmat de toată lumea medievală (europeană și arabă). [3]

22
Vasiliada cuprindea: o instituție de caritate creș tină, un spital, o școală medicală și o
societate filantropică. Spitalul respecta condițiil e standard – staționar pentru boli acute și
subacute, pacienții erau îngrijiți de medici cu pre gătire superioară (absolvenți ai unor școli
medicale) și mijloacele de tratament aparțineau med icinei culte (era exclus empirismul). [3]
Alte spitale fondate după modelul Vasiliadei: sec. V – Edessa, Gondishapur (situate pe
teritoriul viitorului Califat Arab de Răsărit); sec .VI – Monte Cassino (primul spital din Europa,
în Italia, înființat de Sf. Benedict); sec.IX – Hôt el Dieu (în Paris, lângă catedrala Notre Dame);
sec. VIII-X – în Califatele Arabe la Bagdad, Damasc , Cairo, Cordoba; sec XII – Pantocrator (la
Constantinopol, avea 50 de paturi, 3 medici, câțiva asistenți și îngrijitori și aproximativ 100 de
persoane în aparatul administrativ).[3]
Au existat multe alte spitale în Bizanț, deoarece Împărăteasa Elena (mama lui Constantin
cel Mare) și după exemplul ei, majoritatea femeilor nobile, au ținut să fondeze astfel de instituții
și/sau biserici și mănăstiri. După începerea crucia delor (sec. XI) au fost construite spitale de-a
lungul drumurilor spre Pământul Sfânt, multe dintre acestea cu personal în întregime feminin. În
general, spitalele aveau secții separate pentru fem ei, unde exista o femeie-medic (numită
,,iatraina”), în plus față de restul medicilor (le era subordonată și primea jumătate din salariul
lor). În Spitalul Pantocrator erau angajate de asem enea alte 8 femei cu sarcini medicale – 4
asistente registratori, 2 asistente suplimentare și 2 îngrijitoare ale bolnavilor (viitoarele nurse).
[20]
Medicii enciclopediști bizantini (care scriau în l imba greacă medievală) sunt cei care au
inclus în tratatele lor informațiile medicale prove nite de la greci și romani, adăugând experiența
clinică proprie. Printre cei mai importanți s-au nu mărat:
− Oribasius (sec.IV) autor a 3 lucrări important e – ,,Sinagoge medicale” (compilație din autorii
Antichității), ,,Synopsis” (primul manual pentru st udenți) și ,,Euporista” (prima lucrare de
popularizare a cunoștințelor medicale);
− Antilos (sec.IV) – a scris tratate de chirurgi e, în care a descris anevrismele arteriale, cauza ș i
tehnica operatorie pentru rezolvarea lor, metoda lu i folosindu-se până în sec. XIX;
− Aetius din Amida (sec.VI) – a scris “Tetrabibl ion” – cuprinde descrierea difteriei și o nouă
tehnică de traheotomie;

23
− Alexandru din Tral (sec. VI) – autorul tratatu lui „Douăsprezece cărți de medicină”, original
prin noutățile medicale prezentate; a fost consider at cel mai mare practician și teoretician al
timpului;
− Pavel din Egina (sec.VII) – a elaborat o “Enci clopedie medicală” în 7 volume, cel de-al
șaselea fiind dedicat chirurgiei; cel mai renumit c hirurg al epocii sale, a fost primul care a folosit
denumirea de ,,cancer’’ pentru neoplasmul mamar. [3 ]
Imperiul Bizantin a avut rolul de a păstra și trans mite cultura și civilizația greco-romană
(inclusiv cunoștințele medicale), atât spre est (în Califatele Arabe), cât și spre vest (în întreaga
Europa medievală). În Bizanț a fost organizată asis tența medicală și socială a populației, prin
înființarea instituțiilor de caritate creștină, car e au creat premiza apariției primului spital din
lume.

Califatele Arabe

La începutul sec.VII, în Orientul Apropiat și Mijlo ciu, se formează o cultură bogată și
multilaterală, baza constituindu-o civilizația anti că orientală și cea greco-romană. De-a lungul
unei perioade de cca. 150 de ani (750-900 d.H.) s-a desfășurat acțiunea de cucerire a vaste
teritorii, astfel încât Califatele Arabe au ajuns s ă se întindă din Afganistan (Orientul Mijlociu)
până în Andaluzia (Spania).
Califatele Arabe au suferit influența bizantină ch iar de la formare, dacă luăm în
considerare faptul că medicul și sfetnicul lui Maho med a fost creștinul nestorian Haret Ibn
Caladah, care profesa la vremea aceea la spitalul d in Gondishapur. Ca urmare, elementele
medicale din Coran (elaborat în 610 d.H.) – igienă individuală și colectivă, dietetică, diverse
reguli de păstrarea sănătății de către populație – sunt de origine bizantină. Sursele de inspirație
dogmatică ale Coranului au fost Vechiul Testament ș i Talmudul. [6, vol. IV]
Istoria Califatelor Arabe se poate împărți în trei perioade: de ascensiune (750-900 d.H.),
de înflorire (sec.X-XI) și de decădere (după 1100 d .H. – Califatul Arab de Răsărit, după 1200
d.H. – Califatul Arab de Apus).
Imperiul musulman timpuriu avea o politică toleran tă, astfel încât medicii nu erau
obligați să treacă la islamism și în califate se pr actica medicina tuturor popoarelor, fără
discriminare. Limba oficială era araba, însă erau a cceptate și lucrările în latină. Medicina

24
Califatelor Arabe este veriga de legătură între med icina Antichității și cea bizantină cu medicina
Evului Mediu și Renașterii din Europa apuseană. [3]
În perioada de ascensiune a Califatelor Arabe, a l uat ființă în Bagdad ,,Casa
Înțelepciunii’’ (patronată de califi), care era ase mănătoare cu ,,Museion”-ul din Alexandria,
adică servea drept instituție de artă și cultură. Î n ceea ce privește medicina, această perioadă se
caracterizează prin asimilarea cunoștințelor medica le greco-romane și bizantine, realizată cu
ajutorul traducerilor în limba arabă din Hipocrate, Galen, Dioscoride, Oribasius, Pavel din Egina,
de către medicii Al Kindi, Ioan Damaschinul, Iohani tius, în Spitalul din Bagdad. [3]
Spitalul din Bagdad (fondat în prima parte a sec.V III) funcționa atât ca unitate de îngrijire
a bolnavilor, cât și ca centru științific. În afară de faptul că se lucra la traducerile amintite,
acestea erau discutate (dezbătute) din punctul de v edere al experienței clinice a traducătorilor. În
cadrul spitalului s-a înființat prima farmacie din lume (754 d.H.), unde farmaciștii preparau
singuri medicamentele (până atunci erau preparate d e medici sau sub îndrumarea lor), conform
unei tehnici ce se afla inclusă în Antidotarium (pr ecursorul farmacopei = manual cu caracter
normativ, conținând descrierea și indicațiile pentr u formulele farmaceutice, cu scopul de a
îndruma prepararea, conservarea și întrebuințarea m edicamentelor). La Spitalul din Bagdad a
activat și alchimistul Geber (sec.VIII), de profesi e medic, care a introdus în practica de laborator
instrumente și procese tehnologice noi. În plus, pr eparatele chimice obținute și cele tradiționale
(tincturi și elixiruri din plante) au început să fi e folosite constant în terapia bolnavilor. [3]

25
Printre reprezentanții de seamă ai medicinei, în pe rioada de înflorire a Califatului Arab de
Răsărit, s-au numărat:
− Rhazes (850-932) – a scris cca. 100 de lucrări medicale, dintre care 3 mai importante –
,,Continens Rhases” (enciclopedie care cuprindea cu noștințele medicale din acea epocă); ,,Cartea
lui Mansur” (cuprindea și contribuțiile personale r ezultate din experiența clinică proprie); ,,Tratat
despre variolă’’(tradus în latină, a fost folosit î n universitățile europene până în sec. XVII);
− Ali Abbas (sec.X) – a scris ,,Cartea completă a artei medicale”, în care a descris pentru prima
dată neuroanatomia, neurofiziologia și a discutat d espre boli mentale;
− Avicenna (980-1037) – supranumit și ,,prințul medicinei”, a elaborat peste 100 de lucrări
medicale, dintre care cele mai importante au fost , ,Canonul medicinei” și ,,Poemul medicinei”.
Contribuțiile lui la dezvoltarea medicinei au fost următoarele – a descris corect din punct de
vedere clinic unele boli, printre care ulcerul gast ric, boli infecțioase, parazitare, diabetul zaharat ,
tuberculoza; a recomandat ca profilaxie, în bolile contagioase, fierberea apei și a intuit acțiunea
antiseptică a alcoolului. [3]
În Califatul Arab de Apus s-au remarcat:
− Abulcasis (936-1013) – considerat cel mai mare chirurg medieval din lumea islamică (a
practicat la Cordoba), a realizat prima lucrare ilu strată de chirurgie; el a descris pentru prima dată
sarcina extrauterină, a inventat și a folosit pent ru prima dată forcepsul, a utilizat pentru prima
dată catgutul în sutura chirurgicală;
− Avenzoar (1070-1162) – a scris enciclopedia ,, Restabilirea sănătății prin dietă și terapie”, în
care a descris corect diverse boli (abces mediastin al, pleurezie, pericardită, ș. a);
− Averrӧes (1126-1198) – a elaborat o encicloped ie medicală, în care a sistematizat toate
cunoștințele medicale din acea perioadă. [3]
În perioada Imperiului abbasid (sec.VIII-XII) exis tau, în toate orașele importante, spitale
cu servicii oferite tuturor. Situate în zone alese cu grijă și dotate foarte bine, acestea asigurau
tratament gratuit. Saloanele erau separate pentru b ărbați și femei, la fel și medicii. Aceștia făceau
practică în spital încă din studenție, fiind remune rați, apoi se specializau după ce promovau
examenele oficiale. Specialiștii, bărbați și femei deopotrivă, colaborau deseori pentru rezolvarea
problemelor medicale. [28]
În Califatele Arabe, în perioada de decădere, au a ctivat renumiții medici: Ibn Al Nafis
(sec.XIII), care a descris mica circulație în ,,Com entarii la anatomia lui Avicenna” și Maimonide

26
(sec.XII), care a elaborat o lucrare de etică medic ală (,,Rugăciunea lui Maimonide”), cu elemente
noi față de ,,Jurământul lui Hipocrate”. [3]

Europa Occidentală

Cultura și civilizația Evului Mediu european sunt r ezultatul îmbinării influențelor celtice,
germanice, bizantine, arabe, cu fondul latin (care asimilase elementele elenistice), modelate
ulterior de ideologia și instituțiile creștinismulu i. Europa vestică, ca zonă geografică și unitate
politico-culturală, începe să se definească din epo ca medievală timpurie, avându-și de fapt
originea în perioada de declin a Imperiului Roman. [6, vol. IV]
Începutul Evului Mediu vest-european este caracter izat printr-o profundă criză politică,
socială, economică, culturală și spirituală. Dacă i se dă numele de ,,barbar”, nu e numai din cauza
invaziei/migrației popoarelor nomade (considerate b arbare, aveau o cultură și o civilizație
aproape la fel de vechi ca și grecii și romanii), c i mai ales pentru că s-a produs o detașare
definitivă de valorile culturii și civilizației ant ice. [6, vol. IV]
Spre sfârșitul sec.III d.H., au luat ființă primel e mănăstiri creștine din lume – în Egipt,
fiind urmate de cele din Bizanț, Europa de Est și d e Vest. La vremea aceea, mănăstirile erau
prevăzute cu infirmerii, destinate călugărilor ce s lujeau acolo sau bolnavilor laici. S-au înființat
de asemenea școli mănăstirești, care au luat amploa re în sec.VIII (în timpul domniei lui Carol cel
Mare), primind și fete pentru a fi educate în spir it creștin. Aici învățau să-i îngrijească pe cei
suferinzi, unele fiind angajate ulterior în spitale ca infirmiere. Învățământul medical monastic se
baza în principal pe teoria umorală a lui Hipocrate și opera lui Galen. Semnele zodiacale din
manualele antice au fost înlocuite cu nume de sfinț i (sfinte) vindecători. În Evul Mediu a apărut
doctrina „signaturilor”, care afirma că Dumnezeu a dăruit o anumită formă de alinare pentru
fiecare boală, adică remedii din cele trei regnuri, care purtau un semn, indicând astfel folosirea
lor. Cele mai multe mănăstiri și-au făcut grădini d e plante medicinale, inspirându-se și din
medicina populară, după cum și aceasta cuprinde ele mente de medicină cultă (de exemplu teoria
umorală).[1; 22; 35; 37]

27
După fondarea mănăstirii Monte Casino, Sf.Benedict a ridicat alături și spitalul cu același
nume (516-529?), care a fost atestat de abia în 820 d.H. O fundație spitalicească dintre cele mai
vechi a fost aceea de la St. Gall (Elveția – 820 d. H.). [22]
Prima școală medicală a luat naștere la Salerno (l a sud de Neapole, în apropierea
mănăstirii Monte Casino). Nu se cunoaște data exact ă a înființării ei (pe la începutul sec.IX) și
nici întemeietorii nu se cunosc, însă legenda spune că ar fi fost vorba de 4 medici de naționalități
diferite – grec, arab, roman, evreu.
Școala medicală din Salerno a fost cea mai renumit ă școală de medicină a Evului Mediu
vest-european, atingând apogeul dezvoltării în sec. XI-XIII. Apoi a intrat în declin prelungit, fiind
desființată în 1811 de către Napoleon. Școala se au tointitula ,,Civitas Hipocratica”, deoarece
avea orientare hipocratică din punct de vedere al c oncepției medicale. Era o grupare medicală
compusă atât din clerici (preoți), cât și laici (me dici independenți de dogmatismul bisericesc) și
primea elevi fără discriminare de naționalitate, re ligie, sex. Se făceau traduceri din operele
medicilor greco-romani, bizantini și arabi în neola tină, cel mai valoros traducător fiind
Constantin Africanul (sec.XI, medic, călugăr benedi ctin). Învățământul medical se ocupa atât de
teorie, cât și de practică, incluzând discipline me dicale, chirurgicale și terapeutică
(farmacologie). S-a dezvoltat chirurgia, mai ales î n sec.XII, unul dintre reprezentanții de seamă
fiind Ruggiero Frugardo, care a scris un ,,Tratat d e chirurgie” în anul 1170. Erau acceptate și
femei, ca discipoli și profesori (au primit denumir ea generică de ,,femeile salernitane”), ele
studiind și practicând nu numai obstetrica-ginecolo gia, ci și alte ramuri medicale și chirurgicale.
Concepția terapeutică a școlii era de origine hipoc ratică (se punea accentul pe regimul igieno-
dietetic și pe remedii naturiste) și a fost ilustra tă în tratatul (colectiv) numit ,,Regimul de sănăta te
de la Salerno’’. [3, 4]
Școala medicală de la Montpellier (sudul Franței) a fost a doua ca importanță în Europa
medievală, după cea din Salerno. Situată în preajma unor vechi focare de civilizație romană, a
beneficiat de la început de un dublu aport științif ic: arab și iudeo-iberic pe de o parte, italo-
salernitan pe de altă parte. Cei doi mari chirurgi de la Montpellier au fost Henri de Mondville
(1260-1320) și Guy de Chauliac (1300-1368). Amândoi insistau asupra necesității ca orice
operator să aibă cunoștințe aprofundate de anatomie . [15]

