Caro I Regele Romaniei
Introducere
Lucrarea de față își propune să prezinte unele informații referitoare la politica externă dusă de domnitorul Pincipatelor Române, și mai apoi regele României Carol I în direcția menținerii, recunoașterii și respectării intereselor statului român și, poate cel mai important, recunoașterea Independenței de Stat de către Marile Puteri.
Am ales să dezvolt această temă deoarece perioada pe care am prezentat-o consider că este una din cele mai importante din toată istoria românilor, fiind continuarea lui Alexandru Ioan Cuza în scopul modernizării societății românești, pe toate palierele. Carol I, cel mai longeviv conducător român și-a adus aportul pozitiv la dezvoltarea României, ceea ce sunt de părere că merită studiat în această lucrare de licență
Ceea ce voi sublinia în prezenta se axează pe politica externă și diplomația României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, până la terminarea domniei Regelui, implicit încetarea din viață a acestuia în toamna anului 1914.
Politica externă din perioada 1866-1914 a fost foarte importană pentru majoritatea chestiunilor și a rezolvărilor problemelor țării, diplomația dând dovadă de un real succes pe plan regional și european.
Lucrarea este structurată în 5 capitole, după cum urmează:
Capitolul I – Situația Principatelor române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Domnia lui Cuza între 1859-1866 reprezintă prima mare realizare a poporului român, acesta realizând reforme în aproape toate domeniile societății, cele mai importante fiind cea agrară, reforma învățământului, administrativă etc., însă unele aspecte cum ar fi modul de conducere apropiat de autoritate, neascultarea unor oameni politici, precum și contradicția ivită cu biserica îl vor determina pe acesta să abdice în 1866, lăsând locul liber unui prinț străin care va fi încoronat în mai 1866 și care va continua politica acestuia.
Tânărul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen va sosi la București și va fi încoronat pe 10 mai 1866 va da prima constituție din spațiul românesc, aceasta chiar din primul an al domniei sale.
Capitolul II– Războiul de Independență al României. Congresul de pace de la Berlin
Între 1877-1878, în urma unui război ruso-turc, Carol, cu ajutorul oamenilor politici români vor obține independența țării de la Imperiul otoman și unele concesii teritoriale, reușind ca în 1881 să se realizeze marele vis al românilor: proclamareaRegatului României.
În timpul Războiului de Independență, acesta a dat dovadă de pricepere și strategie militară, reușind, alături de Rusia țaristă să învingă armatele otomane de la sud de Dunăre, apoi va determina Marile Puteri, prin Congresul de la Berlin să recunoască independența României, dar și alipirea regiunii Dobrogea.
Capitolul III – Politica externă în perioada 1878-1900
Am prezentat momentul de proclamare al Regatulu României din 1881 și contextul extern pentru realizarea acestuia, prin unele întâlniri diplomatice cu reprezentanții Marilor Puteri, apoi secretul Tratat de Alianță cu Austro-Ungaria din 1883, precum și unele acte sau tratative semnate cu alte state ale Europei în domeniul cooperării și realizării intereselor țării.
Capitolul IV – Politica externă la începutul secolului XX. Războaiele balcanice
Criza bosniacă din 1908, precum și primul război balcanic din 1912 reprezintă conflicte de la frontierele României, aceasta declarându-și neutralitatea, fiind însă implicată indirectă datorită Tratatului din 1883.
Al doilea război balcanic din 1913 este un eveniment ăn care România a participat activ împotriva Bulgariei, care a fost nevoită să ceară pace, aceasta semnându-se la București. Prin această pace, România a căpătat sudul Dobrogei.
Capitolul V – Primul Război Mondial – neutralitate și asociere ? tratează situația la începutul primei conflagrații mondiale, când Regele ar fi dorit intrarea imediată de partea Puterilor Centrale, însă poporul și opinia publică erau total împotriva acestei acțiuni, unii oameni politici susținând lupta alături de Antanta pentru eliberarea românilor subjugați din Transilvania.
Moartea Regelui în octombrie 1914 și aducerea pe tron a nepotului acestuia, Ferdinand va menține neutralitatea până în 1916, când se decide intrarea de partea Antantei și cooperarea alături de armata rusă. Unele informații cuprinse în text am ales să le prezint mai bine cu ajutorul anexelor, pe care le-am adăugat la sfârșitul ultimului capitol.
Fiecare capitol este însoțit de introducere și concluzii, informațiile fiind preluate din surse bibliografice, precum și surse on-line, de mare ajutor fiindu-mi lucrările coordonate de Dan Berindei și Gheorghe Platon, Istoria românilor, vol. 7, tom 1 și 2, precum și lucrarea lui Ioan Scurtu Istoria românilor în timpul celor 4 regi – Carol I.
Capitolul I
Situația Principatelor Române
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
I.1 Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Ideea aducerii unui principe străin pe tronul Principatelor Române
Alexandru Ioan Cuza, născut la 20 martie 1820, în orașul Bârlad, a fost primul domnitor al Principatelor Române, în urma dublei alegeri din data de 5 ianuarie 1859, la Iași, reprezentant al Partidei Naționale din Moldova și 24 ianuarie 1859 din Țara Românească, realizându-se în acest sens Mica Unire. Cele mai importante realizări ale domnitorului Cuza, printre altele, sunt înființarea Universităților de la Iași (1860) și București (1864), elaborarea Legii contabilității, Codului Penal, Legea instrucțiunii publice, introducerea învățământului primar gratuit și obligatoriu, reforma fiscală.
Politica internă a vizat unificarea și centralizarea aparatului de conducerere a statului, a serviciilor de vamă și telegraf, administrative, a cursului monetar, și a forțelor armate. Încă din 1861, Cuza se adresa locuitorilor din Principate cu cuvintele: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie, Unirea fiind îndeplinită, iar naționalitatea română este întemeiată”.
Pe plan extern, Cuza a urmărit recunoașterea dublei alegeri de către toate puterile europene, promovarea titlului și însemnelor naționale ale României, creșterea autonoiei interne. Relațiile cu Franța au devenit tot mai strânse, mai ales dupa lovitura de stat din 1864, când Napoleon al III-lea a devenit un model politic al domnitorului român.
Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris- un act cu valoare constituțională- sporea puterile domnitorului. Acesta prevedea „Puterile publice sunt încredințate domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunări Elective” (art. 1), iar „Puterea legiuitoare este exercitată în colectiv de domn, de Adunarea Ponderatică și Adunarea Electivă” (art. 2). Domnul are singur inițiativa legilor, el le pregătește cu concursul Consiliului de Stat și le supune Adunării Elective și Corpului Ponderator spre votare (art. 3). Domnul mai are următoarele drepturi: numește pe președintele Adunării Elective și pe cei doi vicepreședinți ai Corpului Ponderator, deleagă minștrii sau membrii Consiliului de Stat care vor susține în Adunarea Electivă proiectele de legi, numește 64 de membri ai Corpului Ponderator, poate refuza sancționarea legilor.
Lovitura de stat din 1864 a reprezentat dizolvarea dunării, urmare a unor îndrumări și încurajări ale Franței. La 2 mai 1864, Cuza proclamă o declarație în care arată cum acesta a dorit „cu toată dorința lui” să aducă România pe calea progresului și a dezvoltării, în contradicție cu „neîmpăcata opozițiune ce a întâlnit-o în Adunare”. În încheiere, supune votul poporului întreg, modificarea Convenției de la Paris cu privire la Principatele Române, dorind să instaureze și o nouă lege electorală. Noua „Constituție” restrângea destul de mult puterea legislativă, făcând să crească cea executivă, care va fi una dintre cauzele care vor duce la abdicarea forțată a lui Cuza.
În cursul anului 1865, îndemnurile la detronarea domnitoruluideveniseră tot mai frecvente. În acest context, Ale-xandru Ioan Cuza adresa, la 19 septembrie/1 octombrie 1865, o scrisoare împăratului Napoleon al III-lea în care arăta ce s-a realizat în România în timpul domniei sale și făcea constatarea că simpatiile Franței pentru persoana sa s-au răcit; poate el, Cuza, nu era la înălțimea rolului pe care trebuia să-l aibă; dacă împăratul crede astfel, el era gata să părăsească tronul
Sfârșitul domniei lui Cuza a survenit în anul 1866, când a fost nevoit să abdice; istoricii sunt de părere că în spatele acestei acțiuni împotriva domnitorului s-a aflat o adevărată coaliție politică, necesitând înlăturarea lui Cuza în favoarea unui principe străin. Încă din anul 1863 s-a format o majoritate politică ostilă domnitorului și practicilor impuse de către acesta. Liderii politici liberali și conservatori doreau aducerea pe tron a unui principe străin, introducerea monarhiei ereditare și constituționale, separarea puterilor în stat și limitarea prerogativelor domnitorului. Un alt motiv care a dus la abdicarea domnitorului a fost, de asemenea, pregătirea unui parlament funcțional, care să limiteze abuzurile legislativului, Cuza sporindu-și competențele puterii executive. Potrivit proiectului constituțional al acestuia, domnul are privilegiul inițierii legilor, poate convica sau dizolva Camera, numește președintele și pe membrii Senatului, fiind și comandantul suprem al armatei.
Marele deficit financiar și proasta gestiune a bugetului, comenzile inutile făcute pentru armată sau pentru infrastructura civilă au dus la un blocaj financiar fără ieșire și la o izolare a domnitorului față de politicienii responsabili. Chiar în mesajul de deschidere a Parlamentului din decembrie 1865, domnitorul amintea de soluția abdicării pentru a rezolva criza internă fără precedent: „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare, la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul public la a cărei așezare am fost fericit a contribui.”
Pe 10 februarie, un personaj total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza și îl anunță pe acesta că la miezul nopții, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei; Cuza nu ia în seamă aceste afirmații, dar ordonă întărirea gărzilor. George Lecca dublează gărzile, deși unii istorici sunt de părere că și acesta a făcut parte din complot. Ofițerii lui Lecca l-au trădat pe domnitor, au pătruns în camera unde stătea acesta, întinzându-i actul de abdicare, semnat imediat de către odmnitor.
În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, la îndemnul liderilor politici, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost detronat, cu ajutorul armatei, ba chiar și al gărzii personale. În ziua de 11/23 februarie 1866, Cuza a semnat actul de abdicare, după care, 2 zile mai târziu, la 13 februarie, a fost obligat să părăsească țara, iar conducerea țării a fost preluată de o locotenență domnească, alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie. Totul a fost făcut în mare grabă, încât domnitorul este forțat să abdice semnând decretul de abdicare direct pe spinarea unuia dintre ofițerii complotiști, în jurul orei 5 dimineața.
În ziua abdicării, sunt convocate Camera și Senatul într-o ședință extraordinară, guvernul aducând la cunoștință actul abdicării. Deputații îl proclamă domnitor pe Filip I, conte de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea, care refuză coroana.
Conform istoricului Stan Apostol, Cuza nu ar fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filială la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind doar înfăptuirea Unirii, adăugând aici câteva reforme pentru o oarecare continuitate a acestei acțiuni; aproape toate forțele politice ale vremii doreau aducerea unei dinastii străine pe tronul Principatelor Române, una din cele 4 dispoziții finale ale programului de guvernare adoptat în octombrie 1857 de Adunările ad-hoc de la Iași și București.
Asupra înlăturării lui Cuza și a aduce-rii principelui străin s-au formulat aprecieri foarte diferite. N. Iorga scria despre o „murdară conspirație de politicieni”, dar considera pozitiv actul aducerii pe tron a lui Carol de Hohen-zollern. Titu Maiorescu – susținător fervent al lui Carol I – aprecia că „răsturnarea lui Cuza Vodă este un fapt greu de justificat. Liber ales de națiunea din cele două Principate, Cuza me-rita o soartă mai bună”, iar „modul cum s -a executat această răsturnare rămâne condamnabil”.
După abdicarea forțată a lui Cuza, singura salvare a Principatelor Române părea să fie un principe străin în fruntea țării, care, prin originile și influența sa să aducă țara sub protecția marilor națiuni europene. Politician abil, I. C. Brătianu, îi cere sfatul regelui Napoleon al III-lea, care îl îndeamnă către regele Filip al Belgiei, care, însă, refuză politicos oferta românească. Una dintre cauzele refuzului ar putea fi supunerea micului stat de la nord de Dunăre Imperiului otoman, iar aceasta însemna o dezonoare adusă întregii familii regale din care ar proveni principele. Întorși cu rezultatul refuzului, delegația condusă de Brătianu primește ca propunere un nou nume, de data aceasta german, provenind din cadrul familiei de Hohenzollern; a doua zi Brătianu îl întâlnește pe prințul Carol Anton de Hohenzollern, căruia îi înmânează cererea de a trimite pe unul din cei patru fii ai săi pe tronul românesc.
