Carol Cel Mare. Om Si Legenda
Introducere
Această lucrare va încerca să ofere o prezentare comprehensivă și obiectivă a principalelor aspecte ale biografiei lui Carol cel Mare dar și ale imperiului Carolingian. În același timp, se va urmări modul în care sursele istorice din perioada secolelor VII – IX au contribuit la crearea unei imagini „mitice” a suveranului, precum și a gradului în care această imagine concordă cu realitatea istorică.
Primul capitol va trata istoria timpurie a francilor de la stabilirea acestora în Galia până la preluarea puterii de către Pepin cel Scurt, scoțându-se în evidență atât elementele de continuitate cât și diferențele care apar între regatul Merovingian și cel Carolingian. De asemenea, se analiza critic modul în care imaginea Carolingienilor, de salvatori ai unui regat decadent condus de regi neputincioși, a fost construită prin surse de secol VIII și IX, care au urmărit să legitimeze domnia acestora.
Cel de-al doilea capitol va trata, pe de-o parte, modul în care imaginea cea mai cunoscută a lui Carol cel Mare a fost construită de către unul dintre biografii săi cei mai importanți, Eginhard, în secolul al IX-lea, tocmai pentru a întări moștenirea acestuia, și pe de altă parte, principalele aspecte ale imperiului carolingian. Vor fi tratate, în măsura spațiului disponibil, societatea, economia și resursele imperiului Carolingian, accentuându-se pluralitatea ce se observă la nivel identitar, juridic, și social. De asemenea, vor fi amintite și discutate reforma ecleziastică elaborată și implementată la îndemnul lui Carol cel Mare, precum și consecințele culturale ale domniei sale, acestea din urmă reprezentând una dintre moștenirile sale cele mai importante, din perspectivă europeană.
Capitolul al treilea va oferi o scurtă trecere în revistă a aspectelor militare ale imperiului Carolingian, scoțând în evidență elementele distinctive ale organizării militare și strategiei din perioada lui Carol cel Mare. O a doua secțiune a acestui capitol va trata conflictele militare prin care Carol a reușit să extindă granițele regatului francilor pe parcursul perioadei 771 – 814.
Cel de-al patrulea capitol va trata momentul încoronării din anul 800, oferind o perspectivă detaliată asupra factorilor care au condus la alianța dintre franci și papalitate precum și a posibilelor interpretări istoriografice date actului încoronării în sine. Se va urmări de asemenea modul în care schimbarea titulaturii regelui francilor a reflectat la nivel simbolic schimbările ce s-au petrecut în plan politic în perioada respectivă.
Ultimul capitol va oferi o scurtă viziune comparativă asupra celor mai importante acte emise în ultima perioadă a domniei lui Carol, Divisio regnorum și testamentul său din 811 redat de către Eginhard, și va aminti ultimele conflicte din timpul vieții monarhului, cele cu pirații normanzi și cele cu pirații mauri.
Capitolul I. Amintirea francilor
I.1.Introducere
Istoria glorioasă a francilor, ultimul dintre popoarele care ajung să invadeze spațiul Galiei în secolul al V-lea, este în general privită dintr-o perspectivă lineară, punându-se în valoare, pe de-o parte, discontinuitatea dintre domnia lui Clovis și dinastia Pepinizilor și evidențiindu-se rolul celui mai renumit exponent al civilizației france, Carol cel Mare, iar pe de altă parte, originalitatea sistemului politic carolingian. Realizările acestuia din urmă mai ales sunt discutate în numeroase opere de specialitate, accentuându-se specificul politic, social dar mai ales cultural al perioadei carolingiene. Mulți istorici tind să vadă în perioada carolingiană (și mai ales în perioada domniei lui Carol) o epocă a originialității, a unei proto-renașteri europene, considerându-l pe conducătorul francilor ca personalitatea ce anunță venirea Evului Mediu apusean în forma sa clasică, și sfârșitul epocii turbulente a invaziilor barbare, timp în care structurile Imperiului Roman de apus intră într-un declin de neoprit. De multe ori, perioada ce precede instaurarea lui Carol cel Mare în fruntea regatului franc este văzută ca o simplă „introducere” în adevărata problemă (și este prea puțin accesibilă unui public larg) dându-se impresia că istoria francilor are un curs linear, lipsit de echivoc, care nu putea decât să conducă la instaurarea Imperiului carolingian. Cu toate acestea, emergența francilor ca una dintre forțele cele mai importante ale evului mediu timpuriu este destul de puțin cunoscută.
Considerăm că prin privilegierea unei istorii evenimențiale, centrate pe personalitatea lui Carol cel Mare, se pierd din vedere anumite aspecte ce țin de durata lungă a istoriei civilizației france. De aceea, acest prim capitol al lucrării va încerca să ofere, în limitele impuse de acest demers, o viziune coerentă și sintetică asupra istoriei francilor de până la Carol cel Mare, urmărindu-se atât elementele constante cât și variabilele ce se schimbă pe parcurs. În acest scop, vor fi discutate aspecte ce țin de originea francilor, specificul monarhiei merovingiene, domnia lui Clovis și semnificația legendelor țesute în jurul personalității sale, precum și problemele puse de demersurile de creștinare ale societății france timpurii. Vor fi de asemenea abordate aspecte ce țin de moștenirea Europei merovingiene – perioada domniei așa-numiților Regi Trândavi -, pentru a putea ulterior oferi o viziune de ansamblu asupra dinastiei Pepinizilor.
2. Cele două teorii ale originii francilor. Stabilirea în Galia
Tatăl lui Clovis I, Childeric I, este primul membru al marii dinastii merovingiene a cărui atestare în surse scrise este relativ frecventă. Cu toate acestea, nu se cunosc prea multe date referitoare la caracterul său, care ar putea să permită o relatare mai descriptivă a dinastiei merovingiene. Începuturile acestei dinastii sunt însă de-a dreptul legendare, în ciuda faptului că francii secolului al IV-lea le erau cunoscuți romanilor. Totuși, caracterul legendar, aproape mitic al originii francilor merită discutat deoarece el oferă date atât cu privire la istoria lor timpurie cât și, mai important, cu privire la ideologia politică merovingiană, care este fundamentată pe o genealogie fabuloasă în scopul sporirii ulterioare a prestigiului și legitimității. Deși nu se poate realiza o interpretare pur factuală a celor două teorii cu privire la originea francilor (care, bineînțeles, nu erau văzute ca „teorii” de către autorii lor, ci ca relatări de drept), este important să examinăm rădăcinile acelei ideologii de la care va evolua concepția imperială a lui Carol cel Mare.
2.1. Grigore de Tours
Există două principale relatări cu privire la originea francilor și stabilirea lor în Galia: Historia Francorum a lui Grigore din Tours, realizată la sfârșitul secolului al VI-lea, respectiv cronica lui Fredegar sau Fredegarius, care scrie la mijlocul secolului al VII-lea. Grigore din Tours a fost unul dintre cei mai renumiți episcopi ai francilor, ales ca episcop al orașului Tours în 573, la vârsta de 34 de ani. Se bucura de un statut social privilegiat, provenind dintr-o familie ce dăduse și alți mari clerici, printre care episcopii de Langres și Lyon. Episcopul din Tours lasă nu numai lucrarea pentru care va deveni renumit, și anume Historia Francorum, ci și o serie de relatări de factură hagiografică.
Deși caracterul istoric al relatării lui Grigore precum și capacitatea sa de a surprinde cu acuratețe atât evenimentele care i-au fost contemporane cât și de a sintetiza trecutul într-o formă relevantă au fost puse sub semnul întrebării în istoriografia primei jumătăți a secolului al XX-lea, considerându-se că acesta „a narat ceea ce a văzut și ceea ce a auzit fără a avea vreun alt scop decât înregistrarea evenimentelor”, valoarea relatării pentru descifrarea originii mitice a francilor așa cum ea apărea în epocă este neîndoielnică.
Grigore relatează despre proveniența francilor în cartea aIIa din Historia Francorum, menționând că „Mulți povestesc că aceștia au venit din Panonia și că au locuit cu toții la început pe malul Rinului, și apoi traversând Rinul au trecut în Thuringia, iar acolo printre sate și orașe și-au numit regi cu plete lungi din cadrul primei, sau a celei mai nobile familii.” Astfel, se afirmă că francii au venit din Panonia, că au traversat Rinul, și că au trecut prin Turingia, unde s-au și stabilit, numindu-și acolo regi cu „plete lungi” ce proveneau din familii nobile (sau din cea mai importantă familie de neam franc). Desigur că acestă relatare nu are o importanță de ordin factual, ci trebuie interpretată mai degrabă la nivel simbolic: spre exemplu, migrația din Panonia ar putea avea o semnificație de ordin simbolic datorită asocierii cu Sf. Martin din Tours, sfântul protector al francilor, ce provenea din aceeași regiune. Un alt element ce susține interpretarea simbolică al locului de obârșie al francilor este faptul că și goții au același loc de proveniență: Panonia. Conform lui Patrick Geary, prin asocierea cu goții din punct de vedere al originii francii se erijează ca egali ai acestora, atribuindu-și aceeași onoare. Astfel s-ar fi urmărit compensarea lipsei unei „tradiții a unei epoci eroice a migrației” și crearea unui fundament istoric prestigios care să legitimeze regatul franc. De asemenea, Alessandro Barbero amintește că „simbolul regalității (cel puțin pentru primii regi merovingieni) lor era părul lung, de unde apelativul reges criniti, și părul acela lung, aproape feminin, reprezenta, conform credințelor ancestrale, puterea magică a regelui, capacitatea de a garanta prosperitatea poporului său, fertilitatea femeilor și a pământului.” Totuși, această simbolistică se estompează cu timpul, făcând loc asocierii francilor și a regilor lor cu poporul ales, prin convertirea acestora la catolicism.
2.2. Fredegar
Ce-a de-a doua relatare care contribuie la fundamentarea ideologică a regatului franc timpuriu este cea a lui Fredegar, un cronicar burgund care, înregistrând tradiția originii antice a francilor, afirmă următoarele:
„Sfântul Ieronim a scris despre regii vechi ai francilor, a căror poveste a fost spusă mai întâi de poetul Vergilius. Primul lor rege a fost Priam, iar după ce Troia a căzut prin vicleșug, ei au plecat. După aceea, rege le-a fost Friga, apoi ei s-au despărțit în două grupuri, primul plecând în Macedonia. Al doilea grup, care a plecat împreuna cu Friga, s-au numit frigi și s-a așezat pe malurile Dunării și ale oceanului. Despărțindu-se iarăși în două grupuri, unul dintre ele a pătruns în Europa cu regele lor Francio. După ce au traversat Europa împreună cu soțiile și copiii lor au ocupat malurile Rinului și, nu departe de Rin, au început să construiască orașul ‘Troia’ (Colonia Triana-Xanten).”
Deși, ca și în cazul variantei lui Grigore din Tours, nu se poate vorbi despre o relatare factuală a originii francilor și a stabilirii lor în Galia, există câteva elemente care trebuie subliniate pentru a putea înțelege modul în care francii își legitimează prezența în această regiune și își construiesc o ascendență legendară, care să le confere o identitate prestigioasă de netăgăduit.
Astfel, este posibil ca francii să fi primit apelativul de „troieni” în contextul diplomației imperiale romane, fiind cunoscut faptul că formațiunile pre-statale france timpurii sunt pentru o perioadă fie văzute ca regate clientelare ale Romei, fie baze de aprovizionare pentru trupele ce apărau limes-urile. Astfel, triburile france timpurii cunosc procesul de romanizare în primul rând prin intermediul structurilor militare romane, după modelul cărora identitatea și structura militară și politică a francilor se vor adapta în secolele următoare. Epitetul de „troieni” ce ar fi putut deci avea origine diplomatică, la început denotând o relație specială a unui popor cu Imperiul Roman și creând o legătură la nivel simbolic cu romanii prin menționarea Troiei ca loc de origine, ajunge ulterior să fie reinterpretat ca fiind o referință factuală la proveniența francilor.
Despre importanța legendei provenienței fraăror poveste a fost spusă mai întâi de poetul Vergilius. Primul lor rege a fost Priam, iar după ce Troia a căzut prin vicleșug, ei au plecat. După aceea, rege le-a fost Friga, apoi ei s-au despărțit în două grupuri, primul plecând în Macedonia. Al doilea grup, care a plecat împreuna cu Friga, s-au numit frigi și s-a așezat pe malurile Dunării și ale oceanului. Despărțindu-se iarăși în două grupuri, unul dintre ele a pătruns în Europa cu regele lor Francio. După ce au traversat Europa împreună cu soțiile și copiii lor au ocupat malurile Rinului și, nu departe de Rin, au început să construiască orașul ‘Troia’ (Colonia Triana-Xanten).”
Deși, ca și în cazul variantei lui Grigore din Tours, nu se poate vorbi despre o relatare factuală a originii francilor și a stabilirii lor în Galia, există câteva elemente care trebuie subliniate pentru a putea înțelege modul în care francii își legitimează prezența în această regiune și își construiesc o ascendență legendară, care să le confere o identitate prestigioasă de netăgăduit.
Astfel, este posibil ca francii să fi primit apelativul de „troieni” în contextul diplomației imperiale romane, fiind cunoscut faptul că formațiunile pre-statale france timpurii sunt pentru o perioadă fie văzute ca regate clientelare ale Romei, fie baze de aprovizionare pentru trupele ce apărau limes-urile. Astfel, triburile france timpurii cunosc procesul de romanizare în primul rând prin intermediul structurilor militare romane, după modelul cărora identitatea și structura militară și politică a francilor se vor adapta în secolele următoare. Epitetul de „troieni” ce ar fi putut deci avea origine diplomatică, la început denotând o relație specială a unui popor cu Imperiul Roman și creând o legătură la nivel simbolic cu romanii prin menționarea Troiei ca loc de origine, ajunge ulterior să fie reinterpretat ca fiind o referință factuală la proveniența francilor.
Despre importanța legendei provenienței francilor din Troia discută și Alessandro Barbero, potrivit căruia această istorie propagandistică sublinia înrudirea francilor cu romanii, „înrudire care îi autoriza să guverneze Galia”.
2.3. Stabilirea francilor în Galia. Francii până la Clovis
Numele de franci este înregistrat pentru prima dată în surse scrise în secolul al III-lea, de origine romană. Acest termen desemna de fapt o multitudine de triburi barbare, printre care se numărau chamavii, chattuari, bructeri, amsivari și salieni, pe lângă altele. Deși identitățile lor tribale erau separate, în momentele în care se reuneau pentru a întreprinde incursiuni militare (fie ofensive, fie defensive), își luau apelativul de „franc”, „care însemna ‘rezistent’ sau ’curajos, ”. În secolul al IV-lea francii intră în contact strâns cu romanii ca aliați ai acestora, oferind soldați pentru armatele imperiale. Spre exemplu, aceștia se implică în războiele civile care au loc după uzurparea tronului imperial de către Constantin al III-lea (din secolul al V-lea), precum și în războaiele lui Valentinian împotriva alamanilor. Aceste două evenimente sunt înregistrate în scrierile istoricilor romani precum Ammianus Marcelinus, de acolo fiind ulterior preluate de către Grigore din Tours în a sa Historia Francorum.
Pe parcurs, francii pătrund nu numai în nivelurile inferioare ale armatelor romane, ci încep chiar să acceadă la funcții ofițerești, asemeni altor popoare de neam germanic din această regiune care vor da importanți generali ce vor influența cursul istoriei imperiale. Astfel, există exemplul francului Bonitus, care îl susținuse pe împăratul Constantin în perioada războaielor civile de la începutul secolului al IV-lea, și al cărui fiu, Silvanus, se creștinează, acceptă cultura romană și ajunge până la treapta de general în Galia. Cazul lui Silvanus este desigur unul deosebit, dar stă mărturie pentru faptul că francii începuseră să ajungă și să fie acceptați în eșaloanele superioare ale structurilor militare imperiale romane.
Însă, relația dintre francii timpurii și romani nu se limitează la participarea celor dintâi în cadrul structurilor militare imperiale, ci include și contribuția francă la procesul de barbarizare al Europei occidentale: francii se extind treptat în Galia de nord în secolul al IV-lea și al V-lea, în urma vidului de putere lăsat de retragerea structurilor decizionale și administrative romane. Astfel, la mijlocul secolului al V-lea, se întemeiază în Galia de nord o structură statală cu sediul la Soissons, de către Aegidius, general roman care provenea însă din Galia. Acestuia îi succede fiul său Syagrius, care își ia titlul de „rege al Romanilor”.
În aceeași perioadă o căpetenie importantă a francilor, Childeric I, reușește să își extindă influența în Galia de nord și să obțină controlul asupra fostei provincii romane Belgica Secunda. Conform relatărilor lui Grigore din Tours și a lui Fredegar, Childeric a fost fiul legendarului Merovech (sau Meroveu), cel care dă numele dinastiei Merovingiene. Căpetenia francilor salieni (unul dintre cele mai importante triburi france) l-a ajutat pe Aegidius în lupta împotriva vizigoților din această regiune în a doua jumătate a secolului al V-lea. În ciuda faptului că era păgân, Childeric a întreținut relații cordiale cu episcopii romani din Galia, erijându-se în ”protector al Romanitas, iar astfel al bisericii creștine drept credincioase.” De asemenea, acesta a cultivat relații de prietenie și cu regatul vizigot din vecinătatea stăpânirilor sale, fiind conștient de puterea militară semnificativă a acestuia din urmă. Regele franc moare însă în 481, fiind urmat la conducerea francilor salieni de către fiul său Clovis sau Clodovechus, care urmează politica prudentă a tatălui său. Odată cu venirea la putere a lui Clovis, se poate afirma că istoria francă ”intră în etapa sa de maturitate”, prin aceasta înțelegându-se faptul că în sursele principale ce oferă date cu privire la dinastia Merovingiană (mai ales în relatarea lui Grigore din Tours) se găsesc istorisiri cronologice și relativ coerente.
3. Domnia lui Clovis. Caracteristicile monarhiei france timpurii
În secțiunea ce urmează vom încerca să oferim o viziune de ansamblu cu privire la domnia lui Clovis, un moment cheie în istoria monarhiei france precum și în cadrul dinastiei Merovingiene. Figura lui Clovis reprezintă, desigur la o scară mai mică, un element la fel de important și mitizat ca și figura lui Carol cel Mare. Importanța sa în cristalizarea regatului franc timpuriu nu poate fi subestimată, iar creștinarea sa în ritul catolic ortodox care l-a singularizat prin comparație cu celelalte neamuri barbare ce adoptaseră arianismul este unul dintre elementele centrale ce au contribuit la crearea identității france.
Urcând pe tronul francilor în 481, Clovis continuă politica de protecție față de episcopii galo-romani, începând însă să manifeste și unele tendințe războinice față de regatele vecine. Astfel, în 486 îl învinge în bătălia de la Soissons pe Syagrius, urmașul lui Aegidius, extinzându-și influența și în Galia centrală. Patrick Geary consideră că această cucerire poate fi văzută ca o ”lovitură de stat”, întrucât un rege roman barbarizat (Syagrius) era înlocuit de un barbar romanizat (Clovis). Există de asemenea și alte opinii cu privire la acest eveniment în istoriografia ce tratează regatul franc timpuriu, ca de exemplu cea exprimată de istoricul Pierre Riche, care consideră că regele franc ”îl înlocuiește la Soissons pe romanul Syagrius fără ca aceasta să pară o cucerire, ci doar o preluare a puterii.” După alipirea regatului lui Syagrius s-a pus însă problema relațiilor cu cealaltă mare putere din zonă, cea a regatului vizigot. Inițial, vizigoții dar și ostrogoții din Italia încercaseră să-l atragă pe Clovis în sfera lor de influență politică, una dintre surorile lui Clovis fiind căsătorită cu regele ostrogot Theodoric, iar alta convertindu-se la arianism, ritul creștin al acestei populații barbare. Totuși, Clovis se distanțează de aceștia, ducând o politică ambivalentă, până când în 507 reușește să îi învingă în bătălia de la Vouille, lângă Poitiers. Această decizie de a-i înfrunta pe goți pe câmpul de luptă se poate să fi fost motivată de convertirea lui Clovis la ritul catolic. Un alt factor care a contribuit la convertirea lui Clovis la ritul catolic a fost neîndoielnic căsătoria sa cu burgunda Clotilda, care împărtășea aceeași religie. Ca urmare a bătăliei de la Vouille, vizigoții se retrag în peninsula Iberică, păstrând doar regiunea Septimania. De asemenea, în 496 Clovis obține o victorie împotriva alamanilor la Tolbiac, în acest an având loc și convertirea sa. Conform lui Grigore din Tours, Clovis promisese ca în schimbul victoriei asupra alamanilor să treacă la catolicisim, în urma rugăminților soției sale. Relatarea lui Grigore poate părea similară în anumite aspecte cu cea a convertirii cu aproape două secole în urmă a împăratului Constantin cel Mare, subliniându-se faptul că regele franc jurase să îmbrățișeze religia catolică în momentele decisive ale bătăliei împotriva alamanilor, văzând în ”Hristos un aliat puternic, dătător de victorie, pe care să îl recruteze de partea sa.”
Există însă și o altă sursă ce tratează această problemă mai detaliat decât cea a lui Grigore din Tours, și anume Cronica mânăstirii Saint Denis, care prezintă modul în care credința catolică a fost adoptată de către Clovis și prin exemplul său, de către poporul franc. Astfel, la sugestia lui Clovis, sunt adunate căpeteniile militare france pentru a li se insufla și lor credința catolică, prin ”mijloace plăcute și cuvinte blânde, și nu prin forță”. Regele franc li se adresează, afirmând următoarele: ”Nobili ai francilor, îmi pare că trebuie să știți în primul rând ce anume sunt acei zei pe care voi îi venerați. Deoarece suntem siguri de falsitatea lor, și ne-a fost adusă la cunoștină existența Aceluia care este Dumnezeu adevărat. Fiți convinși că acest Dumnezeu despre care vă vorbesc este același care ne-a dat victoria asupra dușmanilor noștri în lupta recentă contra Alamanilor. Ridicați-vă deci inimile în speranță dreaptă, și rugați-l pe Apărătorul Suprem, ca El să vă dea tuturor ceeea ce doriți – să ne mântuiască sufletele și să ne dea victorie asupra dușmanilor noștri.”
Acest fragment a fost redat în ciuda lungimii sale deoarece subliniază în mod elocvent atât caracteristicile cât și semnificațiile procesului de convertire a francilor. Astfel, convertirea lui Clovis nu avea doar o natură personală, ea însemnând automat și trecerea la catolicism în primul rând a nobilimii france și ulterior și a restului populației. După cum explică și Patrick Geary, ”convertirea a fost în mod limpede o chestiune militară”. Această consecință de ordin intern are paralele deosebit de importante și în plan extern. Convertirea populației france la catolicism contribuie la dărâmarea barierelor religioase dintre acest segment și galo-romani, apropiind aceste două popoare și ducând la o colaborare fructuoasă în plan intern. Pe de altă parte, după cum ar fi afirmat și Clovis în accepțiunea cronicarilor de la Saint Denis, convertirea la catolicism însemna în mod necesar o respingere atât a păgânismului anterior cât și a ritului arian, credința popoarelor barbare ce înconjurau regatul franc. Astfel, conform lui Geary, ”convertirea regelui era o amenințare la adresa stabilității interne a vecinilor săi (burgunzii și goții), și … ea trebuie înțeleasă ca parte a contestării france a dominației gotice și a prezenței burgunde în Apus.”
Alessandro Barbero subliniază de asemenea rolul de legitimare pe care îl are trecerea la catolicism a francilor, în frunte cu regele lor, prin această convertire întărindu-se încrederea populației galo-romane în dreptul divin al francilor (și ulterior al dinastiei Pepinizilor) de a guverna. Această convertire construiește o punte între regalitatea francă și imperiul lui Constantin. După cum se va vedea ulterior, statutul de popor ales al francilor va fi extrem de semnificativ în propaganda imperială din perioada predecesorilor direcți ai lui Carol, precum și din perioada de început a Imperiului Carolingian.
Semnificația profundă a acestui eveniment este însă redată în scrierea lui Grigore, care construiește imaginea lui Clovis ca apărător al creștinătății catolice împotriva ereziei ariene, imagine ce este perpetuată spre exemplu în scrisoarea adresată de către episcopul Avitus de Vienne regelui franc, care subliniază unicitatea poziției sale între regii barbari, prin faptul că a trecut direct de la păgânism la catolicism.
Există însă dispute cu privire la veridicitatea acestor relatări, unii istorici considerând că posibilitatea ca regele franc să se fi convertit de la credința păgână la credința catolică direct, fără să fi fost câștigat de arianism înainte, este destul de limitată, având în vedere circumstanțele politice și religioase ale perioadei respective.
Cu toate acestea, efectele convertirii la creștinismul de rit catolic al populației france în la sfârșitul secolului al V-lea sunt de netăgăduit, contribuind în mod decisiv la rolul important pe care acest regat îl va juca în secolele următoare: prin convertirea lui Clovis se legitimează și poziția de apărători ai creștinătății pe care urmașii dinastiei Merovingiene, Pepinizii și-o vor asuma, poziție ce va fi ulterior adoptată și de către Carol cel Mare, care îi va alătura componenta romană imperială. Astfel, prin convertirea la catolicism, dar și prin cuceririle teritoriale și prin politica abilă de alianțe matrimoniale dusă de Clovis, se pun primele pietre de temelie în constituirea identității imperiului carolingian.
I.3.1 Monarhia francă timpurie
După victoria împotriva vizigoților, Clovis îi primește pe emisarii împăratului roman Atanasios, care îl numesc consul onorific, astfel regele franc precum și regatul său primind o recunoaștere simbolică din partea imperiului, fiind primiți, cel puțin la nivel simbolic în „familia imperială”.
Regatul lui Clovis reprezenta, conform lui Patrick Geary, o „amalgamare deplină a tradițiilor romană și francă”, datorată, pe de-o parte, supraviețuirii unor rămășițe importante ale birocrației, aristocrației și infrastructurii galo-romane, și perpetuării tradiției dreptului roman, precum și a folosirii limbii latine în scris și vorbit, și pe de altă parte, „deplinei romanizări a francilor”. Puterea regală a lui Clovis este modelată după exemplul oferit de imperiu, dovezi în acest sens fiind păstrarea titlului roman de princeps și înmormântarea sa într-o bazilică închinată Sfinților Apostoli – asemeni împăratului de la Constantinopol. Mai mult de atât, prin codificarea legislației regatului franc în Pactus Legis Salicae (508 – 511), Clovis își asumă rolul unui guvernator roman legitim. Conținutul acestei culegeri de legi reflectă de asemenea tradiția imperială romană mai degrabă decât dreptul cutumiar al triburilor germanice.