28
Deși Școala Medicală din Salerno era mai apreciată decât cea din Montpellier, aceasta din
urmă s-a transformat în prima facultate de medicină în 1220, alte facultăți de medicină
înființându-se la Neapole în anul 1224, Salerno în 1230, Bologna în 1250 și Paris în 1280.
Școlile medicale din Salerno și Montpellier au dev enit amândouă modele pentru
instituțiile de învățământ medical din întreaga Eur opă medievală. După apariția primelor
universități, Biserica a luat hotărârea să se înfii nțeze facultăți de medicină în cadrul acestora,
deoarece se dorea ca doar medicii laici să practice chirurgia. [15]
Deoarece chirurgia nu se mai studia împreună cu me dicina, s-au înființat colegiile de
chirurgie (de exemplu Colegiul Sf.Cosma din Paris, fondat în 1268), unde discipolii primeau mai
mult cunoștințe teoretice (studiau în neolatină ope rele lui Galen, Pavel din Egina, Abulcasis)
decât practice, la sfârșit obținând titlul de ,,chi rurg de robă lungă’’. Mai existau ,,chirurgii de
robă scurtă” (sau ,,bărbierii-chirurgi”), care învă țau meseria (mică chirurgie, ortopedie, etc.) în
familie și se asociau în bresle. A treia categorie de practicanți în domeniul chirurgical erau
,,bărbierii” propriu-ziși, care se ocupau de extrac ții dentare, aplicare de pansamente, ventuze,
venesecție (sângerare controlată pentru decongestio narea organismului) etc. Aceștia din urmă se
pregăteau prin ucenicie. [3]
Odată cu dezvoltarea feudalismului, a avut loc dep lasarea centrului de greutate al vieții
economice, culturale, sociale, politice, de la mănă stiri și domenii feudale către orașe. Orașele
medievale erau insalubre și foarte aglomerate, cons tituind adevărate medii de cultură pentru
microbi, ceea ce a determinat apariția marilor epid emii din Evul Mediu: ciuma, variola, febra
tifoidă, holera, tifosul exantematic, lepra, sifili sul. Măsurile antiepidemice pe care le luau
autoritățile orașelor nu reușeau în general să stăv ilească extinderea bolilor. Carantina și izolarea
bolnavilor contagioși s-a instituit pentru prima da tă în 1377 în Ragusa, apoi și în alte porturi ale
Mediteranei. Alte măsuri antiepidemice constau în – izolarea bolnavilor contagioși în leprozerii
și lazarete; se asigura apa potabilă în orașe; se a ngajau medici (la oraș) care aveau însărcinări
sanitare specifice; în ultimă instanță se dădea foc locuinței bolnavilor (după izolarea sau decesul
lor) sau locuitorii părăseau în masă orașele atinse de molimă. [3]

29
Renașterea

Cronologic, perioada Renașterii acoperă sec.XV-XVI . Fenomenul istoric-cultural
renascentist nu este însă unitar. Renașterea a fost o epocă determinantă a istoriei, civilizației și
culturii europene, ale cărei trăsături caracteristi ce s-au definit pentru prima dată în Italia, de und e
au iradiat – la date, în proporții și în domenii di ferite – în alte țări europene. [6, vol. IX]
În sfera noțiunii de Renaștere se înscriu 3 mari e venimente: mișcarea intelectuală a
umanismului , în care se făcea referire la revenirea la valoril e clasice greco-romane, cu deosebirea
că omul este considerat demiurg, adică poate perfec ționa valoarea divină a lui și a lumii
înconjurătoare; reforma religioasă – inițiată de Martin Luther (1483-1546) în Germani a, cerea
reinstaurarea învățăturilor biblice în locul dogmel or religioase și reevaluarea rolului Bisericii în
societate, mișcare protestantă ce a cuprins teritor ii vaste din Europa apuseană și a produs o
adevărată revoluție în cadrul Bisericii catolice, a vând implicații importante în toate domeniile
vieții cotidiene și impact social pe termen lung; i mpresionanta mișcare artistică a condus la
crearea unor opere de artă nemuritoare, în special în domeniul picturii și al sculpturii. [6, vol. IX]
Medicina Renașterii reprezintă, pe de o parte, con tinuarea celei din Evul Mediu, iar pe de
altă parte, progresele realizate au deschis calea s pre etapa științifică a artei medicale. În această
perioadă s-au dezvoltat în mod special anatomia, pa tologia, terapeutica, chirurgia și fiziologia.
[3]
În Renaștere, disecțiile pe cadavre umane se reali zau în condiții restrictive – la facultățile
de medicină, în scop didactic 1/an sau în cazurile medico-legale. La nașterea anatomiei moderne
au contribuit Andréas Vesal, alți anatomiști (Silvi us, Arantius, Botal, Fallopio) și artiști ai
Renașterii.
Andréas Vesal (1514-1564) a urmat studii medicale la Leyda, Paris și Padova, unde a fost
numit profesor de anatomie la doar 23 de ani; în ur ma numeroaselor disecții (sute) realizate, a
reușit să creeze o anatomie reală. Lucrările de ana tomie au fost reprezentate de: ,,Tabulae
anatomicae sex” (primul atlas de anatomie apărut în 1538) și ,,De humanae corporis fabrica” (o
adevărată capodoperă tipografică și artistică), în 7 volume, cu 660 pagini, 300 gravuri și desene.
Contribuțiile lui A.Vesal la crearea anatomiei mod erne au constat în perfecționarea
tehnicii și instrumentarului de disecție, utilizare a unei metodologii precise de predare a anatomiei
– folosea un schelet preparat de el și planșele ana tomice (oamenii înfățișați în poziții active),

30
corelarea structurilor anatomice cu funcțiile îndep linite de acestea în organism (anatomie
funcțională). În plus, a denumit fiecare formațiune anatomică găsită și a corelat-o cu toate
denumirile anterioare (grecești, arabe, ebraice), r ezultând un dicționar de termeni anatomici, pe
care l-a atașat la sfârșitul volumului șapte din tr atatul său de anatomie.
Artiștii Renașterii au dorit să înfățișeze cât mai fidel corpul omenesc, așa că au recurs la
disecții (realizate de anatomiști) pe cadavre, iar desenele lor (premergătoare operelor de artă)
erau atât de detaliate încât au îmbogățit cunoștinț ele de anatomie.
Leonardo da Vinci (1452-1519) a avut ca ajutor la disecții pe anatomistul Marc Antonio
Della Torre; a folosit noi tehnici de cercetare ana tomică: injectarea vaselor și a nervilor cu
substanță de contrast, injectarea de ceară topită î n organele cavitare pentru a obține forma și
dimensiunile lor normale; a descris corect și a des enat: valvele cardiace, ventriculii cerebrali,
peritoneul și organele intraperitoneale, uterul, me mbranele fetale, embrionul; a făcut cercetări de
fiziologie și a explicat: rolul cristalinului în re fracția razelor luminoase pe retină, zgomotele
cardiace provin din închiderea valvelor și altele.
În Renaștere s-au făcut eforturi susținute pentru cunoașterea și combaterea bolilor
infecțioase, dat fiind că au provocat mari epidemii . Contribuția cea mai importantă în ceea ce
privește bolile infecto-contagioase a avut-o Girola mo Fracastoro (1478-1553) – medic practician
și cercetător (a studiat epidemiile de la începutul sec.XVI). Lucrările medicale fundamentale au
fost reprezentate de ,,Siphilae sivae morbus gallicus” (,,Sifilisul sau boala galică”) , apărută în
1530 la Veneția (în care descrie complet și corect luesul și recomandă tratamentul din epocă) și
,,De contagione et contagiosis morbis” (,,Despre co ntagiune și boli contagioase”) scrisă în 1546
și publicată tot la Veneția. A definit contagiul, a făcut legătura cauzală între fenomenele naturale
și sociale catastrofale și valurile de epidemii apă rute, a preconizat pentru prima dată măsuri
specifice antiepidemice (profilaxia bolilor infecto -contagioase), a descris corect din punct de
vedere clinic și epidemiologic – două forme de cium ă (pulmonară, bubonică); ftizia pulmonară
(tuberculoza); tifosul exantematic și febra tifoidă (a făcut diagnosticul diferențial); variola (pe
care a delimitat-o strict de alte boli epidemice). Este primul care avansează ipoteza că bolile
infecto-contagioase sunt determinate de ființe invi zibile, numite de el ,,seminaria morborum”
(semințe de boală), care intră în organism pe diver se căi și se fixează pe organe.

31
Terapeutica s-a îmbogățit cu remedii vegetale, adu se din regiunile nou-descoperite: coaja
arborelui de cinchona (pentru malarie), lemnul de g aiac (pentru sifilis), ipecahuana (pentru
dizenterie), plante alimentare, camfor, cuișoare și scorțișoară.
Paracelsus (Philippus Theophrastus Bombast von Hoh enheim) (1493-1541) a obținut
titlul de doctor în medicină la Ferrara, apoi a căl ătorit în Europa Occidentală și Centrală (a ajuns
și în Transilvania) pentru a-și îmbogăți experiența clinică; a fost un an (1527) profesor la
Universitatea din Basel; a practicat și chirurgia d e război (în Italia, Țările de Jos, Danemarca); a
luptat împotriva tradițiilor medicale învechite, pr econizând cercetarea și experimentarea. A pus
bazele iatrochimiei (formă modernizată a umoralismu lui hipocratic) și balneoterapiei moderne și
a fost primul care a atras atenția asupra toxicităț ii medicamentelor. Avea o experiență clinică
vastă, astfel încât a reușit să contureze tabloul c linic a nouă boli profesionale, printre care
pneumoconioza, intoxicația cu arsen, plumb, mercur.
Chirurgia din Renaștere nu se deosebea prea mult d e cea din Evul Mediu, chirurgii având
statut inferior față de medici. Cel care a revoluți onat teoria și practica chirurgicală a fost un
bărbier-chirurg cu personalitate creatoare: Ambrois e Paré.
Ambroise Paré (1510-1590) a învățat meseria de băr bier-chirurg în familie, apoi a activat
la Spitalul Hôtel Dieu din Paris (1530-1533); din 1 536 a activat ca maestru bărbier-chirurg în
armata franceză, însoțind-o în numeroasele campanii din acea perioadă; în 1544 a urmat Colegiul
Sf.Cosma din Paris și a devenit chirurg de robă-lun gă (primul chirurg al regelui Carol al IX-lea,
în 1564). Acesta a contribuit la dezvoltarea medici nei prin inventarea pansamentului simplu al
plăgilor de război, redescoperirea ligaturii vascul are ca metodă de hemostază, inventarea unor
instrumente chirurgicale, perfecționarea unor tehni ci operatorii și propunerea de noi metode
chirurgicale. A fost considerat primul obstetrician modern, întemeietorul balisticii (ramură a
medicinei legale) și memorialisticii medicale.
Fiziologia s-a dezvoltat datorită încercării de a generaliza metoda experimentală, pentru a
cerceta toate fenomenele naturii, implicit funcțiil e organismului. Între cei care au promovat
metoda experimentală s-au numărat Galileo Galilei, filosoful Francis Bacon și René Descartes.
Medicul Jean Fernel a folosit pentru prima dată te rmenul de ,,fiziologie” în ,,Tratatul despre
medicină” (1544).
În Renaștere, cercetările de fiziologie s-au axat pe explicarea circulației sângelui. Astfel,
Miguel Servet (1509-1553) a reușit să descrie mica circulație, în lucrarea ,,Reconstituirea

32
creștinismului’’ , apărută la Viena, în 1553. Fiind declarat eretic, a fost ars pe rug, împreună cu
cărțile sale. În 1559, Realdo Colombo a descris mic a circulație, doar ca pe o ipoteză și tot
ipotetic, Andreas Cesalpino a descris mica și marea circulație în 1569. De abia în 1628 William
Harvey a reușit să explice științific modul de circ ulație al sângelui.
După înființarea facultăților de medicină, în Euro pa Occidentală a fost limitată formal
practica empirică prin apariția legii licențelor. A testatele de practicieni se puteau obține de la
autoritățile unui oraș (în urma unui examen) sau pr in acordul scris al preotului paroh din zona în
care locuia respectivul vindecător. Majoritatea cel or cu preocupări medicale activau ilegal, însă
populația îi prefera pe ei, având taxele mai mici. Breslele (bărbieri, chirurgi, moașe) se
organizaseră încă din sec.XIII și au continuat să f uncționeze și în Renaștere. [12]

33
Capitolul III
Femeile – medic în Evul Mediu

Instituționalizarea creștinismului și preluarea de către Biserică a asistenței socio-medicale
a populației a condus implicit la schimbarea divini tăților invocate în caz de boală. Poziția
principală îi revine Sfintei Fecioare Maria, ale că rei capacități de vindecare sufletească și
trupească se consideră nelimitate, datorită sprijin ului dobândit de la dumnezeiescul său Fiu.
Mama acesteia, Sfânta Ana, este invocată prin rugăc iuni de către femeile care doresc copii,
considerându-se că tămăduiește sterilitatea. Sfânta Maria Magdalena (presupusa posesoare a
Graalului) a devenit în Europa medievală patroana f armaciștilor. [2]

34
Sfintele mucenițe sunt reprezentate de femeile cred incioase care au suferit martiriul în
primele secole ale creștinismului. Deși unele relat ări despre viața sau moartea lor coincid, se
disting câteva sfinte cu atribute vindecătoare, în funcție de supliciul îndurat. Astfel, Sf.Lucia
(sec.IV d.H.) și Paraschevi din Tempi (sec.II d.H.) s-au consacrat ca salvatoare ale bolnavilor de
ochi, pe când Sf.Apollonia a fost venerată pentru d arul de a vindeca afecțiunile stomatologice,
fiind și patroana dentiștilor. Sf.Agata (sec.III d. H.) ajuta femeile cu boli de sân. Alte martire
creștine sancficate sunt Sf.Felicia a Cartaginei (o crotitoarea copiilor bolnavi), Sf.Barbara (la
catolici, Varvara la ortodocși) (sec.III-IV d.H.), care asigură protecție împotriva morții subite,
patroana minerilor, Sf.Marina (sec.III-IV d.H.) est e cunoscută și sub numele de Sf.Margareta,
având puterea de a ajuta pe cei suferinzi de boli r enale, precum și gravidele cu nașteri dificile.
[30; 31]
În cadrul Bisericii ortodoxe și romano-catolice se pomenește Sf. Nina (sec. IV d. H.),
care a inițiat convertirea la creștinism a poporulu i gruzin. S-a ocupat în timpul vieții de
tămăduirea unor boli, fiind o bună cunoscătoare a p lantelor medicinale. [33]
La începuturile creștinismului au existat femei ca re erau discipolele apostolilor și
propovăduiau cuvântul lui Iisus Christos. Ele aveau în același timp și funcția de diaconese,
ocupându-se de înmormântări și sprijin pentru bolna vi (uneori realizau vindecări miraculoase).
Astfel au fost Sf. Febe (sec.I d.H.) și Sf.Olimpia (sec.IV d.H.). [33]

Imperiul Bizantin

Primul spital din lume, înființat în 370 d. H., de către Vasile cel Mare, nu a fost singurul
din Bizanț. Atât Împărăteasa Elena, cât și majorita tea femeilor nobile, au ținut să fondeze astfel
de instituții (pe lângă biserici și mănăstiri). Dup ă începerea cruciadelor (sec. XI) au fost
construite spitale de-a lungul drumurilor spre Pămâ ntul Sfânt, multe dintre acestea cu personal
aproape în întregime feminin. [20]
În general, spitalele aveau secții separate pentru femei, unde exista o femeie-medic, în
plus față de restul medicilor. Pentru Spitalul Pant ocrator (sec. XII) s-a emis o cartă specială,
numită ,,Typicon”, care prevedea ca angajați, pe lâ ngă cei doi doctori ai spitalului și o femeie-
medic (,,iatraina”), ce răspundea direct de salonul pacientelor. Existau de asemenea alte 8 femei