Alegerea tânărului principe, care aparținea ramurii catolice a familiei de Hohenzollern, s-a dovedit fericită, lucru demonstrat prin lunga sa domnie de aproape o jumătate de secol. Noul domnitor a reprezentat de altfel o excepție printre principii străini care au fost înscăunați în veacul al XIX-lea în Europa de Sud-Est, care, rând pe rând, au fost detronați – Otto al Greciei, Alexandru de Battenberg și până la urmă și Ferdinand de Coburg. Acest lucru s-a datorat însușirilor tânărului principe, caracterului și echilibrului său, dar și educării sale de către tatăl său Carol Anton, un susținător al progresului și al principiilor înaintate.
Născut într-o familie cu tradiție dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton și al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei și cu numeroase familii domnitoare din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la școala de cadeți din Münster. În 1857, termină cursurile Școlii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în 1866 va fi ofițer al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe țări europene pentru a lua cunoștință la fața locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această perioadă, își completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză și istorie. Prințul Carol a participat la Al Doilea Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia și al Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independență al României. Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franței Napoleon al III-lea, iar România era puternic influențată de cultura și politica franceză. Așadar, recomandarea de către Napoleon a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
I.2 Încoronarea lui Carol I ca principe
Carol ajunge la București pe 10 mai 1866. Intră în oraș pe la podul Mogoșoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile orașului. Primele vești pe care le-a primit la intrarea în capitală, au fost acelea că turcii „se găsesc la Rusciuc (Ruse) și sunt gata să treacă Dunărea, pentru a năvăli în țară, că armata română este și ea gata pentru toate în caz de război, în rândul plăieșilor chiar au fost răzvrătiri, căci ei credeau că guvernul îi va folosi doar în județele de la hotarele țării”.
Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulțimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o ședință extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenței Domnești și a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de președintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea și Evanghelia pe masa așezată în fața tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citește formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca domn consituțional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie și rostește cu voce fermă în românește: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în fața Reprezentanței Naționale, tânărul domnitor rostește o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalității sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am și devenit român!”. Într-o scurtă alocuțiune, el și-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăși cu dumneavoastră soarta cea bună ca și cea rea”.
În data de 10 mai 1866 s-a îndeplinit ultima dorință a divanurilor ad-hoc: încoronarea unui principe străin pe tronul României. Domnia lui Carol începe, totuși, în niște împrejurări dificile: încoronarea, deși realizată, nu fusese recunoscută de către Prusia și Franța; Imperiul otoman amenița cu ocuparea Principatelor; finanțele erau din ce în ce mai mici, iar separatismul din Moldova era încă puternic. Carol I a fost recunoscut ca prinț ereditar în octombrie 1866, dar a menținut, în continuare, ideea că Principatele Unite trebuie să rămână în continuare parte integrantă a Imperiului otoman.
De la bun început, Bismarck l-a sfătuit pe Prinț să-și facă bune relațiuni atât cu turcii, cât și cu rușii. Turcii nu vroiau cu nici un chip să-l recunoască pe Prințul Carol drept Domnitor al României, iar Prințul Gorceacov a primit cu răceală delegațiunea românească trimisă la Petersburg, arătând că Rusia nu fusese înștiințată dinainte în ceea ce privește călătoria Prințului Carol. Protestând împotriva preluării domniei de către prințul Carol, otomanii au căutat să determine Conferința de la Paris din martie 1866 să nu se opună intervenției militare din Principate. Însă, marile puteri s-au arătat ezitante, iar România s-a apărat ferma împotriva opresiunii Înaltei Porți. Prințul se vedea nevoit a-și îndrepta tot mai mult atenția asupra recunoașterii din partea Turciei; astfel, la realizarea primului guvern, acesta l-a numit prim-ministru pe „acel om care purtase negocieri cu Turcia și care era învinovățit de către toată lumea că ar fi turcofil”.
La 10 mai, tânărul domnitor și-a preluat atribuțiile, în ziua următoare formând deja un nou guvern condus de conservatorul Lascăr Catargiu, guvern de coaliție format din conservatori precum P. Mavrogheni și I. C. Cantacuzino, liberalii D. Sturdza, I. C. Brătianu și C. A. Rosetti. Acest nou guvern a organizat alegeri pentru o nouă Cameră a deputaților.
Noul domnitor a decis să acționeze ca un factor moderator, să calmeze spiritele și să nu îngăduie răfuielile politice. El a semnat decretul de grațiere a mitropolitului Calinic Miclescu și a respins cererea de demisie din armată a ofițerilor care participaseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, decla-rându-le că „am venit să creez un viitor, iar nu ca să fac dintr-un trecut, pe care nu-l cunosc și nici nu voiesc a-l cunoaște, baza activității mele”.
În 1866, viața politică din România nu era pe deplin structurată. Existau diferite curente politice, care nu se constituiseră încă în partide, subiectivismul și înverșunarea dominând adesea rațiunea și acțiunile liderilor politici.
I.3 Constituția din 1866
Intenția declarată a liberalilor radicali era aceea de a accelera aprobarea Constituției, înainte de sosirea Prințului Carol în țară. Ținând cont de experiența anterioară, când Domnitorul Alexandru Ioan Cuza instituise un regim autoritar, personal, prin diminuarea atribuțiilor Parlamentului, liberalii încercau să îngrădească posibilitatea Monarhului de a modifica în sens restrictiv Constituția. Reține în mod deo‐ sebit atenția faptul că în proiectul înaintat spre aprobare se preconiza o singură Adunare legislativă, ce urma a fi alcătuită pe baza împărțirii corpului electoral în trei colegii: două rurale și unul urban, iar Șeful Statului dispunea doar de dreptul de veto suspensiv (condiționat). Materializarea intenției liberalilor radicali se va dovedi mult mai dificilă decât s‐a crezut inițial, conturându‐se tot mai clar disensiunile între aceștia și conservatori. În timp ce liberalii radicali se pronunțau în favoarea sistemului unica‐ meral, conservatorii erau adepții menținerii Senatului (con‐ ceput ca un Corp ponderator, capabil să tempereze deciziile Adunării Deputaților, și în care să‐și păstreze poziția domi‐ nantă). Opinia conservatorilor avea să fie împărtășită și susținută apoi cu fermitate de către Carol I, care, într‐un Consiliu de Miniștri, afirma cu hotărâre că ,,nu cedează și stăruiește absolut pentru sistemul bicameral”.
Constituția este un compromis. Pentru a se evita inutilele confruntări, care ar fi prelungit dezbaterile din Adunare, s-a și constituit un „comitet compromisoriu”, format dintr-un număr egal de reprezentanți ai grupărilor liberale și conservatoare. În cazul Constituției a funcționat înțelegerea de la nivelul elitei politice, o înțelegere stabilită cu prilejul divanurilor ad-hoc, trecută prin toate frământările domniei lui Cuza și regăsită cu prilejul aducerii domnitorului străin și începurile constituționale ale domniei sale. Era, desigur, un compromis de moment. Compromisul s-a realizat dintr-un sentiment de conservare și, cum declara Ion C. Brătianu, “nu a fost atunci o coaliție, o împerechiere dintre șefii de partide, ci un simțământ al întregii țări, cel puțin al țării care putea să vorbească, un simțământ general care se impunea”.
Regimul politic al monarhiei constituționale ajunge a fi consolidat și echilibrat, oprind autoritarismul și deschizând drumul către formarea societății civile. Constituția din 1866 este prima întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române pe baza principiului câștigat de Alexandru I. Cuza în 1864, prin care se recunoștea suveranitatea interioară a României.
Este o Constituție dată printr-un acord de voință între Adunarea Deputaților, reprezentând națiunea, și suveran. În acele vremi tulburi, când Unirea din 1859 era amenințată (tocmai izbucnise și războiul austro-prusac), n-a fost timp pentru elaborări proprii, cu toate că în țară începuse să existe deja o școală juridică, nu numeroasă, dar cu oameni bine pregătiți în școlile Apusului. Alegerea Constituției belgiene ca model a fost inspirată (unii oameni politici români visau să transforme România într-o „Belgie a Orientului”). Era, în multe privințe, Constituția cea mai înaintată și cea mai echilibrată din Europa. O Constituție – chintesență a modelelor francez, englez și american, modele în circulație și din care s-au inspirat toate constituțiile europene din veacul 19. Constituția belgiană fusese tradusă în Principate din anul 1857, când Th. Veisa o punea la dispoziția cititorilor români, împreună cu Legea electorală belgiană și cu Legea judecătorească Constituția belgiană e invocată în Divanul ad-hoc al Moldovei.
După aproape două luni de dezbateri, adeseori contradictorii și care au determinat chiar intervenția energică a lui Carol I, Constituția era votată la 29 iunie/11 iulie 1866, cu unanimitatea celor 91 de voturi exprimate. Pe baza raportului Consiliului de Miniștri, Domnitorul o sancționa în ziua următoare, când avea să depună, în sala Adunării Deputaților, jurământul pe noua Constituție a țării. Noua lege fundamentală a țării era publicată în ,,Monitorul Oficial” la 1/13 iulie 1866, dată la care intra în vigoare. În discursul rostit în fața reprezentanților națiunii, Monarhul considera că acest act era cel mai solemn al vieții sale, constituia pactul defi‐ nitiv prin care se atașa pentru totdeauna de destinele noii sale patrii. Noul regim instituit la București avea să fie recunoscut de Poartă abia în octombrie 1866, printr‐un schimb de scrisori între Marele Vizir și Carol I, precum și ca urmare a vizitei acestuia din urmă la Constantinopol pentru a primi de la Sultan firmanul de investitură, iar celelalte Puteri garante vor emite o notă identică (cu excepția Rusiei, care‐l recunoscuse pe Carol după revenirea de la Constantinopol) de adeziune la aranjamentul româno‐otoman, în ianuarie 1867.
Această Constituție a consacrat pentru prima dată în istoria vieții statale românești caracterul indivizibil al statului român, care va purta numele de România, în ciuda situației în care se afla atunci încă sub suzeranitatea Imperiului otoman. Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind „primul stat constituțional al Europei de Sud-Est”.
Cu privire la Constituția din 1866, Nicolae Iorga preciza: „Constituția de la 1866 este izvorâtă dintr-o simplă operă de traducere a unei Constituții apusene; ea n-are nici o legătură cu trecutul nostru propriu și nu reprezintă nici o elaborare particulară nouă.” Istoricul considera că actul adoptării Constituției din anul 1866 a fost „fără nici un efect aproape asupra vieții noastre politice decât acela de a introduce o ipocrizie mai mult.”
Elaborat de o comisie a Consiliului de Stat, proiectul prevăzuse trei colegii (două rurale și unul urban), dreptul de vot direct oferit tuturor românilor cu vârsta de minim 21 ani, o singură Adunare, alegerea magistraților, ca, de altfel și inamovibilitatea lor. Conservatorii au considerat proiectul necorespunzător și dezbaterile care au avut loc au reflectat poziții divergente, dar și dorința forțelor politice de a ajunge la un compromis. Ca urmare a acestora, a fost introdus sistemul bicameral, fiind de fapt menținut, domnitorului acordândui-se drept de veto în privința sancționării legilor adoptate de Parlament și s-au adus limitări sistemului electoral pe care îl prevedea proiectul. S-au mărit numărul colegiilor la patru, iar alegătorii au primit doar dreptul unui vot indirect oferit doar cultelor creștine.
Proclamând drepturile românilor, evidențiind principiul separației puterilor în stat și pe cel al responsabilității ministeriale, prima lege fundamentală a contribuit la „alinierea” României lângă țările dezvoltate ale vremii, măcar prin proclamarea principiilor fundamentale ale sistemului ei constituțional. Într-un sens mai larg, Constituția nu a fost elaborată doar pentru etapa istorică pe care o parcurgeau atunci românii, ci în scopul afirmării suveranității naționale și aspirației la independență, prin tonul redactării, unele stipulații iar mai ales prin ignorarea suzeranității otomane și a garanției Marilor Puteri, înfățișându-se ca un statut fundamental al unei țări „independente”.
Constituția din 1866 era compusă din opt titluri: I –Despre teritoriul României; II – Despre drepturile românilor; III – Despre puterile Statutului; IV – Despre finanțe; V – Despre puterea armată; VI – Dispozițiuni generale; VII – Despre revizuirea Constituției; VIII – Dispoziții tranzitorii și suplimentare.
Titlul I precizează denumirea statului „România”, respingând orice intenție separatistă, constituind un singur stat indivizibil; teritoriul țării este inalienabil, articolul 123 stabilind că „nici o trupă străină nu va putea fi admisă în serviciul statului sau ocupa teritoriul României, nici trece prin el, decât în puterea vreunei legi”.