În perioada lui Clovis dar și a urmașilor săi direcți, curtea regală se așează în orașele galo-romane, ca Paris, Soissons, Reims, Orleans, etc., instalându-se însă în mod definitiv la Paris. De asemenea, regii continuă să bată monede de aur în conformitate cu drepturile antice, și să îndeplinească două funcții principale: cea de conducător al armatei și de judecător suprem. Funcția sa judiciară provine pe de-o parte din tradiția indo-europeană, în cadrul căreia regele răspunde de asigurarea ordinii și armoniei în regat, și pe de altă parte din rolul de „instrument al lui Dumnezeu” pe care Biserica i-l conferă. Atribuțiile războinice ale regelui merovingian sunt desigur extrem de importante, în contextul antichității târzii și al evului mediu timpuriu, perioade care sunt martore unor schimbări teritoriale rapide și importante, iscate de diferitele și desele conflicte militare ce au loc între regatele barbare recent constitutite.
4. Societatea francă
La începutul secolului al VII-lea, regatul franc era împărțit în trei mari regiuni, cunoscute și sub denumirea de tria regna. (Anexa 1) Acestea erau rezultatul legii salice (511), conform căreia moștenirea trebuia împărțită tuturor fiilor: Neustria, prima regiune, reprezintă locul unde „fuziunea între romani și barbari” are cel mai mare succes și include orașul Paris, fosta capitală a regatului lui Clovis; Austrasia rămâne o regiune cu o tradiție și populație preponderent germanică, de aici provenind o aristocrație distinctivă, ce are „sentimentul particularității” sale, și care se va dovedi extrem de importantă începând cu secolul al VIII-lea; cea de-a treia regiune, Burgundia, include multe dintre fostele orașe romane și populație profund romanizată, asemeni Acvitaniei, care a fost împărțită între Neustria și Austrasia în secolul al IV-lea.
Pe parcurs, în regatul franc are loc o fuziune treptată între populația galo-romană și cea barbară, fuziune care este stimulată în primul rând de trecerea la catolicism a celei din urmă. Elita aristocratică galo-romană se asociază treptat monarhiei france prin căsătorii mixte, la acest fapt contribuind și păstrarea instituțiilor romane de către regalitate. Aceasta era însă deja înconjurată de o elită independentă francă.
Există o aristocrație francă ce cunoaște o dezvoltare în paralel cu regalitatea merovingiană, în care statutul se moștenește, și ai cărei membri se bucură de avere și putere politică – această categorie socială transpare din sursele secolelor V – VI. Membrii aristocrației, prin asocierea cu persoana regală, se bucură de un wergeld (taxă plătită pentru uciderea unei persoane, care exprimă valoarea monetară a acesteia) mai ridicat. Elementul definitioriu al acestei aristocrații este însă intangibil, și se poate descrie ca fiind o „carismă moștenită” (în limba germană Heil), specifică categoriei nobiliare. Conform lui Pierre Riche, este necesar să se distingă între cei ce primesc denumirile de optimates, proceres, primates sau nobiles și așa-numita nobilime senatorială: primii sunt aristocrația ce rezultă din procesul de fuziune amintit mai sus și își datorează poziția ori nașterii ori funcției pe care o ocupă (aceia dintre ei care sunt însoțitorii regelui fiind numiți leudes), în timp ce nobilimea de origine pură galo-romană încă apare în surse sub denumirea de nobilime senatorială. Nobilimea joacă un rol important în administrarea regatului, fie fiind delegați în provincii fie aflându-se în preajma regelui, la curte. Din cadrul acestei categorii sociale (indiferent de proveniența etnică) se recrutează comiții și episcopii. Comiții îndeplinesc funcții deosebit de importante, conducând teritorii ce corespund în mare fostelor civitas romane, și dispunând de puteri judiciare și administrative. Sunt ajutați în îndeplinirea funcțiilor lor de către vicarius și centenarius precum și de diferiți duci de origine romană numiți de către rege. Episcopii sunt în general de origine romană, și îndeplinesc roluri importante în apărarea și administrarea orașelor în care se stabilesc, acționând ca garanți ai ordinii sociale și de multe ori împărțind dreptatea chiar și în cazul laicilor. De altfel, orașele rămân centre importante în ciuda retragerii oficiale a civilizației romane, acest fapt datorându-se în primul rând influenței episcopilor dar și comerțului ce începe să înflorească în această perioadă. Se întâlnesc spre exemplu comercianți și manufacturieri, atât autohtoni cât și de origine orientală sau evrei. De asemenea, în această perioadă se dezvoltă comerțul cu insulele britanice, ce va avea consecințe deosebit de benefice asupra economiei regatului franc.
Există dovezi în surse și cu privire la celalte categorii ale societății france: în codul salic al lui Clovis sunt menționați francii liberi sau ingenuii, cei care erau obligația la prestarea serviciului militar în schimbul libertății lor. Conform unui istoric german, aceștia puteau fi considerați „oamenii liberi ai regelui”. Alte categorii recrutate din rândul prizonierilor de război sau indivizilor care își pierduseră libertatea din cauza neîndeplinirii serviciului militar erau reprezentate de servi casati (țărani sclavi), coloni și sclavi domestici.
5. Creștinarea societății france
Deși teoretic odată cu botezul lui Clovis regatul franc devenise un stat creștin, procesul de convertire de sus în jos (de la elite către populația de rând) nu asigurase trecerea instantanee și durabilă de la păgânism la catolicism a întregului neam franc. Va mai trece încă o perioadă destul de lungă până când creștinarea regatului merovingian va fi completă. O caracteristică deosebit de importantă însă a regatului franc de după 508 a fost faptul că Biserica de rit catolic căpătase din nou autoritatea de a defini principiile vieții creștine și de a lucra pentru mântuirea sufletelor întregii comunități france, autoritate ce fusese pierdută pe perioada în care regatele barbare convertite la arianism ocupau spațiul Galiei.
Biserica merovingiană nu era însă singura autoritate ecleziastică din regatul franc, ea concurând în plan spiritual cu marile mânăstiri, care de altfel sunt subordonate episcopilor la începutul secolului al VI-lea, în secolul următor urmând o lungă dezbatere cu privire la acordarea de imunități ce permiteau anumitor mânăstiri să se sustragă de la autoritatea episcopală.
Una dintre funcțiile principale ale episcopilor era aceea de păstorire a poporului, aceștia ducând o luptă ferventă împotriva păgânismului încă foarte prezent în rândul marii mase a populației, luptă în care sunt adesea susținuți de către puterea regală. Procesul de creștinare este unul anevoios, iar instrumentele principale sunt predicile și liturghia, urmărindu-se o educație religioasă măcar rudimentară a poporului.
Monahismul joacă de asemenea un rol important în acest proces de creștinare, cunoscând el însuși o revigorare importantă către sfârșitul secolului al VI-lea (590), odată cu venirea în Galia a călugărului irlandez Columban, care reușește să impună reguli monahale mai exigente și un creștinism mai ascetic și mai apropiate de idealurile vieții drepte ce este treptat adoptat și de societatea francă. Columban și discipolii săi întemeiază de asemenea o serie de mânăstiri ce vor deveni centre deosebit de importante pentru propagarea credinței creștine, constituindu-se ca elemente ale unei veritabile „rețele monastice”, ce va cuprinde instituții din Galia de Nord, Italia, Irlanda și spațiul britanic.
6. Moștenirea Europei merovingiene. Dinastia Pepinizilor
Secolul al VIII-lea este adeseori văzut ca o perioada cheie în care dinastia merovingiană intră în declin și în care cea pepinidă (și ulterior carolingiană) se cristalizează și începe să-și asume un rol din ce în ce mai puternic. Istoriografia din secolul al IX-lea joacă un rol deosebit de important în popularizarea acestei idei, având o natură partizană clară și scopul de a „rearanja” istoria pentru a data dominația carolingiană asupra merovingienilor „perimați” chiar din secolul al VII-lea și astfel de a prezenta trecerea puterii regale în mâinile familiei Pepinide ca „recunoașterea de drept a unei supremații în fapt ce dura de multă vreme.” Se consideră că ultimii regi merovingieni, așa-numiții regi trândavi, au cauzat declinul dinastiei lor, rezultatul fiind un lung și complex proces de tranziție a puterii din mâinile succesorilor lui Clovis către cei ai lui Pepin (sau Pipin).
Acest proces de tranziție gravitează în jurul ascensiunii vertiginoase a aristocrației france mai ales din teritoriul Austrasiei, precum și a creșterii în importanță a funcției de majordom al palatului. Aceștia se înconjoară de o suită de nobili războinici, pe care îi leagă nu numai loialitatea ci și recompensele însemnate de ordin material.
Înainte însă de a oferi o viziune de ansamblu asupra modului în care moștenirea Europei merovingiene a fost tratată în istoriografie precum și asupra modului în care această viziune s-a concretizat, este necesar să prezentăm evenimentele notabile din ultima jumătate a secolului al VIII-lea ce precedă ascensiunea pe tron a dinastiei carolingiene, precum și modul în care Pepinzii preiau puterea și elimină treptat dinastia merovingiană atât din exercitarea efectivă a puterii precum și din mentalul colectiv.
6.1. „Perimarea” dinastiei merovingiene și ascensiunea Pepinizilor la putere
Deja în ultima decadă a secolului al VII-lea, regalitatea merovingiană se află într-o situație deosebit de precară, cauzată de extinderea controlului aristocrației înalte asupra persoanei regelui. Conform lui Patrick Geary, membrii familiei regală păstrează doar o importanță la nivel simbolic, în timp ce așa-numiții majordomi (mari nobili care dețineau o funcție ce poate fi asimilată celei de vicerege) dețineau puterea la nivel efectiv și „tindeau să îi înlocuiască pe regi, lăsându-le un rol pur formal.” De asemenea, se consideră că una dintre cauzele principale ale acestei situații a fost înscăunarea unei serii de minori din dinastia merovingiană, care nu își putea manifesta un control efectiv asupra majordomilor.
În ultimele două decade ale secolului al VII-lea, unul dintre acești majordomi, Pepin al II-lea, ce fusese numit duce al Austrasiei, duce o serie de războaie cu Dagobert al II-lea, considrat ultimul dintre regii merovingieni care a încercat în mod activ să își conserve puterea, „dorind nu numai să domnească, ci și să guverneze.” În 688 (sau 686 după alte surse) Pepin al II-lea reușește să cucerească și teritoriul Neustriei, unind astfel cele două regate sub autoritatea sa. Totuși, în ambele regate există atât în această perioadă cât și pe parcursul secolului următor regi din dinastia merovingiană, Pepin guvernând doar în virtutea autorității sale de majordom.
Trebuie în acest punct amintite strategiile de care Pepin se folosește pentru a-și asigura consolidarea puterii, cât și circumstanțele care îi asigură un ascendent la nivel simbolic asupra celorlalte familii nobiliare din cele două regate france.
În primul rând, Pepin descindea dintr-o alianță a două puternice familii nobiliare din Austrasia, Pepinzii și Arnulfii și anume în urma căsătoriei dintre fiica lui Pepin cel Bătrân (bunicul lui Pepin al II-lea) și fiul lui Arnulf de Metz. Pe lângă importanța conferită de descendența dintr-o familie puternică și avută, Pepin se bucura și de prestigiul oferit de figura bunicului său Arnulf de Metz. Acestuia i se dedică un adevărat cult, susținut de hagiografia perioadei, care contribuie la crearea unui statut de-a dreptul mitic pentru acest personaj. Conform lui Patrick Geary, Arnulf de Metz joacă un rol esențial în „dezvoltarea unei percepții de sine” a familiei Arnulfide, dându-i o „semnificație religioasă” aparte. La construirea acestei semnificații contribuie cultul lui Gertrudis, sora unui dintre ascendenții lui Pepin, care devine „abatesă a mânăstirii pepinide din Nivelles.” Astfel, „aceste două culte au furnizat o legitimare sacră familiei, în contradicție directă cu cultul regalt aflat în plină dezvoltare, inițiat de Dagobert I”, pe al cărui succesor îl va învinge Pepin al II-lea.
Din punct de vedere al strategiilor utilizate de Pepin pentru a-și stabiliza puterea nou câștigată în Neustria dar și de a-și menține ascendența în Austrasia, regatul său de origine, trebuie amintită politica de alianță și înrudire cu familia din care provenea în mod tradițional majordomul Neustriei, o politică prudentă care contracarează potențialele tensiuni la nivelul nobilimii înalte datorate competiției pentru putere. De asemenea, Pepin dovedește un foarte bun simț pragmatic în decizia de a se folosi de mecanismele juridice oferite de curtea regală pentru a-și susține aliații și pentru a-și elimina adversarii din viața publică, distrugându-le reputația în fața întregii nobilimi ce participa la viața de curte și la judecăți. Un ultim pilon al puterii lui Pepin este reprezentat de Biserică. Potrivit lui Patrick Geary, „Pepin și succesorii săi s-au insinuat în mod sistematic drept protectori ai acestor instituții, reușind prin aceasta să dobândească controlul asupra unei puteri enorme în regiune.” Modul în care această strategie s-a concretizat a fost unul complex: mânăstirile au cunoscut un proces de expansiune și reformare, persoane loiale lui Pepin au ocupat diferite funcții ecleziastice înalte, și așezămintele cele mai importante au început să se bucure de protectoratul familiei Pepinide.
La 714 Pepin al II-lea moare, lăsând trei fii ca potențiali succesori. Poziția sa va reveni însă lui Carol, fiu al lui Pepin cu o concubină sau cu o a doua soție (potrivit dreptului franc, acest lucru era posibil), care va deveni cunoscut sub numele de Carol Martel (sau „ciocanul”). Succesiunea nu s-a realizat însă cu ușurință, după moartea majordomului având loc diferite revolte atât în Neustria cât și în alte regiuni ale regatului. Carol luptă împotriva forțelor armate adunate de către soția oficială a lui Pepin, Plectrude, învingând această facțiune în 717 în cadrul bătăliei de la Vichy, lângă Cambrai, și reușește în 719 să se instaleze ca majordom atât al Neustriei cât și al Austrasiei prin înlăturarea majordomului din cea de-a doua provincie. Unitatea realizată de Carol Martel era însă relativ precară prin comparație cu cea din timpul tatălui său, drept care acesta e nevoit să ia o serie de măsuri de consolidare.
Astfel, confruntându-se cu o situație problematică în plan religios, manifestată prin slăbirea controlului Bisericii asupra credincioșilor și destrămarea unităților administrative religioase, situație cauzată printre altele de „slăbirea puterii regale, extinderea regimului bisericii private pe marile domenii, dezvoltarea mânăstirilor fondate adesea fără autorizația episcopilor”, Carol Martel ia o serie de măsuri pentru a-și apropria bunurile și teritoriile bisericești. Aceste măsuri sunt implementate pentru consolidarea puterii majordomului, care era nevoit să asigure persoanelor loiale pământuri și venituri, și contribuie în mod direct la crearea unei redutabile armate care îl va ajuta pe acesta să se afirme în plan militar. Astfel, în prima jumătate a secolului al VIII-lea, Carol Martel reușește să își consolideze puterea atât în plan militar cât și în plan politic, la 731 invadând Aquitania și la 732 obținând celebra sa victorie împotriva musulmanilor care oprește înaintarea acestora la Nord de Pirinei, asigurând astfel integritatea și protecția Europei Occidentale în fața cuceririi. Secolul al VIII-lea este însă martor și al unei semnificative evoluții în relația dintre puterea francă și papalitate, prin întemeierea unei biserici france cu o structură și organizare coerentă, care era însă subordonată în multe aspecte puterii dinastiei pepinide, devenită ulterior carolingiană.
La 747 Pepin cel Scurt, urmașul lui Carol Martel și tatăl celui ce va fi cunoscut sub numele de Carol cel Mare, ocupă funcția de majordom, în fapt fiind singurul conducător al Franciei. Pentru a contracara pretențiile de succesiune ale fraților săi, Pepin mizează pe sprijinul unei autorități superioare, a cărei susținere nu putea fi trecută cu vedere și care reușea să îi confere o legitimitate de neegalat. Astfel, la 748 sau 750 Pepin trimite un emisar către papalitate pentru a pune următoarea problemă: „Era drept sau nu faptul că regele francilor de atunci nu avea nici un fel de putere dar totuși poseda funcția regală?”. Ca răspuns la această întrebare papa Zaharia dispune alegerea lui Pepin ca rege conform tradiției france, și, mai important, confirmarea sa în funcție prin ritualul ecleziastic al ungerii. Această practică reprezintă o inovație extraordinară pentru perioada respectivă, înlăturând practic toate celelalte pretenții la tronul franc, și consfințind schimbarea dinastică: ultimul rege merovingian, Childeric III, care anterior întruchipa în persoana sa „unitatea regatului și tradiția legitimității france în contextul antichității târzii”, își pierde chiar și statutul simbolic și este înlăturat de pe tron.
Situația nu se încheie însă cu această consfințire la nivel local, circumstanțele istorice făcând în așa fel încât Pepin să fie recunoscut în mod oficial ca protector al Bisericii catolice și ca rege al francilor și de către papalitate. După „lovitura de stat” în urma căreia Pepin capătă puteri depline în regat, papalitatea se confruntă cu o situație deosebit de problematică în peninsula Italică, din cauza retragerii treptate a puterii bizantine din Nordul acestui teritoriu, retragere care este acompaniată de afirmarea tot mai puternică a longobarzilor. Această situație devine acută în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, când longobarzii ocupă exarhatul de Ravenna, ultimul bastion al puterii bizantine, și amenință în mod direct și explicit integritatea Romei. Papa Ștefan al II-lea decide să invoce relația privilegiată dintre franci și Sfântul Scaun, trimițând în iarna dintre 752 și 753 o solie secretă către regele francilor, în care îi cere acestuia să intervină în Italia împotriva longobarzilor, în virtutea „autorității apostolice” care îi legitimase dinastia și domnia.
Pepin acceptă o întâlnire cu papa, și, în ciuda opoziției nobilimii france de a lupta împotriva longobarzilor, precum și a concesiilor făcute de aceștia din urmă către regele franc, acesta se decide să intervină în teritoriul italian pentru a salvgarda integritatea Romei. Astfel, la 754, Ștefan al III-lea întreprinde o călătorie la mânăstirea Saint Denis, realizând actul care va conferi legitimitatea supremă a dinastiei carolingiene, prin miruirea nu numai a lui Pepin, ci și a familiei sale: cei doi fii, Carol și Carloman, și regina Bertrande.
Semnificația acestui act este deosebită și complexă: pe de-o parte, prin acordarea lui Pepin și urmașilor săi a titlului de patricius Romanorum, sau duce al romanilor, care era în mod tradițional (dar și conform dreptului) asociat conducătorului exarhatului Ravennei, „papa uzurpa puterile ce aparțineau împăratului”, creând o ruptură temporară între Sfântul Scaun și împăratul bizantin. Pe de altă parte, s-a instituit o „alianță perpetuă” între regele francilor și papalitate, potrivit căreia primul devenea protectorul celui de-al doilea. Alessandro Barbero scoate în evidență valoarea ideologică pe care această miruire o are, subliniând „caracterul cvasi-sacerdotal” de care regii franci vor beneficia din acest moment, precum și rolul deosebit pe care aceștia îl vor juca de acum încolo. Astfel, „carisma sacră … proslăvea folosirea sabiei, cu care regele era înarmat prin voință divină și care avea să fie scoasă din teacă întru apărarea credinței.”
6.2. Regii trândavi
Moștenirea monarhiei france timpurii, creație a dinastiei merovingiene, este deseori trecută sub tăcere în studiile care încearcă să trateze perioada care face trecerea între sfârșitul Imperiului Roman de Apus și constituirea Imperiului Carolingian. Aceste câteva secole sunt rar discutate în istoriografie, și, cu excepția unor lucrări mai recente precum cea a lui Ian Wood, The Merovingian Kingdoms, 450-751 sau cea a lui Patrick Geary, care văd în perioada merovingiană o epocă istorică ce merită a fi tratată în opere de sine stătătoare, stau sub semnul așa-numiților „regi trândavi”, expresie popularizată mai întâi de principalul biograf al lui Carol cel Mare, Eginhard, și transmisă apoi istoriografiei moderne de către Edward Gibbon în lucrarea sa The History of the Decline and Fall of the Roman Empire.
Paradigma declinului unui imperiu ce este urmat în mod necesar de nașterea și ascensiunea altuia nu este însă o invenție a filosofiei istoriei din perioada modernă, având antecedente în scrierile cu caracter istoric din perioada medievală. Gibbon nu face decât să cadă pradă tendinței de a acorda o încredere prea mare surselor medievale, netrecând de vălul creat de intențiile ideologice clare ale lui Eginhard.
Iată cum descrie acest autor ultima perioadă a domniei Merovingienilor, dând tonul pentru istoriografia din perioadele ulterioare: „Deși stăpânirea acestei familii pare să se încheie de-abia cu Hilderic, ea nu mai avea de multă vreme nici o putere, nefăcând altceva decât să poarte vanul titlu al regalității. Căci atât bogăția, cât și puterea politică le dețineau de fapt prefecții palatului, numiți maiores domus, în mâna cărora se afla autoritatea supremă; nu-i rămăsese regelui, dintre atributele sale, decât acela ca, mulțumindu-se cu titlul, să stea pe tron cu pletele sale lungi și cu barba-i bogată și, păstrând aparențele unui suveran, să-i asculte pe trimișii veniți din diferite părți și să le dea ca din partea sa, la plecare, răspunsurile care i se sugerau, ba chiar i se impuneau; pe lângă inutilul titlu de rege și niște precare mijloace de trai pe care prefectul palatului i le punea la dispoziție după bunul său plac, nu deținea decât proprietatea unui singur domeniu, care aducea venituri foarte sărace … De administrarea regatului, ca și de toate cele ce se cuveneau a fi făcute sau hotărâte în politica internă și externă, se ocupa prefectul palatului.”
Edward Gibbon, citat de către Patrick Geary, preia descrierea realizată de Eginhard, fiind doar unul dintre exemplele de autori din cadrul istoriografiei moderne și contemporane care desconsideră ultimele domnii Merovingiene: „Descendenții lui Clovis pierduseră moștenirea spiritului său sălbatic și războinic; iar ghinionul sau defectul ultimilor regi din neamul merovingian le-a atașat epitetul de trândavi. Ei veneau pe tron fără putere și intrau în mormânt fără un nume.”
Merită însă discutat portretul făcut de Eginhard aceste dinastii și citat mai sus, pentru a putea observa modul în care s-a constituit ceea ce Geary numește „propaganda anti-merovingiană creată și răspândită de carolingieni și de susținătorii lor” precum și felul în care această propagandă a contribuit la legitimarea noii dinastii carolingiene.
Astfel, cel mai important element ce se poate observa din descrierea lui Eginhard este faptul că merovingienii sunt văzuți ca fiind „anacronisme ridicole”, încă trăind și domnind conform canoanelor societății antichității târzii, ce diferea din ce în ce mai mult de societatea franceză a secolului al VIII-lea. Ceea ce odinioară era văzut ca un însemn al prestigiului – părul lung și barba – acum este privit ca o marcă a neadaptării. Ultimii regi merovingieni sunt încadrați într-o nouă categorie, aceea de „regi parazitari” sau „rex inutilis”, stârnind nu teama sau ura precum tiranii, ci „disprețul”. Înlăturarea acestei dinastii ce își pierduse respectul atât în plan intern cât și în plan extern (regii fiind simbolul încarnat al regatului lor) devine astfel justificată prin neputința ce a caracterizat-o. Trecerea puterii în mâna carolingienilor poate fi astfel văzută ca o salvgardare a integrității regatelor france, amenințate de inutilitatea și neajutorarea figurilor centrale ale domniei.
6.3. Unicitatea societății franceze timpurii
Totuși, Patrick Geary subliniază faptul că acest concept propagandistic și istoriografic al regilor trândavi nu reprezintă o explicație suficientă pentru imaginea negativă pe care secolele al VI-lea și al VII-lea le au în istoriografia carolingiană, fiind necesar să se identifice acele trăsături caracteristice ale societății france a acestei perioade care o singularizează în raport cu cea a imperiilor care o precedă și îi urmează. După cum precizează și Paul Fouracre, notorietatea regilor trândavi se reflectă și asupra perioadei istorice în care aceștia au domnit, plasând-o într-un con de umbră, în ciuda realizărilor notabile din veacul al VII-lea în plan politic și social ce vor supraviețui chiar și domniei carolingienilor.
Trebuie subliniat în primul rând faptul că societatea francă este produsul amalgamării dintre francii cuceritori și galo-romanii autohtoni, și că acesta se structurează conform instituțiilor și mecanismelor administrative deja existente ale Imperiului apusean, ce supraviețuiesc perioadei invaziilor barbare. Legitimitatea francilor derivă în primul rând din asocierea cu aceste structuri și instituții romane.
În al doilea rând, această societate compozită este caracterizată de o ”fluiditate a identităților culturale și politice ale locuitorilor săi”, precum și de creștinismul ortodox al populației autohtone care o unicizează în raport cu celelalte populații barbare din Europa occidentală. Conform lui Patrick Geary, această identitate confesională crează o ruptură între secolul al VIII-lea și perioada ce i-a precedat, la momentul venirii dinastiei carolingiene societatea francă timpurie reprezentând deja un ”trecut opac.”
De asemenea, se subliniază faptul că, pentru francezii moderni, ”aristocrația galo-romană a perioadei merovingiene reprezenta un grup decepționant”, din cauza tendinței acesteia de a colabora și de a se înrudi cu elitele barbare. Dacă galo-romanii nu își păstrează o identitate suficient de romană pentru francezii, francii din teritoriile nordice ce ar fi putut fi revendicați ca predecesori ai germanilor moderni devin prea romanizați din punct de vedere cultural, social și militar. Astfel, germanii se văd nevoiți să își caute ascendența în ”mitul popoarelor germanice mai autentice, de la răsărit de Rin.”
Respinsă atât de francezi cât și de germani, societatea francă din perioada merovingiană era caracterizată de ceea ce Patrick Geary numește un ”localism profund”, explicat prin ruralizarea treptată a Bisericii și a mutării centrelor politice din orașe către zonele rurale. Astfel, ceea ce carolingienii văd în termenii unei limitări și decăderi a autorității regale merovingiene – mutarea reședințelor regale în villa rurale – reprezintă în fapt o simplă manifestare a tendințelor de ruralizare caracteristice întregii antichități târzii, în urma disoluției treptate a structurilor și instituțiilor ce confereau o importanță deosebită orașului.
De asemenea, se remarcă în secolul al VIII-lea un transfer al autorității în plan religios către Roma, în detrimentul structurilor, instituțiilor și figurilor locale din spațiul franc. Sfinții galo-romani și franci sunt înlocuiți în mentalul colectiv cu cei romani, iar autoritatea episcopilor emană din nou în mod direct de la papalitate, și nu depinde de puteri locale.
Nu în ultimul rând, ascensiunea unei noi elite politice și culturale din perioada de început a dinastiei carolingiene din necesitatea actorilor principali ai acesteia de a se înconjura de fideli și de a rupe cu tradițiile localiste ale merovingienilor, contribuie de asemenea la ruptura ce are loc între societatea francă a secolelor VI-VII și cea a secolului al VIII-lea. Patrick Geary rezumă transformările ce au loc la nivelul societății france în secolul al VIII-lea afirmând că ”Lumea barbară, creația Romei, devenise la rândul ei creatoarea acesteia.” Astfel, societatea francă cunoaște o transformare în ansamblul său, primind treptat o identitate romană din ce în ce mai puternică după 800, identitate care marchează ruptura dintre merovingieni și carolingieni.