35
cu sarcini medicale – 4 asistente registratori, 2 a sistente suplimentare și 2 îngrijitoare ale
bolnavilor (viitoarele nurse). ,,Iatraina’’ era sub ordonată celor doi doctori și era plătită cu
jumătate din salariul lor. [20]
S-a păstrat numele unei femei-medic de la sfârșitul sec IV, Nicerata (Nicorete), care a
practicat medicina la Constantinopol. Își prepara s ingură remediile, pe care le oferea gratuit
săracilor. Conform legendei, a reușit să-l vindece pe Sf. Ioan Gură de Aur de o boală gravă, faptă
pentru care a fost sanctificată după moarte. [20]
În timpul domniei (527-565), Împăratul Iustinian a promulgat un cod de legi (în 531)
care-i poartă numele și în care precizează că femei le-medic trebuie să fie în primul rând
obstetriciene. [20]
De-a lungul celor mai mult de 1000 de ani de exist ență a Imperiului Bizantin, s-a
observat o atitudine ambivalentă față de femei, ace asta reflectând paradoxul civilizației
bizantine, care simultan denigra femeile ca fiice a le Evei și ridica în slăvi pe Sf. Maria, ca mamă
a lui Iisus, deci instrumentul salvării omenirii. [ 21]
Pe măsură ce perioada medievală progresa, educația medicală a femeilor a suferit un
declin, pentru că Biserica a propovăduit inferiorit atea femeilor. Tocmai de aceea, singura soluție
a femeilor care doreau să se instruiască (în școlil e medii nu aveau acces fetele) sau/și să
acumuleze cunoștințe medicale, era intrarea la o ma năstire. Călugărițele și diaconesele ajutau
bolnavii din instituțiile de caritate creștină (une ori și din spitale), oferindu-le sprijin sufletesc și
remedii empirice. [22]
În afară de femeile-medic din spitale (instruite la școlile medicale din cadrul mănăstirilor
sau spitalelor), de călugărițe și diaconese, mai ex istau diverse persoane care acordau îngrijiri
,,medicale” – moașele, femeile-vindecătoare și alt e practicante empirice, care învățau ,,meseria”
în familie sau prin ucenicie. [20; 22]
Educația fetelor a fost permisă de-abia în sec. XI I, dar școli separate nu se înființaseră,
așa că doar aristocrații își permiteau profesori pa rticulari. Până atunci, se obișnuia ca familia
imperială să angajeze învățați, în vederea instruir ii tinerilor prinți. Uneori, erudiții ofereau și
cunoștințe medicale, dar discipolii lor nu practica u ulterior medicina. Astfel au fost împărătesele
Eudocia (400-460 d. H.) și Pulcheria (399-453 d. H. ), care au studiat științele naturale și
medicina încă din sec. V. Fiica lui Constantin al V III-lea, împărăteasa Zoe (978-1050), care a
domnit între 1028-1050, și-a transformat apartament ele personale într-un adevărat laborator

36
farmaceutic, unde a experimentat parfumuri și pomez i, reușind să nu-și arate vârsta până la 60 de
ani. [32; 36]
Cea mai cunoscută femeie erudită bizantină a fost A na Comnena (1083-1148), fiica
împăratului Alexis I. Ea a studiat clasicii greci ( filosofii), matematică, astronomie, medicină,
muzică și tehnică militară. A încercat să-și folose ască cunoștințele medicale pentru a alege un
tratament eficient al bolii tatălui său, dar a eșua t. [36]
În 1137 s-a retras la o mănăstire și a scris lucrar ea enciclopedică ,,Alexiada” (15
volume), care pe lângă istorisirea domniei tatălui său, conține și comentarii religioase, politice,
dar și cunoștințe teoretice și practice în domeniul astronomiei și medicinei. În pasajele consacrate
descrierii bolii împăratului, ea face dovada pregăt irii medicale temeinice.[36]
Iatroistoricul Valeriu Bologa a semnalat o altă eru dită bizantină (primul autor medical
slav), tot în sec. XII, Eupraxia Zoia. Fiică a mare lui prinț de Kiev Mstilav Vladimirovici și
nepoată a lui Vladimir Monamahul, ea a scris tratat ul medical ,,Mazi” (,,Alifiile”) (în 1130),
păstrat în Biblioteca Laurențiană din Florența). Lu crarea e în limba greacă, inspirată din
medicina lui Hipocrate și Galen, dar ne informează și despre tradițiile medicale slave și
bizantine. Destinată practicii, opera „a fost la vr emea ei foarte răspândită în Rusia Chieviană”.
[2, p.671]

Califatele Arabe

Imperiul musulman timpuriu avea o cultură diversă ș i tolerantă, conservând și răspândind
cunoștințele Antichității. Femeile studiau la școal a medicală din Bagdad, unde elementele de
medicină se completau cu cele de alchimie și astrol ogie, indispensabile în vremea aceea oricărui
practicant. Procesul educativ al tinerelor musulman e nu a fost înregistrat în textele istorice, dar
existența femeilor învățate este cel puțin atestată de poveștile din ,,1001 de nopți”. Aici se
relatează despre sclava Tawaddud, care studiase Cor anul, filosofie, matematică, medicină (dietă,
anatomie, fiziologie, simptomele bolilor interne și externe) și chiar își susținea punctul de vedere
împotriva practicii medicale obișnuite, adică sânge rarea și aplicarea de ventuze.[1]
În general, cel mai important motiv pentru musulman i de a fi interesați de știință îl
reprezenta religia, datorită îndemnului din Coran d e a observa semnele divine în fenomenele
naturii și în noi înșine și de a învăța din ele: ,, căutarea cunoașterii e o datorie religioasă pentru

37
fiecare musulman, bărbat și femeie deopotrivă”. În familiile cu tradiție intelectuală, fetele nu
numai că se bucurau de aceeași educație ca și băieț ii, dar aveau de asemenea posibilitatea de a o
pune în aplicare, ca profesori particulari, în fami lii similare sau în școli (subvenționate de stat).
Sclavele erau uneori instruite nu numai în artă, te ologie și filosofie, ci și în matematică și
științele naturale, crescându-le astfel valoarea co mercială. [6, vol. IV]
Alchimia practică și producția de cosmetice repreze ntau alte domenii de activitate ale
femeilor arabe. De asemenea, ele se ocupau și cu pr epararea de remedii. Nu existau limite clare
între mâncarea sănătoasă, cosmetice și leacuri, iar multe mirodenii erau folosite și în tratamentul
diverselor boli. Majoritatea ,,medicamentelor casni ce” au rezultat din experiența și observațiile
generațiilor de femei, care își îngrijeau la domici liu soții și copiii. Această practică era larg
răspândită mai ales în zonele rurale. Rețetele resp ective variau de la simple infuzii de plante la
pudre sofisticate, unguente și pilule, care se dove deau nu numai eficiente, dar arătau în același
timp profunda cunoaștere a corpului și sufletului p acientului. Conform gândirii islamice, trupul și
sufletul formează un întreg, ca și medicina și reli gia, care aparțin amândouă cunoașterii, fiind
studiate și practicate și de către femei.[1]
Încă din timpul vieții lui Mahomed, femeile obișnu iau să-l însoțească în expediții și
campanii militare, pentru a îngriji bolnavii și răn iții (printre ele se aflau chiar fiica sa Fatima și
mama lui). Prevenirea și tratarea infecțiilor ce pu teau apărea se realiza cu ajutorul furnicilor
negre (din deșert), care se aplicau pe marginile pl ăgii, fiind omorâte ulterior. Acidul formic
secretat de acestea reprezenta un foarte bun dezinf ectant. Alte antiseptice folosite erau uleiurile
aromatice și rășinile. [1; 28]
Din documentele biografice și istorice s-a aflat de spre femeile experte în prepararea
remediilor. Astfel, Ishi Nîli, studenta lui Abu-Sai d (sec.X), se ocupa de unguentele folositoare în
diferite boli de ochi. În lumea musulmană, cercetar ea intensivă în domeniul farmacologiei era
evidentă, deoarece Profetul spunea: ,,Domnul nu a c reat o boală fără să fi revelat un remediu
pentru ea, excepție făcând moartea”.[1]
Din vremuri străvechi, moașele erau specialiste în anatomia și fiziologia feminină.
Instruirea lor consta atât în cunoștințe teoretice, cât și practice, ele reușind să asiste nu numai
nașterile, cu eventualele lor complicații, ci și să sfătuiască femeile în cazul sterilității,
problemelor în căsnicie sau a celor legate de menop auză. De asemenea, erau obișnuite cu

38
metodele de planning familial și li se cereau mărtu rii și opinii de expert când se discutau subiecte
legate de sarcină, menstruație, diverse boli femini ne. [28]

În perioada Imperiului abbasid (sec.VIII-XII) exis tau, în toate orașele importante, spitale
cu servicii oferite tuturor. Situate în zone alese cu grijă și dotate cu echipamentul necesar,
acestea asigurau tratament gratuit. Saloanele erau separate pentru bărbați și femei, la fel și
medicii. Specialiștii, bărbați și femei deopotrivă, colaborau deseori pentru rezolvarea
problemelor medicale.[28]
Deși în spitale era permis în general ca doctorii să consulte și pacienții de sex opus,
opinia publică nu prea agrea această practică, fapt observat mai ales în familiile nobile. Ca
urmare, s-a ajuns la asocierea prin căsătorie a ce lor ce doreau să practice medicina – doctorii
preferau să se însoare cu femei instruite în domeni ul medical. Frecvent, cărțile scrise de medici

39
despre bolile femeilor se bazau în mare parte pe in formațiile provenite din experiența
consoartelor. Totuși, au existat și femei autoare d e cărți medicale, de exemplu o anume Rusa din
India, ale cărei lucrări încă sunt disponibile.[28]
Și în Califate, ca și în Bizanț, s-au înființat ins tituții de asistență socială și medicală
pentru săraci, persoane cu dizabilități, bătrâni, b olnavi cronici, etc. În aceste lăcașuri, ca și în
spitale de altfel, erau angajate și femei în funcți a de infirmiere. Existau spitale speciale pentru
femei, conduse de moașe bine instruite și femei-med ic; chiar și în celelalte spitale era primit
personal feminin, cu pregătire temeinică teoretică și practică. Sunt înregistrate două femei-medic
renumite, care au activat în sec.XII în Andaluzia, îngrijindu-l și pe conducătorul Abu-Yusuf
Yaqub al-Mansur. Ele erau descendente ale lui Avenz or și se specializaseră în boli femeiești și
arta moșitului. [28]
În sec.XV au fost atestate și femei-chirurgi, despr e care aflăm din lucrarea ,,Chirurgia
Imperială’’, scrisă de Șerafeddin Sabuncuoğlu. [28]

40
Europa Occidentală

În Europa Occidentală, locul femeilor în societate depindea de țara respectivă, adică de
condițiile socio-economice și rolul Bisericii în co nducerea statului. De asemenea, atitudinea
populației față de femei în general și față de feme ile-medic în special, varia și în funcție de
perioada istorică, dat fiind faptul că Evul Mediu a durat peste 1000 de ani.
La vechii celți, poziția socială și juridică a fem eii era aceea de egalitate cu bărbatul. Celții
permiteau femeilor să fie profete, războinice, educ atoare ale tinerilor. Mai târziu, femeia celtă va
fi admisă în biserica creștină și în unele forme al e cultului religios. [6, vol. IV]
Similar cu alte popoare, ei aveau ca zei’e primord ial Marile Mume, răspunzătoare de
fecunditate și fertilitate. Mai târziu, la celții i rlandezi, divinitatea supremă era Dagda, a cărui
fiică, Brigantia, era patroana poeților, fierarilor și medicilor. [7]
Începând cu sec. VI, când creștinismul irlandez se situa pe primul loc în Occidentul
european, numărul mănăstirilor a crescut foarte mul t, încât în sec. VII s-a ajuns la peste 50,
răspândite din Irlanda până în Elveția și în Lombar dia. La începutul sec.VI, un călugăr creștin,
celt de origine, Mungint (mai târziu beatificat), a fondat în Scoția o școală mănăstirească, în care
erau admiși la un loc băieți și fete – fapt unic la acea dată în Europa. Școlile mănăstirești, fondate
și conduse în general de călugării irlandezi, au co ntribuit la conservarea și difuzarea literaturii
din Antichitate și a tradițiilor celtice. Aportul c ultural al celților, după creștinarea lor, s-a
transmis Europei medievale și prin canalele monahis mului. [1; 6, vol. IV]
Despre locul și rolul femeilor la vechii germani af lăm de la istoricul roman Tacitus, în
lucrarea ,,Despre originea și țara germanilor”. În familie, mamele și soțiile înțelepte (Veluda,
Albruna) se ocupau de îngrijirea sănătății membrilo r ei, deoarece cunoșteau efectele plantelor
medicinale. ,,Ba germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt și profetic și nici le
disprețuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsu rile.” [6, vol. IV, p. 160]
Timp de secole, educația populației a fost ocupați a clerului. Învățământul primar (la care
aveau acces și fetele) intra în atribuțiile preotul ui paroh, cei dornici de mai multe cunoștințe
neavând altă alegere decât mănăstirea. În timpul do mniei lui Carol cel Mare (sec.VIII) s-a
insistat asupra educației laice (la nivel mediu), d ar la aceasta avea acces mai ales aristocrația (la
curtea regelui se înființase Școala Palatină). [6, vol. V]

41
Spre sfârșitul sec.III d.H., au luat ființă primel e mănăstiri creștine din lume – în Egipt,
fiind urmate de cele din Bizanț. Sf.Brigitte (453-5 24 d.H.) a înființat în anul 470 d.H., mănăstirea
Kildare (în Irlanda). Aceasta primea atât bărbați c ât și femei, iar stareța avea în cadrul
congregației și funcția de episcop, până în 1152. C el care a fost recunoscut ca legislator al
monahismului în Occident, Sf.Benedict, s-a declarat de acord cu sora sa, Scolastica, când aceasta
a dorit să întemeieze lăcașuri sfinte pentru femeil e ce nu-și doreau o familie, în schimb simțeau
vocația slujirii Domnului.[1; 26]
Mănăstirile erau prevăzute cu infirmerii, pentru că lugări sau bolnavi laici. S-au înființat
de asemenea școli mănăstirești, care primeau și fet e pentru a fi educate în spirit creștin. După ce
învățau să-i îngrijească pe cei suferinzi, puteau f i angajate ulterior în spitale ca infirmiere
(viitoarele nurse) și diaconese. [1; 22]
Prima școală medicală în care să fie primiți elevi fără nicio discriminare, s-a înființat la
Salerno. Se situa în apropierea mănăstirii Monte Ca sino, însă nu-i aparținea.Avea ca personal
didactic atât clerici, cât și laici. Pentru prima d ată au fost acceptate femei în învățământul
medical, ca discipoli și profesori. [3]
Despre Trotula , femeia-medic profesoară la Salerno, care a scris tratatul de obstetrică-
ginecologie ,,De mulierum passionibus ante, in et p ostpartum” (,,Despre suferințele femeilor
înainte, în timpul și după naștere”) (cca.1050 d.H. ), s-a comentat încă din sec.XVI. Cercetătorii
moderni îi neagă însă existența și sunt de părere c ă nici tratatul sus-numit nu i-ar aparține.