Titlul al II-lea „Despre drepturile românilor” cuprinde 26 de articole reflectă libertatea individuală, a conștiinței, a învățământului, a presei și a întrunirilor, ca și a asocierii, egalitatea în fața legii. Țăranilor le era asigurată posesiunea asupra loturilor pe care le obținuseră în 1864, iar moșierilor expropriați le-au fost garantate despăgubirile.
Titlul al II-lea se referă la organizarea statului, declarând că „toate puterile statului emană de la națiune”(art. 23). Puterea legislativă era acordată domnitorului și Reprezentanței naționale formată din Adunarea Deputaților și a Senatului, prevăzându-se ca „orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii legiuitoare”; sancționarea unei legi fiind condiționată de discutarea și acceptarea ei prin vot de către majoritate, atât de Adunare, cât și de Senat. Dreptul de inițiativă legislativă îl aveau atât domnitorul, cât și Reprezentanța Națională. Puterea executivă era asigurată domnitorului, dar acesta o exercita prin intermediul miniștrilor. Puterea judecătorească este exercitată „în numele domnului” prin curți și tribunale. Constituția din 1866 marchează trecerea de la domnia ereditară și de la domnii pământeni la principele străin.
Capitolul II
Războiul de Independență al României.
Congresul de Pace de la Berlin
II.1 Politica externă în perioada 1866-1875 (până la criza orientală)
Conferința de la Paris, deschisăla 10 martie 1866 a reunit din nou cele șapte puteri europene pentru a discuta problema românească, lucrările având o durată de o lună. Așadar, viitorul domn Carol I primește propunerea, fără aprobarea prealabilă a Marilor Puteri, care nu finalizaseră conferința, fiind se pare, influențat de Bismark, cancelarul Germaniei.
Desi Conferința puterilor garante se îndrepta spre respingerea alegerii unui prinț străin pentru tronul României, lucrările acesteia s-au încheiat brusc prin izbucnirea războiului dintre Austria și Prusia la 17 iunie 1866. La această dată însă, Carol I ajunsese deja în România unde fusese confirmat de un plebiscit, iar intervenția otomană nu mai reprezenta un pericol prin respingerea acesteia la conferința mai sus amintită. În acest mod Marile Puteri au fost de acord în mod tacit cu noua situație politică a României, acceptând-o formal după ce Carol I a ajuns la un acord cu puterea suzerană – Imperiul Otoman. Legitimitatea a fost astfel prima problemă de politică externă cu care a trebuit să se confrunte noul domn al României iar aceasta presupunea recunoașterea de către otomani. În prima fază, negocierile păreau că se îndreaptă spre o soluție defavorabilă României, care printre altele, dorea recunoașterea unirii prin folosirea titulaturii de ,,Principatele Unite’’ sau ,,România’’ excluzând numele celor două provincii istorice și posibilitatea de a încheia independent acorduri internaționale. Adâncirea problemelor din Imperiul Otoman precum răscoala din Creta și tulburările din Serbia au moderat lipsa de flexibilitatea a otomanilor care au recunoscut automomia și unirea Pricipatelor recunoașterea formală a lui Carol I fiind însă condiționată de angajamentele creșterii tributului, a protejării negustorilor otomani și a controlului elementelor revoluționare asumate de statul român.
Deși materializată mai târziu și fără un succes răsunător, ideea unei înțelegeri a naționalităților balcanice asuprite de otomani a fost pusă în practică de radicalii români care au purtat negocieri cu Grecia și Serbia în vederea unei alianțe antiotomane. Acestea au fost duse mai departe prin colaborarea dintre Carol și Mihail Obrenovic din 1867, în vederea inlăturarii suzeranității otomane în România și Serbia precum și de o ințelegere cu Grecia în 1868 în cadrul unor discuții ce au durat din 1866 până în 1869 care au relevat diferențele de abordare, România fiind mult mai precaută în această abordare față de planurile belicoase ale Greciei care urmăreau stisfacerea unui deziderat național ce urmărea reconstituirea Imperiului Bizantin. În cele din urmă, tratativele pentru o alianță la nivel balcanic au eșuat fiind înlocuite de acordurile bilaterale menționate anterior.
Prin acțiunile destabilizatoare la nivel regional pe care le promovau, radicalii români și-au atras ostilitatea majorității Puterilor Garante care urmăreau o menținere a echilibrului european, inflmarea tensiunilor nefiind benefică pentru interesele acestora. Cum politica externă a lui Carol I în perioada 1866-1875 avea drept coordonate prudența, fiind conștient de necesitatea securității și evitării unei intervenții a Marilor Puteri, monarhul a contribuit la silirea radicalilor de a se retrage de la guvernare in 1868. Părăsirea puterii de către radicali s-a reflectat imediat în reorientarea politicii externe a României, noul guvern condus de D. Ghica încetând să mai acorde sprijin mișcărilor de independență națională de la sud de Dunăre angajându-se să respecte tratatele internaționale și garanția Marilor Puteri.
Războiul franco-prusac, izbucnit în 1870 reprezintă o criză majoră pe plan european din care modifică balanța de putere pe continent prin bătăliile de la Metz și Sedan, Franța fiind înfrantă de Prusia. Prin Tratatul de pace de la Frankfurt semnat in 1871, Franța era nevoita să cedeze Alsacia și Lorena și să platească despăgubiri de război substanțiale. La izbucnirea războiului Camera și Senatul României au votat o rezoluție în sprijinul Franței în ciuda poziției evidente a lui Carol I de partea Prusiei. Originea suveranului român constituia motiv de suspiciune pentru Franța cu privire la politica externă românească. Din acest motiv, se urmărea înlăturarea lui Carol de pe tronul României în acest sens fiind reprezentativ planul Olliver, însușit de Franța în primă instanță până la garantarea neutralității de către România în războiul franco-prusac. Chiar dacă suveranul României a fost satisfăcut de deznodământul războiului bucurându-se de înfrângera Franței și de realizarea unității germane, România a avut în general o politică pro-franceză decât filoprusacă iar asta cu acordul lui Carol.
Dincolo de puterile implicate direct în conflictul din 1870, interesele Rusiei, care cu privire la războiul franco-prusac, și-a manifestat doar dorința de a se localiza conflictul pentru a nu se extinde în Austro-Ungaria, nemulțumită de prevederile Tratatului de la Paris din 1856 se reflectă în atitudinea sa de neurtaliatae în conflict știind că aceasta va fi răsplătită printr-o eliminare a pierderilor suferite cu prilejul Războiului Crimeei, ceea ce s-a și întâmplat. In 1871 se modifică tratatul de la Paris, permițând Rusiei să dețină flotă în Marea Neagră, România fiind afectată prin pierderea zonei de sud a Basarabiei. Așadar, neutralitatea Rusiei, benefică pentru Prusia atât în războiul din 1866 cu Austro-Ungaria cât și în cel cu Franța, ambele victorioase, a fost răsplătită.
Cu o semnificație aparte pentru România, datorită populației românești prezentă în Transilvania, Imperiul Habsburgic traversează o criză majoră odată cu infrângerea de către prusaci la Sadova, pierzând oportunitatea de a realiza unitatea germană al cărei arhitect va fi cancelarul prusac, Bismarck. Pentru a salva imperiul, se recurge la o soluție dualistă împreună cu elita maghiară, la 17 februarie 1867 cele două regiuni Cisleitania și Transleitania constituindu-se în Imperiul Austro-Ungar. La momentul războiului franco-prusac, statul dualist se afla în dilema revanșei față de înfrângerea din 1866 sau a unei politici de rasă germană. Interesele Austro-Ungariei cu privire la influența politică în România ca de altfel în tot spațiul Balcanic, intrau în contradicție cu cele ale Rusiei, așa că autoritățile au acționat la nivel diplomatic pentru atragerea României de partea Austro-Ungariei. La 30 iunie 1870 ministrul de externe austro-ungar, Andrassy și ministrul României la Viena au avut o întrevedere prin care autoritățile române sunt informate că Rusia dorește dezintegrarea Principatelor, alimentând instabilitatea internă ce ar putea să conducă la o intervenție otomană în scopul anulării Unirii și a autonomiei Principatelor.
Chiar dacă situația prezentată de Andrassy se referea la scenariul cel mai defavorabil, Strat, care dorea simpatia Austro-Ungariei, se angajează să privescă Imperiul dualist ca pe o putere amică și dezinteresată, fiind de acord și cu abținerea de la acțiuni de propagandă în Transilvania, oștile intereselor ungare. Atitudinea lui Strat se justifică prin starea de instabiliate politică internă din România, caracterizată de evenimente precum proclamarea republicii de la Ploiești și campaniile antidinastice ale radicalilor ce au pierdut puterea politică. El considera că sprijinul ungaro-austriac trebuie să creeze siguranță, ordine, moralitate și un mai mare respect față de suveran. Totodată se arată îngrijorat de pericolul partidului anarhic din Rusia ce acționa împotriva intereselor românești, și nemulțumit de Constituție, care părea să fie izvorul instabilității politice din țară, prin carcacterul ei prea liberal pentru maturitatea politică a românilor.
Se pare că jocurile de culise și manipularea erau mijloace la indemână în acea epocă, pentru a se atinge interse de politică externă, iar orientarile în acest domeniu erau diferite în funcție de convingerile politice. Astfel, înainte ca Austro-Ungaria să lanseze invitații de prietenie diplomaților români, elementele radicale prezente la putere până în 1868 au făcut ca România să fie catalogată în ,,Cartea Roșie’’, publicată de guvernul ungar, un perturbator al păcii, incercările de a se stabili o reprezentanță diplomatică la Viena fiind blocate de radicalii naționaliști până când noul guvern Ghica pune capăt disputei, înființând o agenție românească. Mișcările antidinastice și instabilitatea politica păreau a fi motive destul de serioase pentru o eventuală abdicare a lui Carol I, însă scrisoarea falsă din ,,Augsburger Zeitung’’ și circulara către Puterile Garante par să fie motivate de dorința Rusiei de a-și recupera libertatea în Marea Neagră. De asemenea, Carol I considera necesară modificarea constituției, care era cauza instabilității politice, pledând pentru acest lucru la Conferința de la Londra din 1870, prilej cu care se redeschide și chestiunea Dunării fără repercursiuni prea mari.
In orice caz, înfrângerea Franței a determinat moderație pe plan european, puterea politică a monarhiilor conservatoare crescând considerabil. Astfel se constituie ,,Alianța celor trei împărați”, formată din Prusia, Austro-Ungaria și Rusia care are efecte importante asupra posiblităților de manevră în politica externă românească, acestea fiind reduse considerabil luând în calcul evidența înțelegii tacite dintre Rusia și Austro-Ungaria, care îngheață ,”chestiunea orientală”.
II.2 Criza orientală
Dobândirea Independenței de Stat a fost o consecință imediată a dezvoltării societății românești în epoca modernă, însă lupta României pentru realizarea acestei cauze nu va putea fi realizată decât prin conjuctura europeană favorabilă, mai ales din cauza forțelor militare otomane numeroase. Situația care a deschis calea României spre Independență a fost criza orientală din anii 1875-1877.
Această criză debutează în vara anului 1875, unde „la început în Herțegovina și apoi în Bosnia, izbucnește o răscoală a populației creștine împotriva opresiunii feudale a turcilor”. Scopul răscoalei era abolirea relațiilor feudale, cu toate asupririle cauzate de acestea, precum și proclamarea egalității naționale și religioase. Nicolae Iorga era de părere că întreaga mișcare ar fi fost provocată de către Austro-Ungaria, deoarece urmărea „să se substituie influenței ruse asupra slavilor din Imperiul otoman, rezervând pentru Imperiul Habsburgic, Peninsula Balcanică”. În timp ce Marile Puteri încercau să soluționeze criza urmărindu-și fiecare propriile interese, Peninsula Balcanică era teatrul unor noi evenimente: în luna aprilie a anului 1876, a avut loc o răscoală a poporului bulgar, înăbușită cu brutalitate de armata otomană. Evenimentele continuă să ia amploare după ce în luna iunie a anului 1876, Serbia și Muntenegru declară război Porții.
Formarea a două partide mari, predominante în deceniul de după adoptarea Constituției din 1866, a completat în mare măsură supra-structura politică a perioadei de dinaintea primului război mondial. Cu Partidul Național Liberal și Partidul Conservator, sistemul parlamentar a început să funcționeze din plin. În politica externă, atât liberalii cât și conservatorii au înțeles că România nu poate dobândi independența sau deveni putere regională dacă rămâne singură. Liberalii au preferat, cel puțin la început, să coopereze cu țările vecine din Europa de Sud-Est pentru a nu depinde de marile puteri, dar conservatorii (aflați la putere între 1871-1876) considerau ca România ar trebui să aibă un stat „protector” între marile puteri. Cu toate acestea, au fost nevoiți să accepte tutela Austro-Ungariei, Germaniei și Rusiei, puteri conservatoare, care nu dovedeau vreo înclinație în permiterea popoarelor din Europa de Sud-Est să-și câștige independența doar prin forțe proprii. În acest sens, prințul Carol și conservatorii au elaborat o strategie subtilă pentru a câștiga sprijinul internațional în vederea obținerii independenței, încheind tratate comerciale cu aceste state, fără acordul guvernului otoman.