Capitolul II. Carol cel Mare: omul și guvernarea imperiului
II.1. Carol cel Mare: omul și familia sa
Carol cel Mare este unul dintre puținii conducători importanți din istoria europeană pentru care să existe un stereotip unanim acceptat în istoriografie. Potrivit acestui stereotip, Carol era un mare războinic, iar prin cuceririle sale el reușește să-și extindă stăpânirea de la o regiune mai mică decât Franța actuală până la un teritoriu ce a inclus aproape toată Europa Occidentală. A promovat creștinismul, educația și cultura. A fost încoronat împărat de către papă în ziua de Crăciun a anului 800, și a oferit astfel atât potențialul ideologic esențial pentru viitoare ambiții imperiale ale conducătorilor europeni medievali și premoderni cât și o legătură între lumea germanică și cea romană. Era deja salutat ca „părinte al Europei” de către un poet încă din timpul domniei sale.
Această imagine datorează foarte mult uneia dintre sursele principale utilizate în reconstituirea domniei și personalității lui Carol, așa-numita Vita Karoli a lui Eginhard. Acesta, un nobil ce a locuit la curtea suveranului în perioada ultimilor ani ai acestuia, oferă poate cea mai seducătoare și influentă reprezentare a lui Carol cel Mare și este de asemenea extrem de răspândită în epocă, circulând într-un mare număr de manuscrise.
Potrivit lui Eginhard, Vita Karoli a fost scrisă pentru a celebra viața regelui, modul său de viață (vita et conversatio), multele sale realizări (res gestas), faptele și obiceiurile sale (actus et mores). Eginhard a fost mișcat să scrie această lucrare din gratitudine față de regele pe care îl privea ca protectorul său, accentuând faptul că îl cunoștea personal pe rege, relatarea sa bucurându-se astfel de mai multă autoritate. Astfel, acesta explică faptul că nu știa destul de multe despre începutul vieții regelui pentru a include această perioadă în relatarea sa. Se pare că Eginhard era totuși destul de implicat în viața de curte, cel puțin în ultima perioadă a domniei lui Carol cel Mare, deoarece el ar fi fost cel care a dus la Roma actul care stabilea împărțirea imperiului ce urma să se facă după moartea suveranului între fii săi (Divisio regnorum), act redactat în 806.
Lucrarea începe cu o scurtă schiță cu privire la membrii familiei Carolingiene și funcția acestora ca majordomi în palatul regilor Merovingieni, și descrie modul în care Carol ajunge să fie rege, o poziție preluată de către tatăl său Pepin al III-lea de la Merovingieni. Eginhard descrie apoi structura lucrării sale, afirmând că va scrie mai întâi despre faptele lui Carol în interiorul și exteriorul regatului, obiceiurile și interesele sale, administrarea regatului și moartea sa.
Urmează apoi o secțiune lungă care tratează diversele războaie duse de Carol împotriva Aquitaniei, longobarzilor, saxonilor, sarazinilor, bretonilor, bavarilor, slavilor, avarilor și danezilor, în ordinea cronologică a înfăptuirii acestor cuceriri. Apoi, se prezintă din punct de vedere etno-geografic imensul teritoriu pe care Carol ajunsese să-l stăpânească la începutul secolului al IX-lea, iar impresia lăsată de aceste cuceriri este augmentată de recunoașterea pe care suveranul a primit-o din partea altor conducători – din Irlanda, din regatul Asturiilor în Spania, din partea persanilor și a bizantinilor.
După acest portret care scoate în evidență calitățile militare ale lui Carol, Eginhard trece la prezentarea unor aspecte ce țin de personalitatea și viața regelui. Astfel, laude înalte sunt oferite caracterului lui Carol, vieții sale de familie, pietății sale și prieteniei cu papa Adrian I, precum și interesului pe care l-a manifestat față de educație, învățătură și respectului pe care l-a arătat cărturarilor care i-au fost învățători. Eginhard relatează că regele cunoștea atât limba latină cât și greaca și limba sa francă, și că lectura sa favorită era cea a Cetății lui Dumnezeu, lucrarea lui Sfântului Augustin. Este descrisă apoi, într-un mod aproape dezarmant, imaginea fizică a împăratului, precizându-se următoarele:
„La trup era mare și robust, înalt de statură, dar fără să depășească măsura… cu creștetul capului rotund, ochi foarte mari și vioi, cu nasul ceva mai mare decât unul obișnuit, cu un frumos păr alb, deschis și râzător la chip, dând, atât așezat cât și în picioare, impresia unui bărbat demn și autoritar; deși ceafa îi era groasă și scurtă, iar pântecele prea proeminent, totuși armonia celorlalte member ascundea aceste defecte. Avea un mers sigur și o înfățișare bărbătească….”
Se menționează de asemenea faptul că împăratul înota cu plăcere în izvoarele termale de la Aachen, că prefera hainele simple ale francilor prin comparație cu cele elaborate și costisitoare presupuse de statutul său imperial, pe care trebuia să le îmbrace cu ocazia vizitelor la Roma, și că obișnuia să stea treaz noaptea până târziu, plăcându-i să mănânce carne roșie. Chiar și în cadrul căminului său, toată atenția regelui era dedicată conducerii regatului și administrării justiției.
Eginhard se referă apoi pe scurt la încercările regelui de a remedia defectele legilor din regat, cererea sa ca vechile poeme în limba francă să fie înregistrate în scris, și la susținerea creării unei gramatici pentru această limbă, adăugând denumiri pentru luni și vânturi. Paragrafele care tratează pietatea și evlavia regelui și interesul său în susținerea educației sunt completate prin referințe la actele sale de milostenie, la devoțiunea față de Sfântul Petru și vizitele sale la Roma.
Vita Karoli avea însă un scop politic: pe de-o parte, trebuia să-l celebreze pe Carol cel Mare și moștenirea sa, și, pe de altă parte, să sublinieze în ultimele paragrafe legitimitatea lui Ludovic cel Pios, dreptul său la tronul imperial și faptul că succesiunea fusese foarte clar reglementată chiar din timpul vieții lui Carol. Este semnificativ faptul că narațiunea se oprește cu moartea lui Carol cel Mare și cu succesiunea fiului său, fără a fi prezentat vreun eveniment ulterior. Acest portret al lui Carol cel Mare, atât de important pentru înțelegerea noii configurații politice a regatului franc ce suferise atâtea transformări în decurs de doar un secol și jumătate, reprezenta de fapt o declarație politică și o descriere a acestei noi configurații a teritoriului stăpânit de urmașii lui Carol.
Trebuie remarcată de asemenea și utilizarea de către Eginhard a modelului oferit de lucrarea clasică a lui Suetonios, De vita caesarum, paralelele cele mai importante observându-se în biografia lui Augustus.
Despre familia și căminul lui Carol cel Mare majoritatea informațiilor provin tot din această sursă. Într-adevăr, după cum confirmă și Alessandro Barbero în lucrarea sa, nu se cunosc prea multe date despre perioada copilăriei sale, sau despre relațiile acestuia cu tatăl său Pepin al III-lea și cu regina Bertrada, mama sa. De asemenea, despre relația pe care Carol a avut-o cu Carloman până la moartea celui din urmă în 771 se poate doar specula pe baza evenimentelor ulterioare și a războiului cu longobarzii.
Prima căsătorie a lui Carol a fost cu Imiltrude, de origine francă, care i-a dăruit și un fiu botezat Pepin, și se pare că această legătură a fost doar o Friedelehe, o formă de concubinaj acceptată social dar nu din punct de vedere religios, ce putea fi desfăcută la nevoie. Acest fiu, numit în istoriografie Pepin cel Cocoșat pentru a putea fi deosebit de predecesorii săi, a organizat o conspirație împotriva tatălui său în 792, care a fost rapid stăvilită. Cea de-a doua uniune a fost, potrivit lui Eginhard, cu fiica regelui longobard Desiderius, care a fost însă repudiată după un an pentru motive necunoscute. Urmează apoi căsătoria cu „Hildegard, o femeie preanobilă din neamul suabilor”, cu care Carol a avut mai mulți copii: patru băieți – Carol, Carloman în 777, Ludovic și Lothar în 778 – și cinci fete – Hildegard, Adelaide, Rotruda, Bertrada și Gisla. Din această căsătorie nu au supraviețuit decât Carol, Carloman, Ludovic și ultimele trei fete, botezate după bunica, mama și sora lui Carol cel Mare. Hildegarda moare însă în 783, prilej cu care Carol își va lua o nouă soție, pe tânăra Fastrada, „ o germană din neamul francilor orientali”, care îi dăruiește două fete, pe Teodrada și Iltrude. Ultima soție legitim recunoscută a lui Carol a fost Liutgarda, cu care s-a căsătorit în 793 dar care a murit în 800, fiind urmată apoi de o serie de concubine nelegitime care i-au dărit mai mulți copii regelui. Potrivit lui Eginhard, „Madelgard, …. i-a dăruit o fiică numită Rotilde; Gervinde, o saxonă cu care a avut o fiică pe nume Adeltrude; Regina, care i-a născut pe Drogon și Hugo; Adelinde, de la care l-a avut pe Theoderic.”
II.2. Guvernarea imperiului
II.2.1. Instituțiile centrale: Regalitatea, adunarea, palatium, capela și cancelaria
Cea mai importantă instituție la nivel ierarhic în regatul franc ce devine după 800 imperiul carolingian era desigur regalitatea, ce capătă un prestigiu imens în perioada lui Carol cel Mare. Chiar și înainte de domnia acestuia, din perioada dinastiei Pepinide, se crease deja așa-numita „iluzie a puterii regale”, în sursele scrise din a doua jumătate a secolului al VIII-lea conturându-se impresia că regalitatea Carolingiană a fost caracterizată încă de la începuturi de o relație privilegiată cu divinitatea, care i-a permis atât preluarea puterii la mijlocului secolului al VIII-lea cât și extinderea ulterioară a teritoriilor regatului franc în timpul domniei lui Carol cel Mare.
Potrivit lui Alessandro Barbero, trebuie subliniat în primul rând faptul că regele se bucura de o putere juridică deplină asupra supușilor săi, indiferent de etnia acestora (mai ales în perioada imperiului, când statul carolingian era o realitate eterogenă din punct de vedere etnic și lingvistic, incorporând atât franci, cât și alamani, bavarezi, romani, burgunzi, etc.), și în al doilea rând, faptul că regalitatea francă se bucura de sancțiunea divinității, regele îndeplinind astfel un rol de intermediar între divinitate și poporul său, rol exprimat prin formula „rex et sacerdos” și consfințit prin mirungerea sa în timpul ceremoniei de încoronare.
Totuși, legitimitatea regalității nu se baza doar pe această relație privilegiată între rege și Dumnezeu, ci și pe consensul dintre puterea regală și voința francilor, care era exprimat la nivel simbolic în adunarea anuală, o instituție care cel puțin inițial fusese văzută ca un mijloc de a „intra în legătură cu totalitatea supușilor”.
În cadrul adunării se obținea acordul simbolic al poporului franc pentru legile și ordinele date de către rege, iar în timpul lui Carol cel Mare se remarcă cel puțin trei schimbări ce afectează această instituție: în primul rând, adunarea începe să se țină la o dată mai târzie în an, către vară, atât din considerente logistice cât și datorită implicării tot mai mari a clericilor; în al doilea rând, participarea se limitează la persoanele de rang înalt, atât laici cât și clerici (episcopi, abați și conți), cu care regele tratează în mod direct, și suitele acestor persoane; în al treilea rând, adunarea începe să fie organizată de mai multe ori într-un an, în cadrul celei de-a doua întruniri din toamnă fiind convocată doar o parte a nobilimii, cei cărora regele dorea să le transmită anumite ordine, sau doar episcopii, caz în care se putea vorbi mai degrabă de un sinod decât de o adunare propriu-zisă, fiind puse în discuție chestiuni teologice.
Caracterul adunării și, prin această instituție, al consensului poporului franc cu autoritatea regală, era desigur unul profund simbolic. Nu se puteau ivi cazuri în care vreo notabilitate să fie în dezacord cu politicile regelui sau, în orice caz, să își expună în mod public dezaprobarea. Totuși, nevoia asigurării unui consens public, chiar și simbolic, cu privire la introducerea de noi măsuri legislative, a făcut ca adunarea să se mențină ca instituție cu un rol important în guvernarea regatului franc și ulterior, a imperiului carolingian.
Trecerea de la regat la imperiu a avut de altfel consecințe semnificative asupra modului în care acest consens între voința împăratului și a supușilor săi se realiza. Înlocuind adunarea ca mijloc de subliniere a acordului între Carol și supușii săi, jurământul de fidelitate a căpătat o importanță din ce în ce mai mare începând cu jumătatea secolului al VIII-lea. Prin acest mijloc regalitatea carolingiană se asigura de loialitatea și obediența locuitorilor din teritoriile ce îi erau subordonate. Jurământul trebuia prestat de toți bărbații ce împliniseră vârsta de 12 ani, iar administrarea acestui act se realiza sub supravegherea legaților teritoriali, missi dominici, și era garantată prin legea divină, al cărui semn concret erau relicvele sfinților.
Un exemplu elocvent al acestui tip de jurământ colectiv este cel prestat în 802, care trebuia să reînnoiască legătura de fidelitate între împărat și supușii săi, dar mai important, să asigure faptul că întreaga populație din teritoriile supuse și încorporate imperiului recunoștea calitate de împărat a lui Carol cel Mare și se angaja să contribuie la menținerea păcii pe tot teritoriul imperiului.
Vom reda textul jurământului din 802, deoarece din acest text reies câteva aspecte deosebit de importante cu privire la caracterul nou al puterii împăratului față de puterea regală francă anterioară.
„Jurământul prin care eu, cutare, fac din nou supunere stăpânului Carol, prea evlaviosul împărat, fiu al regelui Pepin și al Berthei, să fiu credincios așa cum orice om se cuvine să fie prin lege față de stăpânul său, pentru regatul său și pentru legea sa. Și acest jurământ, pe care am grijă să-l prestez, doresc să-l păstrez atât cât știu și înțeleg de acum înainte. Fie ca Dumnezeu care a creat Cerul și Pământul să mă apere și, tot așa, să mă aibă în paza lor sfinții.”
În primul rând, după cum subliniază Rene Mussot-Goulard, jurământul față de împărat căpăta caracterul unui jurământ vasalic, realizat între un senior și cei depindeau de acesta, prin introducerea relicvelor ca simboluri vii ale garanției legăturii create prin prestarea jurământului. În al doilea rând, după cum afirmă Alessandro Barbero, această formă a jurământului reprezintă „punctul cel mai înalt pe care ideea de putere regală îl atinsese vreodată în Europa romano-germanică”, întrucât „supunerea față de suveran nu se datorează numai faptului că aparții poporului său ori locuiești în regatul său, ci este întărită prin angajamentul religios asumat personal, care mizează pe viața veșnică a fiecăruia.”
Întrucât despre curtea regală așa cum era în timpul lui Carol cel Mare se va discuta mai pe larg într-o secțiune următoare, vom aminti aici despre aspectul instituțional al acestei curți reprezentat de palatium, adică „ansamblul colaboratorilor personali ai suveranului, care îl urmau în toate deplasările”. Existau mai multe funcții în cadrul acestui ansamblu, printre care cea mai semnificativă era cea a contelui palatin, cu funcții juridice, urmată apoi de cea de camerarius sau intendent, care avea atribuții în administrarea tezaurului carolingian; seneșalul sau siniscalcus a cărui atribuție principală era aceea de a se îngriji de proprietățile domeniului regal și de a asigura în același timp și aprovizionarea curții; un pivnicer; și un conetabil sau comes stabuli, în grija căruia cădea asigurarea aprovizionării cu cai a armatei dar și a grajdurilor regale. Pe lângă aceste atribuții, toți acești dregători putea fi trimiși în diferite misiuni de către Carol cel Mare, atât de ordin diplomatic cât și militar.
O altă instituție la nivel central era cea a capelei, termen care în perioada domniei lui Carol se referea la „paraclisul castelului curții, unde era păzită o relicvă de preț, mantia cu glugă a Sfântului Martin, protectorul Galiilor”. Clericii ce deserveau această instituție erau aleși dintre abații marilor mânăstiri de pe teritoriul regatului franc sau ajungeau să ocupe ulterior funcții de episcopi. Pe lângă faptul că oficia în fiecare zi liturghia în prezența regelui și supraveghea procesul de numire al episcopilor, arhicapelanul era și „autoritatea religioasă supremă a regatului, căruia regele îi cerea sfatul în toate treburile privind ierarhia și disciplina ecleziastică.” Tot în cadrul capelei funcționa și o instituție incipientă a cancelariei, condusă de un cleric ce avea denumirea de protonotar sau cancelar, instituție ce se ocupa cu redactarea diplomelor, a corespondenței și a capitularelor regale. Totuși, amploarea și gradul de specializare al acestei instituții nu trebuie exagerate, întrucât ea nu poate fi comparată în nici un caz cu exemplele din Evul Mediu târziu, când cancelariile regale reprezentau unul dintre pilonii de bază ai administrației statelor la nivel central.
II.2.2. Guvernarea la nivel local
Încă din perioada de dinainte de Carol cel Mare, regatul franc fusese împărțit în comitate și provincii, această împărțire devenind, în timpul expansiunii teritoriale din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, cheia administrării eficiente și unitare a tuturor teritoriilor cucerite și incorporate regatului franc. Astfel, deși Carol „s-a limitat să consolideze un sistem de delegare a responsabilității bine înrădăcinat în administrația locală a regatului franc… extinzând împărțirea în comitate și în ținuturile recent cucerite”, se poate afirma că guvernarea locală la începuturile imperiului a avut o funcționare relativ coerentă și eficientă.
Provinciile sau comitatele (numite pagus) erau administrate de către un conte, primind ulterior denumire de comitatus. În teritoriul inițial al regatului franc, Galia, această unitate administrativ-teritorială laică coincidea de multe ori cu diocezele ecleziastice, spre deosebire de teritoriile mai nou incorporate, unde exista o discrepanță între mărimea acestor două structuri instituționale, diocezele fiind mult mai întinse și corespunzându-le mai multe comitate. Din această suprapunere administrativă reieșea necesitatea ca autoritățile laice să colaboreze în mod productiv cu cele ecleziastice pentru buna funcționare a imperiului.
Contele era practic un delegat al suveranului, reprezentând interesele acestuia în teritoriu. Printre atribuțiile sale se numărau încasarea taxelor de diferite feluri, asigurarea ordinii și buna aplicare a legilor date de către Carol prin intermediul diferitelor capitulare și ordonanțe, precum și supravegherea eforturilor de război în teritoriul respectiv, prin convocarea contingentelor de oaste dintr-un comitat și asigurarea transportului acestora către locul general de adunare. Totuși, se pare că aceste funcții nu erau ereditare decât în puține cazuri, regele încredințându-le acestor conți uzufructul proprietăților pe care aceștia le administrau. Se poate constata de asemenea tendința ca aceste proprietăți și domenii să fie asimilate beneficiilor acordate de un suveran vasalilor săi, tendință ce va deveni mai vizibilă în secolele următoare.
Un alt tip de unitate administrativă ce se suprapunea câteodată cu comitatul era marca de graniță, unde erau instituite comandamente militare ce trebuiau să asigure apărarea limes-urilor imperiului franc. Existau de pildă un limes Avaricus în zona de graniță cu Panonia, un limes Hispanicus în zona Pirineilor și un limes Britannicus la învecinarea cu bretonii. Aceste unități administrative cu rol defensiv erau conduse de către un prefect, cum a fost spre exemplu Roland, numit în Vita Karoli a lui Eginhard „prefect al limes-ului breton”.
În ierarhia funcțiilor administrative la nivel local sunt menționați de asemenea și vasalii teritoriali (sau vassi dominici) și legații teritoriali (missi dominici). Primii erau fidelii regelui legați în mod direct prin jurământ de persoana acestuia, și care se aflau în principiu în mod permanent la curtea acestuia gata să îl ajute în eforturile de război prin strângerea unui corp de oaste. Printre atribuțiile acestora în teritoriu se numărau colaborarea cu conții pentru scopuri militare și administrative, aceștia contribuind la asigurarea bunei funcționări a legii în provincii. Pentru serviciile lor vasalii teritoriali puteau fi recompensați de către rege cu un beneficiu, iar prin această recompensă mulți dintre cei din acestă categorie se stabileau în teritoriile nou cucerite asigurând integrarea acestora în structurile administrative și militare ale imperiului.
Cea de-a doua categorie, a missi dominici, este cu siguranță una dintre cele mai reprezentative pentru statul carolingian. Aceștia erau legați ai autorității regale în teritoriu, și asigurau buna funcționare a instituțiilor teritoriale, raportându-i regelui despre activitatea acestora. Practic, ei trebuiau să îi supravegheze pe conți și pe ceilalți reprezentanți ai puterii locale pentru a se asigura că toate drepturile regelui în teritoriu erau respectate (spre exemplu, că întregul procentaj din taxele adunate de la supuși ce îi era datorat regelui ajungea la acesta și că administratorii comitatelor se achitau de funcțiile lor judiciare cu onestitate).
Din 802 are loc o inovație în acest sistem, stabilindu-se că de la acea dată înainte, câte doi legați (un cleric și un laic) să meargă permanent într-o anumită regiune, numită missaticum, unde să se integreze și să constituie un nivel în plus în teritoriu al administrației permanente. Potrivit lui Alessandro Barbero, „atunci ar fi început involuția sistemului, fiindcă legații reprezentau tot mai puțin pe adevărații trimiși ai curții, străini de zona pe care o aveau de controlat, ba chiar, de fapt, aici aveau interesele lor.”
Cât de efective erau aceste mijloace de control ale regalității la nivel local nu se poate preciza cu exactitate, deoarece nu s-au păstrat spre exemplu rapoarte scrise ale legaților teritoriali în care aceștia să relateze despre posibilele greșeli comise de puterea locală. Totuși, se poate afirma că missi dominici au avut în mod clar un rol crucial în promovarea unei mai mari coerențe și a unor legături administrative care să funcționeze pe tot parcursul imperiului.
Un alt element distinctiv al statului carolingian este gradul destul de ridicat în care Carol se baza în administrarea teritoriului său întins pe categoria clericilor. Aceștia puteau îndeplini diverse roluri în administrație deoarece reprezentau „un personal politic experimentat, din punct de vedere mai calificat decât miniștrii … laici, difuz stabilit în teritoriu, deprins să acționeze potrivit rangurilor ierarhice și, în consecință, optim de folosit pentru transmiterea și executarea ordinelor sale.” Totuși, trebuie subliniat faptul că, față de perioada merovingiană, episcopii aveau atribuții mai limitate, fapt ce reiese și din desființarea așa-numitelor republici episcopale ce răsăriseră în perioada secolelor VI – VII în multe dintre teritoriile france.
Dintre atribuțiile suveranului specifice perioadei carolingiene de început trebuie amintită supravegherea numirii episcopilor și a abaților marilor mânăstiri, papalitatea fiind inclusă în acest proces decizional (de cele mai multe ori în mod formal) doar în cazul în care era vorba despre consacrarea unui arhiepiscop sau trebuia numit un episcop „sufragan al scaunului de la Roma”.
O ultimă tendință ce se poate constata la nivelul guvernării locale este acea a asimilării funcțiilor ecleziastice din teritoriu cu beneficiile, astfel că episcopatele sau abațiile au fost echivalate din punct de vedere juridic domeniilor senioriale și au fost astfel atribuite de rege fidelilor săi (câteodată chiar și laici) pentru recompensarea serviciilor acestora. Astfel se semnalează strânsa întrepătrundere a autorităților laice cu cele ecleziastice, mai ales din perspectiva responsabilității directe a ambelor categorii față de împărat ca instanță ce le oferea și garanta mijloacele de a se întreține.
II.3. Curtea și administrarea imperiului
Puterea politică și locația sa deveniseră mai descentralizate și mai puțin instituționalizate în lumea de după Imperiul Roman, iar construcția carolingiană a unei rețele de centre regionale de putere pare să ofere un exemplu al acestei descentralizări. În cadrul regnum francorum exista un astfel de mare lanț de reședințe al căror rol simbolic era ridicat din timp în timp de prezența regelui. Astfel, o trăsătură distinctivă a domniei carolingiene era pluralitatea centrelor politice și administrative și necesitatea menținerii comunicațiilor între aceste centre și regiunile pe care ele le controlau și deserveau.
Este posibil ca Aachen să fi reprezentat o încercare de a stabili un centru al imperiului Carolingian și constituie cu siguranță o afirmare a averii, statutului și prestigiului regal. Percepția Aachen-ului în istoriografia modernă și nu numai derivă inevitabil din impresia de grandoare lăsată de capelele și alte clădiri religioase ce s-au păstrat precum și din seria de aluzii și descrieri din sursele poetice și narative ale secolelor VIII-IX. Toate indicațiile că Aachen ar fi avut un rol central în ideologia politică carolingiană datează din perioada domniei lui Ludovic cel Pios, urmașul lui Carol cel Mare, moment în care palatul din această localitate este văzut ca centru al regalității și al vieții de curte. Cel puțin pentru Ludovic, Aachen-ul funcționează mai degrabă ca o capitală decât ca o reședință temporară, curtea acestui suveran având un caracter mult mai puțin itinerant decât cea a tatălui său.
Ca exemplu al demersurilor de a atribui Aachen-ului calitatea de capitală încă din perioada domniei lui Carol cel Mare este acela înregistrat în Annales regni francorum. În secțiunea acestei cronici ce tratează ultimii 15 ani de domnie ai lui Carol, se menționează și se descriu în detaliu ambasadele străine primite de suveran în această localitate, ca de exemplu cele ale suveranilor arabi din Spania, ale avarilor, ale regilor danezi, ale Imperiului Bizantin,etc. Deși din alte surse se cunoaște faptul că multe dintre aceste ambasade au fost primite de către Carol la alte reședințe, precum palatele din Paderborn, Nijmegen și Reims, potrivit acestei relatări majoritatea ambasadorilor sunt primiți la Aachen.
Pe de altă parte, aserțiunea conform căreia Carol cel Mare ar fi avut o curte în principal itinerantă derivă cel puțin parțial din identificarea modelului curții carolingiene cu cel al curții ottoniene, mai târzii. În această perioadă într-adevăr se putea vorbi despre o curte itinerantă, ca metodă de guvernare ce evidenția rolul prezenței fizice a regelui, sau „o formă de guvernământ în care un rege îndeplinește toate funcțiile administrative și reprezentările simbolice ale guvernării prin călătoria periodică sau constantă în teritoriile asupra cărora domnește.”
Potrivit lui Rosamond McKitterick, nu se poate vorbi totuși de o regalitate sau de o curte itinerantă pe modelul ottonian în perioada domniei lui Carol cel Mare. Acesta călătorea cu un mic anturaj, dar călătoriile sale nu reprezentau un aspect fundamental al domniei sale. Aceste călătorii aveau loc în scopuri clar definite: când se pregătea o campanie militară, pentru a convoca adunări, pentru a onora un anumit sfânt dintr-o anumită localitate, etc.