42
Printre cei dintâi care au vorbit despre ea a fost Ordenico Vitale (călugăr din Utica). În a
sa ,,Istorie Ecleziastică”, scrisă în prima jumătat e a sec.XII, acesta relatează: ,,În anul 1059,
Rodolfo, denumit Malacorona, a sosit la Utica și a stat acolo mai mult timp, însoțit de abatele
Roberto, nepotul său. Rodolfo era expert în lucruri le legate de medicină, în așa măsură încât la
Salerno, unde din timpuri străvechi a existat cea m ai bună școală de medici, nimeni n-a fost
considerat a fi egalul său, cu excepția unei femei învățate”. Această femeie (,,sapiens matrona”,
,,mulier sapientissima”) a fost identificată cu Tro tula, pentru că perioada poveștii lui Rodolfo
(1059 d.H.) coincide cu existența ei la Salerno. [5 , p. 54]
Istoriograful Salvatore de Renzi a adus la lumină mai multe informații despre Trotula în
,,Istoria Școlii din Salerno’’ (1857) și ,,Colecți a salernitană” (5 volume, apărute între 1852-
1859). După o tradiție foarte veche, Trotula aparți nea nobilei familii Ruggiero; era soția lui
Giovani Platearius cel Tânăr, profesor la celebra ș coală medicală; a trăit la Salerno în epoca
ultimului prinț lombard (sec.XI), înainte de sosire a lui Constantin Africanul.[4, 5]
În primele decenii ale sec.XX, cercetătorii C.Singe r și K.Sudhoff au ajuns la concluzia că
existența Trotulei nici măcar nu a fost dovedită.[4 ] John Benton merge chiar mai departe,
afirmând că tratatul ginecologic atribuit Trotulei ar fi fost scris de un bărbat pentru medicii de
sex masculin. [11]
Prof.Monica Green (profesor asociat la Universitate a Duke, Departamentul Istorie), o
autoritate în domeniul istoriei medicinei în Evul M ediu (a studiat în special activitatea femeilor
cu preocupări medicale și îngrijirea pacientelor lo r din acea perioadă) este de părere că J.Benton
nu explică înțelesul prefeței acestui text, în care sunt expuse motivele ce l-au determinat pe autor
să scrie această lucrare și anume faptul că femeile nu îndrăznesc să se adreseze unui medic
bărbat, dată fiind topografia afecțiunilor ginecolo gice. Cercetătoarea a clarificat subiectul
controversat de atâta vreme − în primul rând, ea co nsideră că ,,Trotula” este de fapt un
compendiu medieval despre medicina femeilor, format din trei lucrări independente: ,,Liber de
sinthomatibus mulierum” (cunoscut și sub numele de ,,Trotula maior de passionibus mulierum,
causis et curis earumdem sequitur tractatus, et pri mo prohemium”), ,,De curis mulierum”
(,,Despre tratamentul femeilor”) și ,,De ornatie mu lierum”(,,Despre cosmeticele femeilor”); în al
doilea rând este de părere că doar ,,De curis mulie rum” poate fi atribuit unei femei ce avea
cunoștințe medicale, pe nume Trota și care ar fi tr ăit la Salerno în sec.XII. ,,Celelalte două lucrări

43
sunt probabil scrise de bărbați, un fapt ce indicân d relațiile complexe între cele două sexe în ceea
ce privește obținerea și folosirea cunoștințelor de spre corpul femeii”.[11; 19]
Prof.Monica Green pune accentul pe faptul că acest ansamblu de texte reflectă sinteza
dintre practicile medicale salernitane și noile cun oștințe (teoretice și practice) provenite din
lumea arabă, neputând fi înțeles decât în contextul intelectual și social din care a provenit. [19]
,,Trotula” a fost cel mai influent compendiu despr e medicina femeilor în Europa
medievală. A circulat sub formă de manuscrise latin e (122), realizate de copiști laici sau călugări,
a fost tradus în germană, engleză, franceză, olande ză, ș.a. (aproximativ 23 de traduceri), suferind
atâtea transformări, încât ediția princeps din 1544 (tipărită de Georg Krant la Strasbourg; a doua
ediție a apărut între 1544-1547, la Veneția) era li psită de fragmente întregi din textele originale
și/sau conținea numeroase pasaje adăugate ulterior, care nu aveau nicio legătură cu medicina
practicată la Salerno în sec.XII. [11]
Totuși, din textele luate în ansamblu se pot despri nde câteva idei și practici medicale
interesante pentru epoca medievală – sfaturi pentru moașe, alegerea doicii, dieta specială a
lăuzei, afecțiunile legate de naștere și tratamentu l acestora. În ceea ce privește ruptura de perineu
în timpul nașterii, se propune pe lângă rezolvarea sa post-partum și o metodă originală de
prevenire a acestei probleme. Se discută, de asemen ea, despre controlul sarcinii (se recomandă
contraceptive, abortive), cauzele și tratamentul st erilității, specificându-se: ,,concepția este
împiedicată în aceeași măsură printr-un defect al b ărbatului ca și al femeii”.[1, p. 52] Se
subliniază importanța igienei, dietei echilibrate ș i a exercițiilor fizice, atrăgând atenția asupra
anxietății și stresului, care au efecte negative as upra sănătății (de exemplu ,,mâhnirea excesivă
sau mânia sau frica” pot determina un ciclu menstru al neregulat). În cadrul tratamentului, rareori
se foloseau astrologia sau superstițiile, prescriin du-se remedii simple, ieftine, în special pentru
pacienții săraci.[1]
La Școala din Salerno, au fost și alte studente sa u profesoare, iar în spitalul care funcționa
aproape de școală au activat femei-medic, moașe și infirmiere.
“Doamnele din Salerno”, care aveau preocupări medi cale, au primit denumirea generică
de ,,femeile salernitane’’. Ele s-au remarcat prin cunoștințele medicale, fiind vestite atât în
tradiția populară, cât și în cercurile științifice. Câteva nume au ajuns până la noi: Cleopatra;
Abella (sec.XI, femeie-medic, profesor, autor a două trata te – «De atra bile» («Despre bila
neagră») și «De natura seminis homini» («Despre nat ura fluidului seminal»); Mercuriade (a

44
practicat medicina și chirurgia, profesor la Salern o, i se atribuie lucrările: «Despre crize»,
«Despre febra pestilențială», «Despre tratamentul r ănilor»); Rebecca Guarna (sec.XII, profesor
eminent, a scris: «Despre febre», «Despre urină», « Despre embrion»); Sichelgarta (a studiat
toxicologia); Louise Trencapilli și Constanza Calenda (sec.XV, prima femeie doctor în
medicină, titlu obținut la Neapole, în 1422; a înce put studiile la Salerno, apoi s-a mutat la
Neapole, unde tatăl său era decan). În timp ce în c alitate de medici aveau în grijă secția de femei
a spitalului, lucrările lor par să indice că ele pr acticau toate ramurile medicinei.[22]
A doua mare școală medicală din această perioadă a fost cea de la Montpellier, din sudul
Franței. Deși mai recent înființată decât cea din S alerno, era la fel de apreciată în epocă. Până în
sec.XIII a existat o rivalitate științifică neîntre ruptă între cele două școli medicale, cea din
Salerno surclasând-o pe cea din Montpellier. [15]
Unul dintre marii chirurgi ai Școlii de la Montpel lier, Guy de Chauliac, era de părere că
moașa trebuie să fie o femeie cu experiență, specia lizată în îngrijirea pacientelor cu afecțiuni
genitale. El considera că e de datoria sa să instru iască atât pe mamă cât și pe moașă în ceea ce ar
trebui să facă în caz de naștere dificilă. În trata tul său ,,Chirurgia” vorbește despre femeile care
practicau chirurgia pe vremea sa. Conform evaluării folosite de el, acestea se situau pe locul V
(ultimul) în activitatea operatorie, pentru că se b azau pe maxima ,,Domnul a dat după cum a
dorit, Domnul va lua înapoi ceea ce dorește, fie nu mele Domnului lăudat” [15, p.82] nereușind să
lupte destul pentru viața pacientului.
Începând cu școala medicală din Salerno, femeile a u avut acces la învățământul medical.
Această tradiție s-a păstrat și după transformarea ei în facultate. În unele universități și facultăți
italiene (inclusiv de medicină) s-au afirmat femeil e dornice de studiu până în Renaștere și chiar
după aceea. Alta a fost situația în Europa nordică și vestică. Deși popoarele care au trăit de-a
lungul timpului pe aceste teritorii aveau un respec t deosebit pentru femei, acestora nu li s-a
permis să urmeze o carieră universitară (în parte ș i din cauza caracterului ecleziastic al
învățământului superior).
Tinerele studioase puteau merge la o mănăstire pen tru a-și satisface setea de cultură.
Călugărițele se ocupau de educația lor și uneori de scifrau împreună manuscrise din vechime.
Până la începutul sec.XIII viața monahală nu era at ât de strictă, în sensul că tinerele nu erau
obligate să depună vreun jurământ, iar cele care de ja erau călugărițe aveau permisiunea de a
călători și chiar de a se întoarce la viața laică. Unele starețe scriau cărți de popularizare științif ică

45
sau chiar tratate enciclopedice. În Germania în spe cial, poziția stareței era frecvent echivalentă
cu a nobilului feudal, cu putere politică și juridi că asupra unui domeniu întins. [1]
Una dintre acestea a fost Hildegarde von Bingen (1098-1179), cunoscută și ca
Hildegarde de Rupertsberg. Era considerată în epocă cea mai erudită și influentă femeie
ecleziastă. Născută într-o familie de moșieri, educ ată (de mătușa Jutta, stareță) la o mănăstire
benedictină, ea s-a hotărât să rămână aici (Diboden berg), unde a devenit stareță la 38 de ani
(1136). Până la această vârstă era deja renumită pe ntru erudiția, înțelepciunea și comportamentul
său pios. [1; 22]

46
Încă din vremea adolescenței începuse să aibă expe riențe religioase intense (viziuni),
atribuite de savanții moderni migrenei, epilepsiei sau altor tulburări nervoase similare. Oricare
le-ar fi fost sursa, viziunile au ajutat-o mult pe Hildegarde, devenind mijlocul de exprimare
pentru concepțiile sale religioase și ulterior prem isa credibilității lucrărilor științifice. Deoarece a
susținut că ideile ei sunt de inspirație divină, ac estea au fost acceptate de Biserică (deși
constituiau comentarii ale regulilor benedictine), iar autoarea a primit încurajări să scrie în
continuare.[1; 22]
Reputația ei a atras multe novice, încât mănăstire a a devenit neîncăpătoare și Hildegarde
a decis să se mute, împreună cu alte călugărițe, la mănăstirea din Rupertsberg (fondată de ea), nu
departe de Bingen. Datorită faimei de care se bucur a, multă lume venea în vizită pentru a primi
sfaturi pertinente de la stareță. Aceasta a purtat o corespondență activă cu aproape toate
personalitățile epocii sale – împărații Conrad și F rederick I, papi, arhiepiscopi, stareți, starețe,
profesori universitari. A găsit însă timp să scrie o serie de cărți, cele mai multe dintre ele cu
subiecte religioase, cu excepția a două lucrări med icale – ,,Liber Simplicis Medicinae” și ,,Liber
Compositae Medicinae”. Aceste tratate aveau ca scop instruirea călugărițelor, care aveau în grijă
infirmeriile mănăstirilor. [1; 22]
Încă din 1141 ea a realizat ,,Liber scivias”, prima cosmologie completă, devenită ulterior
cel mai influent dintre tratatele mistice. Din 1155 a călătorit mult, predând teologia și medicina.
Notorietatea Hildegardei era atât de mare, încât i s-a cerut să predice în catedralele din Trève și
Metz.[1; 22]
Între 1155-1160 a elaborat ,,Liber Simplicis Medici nae”, editată de-abia în 1533 la
Strasbourg, sub numele de ,,Physica”. Considerată c ea mai științifică dintre lucrările ei, s-a
dovedit a fi un tratat demn de folosit ca text pent ru studiu la Școala Medicală din Montpellier. Ca
și alte scrieri medievale, era împărțită în cărți ș i capitole, având un stil direct, didactic – includ e
descrierea a 230 de plante, 60 copaci, pești, repti le, păsări, mamifere, pietre și metale, împreună
cu aplicațiile medicale. Contrar obiceiului epocii (toate lucrările științifice erau scrise în latină) ,
aceasta conținea denumirile în germană ale tuturor elementelor descrise, iar nomenclatura
botanică s-a păstrat până în ziua de azi.[1; 22]
Al doilea tratat cu caracter medical (scris spre sf ârșitul vieții), ,,Liber Compositae
Medicinae”, denumit și ,,Causae et Curae”, cuprinde teorie medicală și remedii (bolile generale
ale lucrurilor create, corpul uman și suferințele s ale, cauzele, simptomele și tratamentul bolilor).

47
Aici Hildegarde își expune pe larg concepția medica lă mistico-religioasă. Pe de o parte, explică
influența macrocosmosului (Universul) asupra microc osmosului (corpul omenesc) în ceea ce
privește structura, funcțiile (implicit bolile spec ifice) și calitățile sufletului. Pe de altă parte,
stabilește o relație între sănătate și creație, boa lă și cădere, vindecare și mântuire. Lucrarea nu a
fost larg răspândită, dar are meritul de a include cunoștințele medicale la zi și experiența clinică
și terapeutică a stareței, care era vestită ca vind ecătoare, crezându-se că poseda și puteri
miraculoase. Iatroistoricul J.J.Walsh era de părere (în 1911) că: ,,Aproape toate metodele noastre
de diagnostic clinic se regăsesc, sugerate cel puți n, în cartea sa’’.[22, p.87] Hildegarde considera
creierul drept centrul vieții, reglatorul tuturor c alităților vitale și, abordând psihologia normală ș i
psihopatologia, atrăgea atenția asupra existenței u nor simptome psihice care îi determină pe
mulți ,,să creadă că bolnavul e posedat de un demon , dar nu este adevărat”. Ea a încercat în
scrierile sale să îmbine, în mod îndrăzneț în epoca aceea, elementele științifice, conceptul mistic
macro-microcosmos (controversat atât de Biserică, c ât și de erudiții laici) și convingerile sale
religioase (condamna de fapt astrologia).[1; 22]
Doctrina macro-microcosmos (veche de câteva mii de ani) a constituit dogma centrală a
științei medievale, ajungând ca teorie cosmologică până în Renaștere și chiar în secolul
Luminilor (ca și teoria umorală de altfel).
Cu toate că medicina Hildegardei era un amestec de analogii biblice și microcosmos,
umoralism galenic și tradiție benedictină, la care se adăugau elemente de medicină populară și
propria experiență vastă, nu i se poate nega influe nța în toate mediile epocii sale (politic, religios ,
medical) și mai ales faptul că a fost prima scriito are medicală germană importantă.[1]
Totuși, Hildegarde nu era singura stareță erudită l a vremea aceea. La mănăstirea
Hohenberg (Alsacia) trăia Herrad din Landsberg. Căl ugărițele aparțineau ordinului augustinian și
Herrad li s-a alăturat din copilărie. A devenit sta reță în 1167 și timp de 10 ani a elaborat tratatul
,,Hortus Deliciarum” (,,Grădina desfătărilor”), car e pe lângă faptul că oferă un tablou detaliat al
vieții monastice, este considerat o adevărată lucra re științifică. În afară de cunoștințele la zi din
religie, istorie, geografie, astronomie, filosofie, istorie naturală și botanică medicală, lucrarea se
baza pe propria cunoaștere și experiență, explicând unele probleme chiar mai bine decât
Hildegarde. Herrad și-a ilustrat singură manuscrisu l, realizând o adevărată operă de artă.
Lucrarea includea o ilustrare a semnelor zodiacale și un tabel pentru fixarea zilelor festive (astfel
de tabele erau frecvente în sec. XII, dar al ei era dintre cele mai bune), astfel încât ea a stabilit