Tratatul comercial dintre Austria și România din 1875, semnat pe o durată de 10 ani, a avut, printre altele, și unele avantaje politice și a contribuit la apropierea de Austro-Ungaria, acțiune predecesoare a aderării României la Tripla Alianță în 1883. Însă, din punct de vedere economic, acest tratat a deteriorat relațiile dintre cele două țări, piața românească fiind invadată de produse austriece, lovitură fatală dată producției meșteșugărești locale și industriei.
La data de 4 iulie 1875 s-a procedat la semnarea convenției. Din partea Austro-Ungariei, ea a fost semnată de însuși contele Gyula Andrassy; aplicându-se principiul națiunii celei mai favorizate, monarhia bicefală obținea, prin convenția pe timp de zece ani, largi posibilități de plasare a produselor sale industriale, dar în același timp, absorbea și exportul de animale și cereale al României. Cele două tabele anexate convenției stabileau mărfurile avute în vedere de ambele părți-mașini, produse chimice, articole industriale de consum, cărbuni, petrol etc.-, precum și taxele vamale stabilite, care reprezentau 7,5% ad valorem; pentru mărfurile neincluse în tabele era percepută o taxă de 7%; tranzitul mărfurilor din ambele țări era scutit de taxe vamale, scutire de care beneficiau și cerealele, respectiv vitele din România exportate în Austro-Ungaria; de asemenea, convenția stipula pentru companiile de navigație româno-austro-ungare dreptul de a achiziționa în porturi terenuri pentru întreținerea birourilor, a atelierelor, a magaziilor și a antrepozitelor necesare. Prevederile statuau, așadar, „libertatea de comerț și navigație pentru supușii celor două țări pe teritoriile statelor contractante, fără a fi impuși la impozite și taxe mai ridicate decât acelea percepute de la naționali; părțile contractante nu vor introduce prohibiții în comerțul reciproc al supușilor, exceptându-se de la aceasta tutunul, sarea, armele, praful de pușcă și munițiile de război; mărfurile de orice natură provenind din unul sau din cele două teritorii sau cu destinație spre una din părțile contractante erau reciproc scutite de orice drept de tranzit; cele două state se angajau să concentreze în aceeași localitate birourile de vamă stabilite pe frontieră, cu scopul ca operațiunile vamale prilejuite de trecerea mărfurilor dintr-un teritoriu în altul să se poată efectua simultan; până în momentul redactării regulamentului de navigație sau de poliție fluvială pe Dunăre, legile promulgate de fiecare din cele două state urmau să fie combinate pe baza unei înțelegeri și în interesul dezvoltării navigației pe Dunăre.
Datorită poziției sale dominante și strategice față de sud-estul Europei, România a atras un mare interes din partea marilor puteri ori de câte ori se aducea în discuție problema orientală. „Redeschiderea problemei orientale prin răscoalele din Bosnia și Herțegovina în anul 1875 și ascuțirea luptei de eliberare a popoarelor din Balcani și a contradicțiilor dintre Marile Puteri generale de interesele lor în această regiune a Europei au plasat România într-o conjunctură care a obligat-o să-și precizeze atitudinea față de evenimentele din Balcani și să decidă asupra politicii externe pe care urma să o adopte.
Într-o situație internațională atât de complicată, a fost foarte greu pentru un stat mic să aleagă într-un timp scurt cea mai bună soluție. În primă fază, guvernul român a declarat stare de neutralitate, cu condiția respectării integrității teritoriului țării. De asemenea, România a mai luat în considerare un aspect important: întrucât lupta ei se integra luptei general-antiotomane, ea nu putea provoca o ruptură, drept pentru care cea mai bună soluție era menținerea neutralității. În argumentarea acestei poziții, ministrul de externe Ion Bălăceanu afirma că „interesul țării o obliga să rămână doar observator al evenimentelor de la sud de Dunăre, în ciuda simpatiei pentru coreligionarii creștini”.
De cealaltă parte, problema orientală a impulsionat România spre realizarea obiectivelor sale principale: obținerea suveranității depline, proclamarea independenței de stat, prin înlăturarea pe calea armelor a dominației otomane. Indiferent care ar fi fost dificultățile întâmpinate din partea vecinilor ori din partea altor puteri mai îndepărtate, pentru politicienii români era evident că nu se putea declanșa lupta pentru obținerea independenței, fără a nu lua în considerare soarta fraților de peste Carpați și, mai cu seamă, tactul și diplomația ce trebuiau dovedite pentru asigurarea Austro- Ungariei că nu este cazul să-și facă probleme din cauza unei Românii independente. Asemenea tendințe încep să se contureze din anul 1873, mai exact, după numirea în funcția de ministru de externe a lui Vasile Boerescu și ca agent diplomatic la Viena a lui Gheorghe Costaforu. Una dintre sarcinile principale care i-au fost încredințate lui Gheorghe Costaforu a fost organizarea participării României la expoziția universală ce avea să se deschidă în capitala Austriei la 1 mai 1873. Invitația adresată României de a participa la această expoziție a fost interpretată de guvernul român ca un gest amical al guvernului de la Viena, „fiindcă ea nu s-a făcut prin intermediul Ministerului de Externe otoman, ci direct prin agentul austriac de la București, baronul Schlechte. „După închiderea expoziției, la 10 noiembrie 1873, guvernul austriac, dorind a da relațiilor comerciale cu România o dezvoltare imensă, a intervenit la București pentru a-i fi cedate în scopuri de studiu și reclamă o parte din colecțiile prezentate la expoziție”.
Convenția comercială româno-austro-ungară a avut o importanță politică de necontestat; aceasta a deschis calea încheierii unei convenții similare cu Rusia în 1876 și a unor acorduri cu Franța, Italia, Anglia, Olanda și Elveția, iar în anul 1877 cu Belgia. Totodată, în anul 1877 era încheiată o convenție identică și cu Germania; drumul spre proclamarea independenței de stat a României era astfel larg deschis. Cu toate acestea, analizele economice au relevat faptul că această convenție a avut urmări dezastruoase pentru țara noastră; convenția încălca flagrant politica de ocrotire a industriei românești inițiată de grupările politice burgheze care în 1874 reușiseră să impună guvernului votarea unei legi pentru protecția unor produse naționale, impunând pentru mărfurile similare importate o taxă vamală care se ridica până la 25% din valoarea lor.
La începutul anului 1876, când criza orientală se adâncea, iar cele trei imperii limitrofe au concentrat trupe la „frontierele Principatelor”, așteptând un pretext te intervenție armată, guvernul român a întreprins o acțiune diplomatică menită să sondeze puterile garante în privința eventualei proclamări a independenței statului român și a acceptării lui ca stat neutru. Astfel, la 4/16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu, președintele Consiliului de Miniștri, a trimis o notă circulară agenților diplomatici români din străinătate referitoare la poziție României față de evenimentele înconjurătoare din Balcani. În notă se arăta că, deși guvernul român a păstrat neutralitate față de răscoalele din Bosmina și Herțegovina, el se vedea învinuit indirect de complicitate cu Poarta, care a concentrat trupe la Vidin și a trimis nave de război pe Dunăre. Pus în fața acestor provocări, guvernul român a fost nevoit să facă unele pregătiri pentru a-și apăra teritoriul amenințat de Imperiul otoman sau de alte puteri, aici făcându-se referire indirectă la Rusia și Austro-Ungaria. Cât timp problema independenței României nu era rezolvată, se puteau isca conflicte, iar în cazul când Turcia s-ar prăbuși în lupta cu popoarele creștine din imperiu, guvernul român crede că tributul ar fi abolit, și țara „țara s-ar vedea eliberată de singura legătură care o mai ținea unită forțat cu Imperiul otoman”. La sfârșitul notei, se menționa că, în eventualitatea unei război, guvernul român este dispus să coopereze cu armatele aliate, cu condiția ca marile puteri care îi cer ajutorul să garanteze României integritatea teritoriului său și toate drepturile sale seculare.
Nota a fost primită cu entuziasm de sârbi și greci, cu înțelegere de italieni, dar cu rezervare și suspiciuni de oamenii politici din Europa Centrală și Apuseană. Discuțiile cele mai aprinse au avut loc la Viena, unde ministrul de externe Andrassy, și ambasadorii marilor puteri și-au exprimat nemulțumirea față de intenția României de a se înarma și desprinde de sub tutela otomană. Ambasadorii Rusiei și Porții au negat că s-ar dori ocuparea României, iar ambasadorul britanic i-a replicat, cu cinism, omologului său român că miniștrii englezi vor garanta existența țării noastre atâta timp cât aceasta va face parte din Imperiul otoman, fiindcă Marea Britanie era interesată în menținerea acestuia, dar, ca stat independent, România nu este importantă. Guvernul român a cerut agenților diplomatici, la sfârțitul lunii ianuarie 1876 să nu mai deschidă discuții asupra problemei desprinse din respectiva notă, ci să lase lucrurile să decurgă normal.
Frământările politice din România s-au accentuat în primăvara aceluiași an, când opoziția liberaă și-a intensificat criticile la adresa guvernului conservator, care nu se dovedea suficient de activ în problema crucială a independenței. La sfârșitul lunii martie, aceste critici au dus la înlocuirea guvernului condus de Catargiu, însă tot cu majoritate conservatoare condus de generalul Ioan Emanoil Florescu, fiind însă silit să demisioneze după 3 săptămâni. La 27 aprilie/9 mai, Carol a încredințat puterea guvernului coaliției conduse de Manolache Epureanu, liberal, conservator dizident în trecut. Programul acestui guvern sublinia că România va respecta tratatele internaționale care-i asigură independența și-i garantează neutralitatea, precizând, în același timp, că țara trebuia „să-și organizeze bine forțele militare pentru a-și putea apăra hotarele și a-și face respectată neutralitatea”.
Politica de neutralitate n-a fost dezaprobată nici de puterile garante, fiind chiar sugerată de către Rusia, care afirma că această politică trebuie să fie întotdeauna caracteristică României. Rusia mai cerea României să nu încalce tratatele internaționale, să nu irite Poarta și să nu se amestece în tulburările din Balcani. Politica de neutralitate dusă de România între 1875-1876 nu a fost contrară eliberării popoarelor din sudul Dunării și nici intereselor României. Ea a asigurat supraviețuirea statului național român în fața jocurilor diplomației europene și a amenințărilor permanente ale celor trei imperii din preajma sa. Toți oamenii politici români, indiferent de orientarea lor, doreau independența națională ș ise străduiau să facă mereu pași înainte pentru a o dobândi. Unii încercau să creeze o paralelă între ideea de neutralitate și cea de independență. Preocuparea principală a guvernului era marcată de dorința independenței, iar simpatia și ajutoarele României s-au îndreptat către popoarele din Balcani, care luptau să înlăture dominația otomană. Înăbușirea sângeroasă de către forțele otomane a răscoalelor din Balcani nu a putut anihila dorința de libertatea a acestor popoare, mai ales a bulgarilor.
La jumătatea lunii mai, un grup de 300 voluntari bulgari, organizați pe teritoriul României de către Hristo Botev s-a îmbarcat la Giurgiu, Turnu Măgurele, Corabia și Bechet pe vasul austriac Radeizki; când voluntarii au ajuns aproape de satul Kozlodui, au silit pe căpitanul vasului să se apropie de malul bulgăresc, pentru a putea debarca. Acest grup, după câteva ciocniri cu otomanii, a ajuns la 20 mai/1 iunie în Balcani, fiind însă înfrânt, iar Botev împușcat. Imperiul otoman și alte puteri garante au adresat proteste vehemente României, acunzând-o că a favorizat înarmarea și trecerea peste Dunăre a grupului lui Botev.
La 18/30 iunie 1876, Serbia și Muntenegru au deschis ostilitățile împotriva armatei otomane, venind în ajutorul bosniacilor, al herțegovinilor și bulgarilor răsculați, însă, în toamnă, sârbii au fost nevoiți să se retragă din fața armatei otomane mult mai numeroasă, iar herțegovinii au rezistat eroic, obținând chiar unele victorii la Podgorița, Grabosa și Medin. În ciuda protestelor turcești, autoritățile române au înlesnit trecerea revoluționarilor bulgari, sârbi și a voluntarilor ruși, precum și a unor arme și muniții pentru trupele sârbe.