Se pare că soluția de guvernare a lui Carol cel Mare poate fi descrisă cel mai bine ca o combinație între itineranță și stabilitate complementată de o rețea complexă de funcționari și legați împuternicități să rezolve probleme și să ia decizii în numele său. Într-adevăr, spre sfârșitul vieții sale, suveranul călătorea din ce în ce mai puțin, tinzând să fie prezent din ce în ce mai des la Aachen.
II.3.1. Cărturarii curții
Despre cercul de învățați pe care Carol cel Mare i-a adunat treptat în jurul său s-a scris destul de mult în istoriografie, impresia generală asupra impactului cultural al acestei grupări nefiind una întrutotul pozitivă. Spre exemplu, Alessandro Barbero consideră că aceștia au avut un rol preponderent în elaborarea ideologiei imperiale, și că producțiile lor culturale s-au limitat în principal la elogierea persoanei împăratului. Totuși, această opinie trebuie nuanțată, alți istorici considerând că nivelul lucrărilor și discuțiilor filosofice de la curtea lui Carol cel Mare era cu mult mai sofisticat decât s-a crezut în general, și că cercul intelectualilor din jurul suveranului anticipează în multe privințe interesele și metodele ce vor fi cultivate în diverse discipline de către învățații secolului al IX-lea.
Proveniența învățaților de la curtea lui Carol cel Mare era una diversă, Alessandro Barbero amintind pe cei care se trăgeau din fostul regat lombard – Petru din Pisa și Paul Diaconul, istoric care și realizează o lucrare intitulată Istorie a longobarzilor -, pe cei care se retrăseseră din teritoriile spaniole cotropite de necredincioși – Teodulf, care este numit episcop de Orleans, sau Agobard, care devine episcop de Lyon – , sau pe cei care proveneau din insulele Britanice, cel mai renumit dintre aceștia fiind desigur Alcuin. Totuși, cercul acestor învățați și reformele culturale și educaționale la elaborarea cărora ei au contribuit nu s-au realizat decât spre finalul secolului al VIII-lea și începutul secolului următor, și vor fi discutate mai amănunțit în secțiunile ce vor urma. De asemenea, de la începutul secolului al IX-lea încep să se vadă rezultatele programelor reformatoare ale cercului de cărturari, pe harta imperiului apărând și învățați ce proveneau din regatul franc și reprezentau cultura de origine francă ce începea să se afirme în plen.
II.4. Societatea carolingiană
În comparație cu societatea urbană a evului mediu târziu, societatea din perioada lui Carol cel Mare și a urmașilor săi direcți poate fi descrisă ca fiind relativ omogenă, cu un grad foarte scăzut de diviziune a muncii, dar această descriere nu trebuie să presupună faptul că nu existau deloc distincții și diferite grade sociale. Totuși, ar trebui amintit faptul că acestea depindeau adesea de vagi criterii de clasificare, care se suprapuneau câteodată.
Înainte de a descrie societatea din perioada domniei lui Carol cel Mare dar și a urmașilor săi direcți, trebuie avute în vedere câteva dintre teoriile sociale medievale, care reprezentau moduri de a ordona lumea și de a încadra fiecare categorie socială într-un univers ierarhizat, unde fiecare are un rol prestabilit pe care trebuie să îl respecte și căruia trebuie să i se conformeze.
Potrivit scrierilor lui Augustin, societatea creștină era caracterizată de ordo – sau ordine – , iar această ordine terestră era o reflecție a celei divine. Se aștepta ca fiecare să aibă o funcție și un loc în ierarhia socială, propunându-se astfel o viziune verticală asupra societății, dar din perspectivă eschatologică, toate rolurile urmau a fi judecate egal, promovându-se și o viziune orizontală, ce valoriza toate nivelele societății. Spre exemplu, într-un capitular al lui Ludovic cel Pios, fiecare supus al regelui era îndemnat să îl servească pe suveranul său potrivit funcției și rolului său social, astfel participând la menținerea ordinii și la bunul mers al lucrurilor în regat.
O clasificare socială mai concretă ce stătea la baza ierarhiei din regatul și apoi Imperiul Carolingian împărțea societatea în următoarele categorii, potrivit dreptului germanic: nobilimea (nobiles)¸ oamenii liberi (liberi, ingenui), cei pe jumătate liberi, sau care aveau anumite obligații mai apăsătoare (liberti, lidi), și cei care nu se bucurau de nici o libertate (servi). Distincția esențială ce se realiza era astfel cea dintre cei liberi și cei ne-liberi.
Un al doilea sistem de clasificare exprimă anumite evoluții sociale, printre care creșterea dominației clasei sociale superioare, a nobilimii. Acest sistem se reflectă în anumite capitulare carolingiene, unde apare distincția dintre potentes și pauperes, adică cei care conduc sau domină, și cei care se supun. Termenul de pauper are o semnificație multiplă în epocă, denotând în acest context probabil pe oamenii liberi care fuseseră în vreun fel lipsiți de mijloace de trai, și care trebuiau protejați și ajutați de către potentes. O variantă a acestui sistem este dihotomia dintre domini și servi, care caracterizează însă legăturile de servitudine existente între nobilii proprietari de pământuri (beneficii) și cei care locuiau și lucrau pe aceste pământuri, fiind astfel dependenți din mai multe puncte de vedere față de stăpânii lor. Termenul de servus este însă unul ambiguu, deoarece acoperă atât pe cei care se aflau în sclavie (neavând astfel libertate juridică), cât și pe cei care erau subordonați din punct de vedere economic.
Un sistem diferit era utilizat pentru a face distincția dintre persoanele cu funcții în aparatul ecleziastic și cei care aparțineau sferei temporale (clerici et laici), deoarece oficiul ecleziastic în sine le acorda clericilor o poziție socială și legală deosebită. Câteodată se face distincția triplă, și între clerici regulari, călugări și laici, dar această distincție între diferitele feluri de persoane care îmbrățișaseră viața religioasă este eliminată treptat, schema bipartită devenind standardul pentru societatea carolingiană.
Societatea carolingiană era în primul rând împărțită potrivit unor criterii ce țineau de aspecte juridice, în clase „legale”. Această împărțire este considerată cea mai importantă pentru Occidentul medieval timpuriu datorită înregistrării sale deosebit de frecvente în sursele din această perioadă. Ierarhia juridică ținea cont de așa-numitul wergeld¸ sau taxa ce trebuia plătită în cazul uciderii unei persoane din acea categorie. Se pare că libertatea era, din punct de vedere social, un bun extrem de prețuit, în secolul al IX-lea țăranii realizând donații de pământ pentru ca ei sau rudele lor apropiate să nu își piardă statutul de oameni liberi din punct de vedere juridic (chiar dacă se aflau într-o relație de dependență economică).
De asemenea, deși nobilimea nu este înregistrată, cel puțin în legile salice, ca o clasă cu un wergeld distinct, ea este atestată ca o categorie socială superioară prin naștere (maiores natu). Nobilimea carolingiană avea rădăcini diverse, printre care vechea nobilime francă, aristocrația senatorială galo-romană, dar și cei care intraseră în serviciul familiei regale și se distinseseră în funcțiile ocupate, câștigându-și astfel un statut social și economic superior. Nobilimea din perioada medievală timpurie (și astfel și din perioada domniei lui Carol cel Mare) era reprezentată de conducătorii politici și economici (proprietarii de pământuri) cât și de cei care dețineau oficii seculare și ecleziastice. Dinspre sfârșitul secolului al VIII-lea, nobilimea obține treptat și monopolul asupra serviciului militar.
Oamenii liberi obișnuiți (ingenui, liberi) reprezentau clasa de bază ale legilor germanice, iar în perioada lui Carol cel Mare își păstrau o parte din prerogativele originale (dreptul la proprietate și la liberă circulație), dar își pierduseră dreptul de a participa la adunările publice, și astfel de a se implica în luarea deciziilor cu caracter politic. De asemenea, această clasă socială aparent omogenă era de fapt extrem de eterogenă în manifestările sale. Existau spre exemplu acei „oameni liberi ai regelui” (oameni liberi din punct de vedere legal care se aflau pe domeniile regale și în serviciul suveranului), care difereau de ceilalți oameni liberi prin statutul elevat al stăpânului lor, și care puteau fi asemănați celor care trăiau pe pământurile ce țineau de diferite așezăminte monastice. Oamenii liberi puteau de asemenea fi bogați sau săraci, seniori sau vasali, dependenți sau independenți din punct de vedere economic, și puteau avea ocupații diverse: țărani, artizani sau negustori. Trebuie de asemenea să se facă distincția între statutul social și cel legal: în secolele VIII și IX un om liber în sens legal putea fi un chiriaș pe pământurile unui nobil, și astfel dependent din punct de vedere economic. În mod legal, un servus putea primi libertate deplină sau restrânsă printr-un act secular sau unul ecleziastic, cei astfel eliberați fiind numiți cartularii respectiv tabularii.
Cei pe jumătate liberi (adeseori numiți liti sau laeti) reprezentau un grup cu o pluralitate de grade dependență sau independență. Originea acestora era una diversă: puteau proveni din rândurile unei populații supuse (ca în cazul saxonilor), sau puteau fi oameni liberi ce decăzuseră din acest statut, servi ce urcaseră pe treptele ierarhiei sociale, sau copii rezultați din căsătorii între persoane cu statut legal diferit.
Cei ne-liberi nu aveau o personalitate juridică proprie, ci aparțineau unui stăpân care îi putea pedepsi, vinde sau dona (spre exemplu unei biserici). Aceștia se distingeau de oamenii liberi prin restricțiile care le erau impuse și prin diferitele pedepse cărora le puteau fi supuși.
Exista de asemenea o tendință de a separa clerul ca o clasă distinctă, ce ieșea din aceste clasificări obișnuite, elevată de nivelul educațional și cultural al membrilor săi. Se remarcă pentru această perioadă legăturile puternice dintre clerici și membrii laici ai familiilor din care proveneau, legături ce reies spre exemplu din faptul că mânăstirile și bisericile care se aflau pe anumite domenii senioriale și sub jurisdicția anumitor seniori erau văzute ca biserici și mânăstiri de familie (Eigenkirchen und –klöster), sau din faptul că unele scaune episcopale erau văzute ca parte a patrimoniului unei familii nobiliare.
Trebuie de asemenea amintite și grupurile aflate la periferia societății carolingiene, dintr-un motiv sau altul. Un exemplu erau evreii, a căror așezare era limitată de obicei la centrele urbane, și care lucrau ca negustori, artisani sau medici, în această perioadă nefiind încă persecutați și bucurându-se de libertate religioasă deplină. Femeile pot fi văzute într-o anumită măsură ca un grup marginal, având în vedere discriminările legale impuse spre exemplu prin legea salică, potrivit căreia fiicele nu puteau de pildă să moștenească anumite categorii de pământ, sau nu puteau ocupa funcții publice sau ecleziastice. Totuși, este evident că femeile se bucurau de o prețuire mare în societatea carolingiană, fapt evidențiat de wergeld-ul de trei ori mai ridicat pentru femei decât pentru bărbați. În istoriografia mai recentă s-a atras atenția asupra faptului că femeile (în special cele aparținând nobilimii) puteau deține anumite proprietăți și aveau dreptul de a dispune de ele în ce mod doreau, precum și că aveau un rol important în asigurarea bunei funcționări a gospodăriei, în viața religioasă și culturală.
De asemenea, în cursul secolului al IX-lea, instituția căsătoriei începe să se reglementeze într-un mod mai unitar și clar, fiind necesară întocmirea unui contract între cele două familii, și eliminându-se posibilitatea concubinajului (Friedelehe) ca formă recunoscută legal, precum și a bigamiei. Treptat, și posibilitatea divorțului se restrânge, ajungându-se ca singurul motiv pentru acest act să fie considerat gradul de rudenie prea apropiat între soți. Astfel, biserica a contribuit în mod decisiv la impunerea normei unei familii nucleare, și a încurajat practicile matrimoniale potrivit doctrinei catolice în detrimentul celor care erau recunoscute până atunci prin cutumă.
II.5. Economie și resurse
Populația Europei Occidentale pare să fi cunoscut o creștere semnificativă începând cu jumătatea secolului al VII-lea, potrivit surselor de ordin arheologic, fapt care se datorează atât factorilor externi, cum ar fi imigrația, dar și unei extinderi a terenurilor arabile, care se reflectă și în sursele scrise ale perioadei. Totuși, această creștere semnificativă a populației nu a fost una neapărat constantă, după cum atestă diferite documente din perioada lui Carol cel Mare, ca de exemplu cele care înregistrează măsurile luate de acesta în 794 pentru a stăvili consecințele nefaste ale unei epidemii de foamete pe teritoriile sale: stabilirea unor prețuri maxime pentru pâine și cereale, introducerea unor noi unități de măsură, crearea unor modalități prin care cei nevoiași puteau beneficia de ajutor, etc. Totuși, aceste epidemii de foamete sunt interpretabile mai degrabă ca accidente ale creșterii, expresii ale unui raport disproporționat între o populație al cărei număr se ridica foarte repede și o structură economică prea rigidă, mai ales pe domeniile foarte mari, unde sursele vorbesc spre exemplu despre o suprapopulare a mansus-ului.
În timpul secolului al VIII-lea apar dovezi clare în surse scrise că pe teritoriul regatului se trece în agricultură la rotația culturilor, o tehnică ce asigură o producție mai mare a pământului arabil decât sistemul precedent, destul de puțin organizat, în care o anumită parcelă de pământ era folosită până la epuizarea resurselor iar apoi lăsată mai mulți ani în pârloagă. Noul sistem de rotație a culturilor pe o durată de trei ani, ce originează în secolul al VIII-lea în zona dintre Alpi și Marea Nordului, face posibilă cultivarea a două culturi cerealiere diferite și complementare: una (spre exemplu grâul sau secara) pentru consumul uman, iar cealaltă pentru consumul animalelor. Se ajunge astfel la o agricultură mai intensivă decât în trecut, și a o creștere a producției agricole. Totuși, acest sistem este atestat mai degrabă pe marile moșii nobiliare, decât pe pământurile oamenilor liberi.
Un alt aspect important al economiei carolingiene era reprezentat de creșterea animalelor, deși foarte puținii familii de țărani aveau vite (sub 25%) care le-ar fi putut ușura munca agricolă, cel mai răspândit animal fiind se pare porcul (aproximativ 40%).
II.5.1. Structura și exploatarea pământurilor
Începând cu mijlocul secolului al VIII-lea, structura și exploatarea pământurilor în imperiul franc cunosc schimbări profunde. La momente diferite și în moduri diferite, depizând de regiuni dar și de alți factori, se introduce așa-numita structură bipartită. Aceasta presupunea un echilibru dar și o strânsă legătură în procesul de exploatare între cele două părți care împreună constituiau o unitate administrativă de stăpânire asupra pământului, numită villa: pe de-o parte, rezerva nobiliară, care era cultivată direct pentru nobil de către țăranii între care erau împărțite celelalte teritorii ale acestuia; pe de altă parte, pământurile date în arendă țăranilor de pe moșii, pe care aceștia le putea cultiva pentru sine în schimbul oferirii unor servicii și bunuri nobilului, căruia îi erau de asemenea plătite și anumite dări.
Acest sistem era una dintre instituțiile economice cele mai importante din perioada carolingiană, și este desemnat prin termenul francez de seigneurie sau prin cel german de Grundherrschaft. Asemeni jurământului și legământului vasalic, acesta crea o legătura socială, nu între oameni liberi și nobili, ci între deținătorii de pământ (lorzii sau stăpânii) pe de-o parte, și chiriașii și servii pe de alta.
În perioada merovingiană sistemul manorial exista, dar nu reprezenta decât o formă de organizare a pământului, în perioada carolingiană acesta devenind o instituție rurală esențială, care se manifesta în diferite forme. Posesia pământului era câteodată complementată de cea a unei biserici proprii (Eigenkirche), drepturi jurisdicționale precum și dominația asupra unor sate întregi. Lordul era astfel un fel de autoritate publică pentru dependenții săi, în ciuda faptului că domeniul său de stăpânire nu era de fel un teritoriu închis sau coerent, iar un sat putea fi împărțit între mai mulți mari proprietari de pământ.
Cei care locuiau pe pământurile lordului puteau fi servi non casati (care locuiau în cadrul moșiei propriu-zise) sau servi casati (cei care dețineau pământ în arendă, și care erau obligați să plătească diversele dări ce rezultau din acest uzufruct). Unitatea administrativă și economică a moșiei era mansus-ul, și în funcție de această unitate se plăteau anumite dări. Din punct de vedere social, mansus-ul putea fi un spațiu de locuit pentru una sau mai multe familii de țărani. Din punct de vedere economic, mansus-ul reprezenta de fapt o unitate de evaluare pentru diferitele dări către autorități, atât în bani cât și în servicii, utilizată de asemenea de către regalitate ca o bază pentru stabilirea diferitelor taxe și obligații militare.
II.5.2 Producția artizanală
Textilele, uneltele, armele și alte obiecte din lemn și fier, sticlăria, oalele de lut și sarea erau toate produse aproape în exclusivitate în zonele rurale din Europa carolingiană. Producția textilă era una dintre activitățile cele mai obișnuite pentru țăranii din această perioadă, suplimentând veniturile obținute din exploatarea pământului. De obicei, aceste îndatoriri reveneau femeilor, atât libere cât și dependente. În Capitulare de Villis și în Brevium Exempla se menționează spre exemplu diferite ateliere de producție textilă în care lucrau doar femei, ceea ce înseamnă că aceste ateliere erau instalate pe domeniile regale (fisci), ca și în cazul altor activități ce ieșeau din sfera agriculturii și aveau un caracter artizanal mai pronunțat.
Prelucrarea fierului, ca și a textilelor, era asociată adeseori cu nevoile agricole, deși cei care se ocupau cu acest meșteșug erau văzuți ca artizani specializați în cadrul comunităților rurale. Excavările arheologice au descoperit mine și diverse structuri asociate acestora, ce datează din secolele VIII-IX, din care se extrăgea minereu de fier. Aceste mine erau adeseori donate laolaltă cu pământul care le înconjura unor mari mânăstiri precum Fulda sau Sf. Gall, de către proprietari de pământ de categorie medie. Exploatarea și prelucrarea minereului de fier este menționată în Capitulare de Villis (c. 62), sursă care atestă și crearea unor obiecte specializate pentru armată din fier. Deoarece capitularele începând in 779 reiterează interdicția asupra exportului de arme și echipament militar, cum era spre exemplu brunia, se poate presupune că excesul producției de fier și obiecte din fier era destinat pieței interne.
Producția de oale din lut este atestată spre exemplu la Badorf, o localitate aflată între Köln și Bonn, dar și la Saran, în pădurile din împrejurimile Orleans-ului. Calitatea dar și cantitatea oalelor de lut produse în perioada carolingiană le depășesc net pe cele din perioada merovingiană, fapt care poate indica o mai bună organizare, probabil în cadrul sistemului manorial.
II.5.3. Comerț și orașe
Ca rezultat al rolului dominant al organizării manoriale în producția agrară și meșteșugărească, schimbul de bunuri și comerțul depindeau de asemenea într-o mare măsură de marile moșii și producția acestora. Moșiile regale și cele ecleziastice jucau un rol centralizator și în același timp redistributiv în acest domeniu. Surplusul de produse de pe teritoriile nobiliare și livrările de dări în natură de către chiriașii acestor moșii erau transportate cu ajutorul a diferite servicii de transport impuse acestor chiriași (angariae, scarae, navigia). Aceste produse erau transportate pe drumurile de țară și pe apă către centrele regionale ale moșiilor sau direct către palatia și sediile episcopale. Distanța de transport depindea desigur și de specializarea produselor în cauză: produsele specializate precum sarea, uleiul și vinul trebuiau transportate pe distanțe lungi de obicei, spre deosebire de cereale care își găseau o piață de desfacere mai aproape de locul producției.
Târgurile erau organizate în număr din ce în ce mai mare cu permisiunea regală în interiorul sau în apropierea anumitor moșii în secolul al IX-lea, mai ales în timpul domniilor lui Ludovic cel Pios și Carol cel Pleșuv. Exemple ale acestor târguri se găsesc pe numeroase teritorii ale mânăstirii St. Denis: în regiunea Parisului, la Neron și Faverolles (774) și Saclas (814), în Sud-Vestul Germaniei la Esslingen (866 – 8). Aceste târguri erau situate în zone rurale, în timp ce altele erau așezate în vecinătatea marilor abații (Sf. Vaast 867, Sf. Amand 872, Sf. Bertin 874). Piețele mai vechi, ce datau de dinaintea secolului al IX-lea, erau organizate în interiorul sau în apropierea orașelor de origine romană, precum Nantes, Angers, Langres, Troyes, Sens sau Orleans. Adeseori în aceste zone se băteau și monezi. Dreptul de a bate monezi era câteodată acordat de rege când o nouă piață era organizată, după cum se atestă în cazul Rommersheim-ului și la Munstereifel.
Deși este atestată prezența negustorilor și a comercianților la aceste târguri și piețe săptămânale la nivel local, producătorii erau cei care își vindeau produsele în mod direct. Existau însă și anumite produse care circulau într-un cadru geografic mai larg, cum ar fi ceara, caii, mierea,etc. Exemple de negustori străini care făceau comerț pe teritoriul imperiului sunt cei din teritoriile ruse și cehe, care transportau de-a lungul Dunării prin Bavaria sare. Acest comerț era denumit salinarium mercatum.
În timpul secolelor VIII și IX comerțul internațional din Italia în Mediterana era restrâns la zona Mării Adriatice din cauza nesiguranței datorate piraților Arabi din Mediterana vestică. Navigația pe linia coastei către porturile din zona Provence era posibilă în prima jumătate a secolului al IX-lea, dar extrem de limitată. Desigur că marele câștigător în acest context a fost Veneția, care a primit privilegii comerciale importante în bazinul estic al Mediteranei prin tratatul din 812 încheiat între Carol cel Mare și împăratul Bizantin. Comerțul internațional se concentra în anumite locuri pe linia frontierei imperiului franc, unde erau stabilite de asemenea și taxe regale de trecere și vamă: în zona Canalului Mânecii și pe coasta sudică a Mării Nordului la Rouen și Amiens, dar mai ales la Domburg și Dorestad; pe frontiera cu Danemarca la Hedeby (sau Haithabu – Schleswig); pe frontiera cu Slavii de-a lungul Elbei la Madgeburg și Bardowiek; de-a lungul Dunării la Raffelstetten și Regensburg.
Astfel, se poate afirmă că în perioada carolingiană comerțul era mai important decât istoricii de la începutul secolului XX (ca de exemplu Henri Pirenne) ne-ar lăsa să credem. Totuși, această importanță nu trebuie supraestimată, deși nu se poate vorbi de o economie închisă. Comerțul era într-o mare măsură local și inter-regional și își avea originile în marile domenii nobilitare care erau bazele agriculturii și meșteșugurilor. Comerțul în bunuri de lux era, comparativ cu cel în bunuri alimentare și obiecte pentru uzul cotidian, de o importanță mult mai scăzută. Înafara Italiei, locurile unde se desfășurau schimburile (piețele și târgurile) nu puteau fi considerate încă orașe în deplin sens al cuvântului. Cei care se ocupau cu comerțul erau în principal agenți ai regalității sau ai marilor proprietari de pământ, și pot fi văzuți ca precursori ai negustorilor medievali din perioadele mai târzii.
II.6. Justiția
Justiția era unul dintre aspectele centrale ale statului carolingian, funcționarii acestui stat fiind denumiți în surse iudices, un termen care îi acoperea pe toți reprezentanții regelui în teritoriu, atât delegați cât și conți cu atribuții judiciare. La nivel local, nobilii organizau tribunale publice numite mallus, unde participau locuitori din domeniul aflat sub administrarea contelui respectiv, care formau un juriu de boni homines. Aceste tribunale publice se întruneau în sesiuni numite „adunări de judecată” sau placitus. Aceste adunări aveau loc de trei ori pe an, și erau obligați să participe doar cei care aveau diferite cauze de judecat. Aceste adunări erau suplimentate de judecățile funcționarilor regali de rang inferior conților, ce purtau denumiri diferite în funcție de zona în care operau: „în regatul franc erau numiți locțiitori (vicari) sau funcționari (centenari), iar în cel longobard demnitari (gastaldi), comandanți (scudalsci sau locopositi).” Totuși, dacă se judeca o cauză privitoare la proprietatea sau libertatea unui supus al regelui, procesul trebuia să se deruleze în prezența nobilului local.
La nivel central, atribuțiile de judecată reveneau suveranului, care se ocupa de anumite tipuri de procese în cadrul palatium. Curtea regală era văzută ca un tribunal suprem, care judeca atât în probleme religioase, cu ramificații morale, cât și în probleme de drept penal, în cazul în care în proces erau implicați „episcopi, abați, conți și în general, cum stipulează un capitular, persoanele de familie bună.”
Desigur că regele nu putea judeca personal în toate cazurile, de aceea o bună parte dintre acestea erau rezolvate de către contele palatin, funcționarul cel mai înalt cu atribuții judiciare din palat. De asemenea, în procesele deosebit de importante judecata regelui era susținută de un consiliu format din slujbașii săi mai apropiați și de încredere.
Procedura judiciară avea câteva coordonate majore: în primul rând, se remarcă faptul că documentul scris primează asupra oricăror altor tipuri de dovezi – „oriunde cauza patrimonială în care una dintre părți este în măsură să producă o documentare valabilă a drepturilor sale este numaidecât soluționată.” În al doilea rând, un rol important în procese îl jucau martorii, care erau aduși de către acuzat sau acuzator pentru dovedirea unei anumite cauze, și numai în anumite cazuri, precum cel de inquisitio per testes, erau convocați de către judecător pentru a lămuri vinovăția sau nevinovăția inculpatului. În anumite cazuri extreme se utiliza și formula judecății lui Dumnezeu, sau ordalia, ce putea lua diverse forme: duelul judiciar, judecata Crucii, etc. Aceste forme de judecată erau rezervate pentru procesele în care nu existau dovezi sigure pentru a putea da o sentință clară.
În perioada domniei lui Carol cel Mare s-au luat și diferite măsuri cu caracter reformator în domeniul justiției, pentru a contracara în special cazurile de corupție și caracterul deseori inadecvat al administrării dreptății de către conți, care se lăsau conduși de interese personale și nu dovedeau vreun respect oarecare pentru cauzele oamenilor liberi din zonele pe care le controlau. Spre exemplu, în Admonitio generalis din 789 dar și în capitularele de după acesta se insistă asupra interdicției ca judecătorul să primească daruri sau foloase materiale de pe urma vreunuia dintre cei implicați în proces. De asemenea, se insistă asupra funcției de supraveghere a legaților teritoriali (missi dominici) asupra proceselor judiciare prezidate de către nobilii locali. Un alt aspect al acestei reforme a fost instituirea unor așa-numiți „jurați de profesie, un fel de magistrați/asesori (scabini) desemnați pe viață și numiți direct de missi”, care „erau aleși dintre funcționarii mărunți ai comitatului și oriunde era posibil dintre notari, fără a exclude vreun notabil local chiar analfabet, însă expert în procedură juridică”, și funcționau în „grupuri permanente, minimum șapte pentru fiecare comitat.”