48
datele pentru Paște și Crăciun pe o perioadă de pes te 500 de ani (1175-1706). În 1187 a fondat
un spital pe teritoriul mănăstirii, unde a lucrat c a medic șef până la moartea sa, în 1195.[1]
Alte starețe învățate, care aveau cunoștințe medic ale teoretice și practice, au fost
Hroswitha (935-1000) din Gandershime și Héloise (11 01-1164), faimoasă în Franța pentru
erudiția ei. [1]
A mai fost identificată o astfel de stareță în Ang lia (sfârșitul sec.XII), pe nume Euphemia,
medic activ la mănăstirea pe care o conducea (în lo calitatea Wherell).[12]
Herrad și Hildegarde se numără printre ultimele st arețe erudite. Școlile mănăstirești ale
lui Carol cel Mare au dispărut treptat și multe sch ituri de maici au fost separate de mănăstiri, în
timp ce clerul a decretat reguli monastice stricte, care se înăspreau în anumite perioade. Multe
călugărițe au fost izolate (închise în mănăstiri) p entru prima dată în timpul papei Inocențiu al III-
lea (începutul sec. XIII), iar puterea și prestigiu l starețelor au decăzut. Cele ce conduceau
schiturile erau subordonate stareților și nu au mai fost create abații pentru femei. [1] Acestea au
început să se orienteze către orașele în plină dez voltare pentru a căuta oportunități educaționale.
Dar, în afară de universitățile italiene, cele din restul Europei au limitat treptat (până la
interzicere) accesul la studii medicale ale femeilo r ce doreau să practice această profesie. Deși
sec.XIII a însemnat excluderea femeilor din învățăm ântul medical, învățământul co-educațional
era posibil la universitățile italiene în sec.XIII- XIV și existau femei erudite care ocupau uneori
chiar și posturile de profesor.[22]
Monica Green îl citează pe Raffaello Calvanico, al cărui studiu din 1862 despre medicina
din Regatul Neapolelui, în perioada 1273-1410, demo nstrează existența a 24 de femei chirurgi,
13 dintre acestea fiind autorizate să practice pe f emei. În plus, s-a dovedit că acestea nu s-au
limitat doar la tratarea bolilor genitale, ci s-au pregătit să practice și alte operații chirurgicale.
[12, p. 439]
Profesorul J.J.Walsh semnalează existența unui num ăr de licențe, păstrat în arhive la
Neapole (nu se specifică perioada), care acordă fem eilor privilegiul de a practica medicina,
aparent fără limitare, menționându-se totuși că li s-ar potrivi în special activitatea legată de bolil e
femeiești. S-au păstrat doar două nume de femei abs olvente la Neapole: Francesca Romana
(prima femeie despre care se știe că a fost autoriz ată să practice medicina generală – în 1321) și
Constanza Calenda (prima femeie cu doctorat în medicină la o univers itate, în 1422). [22]

49
Despre Universitatea din Bologna se știe că aici s e obișnuia (începând cu sec.XIII) ca
studenții să urmeze atât facultatea de filosofie, c ât și pe cea de medicină. Un exemplu în acest
sens îl constituie Alessandra Gigliani (1307-1326), care după absolvirea filosofiei, a de venit
studentă de medicină (începutul sec.XIV). Ca asiste ntă (a fost numită prosector) a marelui
anatomist Mondino, s-a remarcat prin munca sa, fiin d renumită în epocă. Din păcate nu a reușit
să-și continue cariera promițătoare, pentru că s-a stins din viață la doar 19 ani.[22]
Deși exista un decret al Colegiului Universității d in Bologna, datând din 1377, care
interzicea accesul femeilor la studiu: ,,deoarece f emeia este originea păcatului, arma diavolului,
cauza gonirii omului din Paradis…” [3, p. 671], t otuși, la începutul sec.XV a fost atestată o
profesoară la această universitate. Este vorba de d r. Dorotea Bocchi (1360-1436), care i-a
succedat tatălui său la catedra de filosofie și med icină în cadrul universității bologneze.[3]
În studiul despre practica medicală a femeilor în E vul Mediu , Monica Green mai citează
și alți cercetători care s-au ocupat de Italia – Al cide Garosia a găsit în documentele orașului
Sienna 550 de practicanți de medicină între 774-155 5, două fiind femei-medic (mediche);
Ladislav Münster a descoperit la Veneția, în prima jumătate a sec.XIII, 7 femei cu preocupări
medicale (una cu titlul de ,,magistra”, altă văduvă a unui chirurg ce acorda îngrijiri medicale);
Katherine Park a studiat ,,Consiliul medieval târzi u” din Florența, în care sunt consemnați
doctorii, farmaciștii și băcanii, fără a fi incluși bărbierii, moașele, practicanții empirici – aici s unt
atestate patru femei-medic, membrii ai Consiliului florentin. [12]
În Franța epocii carolingiene (odată cu revigorare a educației în întreaga Europă), femeile
de la Curtea Imperială urmau Școala Palatului, la f el ca bărbații. La începutul sec.XII, femeile
erau educate de profesori particulari (cele din ari stocrație) și studiau medicina la Montpellier.
Astfel a fost Hersent, medic al Regelui Ludovic al XVI-lea și al soției sale, care i-a însoțit în
1248 într-o expediție în Țara Sfântă. În 1220, Univ ersitatea din Paris a interzis exercitarea
profesiei de către nelicențiați (nu exista încă o f acultate de medicină), iar în 1239 la Montpellier
s-a promulgat o lege asemănătoare. Aceasta însemna de fapt îndepărtarea tuturor practicanților
ilegali (bărbați și femei deopotrivă), care nu avea u studii superioare și/sau nu reușeau să treacă
de examinarea dificilă de la sfârșitul facultății. Pregătirea universitară dura foarte mult, comisia
de atestare era exigentă, majoritatea instituțiilor de învățământ superior erau conduse de clerici și
puțini laici se încumetau să urmeze facultatea de m edicină, preferând să învețe diverse practici
medicale sau chirurgicale prin sistemul uceniciei. Alt mod de a obține licențe (sau mai bine zis

50
atestate) de practicieni îl reprezenta un examen fo rmal în fața autorităților unui oraș sau acordul
scris al preotului paroh din zona în care locuia re spectivul vindecător (valabil și pentru moașe).
Bineînțeles că astfel de ,,diplome” nu erau recunos cute în orașele mari (universitare). Această
situație s-a perpetuat și în Renaștere.[12]
Spre sfârșitul sec.XIII, profesorii și doctorii Fac ultății de Medicină din Paris și-au
concentrat eforturile pentru a controla activitatea medicală a chirurgilor, bărbierilor și
vindecătorilor de orice fel. În 1322 s-a hotărât ca toți practicanții nelicențiați să fie supuși unor
teste de specialitate, urmate de un proces, dacă ac uzatul nu se dovedea destul de bine pregătit.
Într-un astfel de proces a fost acuzată Jakoba (Jac queline) Felicie, care trata atât femei, cât și
bărbați. În ciuda depoziției martorilor, care au af irmat că au primit îngrijire de calitate și ieftină ,
Jakobei i s-a interzis practica. În aceeași situați e s-a aflat și Felicie de Almania (n.1292 – ), care
s-a apărat atacând legea nedreaptă (după opinia ei trebuia aplicată doar impostorilor, nu și celor
ce-și dovedeau experiența) și explicând nevoia paci entelor de a fi tratate de femei-medic. Deși
sentința a fost identică cu cea a predecesoarei, se presupune că a ignorat-o. Au fost urmărite în
justiție și alte practicante nelicențiate (aproxima tiv 15), printre care Marguerite d`Ypres și Sarah
la Mirgesse, ce au activat la Paris în sec.XIII. Ma i sunt consemnate Sarah de Saint-Gilles,
femeie-medic care a practicat la Marsilia în sec.XI V și Peretta Peronne, una dintre cele mai de
succes femei-chirurg din Paris, căreia i s-a intent at proces în 1411, confiscându-i-se și tratatele
după care învățase medicina.[1]
Studiul cercetătorilor Ernst, Wichersheimer și Dan ielle Jacquart a scos la iveală faptul
că în Franța, în sec. XII-XV, au existat 7647 de pr acticanți medicali înscriși în documente, dintre
care 121 (aproximativ 1,5%) erau femei – 44 au fost identificate ca moașe, în timp ce restul
(aproape două treimi), activau ca bărbieri, chirurg i, medici (experimentați prin ucenicie sau
empirici).[12]
Ca și în Franța, în Germania medievală femeile prac ticau o întreagă gamă de activități
medicale, nu doar moșitul. Walter Schӧnfelda descop erit în documente 15 femei practicante
(majoritatea evreice) în Frankfurt, între 1387-1497 . Trei dintre femeile-medic evreice erau
specializate în oftalmologie și niciuna din cele 15 nu avea practică limitată la moșit (toate erau
licențiate).[12] Se cunoaște numele a doua dintre e le – Barbara Wientrauben, care a scris un
tratat medical în sec. XV și Zerlin, care practica chirurgia în 1475. [1]

51
Cercetătorii englezi nu au găsit prea multe femei-m edic în documentele studiate.
C.H.Talbot și E.A.Hamond au descoperit în registrul biografic al practicanților medicinei din
Anglia, Scoția și Țara Galilor, din perioada anglo- saxonă până la începutul sec.XVI, un număr de
numai 8 femei, 6 identificate ca medici (mai precis vindecătoare), una drept chirurg și o moașă
(obstetriciană). Registrul a fost recent cercetat d e Robert Gottfried (pentru perioada 1350-1530),
care a afirmat că a mai găsit dovezi pentru încă 28 de femei practicante (8 care puneau lipitori,
16 bărbieri și 4 farmaciste). Numărul total de doct ori înregistrați în cei aproximativ 200 de ani
este de 2282, deci femeile reprezintă 1,2%. Edward Kealey a suplimentat lista cu încă două
femei – surorile Solicita și Matilda (sfârșitul sec .XII), fiecare dintre ele fiind denumită
,,medica”.[12]
Documentele privind istoria medicinei spaniole au f ost analizate de Michael McVaugh,
care s-a limitat la arhivele Regatului Aragon, într e anii 1285-1335, nereușind să descopere nicio
femeie practicantă a medicinei, angajată de familia regală. În schimb, împreună cu Louis Garcia
Ballester și Rubio Vela, cercetând marea comunitate medicală a Valenciei din sec.XIV, a aflat
despre câteva femei vindecătoare (nelicențiate) num ite ,,curanderas”, dar și despre femei-medici
licențiate, unele fiind de origine musulmană (pract icau totuși, urmând regulile comunității
creștine). În primii ani ai sec.XIV, practica femin ină nu se limita la obstetrică-ginecologie, iar
pacienții puteau fi atât bărbați cât și femei. A ap ărut însă o lege în 1329, aplicabilă medicilor de
ambele sexe, de orice religie, care interzicea feme ilor să practice medicina (în general) și să
prescrie poțiuni – ele aveau voie să îngrijească do ar copiii și femeile, cărora oricum nu trebuia să
le administreze astfel de remedii. Cercetătorii au presupus că legea poate fi motivată prin dorința
oficialităților de a controla activitatea celor ce se ocupau de viața reproductivă a pacientelor.[12]
În Europa medievală existau femei-medic evreice, u nele cunoscute după nume
(Virdimura în Italia, în 1276; Zerlin, Sarah Evreic a, Wientrauben Barbara în Germania ; Jakoba
Felicie și Sarah La Mirgesse în Franța). Și în Span ia creștină activau astfel de femei, dar care
primeau educație medicală identică cu cea a bărbați lor, erau licențiate (după un examen) să
practice atât medicina cât și chirurgia, având voie să examineze pacienți de ambele sexe
(conform legii ebraice). În 1376, o evreică a fost licențiată ca doctor în Sicilia (făcea parte din
Regatul Aragonului) și i s-a permis să-și desfășoar e activitatea pe toată întinderea regatului. Tot
în Spania au fost atestate, ca medici și chirurgi, câteva evreice în sec.XIV-XV. Printre acestea se
număra și Jamila, văduva lui Yucaf (de asemenea chi rurg licențiat). La Sevilla, în sec.XV, erau și

52
două specialiste în bolile de ochi – doňa Leal și J uana Levi (,,judecător” oficial sau
supraveghetor al medicilor în 1455). [25]
Practica medicală a femeilor în Evul Mediu nu este bine cunoscută din cauza sărăciei
documentelor din acea perioadă. Sursele folosite, î n afară de rarele licențe în medicină
descoperite, au fost testamentele, transferurile de proprietate, înregistrările Curții și altele (de
exemplu diverse ordine de limitare a activității m edicale feminine).[12]
Numărul mic de femei cu preocupări medicale se poat e datora, de asemenea, parametrilor
prin care unii cercetători au ales să definească in vestigațiile lor. Au fost luate în considerare, în
primul rând, femeile cu licențe universitare, exclu zându-se marea majoritate a femeilor care
activau ca vindecătoare sau moașe (cu pregătire pri n ucenicie sau empirice). Nu e mirare că
aceste studii nu au oferit o imagine reală a practi cii feminine. [12]
Majoritatea istoricilor sunt astăzi de acord că si ntagma “sănătatea femeilor a fost ocupația
acestora” nu era valabilă în practica medicală a Ev ului Mediu. Atât femeile, cât și bărbații, se
implicau în toate ramurile medicinei și aveau pacie nți de ambele sexe (excepție făceau moașele,
care se ocupau doar de femei). Cei care ofereau îng rijiri în caz de boală făceau parte din toate
categoriile sociale și aparțineau unor religii dife rite. Pentru mulți practicanți, munca lor era o
afacere, plata constând în produse sau bani. Desigu r, era de dorit ca pacienții să fie îngrijiți la u n
spital, într-o mănăstire sau să apeleze la un medic licențiat. Însă cea mai mare parte a populației
nu avea mijloacele materiale pentru a-și permite un tratament de calitate. [12]
Monica Green este de părere că în cercetarea unui s ubiect cum este practica medicală a
femeilor în Evul Mediu ,,trebuie să rămânem sensibi li la diferențele cronologice (diversele
perioade ale Evului Mediu), regionale, religioase ș i de clasă, pe scurt la toți factorii care creează
specificitatea și diversitatea istorică”.[12, p. 47 4]
Destinele diferite ale Trotei și Hildegardei au fos t analizate pe larg de prof.Monica
Green, într-un articol apărut în 1999. [10] Ambele autoare de lucrări medicale, Trota din Salerno
și Hildegarde din Bingen, mai generează și astăzi d ispute în rândul iatroistoricilor.
Trota este prototipul femeii-medic de la Școala Medicală din Salerno și textele ei
medicale (diverse, nu numai ginecologice) se confor mau cunoștințelor clasice ale timpului său.
Dovedind o foarte bună cunoaștere a bolilor feminin e, lucrările ei au fost traduse, compilate (de
nenumărate ori) și studiate în școlile medicale pân ă în Renaștere. [10]