Până la sfârșitul anului 1876, se conturează și taberele angajate în rezolvarea problemei orientale, impunându-se tot mai pregnant soluția războiului. Din acest punct de vedere, anul 1877 a început sub semnul pregătirii diplomatice a războiului; interesată în acest fel de soluționare a problemei orientale, Rusia a obținut semnarea a două acorduri. Primul, cel de la 3/15 ianuarie 1877, a fost un acord bilateral între ea și Austro-Ungaria și prevedea modalități concrete de aplicare a înțelegerii de la Reichstadt (1876). Esențial, în acest acord, era faptul că Rusia se asigura de neutralitatea Austriei în schimbul anexării de către aceasta a Bosniei și Herțegovinei. Guvernul vienez accepta, de asemenea, toate modificările cerute de Petersburg, în mod special luarea Basarabiei de la România. Acordul a fost considerat mulțumitor și pentru faptul că Rusia obținea dreptul de a cuprinde în raza acțiunii sale militare România și Bulgaria. Cu toate precauțiile luate, războiul nu a izbucnit la începutul anului 1877, întrucât Rusia nu a avut curajul să-l înceapă; aceasta a continuat pregătirile diplomatice, nefiind sigură de atitudinea adoptată de către Germania, respectiv Austro-Ungaria. Mai mult, Rusia se temea și de o confruntare cu Anglia, în condițiile în care Anglia ar fi trimis trupe pentru a sprijini Poarta. Soluția la care recurge Rusia este prudența maximă; din acest motiv, diplomația rusă a recurs la strategii inteligente: a încercat să creeze un cadru internațional favorabil și să se asigure de neintervenția celorlalte mari puteri. Alte aspecte sunt puse în lumină și de raportul diplomatic din 18 mai 1877, „anume că declararea independenței noastre era prevăzută de multă vreme pentru ca să fi produs aici o prea vie impresie”.
În ceea ce privește Germania, politica lui Otto von Bismarck față de Europa de Est apare circumscrisă țelurilor sale pangermanice. Dacă, până la realizarea unității germane, el a manifestat un interes minor și multă rezervare față de această zonă geografică, ulteritor, cursul politicii sale se schimbă. Singura țară est-europeană care intra în calculele sale a fost Rusia, poziție determinată unui strict raționament diplomatic: nu dorea dușman care ar fi putut să-i dejoace planurile. Până în 1866, știrile privitoare la interesul lui Bismarck față de zona noastră geografică sunt lacunare; începând cu această dată, față de Țările Române, cancelarul manifestă o politică binevoitoare, sau, câteodată ostilă, în momentele când interesul german era prezent față în față cu evoluția evenimentelor din acest spațiu. Otto von Bismarck spera că prin aducerea unui Hohenzollern pe tronul Principatelor Române, avea să dobândească o poziție favorabilă, privilegiată, în partea Austriei, o prelungire a politicii germane în Orient, cu repercursiuni benefice.
Referitor la această perioadă, istoricul german A. Hillgruber avansează ideea potrivit căreia Bismarck concepea atunci chiar un plan de răscoală a românilor din Transilvania și Bucovina, idee susținută de vizita generalului Turr la data de 7/19 iulie 1866 la București, împreună cu Bismarck, sondând terenul din capitala principatelor. În acel moment, atracția lui Bismarck pentru Principate este una spontană, având în vedere că acesta fusese pe punctul să le acorde Austriei, cu câteva luni în urmă. Odată desemnat domnitor al Principatelor, Carol avea nevoie de acceptul lui Bismarck, însă, niciodată, în mod oficial, acesta nu a fost dat, în particular, însă, nu s-a opus materializării acestei acțiuni; împăratul Wilhelm, însă, considera că „e nevrednic pentru un prinț din casa de Hohenzollern să se supună stăpânirii sultanului”.
În pofida indiferenței manifestate față de români, Bismarck ținea cont de prezența unui german pe tronul românesc, spijinind, în măsura posibilităților, cele mai multe dintre acțiunile acestuia în planul diplomatic european. Pe de altă parte, Carol de Hohenzollern, se baza, în cea mai mare parte pe un ajutor concret din partea Germaniei și a cancelarului acesteia.
Revenind la „criza orientală”, în decembrie 1876, când un posibil conflict armat ruso-turc era iminent, Carol solicită părerea cancelarului Bismarck, asupra utilității unei convenții cu Rusia, privind trecerea trupelor rusești prin teritoriul românesc, răspunsul fiind că un tratat cu Rusia este de preferat, iar o ruptură între Rusia și Austria nu mai este de temut în acel timp.
II.3 Războiul de independență
La începutul deceniului opt al secolului al XIX-lea, Carol și politicienii români au pus pe tapet, cu tot mai multă insistență, problema independenței țării, fapt adus la cunoștința Marilor Puteri. În 1873, ambasadorul Angliei la Berlin, lordul Russell, tatona pe Bismarck cu scopul declarat de a afla intențiile germane cu privire la proclamarea independenței de către români. Răspunsul lui Bismarck, cum cp aceasta ar reprezenta o chestiune care nu-l interesează, îl plasează în postura diplomatului care vroia să semnalizeze faptul că Berlinul nu ar încuraja neapărat aceste tendințe ale românilor. Se aflau în joc relațiile Germaniei cu Poarta otomană, pe care Bismarck nu dorea să le altereze, lăsând, în același timp, pe Carol să acționeze singur.
Planurile românilor de emancipare de sub autoritatea Porții au fost îngreunate începând cu anul 1875, odată cu redeschiderea crizei orietanle, încă de la începutul acesteia, Principatele Unite declarându-se neutre, apreciind însă problema orientală drept o chestiune inseparabilă de problema slavilor din Imperiul otoman. România dorea nespus de mult ca Marile Puteri să-i recunoască neutralitatea, și pe cât posibil, independența încă nedeclarată oficial. Evenimentele se derulează cu repeziciune spre un conflict deschis între Turcia și o altă mare putere care intervenise în sprijinul popoarelor supuse din Imperiul otoman, Rusia, care se autointitula protectoarea slavilor din Balcani. În eventualitatea unui astfel de război, Principatele se temeau să nu redevină teatru de luptă, așa cum s-a petrecut în mai multe rânduri în perioadele anterioare. Guvernul român trimite o notă colectivă instituțiilor similare ale Marilor Puteri, solicitând ca acestea să garanteze neutralitatea României.
Mihail Kogălniceanu, a trimis Porții și Puterilor Garante, la 16/28 iunie 1876, un memoriu prin care cerea: recunoașterea individualității statului român și a denumirii sale istorice; admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic; asimilarea supușilor români din Turcia situației celorlalți supuși străini și recunoașterea dreptului ca ei să fie judecați de către agenții diplomatici români; inviolabilitatea teritoriului român și delimitarea insulelor Dunării; încheierea cu Imperiul otoman a unor convenții comerciale, poștale și telegrafice, precum și a unei convenții de extrădare a răufăcătorilor; recunoașterea pașaportului român și abținerea consulilor turci de a se amesteca în afacerile privind românii din străinătate; fixarea graniței între România și Turcia la gurile Dunării, pe talvegul brațului principal al acestui fluviu. În fond, se cerea recunoașterea independenței statului român, precizând Porții că dincoace de Dunăre se afla un popor amic și devotat, un popor care se ab ținea de la orice agresiune, care dorea să aibă cele mai bune raporturi cu sublima Poartă. Răspunsul Istanbulului a fost, după expresia lui N. Iorga, „de o grobienie extraordinară”, în el afirmându-se că „pentru moment, Poarta are să se ocupe de lucruri mai importante decât cele ridicate de România”. În replică, la 20 iulie/1 august 1876, Kogălniceanu a trimis o circulară către agenții diplo-matici ai României, care constituia, în fond, o protestare înaintea opiniei pu-blice contemporane și a istoriei față de modul în care Europa înțelegea să trateze anumite țări și popoare. El avea în vedere represiunile la care erau supuși creștinii de la sud de Dunăre în rândul cărora se aflau peste 200.000 de români.
Începând cu vara anului 1876, guvernul român a adoptat o atitudine mai fermă față de Poarta otomană, intensificându-și acțiunile diplomatice și de politică internă menite să ducă la independența deplină a țării. La 15/27 iunie 1876, Kogălniceanu a întocmit un șir de memorii cu șapte revendicări importante ale României față de Poartă pe care l-a trimis agenților diplomatici din străinătate, însoțite de o notă rezumativă prin care se cere ca guvernele puterilor garante să fie încunoștiințate de aceste revendicări și să le sprijine la Constantinopol. Aceste revendicări erau:
1) recunoașterea individualității statului român și a denumirii sale România;
2) admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic;
3) asimilarea supușilor români din Imperiul Otoman situației celorlalți supuși europeni și recunoașterea dreptului de judecată al agenților României asupra conaționalilor lor;
4) inviolabilitatea teritoriului român și delimitarea insulelor Dunării;
5) încheierea cu Poarta a unor convenții comerciale, poștale, telegrafice, precum și extrădarea răufăcătorilor;
6) recunpașterea pașaportului român și abținerea consulilor turci de a se amesteca în problemele privind pe românii din străinătate;
7) fixarea graniței dintre România și Imperiul otoman la gurile Dunării, luându-se ca bază talvegul brațului principal al fluviului.
Nota se încheie cu avertizarea că, dacă aceste revendicări legitime ale României nu erau satisfăcute, guvernul ar fi silit să părăsească atitudinea de neutralitate păstrată până atunci.
Marile puteri europene au privit revendicările românești cu indiferență, iar unele chiar cu ostilitate. Guvernul francez eticheta demersul diplomatic al României supărător, cel austriac afirma că este intempestiv, iar cel rus aprecia ca este nepotrivit pentru moment, iar doar la Berlin aceste revendicări au fost considerate drepte și moderate, Savfet Pașa, ministrul de Afaceri Externe otoman, eschivându-se să discute revendicările României, afirma cu dispreț că Imperiul este ocupat cu treburi mai importante decât revendicările românești.
La 26 iunie/8 iulie 1876 avusese loc întrevederea de la Reichstadt (în Boemia) între țarul Aleksandru al II-lea și împă-ratul Franz Joseph, în cursul căreia cei „doi mari” și-au dat mâna pe o platformă antiotomană; cu acest prilej și-au împărțit sferele de dominație: Rusia urma să ia cele trei județe din sudul Basarabiei, „pierdute” în 1856 și portul Batumi din Armenia, iar Austro-Ungaria să anexeze Bosnia și Herțegovina. Înțelegerile erau verbale și secrete, dar pentru guvernanții de la București era limpede că problema României a fost obiectul unor discuții care nu puteau aduce nimic bun. La 3/15 ianuarie 1877 s-a încheiat la Budapesta un tratat între Rusia și Austro-Ungaria, care avea la bază cele convenite la Reichstadt. La rândul său, Germania și-a declarat sprijinul pentru înțelegerea realizată între cele două Imperii. După câteva decenii, Nicolae Titulescu avea să apre-cieze că problema celor trei județe din sudul Basarabiei a apărut „datorită unei idei machiavelice a lui Bismarck. El a vrut ca între Rusia și noi să existe o problemă teritorială, în așa fel ca România să facă întotdeauna parte din frontul german împotriva Rusiei”.Marile Puteri își elaborau strategia pe termen lung, astfel ca obiectivele lor să fie atinse la momentul potrivit.
Refuzul Imperiului Otoman de a satisface revendicările românești, masacrele comise de trupele neregulate otomane în Bulgaria, condamnate în presa română și intuiția că la întâlnirea de la Richstadt, factorii de conducere din Rusia și Austro-Ungaria au ajuns la un acord în privința intervenției pentru soluționarea crizei orientale, l-au determinat pe Kogălniceanu să urgenteze ieșirea țării din neutralitate. Acesta a trimis la 20 iulie/1 august o notă circulară agenților diplomatici din străinătate, prin care le cerea să facă cunoscut guvernelor că România nu putea rămâne impasibilă față de masacrele otomane din sudul Dunării și că era necesară o intervenție urgentă a Marilor puteri spre a le curma.