Un alt aspect ce trebuie menționat în discuția administrării justiției în imperiul carolingian este pluralitatea legilor după care actul judiciar se putea ghida. Dificultățile judecării anumitor cauze proveneau în primul rând din faptul că fiecare supus al suveranului avea dreptul să fie judecat potrivit codului de legi al poporului său. Astfel, după cum afirmă și Alessandro Barbero, „dezbaterea unei cauze putea fi condusă după Lex Salica sau Lex Ribuaria, dacă cel interesat era franc, după Lex Baiwariorum, dacă era bavar, după Lex Langobardorum sau după edictul lui Rothari, dacă era longobard.” Această așa-numită „personalizare a legilor” complica procesul judiciar, mai ales dacă se ține cont de faptul că, spre exemplu, în cauzele ce priveau Biserica, se putea aplica dreptul roman, și pe toate teritoriile aflate sub stăpânirea lui Carol funcționau legile și ordonațele date de acesta, indiferent de etnia supușilor săi.
II.7. Reforma Bisericii și cultura carolingiană
Conciliile organizate în anii 740 de către papa Bonifaciu făcuseră deja eforturi mari pentru a-i aduce pe călugări și pe călugărițe sub ascultarea unei singure reguli monastice, cea a lui Benedict. Acest efort este puternic impulsionat la începutul secolului al IX-lea, când pe teritoriul franc, treptat, Regula Sfântului Benedict capătă supremația în reglementarea așezămintelor monastice. Când suveranii carolingieni caută să stabilească unitatea religioasă în teritoriile poporului ales al francilor, aceștia se îndreaptă către coerenta și răspândita regulă Benedictină, al cărui creator, fost abate al mânăstirii Monte Cassino, era văzut ca „sursă și cap” (fons et caput) al principiilor organizării așezămintelor monastice.
Impulsul reformei ce îi va transforma pe călugări și pe călugărițe în Benedictini (deși nu în totalitate în perioada vieții lui Carol cel Mare) s-a intensificat începând cu anul 800, legându-se de demersurile mai largi de „corectare” a instituțiilor, practicii și ritualurilor bisericești. Noțiunile-cheie ale renașterii carolingiene erau unificarea și correctio, acestea urmând să atingă fiecare aspect al vieții creștine și al liturgiei. Deoarece cultul creștin se baza pe texte scrise, era de o importanță crucială ca acestea să fie întrutotul corecte, și să fie folosite de întregul populus christianus. Astfel, o credință profundă în eficacitatea ritualurilor desfășurate în mod corect, pe baza unor texte verificate și unitare, reprezintă motorul care a condus la eforturile susținute de a asigura predarea și învățarea unei limbi și a unei gramatici latine unitare de către toți clericii. După cum îi scria și Carol cel Mare abatelui Baugulf de la mânăstirea Fulda, cei care se aflau în mânăstiri și în episcopate și puteau preda și învăța ar trebui să se achite de aceste obligații, „astfel încât cei care doresc să îl mulțumească pe Dumnezeu trăind într-un mod drept să nu neglijeze să îl mulțumească și prin a vorbi drept”.
Un rol important în impunerea reformei monastice l-a avut consilierul spiritual și mentorul lui Ludovic cel Pios, Benedict din Aniane, fiu al unui conte got de la jumătatea secolului al VIII-lea. Acesta exercită o puternică influență asupra așezămintelor monastice pentru ca ele să se supună Regulii Sfântului Benedict, dar trasează în același timp și necesitatea ca diferitele grupuri din cadrul ordinului clericilor să se separe din punct de vedere jurisdicțional și administrativ. Spre exemplu, la Mainz în 813 episcopii se întrunesc separat de abați și călugări, această întrunire fiind doar una dintre cele cinci care au loc în acest an cu privire la problemele reformei, laolaltă cu cele din Reims, Arles, Tours și Chalon-sur-Saone. Conciliile din Tours și Mainz accentueză faptul că toate mânăstirile trebuiau să trăiască în conformitate cu Regula benedictină, iar la Reims se consideră necesar ca abaților tuturor mânăstirilor să li se citească această Regulă, pentru a se familiariza cu ea.
Totuși, monasticismul din perioada carolingiană diferă întrucâtva de cel din perioada elaborării Regulii Sfântului Benedict. Astfel, dacă acesta nu acorda vreo semnificație anume activității intelectuale sau școlii monastice, potrivit părerii sale, viața monastică însăși fiind „o școală în slujba lui Dumnezeu”, în secolul al IX-lea studiul și producția de carte căpătaseră o importanță capitală în cadrul mânăstirii. Deși nu toți călugării sau toate călugărițele participau în mod egal în cultura literată, cei care aveau preocupări de acest tip reprezentau o elită în cadrul comunităților lor. Nu exista vreo contradicție între activitatea intelectuală și cea religioasă, ci din contră: studiul textelor sacre însemna meditația asupra înțelesului lor spiritual, iar munca în scriptorium aparținea Opus Dei la fel de mult ca și rugăciunea.
Aceste demersuri de a reglementa și unifica viața clericilor sunt acompaniate de demersuri similare ce îi privesc însă pe laici. Influențați de către idealurile ce originau în cercurile monastice și misionare, ideologii de la curtea lui Carol cel Mare au încercat să formuleze un cod de conduită morală pentru laici care să fie unitar și comprehensiv, și în același timp să îi integreze în mod clar și ferm în cadrul Bisericii creștine în manifestarea ei comunitară, temporală. Reformatorii s-au concentrat pe încurajarea educației cu privire la principiile de bază ale credinței și doctrinei creștine, canalizând nevoile spirituale ale laicilor în direcții ce erau aprobate de către ierarhia clericală și impunând un cod moral creștin formulat pentru cei în ocupații din domeniul secular.
Astfel, se formulează obligativitatea botezului în primele săptămâni după naștere, și se face un efort de creare și impunere a unui ritual unitar de botez pentru toate teritoriile aflate sub stăpânirea carolingiană. De asemenea, în centrul atenției reformatorilor din perioada lui Carol cel Mare se afla necesitatea impunerii unui ritm săptămânal al muncii și odihnei, frecvent apărând legislații care subliniau obligația de a ține Sabatul și recunoșteau în același timp cât de frecvent această regulă nu era urmată. Carol cel Mare spre exemplu dă o listă detaliată a tuturor felurilor de munci agricole ce nu puteau fi făcute în acest interval de timp, dar scoate de sub această regulă îndeplinirea serviciului militar, transportul de alimente și transportul morților la locul de îngropare. Hotărârile suveranului sunt complementate de cele ale conciliilor bisericești, care impun interdicții asupra târgurilor, piețelor și adunărilor judiciare pentru ziua de Sabat.
De asemenea, clerul își asigură rolul în delimitarea și normarea relațiilor sociale. Clericii sunt interesați de menținerea solidarității, ordinii și liniștii la nivel social, ca de exemplu prin ritualurile de excludere din sânul comunității creștine sau prin cele care exprimau reconcilierea și coeziunea socială. Prin intervenția decisivă a Bisericii în probleme ce până atunci țineau doar de autoritățile seculare, precum războiul și căsătoria, clericii carolingieni inaugurează transformări sociale profunde, al căror impact se va simți decisiv de-a lungul următoarelor secole.
Cert este că în decursul secolelor VIII și IX, clerul și Biserica încep să joace un rol din ce în ce mai important în formularea ritualului și liturghiei care cuprindeau foarte multe aspecte ale existenței umane. În eforturile lor de a călăuzi populația imperiului franc către mântuire, aceștia au creat o așa-numită „civilizație liturgică”, în care oamenii de toate categoriile erau incluși și uniți prin ritualul ecleziastic. La sfârșitul domniei lui Carol cel Mare, dar mai ales în timpul succesorilor săi direcți, mult mai multe aspecte ale vieții cotidiene intrau sub supravegherea și controlul Bisericii decât în perioada de până la 700. În această perioadă își are deci originea intruziunea normelor clericale în fiecare aspect al vieții de zi cu zi care caracterizează într-o măsură deosebit de semnificativă evul mediu creștin.
II.7.1. Cultura și educația în imperiul carolingian
Deși învățații de origine străină de la curtea lui Carol cel Mare au jucat un rol foarte important în definirea așa-numitei renașteri culturale carolingiene, programul lor reformator își are rădăcinile în secolul al VIII-lea, în eforturile lui Bonifaciu și ale lui Pepin al III-lea, predecesorul direct al lui Carol. Cărturarii care s-au adunat în jurul „părintelui Europei” au contribuit desigur la renașterea educației, dar în mare parte prin constituirea unui model pentru ceea ce educația carolingiană trebuia să reprezinte.
Astfel, misiunea lor reformatoare a fost definită în Admonitio Generalis, în Epistola de Litteris Colendis și în alte documente cu valoare programatică, și a avut implicații enorme pentru cultura din teritoriile stăpânite de Carol. Ceea ce și-au propus a fost în primul rând educarea clerului, pentru a-i permite acestuia să conducă societatea în ansamblul său pe calea mântuirii. La curte sosiseră spre exemplu scrisori din partea membrilor clerului de diferite niveluri și categorii, ce dovedeau faptul că aceștia nu stăpâneau nici fundamentele limbajului corect și nici cele ale doctrinei creștine. Această situație trebuia remediată, iar Epistola de Litteris Colendis propune o schimbare fundamentală în relația dintre cler și societatea carolingiană de factură laică: nu mai era suficient ca aceștia din urmă să fie impresionați doar prin simpla prezență a clericilor, ci trebuiau instruiți prin predici și alte mijloace în fundamentele credinței și ale doctrinei.
Un program de amploarea acestuia ar fi putut rămâne un simplu set de idealuri dacă nu ar fi fost urmărit cu o profundă hotărâre din partea lui Carol cel Mare, o determinare care poate fi asemănată celei care i-a adus într-un final supunerea teritoriilor saxone. Un alt factor care a contribuit la implementarea acestui program de reformă a fost chiar longevitatea suveranului, iar insistența sa asupra nevoii unei reforme educaționale și culturale a fost reflectată și în demersurile și legile date de urmașii săi. Deși realizările de ordin intelectual ale lui Carol pot părea modeste, ele nu trebuie totuși subestimate. Exemplul dat de suveran în cadrul curții sale dă un sens reînnoit prevederilor legilor sale.
Curtea lui Carol a jucat de atlfel un rol foarte important în toată această perioadă. Patronajul regal a inspirat crearea a numeroase opere: poezii cu caracter panegiric, comentarii biblice, istorii, traduceri scrierilor patristice în latină, etc. Autoritățile intelectuale care au fost legate într-un fel sau altul de cercul din jurul suveranului precum Claudius, episcop de Turin, Theodulf, episcop de Orleans, Hrabanus Maurus, abate de Fulda și arhiepiscop de Mainz, și Hincmar, arhiepiscop de Reims, au fost cărturari remarcabili care și-au transformat propriile instituții religioase (catedrale și mânăstiri) în adevărate centre educaționale și intelectuale.
Totuși, în ciuda importantului impuls către reformă dat de către autoritățile centrale în teritoriile carolingiene, realitatea culturii literare și a sistemului educațional era mult mai puțin coerentă și mult mai descentralizată decât sugerau sursele oficiale. Într-o anumită măsură, țelul creării unei culturi unitare și coerente, care să reprezinte o sinteză între diferitele straturi și tradiții culturale prezente pe teritoriile imperiului era de neatins, iar rezultatele acestei renașteri carolingiene au fost suprinzător de pluraliste. John J. Contreni vorbește chiar despre „efectele prismatice ale programului Carolingian”, lăsând loc pentru inițiativa individuală în cadrul programului ce emană de la curtea de la Aachen.
Școlile carolingiene reprezentau pe de-o parte locul de formare al viitoarei elite culturale și intelectuale, și pe de altă parte teatrul în care noua cultură creștină era elaborată și rafinată. Aceste școli încep să resimtă efectele mandatelor regale precum Epistola de Litteris Colendis (care era adresată tuturor mânăstirilor și episcopatelor) precum și a contactelor stabilite de către franci în secolul al VIII-lea cu diverse centre culturale și intelectuale de la periferia regatului lor. În spațiul imperiului încep să circule atât modele educaționale cât și manuscrise de proveniență anglo-saxonă, irlandeză, longobardă, romană dar și vizigotă și bizantină, datorită expansiunii autorității carolingiene.
La curtea carolingiană funcționa de altfel o instituție educațională palatină. Toți monarhii carolingieni, dar mai cu seamă Carol cel Mare, Ludovic cel Pios, Lothar I, Lothar al II-lea și Carol cel Pleșuv atrag în jurul lor diverși și numeroși cărturari. Acești cărturari au atât funcții de consilieri pentru monarhi în diverse probleme, dar produc și numeroase opere literare dedicate acestor figuri regale. Intelectualii de la curte au de asemenea rolul de tutori pentru copiii regilor și nobililor înalți, educația acestor progenituri de rang înalt fiind supervizată de persoane cu cea mai mare autoritate culturală. Totuși, școala palatină era o instituție cu o organizare destul de puțin coerentă, membrii acesteia îndeplinind funcții temporare, și după perioada de glorie din anii 780 și 790 dispersându-se către mânăstiri și catedrale unde fondează instituții educaționale mai formale.
Legislația ultimelor decenii ale secolului al VIII-lea atribuie în mod clar responsabilitatea educării clerului mânăstirilor și catedralelor. Totuși, această legislație nu pare să facă vreo distincție între diferitele funcții sociale ale mânăstirilor și catedralelor, educația monastică și cea a clerului regular fiind considerate asemănătoare, deși serveau unor țeluri diferite.
Atât resurse materiale cât și umane au contribuit la susținerea și propagarea programului educațional carolingian. În ciuda unor diferențe inevitabile în nivelurile de pregătire ale diverșilor învățați dar și studenților evului mediu timpuriu, perioada carolingiană oferă fundamentele intelectuale esențiale pentru gândirea și literatura secolului al IX-lea dar și pentru secolele ulterioare. De asemenea, în contextul regatelor france de secol IX, necesitatea creștinării societății în profunzime a creat o anumită apropiere între învățământul religios și cel secular. Chiar și Theodulf, episcopul de Orleans, remarca asupra faptului că, deși mult din operele autorilor păgâni era conținut lipsit de valoare, existau multe adevăruri ascunse sub aparențele acestea negative.
Pe măsură ce studenții carolingieni începeau să deprindă rudimentele cititului, copiatului literelor și ale cântărilor, aceștia începeau să studieze prima artă liberală, cea a gramaticii, care includea atât regulile gramaticale cât și studiul textelor. Se poate afirma chiar că gramatica reprezenta unul dintre domeniile intelectuale pre-eminente în perioada carolingiană.
Un alt aspect deosebit de important al culturii carolingiene este reprezentat de remarcabila expansiune a practicii copierii manuscriselor pe tot teritoriul imperiului, precum și de demersurile de creare și difuzare a unei scrieri uniformizate pentru scrierea acestora. Pentru perioada dintre cca. 750 și 900 au supraviețuit aproximativ 7000 de manuscrise, față de perioada merovingiană pentru care se păstrează aproximativ 500. Pentru a ne da seama de impactul pe care imperiul carolingian l-a avut asupra producției de carte și a uniformizării scrisului putem compara diversitatea scrisurilor, de cele mai multe ori cursive, precum și nivelurile scăzute de ortografie și cunoștință a limbii latine care transpar din manuscrisele păstrate din aceeași perioadă din Spania, teritoriul Britanic și sudul Italiei, zone unde de altfel existau foarte puține biblioteci, cu fonduri de carte extrem de limitate.
Scriptoriile carolingiene dezvoltă un tip de scriere uniformă, așa-numita minusculă carolingiană, ce putea fi utilizată pentru copierea textelor în greacă, latin, irlandeză și saxonă veche, precum și vernacularele incipiente ale limbilor germanice și romanice. Acest tip de scriere era bine proporționat, destul de ușor de învățat la un nivel competent și, mai important, conferea o deosebită claritate și lizibilitate textelor. Această claritate rezultă din două surse: pe de-o parte, toate literele sunt parte a unui alfabet uniform fără forme cursive și ligaturi care să le schimbe forma normală, iar în cadrul scrierii se pot introduce spații între cuvinte pentru a le distinge mai ușor, dar și alte indicii vizuale care să arate cum ar trebui citit textul.
De asemenea, creșterea numărului așezămintelor monastice ce dețineau biblioteci se datorează într-o mare măsură viziunii asupra procesului de reformă educațională a lui Carol cel Mare, dar și aplecării lui Ludovic cel Pios către viața monastică. Carol ce Mare își dorea ca bisericile de pe teritoriul imperiului să dețină colecții de predici și de texte sacre, anumite texte fiind copiate și dedicându-li-se astfel un spațiu prețios într-un manuscris pentru a întâmpina nevoile de clarificare, predare și rafinare a doctrinei religioase.
Puterea militară francă
Deși meritul întemeierii dinastiei Carolingiene îi revine lui Pepin cel Scurt, după numele tatălui său, Carol Martel, caracterul predominant militar al acesteia este capătat în perioada domniei lui Carol cel Mare, fiul său. Între 768 și 814, anii în care Carol se află în fruntea regatului franc, se întâlnește o continuă activitate militară. Acest fapt demonstrează că, și în perioada regatului dar și în cea a imperiului franc ce se va constitui după 800, războiul reprezenta una dintre preocupările de bază ale acestui stat, domeniul în care se va remarca într-un mod deosebit de notabil.
Înainte însă de a discuta marile războaie duse de către Carol cel Mare împotriva dușmanilor săi (regatul longobard, saxonii, arabii și avarii), este necesar să oferim o viziune de ansamblu asupra organizării militare carolingiene precum și asupra specificului acestor armate, atât din punct de vedere al recrutării și strategiilor, cât și prin prisma tipului de armament utilizat de fiecare categorie de luptători.
Trebuie de asemenea să se țină cont de importantele contribuții aduse acestui domeniu de către predecesorii lui Carol, Pepin al III-lea și Carol Martel, precum și de tradiția conflictelor militare cu unii dintre antagoniștii lui Carol, deja existentă la momentul în care aceasta moștenește puterea de la tatăl său (atât Pepin cât și Carol Martel se implică în războaie împotriva regatului longobard la cererile papalității, iar cel din urmă are realizări notabile în lupta Occidentului împotriva amenintății arabe ce se extindea în Mediterana). De asemenea, vom încerca să oferim, acolo unde este posibil, un suport vizual al expunerii noastre, prin redarea anumitor reprezentări iconografice ale sistemului militar franc, pentru a putea vizualiza într-un mod adecvat ceea ce se discută din perspectivă teoretică.
III. 1.1 Recrutarea armatei carolingiene
După cum afirmă și Alessandro Barbero, „transformarea din timpul Carolingienilor nu a constat numai în felul în care francii se înarmau și luptau, ci și în principiul după care erau recrutate oștile.”
În principiu, toată populația liberă din regatul franc stătea la dispoziția regelui din punct de vedere al serviciului militar. Această obligație era reprezentată la nivel simbolic prin echivalarea poporului franc cu termenul de exercitus sau armată. Totuși, recrutarea în masă (denumită în limba francă lantweri) avea loc doar în pratică în două situații: când o anumită regiune a regatului se afla sub amenințarea invaziei unor armate străine, sau când suveranul avea în plan anumite „campanii mai ambițioase” (spre exemplu cea din 778). În rest, pentru campaniile militare obișnuite recrutarea se făcea la nivel regional, din zonele adiacente câmpului de luptă preconizat.
Alessandro Barbero subliniază de altfel și considerentele economice și sociale de care se va ține cont în recrutare către finalul perioadei de domnie a lui Carol, odată cu apariția capitulariilor care limitează fondul de populație din care provenea oastea la cei cu mijloace financiare suficiente pentru achiziționarea echipamentului necesar și întreținere pe durata campaniei. Potrivit lui Barbero, cei care dețin trei sau patru familii de lucrători chiriași pe domeniile lor sunt obligați să participe la eforturile militare la nivel individual, spre deosebire de cei care nu îndeplinesc acest criteriu, care sunt nevoiți doar să echipeze și să asigure întreținerea unui luptător (cel mai probabil din infanterie) la un anumit număr de persoane.
Alți autori accentuează raționamentul lui Carol cel Mare în stabilirea criteriilor de recrutare și echipare a armatei: acesta dorea pe de-o parte să aibă o armată suficient de puternică pentru rezista numeroaselor campanii ofensive și defensive, și pe de altă parte, ca tezaurul regal să nu fie în mod excesiv împovărat de obligația susținerii acestei armate. Astfel, capitulariile din perioada domniei sale care conțin prevederi cu privire la recrutare dovedesc intenția de a-i cointeresa pe cei suficient de avuți în apărarea integrității dar și a prestigiului regatului franc, prin participarea directă și personală la efortul de război.
Cheltuielile aferente echipării și întreținerii unui oștean în armata carolingiană variau în funcție de durata și amploarea campaniei militare pe care oastea trebuia s-o desfășoare, și desigur în funcție de categoria în care acesta se încadra – desigur, costurile pentru echiparea și întreținerea unui pedestraș erau mult inferioare celor pentru un luptător călare.
Armata este în teorie formată din două sub-categorii: pe de-o parte, așa-numita oaste regală, formată din oamenii liberi, care nu depuseseră jurământ vasalic față de anumiți seniori laici sau ecleziastici, și care se prezentau la chemarea la oaste „la locul de adunare în suita contelui local”; pe de altă parte, forțele armate reprezentate de clientelele vasalice, nucleul dur al armatei carolingiene. Se subliniază în capitulariile ce tratează această problemă faptul că „oricine aparține clientelei vasale, mai ales când a primit de la seniorul său un beneficiu, este mai înainte de toate un luptător, și ca atare, va fi în orice caz convocat.” În cazul acestui tip de forțe, responsabilitatea pentru convocările vasalilor revine fiecărui senior în parte, aceștia primind înștiințări individuale, în care se precizeză spre exemplu locul de adunare, data la care oastea seniorială trebuie să se afle în acel loc, durata campaniei și echipamentul necesar pentru fiecare categorie de luptător.
De remarcat în acest punct este faptul că nu numai seniorii laici erau implicați în mod direct în efortul militar, conducându-și contingentul de vasali în război, ci și seniorii ecleziastici. Clientela ce se constituise în jurul domeniilor episcopale sau diferitelor mânăstiri o rivaliza din multe puncte de vedere pe cea a seniorilor temporali, iar potrivit lui Alessandro Barbero, „implicarea militară cerută Bisericii era partea integrantă, dacă nu chiar esențială, a efortului de război franc.” În ciuda faptului că împăratul vedea această implicare ca o legitimare divină a campaniilor sale militare, emanând de altfel din propria sa putere și autoritate conferite prin ungerea cu mirul sfânt, existau voci care puneau în discuție legitimitatea echipării militare și trimiterii în luptă a prelaților: deși efortul de război al lui Carol era binecuvântat prin prisma caracterului sacru al puterii sale, participarea efectivă a clericilor de rang înalt pe câmpul de luptă era văzută negativ. Cu toate acestea, din sursele perioadei nu apare că aceștia ar fi intervenit în bătălie, sucombând mai degrabă oboselii și efortului prea mare depus în cursul deplasării, etc. Cei a căror pierzanie este menționată în surse sunt de cele mai multe ori seniorii laici, cu excepția perioadei războaielor civile de după moartea lui Carol cel Mare, când într-adevăr apar și mențiuni despre „episcopi sau abați căzuți în bătălie.”
Importanța armatei în cadrul imperiului carolingian este sugerată și de gravitatea măsurilor punitive luate împotriva celor care nu își îndeplineau obligațiile militare, indiferent de nivelul social. Scutirea de obligația serviciului militar reprezenta de altfel una dintre mijloacele prin care seniorii își puteau favoriza vasalii favoriți, creând circumstanțe ce duceau la pauperizarea celorlalți vasali, ce trebuiau să participe în rânduri repetate la campanii, fiind supuși la cheltuieli foarte mari și neputând să se ocupe de administrarea propriilor beneficii. De asemenea, amploarea și frecvența campaniilor militare carolingiene este sugerată de faptul că mulți dintre micii proprietari de pământ, ce dispuneau de mijloace financiare limitate, ajungeau până la a-și dona întreaga avere Bisericii și a se dedica unei vieți contemplative doar pentru a se eschiva în mod legal de la obligațiile militare.
Principala măsură de pedepsire a celor care nu își respectau obligațiile militare era reprezentată de Heerbann, o amendă deosebit de importantă, al cărei quantum ajungea până la jumătate din averea celui găsit vinovat. Această amendă era aplicată de cele mai multe ori de către funcționari specializați ai aparatului administrativ, numiți haribannitores. De asemenea, dezertarea era văzută ca o formă extraordinar de gravă de trădare, și pedepsită cu moartea.
III. 1.2. Cum luptau: organizarea militară carolingiană și armamentul
Despre mărimea armatelor lui Carol cel Mare s-a speculat destul de mult în istoriografie, ajungându-se la extreme de 5000 sau 50 000 de călăreți. Alessandro Barbero este însă de părere că posibilitățile logistice ale imperiului reprezintă principalul factor limitativ pentru mărimea armatei: cu alte cuvinte, numărul oștenilor pe care Carol îi putea aduna într-o anumită perioadă de timp și aduce într-un loc de adunare pentru desfășurarea unei campanii de lungă sau scurtă durată depindea tocmai de posibilitatea de a le asigura alimentație pentru acea durată și o infrastructură suficientă care să le permită deplasarea în timp util.
De Vries și Smith adaugă de asemenea că în lipsa surselor demografice pe care le avem pentru perioadele mai târzii mărimea actuală a armatei carolingiene va rămâne discutabilă, dar că aceasta reprezenta ”cu siguranță cea mai mare și mai bine organizată oștire din Europa Apuseană de la căderea Imperiului Roman.”
Chiar din timpul lui Carol Martel, structura, armamentul și tacticile de luptă ale armatelor france încep un proces de transformare profund, ale cărui rezultate notabile se vor vedea în perioada domniei lui Carol cel Mare. Astfel, dacă inițial, în perioada timpurie a regatului franc, accentul era pus pe infanterie iar armamentul utilizat de acești luptări era unul rudimentar, avându-se în vedere nivelul tehnologic general al zonei și epocii, în secolul al VIII-lea au loc unele evoluții ale armatei france ce vor asigura pentru o lungă perioadă preponderența acestui stat în Europa occidentală.
Este vorba în primul rând despre adoptarea unor arme ce făceau în mod tradițional parte din arsenalul infanteriei și în cadrul echipajului pentru cavalerie. Deosebit de important este arcul cu săgeți, a cărui utilizare este menționată în numeroase surse, încă din timpul lui Pepin cel Scurt.
Adoptarea mai răspândită a arcului cu săgeți în cadrul infanteriei are însă semnificații profunde din punct de vedere al organizării militare generale a carolingienilor. Potrivit lui Alessandro Barbero, faptul că arcul era arma predilectă cu care infanteria carolingiană era echipată dovedește că se evoluase de la o implicare preponderentă și directă a acestei infanterii în luptă (care ar fi necesitat un alt tip de armament – săbii, scuturi, etc.) la utilizarea cavaleriei ca cel mai important element al armatei pe câmpul de bătălie.