53
Hildegarde a avut aceeași adresabilitate feminină, dar a folo sit alt mod de abordare.
Scrierile ei (concepute mai mult în germană decât î n latină) s-au tradus parțial în sec.XVI, însă
tratatul medical ,,Causae et Curae” a rămas necunos cut până în 1859, deși releva o înțelegere
nouă și complexă a omului (situa diferențele sexual e în centrul explicațiilor sale).[10]
Prof.Green era de părere că: ,,motivele pentru care lucrările lor au căzut în desuetudine
diferă, ca și cele pentru care au renăscut în sec.X IX-XX. Umanismul renascentist, mândria
națională, devoțiunea religioasă și naturalismul șt iințific s-au intersectat în moduri variate, și nu
în întregime previzibile, cu sentimente feministe ș i anti-feministe, pentru a le ,,mișca” pe aceste
femei înăuntru și în afara reflectoarelor scenei is toriei”.[10, p. 53]
Concluzia ,,Nu poate exista text fără context” arat ă necesitatea analizei operelor medicale
ale acestor femei ,,în circumstanțele politice și s ociale” ale epocii istorice în care au trăit, ,,cu
critica riguroasă pe care o cer, recunoscând atât r ealizările, cât și limitările lor.” [10, p. 54]
În ceea ce privește atitudinea practicanților medic ali față de femei ca paciente, prof.Green
a observat că textele ginecologiceși-au schimbat co nținutul și titulatura în perioada secolelor
XIII-XV. Dacă în sec.XIII acestea se intitulau ,,Bo lile femeilor”și descriau afecțiunile specific
feminine (inclusiv problemele de obstetrică) și tra tamentul lor, cu trecerea timpului s-a
considerat că fiind situate în zone intime (,,ascun se”, ,,secrete”), bolile respective n-ar trebui să
fie cunoscute decât de cei strict implicați (medici i bărbați) în procesul terapeutic, deoarece
constituie ,,secretele femeilor”. S-ar putea crede că, dată fiind legătura dintre bolile femeilor și
organele de reproducere, care au de-a face cu sexul , iar acesta eratabu la vremea respectivă, s-au
numit ,,secrete” și afecțiunile feminine. Prof.Gree n însă afirmă că folosirea cuvântului ,,secret’’
ca substantiv ,,a fost determinat și reflectă o sch imbare în atitudinea față de procreare, care a
început în secolul al XIII-lea’’ și ,,nu numai medi cii, dar și intelectualii în general, clerici și la ici,
scriind în latină sau limba maternă au adoptat repe de acest mod de conceptualizare a corpului
feminin” (în primul rând cu rol de reproducere). [1 1, p. 20]
Chiar și textele atribuite Trotei au suferit schimb ări în traducerile și compilațiile din
sec.XIII-XIV. Noua atitudine față de sexualitate și procreere s-a concretizat în transformarea
textelor ginecologice (în general) prin juxtapunere (amestec de ginecologie cu probleme de
reproducere), adaptare și redenumire, astfel încât majoritatea lucrărilor din sec.XV vorbeau
despre sterilitate, sarcină și naștere. În această perioadă, controlul reproducerii a trecut de la
femei la bărbați, schimbându-se autorii tratatelor medicale și destinatarii lor. De la medicina

54
femeilor pentru femei, s-a trecut la medicina bărba ților pentru femei, acestea nemaiavând niciun
cuvânt de spus în privința procreerii. Prof.Green c onclude: ,,Transformarea literaturii
ginecologice în depozitarea «secretelor femeilor» a runcă o pată dezagreabilă, misogină asupra
întregii inițiative de a scrie în mod public despre corpul feminin”.[11, p.28]

55
Capitolul IV
Femeile-medic în Renaștere

În sfera noțiunii de Renaștere se înscriu trei mari evenimente: umanismul renascentist,
Reforma religioasă și ampla mișcare artistică.
Protestantismul a produs o adevărată revoluție în cadrul Bisericii catolice, având
implicații importante în toate domeniile vieții cot idiene și impact social pe termen lung. Din
punct de vedere al statutului femeilor în religia p rotestantă, aceasta nu mai era considerată
inferioară bărbatului, permițându-i-se participarea la viața socială. Femeile aveau dreptul la
educație, predicau, își alegeau aproape orice profe sie și, începând din 1960, majoritatea
Bisericilor reformate au admis pastori femei. [6, v ol. X]
În Renaștere s-au prefigurat elementele revoluției științifice și au apărut primele semne
ale viitoarei mișcări feministe. Astfel, Christine de Pizan (c.1364-c.1434), recunoscută ca prima
scriitoare profesionistă din Europa, a criticat în opera sa (mai ales în lucrările “The Book of the
City of Ladies” – Cartea despre orașul femeilor și “The Treasure of the City of Ladies” –
Comoara din orașul femeilor) misoginismul și stereo tipiile epocii, încercând să convingă
societatea de necesitatea educației femeilor și apr ecierea lor la justa valoare.[1; 32]

56
Medicina Renașterii, prin progresele realizate, a d eschis calea spre etapa științifică a artei
medicale. În această perioadă s-au dezvoltat în mod special anatomia, chirurgia, fiziologia,
terapeutica și patologia bolilor infecțioase.
Chirurgia renascentistă a beneficiat de personalit atea creatoare a lui Ambroise Paré, care
a revoluționat teoria și practica acestei specialit ăți. Preocupările lui s-au extins și spre medicina
legală, memorialistică medicală și obstetrică (este considerat primul obstetrician modern). Bun
profesionist (a reintrodus manevra de versiune pod alică pentru a salva copilul la naștere), era și
un dascăl priceput. Instruia moașele și a scris un tratat despre moșit. Nu este sigur dacă Louisse
Bourgeois (1563-1636) i-a fost discipolă sau doar a lucrat cu el. Despre celebra moașă (a activat
26 de ani la Curtea Regală) nu se știe exact cum a învățat această meserie – fie de la soțul ei, care
a fost elevul lui A.Paré sau a absolvit școala de m oașe de la Hôtel Dieu, înființată în 1531.
Poreclită și ,,La Bourcière”, ea a reușit să impună respectul față de practica moșitului și a fost
prima din corporația sa care a scris despre aceasta . Constatările valoroase din cele trei lucrări
publicate (reeditate, traduse) i-au crescut faima d e moașă pricepută și femeie educată (în 1598 și-
a luat licența, în urma unui examen foarte serios). A scris: ,,Observații diverse despre sterilitate,
nașteri și bolile femeilor și copiilor nou-născuți” (1609), ,,Practica completă a moșitului, pe larg”
(1659) și ,,Apologie contra raportului medicilor” ( 1627). Câteva capitole ale lucrărilor ei sunt:
sfaturi generale pentru moașe; sfaturi pentru naște rea normală, poziția în timpul nașterii; ligatura
cordonului ombilical; prolapsul cordonului ombilica l.[1; 29]
După înființarea facultăților, femeile n-au mai avu t posibilitatea să studieze medicina (cu
excepția Italiei). Cele care se instruiau în famili e sau în sistem de ucenicie primeau uneori licențe
de practică de la autoritățile localității în care se stabileau. Majoritatea femeilor vindecătoare
(fără licență) activau la sate și în orașele mici, folosind tratamente empirice. Dacă aveau prea
mult succes, stârneau invidie sau uimire în timp ce rosteau cuvinte „vrăjite”. Pentru că oamenii
din popor nu puteau explica reușitele lor terapeuti ce, presupuneau că talentul vindecător fusese
obținut de la Diavol și anunțau slujitorii Biserici i. Aceștia le acuzau de vrăjitorie, le intentau
proces și le ardeau pe rug (și moașele aveau parte de același “tratament”). Astfel a început
vânătoarea de ,,vrăjitoare” (sec.XIII – instituțion alizarea Inchiziției și a durat până în
sec.XVIII.[1]
Femeile au continuat să practice medicina ca infirm iere și moașe în diverse locuințe,
subordonate fiind medicilor bărbați. De altfel exis ta obiceiul ca stăpâna casei sau șefa

57
personalului să se ocupe de tratamentul de prim-aju tor pentru membrii familiei. Această practică
nu a fost prea documentată în Evul Mediu, dar în se c.XVI a devenit explicit statuată de autori ca
Thomas Tusser și Gervase Markham. În gospodăriile m ai mari putea să fie angajat cu salariu și
un medic al casei.[23]
După apariția legii licențelor, diverse categorii a parținând profesiei medicale au început
să se organizeze în bresle (bărbieri, chirurgi, moa șe), care au continuat să funcționeze și în
Renaștere. Breslele nu asigurau diplome pentru feme i din cauza lipsei lor de educație formală. În
Anglia și în Franța acestea s-au înființat în sec.X III. Fetele și soțiile bărbierilor și chirurgilor
aveau voie să devină și ele membre în respectiva br easlă. Văduvele păstrau statutul soților în
confrerie dacă doreau, cel puțin până se recăsătore au. La sfârșitul sec.XVI exista la Londra un
sistem de ucenicie pentru moașe, tinerele trebuind să activeze 7 ani sub îndrumarea unei moașe
mai în vârstă. Prima moașă licențiată, atestată de către arhiepiscopul din Cantebury, a fost
Eleanor Pead, care a depus jurământul în 1567.[12; 23]
În sec.XV-XVI, nobilele italiene erau educate de pr ofesori particulari. Tinerele astfel
instruite erau trimise la curțile femeilor erudite, care le inițiau în arte și științe, ceea ce era
echivalent cu educația pe care și-o permiteau și bă rbații. Cele ce doreau să practice medicina
erau primite la facultate sau învățau în familie, o bținând ulterior licența. În numeroasele spitale
construite în Italia (la începutul sec.XV existau 3 0 de spitale în Florența, 12 astfel de edificii în
Milano) activau și femei-medic. La spitalul Santa M aria Nova erau angajați, pe lângă cei 10
doctori, un farmacist și femei-chirurg.[23]
Isabella Cortese a publicat la Veneția, în 1561, l ucrarea ,,Secreti medicinali artificiosi ed
alchimici”, care cuprindea rețete medicale, alchimi ce, minerale, cosmetice. A fost tradusă în
germană și reeditată de câteva ori în următorii 100 de ani. Teodora Angelucci, o altă scriitoare
medicală, a publicat în 1593 ,,Ars medica’’, apoi ,,De natura et curatione malignae febris”. [23]
Cercetătoarea Merry Wiesner a studiat munca femeilo r din Germania în sec. XVI-XVII și
susține că ,,participarea femeilor la îngrijirea să nătății era văzută ca un lucru natural și firesc,
potrivit femeilor”. [12, p. 437]
Margaret Pelling și Charles Webster au oferit o d efiniție a ,,practicantului medical” (în
studiul din Londra și Norwich în sec.XVI) – ,,orice autodidact a cărui ocupație este în general
interesul pentru îngrijirea bolii”. Conform acestei definiții au găsit la Londra 60 de femei
practicante, iar la Norwich 10 femei erau cunoscute și după nume.[12]

58
La sfârșitul sec.XVI a fost semnalată la Berna o a nume Marie Calinet (Mme de Hilden),
moașă și chirurg (a realizat cu succes operații cez ariene). Ea a recomandat pentru prima dată
folosirea căldurii în vederea stimulării uterine în timpul travaliului. [12]
În Spania, la Salamanca, a practicat medicina Beatr iz Galindo (La Latina) (1474-1534),
care era profesor de filosofie, retorică și medicin ă. Ea a fondat spitale și școli în țara natală. O
altă figură marcantă în Spania renascentistă a fost Olivia Sabuco des Nantes Barrera (n.1562),
care a scris tratatul ,,O nouă filosofie despre nat ura omului, neștiută sau arhivată de vechii
filosofi, care va îmbunătății viața și sănătatea oa menilor”. Lucrarea vorbea despre stările mentale
și fiziologice umane, fiind redactată în spaniolă ș i latină. Erau citați Hipocrate, Platon, Pliniu și
Galen, dar autoarea a ținut să consemneze și propri ile păreri despre pasiuni (teama, mânia,
disperarea, dragostea neîmpărtășită, rușinea, anxie tatea, compasiunea, ș.a.) și anume că acestea
stimulau secrețiile creierului, afectând sănătatea și inițiind boala. Dedicată lui Filip al II-lea al
Spaniei, lucrarea a fost tipărită la Madrid în 1587 și 1588, dar Inchiziția n-a apreciat-o, astfel
încât a fost distrusă aproape în întregime. S-au pă strat totuși 2 copii, după care a fost republicat
tratatul în 1728.[23]
Conform părerii specialiștilor, Renașterea nu a fos t o perioadă propice pentru afirmarea
femeilor-medic. Totuși, au existat femei cu preocup ări medicale, practicante, instruite la
mănăstire, în sistem de ucenicie sau în familii.

59
Capitolul V
Importanța activității medicale a femeilor
în Evul Mediu și Renaștere

Din punct de vedere istoric, în multe părți ale lu mii, participarea femeii în profesia de
medic, a fost restricționată în mod semnificativ. C u toate acestea, practica medicală a femeilor,
cum ar fi a celor care îngrijesc sau ca profesioniș ti în domeniul sănătății a fost larg răspândită.
Implicarea femeilor în domeniul medical a fost înre gistrată în mai multe civilizații timpurii.
Medicina clasică evocă numeroase figuri de femei c u vocație de medic și cercetător, ce
au deschis calea spre reconsiderarea imaginii sexul ui feminin și recunoașterea contribuției
particulare la progresele din acest domeniu.
Evul Mediu se întinde pe o perioadă de peste 1000 de ani și aspectul lui diferă în funcție
de zona geografică. Condițiile sociale, economice ș i politice au influențat, împreună cu religia,
statutul femeilor în societate și în profesia medic ală.
În Imperiul Bizantin s-a observat o schimbare în s tatutul femeilor, implicit a femeilor-
medic, de-a lungul celor peste 1000 de ani. În prim ele secole, acestea aveau parte de respect
pentru munca lor, însă treptat s-a ajuns la subordo nare față de medicii bărbați.
Pe măsură ce perioada medievală progresa, educația medicală a femeilor a suferit un
declin, pentru că Biserica a propovăduit inferiorit atea femeilor. Chiar și asa, au existat destule
femei-medic sau cu preocupări medicale care au alin at suferința bolnavilor. Rămase anonime,
multe călugărițe și diaconese ajutau pacienții din instituțiile de caritate creștină sau din spitale,
ele fiind instruite la mănăstire. Pe lângă sprijinu l sufletesc, ele foloseau și remedii empirice,
plantele medicinale fiind cultivate în grădinile mă năstirilor.
Spitalele înființate după modelul Vasiliadei, incl usiv cele construite în timpul cruciadelor,
aveau și personal feminin. Una dintre femeile-medic de la sfârșitul sec.IV, Nicerata, a practicat
medicina la Constantinopol. Conform legendei, a reu șit sa îl vindece pe Sf. Ioan Gură de Aur de
o boală gravă, faptă pentru care a fost sanctificat ă după moarte.
Chiar dacă nu au practicat, unele femei nobile au fost instruite în tainele medicinei
relevând astfel preocuparea femeilor acelor timpuri pentru științele medicale. Sunt cunoscute

60
împărătesele Eudocia și Pulcheria, din sec.V sau An a Comnena (1083-1148), fiica împăratului
Alexis I. Deși avea cunoștințe medicale temeinice, nu a reușit să îl trateze eficient pe tatăl său. În
schimb a scris lucrarea enciclopedică ,,Alexiada’’, în care dă măsura erudiției sale prin
comentarii pertinente religioase, politice și medic ale (teoretice și practice).
O altă erudită bizantină, primul autor medical sla v, a fost prințesa Eupraxia Zoia
(sec.XII). Ea a scris tratatul medical ,,Mazi’’ (,, Alifiile””) în 1130. Lucrarea e în limba greacă,
inspirată din medicina lui Hipocrate și Galen, dar ne informează si despre tradițiile medicale ale
epocii. Destinată practicii, opera ,,a fost la vrem ea ei foarte răspândită în Rusia Chieviană’’.
Dată fiind situația actuală a femeilor musulmane, e greu de înțeles statutul de care acestea
se bucurau în Evul Mediu, când erau acceptate în sp itale, ca medici și chirurgi. La vremea aceea
se lua în considerare îndemnul din Coran ,,căutarea cunoașterii e o datorie religioasă pentru
fiecare musulman, bărbat și femeie’’.
Câteva exemple de femei cu preocupări medicale sau chiar femei-medic demonstrează
toleranța existentă în lumea musulmană până în sec. XV. Astfel, încă din timpul vieții lui
Mohamed, femeile obișnuiau să-l însoțească în exped iții și campanii militare, pentru a îngriji
bolnavii și răniții.
Femeile studiau la școala medicală din Bagdad, und e elementele de medicină se
completau cu cele de alchimie și astrologie. Proces ul educativ al tinerelor musulmane nu a fost
înregistrat (până de curând) în textele istorice, d ar existența femeilor învățate este cel puțin
atestată de poveștile din ,,1001de nopți’’. Aici se relatează despre legendara sclavă Tawaddud,
care studiase Coranul, filosofie, matematică, medic ină (dietă, anatomie, fiziologie, simptomele
bolilor interne și externe) și chiar își menținea p unctul de vedere împotriva practicii medicale
obișnuite, adică sângerarea și aplicarea de ventuze .
În ultimele decenii s-au cercetat cu atenție docum entele din perioada Evului Mediu și au
fost descoperite și alte femei care au contribuit l a completarea cunoștințelor medicale. S-a aflat
astfel despre Ishi Nîli, studenta lui Abu-Said (sec .X), care se ocupa de unguentele folositoare în
diferite boli de ochi.
În perioada Imperiului Abbasid (sec.VIII-XII), exi stau în toate orașele importante, spitale
cu servicii oferite tuturor. Saloanele erau separat e pentru bărbați și femei, la fel și medicii.
Specialiștii, bărbați și femei deopotrivă, colabora u deseori pentru rezolvarea problemelor
medicale. Deoarece opinia publică nu prea agrea ca doctorii să consulte și pacienți de sex opus,