Între timp, în iunie au avut loc alegeri pentru Adunarea Deputaților, rezultate cu victoria grupării liberale, iar C. A. Rosetti a fost ales președinte al Camerei; la 19/31 iulie, Camera a votat darea în judecată a foștilor miniștri conservatori din guvernele prezidate de Lascăr Catargiu pentru violarea Constituției, îngrădirea libertăților și folosirea necuvenită a banilor publici. Ca urmarea a acestui fapt, la 24 iulie/4 august Carol l-a însărcinat pe Ion C. Brătianu să formeze un nou guvern, în componența căruia a intrat Nicolae Ionescu la Afacerile Străine, în privința căruia, a dat dispoziții de interzice a transporturilor masive de arme și muniții din Rusia în Serbia, lăsând liberă doar trecerea voluntarilor. Ministrul mai ținea seama și de poziția Rusiei și Austro-Ungariei, mai ales după ce avusese loc întalnirea celro doi împărați la Reichstadt.Presupunând că cele două mari puteri se înțeleseseră în privința soluționării crizei orientale, spre sfârșitul lunii august, când împăratul Francisc Iosif a făcut o vizită la Sibiu, I. C. Brătianu și Eugen Stăescu, l-au întâmpinat, cu scopul aflării intențiilor acestuia cu privire la un eventual război ruso-turc. Peste o lună, primul ministru a făcut o vizită la Livadia, în Crimeea, pentru a discuta cu țarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov și alte persoane cu funcție de conducere ai Rusiei în privința războiului antiotoman care se profila în viitorul apropiat.
I. C. Brătianu a atras atenția rușilor că armatele rusești nu puteau trece peste teritoriul României fără un consimțământ scris, fără o convenție politică și militară bine pusă la punct. Inițial, țarul și principele Gorceakov nu erau înclinați să încheie cu România o înțelegere, amenințând chiar cu ocuparea țării în cazul în care guvernul român s-ar fi opus la preconizata trecere; după câteva replici acide, Brătianu și Gorceakov au ajuns la concluzia că o înțelegere prealabilă este in interesul ambelor state.
Pe baza celor discutate la Livadia, la 16/28 noiembrie 1876, consilierul ambasadei ruse de la Constantinopol a sosit la București, pentru a trata încheierea convenției de trecere a armatei ruse spre Balcani. Fără știrea ministrului român al Afacerilor Străine, care era adversar al negocierilor cu Rusia, I. C. Brătianu a trata, în secret, prevederile principale ale convenției, care, la 23 noiembrie/5 decembrie, era aproape complet elaborată.
La 24 septembrie/6 octombrie, Carol a decretat concentrarea armatei permanente și teritoriale împreună cu rezervele lor, iar la /21 octombrie a fost fixată ordinea de bătaie și dislocarea celor patru divizii. Divizia 4 a fost concentrată în jurul orașului Focșani, pentru a fi mai aprope de restul armatei și a preveni un eventual atat otoman spre punctul strategic Barboși. Regimentele de dorobanți au fost repartizate pe divizii teritoriale și județe, socotindu-se un regiment la două județe, format din două batalioane. Armata română a rămas pe picior de război până spre sfârșitul lunii ianuarie 1877, când, din motive financiare, rezerviștii au fost trimiși la vatră.
La jumătatea lunii octombrie 1876, se părea că războiul ruso-turc era pe punctul de a izbucni. Pentru evitarea nimicirea armatei sârbești, care se retrăgea spre Belgrad, Rusia a dat, la 19/31 octombrie un ultimatum Turciei pentru încetarea ostilităților, clauzele păcii urmând a fi stabilite de o conferință europeană la Istanbul. Țarul a mai ordonat mobilizarea a 20 de divizii în scopul amenințării Porții. Poarta s-a supus ultimatumului, acceptând să încheie armistițiu pe două luni cu Serbia și Muntenegru. Astfel, declanșarea războiului a fost amânată, până în aprilie 1877.
Diplomații europeni, întruniți la Conferința de la Constantinopol din decembrie 1876, invocând că trebuiau să respecte vechile tratate, au refuzat să sprijine luarea în discuție a revendicărilor românești. Unii au învinuit direct România, că încerca să obțină neatârnarea, ceea ce, era lipsit de temei, deși neutralitatea în cazul unui război, era avantajoasă Porții, a refuzat s-o supună conferinței, spre a nu lăsa impresia că o face din teamă sau să nu deranjeze Rusia.
Adoptarea Constituției otomane, prin aplicarea căreia toate problemele ridicate de populațiile creștine din Imperiu aveau să fie soluționate au paralizat întreaga Conferință; această Constituție a fost promulgată de sultan, încurajat de Marea Britanie, la 11/23 decembrie 1876, spre a motiva inutilitatea conferinței europene. Constituția nega dreptul de eliberare națională a popoarelor supuse domniației sau suzeranității Porții otomane.
În ceea ce privește România, articolele 1, 7 și 8 afectau grav statutul internațional al acesteia. Astfel, primul articol spunea că „Imperiul otoman cuprende regiunile și posesiunile actuale, precum și provinciile privilegiate. El formează un corp indivizibil, din care nici o parte nu poate fi desprinsă sub nici un motiv”. Al șaptelea articol stabilea că „sultanul dă investitura șefilor provinciilor privilegiate în formele hotărâte de privilegiile ce le-au fost concedate”, iar al 8-lea preciza că „toți supușii Imperiului, fără deosebire, sunt otomani, oricare ar fi religia de care aparțin”. Guvernul și Parlamentul român au protestat imediat împotriva caracterului jignitor al acesteia, care tinde să anuleze toate libertățile, drepturile și atributele suveranității naționale cucerite de români până atunci. Primul ministru, subliniind încălcarea gravă a drepturilor statului român, sublinia la 22 decembrie1876/3 ianuarie 1877 că niciodată „sabia lungă a lui Baiazet și Mohamet n-a putu să pătrundă până în munții României unde cutează astăzi să străbată Midhat Pașa cu constituțiunea lui”. Ziarul Românul scria, la 24 decembrie 1876/5 ianuarie 1877 că agitația împotriva Porții nu era doar la București, ci în totă țara. La București și Iași, în fruntea agitației se afla tineretul universitar. Studenții din capitală insistau ca România să înlăture suzeranitatea otomană, iar guvernul să înființee și să instruiască un batalion de studenți voluntari. Cererea studenților a fost aprobată, ei au început instruirea militară la Prefectura Poliției, iar apoi în grădina Cișmigiu.
Pe cale diplomatică, guvernul a luat atitudine împotriva articolelor care afectau statutul internațional al țării și a cerut ca Poarta să declare solemn că România nu era socotită printre provinciile despre care amintea Constituția în cauză. Majoritatea puterilor garante au aprobat protestul guvernului împotriva prevederilor Constituției, socotindu-l legitim. Contele Andrassy a afirmat chiar că România avea dreptul să refuze achitarea tributului, dacă era refuzată satisfacția cerută.
Deși prevederile Constituției otomane au încordar relațiile României cu puterea suzerană și au convins guvernul liberal că independența națională nu putea fi obținută decât printr-o victorie militară asupra Porții, unii oameni politici români – conservatori și liberal moderați – continuau să se pronunțe pentru menținerea atitudinii de neutralitate în războiul ruso-turc ce se proiecta la orizont. Ion Ghica, vicepreședinte al Senatului a cerut ca în conflictul ruso-turc să fie păstrată neutralitatea, să se protesteze, dar să nu aibă loc o împotrivire cu armele față de încălcarea graniței, ci să se retragă armata în munți.
Guvernul a continuat, însă, acțiunile politice și diplomatice pentru pregătirea independenței, inclusiv pe cale militară, prin procurarea de armament și echipament; întrucât majoritatea senatorilor se împotriveau politicii de înarmare a guvernului, Senatul a fost dizolvat la 23 martie/4 aprilie 1877, hotărându-se noi alegeri pentru luna următoare.
Relațiile româno-turce, încordate din cauza prevederilor Constituției otomane, s-au înăsprit și mai mult în primăvara anului 1877, ca urmare a unei ciocniri ce a avut loc pe o insulă dunăreană din apropierea orașului Giurgiu. O ceată de otomani a vrut să ocupe cu forța această insulă și să taie pădurea, dorobanții s-au împotrivit și au luat 13 prizonieri. Guvernul otoman a amenințat cu represalii, iar cel român a răspuns că va reacționa la fel. România nu s-a lăsat intimidată când miniștrii otomani au considerat insula teritoriu turcesc, și atunci când raporturile cu puterea suzerană au ajuns aproape de ruptură, la sfârșitul lunii martie, guvernul a instruit agentul diplomatic de la Constantinopol să fie gata de plecare la primul ordin: peste câteva zile, Iancu Ghica, reprezentantul României la Constantinopol, va părăsi orașul, fiind numit imediat agent diplomatic la Sankt-Petersburg.
După eșecul conferinței de la Constantinopol, delegații marilor puteri au încercat să convingă pe miniștrii sultanului să accepte măcar o parte din reformele propuse pentru ameliorarea situației populației creștine; Imperiul otoman a încheiat doar pace cu Serbia, restabilind situație de dinainte de revoltă. Rusia a propus Austro-Ungariei ca împreună să impună cu forța unele reforme cerute de marile puteri în Balcani. Viena a refuzat oferta, dar s-a angajat, prin tratatul secret de la Budapesta, din ianuarie 1877 (semnat de contele Andrassy și ambasadorul Novikov) să păstreze în fața Rusiei o atitudine de neutralitate și să paralizeze încercările de intervenție sau de mediație colectivă încercate de alte puteri.
La 6/18 martie 1877 s-a semnat și o convenție adițională la acest tratat, prin care se stipula că împărații Rusiei și Austro-Ungariei au hotărât să se înțeleagă asupra consecințelor războiului și să reglementeze schimbările teritoriale pe care războiul sau dizolvarea Imperiului otoman le-ar putea avea ca rezultat. Imperiul Habsburgic ia Bosnia și Herțegovina, cu excepția părții cuprinse între Serbia și Muntenegru, iar imperiul rus ia Basarabia.
O ultimă încercare pentru evitarea războiului s-a făcut în martie, prin încheierea la Londra a unui protocol comun, care sintetiza minimele reforme necesare pentru ameliorarea situației populației creștine din Imperiul otoman. Protocolul a fost acceptat și semnat la 19/31 martie de reprezentanșii marilor puteri. Poarta a respins protocolul, punându-se în dezacord cu toată Europa. Prin aceasta, calea războiului era deschisă, iar Rusia declară război Imperiului otoman la 12/24 aprilie 1877.
Ducele Nicolae, comandantul armatei ruse în Europa insista încheierea urgentă a unei convenției între România și Rusia care permiteau trupelor să tranziteze țara noastră. Ducele chiar era deschis spre cooperare militară, deoarece dorea să înceapă războiul cu toate efectivele și considera participarea României indispensabilă pentru desfășurarea campaniei antiotomane. Domnitorul Carol dorea această colaborare militară; știind că diplomația rusă și cea europeană se opuneau, evita să se angajeze în luptă fără condiții de alianță bine precizată.
Generalul Nepokoicițki, șeful Marelui Stat Major rus a dat instrucțiuni comandantului Corpului 11 să coopereze cu trupele române, precizând chiar că daca principele Carol va lua comanda trupelor sale situate în zona Brăila-Galați, atunci și acel corp va fi sub comanda „românului”. Baronul Stuart, reprezentatul Rusiei la București a insistat ca guvernul român să semneze Convenția; precaut, Brătianu a fost de părere că e necesar să se stabilească mai întâi modalitatea plăților pentru transportul proviziilor, insistând ca aceste plăți să se facă în aur, care peste câteva zile va fi consimțite și de guvernul rus.
La 1/13 aprilie s-a întrunit Consiliul de Coroană, la solicitarea guvernului, unde prim-miniștrii, cu excepția lui Mihail Kogălniceanu, temându-se de o posibilă ocupație rusă, s-au pronunțat împotriva încheierii convenției, în același timp, păstrarea neutralității față de ambii participanți la război. Aplicarea acestor păreri neutraliste ar fi transformat țara în teatru de război, ceea ce guvernul nu putea accepta, iar acesta și președintele Camerei s-au pronunțat pentru semnarea Convenției.
Colonelul Bobrikov și căpitanul Popov au pledat în fața lui Carol pentru cooperarea armatei române cu cea rusească. Șeful statului român le-a comunicat că armata română va ocupa poziții de luptă dincolo de Olt, iar trupele din zona Giurgiu și Oltenița, apărând această zonă, vor asigura marșul spre Dunăre al oștirii imperiale. Kogălniceanu, reintrat în guvern ca ministru al Afacerilor Străine, a semnat la 4/16 aprilie 1877, alături de baronul D. Stuart, Convenția de trecere a armatei ruse. Prin convenție, guvernul român „asigura armatei ruse libera trecere prin teritoriul României și efectuarea rezervării armatelor amice. Guvernul rus se obliga să mențină drepturile politice ale statului român, așa cum rezultă din legile și tratatele existente, precum și mneținerea integrității de atunci a teritoriului român. (Anexa 1, p. 91)
După semnarea convenției, Kogălniceanu a trimis telegrame agenților diplomatici din străinătate, înștiințându-i că turcii se pregătesc de invadarea României, trimițând și scrisori directe miniștrilor Afacerilor Străine ai Austro-Ungariei, Germaniei, Franței și Italiei, pentru a explica necesitatea trecerii armatelor ruse spre Balcani și împiedicarea transformării României în teatru de operațiuni militare. Diplomații europene au trimis promisiuni liniștitoare de sprijin din partea Franței, Italiei, dar și a Austro-Ungariei.