Deși cavaleria devine elementul dominant al armatei și este considerată un corp militar de elită, ea nu depășește niciodată infanteria ca număr de luptători, și poate ajunge până la maxim 10-20% din totalul armatei. Importanța cavaleriei din punct de vedere tactic este deosebită, și de aceea se subliniază nevoia de standardizare și uniformizare la nivelul echipamentului, armamentului și al disciplinei militare. Spre exemplu, în Capitulare Missorum din 792/3, se cerea ca cei care dețineau beneficii sau posturi în administrația statului să fie echipați cu armură completă, scut, cal și arme ofensive. Într-un capitular din 802/803 se sublinia necesitatea echipării cu coifuri, scuturi și un tip special de armuri, numit brunia.
Acest element din echipamentul luptătorului călare apare adeseori în reprezentările iconografice ale cavaleriei carolingiene, ca de exemplu în …. Alessandro Barbero îl definește ca „un fel de veston de piele acoperit cu solzi”, și subliniază costul extraordinar de ridicat pe care îl presupunea achiziționarea acestui tip de echipament: astfel, obligația de a purta brunia este în principiu limitată doar la cei care dispun de douăsprezece familii de lucrători concesionari pe domeniile lor. De asemenea, echiparea cu brunia a unui număr cât mai mare al luptătorilor călare pare să fi fost unul dintre scopurile cele mai importante de ordin militar ale statului carolingian, Carol cel Mare dând dispoziții care să reglementeze furnizarea acestei piese de echipament către cei care nu și-o permiteau. Potrivit lui Barbero, această preocupare pentru asigurarea de brunia dar și de a reglementa și standardiza armamentul pentru fiecare categorie de oșteni dovedește faptul că „în timpul lui Carol cel Mare, armamentul oștirii nu era lăsat pe seama inițiativei particulare, ci devenise o afacere de interes guvernamental.”
Alte arme utilizate de către luptătorii din cavaleria carolingiană erau sulița (conform Capitulare Missorum și a capitulariilor din 804 și 8011, care stipulau că acest tip de armă trebuie să fie purtat de toți luptătorii călare), sabia și desigur lancea.
III. 1.3. Strategii și tactici de luptă
Mulți istorici au subliniat rolul foarte important jucat de logistică în succesul campaniilor militare ale lui Carol cel Mare, în condițiile în care asigurarea alimentației pe toată durata campaniei și transportul trupelor către regiunea țintă reprezentau doi dintre factorii cei mai problematici, în afara desfășurării luptei propriu zise.
Potrivit istoricului Bernard Bachrach, cel mai important rol în strategia de luptă a lui Carol cel Mare l-au avut asediile fortărețelor și orașelor dușmane, precum și capacitatea de a organiza apoi pe baza acestor puncte cucerite un sistem defensive de fortificații care să asigure menținerea stăpânirii carolingiene în acele zone. De asemenea, deși importanța cavaleriei în această perioadă în lupta în câmp deschis este neîndoielnică, frecvența cu care acest tip de luptă se desfășoară în campaniile din timpul lui Carol este mult mai scăzută decât s-ar crede.
Importanța strategică a asediului transpare în majoritatea campaniilor mai semnificative desfășurate de Carol. Spre exemplu, asediul Paviei 773-774 din perioada războiului împotriva regelui lombard Desiderius durează aproape nouă luni, iar în anul următor sunt capturate o serie de alte cetăți fortificate de pe teritoriul italian – Friuli și Treviso fiind cele mai importante. În cea de-a doua campanie majoră din Italia, condusă de această dată de fiul lui Carol, Pepin, un rol deosebit de important îl are flota carolingiană, care cauzează mari distrugeri pe coasta Dalmației. Între 769 și 797 în Acvitania se urmează o politică în principal defensivă, coerentă, bazată pe restaurarea și reconstruirea unor cetăți fortificate ce datau din perioada romană (Narbonne, Toulouse, etc.) și instalarea unor garnizoane, dar și pe capturarea cetăților fortificate ale dușmanilor, politică ce dă greș doar în 778, când în campania de invazie a Spaniei, ariergarda francă foarte bine înarmată și incluzând cavalerie grea este pierdută la Roncevaux.
Iată cum descrie Eginhard această strategie precum și evenimentele nefericite de la Roncevaux:
„În vreme ce lupta asiduu și aproape neîntrerupt cu saxonii, stabilind garnizoane de-a lungul hotarelor în locurile potrivite, a atacat Spania cu toate forțele pe care le avea la dispoziție; după ce a trecut Pirineii și a supus toate orașele întărite și fortărețele din calea lui, a făcut cale întoarsă cu oștirea întreagă și nevătămată, fiindu-i dat ca doar la întoarcere să se măsoare, chiar la traversarea Pirineilor, cu perifidia bascilor. Căci oștenii mergând în șir, așa cum cerea îngustimea trecătorii, bascii, care le pregătiseră o ambuscadă… au respins din înaltul muntelui și au împins la vale convoaiele cu bagaje, precum și pe oștenii din ariergardă care acopereau înaintarea grosului oștirii, și iată că, angajându-se în luptă cu ei, îi ucid până la unul, jefuiesc bagajele și se risipesc cu mare repeziciune… francii erau în inferioritate atât din pricina armelor lor grele, cât și din cea a poziției lor nefavorabile.”
Totuși, în ciuda sublinierii în istoriografie a importanței pe care cavaleria o capătă în bătălia în câmp deschis din timpul lui Carol cel Mare, se pare că utilizarea acestui tip de trupe fără suportul și ajutorul oferit de infanterie nu era întotdeauna foarte folositoare din punct de vedere tactic. Astfel, conform unei relatări din Annales regni Francorum ce prezintă o luptă din timpul războaielor împotriva saxonilor, este aparent că trupele de cavalerie carolingiene nu pot pătrunde prin zidul de scuturi ridicat de către saxoni. Importanța primară a acestui tip de trupe pentru care armatele carolingiene sunt renumite a fost cel mai probabil în misiuni de mică amploare, cu scopul de a găsi și prinde mici grupuri de dușmani cu un nivel mai scăzut de antrenament.
Astfel, strategia militară a lui Carol cel Mare poate fi asimilată în multe privințe celei a tatălui și bunicului său, acesta urmărind în primul rând cucerirea unui teritoriu cât mai vast. Acest teritoriu, odată intrat în stăpânirea francă, era apărat de fortificații ce datau din perioada Imperiului Roman (civitates, castra și castella). În timpul războaielor de cucerire importanța atât a echipamentului de distrugere și dărâmare a fortificațiilor de lemn construite de celelalte populații barbare (saxoni, slavi, avari, etc.) este de netăgăduit, precum este și cea a infanteriei care utiliza aceste mașini de război. De asemenea, potrivit lui Bernard S. Bachrach, forța cea mai semnficativă din punct de vedere tactic și strategic nu era cavaleria, care a fost idealizată și romanticizată în ideea regăsirii unei origini pentru concepțiile cavalerești prezente în literatură, ci artileria și cei care asigurau suportul logistic al campaniilor. În acord cu Alessandro Barbero, Bachrach consideră că „ar fi fost de neconceput ca fortificații atât de masive precum cele din Pavia, Barcelona sau Tortosa să fie cucerite fără o forță de asediu de o mărime importantă și cu un mare grad de sofisticare.”
III. 2. Războiul împotriva longobarzilor
Pepin al III-lea moare în 768, la scurt timp după cucerirea definitivă a Aquitaniei (campania se derulase între 759 și 768), teritoriu care manifestase tendințe de independență datorită atât familiilor puternice de duci ce se aflau la conducerea sa, cât și a forței sale militare formidabile, dublate de sistemul de fortificații ce data din perioada romană și care era încă deosebit de efectiv. Cei doi fii ai săi, Carol și Carloman fuseseră deja numiți regi și unși de către papa Ștefan în urmă cu 14 ani, și se pare că Pepin avusese grijă să divizeze regatul între ei într-o formulă unanim acceptată.
Există însă și alte opinii cu privire la această împărțire, Rosamond McKitterick amintind de exemplu faptul că versiunea revizuită a Annales regni francorum transmite implicit ideea că Pepin nu realizase, sau nu avusese timp să realizeze, vreun aranjament formal cu privire la succesiune, deoarece autorul acestei cronici afirmă că diviziunea formală avusese loc abia după moartea lui Pepin, Carol primind Austrasia și Carloman Burgundia, Provence, Aquitania și Alemania. Nu se face nici o referință la Neustria. Singurele surse care atribuie împărțirea regatului lui Pepin înainte de moartea acestuia sunt continuarea cronicii lui Fredegar și Annales mettenses priores.
Cert este că această diviziune „întărea unitatea regatului franc” și nu ținea cont de „vechea subîmpărțire a regatelor” ci presupunea stabilirea a două teritorii (anexe capitol III, figura 2) complet noi. Alessandro Barbero consideră chiar că se putea vorbi despre „doi regi dar un singur regat”, fapt confirmat și de înscăunarea celor doi în orașe apropiate din punct de vedere geografic: la Noyon, respectiv Soissons.
Această împărțire duce însă la relații tensionate între cei doi frați, datorate în primul rând granițelor exterioare și posibilităților de expansiune ce rezultă din acestea. Astfel, dacă lui Carol i se oferea posibilitatea de a-și extinde posesiunile în Germania păgână, teritoriile cu care stăpânirea lui Carloman se învecina nu prezentau decât un potențial pericol pentru acesta. Astfel, spre Sud-Vest cel de-al doilea frate se învecina cu arabii, a căror înaintare fusese stăvilită dar în teritoriul cărora nu se mai putea pune problema vreunei expansiuni, cel puțin la acest moment. Spre Sud-Est, Carloman avea granițe cu regatul longobard, care se va dovedi un potențial aliat pentru văduva și fiul acestuia, dar care din nou nu prezenta posibilități de expansiune.
Carol cel Mare își începe de altfel cariera ca rege prin pacificarea finală a Aquitaniei, demers ce fusese început de către tatăl său. Potrivit lui Alessandro Barbero, lipsa de încredere între cei doi frați se manifestă prin faptul că „nici unul dintre frați, atâta timp cât a trăit Carloman, nu a condus campanii de război, cu excepția expediției punitive a lui Carol împotriva rebelilor din Aquitania; un element cu totul neobișnuit dacă e să ne gândim că de îndată ce va avea mână liberă, Carol nu va lăsa practic să treacă nici un an fără să poarte război cu vreunul din popoarele vecine.”
În 771 are însă loc moartea lui Carloman, iar Carol își asumă conducerea întregului regat al francilor, proclamându-se rege al acestora. Văduva lui Carloman, Gerberga, se pare că va fi fugit cu cei doi fii ai ei și o parte din suită în Italia. Este cert că, cel puțin, acesteia i-a lipsit încrederea în benevolența cumnatului ei, dar nu se cunoaște exact motivația pentru care a decis să plece în Italia. Potrivit cronicilor papale, cei doi fii ai lui Carloman figurează ulterior în planurile regelui longobard de subminare a ordinii politice în regatul franc. Potrivit lui Rosamond McKitterick, această fugă în Italia ar fi putut indica o înclinație mai profundă a lui Carloman către regele longobard Desiderius decât simpatia sa pentru cauza papalității.
III.2.1. Vechea dușmănie
Alessandro Barbero afirmă că „relațiile francilor cu vecinii lor longobarzii fuseseră adesea proaste; mai cu seamă când papii, nemaisperând la ajutorul bizantin, începuseră să se adreseze regilor catolici din Galia și majordomilor lor pentru a se apăra de amenințare”, și dă exemplul scrisorii din 739 a papei Grigore al III-lea către Carol Martel și a apelului făcut de către papa Ștefan către Pepin al III-lea în 756.
Opinia lui Barbero trebuie însă nuanțată, fiind dificil să se determine cu exactitate înclinațiile de loialitate dintre franci și lombarzi într-un moment istoric precis. Se poate vorbi mai degrabă despre un model schimbător de alianțe și simpatii între anii 757 și 773. Spre exemplu, Pepin al III-lea fusese trimis la curtea regelui longobard Liutprand, cu care întreținuse relații extrem de apropiate, fiind însă un dușman puternic al succesorului lui Liutprand, Aistulf, și erijându-se ca susținător al papalității în lupta împotriva pretențiilor teritoriale exprimate de către longobarzi. Conform Annales mettenses priores, se pare că ajutorul lui Pepin fusese decisiv în asigurarea succesiunii la tronul longobard pentru Desiderius, ce îi urmase lui Aistulf.
Desiderius are însă relații mult mai nuanțate și variabile cu papalitatea și cu fiii lui Pepin. Astfel, deși Carol cel Mare se pare că va fi fost în mod constant de partea papalității împotriva longobarzilor (deși nu s-a implicat în mod necesar împotriva acestora pe teren militar), același lucru nu se poate afirma și despre Carloman.
Alessandro Barbero identifică trei factori declanșatori ai situației de criză în relațiile dintre franci și longobarzi între 771 și 772: în primul rând, se pare că fiica regelui longobard Desiderius ce fusese aleasă drept soție pentru Carol cel Mare a fost repudiată de acesta din cauza incapacității acesteia de a-i da moștenitori; în al doilea rând, regele Desiderius se înscrie în jocurile interne de putere din regatul franc, încurajând-o pe Gerberga să pretindă moștenirea părții regatului ce fusese deținută de Carloman pentru fiul său mai mare; în al treilea rând, papa Adrian I apelează la Carol afirmând că „Roma era mai mult ca niciodată amenințată de longobarzi și invitându-l să urmeze exemplul tatălui său, de a veni să apere cu arma în mână orașul sfânt al cărui patricius era pentru totdeauna.”
Teme dominante în sursele papale din această perioadă sunt creșterea în importanță a apelurilor papalității către Carol pentru ajutor împotriva longobarzilor, responsabilitatea lui Desiderius pentru căderea sa, și ezitările lui Carol cel Mare de a se alia în mod definitiv cu papalitatea și de a ridica armele împotriva longobarzilor. Astfel, potrivit cronicilor pontificale, regele Desiderius ceruse o întâlnire cu papa Adrian I la scurt timp după instituirea sa în funcție, acesta oferindu-i pacea conform unor condiții care, după cum afirma regele longobard, fuseseră hotărâte de comun acord de către franci, longobarzi și papalitate cu două decenii în urmă. Desiderius cucerise însă o parte din teritoriile exarhatului de Ravenna, considerate de către papalitate ca aparținându-i de drept în urma demersurilor lui Pepin din 756 – 757. Adrian refuzase întâlnirea cu Desiderius, iar acesta ocupase și mai multe teritorii papale, fapt care îl făcuse pe Adrian să îi scrie regelui franc pentru ajutor. Se pare că însă, deși Adrian fusese consacrat în funcție în 772, acesta nu trimisese nici un semn lui Carol până în momentul crizei, fapt căruia i se datorează probabil cel puțin parțial ezitările inițiale ale francilor de a se alia în mod decisiv cu papalitatea împotriva longobarzilor. Carol inițial încearcă să medieze între longobarzi și papalitate prin mijloace diplomatice, încercând să-l convingă pe Desiderius să redea orașele capturate. Acesta cere însă o despăgubire de ordin material deosebit de ridicată cu care papa nu este de acord. Numai după eșuarea acestor negocieri Carol a început să se pregătească de campania împotriva longobarzilor.
III.2.2. Războiul din 773-774
Din punct de vedere strategic, cea mai mare problemă a campaniei împotriva longobarzilor era pusă de traversarea de către armatele carolingiene a Alpilor, existând două posibile căi de acces către regatul longobard: via Francigena și Gran San Bernardo, sau Mons Iovis. Ambele drumuri se terminau în partea dinspre regatul longobard cu un sistem de fortificații numite Chiuse, care amenințau în mod decisiv armatele france odată ce acestea ar fi ajuns în câmpia italică.
S-a dezbătut intens în istoriografie cu privire la caracterul acestor fortificații, afirmându-se că ele puteau în cel mai bun caz să alcătuiască „un ansamblu de fortificații provizorii, de turnuri de pază și vămi”, și nicidecum „un singur bastion enorm de piatră”. Totuși, conform cercetărilor arheologice mai recente, se pare că pe timpul domniei lui Desiderius este posibil ca „un zid puternic să fi existat într-adevăr pe fundul văii”.
Măreția gândirii strategice a lui Carol este evidențiată în hotărârea sa de a-și strânge întreaga oaste la Geneva, loc de unde ambele căi de acces erau accesibile, și apoi de a-și împărți această oaste în două, fiecare parte urmând una dintre cele două căi. Un astfel de atac nu putea fi prevăzut de către regele longobard, și devine una dintre manevrele pentru care Carol cel Mare este renumit în istoria militară a evului mediu, fiind numită „manevra de învăluire”.
Reușind să treacă Alpii în 773 și să ocolească fortificațiile longobarde (deși sursele istorice nu precizează exact cum s-a petrecut acesta, „atribuind succesul abilității de manevrare a regelui franc sau unui miracol divin, fără precizări ulterioare”), Carol ajunge la Pavia, locul de refugiu al regalității longobarde, oraș pe care îl asediază timp de aproape un an. În acest punct se poate constata diferența de politică și strategie dintre Carol și tatăl său, Pepin al III-lea: dacă în 756, în urma asediului Paviei desfășurat de către Pepin, acesta obținuse teritoriile ce fuseseră luate pe nedrept papalității și le restituise, fără să intervină mai mult în regatul longobard, Carol adoptă o altă strategie. Regele franc „se instalează în palatul regal”, îl obligă pe Desiderius să se retragă la o mânăstire și preia controlul total asupra regatului longobard, care deși își păstrează autonomia administrativă, este înglobat stăpânirilor france și va deveni ulterior parte a imperiului.
III.2.3. Consecințele cuceririi france
După o a doua campanie de pacificare a unei revolte izbucnite în 776 în regatul longobard, conți franci au început să fie numiți în Italia, regiunea devenind o sursă bogată pentru oferirea de domenii pentru vasalii carolingienilor. Manuscrise și relicve sfinte din Italia au început să circule către regatul franc, spre Nord. De asemenea, cucerirea i-a atras pe franci și mai adânc în sfera politicilor papale, și i-a adus în contact (și conflict) direct cu Imperiul Bizantin.
Pe lângă aceste consecințe, trebuie amintită și fondarea statului pontifical, prin confirmarea de către Carol cel Mare a unui act prezentat de papa Adrian I, care, conform acestuia, fusese redactat de comun acord între Pepin al III-lea și Ștefan al II-lea. Acest act prevedea teritoriul asupra căruia se exercita suveranitatea papală, teritoriu ce fusese în fapt mult extins, precum și teritoriile deținute în peninsula Italică de franci și de Imperiul Bizantin. Totuși, această confirmare din partea lui Carol a actului papal este pusă la îndoială de către unii istorici, considerându-se mai degrabă că „autoritatea papei a fost recunoscută numai asupra vechiului ducat al Romei, crescut în zona Sabina, și asupra teritoriilor foste bizantine ale exarhatului, în Pentapolis, printr-o fâșie de teritoriu apenin.”
Se pare de asemenea că, pe la 779, ducele de Spoleto, unul dintre cele mai importante personaje de rang nobiliar din regatul longobard, îl acceptase în mod oficial pe Carol cel Mare ca rege, iar în 781, Carol se simte suficient de încrezător în situația din regatul cucerit pentru a-l instala la Pavia pe fiul său Pepin, în vârstă de numai patru ani, uns de către papă ca rege al Italiei, acesta fiind desigur însoțit de structurile administrative france. Ulterior, în 786, conform Annales regni francorum, Carol se pare că „a considerat potrivit să supună și restul regatului, deoarece avea deja controlul asupra conducătorului său, captivul Desiderius, precum și asupra întregii Lombardii.”
Trei mari consecințe ale ocupației france în teritoriul italic trebuie amintite în acest punct. În primul rând, consolidarea cuceririi inițiale a lui Carol cel Mare a durat mulți ani, lovindu-se de o puternică opoziție ducală longobardă la stăpânirea francă în anumite regiuni. În al doilea rând, papa nu a reușit să îl facă pe regele franc să se încadreze în planurile sale, în ciuda faptului că s-au stabilit relații deosebit de cordiale între aceste două tabere, iar papalitatea a încercat să definească poziția regelui franc în Italia în strânsă legătură cu papalitatea și cu Roma. În al treilea rând, campania militară din 773-774 a avut consecințe pe termen lung pentru regatul franc ce nu ar fi putut să fie prevăzute în perioada respectivă, printre care se numără implicarea în politica Italiană și elevarea de către papă a lui Carol cel Mare la statutul de imperator și guvernator al romanilor, la jumătate de secol după ce acesta acaparase tronul longobard.
III.3. Războaiele împotriva păgânilor
III.3.1. Războiul împotriva saxonilor
După moartea fratelui său în decembrie 771, Carol cel Mare și-a adunat trupele la Worms în primăvara anului 772, declanșând prima dintr-o lungă serie de campanii împotriva saxonilor, cu care se învecina la Nord-Est. Inițial, această campanie apare ca având rezultate excepționale, Carol reușind să cucerească Eresburg și să distrugă un loc sfânt al saxonilor, cunoscut sub denumirea de Irminsul, unde găsește de altfel și un important tezaur de aur și argint.
Care a fost însă motivația lui Carol pentru declanșarea acestei prime campanii? Eginhard, biograful regal, amintește spre exemplu atât despre „natura războinică și fioroasă a saxonilor, care erau devotați adorării demonilor și ostili religiei noastre [catolicismului]” cât și de „anumite motive, care ar fi putut oricând să tulbure pacea… deoarece granițele noastre și ale lor se întâlnesc aproape peste tot pe câmpia deschisă, cu excepția câtorva locuri unde păduri întinse sau șiruri de munți se interpun pentru a separa teritoriile celor două națiuni… astfel încât de ambele părți crima, furtul și pârjolirea erau întâmplări constante.” După cum afirmă și Alessandro Barbero, urmându-l pe Eginhard, se pare că această stare de nesiguranță a granițelor între cele două popoare a fost unul dintre factorii principali care l-au convins pe Carol cel Mare că o acțiune militară era necesară pentru stabilizarea situației.
Astfel, după cum afirmă și Rosamond McKitterick, este îndoielnic că regele francilor declanșează campania cu scopul expres de a-i cuceri pe saxoni sau chiar acela de a-i converti la creștinism, deși și aceste două țeluri vor căpăta importanță pe parcursul îndelungatului război, ce va dura mai mult de două decenii. Cel de-al doilea țel, și anume convertirea saxonilor păgâni la ritul populației france, apare ca o temă constantă mai ales în istoriografia ulterioară, de sfârșit de secol IX și început de X.
De altfel, Carol nu este primul din familia sa care se confruntă cu amenințarea saxonilor, Pepin al III-lea organizând expediții în teritoriile saxone în 753 și 758, campanii care au însă loc ca răspuns imediat și direct la raidurile ocazilonale organizate de saxoni în teritoriile france. Și Carol Martel, bunicul lui Carol cel Mare, duce campanii împotriva saxonilor în 718, 720 și 724, în scopul consolidării domniei sale în regatul franc. Nu există însă nici o sursă care să sugereze faptul că ar fi existat o politică militară agresivă coerentă din partea saxonilor înainte de rezistența ce se coalizează în jurul lui Widukind, un principe saxon care, potrivit lui Alessandro Barbero „a dezlănțuit revolta cea mai răsunătoare” împotriva dominației france instituite de Carol.
Războiul împotriva saxonilor a fost punctat de cuceririle france ale fortificațiilor saxone, precum Eresburg, și de ridicarea unor noi fortificații în teritoriul saxon, precum cea de la Paderborn, care a fost ulterior și distrusă de cei cuceriți. Prima fază a acestuia a culminat în înfrângerea deosebit de severă a armatelor france la Suntel în 782. Potrivit lui Paul Fouracre, acest „dezastru militar” s-a datorat lipsei de coordonare a armatei condusă de o suită de nobili franci, care s-a lansat împotriva corpului de oștire saxonă deosebit de bine organizat, și care a demonstrat că infanteria putea în fapt învinge faimoasa cavalerie francă dacă această nu era susținută de propriile ei trupe pedestre. Această campanie dezastruoasă indică faptul că rivalitatea existentă între reprezentații nobilimii, care se aflau într-o continuă competiție pentru favorul regal, se putea exprima și pe câmpul de bătălie, unde putea avea consecințe deosebit de importante.
Această înfrângere răsunătoare este însă răzbunată de către Carol și armatele sale, în condiții ce vor trezi reacții diverse de partea istoriografiei, din secolul al IX-lea și până în perioada contemporană: aproximativ 4 500 de saxoni au fost masacrați la Verden, pe Aller, un afluent al Wesserului, ca retribuție pentru răzvrătirea condusă de Widukind. Probabil că după acest eveniment, sau după supunerea lui Widukind în 785, care se refugiase la danezi, Carol cel Mare a dat așa-zisul Capitular de partibus Saxonie, care urmărea în mod expres convertirea saxonilor, sub amenințarea pedepsei cu moartea pentru cei care nu se supuneau.
După pacea temporară la care se ajunge după predarea liderului saxon Widukind în 785, saxonii participă la adunările anuale ale armatei france, luptând de partea acestui regat împotriva altor popoare. Totuși, în 792 aceștia profită de avantajul unei revolte împotriva lui Carol cel Mare din partea fiului său Pepin cel Cocoșat și de tumultul politic intern ce rezultă în Francia, și se răscoală. Carol reușește însă să stopeze tulburările interne și să îi pedepsească aspru pe cei care se revoltă, una dintre metodele de pedeapsă cea mai des uzitată fiind execuția. De-abia însă după organizarea unui sinod ecleziastic la Frankfurt în 794, de Paște, în cadrul căruia se reafirmă ortodoxia regimului politic franc și atribuția acestuia de a apăra regatul și populația creștină, Carol își re-începe acțiunea militară împotriva saxonilor.
După două campanii succesive în 794 și 795 rezistența saxonilor din zona sudică a fost stăvilită, teatrul de luptă mutându-se apoi către râul Weser și regiunile sudice ale Elbei, zone care până atunci fuseseră puțin atinse de cucerirea francă. Pacificarea s-a realizat aici prin deportări în masă și prin utilizarea dușmanilor saxonilor, slavii abodriți, care au fost încurajați să ocupe teritoriile de la Est de Elba. Din 803-804 încolo, nu s-au mai desfășurat lupte între franci și saxoni, iar incoporarea Saxoniei în ordinea politică și ecleziastică a regatului franc a continuat fără obstacole.
III.3.2. Războiul împotriva avarilor
Războiul împotriva avarilor a fost strâns legat de campania militară dusă de Carol în ducatul Bavariei, împotriva ducelui Tassilo, care, potrivit lui Eginhard, a fost convins de soția sa de descendență lombardă să se revolte împotriva francilor luându-și-i ca aliați pe huni (sau avari).