61
s-a ajuns la asocierea prin căsătorie a celor care doreau să practice medicina. Frecvent cărțile
scrise de medici despre bolile femeilor se bazau în mare parte pe informațiile provenite din
experiența consoartelor. Totuși, au existat și feme i autoare de cărți medicale, de exemplu o
anume Rusa, ale cărei lucrări încă sunt disponibile .
În Califatele Arabe s-au construit spitale special e pentru femei, conduse de moașe bine
instruite și femei-medic. Au fost atestate două fem ei-medic faimoase (descendente ale
cunoscutului medic Avenzor), care erau specializate în boli femeiești, arta moșitului. Ele au
activat în sec.XII în Andaluzia, îngrijindu-l și pe conducătorul Abu-Yusuf Ya'qub al Mansur.
În sec. XV au fost documentate și femei-chirurgi d espre care aflăm din lucrarea
,,Chirurgia Imperială’’, scrisă de Șerafeddin Sabun cuoğlu. Iată deci că și în lumea musulmană a
Evului Mediu, femeile-moașe, medici, chirurgi, și-a u adus aportul în teoria și practica medicală.
Europa medievală a beneficiat și ea de activitatea femeilor cu preocupări medicale. La
început în mănăstiri, apoi în spitale, uneori la do miciliu, femeile alinau suferințele bolnavilor și
foloseau tratamente empirice.
Prima școală medicală din Europa s-a înființat la Salerno. Aceasta primea ca elevi, dar și
ca maeștri, reprezentanți ai oricărei naționalități sau religii și, în plus accepta și femei. Aici a
activat și Trotula, femeie-medic și profesoară, car e a scris tratatul de obstetrică-ginecologie
,,Despre suferințele femeilor înainte, în timpul și după naștere’’, datat în sec. XI.
Despre Trotula s-a comentat în cercurile intelectu ale încă din sec. XVI, cercetătorii
moderni i-au negat existența, însă prof. Monica Gre en, o autoritate în domeniul istoriei medicinei
în Evul Mediu, s-a documentat pe larg și a repus-o în drepturile sale. Cercetătoarea a clarificat
subiectul controversat de atâta vreme – în primul r ând ea consideră că ,,Trotula’’ este de fapt un
compendiu medieval despre medicina femeilor, format din trei lucrări importante; în al doilea
rând e de părere că doar lucrarea ,,Despre tratamen tul femeilor’’ poate fi atribuit unei femei ce
avea cunoștințe medicale, pe nume Trota și care ar fi trăit la Salerno.
M.Green pune accentul pe faptul că acest ansamblu de texte reflectă sinteza dintre
practicile medicale salernitane și noile cunoștințe (teoretice și practice) provenite din lumea
arabă, neputând fi înțeles decât în contextul intel ectual și social din care a provenit.
,,Trotula’’ a fost cel mai influent compendiu desp re medicina femeilor în Europa
medievală. A circulat sub formă de manuscrise latin e (122), realizate de copiști laici sau călugări
și a fost tradus în peste 20 de limbi străine.

62
Din textele luate în ansamblu se pot desprinde cât eva idei și practici medicale interesante
pentru epoca medievală – sfaturi pentru moașe, aleg erea doicii, dieta specială a lăuzei, afecțiunile
legate de naștere și tratamentul acestora. În ceea ce privește ruptura de perineu în timpul nașterii,
se propune, pe lângă rezolvarea sa post-partum și o metodă chirurgicală de prevenire a acestei
probleme. Se discută de asemenea despre controlul s arcinii, cauzele și tratamentul sterilității,
specificându-se că și bărbatul poate fi vinovat în cazul acesteia. În plus, se atrage atenția asupra
anxietății și stresului, care au efecte negative as upra sănătății, problemă de mare actualitate în
zilele noastre.
Studentele și profesoarele de la Școala din Salern o s-au remarcat prin cunoștințele
medicale, fiind vestite atât în tradiția populară, cât și în cercurile științifice. Câteva nume ale lo r
le cunoaștem, însă mai importante sunt lucrările lo r medicale. În timp ce, ca medici, aveau în
grijă secția de femei a spitalului din Salerno, tra tatele scrise indică faptul că ele practicau toate
ramurile medicinei: ,,Despre bila neagră’’, ,,Despr e natura fluidului seminal’’, ,,Despre febra
pestilențială’’, ,,Despre tratamentul rănilor”, ș.a . S-a remarcat în mod special Constanza Calenda,
care a devenit prima femeie doctor în medicină, în 1422.
După înființarea facultăților de medicină, doar în Italia a mai fost permis accesul
femeilor. În urma cercetărilor, au fost descoperite relativ numeroase femei (sec.XIII-XV) care
studiau la Neapole și Bologna. Absolventele puteau practica și chirurgia, iar pe lângă bolile
specific feminine, aveau voie să trateze și alte af ecțiuni. La Bologna, unde era formal interzis
accesul femeilor la studii, a fost atestată chiar ș i o profesoară – Dorotea Bocchi, care i-a succedat
tatălui său de la catedra de filosofie și medicină, în cadrul Universității.
Practica medicală a femeilor în Evul Mediu nu este bine cunoscută, din cauza sărăciei
documentelor din acea perioadă. De asemenea, cercet ătorii au luat în calcul, în primul rând,
licențele universitare, excluzându-se majoritatea f emeilor care activau ca vindecătoare sau
moașe. În afară de Italia au mai fost atestate câte va femei-medic în Franța, Germania, Anglia,
Spania, care erau autodidacte sau învățau practica medicală prin ucenicie. Ulterior ele obțineau
atestate în diverse orașe.
Chiar dacă numărul femeilor-medic din Evul Mediu n u a fost prea mare, în raport cu al
celorlalți medici, important este faptul că ele nu au abandonat studiile medicale, fie ele oficiale
sau prin ucenicie. Unele dintre ele au contribuit l a îmbogățirea cunoștințelor medicale (prin

63
lucrările scrise), dar se poate spune despre toate femeile cu preocupări medicale că au ajutat din
plin la îngrijirea bolnavilor, femei și bărbați deo potrivă.
O figură marcantă a Evului Mediu european a fost s tareța Hildegarde von Bingen,
considerată în epocă cea mai erudită și influentă f emeie ecleiastă. Nu avea studii medicale, însă
medicina călugărească era lesne de învățat, dat fii nd că multe tratate de specialitate se aflau în
biblioteca mănăstirilor, iar călugării aveau solide cunoștințe practice. În afară de cărțile cu
subiecte religioase, a scris și două lucrări medica le – ,,Liber Simplicis Medicinae’’ și ,,Liber
Compositae Medicinae’’, menite să vină în ajutorul călugărițelor care aveau în grijă infirmeriile
mănăstirilor.
Primul tratat, scris între 1155-1160, a fost edita t deabia în sec.XVI, sub numele
,,Physica’’. Aceasta este considerată cea mai știin țifică dintre lucrările ei, dovedindu-se un tratat
demn de a fi folosit ca text pentru studiu la Școal a medicală din Montpellier. Lucrarea avea un
stil direct, didactic și contrar obiceiului epocii (toate lucrările erau scrise în latină), aceasta
conținea denumirile în germană ale tuturor elemente lor descrise, iar nomenclatura botanică s-a
păstrat până în ziua de azi. Hildegarde este consid erată primul autor de limbă germană.
Al doilea tratat numit și ,, Causae et Curae’’, cu prinde teorie medicală și remedii. Aici
Hildegarde își expune pe larg concepția medicală mi stico-religioasă. Pe de o parte explică
influența macrocosmosului (Universul) asupra microc osmosului (corpul omenesc) în ceea ce
privește structura, funcțiile (implicit bolile spec ifice) și calitățile sufletului. Pe de altă parte,
stabilește o relație între sănătate și creație, boa lă și cădere, vindecare și mântuire. Lucrarea nu a
fost pe larg răspândită, dar are meritul de a inclu de cunoștințele medicale la zi și experiența
clinică și terapeutică a stareței, care era vestită ca vindecătoare. Ea a încercat în scrierile sale s ă
îmbine, în mod îndrăzneț în epoca aceea, elementele științifice, conceptul mistic micro-
macrocosmos și convingerile religioase.
Cu toate că medicina Hildegardei era un amestec de analogii biblice și microcosmos,
umoralism galenic și tradiție benedictină, la care se adăugau elemente de medicină populară și
propria ei experiență vastă, nu i se poate nega inf luența în toate mediile epocii sale – politic,
religios, medical.
În Renaștere, s-au înființat școlile pentru moașe, deoarece s-a considerat că e nevoie de o
instruire serioasă pentru această profesie. S-a rem arcat la Paris Louise Bourgeois, discipola
celebrului chirurg Ambroise Paré. Ea a reușit să im pună respect față de practica moșitului și a

64
fost prima din corporația sa care a scris despre ac easta. Constatările valoroase din cele trei lucrări
publicate (reeditate, traduse) i-au crescut faima d e moașă pricepută și femeie educată.
Deși perioada renascentistă nu a fost propice pent ru studiul medicinei de către femei, au
existat totuși câteva scriitoare medicale. În Itali a, Issabela Cortese a scris ,,Secreti medicinali
artificiosi ed alchimici’’, cu rețete medicale, alc himice, cosmetice, lucrare tradusă în germană și
retipărită de câteva ori în următorii 100 de ani. O altă scriitoare medicală italiană a fost Teodora
Angelucci, care a publicat ,,Ars medica’’ și ,, De natura et curatione maligne febris’’. În Spania,
Oliva Sabuco des Nantes Barrera a scris ,,O nouă fi losofie despre natura omului, neștiută sau
arhivată de vechii filosofi, care v-a îmbunătății v iața și sănătatea oamenilor’’. Era un tratat
despre stările mentale și fiziologice umane, scris în spaniolă și latină, fiind citați Hipocrate,
Platon, Pliniu și Galen.
Tot în Spania, la Salamanca, a activat ca medic și Beatriz Galindo, care era profesor de
filosofie, retorică și medicină. Ea a fondat spital e și școli în diverse localități.
La sfârșitul sec.XVI a fost semnalată la Berna, Ma rie Calinet, moașă și chirurg (a realizat
cu succes operații cezariene). Ea a recomandat pent ru prima dată folosirea căldurii în vederea
stimulării uterine în timpul travaliului.
Educația medicală a femeilor a continuat în Italia , ca dovadă sunt atestate în spitale
femei-medic și chiar femei-chirurgi în spitalul San ta Maria Nova. N-au avut probabil realizări
remarcabile, dat fiind că nu ne-a rămas niciun nume înregistrat.
Femeile-medic din Renaștere au fost puține, însă , ,au ținut flacăra aprinsă’’, în așteptarea
unor vremuri mai bune. În secolele următoare a înce put lupta pentru dreptul la educație al
femeilor, însă cu greu au fost acceptate în institu țiile de învățământ superior – deabia într-a doua
jumătate a sec. al XIX-lea.

65
Concluzii

Practicarea medicinei este la fel de veche ca și ci vilizația. Cu toate acestea, grecilor li se
atribuie inventarea științelor medicale, prin folos irea mai curând a observației și experimentului,
decât prin invocarea unor forțe supranaturale care să vindece bolile. Deși mai târziu cunoștințele
medicale ale grecilor au fost preluate de către cuc eritorii romani, în momentul în care Imperiul
Roman a colapsat la începutul Evului Mediu, acestea au căzut în obscuritate. Ca o consecință
generală, Europa medievală a fost marcată de o peri oadă de stagnare în științe, combinată cu
epidemii sporadice de ciumă bubonică, sifilis, lepr ă, holeră, variolă și alte boli, iar singura soluți e
pentru vindecare în acea vreme a fost apelarea la p ractici străvechi, magico-religioase și
tratamente, care astăzi sunt numite generic, neconv enționale. Din medicina antică au supraviețuit
atunci numai fragmente din tratate. În general, în Evul Mediu, oamenii înțelegeau boala doar ca
pe o pedeapsă pentru păcatele săvârșite sau ca un r ezultat al acțiunii forțelor demonice. Din
aceste motive, rugăciunea și incantațiile erau cel mai adesea forma standard de tratament.
Totuși, medicina occidentală a cunoscut chiar și î n aceste condiții un reviriment
formidabil în momentul în care la universitățile di n Salerno, Bologna și Padova au fost puse
bazele facultăților medicale, în sec. al IX-lea și al X-lea. Până în sec. al XII-lea au apărut
asemenea facultăți și la universitatea franceză din Paris și Oxford în Anglia. În aceste lăcașe ale
științei a fost stimulată cercetarea, au fost stabi lite cerințele pentru examinarea absolvenților,
viitori medici – toate elemente decisive pentru ext raordinarul avânt al medicinii din sec. al XVI-
lea și al XVII-lea, avânt care a continuat până în zilele noastre.
În lucrarea de față mi-am propus să prezint modele de femei din lumea medicală din cele
mai vechi timpuri și până în Renaștere, principalel e realizări obținute în acest domeniu și
comentarea unor aspecte particulare ale reprezentăr ii feminine în activitatea medicală și de
cercetare.
Expunerea am făcut-o cronologic, evidențiind statu tul femeii în societate, în general și în
profesia medicală, în special.
Am urmărit parcursul profesional al femeilor cu pre ocupări medicale în contextul socio-
politico-economic și religios în care au trăit și a m arătat cum au trecut unele dintre ele peste

66
diverse obstacole, până când și-au realizat visul. Acestea au fost modele urmate de celelalte
femei, mai puțin curajoase, dar la fel de persevere nte.
Prima parte a acestei lucrări cuprinde prezentarea femeilor-medic în comunitățile
primitive și Antichitate și generalități despre med icina Evului Mediu și Renaștere.
Am discutat pe larg subiectul zeităților feminine cu atribute medicale pentru că
cercetătorii susțin că ele întruchipează femeile c u preocupări medicale. Istoricii religiilor au
observat că unele zeițe ale lumii antice aveau și puterea de a pedepsi oamenii (prin boală sau
moarte), acest dublu aspect al comportamentului lor amintind de doctrina daoistă. Conform
acesteia, energiile yin și yang coexistă, din compl ementaritatea lor rezultând întreg Universul.
Chiar dacă popoarele antice din Europa n-au subscri s acestei teorii, au intuit-o și au aplicat-o în
toate domeniile vieții.
Un loc aparte îl ocupă explicarea influenței relig iei (creștină și musulmană) în stat, în
Evul Mediu și în Renaștere (în Occident și Orient), pentru că a fost unul din factorii care au
determinat statutul femeii în societate. Dacă în zo rii acestor religii fundamentale există o anumită
egalitate (bazată pe respect și ajutor reciproc) în tre cele două sexe, în decursul câtorva secole
creștinii și musulmanii și-au schimbat atitudinea f ață de femei. Pe de o parte, bizantinii au
adoptat o poziție ambivalentă în privința femeilor – denigrarea lor ca fiice ale Evei (considerată
responsabilă de păcatul originar) și ridicarea lor în slăvi, ca sfinte, prototipul acestora fiind
Sfânta Maria. Pe de altă parte, ascensiunea Imperiu lui Otoman a creat premizele creșterii
importanței socio-politico-economice a bărbaților ș i treptat rolul femeilor în societate a fost negat
definitiv.
Cu toate acestea, nu se poate nega rolul incontest abil al Bisericii în apariția primelor
spitale. De asemenea, trebuie menționat meritul său în crearea instituțiilor de învățământ
superior, inclusiv a celor medicale
Aruncând o privire fugară către genialii savanți ai epocii medievale, rămânem uimiți de
inventivitatea de care aceștia au dat dovadă, mijlo acele prin care au făcut diferite studii fiind cât
se poate de simple, pe atât de eficiente. Probabil această uimire apare deoarece de multe ori
uităm cât de ingenioasă este mintea umană de fapt. Deoarece o minte sănătoasă se găsește într-un
corp sănătos, voi reaminti cum era mai exact medici na medievală practicată de arabi și europeni:
În Europa, medicina era un amestec între misticism, spiritualitate și practicile medicale ale
anticilor. De cele mai multe ori, bolile erau puse pe seama destinului sau a dorinței lui