La 11/23 aprilie 1877, trupele de cavalerie ruse au trecut frontiera cu România, ajungând la Barboși, pe Siret, pentru a apăra împotriva vaselor turcești. La jumătatea aceleiași luni, Camera și Senatul au fost convocate în sesiune extraordinară pentru a aproba convenția cu Rusia și unele măsuri fiscale ale guvernului cerute de necesitățile războiului.
Deși nu se prevedea și o cooperare militară a trupelor românești, convenția deschidea calea pentru participarea României la război împotriva Imperiului otoman, pentru cucerirea „Independenței de stat”. Părerea guvernului și a națiunii era că România trebuie să poarte propriul ei război contra Porții otomane, pentru a înlătura suzeranitatea acesteiași a-și cuceri independența statală deplină. Atât domnitorul, cât și primul ministru insistă în cadrul discuțiilor purtate cu marele duce Nicolae ca armata română să aibă peste dunăre o bază proprie peste Dunăre, colaborând cu cea rusă, o linie de comunicații, sector distinct de front la vest de Plevna și o conducere națională.
Luna mai a adus o complicare a negocierilor româno-ruse, privind cooperarea militară, cauzată de opoziția guvernului țarist față de participarea României la război. La 10/22 mai, generalul Miliutin, ministrul de Război comunica marelui duce că ajutorul militar al românilor peste Dunăre nu este necesar, iar aceștia trebuie să-și apere propriul teritoriu. Agentul român de la St. Petersburg raportează lui Kogălniceanu că guvernul rus declină oferta de cooperare militară, pentru a împiedica apariția de complicații. La 17/29 mai, cancelarul Gorceakov trimite o notă României prin care respinge propunerea acesteia de a lupta pe un teatru de operații separat, precizându-le că forțele armate ale Rusiei sunt suficiente contra Imperiului otoman. Totuși, dacă România se crede îndreptățită sp întreprindă ofensive contra turcilor, aceasta nu ar trebui să se opună planului general rusesc. În încheiere, se cerea guvernului român abținerea de la un marș agresiv contra turcilor, precum și o acțiune comună sub comanda superioară rusească.
Întrucât puterile europene erau puțin dispuse să reacționeze pozitiv la demersul lui Kogălniceanu, domnitorul Carol a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acțiunilor trupelor otomane, care declanșaseră operațiuni de bombardare la Bechet și Islaz. Armata română acoperea și înlesnea operațiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere a a comandantului suprem al armatei. Suveranul s-a aflat aproape în permanență în mijlocul trupelor sale, așa cum s-a întâmplat la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere.
Pe lângă Rusia și Austro-Ungaria, Franța și Anglia erau împotriva participării României la campania balcanică; diplomația de la Quai d'Orsay manifesta o tot mai pronunțată răceală, iar agentul diplomatic român de la Paris, Calimachi-Catargi, reușind cu mare greutate să întreavadă o întâlnire cu ministrul de Externe francez. Dincolo de opinia binecunoscută a cancelarului german Bismarck, care nu pierdea nici un prilej pentru a-i aduce aminte agentului diplomatic român de la Berlin despre necesitatea imperioasă a satisfacerii pretențiilor acționarilor germani.
Insuccesele armatei ruse în fața Plevnei au determiant Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole și a ocupa respectiva fortăreață. Comandantul Diviziei a IV-a, George Manu, primise instrucțiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României. Carol nu s-a grăbit să dea curs cerinței rușilor, susținând necesitatea încheierea unei convenții speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar și la amenințări cu o revoltă a armatei pentru a-l determina pe Carol să ia în considerare o acțiune a trupelor române la sud de Dunăre.
Domnitorul își exprimase temerea că nu va putea avea liber la acțiunea armatei și că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc, iar la insistențele țarului Alexandru al II-lea, domnitorul consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul propus de a ocupa cetatea Nicopole. Evenimentele iau o întorsătură atunci când trupele ruse sunt respinse din nou în fața Plevnei, moment în care Marele Duce Nicolae, într-o telegramă din 19 iulie 1877, adresează Principelui Carol „rugămintea” de a trece degrabă Dunărea împreună cu armata sa. Pus în fața acestui fapt, nedorind să intre în acțiune fără obținerea unor eventuale garanți, dorește recunoașterea statutului de cobeligerant. Ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la București, îi lăsa de înțeles agentului diplomatic român de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor rușilor, cu avertizarea că „în ziua când ați vrea să luați o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo”. Astfel, în schimbul garanției că românii nu vor cuceri nici un pic din teritoriul bulgar, diplomație vieneză ar fi fost dispusă să convingă Marile puteri pentru a ceda, prin viitorul tratat o oarecare parte din Dobrogea.
Pericolul respingerii trupelor țariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul ormânesc și transformarea acestuia în teatru de război, va fi principalul argument pentru participarea la operațiunile militare din Balcani. Marele Duce Nicolae era înștiințat de Carol că a decis să treacă Dunărea, în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială, Plevna.
La 16/28 august 1877, Carol sosește la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial, unde fusese așteptat de către Alexandru al II-lea și Ducele Nicolae, aceștia fiind interesați dacă principele are intenția să comande în persoană trupele românești. La răspunsul afirmativ al acestuia, Nicolae informează că domnitorul ar fi trebuit să se afle sub comanda unui general rus.
Unitățile româno-ruse din fața Plevnei, constituite în Armata de Vest, aeau să acționeze potrivit ordinelor domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov, în calitate de șef al Statului Major. După ce și-a stabilit reședința într-o căsuță modestă din Poradim, Carol I era perfect conștient de dificultatea operațiunii, cucerirea Plevnei fiind cheia succesului operațiunilor militare din Balcani.
Armata română care trecuse Dunărea în vara și toamna anului 1877, se ridica la cifra de 38.000 ostași – 42 batalioane, 32 escadroane și 18 baterii – reprezentând jumătate din efectivul trupelor aliate îndreptate pe frontul de la Plevna. În octombrie vor sosi pe fron și rezervele rusești și va mai trece Dunărea încă o divizie română, armata română reprezentând o treime din totalul trupelor. Consiliul de război întrunit la Radenița în ziua de 25 august/6 septembrie a hotărât declanșarea atacului general asupra Plevnei.
La cea de-a treia bătălie de la Plevna din 10 august/11 septembrie, armatei române i-a revenit sarcina de a cuceri mai întâi reduta Grivița, apoi pătrunderea în partea de nord a orașului, în același timp cu trupele ruse. Pierderile mari de oameni au convins comandamentul suprem de la că Plevna nu putea fi cucerită printr-un asalt general, ci doar prin blocare și asediu sistematic. S-a hotărât sistarea oricărui asalt general și așteptarea noilor trupe din Rusia, care să ajute la încercuirea acesteia; trupele au venit în frunte cu generalul Totleben, care îl va înlocui pe Zotov.
În zilele de 6/18 și 7/19 octombrie s-au dat atacuri pentru scoaterea inamicului turc din redută, însă, atacurile au fost respinse cu pierderi importante, deoarece reduta avea fortificații puternice și legături directe cu exteriorul, prin tranșee, pe unde primeau ajutoare. În cadrul acțiunilor de blocare, în lunile septembrie și octombrie, trupele române au ocupat satul Susurlu și înălțimile învecinate, înaintând până la Opanez, amenințând chiar și cartierul general turc. Aceste trupe au înaintat și spre nord-vestul redutei, ocupând toată zona dintre râurile Vid, Isker și Dunăre.
Pentru ca spatele trupelor ruso-române de încercuire să nu fie primejduit dinspre nord-vest, trebuia cucerită și Rahova, făcând inofensivă garnizoana otomană de aici, care ar fi putu veni în ajutor la Plevna. Paralel cu luptele de la Rahova, s-au luat măsuri pentru strângerea cercului din jurul Plevnei, unde blocada era încheiată încă de la sfârșitul lunii octombrie. Trupele lui Osman Pașa mai puteau rezista până la terminarea proviziilor și a munițiilor. La 19 noiembrie/1 decembrie, Osman Pașa, ajungând la capătul resurselor a cerut comandamentului Armatei aliate să i se permită ieșirea spre Sofia sau Vidin, lăsând în Plevna toate armele și munițiile. I s-a răspuns că nu i poate permite decât capitularea fără condiții; în acest caz, mușirul și-a reorganizat armata (50.000 de soldați), împărțind-o în două eșaloane și pregătind-o pentru atacul de spargere a blocadei.
Pe 28 noiembrie/10 decembrie 1877 s-a declanșat bătălia care a dus la căderea Plevnei și la capitularea lui Osman Pașa. După mai multe atacuri violente, Divizia a 2 a otomană a continuat înaintarea până la podul de peste Vid, unde, un parlamentar a adus știrea că Osman Pașa dorește să vorbească cu comandantul superior, colonelul român Cerchez. Aceștia s-au întâlnit la o casă din paropiere, iar Cerchez l-a asigurat că prizonierii turci vor fi tratați cum se cuvine și numai domnitorul Carol și marele duce Nicolae pot decie soarta armatei otomane. Neștiind unde se afla domnitorul Carol în acel moment, Cerchez a trimis un ofițer să anunțe pe comandantul sectorului de încercuire, generalul Ganețki să anunțî că Osman Pașa s-a predat necondiționat. La puțin timp, a ajuns și generalul Ganețli care i-a cerut lui Osman sabia și un ordin scris de capitulare pentru întreaga armata turcă de la Plevna. Astfel a luat sfârșit bătălia de la Plevna, care a durat aproape 5 luni. Colaborarea militară dintre cele două armate, a dus la victoria războiului. La 5/17 decembrie 1877, marele duce Nicolae aprecia aportul adus de armata română la această victorie, subliniind că rezultate se datoarează, în cea mai mare parte, armatei române.
Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului din 1877 era încheiată; victoria finală devenise sigură și iminentă. Pentru a grăbi această victorie, s-a hotărât ca armata rusă să se îndrepte spre Sofia și Adrianopul, iar armata română spre Vidin și Belogradcik, misiunea principală a acesteia din urmă, fiind anihilarea trupelor otomane din nord-vestul Bulgariei, pentru a asigura flancul drept al forțelor rusești ce înaintau spre Sofia. Această acțiune a fost ușurată de reintrarea în război a Serbiei, cu efectivele armate refăcute.
La 14/26 ianuarie 1878, trupele române, ocupând satele din nordul Vidinului, iar încercuirea s-a încheiat. A doua zi, artileria română de pe malurile Dunării au intensificat tragerile asupra Vidinului. cu scopul demoralizării garnizoanei otomane. La 20 iuanuarie/1 februarie, bombardamentul a fost întrerupt, iar la 23 ianuarie/4 februarie, a sosit vestea încheierii armistițiului de la Calafat, impus de ofensiva armatei ruse peste Balcani. Armistițiul s-a încheiat la 19/31 ianuarie 1878, prevăzând ocuparea unor cetăți și orașe care trebuiau să servească drept refugiu până la încheierea păcii. Trupele ruse au ocupat Silistra, Rusciuk și Șumla, iar trupele române Vidin și Belogradcik.
Când războiul din Balcani se apropia de sfârșit, România a trimis pe colonelul Arion pentru a trata, alături de plenipotențiarul Rusiei și cu delegații otomani, preliminariile păcii cu Poarta. Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 2/14 ianuarie 1878, se punea în vedere colonelului, în cazul neadmiterii sale la negocieri, acesta să declare nul orice act care privește România și la care nu a participat. Trimiterea delegatului român la tratative s-a făcut în virtutea cobeligeranței, spre a preveni adoptarea unor clauze defavorabile țării. Refuzul de a admite reprezentantul României la tratativele de pace și intenția Rusiei de a reanexa cele trei judete din sudul Basarabiei, restituite Principatelor în 1856, de către Congresul de la Paris, au stârnit indignare la București, iar domnitorul, guvernul, Parlamentul și presa au protestat împotriva acestei intenții a Rusiei de a nu respecta Convenția din aprilie 1877.
În sprijinul refuzului admiterii reprezentantului român, diplomația rusă a invocat diferite argumente: că nu a existat nici o înțelegere prealabilă în privința aceasta și că independența României nu era recunoscută. Sesizând intenția Rusiei de a încheia pace separată cu Imperiul Otoman, domnitorul va încerca să apeleze la suportul Cabinetelor europene, în speranța salvării sudului Basarabiei. Agentul diplomatic român de la Berlin, Ion Câmpineanu, va înmâna personal Prințului moștenitor al Germaniei o epistolă din partea domnitorului, în care era dezvăluită intenția rușilor de a reanexa județele basarabene, încercând să atragă atenția germanilor și asupra gurilor Dunării și a navigației libere în zonă.