Hanatul avar era o grupare statală „eterogenă din punct de vedere etnic și lingvistic”, iar principalul său punct forte era „aristocrația de războinici călare”, care forma un corp de cavalerie redutabil. Hanatul poate fi descris mai degrabă ca „un ansamblu de populații care se supuneau unui khagan… iar în momentul care ei (aceste populații de diferite neamuri și proveniențe) se recunoșteau supușii acelui khagan, deveneau „avari.” Potrivit lui Jacques Le Goff, avarii erau „o populație de origine turco-tătară care venise din stepele asiatice și care… absorbind o serie de triburi slave fondase un imperiu pe Dunărea mijlocie ce se întindea de la Carintia la Panonia. Aceștia organizau în principal raiduri și acumulaseră o pradă enormă ca rezultat al acestor incursiuni, pradă pe care o păstrau în ring, denumit astfel datorită formei rotunde realizate din corturi mongole.”
Ducele Tassilo al Bavariei a fost acuzat de necredință de către papalitate, dându-i astfel prilejul și pretextul lui Carol să intervină în acest teritoriu, astfel încât acesta se supune de teama represaliilor. Cu toate acestea, la adunarea din 788 de la Ingelheim, Tassilo este condamnat la moarte din cauza acuzelor aduse de către vasalii și episcopii de teritoriul său, potrivit cărora ar fi colaborat cu avarii împotriva francilor, și este grațiat de Carol care îl trimite la o mânăstire. În această perioadă bande de avari într-adevăr organizează incursiuni militare sporadice și de mică intensitate în Bavaria și Friuli, iar preluarea ducatului Bavariei ca teritoriu cu totul integrat regatului franc pune cele două neamuri, ale francilor și ale avarilor, față în față, prin granița comună stabilită între cele două regate.
În 789 se pune astfel problema re-fixării graniței între hanatul avar și regatul franc, graniță ce fusese anterior stabilită pe cursul râului Enns. Carol îi oferă două alternative khagan-ului: aceea de a accepta granițele noi stabilite de către franci, care „ar fi deschis larg, de fapt, accesul francilor în Câmpia Pannonică”, sau aceea de se implica într-un război de mare amploare. În mod așteptat, khagan-ul nu poate accepta în mod pașnic re-trasarea granițelor în beneficiul evident al francilor, ce ar fi echivalat cu o capitulare, drept care tratativele dintre cele două părți eșuează.
Astfel, în 791, Carol își adună oastea pe teritoriul bavarez, la Ratisbon, organizând intervenția împotriva avarilor. Oastea de cavalerie a acestora era renumită în întreaga Europă dar și în Bizanț în acea perioadă, fiind respectată atât pentru armamentul cât și pentru tacticile pe care le foloseau în război. Din punct de vedere strategic, Carol folosește același tip de manevră care l-a făcut renumit și în războaiele împotriva saxonilor, împărțindu-și oastea în trei corpuri distincte, două dintre care trebuiau să înainteze de-a lungul fiecăruia dintre cele două maluri ale Dunării, fluviul care străbătea Câmpia Panonică și astfel teritoriul avar, împărțind-o în două. Cel de-al treilea corp de oaste, condus de fiul lui Carol Pepin, ce fusese întronat rege al Italiei, trebuia să declanșeze atacul împotriva avarilor dinspre Friuli. Această strategie fusese aleasă din cauza problemelor puse de teritoriul în care avea să se desfășoare campania, Câmpia Panonică fiind secționată în două de Dunăre, astfel orice atac întreprins în acea zonă trebuind să se desfășoare în paralel pe ambele maluri ale fluviului.
Greutatea pe care campania militară împotriva avarilor o avea în viziunea lui Carol este dovedită de faptul că preoții care însoțeau forța armată francă impuseseră acesteia trei zile de post și rugăciune ca pregătire spirituală pentru luptă, pentru a-l avea pe Dumnezeu de partea lor. De altfel, și Eginhard subliniază faptul că, pe lângă războiul cu saxonii, conflictul cu avarii a fost cel mai greu de purtat, dar că în cazul războiului cu avarii, acțiunea lui Carol a fost mult mai viguroasă și mai bine executată din punct de vedere strategic. Totuși, în ciuda strategiei lui Carol, avarii au evitat o confruntare deschisă cu armata acestuia, adoptând tactica pământului pârjolit și refugiindu-se în fortificațiile lor dinspre Estul teritoriul hanatului. Asedierea acestor fortificații ar fi însemnat petrecerea unei perioade îndelungate pe teritoriile avare pustiite pentru armata carolingiană, care era deja slăbită și ducea lipsă de provizii. Astfel, Carol decide retragerea de pe acest teritoriu, bilanțul campaniei împotriva avarilor fiind unul relativ nesatisfăcător, după cum îl descrie Alessandro Barbero: „Devastase o provincie care însemna doar o mică parte din teritoriul avar; nu reușise să-și constrângă inamicul la o bătălie decisivă și pierduse, aproape fără luptă, oameni, între care doi episcopi, morți de boală, și mare parte din cai.”
Până în 793 Carol și armatele sale se retrag în Bavaria, reorganizându-și forțele și luând decizii de ordin strategic și logistic pentru îmbunătățirea șanselor sale împotriva avarilor care beneficiau de avantajele teritoriului lor. Astfel, Carol decide construirea unui pod de bărci peste Dunăre care să faciliteze trecerea fluviului pentru armatele sale cât și pentru provizii, etc., precum și crearea unui canal care ar fi permis navigația între Dunăre și Rin. Această a doua inițiativă nu se bucură însă de succes, iar Carol este nevoit în 793-794 să se îndrepte spre Saxonia unde aveau loc în acea perioadă revoltele menționate în secțiunea anterioară, sub conducerea lui Widukind.
Totuși, se pare că avansarea armatelor france în teritoriul avar din 791 avusese consecințe puternice asupra hanatului avar, care suferea de instabilitate politică, astfel încât una dintre căpeteniile din acea regiune, purtând titlul turc de tudun, decide să intre în tratative independente cu francii. Acesta promite în 795 să se creștineze și să se supună lui Carol. La scurt timp după acest eveniment, hanatul se prăbușește, iar francii profită repede de acest context pentru a prăda centrul de putere avar, așa-numitul ring, de pe malul stâng al Dunării. Situația nu fusese însă complet pacificată, întrucât în 799, cei doi nobili pe care Carol îi numise la conducerea și administrarea teritoriilor de la granițele cu avarii, Erich, ducele de Friuli și Gerold, prefect al mărcii de apărare din Bavaria, sunt uciși. Revolta avară ce a izbucnit în urma acestor evenimente a fost stăvilită de autoritățile locale de-abia după câțiva ani, iar Carol nu s-a mai implicat personal, în mod direct și decisiv în acest conflict, în această perioadă pornind spre Roma unde urma să primească titlul de împărat.
Avarii nu fuseseră însă cu totul distruși în urma pacificării revoltelor, ci mai degrabă disperasați de raidurile francilor. Astfel, în 805, un prinț de neam avar și de credință creștină cu numele de botez Theodor, îi cere lui Carol un loc de așezare pentru cei aflați în subordinea sa undeva între Savaria și Carnuntum, pentru a-i putea apăra de slavi. La 811 este atestată trimiterea unei armate de către Carol în Panonia pentru a stabiliza situația conflictuală dintre slavi și avari. Este posibil ca în această perioadă Carol cel Mare și oficialii săi să fi mediat demersuri de tratative între slavii și avarii din regiunea Dunării de jos, deoarece ambasade ale ambelor tabere fuseseră prezente la Aachen. De asemenea, în ciuda diverselor declarații de fervoare religioasă din sursele france contemporane evenimentelor, nu se poate afirma cu siguranță cât de mare a fost efortul făcut de către franci pentru a-i converti pe avari. Se poate afirma că, în multe cazuri, a fost vorba și de declarații cu valoare retorică, ce doreau să sublinieze amenințarea reprezentată de avari, care, în epocă „erau renumiți pentru cruzimea și desfrânarea lor” și care constituiau o forță ce trebuia stăvilită de franci pentru ca aceștia să își asigure flancul Sud-Estic.
III.3.3. Conflictul cu arabii
Începutul conflictului cu arabii a fost caracterizat se pare de o poziție mai degrabă defensivă din partea francilor, care au insistat inițial asupra consolidării vechilor cetăți romane fortificate Narbonne și Toulouse, din provincia francă ce se învecina cu Pirineii, Aquitania, și reprezenta astfel granița dintre nucleul dur al regatului franc și spațiul musulman.
Apoi, deși religia fusese folosită ca pretext de a-i ataca pe avari, se pare că acest element nu a jucat un rol foarte important în diferitele relații stabilite de către Carol cel Mare cu popoarele Spaniei, fie că era vorba de musulmani sau de regatele vizigote din Nordul Spaniei. Sursele france pretind mari succese în spațiul peninsulei Iberice, dar aceste succese se bazaseră în primul rând pe o politică deosebit de complicată care balansa între posibilitățile alianță cu diverși conducători musulmani sau creștini într-o situație politică foarte volatilă. Intervențiile în politica internă a unui anumit regat musulman sau creștin puteau fi văzute desigur ca alternative viabile la invazia și cucerirea acestui regat, dar impactul pe care acestea îl puteau avea pe termen lung era relativ limitat, deoarece loialitatea conducătorilor instalați cu susținerea francilor putea oscila.
Astfel, în 778 are loc o expediție francă în Spania în sprijinul guvernatorului de Barcelona Suleiman ben Yaqzan Ibn al-Arabi, care se răsculase împotriva emirului de Cordoba și ceruse ajutorul lui Carol printr-o ambasadă ce ajunsese la Aachen în 777. Spre deosebire de expediția din Italia ce are loc relativ în aceeași perioadă, acum Carol nu mai deliberează foarte mult și nici nu are nevoie de foarte multă convingere.
Obținând și acordul papalității pentru această expediție, Carol întreprinde aceeași „manevră de încleștare” pentru care devenise renumit în urma războiului cu longobarzii, împărțindu-și oastea în două corpuri, unul fiind condus de el pe teritoriul basc, iar altul trecând Pirineii prin teritoriile estice. Acest al doilea corp de oaste asediază fără succes Zaragosa, iar pe drumul de întoarcere ariergarda sa este înfrântă într-o proporție extrem de mare de către triburile basce din munți, printre personajele care pier în această bătălie ce va deveni subiect de legendă trebuind amintiți Eggihard, seneșalul regelui, Anselm, un conte palatin, și Roland, responsabil de apărarea graniței bretone.
În Annales regni francorum expediția este prezentată ca un succes complet, menționându-se distrugerea Pamplonei și subjugarea bascilor. În versiunea revizuită a acestei cronici se păstrează însă și raportul ambuscadei dezastruoase de la Roncevaux, ambuscadă ce va deveni subiectul Chanson de Roland, modelul cântecelor de gestă din perioada medievală, ce prezintă însă înfruntarea dintre musulmani și creștini, iar pe Roland ca un prototip al cavalerului creștin medieval.
Este posibil ca severității acestei înfrângeri să i se datoreze și perioada relativ lungă în care Carol cel Mare nu mai intervine în Spania – circa două decenii -, deși se poate afirma că un rezultat al campaniilor sale în acest teritoriu a fost faptul că „populațiile creștine din spatele Pirineilor identificaseră în regele franc pe unicul protector posibil iar Carol deprinsese la rândul său obligația de a-și planifica viitoare expansiune dincolo de granița iberică cu maximă rigoare.” Printre măsurile luate de Carol pentru asigurarea acestei granițe se numără înființarea regatului autonom al Aquitaniei la tronul căruia este pus unul dintre cei doi fii ai săi în 781, cel care va deveni cunoscut sub numele de Ludovic cel Pios. Acesta trebuia să consolideze poziția francă în această zonă de graniță.
În 797, musulmanul Abdallah, fratele emirului Cordobei, vine la Aachen pentru a cere ajutorul lui Carol pentru a se instala pe tronul lăsat vacant de moartea recentă a fratelui său. Ludovic primește ordin de la tatăl său să asedieze cetatea Huesca, iar în 800 este cucerită Lerida. În 801 este cucerită Barcelona, care fusese până atunci în stăpânirea unui așa-numit Sadun, ce trimisese și el ambasadă la Aachen pentru a se alia cu Carol cel Mare. În 810 se încheie în final un tratat de pace cu emirul Cordobei, tratat prin care se stabilesc granițele stăpânirii france în zonă, înființându-se în teritoriul de la Nordul râului Ebru o provincie fortificată ce va servi drept marcă militară. Această „marcă hispanică” va constitui viitoare zonă a Cataloniei, ce se distinge și în prezent din punct de vedere cultural atât față de spațiul francez cât și de cel iberic, având o identitate culturală, etnică și lingvistică deosebită.
Capitolul IV. Carol cel Mare și Europa
Tratând problema rolului pe care Carol cel Mare și imperiul pe care acesta l-a constituit l-au avut în crearea și perpetuarea unui mit al unității europene, Jacques Le Goff afirmă următoarele:
„Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat, atât pentru papalitate, care o plănuise, cât și pentru suveranul franc, care o acceptase destul de pasiv, era în eșență o întoarcere către trecut, o încercare de a reînvia Imperiul Roman, și nu un proiect de viitor, așa cum este destinul Europei… Astăzi, tot ce a rămas sunt câteva monumente faimoase, mărturii ale visului lui Carol. Manifestările europene care se desfășoară în zilele noastre la Aix-La-Chapelle sunt doar niște ceremonii nostalgice. Din perspectiva duratei lungi și mai ales dintr-o perspectivă europeană, Imperiul Carolingian a însemnat deci un eșec.”
Dincolo de această perspectivă relativ pesimistă asupra impactului real pe care construcția administrativă, politică și culturală a lui Carol cel Mare a avut-o asupra teritoriilor europene, ar trebui examinate circumstanțele care au condus la încoronarea acestuia în anul 800 ca împărat, cât și momentul încoronării în sine și schimbările ce se petrec în planul simbolic al reprezentării figurii regelui. Desigur că personalitatea acestuia a fost în continuu mitizată începând chiar cu secolul al IX-lea, narațiunea lui Eginhard fiind doar unul dintre exemplele posibile, însă valurile de de-mitizare care au caracterizat istoriografia mai recentă au contribuit la conturarea unei imagini mai apropiate poate de adevărul istoric. Faptul că această temă – a impactului european al creării Imperiului Carolingian – este intens dezbătută în istoriografie nu ar trebui să elimine necesitatea discutării ei. Valoarea momentului de la 800 este incontestabilă, chiar dacă „Imperiul Carolingian … apare ca un efort notabil, dar, în ultimă instanță, ratat” din perspectivă contemporană.
IV.1. Alianța dintre franci și papalitate
Unul dintre factorii esențiali ce trebuie avuți în vedere pentru a înțelege decizia papei de a-l încorona pe regele franc ca împărat în ziua de Crăciun a anului 800 este situația papalității în secolele VII și VIII, situație complexă care a contribuit în mod decisiv la orientarea pro-francă a papalității.
Ruptura dintre papalitate și Bizanț din secolul al VIII-lea nu a fost una bruscă, ci a venit ca rezultat al unei lungi perioade de relații complicate și adesea tensionate. Deși autoritățile imperiale oferiseră din când în când ajutor Romei împotriva incursiunilor longobarde, interferența acestora în dogma bisericească avusese consecințe negative din perspectiva relațiilor cu papalitatea. Papii nu erau pregătiți să cedeze exigențelor politice și să accepte astfel intervenția imperială în sfera dogmei bisericești. O altă problemă a fost reprezentată de creșterea semnificativă a taxelor ce trebuiau plătite de supușii din provinciile imperiale din Italia în timpul împăratului Leon al III-lea, care ducea la începutul secolului al VIII-lea campanii militare extinse pentru stăvilirea expansiunii arabe în provinciile estice ale imperiului.
Cel mai important obstacol în calea menținerii unor relații cordiale între papalitate și Bizanț a fost probabil problema iconoclasmului. În 726 Leon an III-lea a început să lupte împotriva reprezentărilor figurale în arta creștină, iar la 731 deja le-a interzis. În contextul acestei lupte împotriva imaginilor sfinte, Leon l-a depus pe Patriarhul de la Constantinopole și a încercat să atragă papalitatea de partea sa. Atât papa Grigore al II-lea cât și Grigore al III-lea au refuzat să intre în vreo discuție de ordin teologic în problema imaginilor cu împăratul, negând chiar că acesta ar fi avut vreun drept să se implice în astfel de probleme. Ca răspuns la această reacție a papalității, Leon al III-lea a decis să își retragă stăpânirea din Dalmația, provincia Illyrică și sudul Italiei și Sicilia, părând astfel că la 730 ruptura dintre Roma și Constantinopol era completă.
Realitatea era însă mai complexă de atât. Relațiile dintre Roma și imperiul de la est fuseseră dintotdeauna dificile. Papalitatea era văzută acum ca figura centrală într-o mișcare extinsă cu loialități și motivații mixte, care include locuitori ai Veneției, Ravenei, Romei și multor regiuni rurale adicente. În paralel, longobarzii păreau din ce în ce mai amenințători, fiindu-le demonstrată lipsa de putere pe care autoritățile Bizantine o manifestau pe teritoriul italian. Sub papii Grigore al III-lea și Zaharia, au fost câteva încercări de a se ajunge la un consens cu Bizanțul, dar acestea au fost condamnate la eșec pentru că Bizantinii nu puteau oferi ajutor în peninsulă și nu doreau să renunțe la iconoclasm. Acești papi au purtat de asemenea tratative intense cu curtea longobardă, apelând în același timp la franci și bavarezi pentru ajutor. Printre încercările lor de a soluționa situația în care se găseau a fost chiar și apelul la ducii longobarzi de Spoleto și Benevento, încercând să-i convingă pe aceștia să lupte împotriva regilor din Pavia. Astfel, alianța franco-papală a reprezentat în epocă doar una dintre posibilele soluții pe care papalitatea le-a contemplat pentru rezolvarea situației critice în care se găsea.
În 751 regele longobard Aistulf a capturat Ravena și a început să amenințe Roma, iar în acest context papa Ștefan al II-lea a apelat la franci. Papalitatea își dorea însă protecție, și nu să fie controlată sau dominată de o putere temporală. Ștefan a trebuit de altfel să depășească opoziția serioasă a curții lui Pepin al III-lea, întâlnindu-se cu acesta în persoană de câteva ori până în 754. Pepin și magnații săi au fost de acord să îl ajute pe papă în Italia, iar Pepin și Ștefan au încheiat o alianță personală de amicitia, pax et caritas. În 755 și 756 Pepin a desfășurat campanii în Italia, înfrângându-l pe Aistulf, iar sub protecția suveranului franc statul papal a început să prindă un contur din ce în ce mai clar.
În anii 760 și 770 Desiderius, noul rege longobard, a încercat să recucerească teritoriile ce fuseseră cedate de predecesorul său Romei. Papii au făcut apeluri în continuare către franci, insistând ca aceștia să respecte termenii alianței lor. Problemele de ordin militar din interiorul regatului franc și schimbarea conducerii acestuia în 768 la moartea lui Pepin au împiedicat însă intervenția armată a francilor în Italia. Când Carol cel Mare acceptă să vină în ajutorul papei Adrian I în 773, papalitatea și Roma erau încă destul de vulnerabile în fața longobarzilor. Depunându-l pe regele longobard și atribuindu-și această poziție pentru sine, Carol cel Mare a reînnoit alianța dintre papă și franci și a garantat posesiunile papei în Italia. Totuși, pentru o perioadă de câțiva ani între 781 și 787 au fost disensiuni în curtea francă și cea papală cu privire la ce teritorii reveneau mai exact papalității, până când în 787 Carol cel Mare cedează o vastă arie teritorială de la Ravena la Roma. Rezultatele acestor negocieri teritoriale ne sunt cunoscute datorită confirmării stăpânirii papale printr-un act dat de Ludovic cel Pios papei Pascal I în 817.
În timpul pontificatului lui Adrian I, nobilii romani au început să fie din ce în ce mai mult promovați în ierarhia ecleziastică, având loc o simbioză semnificativă între administrația papală și nobilimea romană. Un rezultat al acestei dezvoltări a fost faptul că neînțelegerile ce existaseră dintotdeauna în cadrul nobilimii romane au fost transferate în Lateran, un exemplu de astfel de neînțelegeri fiind cel din primii ani ai pontificatului lui Leon al III-lea, când acesta a fost atacat de o gloată condusă de câteva rude de-ale lui Adrian I. Leon caută adăpost la Carol cel Mare, care, ca aliat și protector al papalității, îl re-aduce la Roma și decide să investigheze problema în detaliu. Ancheta se desfășoară la Roma în decembrie 800, dar francii au grijă să respecte autonomia papei, și, deși acestuia i se aduseseră diverse acuze printre care cele de simonie și de desfrânare, într-un final nu este judecat, fiind suficient să jure public cu privire la nevinovăția sa.
IV.2. Încoronarea din anul 800
Astfel, în ziua de Crăciun a anului 800, Carol cel Mare este încoronat ca împărat la catedrala Sf. Petru din Roma de către papa Leon al III-lea. Potrivit lui Alessandro Barbero, „o dată cu alegerea papei Leon III în 795, onorurile recunoscute lui Carol au atins tot mai explicit conotații imperiale, încât putem să credem că planul încoronării a început să prindă formă chiar atunci.” Alți istorici sunt însă de părere că, „în ciuda semnificației dată ulterior evenimentului, se pare că Leon al III-lea încerca doar să îl recompenseze pe protectorul său pentru ajutorul acordat, oferindu-i o poziție mai puternică” și că „demnitatea imperială a lui Carol cel Mare nu a schimbat în mod fundamental poziția sa la Roma sau baza alianței sale cu papalitatea”.
Încoronarea a venit însă ca rezultat al acțiunii mai multor factori, printre care s-a numărat și situația politică din Imperiul Bizantin în ultimele decenii ale secolului al VIII-lea. Împărăteasa Irina, mama împăratului Bizantin Constantin al VI-lea și regentă a imperiului pe perioada minoratului acestuia, și-a atribuit titlul de basileus pentru sine în 797, fapt care a nemulțumit profund atât papalitatea, cât și pe regele francilor. După cum afirmă și Alessandro Barbero, „plan simbolic împrejurările nu puteau fi mai propice transferării demnității imperiale din Răsărit către Apus”.
Francii nu priviseră cu ochi buni ascensiunea la putere a Irinei, atât din cauza intervențiilor imperiului Bizantin în Italia și a jocurilor de putere dintre longobarzi, franci, papalitate și bizantin, cât și, mai important, din cauza imixtiunii regentei în problemele stabilirii doctrinei religioase. Irina prezidează în 787 al doilea conciliu de la Niceea care înlătură în mod definitiv iconoclasmul din doctrina ortodoxă a Bisericii Bizantine, însă francii refuză să recunoască decretele acestui organism ecleziastic. Motivele respingerii acestor decrete de către Carol ce Mare au fost multiple, Alessandro Barbero opinând de exemplu că „i-a displăcut mai cu seamă faptul că o chestiune teologică de o asemenea gravitate fusese soluționată sub conducerea împărătesei Orientului, în locul său, și că un conciliu așa-zis ecumenic fusese convocat fără grija de a-i informa pe episcopii franci.”
Condamnarea tezelor celui de-al doilea conciliu de la Niceea s-a realizat în mod oficial prin lucrarea episcopului Theodulf de Orleans, intitulată Libri Carolini, și scrisă la comanda lui Carol. Această lucrare, ce va constitui fundamentul pe care s-a bazat conciliul de la Frankfurt din 794, va transmite un mesaj explicit și clar: „regele francilor, patrician al romanilor, protector al episcopului de la Roma, refuza acum să recunoască Imperiului de Răsărit vreo supremație în materie de credință, și se prezenta Occidentului catolic … ca singura călăuză a poporului creștin.”
Potrivit biografului Eginhard, Carol nu ar fi fost extrem de mulțumit de ceremonia încoronării, deoarece la nivel simbolic aceasta îl plasa pe papă într-o poziție relativ superioară celei a împăratului francilor, a cărui putere divină era primită prin intermedierea acestuia. Alessandro Barbero afirmă de altfel că, „așezând cu mâinile sale coroana pe capul noului împărat, papa revendica de fapt supremația autorității papale asupra celei imperiale”. Pe de altă parte, faptul că noul împărat fusese încoronat la Roma după modelul imperial Bizantin, și astfel aclamat de către locuitorii Romei, venea într-un fel în contradicție cu identitatea fundamentală a imperiului, care emana de la supușii franci. Este posibil ca aceste două elemente să fi fost problematice din perspectiva lui Carol cel Mare, deoarece la încoronarea fiului său Ludovic cel Pios, ceremonialul are loc la Aachen, aclamarea vine din partea francilor, iar împăratul însuși este cel care așează coroana pe capul fiului său, eliminând, cel puțin la nivel simbolic, interferența papalității în problema legitimizării imperiului.
3. Renașterea imperiului
Potrivit istoricului Ildar H. Garipzanov, existau trei formulări deosebit de semnificative din punct de vedere simbolic în titulatura conducătorilor imperiului carolingian: rex Francorum¸ care indica derivarea autorității regale din perioada Merovingiană târzie; imperator augustus, care amintea de relațiile de autoritate politică din Imperiul Roman târziu, și gratia Dei rex, care reflecta noile percepții ale autorității regale creștine ce apare în perioada carolingiană. Deși aceste trei tradiții coexistă în limbajul simbolic al autorității carolingiene, au existat perioade când una sau alta dintre ele au avut o funcție dominantă.
Carolingienii au început să utilizeze titlul regal de rex Francorum în titulatura lor oficială odată cu domnia lui Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare; acest titlu apare de asemenea pe monedele bătute de Pepin cât și pe cele ale lui Carol cel Mare. Acest titlu exprima o percepție timpurie a autorității regale, legitimată și legată de ideea unui gens franc. La mijlocul secolului al VIII-lea, această categorie primise deja puternice conotații creștine. În discursul creștin, gens Francorum se definește treptat ca un popor ce avea o relație privilegiată cu Dumnezeu. Autoritatea regelui începe să fie descrisă în termenii oferiți de conducătorii din Vechiul Testament, precum regele David.
De la începutul secolului al IX-lea, vechea percepție a autorității regale ca fiind legată de gens nu mai corespundea cu relațiile de putere schimbătoare ce caracterizau politica regalității carolingiene. Ca o consecință, un nou set de elemente semantice s-au dezvoltat în cadrul limbajului simbolic sub influența culturii politice Mediteraneene și a rolului crescând al clerului în politica statului carolingian. La începutul secolului al IX-lea, simboluri și semne imperiale romane târzii au început să apară în mod frecvent în chartele, monedele, și sigiliile Carolingienilor. Noul titlu imperial de imperator Augustus apare în titulatura oficială a lui Carol din 801, și mai târziu este incorporat în legenda primei bule papale, care a fost creată după modelul roman târziu și Bizantin timpuriu. În 813, această expresie devine, pentru o perioadă destul de scurtă de timp, legenda cea mai importantă în cadrul monedelor carolingiene.