67
Dumnezeu, astfel luând naștere pelerinajele în scop uri curative . Alți oameni recurgeau la
medicina folclorică, ce cuprindea folosirea ierburi lor în combinație cu diferite incantații.
Medicina medievală a înflorit cu adevărat abia în sec.al XII-lea, când multe dintre textele arabe
despre medicina islamică au fost traduse în latină.
Cea mai importantă personalitate a școlii islamice este Avicenna. Lucrările sale ,,Canonul
medicinei’’ și ,,Cartea vindecării’’, rămân adevăra te standarde în cadrul universităților de
medicină ale zonei islamice, dar și ale Europei pân ă în sec. al XVII-lea.
Să alegem dintre miile de descoperiri medicale doa r pe cele considerate mai importante
este cu siguranță o provocare. Cu ce instrument să măsori semnificația unei descoperiri? Cele
mai importante descoperiri medicale au condus la ne numărate altele, care în final au remodelat
medicina și au deschis noi terenuri vaste de cercet are care au revoluționat medicina și au salvat
nenumărați oameni. În ordinea descoperirii lor, ace ste etape care au revoluționat științele
medicale ale epocii medievale au fost : anatomia um ană, circulația sangvină, patologia bolilor
infecțioase, chirurgia.
Înainte să se pună bazele științei medicale modern e, medicii practicieni aveau nevoie de o
înțelegere cât mai corectă a anatomiei umane. Fără descrierea clară a structurii corpului uman era
imposibil să se priceapă care sunt funcțiile diferi telor părți ale organismului. Odată ce savanții ar
fi înțeles acestea, ei puteau să sugereze terapii m edicale propice pentru refacerea funcțiilor vitale.
În mod suprinzător, nimeni nu știa prea multe despr e anatomia umană până în 1543 când
anatomistul belgian Adreas Vesalius a scris ,,De hu mani corporis fabrica’’(,,Cu privire la
structura corpului uman’’, în șapte volume). Aceast ă lucrare monumentală, considerată cea mai
mare carte de medicină publicată vreodată, a adus m edicinii un dar prețios: pentru prima dată
anatomia umană se baza pe o disecție minuțioasă și pe observații, față de maniera anterioară,
limitată de texte rigide, ortodoxe, cu rădăcini în Antichitate.
De secole cercetarea anatomiei cadavrelor umane (d isecția) era interzisă. În Europa
medievală cunoștințele de anatomie se bazau predomi nent pe învățăturile medicului roman Galen
(129- 199 d.H). Descrierile anatomice realizate de acesta se întemeiau pe disecții pe cadavre de
animale care, de fapt, diferă mult de cele umane. D ar, a-l contrazice pe Galen era extrem de
periculos, deoarece puternica Biserică Romano-Catol ică lua concluziile sale drept literă de
Evanghelie. Cu toate că au existat câțiva temerari care să corecteze unele din erorile lui Galen,
oamenii Bisericii au făcut în așa fel încât lucrări le lor au fost pierdute pentru secole.

68
În Renaștere s-au făcut eforturi susținute pentru cunoașterea și combaterea bolilor
infecțioase, dat fiind faptul că au provocat mari e pidemii. Contribuția cea mai importantă în ceea
ce privește bolile infecto-contagioase a avut-o Gir olamo Fracastoro (1478-1553) – medic
practician și cercetător (a studiat epidemiile de l a începutul sec.XVI). Alte descoperiri medicale
importante, au fost întreprinse de Paracelsus, medi c elvețian (1493-1541) – a fost primul care a
folosit eterul pentru calitățile sale anestezice, d ar acesta n-a fost acceptat de comunitatea largă a
medicilor și a fost redescoperit în America 300 de ani mai târziu. Acesta, a mai folosit și
laudanumul pentru alinarea durerii. Mai amintim: Mi guel Servet (1511-1553) – descoperitorul
circulației pulmonare – mica circulație; Andreas C esalpino – a descris mica și marea circulație în
1569. De abia în 1628 William Harvey a reușit să ex plice științific modul de circulație al
sângelui; Ambroise Paré (1510-1590) părintele chiru rgiei moderne, care a descris procedeul de
ligatură al arterelor ce a salvat de la moarte mulț i pacienți care au suferit amputări și multi alții.
Acestea fiind spuse, trebuie să reținem că medicin a Evului Mediu a reprezentat o
continuare a celei din Antichitate în mare parte, c ontribuții mai mult sau mai puțin semnificative
la dezvoltarea acesteia aducând scriitorii enciclop ediști bizantini și arabi. Remarcabilă în această
perioadă este apariția primelor spitale din lume și a școlilor medicale transformate ulterior în
facultăți de medicină.
Partea a doua a lucrării cuprinde prezentarea feme ilor-medic în Evul Mediu (Imperiul
Bizantin, Califatele Arabe și Europa Occidentală) ș i Renaștere.
O valoroasă sursă de informații despre statutul fe meilor, ca paciente și vindecătoare, în
Evul Mediu vest-european, a constituit-o ansamblul de lucrări al cercetătoarei Monica Green. În
studiile ei s-a condus după principiul ,,nu există text fără context’’ și a reușit astfel să explice
influența societății în atitudinea față de femei.
Primele civilizații urbane (asiatice și europene) a veau o concepție holistică asupra lumii,
fapt reflectat și în practica medicală. Nu trebuie uitată însă influența Greciei antice – grecii au
adus realismul și democrația în lumea antică; teori a lui Pitagora (adeptul egalității între femei și
bărbați) și ale lui Hipocrate, deși diferite din pu nct de vedere al concepției medicale, au reușit să
dăinuie în medicină până în sec. XVII-XVIII; Arist otel a avut un rol important în formarea
concepției societății despre inferioritatea femeii. Afirmațiile misogine ale celui din urmă (bazate
pe diferența anatomică între bărbat și femeie), ală turate dogmei religioase, au ,,asigurat’’ un loc
ingrat femeilor în societate, până la apariția mișc ării feministe.

69
Dogmatizarea religiei în Imperiul Bizantin a însemn at, printre altele, situarea femeii pe
un plan inferior. Paradoxul civilizației bizantine a fost atitudinea ambivalentă față de femei,
adică denigrarea lor ca fiice ale Evei și în acelaș i timp proslăvirea Sfintei Maria și a celorlalte
sfinte, mucenițe, cuvioase. S-a trecut definitiv su b tăcere epoca de început a creștinismului, în
care femeile erau discipole ale apostolilor și prop ovăduiau cuvântul lui Iisus Christos. În acest
context, a fost surprinzătoare existența unor mănăs tiri în Irlanda (sec.V) și Scoția (sec.VI) care
primeau discipoli de ambele sexe.
Interesante au fost de studiat viața și activitatea medicală a două importante personalități
feminine din sec. XI-XII (posibil să fi fost contem porane): Trota și Hildegarde, care în funcție de
epoca istorică au fost pe rând lăudate și denigrate . Am remarcat cum Hildegarde Von Bingen a
știut să-și facă opera acceptată la momentul respec tiv pretinzând că ea este scrisă sub influența
unor viziuni religioase.
Deși femeile fuseseră excluse din școlile medicale, am observat următoarea contradicție –
în Italia, patria Bisericii Catolice, au fost accep tate tinere în învățământul superior (studii
medicale și chirurgicale) în Evul Mediu, Renaștere și secolele următoare, însă în număr foarte
mic. În sec. XVII-XVIII două dintre absolventele Un iversității din Bologna au devenit membre
ale Academiei Benedictine. Probabil că se dovediser ă deosebit de evlaviose și meritau să-și
folosească inteligența dăruită de Dumnezeu.
În ceea ce privește Califatele Arabe, femeile erau acceptate în spitale ca medici și
chirurgi. La vremea aceea se lua în considerare înd emnul din Coran ,,căutarea cunoașterii e o
datorie religioasă pentru fiecare musulman, bărbat și femeie’’. Dată fiind atitudinea actuală a
musulmanilor față de femei, a fost dificil de înțel es statutul lor din Evul Mediu, care a durat până
la sfârșitul sec. XV, când interpretarea Coranului a început să se schimbe.
Din cele mai vechi timpuri, femeile pricepute s-au ocupat de gravide, lăuze, nou-născuți,
dar spre sfârșitul Evului Mediu s-a produs treptat monopolizarea specialității de obstetrică-
ginecologie de către medicii bărbați. Un aspect poz itiv a fost însă că ei aveau nevoie de ajutorul
unor moașe instruite oficial, astfel încât începând din Renaștere s-au înființat primele școli de
moașe, unele remarcându-se prin contribuții importa nte în profesie. Renșterea nu a fost o
perioadă propice pentru afirmarea femeilor-medic, î n schimb Reforma religioasă a îmbunătățit
statutul femeilor în societate .

70
Am putut vedea deci, prin această scurtă călătorie în timp și spațiu, felul în care medicii
medievali tratau bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau contribuții proprii celor
deja existente. Avem tendința să spunem că practici le folosite de medievali sunt vechi și
nesigure, ceea ce este de fapt adevărat, însă aici e vorba despre perspectivă, deoarece pentru ei
erau moderne, de înaltă tehnologie chiar. Este clar , că niciodată nu va fi sigur să spunem că tot
ceea ce se poate inventa, s-a inventat deja.
Am reușit de asemenea să înțelegem care a fost locu l femeilor în istoria medicinei
raportându-ne la o anumită perioadă, corelat cu niv elul de dezvoltare al societății
corespunzătoare și cum statutul acesteia a suferit în timp diverse etape de evoluție, reușind astfel
să devină deosebit de aptă pentru această îndeletni cire.
Astăzi, nu putem să nu remarcăm puterea de recupera re a genului feminin, care la mai
puțin de 200 de ani de la intrarea în profesie, pri n depășirea importantelor constrângeri sau
prejudecăți, sunt pregătite să își demonstreze exce lența prin cucerirea de premii Nobel cu largă
aplicabilitate în medicină.

71
Bibliografie

Publicații – cărți, articole

1. Alic, M. – Hypatia's Heritage (A History of Women i n Sience from Antiquity through the
Nineteenth Century), Bacon Press, Boston, 1986
2. Baran, D. – Zeițele sănătății, arhietipurile unei p rofesii de har (comunicare la a XXXVIII-
a Reuniune Națională de Istoria Medicinei), Brașov, 5-7 mai 2006
3. Bologa, V. L. (sub red) – Istoria medicinei univers ale, Ed. Medicală, București, 1970
4. Castigloni, A. – Histoire de la Médicine, Ed. Payo t, Paris, 1933
5. De Crescenzo, G. – O figură de la Școala medicală d in Salerno: Trotula de Ruggiero; în
rev. Salerno, an I, nr 1-2, febr. 1967, p. 52-54
6. Drimba, O. – Istoria culturii și civilizației, Ed. Saeculum și Ed.Vestala, București, 1998
7. Eliade, M. – Istoria credințelor și ideilor religio ase, Ed. Științifică, Univers Enciclopedic,
București, 1999
8. Eliade, M., Culianu I. P. – Dicționar al religiilor , Ed. Humanitas, București, 1993
9. Garrison, Fielding H. – An Introduction to the Hist ory of Medicine (with medical
chronology, suggestions for study and bibliographic data) – Fourth edition, Philadelphia
and London, 1929
10. Green, M. – In Search of an ,,Authentic’’ Women's M edicine: The Strange Fates of Trota
of Salerno and Hildegard of Bingen; în Dynamis Acta Hispanica ad Medicinae
Scientiarumque Historiam Illustrandum, vol. 19, 199 9, p. 25-54
11. Green, M. – The Development of the TROTULA; în Revu e d'Histoire des Textes, Tome
XVI, 1996
12. Green, M. – Women's Medical Practice and Healthcare in Medieval Europe; în Signs,
Vol. XIV, Iss. 2 (winter 1989), p. 434-474
13. King, H. – Agnodike and the profession of medicine; în Proceedings of the Cambridge
Philological Society, nr 212, 1986, p. 53-75
14. King, H. – La femme dans la médicine grecque; în La Recherche, nr 209, aprilie 1989, p.
462-469

72
15. Walker, K. – La grande aventure de la médicine (The Story of Medicine), Ed.Gérard-
Verviers, 1956

Referințe online (cărți, articole, website-uri)

16. Craughwell, Th, J. – Seven Saints for Healing and C omfort
http://beliefnet.com/gallery/saintsforthesick.html
17. Fowler, R. – Female Physicians in Ancient Egypt. Eg yptian Women Making Their Mark
on the Field of Medicine
http://suite101.com/content/female-physicians-in-an cient-egypt-a21021
18. Gazzaniga, V. – Phanostrate, Metrodora, Lais and th e others. Women in the medical
profession. Med. Secoli 1997; 9(2): 277-290
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11619961
19. Green, M. – The Trotula: A Medieval Compendium of W omen's Medicine; Philadelphia:
University of Pennsylvania's Press, 2001
http://www.upenn.edu/pennpress/book/13496.html
20. Parker, H. N. – Women Doctors in Greece, Rome and the Bysantine Empire; în Women
Healers and Physicians: Climbing a Long Hill (sub r ed. Lilian R. Furst), Lexington, K.
Y.: University Press of Kentucky, 1997, p. 131-151
http://books.google.ro/books?isbn=081310954X…
21. Talbot, A. – M. (edit.) – Holy Women of Byzantium: Ten Saints' Lives in the English
Translation
http://www.doaks.org/publications/doaks_online_publ ications/ATHW.html
22. Walsh, J. J. – Old – Time Makers of Medicine – The Story of the Students & Teachers of
the Sciences Related to Medicine During the Middle Ages, Fordham University Press,
New York, 1911
http://www.gutenberg.org/etext/20216
23. Wynn, R. – Saints and Sinners: Women and the Practi ce of Medicine Throughout the
Ages; în The Journal of the American Medical Associ ation (JAMA), 2000, 283: 668-669
http://jama.ama_assn.org.cgi/content/full/283/5/668
24. http://ats.ctsnetjournals.org/cgi/content/full/69/1 /11

73
25. http://books.google.ro/books?isbn=031332865X…
26. http://en.wikipedia.org/wiki/Medieval_medicine
27. http://en.wikipedia.org/wiki/George_Santayana
28. http://en.wikipedia.org/wiki/Islamic_medicine
29. http://fn.bmj.com/cgi/content/full/89/2/F185
30. http://fr-d-serfes.org/orthodox/healing.html
31. http://healingscripture.com/HealingSaints2.shtml
32. http://womenhistory.about.com/library.ency.blwh_int ex.htm
33. http://www.crestinortodox.ro/792/viețile-sfinților- detalii/
34. http://www.cultural-china.com/chinaWH/html/en/7Kale idoscope1191.html
35. http://www.gallowglass.org/jadwiga/herbs/Women.Med. html
36. http://www.pinn.net/˜sunshine/czech/medicine.html
37. http://www.scribd.com/doc/2517218/3-Monahismul-apus ean