Emergența acestei tradiții a autorității a reflectat expansiunea militară a lui Carol cel Mare și creștinarea coercitivă a păgânilor. Aceasta a oglindit puterea crescută a conducătorului franc după expansiunea în Italia centrală și nordică, unde introducerea unor noi elemente simbolice au servit unor nevoi pragmatice de comunicare cu noii supuși italieni, care erau obișnuiți cu expresia autorității după model roman târziu și Bizantin timpuriu. De asemenea, dezvoltarea unei noi tradiții politice a reflectat independența crescândă a regalității carolingiene de legitimarea tradițională derivată de la gens-ul franc. Carolingienii și suita acestora au încercat astfel să își sporească autoritatea legându-se de vechea tradiție imperială romană, potrivit căreia împăratul creștin domnea asupra poporului creștin și avea obligația de a proteja și de a promova religia și libertatea creștină.
Totuși, este dificil de văzut în imperiul lui Carol cel Mare un imperiu Roman restaurat, sau chiar și o imitație reușită a celui Bizantin. Partea francă a imperiului rămâne în continuare nucleul său tare, iar tradiția politică, regalitatea, și administrația se vor revendica mai degrabă de la această parte francă, decât de la un imperiu estic cu care atât autoritățile cât și majoritatea supușilor nu s-ar fi putut identifica.
Capitolul V. Bătrânețea și moartea
Perioada de sfârșit a domniei lui Carol cel Mare, ce cuprinde primul deceniu și jumătate al secolului al IX-lea, a fost văzută în istoriografie ca o perioadă de declin al autorității și puterii regale, ce culminează în 806 cu Divisio regnorum, care pecetluiește decăderea imperiului carolingian prin împărțirea acestuia între primii trei fii ai lui Carol.
Totuși, această imagine negativă ar trebui nuanțată, întrucât apare adeseori în cazul discuției vieților unor monarhi care s-au bucurat de domnii îndelungate, declinul devenind aproape un topos în sursele contemporane evenimentelor, care este preluat de multe ori în mod ne-critic de către istoriografie. Așa cum Eginhard a transmis și întărit ideea declinului regalității merovingiene, istoriografia modernă a accentuat defectele politicii duse de către Carol cel Mare în ultimii săi ani de domnie, privind-o prin lentila succeselor sale extraordinare din anii 770 – 800.
V.1. Lupta împotriva piraților
Perioada anilor 800 – 814 a fost caracterizată de o luptă constantă dusă împotriva piraților de mai multe neamuri ce începuseră să atace diversele țărmuri europene, intervențiile lui Carol cel Mare împotriva acestor amenințări de pe mare fiind considerate de istorici de multe ori inadecvate, neținându-se cont de specificitatea problemei și a resurselor avute la dispoziție de monarh.
Astfel, unul dintre popoarele ce au amenințat teritoriul imperiului în acea perioadă au fost normanzii, ce își încep expedițiile cu o incursiune împotriva mânăstirii Lindisfarne din spațiul englez în 793, și atacă în 799 Vandeea, pe coasta vestică a teritoriului franc. Problema însă nu era limitată la incursiunile de jaf ale acestor pirați, ci includea relațiile tensionate dintre imperiul carolingian și unul dintre vecinii săi din nord, regatul danez, ce nu privise cu ochi buni expansiunea lui Carol în teritoriile saxonilor în secolul al VIII-lea. La începutul secolului al IX-lea, Carol organizează o incursiune de mare amploare pentru a stăvili acțiunile belicoase ale danezilor în teritoriile saxone, unde locuiau triburi aflate sub protecția directă a împăratului franc. Această incursiune nu se mai materializează însă, deoarece chiar în 810, după ce Carol își adunase oastea și se pregătea să declanșeze campania de invazie, se află vestea morții lui Godefrid, regele danez. Războiul civil care rezultă din această moarte lasă regatul danez slăbit din punct de vedere politic și îl elimină ca amenințare pentru imperiul carolingian cel puțin pentru următoarele câteva decenii.
Spre sfârșitul secolului al VIII-lea au loc și primele incursiuni de jaf ale piraților mauri, care în 798 pradă insulele Baleare, și în 799 sunt învinși pe mare de către franci. În anul 806, maurii atacă insula Corsica, iar escadra trimisă de regele Italiei, Pepin, fiul lui Carol, este însă înfrântă. Conflictul dintre pirații mauri și franci a fost unul prelungit, dar din păcate francii s-au dovedit inferiori din punct de vedere al construirii și echipării unei flote care ar fi putut să țină piept corsarilor musulmani. După cum afirmă și Alessandro Barbero, „în general, regii Italiei și Aquitaniei nu dispuneau de mijloace pentru a menține dominația pe mare, iar escadrele din porturile mediteraneene, dacă le-au făcut greutăți piraților, n-au izbutit să asigure securitatea țărmurilor.”
V.2. Divisio regnorum și testamentul lui Carol cel Mare
În anul 806, la adunarea din Thionville, Carol a dat actul prin care se oficializa succesiunea sa și împărțirea moștenirii sale – imperiul carolingian – între fiii săi. Potrivit legii salice, moștenitorii de sex masculin aveau dreptul fiecare la câte o parte din patrimoniul imobil al tatălui lor, iar teritoriile imperiului trebuiau astfel împărțite.
Adunarea de la Thionville este de altfel descrisă în Annales regni francorum, iar documentul în sine care stabilea noua împărțire teritorială și jurisdicțională a fost papei chiar de către Eginhard, potrivit surselor perioadei respective. Se afirmă de asemenea că papa, primind documentul, l-a citit, l-a aprobat, și și-a dat acordul în scris cu propria-i mână.
Teritoriul imperiului a fost împărțit în mod precis între fiii cei mai în vârstă ai lui Carol cu Hildegard, și anume Carol, Pepin al Italiei și Ludovic al Aquitaniei. Ludovic primea Aquitania și Gasconia, lui Pepin îi erau alocate Italia și Bavaria, iar Carol primea tot restul, și anume Francia, Austrasia, Neustria, Thuringia, Saxonia, Frisia și o parte din Alemannia și Burgundia. (Anexe capitol V, figura 1.)
Aranjamentul trebuia să le permită lui Carol și lui Ludovic un drum către Italia, lui Carol prin valea Aosta și lui Ludovic prin valea Susa. Această diviziune confirmă impresia potrivit căreia Carol trebuia să îl urmeze pe Carol la tronul imperiului, acesta fiind instruit deja de o perioada considerabilă de timp în problemele administrării imperiului. Spre exemplu, la momentul încoronării lui Carol, fiul său cel mai mare a fost de asemenea uns și consacrat de papă. Cu alte cuvinte, Carol trebuia să moștenească tot cu excepția sub-regatelor ce fuseseră deja create pentru frații săi mai tineri cu un sfert de secol în urmă, iar integritatea teritorială a acestor regate trebuia menținută.
Scopul lui Carol era acela de a-și asigura viitorul regatului franc. Fiii lui urmau, de la momentul 806, să fie văzuți ca asociați ai săi la conducere și ca moștenitori în cazul morții sale. S-au introdus de asemenea prevederi care reglementau în mod clar succesiunea pentru cazurile în care vreunul dintre frați murea înaintea celorlalți, inclusiv prevederi despre problema succesiunii pentru nepoții lui Carol cel Mare. Fiecare fiu trebuia să apere granițele exterioare ale teritoriului ce îi fusese alocat, și să mențină relații cordiale și pace cu frații săi. De asemenea, potrivit uneia dintre clauze, o atribuție comună a tuturor celor trei frați era apărarea Bisericii. Se reglementa de asemenea și posibila soartă a fiicelor suveranului, care puteau locui cu unul dintre frații lor, se puteau călugări, sau se puteau căsători, dacă doreau.
Textul Divisio regnorum poate fi văzut, din anumite puncte de vedere, ca un fel de testament politic, având caracterul unei adaptări ad hoc a practicilor testamentare diplomatice ce se dezvoltaseră în decursul perioadei merovingiene.
Textul Divisio regnorum ar trebui însă comparat cu cel al testamentului lui Carol din 811, menționat de către Eginhard în biografia sa. Biograful afirmă că suveranul intenționase să reglementeze în mod mai clar situația financiară și juridică a fiicelor și a concubinelor sale, dar nu a mai trăit suficient pentru a îndeplini această sarcină. Einhard redă apoi textul unui testament realizat de către Carol în 811, cu trei ani deci înainte de moartea acestuia, testament ale cărui prevederi vor fi apoi implementate de către Ludovic cel Pios. Acest testament împărțea bunurile personale de preț ale lui Carol și averea sa, precum și bunurile de preț și manuscrisele din capela palatului, către bisericile celor 21 de provincii ecleziastice ale imperiului său, către săraci, și, de asemenea, către moștenitorii săi conform unor reguli precise. Motivul diviziunii atât de precise era desigur dorința de a evita orice fel de conflict între moștenitorii săi direcți.
Lista semnatarilor actului de la 811 ne oferă date cu privire la rețeaua sa de consilieri apropiați, adunați de pe tot teritoriul imperiului: arhiepiscopii provinciilor ecleziastice majore – Cologne, Mainz, Reims, Salzburg, Lyon, Besacon, și Arles; episcopii Theodulf de Orleans, Haito de Basel și Waltcaud de Liege, care jucaseră roluri importante în reforma ecleziastică derulată de Carol; patru abați ai unora dintre cele mai importante mânăstiri din imperiu – Tours, Lorsch, St. Riquier și St. Germain des Pres. Pe lângă acești consilieri de origine religioasă, trebuie menționați și câțiva dintre cei 15 magnați laici care au fost martori la realizarea și autentificarea documentului: Otulf și Hatto din Bavaria, Unruoc din marca de graniță de la Friuli, Ștefan din Paris, Burchard și Meginhard din Thuringia, și Ercanger de la Breisgau, precum și Wala, vărul regelui.
Moartea lui Pepin, rege al Italiei, în 810, urmată de moartea fratelui său Carol în anul următor, îl lasă pe rege în fața unui model de diviziune ce trebuie amendat. Totuși, regatul lui Pepin în Italia rămâne autonom, la o adunare publică din 812 de la Aachen fiind recunoscut ca succesor al lui Pepin fiul acestuia Bernard, care este de altfel și trimis în regatul său spre a domni. La o altă adunare publică organizată tot la Aachen în septembrie 813, singurul fiu legitim al lui Carol rămas în viață, Ludovic cel Pios, a fost încoronat împărat de către tatăl său.
Carol cel Mare a murit la scurt timp după aceste evenimente, pe 28 ianuarie 814, fiind îngropat în aceeași zi în capela palatină de la Aachen. Inscripția de deasupra mormântului lui Carol, creată după moartea acestuia și înainte ca fiul său să ajungă la Aachen pentru a prelua puterea, subliniază pietatea acestuia și faptul că extinsese în mod glorios regatul francilor. Într-adevăr, teritoriul de la 814 era semnificativ mai vast decât cel din 771, Italia și Roma ocupând o poziție privilegiată în ansamblul imperiului.
Concluzii
Nithard, istoric franc și nepot al lui Carol cel Mare, și-a început cronica de secol al IX-lea amintindu-le cititorilor lui despre o epocă de aur ce se pierduse. După dedicația sa, Nithard și-a amintit de vremurile când:
„Carol al cărui memorie este binecuvântată, în mod drept numit mare împărat de către toate popoarele, murind la o vârstă înaintată…., a lăsat întreagă Europă într-o stare înfloritoare. Deoarece în tot acest timp el a fost un om care atât de mult i-a depășit pe alții în înțelepciune și virtute încât toată lumea de pe pământ l-a privit atât cu groază cât și cu admirație și cu dragoste.”
Nithard își încheie lucrarea destul de deziluzionat, evocând din nou acea epocă de aur:
„În vremea lui Carol cel Mare a cărui memorie este binecuvântată, care a murit de aproape treizeci de ani, pacea și concordia domneau peste tot deoarece oamenii noștri călcau pe un singur drum, cel al bunului comun, și astfel și al lui Dumnezeu. Dar acum de când fiecare merge pe calea sa proprie, disensiunile și tulburările abundă. Odată era abundență și fericire peste tot, acum peste tot este nevoie și tristețe…”
Astfel, la câteva decenii după moartea sa, Carol cel mare exista deja în mentalul colectiv într-o perioadă care era fundamental diferită – o epocă de aur de la care francii decăzuseră. Carol era văzut ca un rege prea-creștin, care susținuse Biserica și o întărise prin creștinarea popoarelor păgâne și prin reformarea instituțiilor acesteia. Astfel, legenda lui Carol cel Mare a cărei construcție debutase prin surse precum Annales regni francorum și narațiunea lui Eginhard, urma să devină un adevărat mit cu extindere europeană odată cu sursele de secol IX, care îl transformă pe împărat într-o figură de dimensiuni mitice, ce întrupa toate calitățile necesare unui conducător, și la care viitori conducători cu ambiții de cucerire europeană se vor raporta în secolele următoare, până la Napoleon.
La o primă impresie, poate într-adevăr părea că nu mai este absolut nimic inovator în a aprofunda o problemă care constituie obiectul unei preocupări istorice, literare și culturale deja de peste două secole, dar și că o asemenea încercare de a contribui la un subiect care a fost tratat pe larg în literatura de specialitate și care a fost revăzut de nenumărate ori ar putea părea ca futilă sau contraproductivă. Tocmai din această cauză, însemnătatea acestei teme rezidă în primul în valoarea sa metodologică: este greu de crezut că informații noi cu privire la Carol cel Mare și la perioada domniei sale mai pot ieși la iveală în prezent, astfel încât problema devine mai degrabă una de interpretare (și re-interpretare) a surselor deja existente, și de lectură critică a literaturii secundare de specialitate extrem de vaste care este în continuă creștere și în prezent.
În al doilea rând, această lucrare și-a propus să ofere o perspectivă critică asupra statutului „mitizat” al lui Carol cel Mare și al imperiului său, pentru a putea pune în discuție diversele opinii cu privire la însemnătatea figurii lui Carol pentru fondul mentalului colectiv european. De asemenea, s-a accentuat nevoia contextualizării istorice a Imperiului construit de Carol precum și a politicilor sale în cadrul acestui Imperiu, pentru a putea observa modul în care această construcție, profund francă în esența sa, a fost deturnată și re-descoperită ca o construcție europeană incipientă, un posibil model de unitate în diversitate către care statele actuale ale continentului european ar putea să aspire. Acest demers de contextualizare a apărut cu atât mai necesar cu cât numeroase discursuri începând din evul mediu și până în secolul al XIX-lea au încercat să îl instrumentalizeze pe Carol cel Mare pentru scopurile lor individuale, în slujba unor tradiții diferite aflate în competiție sau pentru a mai bine profita de circumstanțele istorice și politice.
În al treilea rând, s-a încercat să se scoată în evidență însemnătatea pe care domnia lui Carol și instituțiile pe care acesta le-a creat sau le-a încurajat au avut un impact în domeniul culturii, prin sublinierea valorii inestimabile pe care producția de carte a avut-o în perioada secolelor VII – IX. În acest domeniu mai există încă lucrări manuscrise neexploatate în sens istoric, și se mai pot face încă descoperiri de mare importanță.
Istoriografia problemei este, după cum am amintit și mai sus, una extrem de vastă și în continuă expansiune. Vom încerca în rândurile următoare să oferim o perspectivă de ansamblu asupra marilor curente istoriografice în problema studiului vieții și domniei lui Carol cel Mare, dar și a Imperiului pe care acesta l-a construit. Vom aminti de asemenea și câteva dintre lucrările de referință în această problemă, tratând pe scurt abordările acestora.
Figura lui Carol cel Mare și semnificația pe care domnia acestuia a avut-o în istoria europeană au fost tratate în istoriografie încă din perioada evului mediu – în capitolele lucrării de față fiind amintite diferite demersuri din perioada secolelor IX – X de a transforma venirea dinastiei carolingiene la putere într-un eveniment salvator -, dar odată cu secolul al XIX-lea, care a fost martor nașterii și expansiunii naționalismului european, istoriile naționale au început să și-l revendice pe primul împărat din spațiul occidental de după căderea Imperiului Roman de Apus ca un întemeietor al viitoarelor state naționale în curs de concretizare.
Astfel, un istoric francez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Jean Charles Leonard de Sismondi, remarca într-un dintre lucrările sale despre istoria Franței următoarele: „Charlemagne, revendicat de către Biserica drept un sfânt, de către francezi ca cel mai mare conducător al lor, de către nemți ca un compatriot, de către italieni ca un împărat, este plasat la întemeierea tuturor istoriilor moderne într-un fel sau altul, fiind considerat creatorul unei noi ordini.”
Secolul XX cunoaște o dezvoltare fără precedent și o instituționalizare a medievisticii, care devine o disciplină de sine stătătoare, atrângând astfel noi studii în dezbaterea cu privire la rolul pe care Carol cel Mare l-a avut în cadrul istoriei europene. Se remarcă dintre aceste lucrarea lui Henri Pirenne, Mahomed și Carol cel Mare, celebrul istoric oferind o interpretare nouă și revoluționară a evoluției Europei din perioada lui Constantin până în timpul lui Carol cel Mare. Teza principală a lui Pirenne a fost aceea că avansul Islamului a fost factor care a cauzat ruptura cu antichitatea și declinul civilizației Occidentale, și nu invaziile populațiilor germanice. Imperiul lui Carol cel Mare este în acestă lucrare văzut ca punctul critic al rupturii echilibrului european de către intervențiile Islamice. Crearea imperiului carolingian nu ar fi fost posibilă, consideră Pirenne, fără ruptura la nivel politic și cultural dintre Occident și Bizanț, fără ascendența papei la statutul de singur conducător al creștinătății occidentale și fără pierderea Africii și a Spaniei către Islam. Potrivit lui Pirenne, este astfel corect să afirmăm că fără Mohamed, Carol cel Mare nu ar fi putut fi încoronat împărat. Istoricul francez consideră de asemenea că perioada carolingiană diferă net de epoca merovingiană care a precedat-o, precum și că, în perioada domniei lui Carol cel Mare a avut loc o renaștere culturală și intelectuală extrem de semnificativă, care și-a lăsat amprenta asupra culturii europene pentru multe secole.
Dintre istoricii școlii Analelor care tratează acest subiect se remarcă Jacques Le Goff, dar și Marc Bloch, care menționează demersurile de transformare a regalității carolingiene într-o regalitate sacră în lucrarea sa despre regii taumaturgi. Le Goff se preocupă de problematica rolului avut de Carol cel Mare precum și de renașterea carolingiană în numeroase dintre lucrările sale, dedicându-i capitole distincte spre exemplu în Civilizația Occidentului Medieval sau în Evul Mediu și nașterea Europei. Această lucrare marchează o ruptură profundă față de istoriografia secolului precedent, autorul considerând că rolul jucat de Carol cel Mare a fost unul negativ din punct de vedere al unității europene în sensul ei contemporan, și ca imperiul acestuia a fost unul preponderent franc, fără aspirații universaliste.
Dintre istoricii care s-au mai ocupat de subiectul abordat în această lucrare mai trebuie amintiți Rosamond McKitterick și Paul Fouracre. Cel din urmă, profesor de istorie medievală la Universitatea din Manchester, a dedicat mai multe studii istoriei politice a secolelor VII – IX, accentuând elementele de ordin politic și militar care au contribuit la ascendența francilor asupra părții occidentale a continentului european. Rosamond McKitterick reprezintă noul curent al istoriografiei occidentale cu privire la figura lui Carol cel Mare: specialistă în istoria culturii și a scrisului, McKitterick abordează în mod problematizant și critic sursele narative ale secolelor IX-X cărora li se datorează începutul mitizării figurii lui Carol cel Mare și a imperiului creat de acesta.
Principalul autor, căreia această lucrare îi datorează în linii mari structura sa, este Alessandro Barbero. În opera sa, intitutlată Carol cel Mare: un părinte al Europei, Barbero oferă o viziune comprehensivă a biografiei primului împărat caroligian și asupra imperiului creat de acesta, oferind și o perspectivă critică asupra istoriografiei precedente în acest domeniu. Barbero subliniază faptul că împăratul își imagina mai degrabă o restaurare a unui imperiu creștin primordial, decât a imperiului Roman de Apus, și că această construcție politică și culturală conferă, cel puțin în dimensiunile sale de până la 843, un anumit model pe care se vor construi în decursul următoarelor secole viitoarele state naționale.
Alte principii generale de ordin metodologic ce au fost urmate în realizarea acestei lucrări au fost deduse din literatura secundară ce tratează modul în care sursele narative de secol IX-X au contribuit la crearea figurii mitice a lui Carol cel Mare, ca salvator al creștinătății și reformator al statului merovingian în profund declin. Dintre aceste principii trebuie amintite: selectivitatea exegetică, care presupune că selecția pasajelor relevante din sursa primară este realizată într-un mod obiectiv și că principiul de selecție poate fi justificat din punct de vedere științific; coroborarea informațiilor oferite de sursa primară cu alte informații din surse care datează din aceeași perioadă; selectivitatea contextuală, care desemnează necesitatea luării în calcul a contextului în care sursa primară este realizată, ca un factor definitoriu în interpretare. De asemenea, literatura secundară a fost utilizată printr-un filtru critic, fiind preluate și argumentate doar acele idei care au fost considerate relevante din punct de vedere tematic pentru lucrarea de față.
Anexe
Anexe capitol I:
Figura 2.
Împărțirea regatului franc conform legii salice de la 511, cf. Ian Wood, op. cit, p. 367
Figura 1. Tria Regna și celelalte teritorii
Anexe capitol II.
Scrierea carolingiană în manuscris St. Gallen, Stiftsbibliothek, Cod. Sang. 14: Bible (Job, Tob, Jdt, Est, I-II Esr) (http://www.e-codices.unifr.ch/en/list/one/csg/0014)
Anexe capitolul III
Armata carolingiană în Psaltirea de la Utrecht, sec IX, manuscris păstrat la biblioteca Universității Utrecht
Împărțirea regatului franc la 741. Teritoriile lui Carol și cele ale lui Carolman. Apud Paul Fouracre, “Frankish Gaul to 814”, p. 95
Anexe capitolul IV
Divisio regnorum de la 806, cf. Rosamond McKitterick, Charlemagne…,p.97
Bibliografie
Surse primare:
Ernest Brehaut, Gregory of Tours’ History of the Franks, Columbia University Press, New York, 1916 [http://archive.org/details/historyoffranks00greguoft]
Cronica Mânăstirii Saint Denis [http://www.fordham.edu/halsall/source/496clovis.asp]
Eginhard, Vita Karoli Magni. Viața lui Carol cel Mare, ediție îngrijită, traducere și note de Anca Crivăț, Ed. Vremea, București, 2001
Eginhard, The Life of Charlemagne, translated by J.A. Grant, In Parantheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge & Ontario, 1999
Utrecht Psalter [http://slulink.slu.edu/archives/digcoll/mssexhibit07/manuscripts/utrecht.html]
St. Gallen, Stiftsbibliothek, Cod. Sang. 14: Bible (Job, Tob, Jdt, Est, I-II Esr) (http://www.e-codices.unifr.ch/en/list/one/csg/0014)
Literatură secundară:
Bachrach, Bernard S., „Charlemagne’s Cavalry: Myth and Reality”, în Military Affairs, Vol. 47, No. 4 (Dec., 1983)
Barbero, Alessandro, Carol cel Mare: Un părinte al Europei, Editura All, București, 2005
Contreni, John J., „The Carolingian Renaissance: Education and Literary Culture”, în Rosamond McKitterick, The New Cambridge Medieval History, vol. II: 700-900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
Callander Murray, Alexander, “Post vocantur Merohingii: Fredegar, Merovech, and ‘Sacral Kingship’”, în After Rome’s Fall: Narrators and Sources of Early Medieval History. Essays presented to Walter Goffart, Alexander Callander Murray (ed.), University of Toronto Press, Toronto & London, 1998
DeVries Kelly și Robert D. Smith, Mediaeval Weapons: An Illustrated History of Their Impact, ABC Clio, Santa Barbara, California, 1956,
Fouracre, Paul, “Frankish Gaul to 814”, în Rosamond McKitterick (ed.), The New Cambridge Medieval History, vol II: c. 700 – c. 900, Cambridge, Cambridge University Press, 1995
Fouracre, Paul, „Francia in the seventh century” în Paul Fouracre (ed.), The New Cambridge Medieval History, vol. I: c. 500 – 700, Cambridge, Cambridge University Press, 2006
Gabrielle, Matthew, An Empire of Memory: The Legend of Charlemagne, The Franks, and Jerusalem before the First Crusade, Oxford, Oxford University Press, 2011
Ganz, David, „Book Production in the Carolingian Empire and the Spread of the Caroline Minuscule”, în Rosamond McKitterick, The New Cambridge Medieval History, vol. II: 700-900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
Garipzanov, Ildar H., The Symbolic Language of Royal Authority in the Carolingian World (c. 751 – 877), Brill, Leiden și Boston, 2008
Geary, Patrick J., Merovingienii: Europa înainte de Carol cel Mare, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009
Goffart, Walter, The Narrators of Barbarian History, (A.D. 550 – 800): Jordanes, Gregory of Tours, Bede, and Paul the Deacon, Princeton University Press, Princeton, 1988
Goetz, Hans-Werner, „Society and military institutions”, în Rosamond McKitterick, The New Cambridge Medieval History, vol. II: 700-900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008,
de Jong, Mayke „Carolingian monasticism: the power of prayer”, în Rosamond McKitterick, The New Cambridge Medieval History, vol. II: 700-900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval, Editura Științifică, București, 1970
Le Goff, Jacques, Medieval Civilization, 400 – 1500, translated by Julia Barrow, Blackwell, Oxford & Cambridge, 1988
Le Goff, Jacques, Evul Mediu și nașterea Europei, trad. de Giuliano Sfichi și Marius Roman, Polirom, Iași, 2003
Marenbon, John, From the Circle of Alcuin to the School of Auxerre: Logic, Theology and Philosophy in the Early Middle Ages, Cambridge University Press, Cambridge, 1981
McKitterick, Rosamond Charlemagne: The Formation of a European Identity, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
McKitterick, Rosamond „The Illusion of Royal Power”, în The English Historical Review,
Noble, Vol. 115, No. 460 (Februarie 2000), pp. 1-20
Thomas F.X. „The papacy in the eighth and ninth centuries”, în Rosamond McKitterick (ed.), The New Cambridge Medieval History, vol. II: cca. 700 – 900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008,
Riche, Pierre , Europa barbară din 476 până în 774, Editura Corint, București, 2003
Smith, Julia M.H., „Religion and Lay Society”, în Rosamond McKitterick, The New Cambridge Medieval History, vol. II: 700-900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
Van Dam, Raymond, „Merovingian Gaul and the Frankish Conquests” în Paul Fouracre (ed.),The New Cambridge Medieval History, vol. I: c. 500 – 700, Cambridge, Cambridge University Press, 2006
Verhulst, Adriaan, „Economic Organisation”, în Rosamond McKitterick, The New Cambridge Medieval History, vol. II: 700-900, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
Wood, Ian, The Merovingian Kingdoms, 450- 751, Longman, UK
Wood, Ian, „Gibbon and the Merovingians”, în Rosamond McKitterick și Roland Quinault (ed.), Edward Gibbon and Empire, Cambridge University Press, Cambridge, 1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Carol Cel Mare. Om Si Legenda (ID: 150982)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.