Încă din luna decembrie 1877, diplomația rusă îl înștiințase pe Wilhelm I și Franz Joseph despre condițiile în care Cabinetul de la Sankt Petersburg înțelegea să încheie pacea. Printre acestea figurau recunoașterea independenței României, libertarea Rusiei de a dispune de Dobrogea și Delta Dunării și sudul Basarabiei. Ocupara Vidinului de către trupele române la începutul lunii februarie 1878, drept gaj până la încheierea păcii, pentru plata despăgubirilor de război de către otomani, va nemulțumi cercurile diplomatice de la Viena, care au promis sprijin Serbiei în scopul ocupării acestei fortărețe. Deși rușii îi autorizaseră pe română să ia în stăpânire orașele Vidin și Belogradcik, sârbii au încercat și ei, în secret să le captureze. Pentru a preveni unele incidente, cartierul general rusesc a instruit trupele sârbe să se oprească la râul Adlie și să permită românilor să ocupe cele două orașe. Însă rușii nu au reușit să demarcheze clar zonele de interes sârbești și românești.
La 29 decembrie 1877, domnitorul preciza ducelui că posibilitatea încheierii armistițiului și preliminariilor păcii a produs un mare entuziasm opiniei publice din România, aceasta fiind, pe bună dreptate, îndreptățită să participe la negocieri, în baza cooperării celor două armate din timpul războiului. În final, s-a hotărât ca Vidinul să rămână Bulgariei datorită majorității populației și să nu se acorde câștig de cauză nici Serbiei, nici României.
La 21 ianuarie/2 februarie 1878, Nicolae îi scrie principelui Carol, mărturisindu-i că a primit preliminariile păcii transmise de la Sankt Petersburg, unde interesele României au fost îndeplinite, prin recunoașterea independenței din partea Porții și printr-o despăgubire teritorială.
Mihail Kogălniceanu solicita agentului român de la Paris să-l contacteze pe ambasadorul otoman pentru a tatona terenul în vederea recunoașterii independenței de către Poartă. O asemenea inițiativă ar fi înlăturat pretenția Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca teritoriu turcesc. La rândul său, Carol îi destăinuia consulului francez la București temerea față de tendința Rusiei de a trata retrocedarea sudului Basarabiei direct cu Poarta, deci în afara preconizatului Congres european, tocmai de aceea, România prefera să obțină dinainte recunoașterea independenței. Însă ministrul de externe francez nu era înclinat să dea curs unei asemenea inițiative, deoarece nu dorea să intre în conflict cu diplomația rusă.
Fața de amenințările și ingratitudinea Rusiei, Camera Deputaților și Senatul au adoptat o moțiune care reliefa hotărârea României de a menține inviolabilitatea teritoriului, reprezentanții națiunii respingând orice tranzacție în privința sudului Basarabiei, având în vedere următoarele motive reale:
integritatea teritorială era garantată de marile puteri, garanție reînnoită de Rusia prin art. 2 din convenția de la 4/16 aprilie 1877;
partea română și-a respectat obligațiile care derivau din această convenție;
România a participat, cu mari jertfe materiale și umane la războiul de la sud de Dunăre;
o Românie independentă și omogenă corespunde intereselor vecinilor și ale Europei.
Schimbul propus de Rusia era dăunător intereselor românești, prin anexarea sudului Basarabiei fiind dificil de a stabili comunicații cu Dobrogea, separată de restul României de către fluviul Dunărea și mlaștinile impracticabile situate în aval de Călărași și până la Brăila. Posesiunea asupra sudului Basarabiei și a Deltei Dunării ar consolida indepența României și ar încununa cu succes misiunea care i-a fost încredințată în 1856, „de a supraveghea, cu energie și statornicie, libera navigație pe Dunăre”.
II.4 Tratatul de la San Stefano
Tratatul dintre Imperiul Otoman învins și Rusia țaristă învingătoare s-a semnat la 19 februarie/3 martie 1878, fără participarea delegatului român și fără ca acesta să aibă cunoștință de stipulațiile respectivului document. Abia la 25 februarie/9 martie Guvernul român a aflat despre condițiile păcii, dar nu în urma unei notificări din partea diplomației ruse, ci prin intermediul unui ziar, „Jurnalul de St. Petersburg”, trimis de Iancu Ghica, ceea ce a produs neașteptare la nivelul cercuril conducătoare, dar și în rândul opiniei publice din țară. Acest act consacra independența României, dar cu anumite renunțări. Poarta renunță la Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor în favoarea Rusiei, care își ia rezervarea de a le schimba cu sudul Basarabiei. La acestea, se adaugă dreptul de trecere pe teritoriul românesc a trupelor rusești care staționau în Bulgaria.
Situația devine tensionantă atunci când se constată mișcări ale trupelor rusești în jurul Bucureștilor și stabilirea unor regimente în diferite puncte strategice ale țării, toate acestea echivalând cu o ocupație militară efectivă. Consiliul de Miniștrii, convocat de urgență decide ca armata să ia poziție de apărare, iar domnitorul însuși efectuează inspecții militare în Oltenia. În același timp, sunt respins propunerile țarului și ale cancelarului Gorceakov de a încheia noi convenții pentru reglementarea trecerii trupelor rusești din Bulgaria pe teritoriul României. În această situație, țarul se vede forțat să ia alte măsuri.
Cum era de așteptat, prevederile de la San Stefano au provocat reacția imediată a guvernelor de la Londra și Viena, tendința de constituire a Bulgariei mari, de la Dunăre până la Marea Egee, cercurile politice britanice neputând admite accesul Rusiei la Bosfor, Dardanele și Marea Mediterană, după cum nu era de dorit nici întărirea poziției acestuia prin noile anexiuni din Asia. Anglia adoptase o atitudine belicoasă, o parte a flotei sale a ocupat Strâmtorile, ceea ce a dat unele speranța Guvernului român față de o posibilă sprijinire a revendicărilor românești. Diplomația britanică avertiza că „orice tratat între Rusia și Turcia atingând clauzele tratatelor din 1856 și 1871 trebuie să aibă caracter european și n-ar putea să rămână definitiv fără aprobarea puterilor europene. Anglia n-ar putea recunoaște un tratat în alte condiții”. Diplomația britanică avea în vedere și încheierea unei înțelegeri cu Poarta, oferindu-i asigurări acesteia că o va sprijini în obținerea de concesii din partea Rusiei.
Pe de altă parte, Austro-Ungaria era nemulțumită de încălcarea angajamentelor asumate anterior, la Reichstad de Rusia în pivința provinciilor Bosnia și Herțegovina. În acest context, monarhia dualistă va încerca, prin negocieri secrete cu Poarta să obțină acceptul aceste pentru preluarea celor două provincii sau cel puțin doar a Bosniei, promițând în schimb suportul diplomatic pentru revizuirea Tratatului de la San Stefano, ceea ce diplomația otomană a refuzat categoric.
Având în vedere noile circumstanțe, Carol îl trimite pe I. C. Brătianu la Viena și Berlin, cu scopul de a câștiga simpatia guvernelor de acolo în favoarea cauzei românești. În timp ce Andrassy îndemna la împotrivire, cu scopul de a crea dificultăți Rusiei, Cabinetul german se arătase rezervat. S-a argumentata că nici o putere nu se putea pronunța de una singură în chestiunea Basarabiei, întrucât problema va fi pusă pe tapet întregii Europe în cadrul acestui congres. Bismarck dorește reunirea congresului și lucrează în acest sens, reamintindu-i lui Carol de problema răscumpărării căilor ferate din România, precum și de tratative cu băncile germane, întrerupte de război. În Berlin se vehicula părerea că România cu independența recunoscută nu ar mai putea fi obligată să accepte pretențiile bancherilor germani și nici nu ar fi putut fi silită la aceasta.
Guvernul român își exprima speranța că diplomația vieneză va lua innițiativa în ceea ce privește propunerea admterii delegaților români la viitorul congres de pace, în acest sens Ion Bălăceanu primind instrucțiuni de a face apel la contele Andrassy. M. Kogălniceanu sublinia că trebuie, cu orice preț demontată situația privind neadmiterea României din cauza faptului că nu i se recunoscuse încă independența. Guvernul solicita participarea la Congres pentru a-și susține punctul de vedere în tratatea chestiunilor care o privesc îndeaproape, susținând că Tratatul de la San Stefano era fără nici o valoare, pentru ca s-a încheiat fără participare românească.
II.5 Tratatul de la Berlin (Anexa 2 – p. 92)
La San Stefano s-a consfințit independența României, fapt ce-și pierde strălucirea datorită unei alte prevederi conform căreia Rusia relua în stăpânire sudul Basarabiei – Cahul, Ismail, Bolgrad, oferindu-i, în schimb, României, Dobrogea (Anexa 3, p. 93). Se încălca astfel, Convenția ruso-română din aprilie 1877, prin care Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României. Prevederile păcii au nemulțumit Anglia și Austro-Ungaria, deopotrivă. Aureola cu care Rusia se învăluise după război a aruncat în uitare acordul de la Reichstadt din februarie 1877 stabilit între Rusia și Austro-Ungaria. În noua conjunctură, Anglia își vede amenințate interele în strâmtorile Bosfor și Dardanele. Prevăzând o posibilă alianță ruso-franceză, generată de tensiunile existente, Bismarck depune eforturi de mediere a conflictelor iscate; ideea unui congres care să reglementeze situația păcii de la San Stefano este susținută cu fervoare de cancelar. Interpelat în Rechstag, în februarie 1878, privind atitudinea pe care Germania o va adopta în viitorul european, Bismarck aprecia că aceasta va fi aceea a unui mijlocitor cinstit, dornic de a realiza pacea durabilă.
Marea Britanie și Austro-Ungaria, interesate în obținerea unor teritorii și sfere de influențe în Imperiul otoman, au contestat valabilitatea tratatului de la San Stefanp și au impus ținerea unui nou congres de pace la Berlin. Acesta s-a desfășurat între 1/13 iunie și 1/13 iulie 1878.
Sub președinția lui Bismarck se întâlneau la Berlin reprezentanții marilor puteri europene: Rusia, Turcia, Austro-Ungaria, Anglia, Franța, Italia și Germania. Congresul a urmărit, în primul rând, stabilirea unui nou echilibru de forță între marile puteri, pe fondul descompunerii progresive a Imperiului Otoman. Ședințele nouă și 10 ale Congresului au dezbătut problemele Greciei, României și Muntenegrului.
În preajma întrunirii Congresului, puterile europene refuză însă admiterea delegaților români, sub pretextul că independența României nu fusese recunoscută, un alt argument invocat fiind acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856. În ciuda opoziției cabinetelor europene, Carol decide să-i trimită la Berlin pe Kogălniceanu și Brătianu, deși era convins că nici una dintre marile puteri nu va susține România; cu toate acestea, cei doi delegați aveau instrucțiuni precise să persevereze și să reziste la toate sugestiile privind orice „ofertă” le-ar fi făcută de către Rusia și nu numai, în problema Basarabiei, iar dacă la Congres se va decide ceva negativ pentru România, reprezentanții diplomatici să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în acord cu voturile Parlamentului român.
Kogălniceanu depunea eforturi stăruitoare pentru a obține admiterea României la lucrările Congresului european. Ministrul român de Externe împărtășește opinia Cabinetului de la București potrivit căreia Tratatul de la San Stefano, fiind întocmit fără participarea României, deși anumite articole o privesc în mod direct, nu avea nici o valoare pentru România, în lipsa delegaților români care trebuiau să exprime interesele țării lor.
Revizuirea clauzelor de la San Stefanp s-a făcut înainte de deschiderea lucrărilor congresului și toate modificările s-au operat potrivit intereselor marilor puteri. Discuțiile de la Berlin au avut mai mult un caracter formal, fiind aranjamente bilaterale anterioare: Austro-Ungaria și Rusia cu acordul de la Reichstadt și Budapesta; Rusia și Marea Britanie cu memorandul din 18/30 mai 1878, Marea Britanie și Imperiul Otoman cu convenția din 23 mai/4 iunie 1878, prin care cea Londra lua în stăpânire de la otomani insula Cipru; Marea Britanie a mai semnat un acord cu Austro-Ungaria, cele două state angajându-se să se sprijine în cadrul congresului de pace din capitala Germaniei. La congres, marile puteri au fost preocupate doar de propriile interese; s-a discutat soarta popoarelor din Balcani, fără participarea reprezentanților acestora; după multe și intense insistențe, aceștia vor fi admiși, ca o concesie, numai pentru a-și putea expune cauza atunci când se va discuta ceva referitor la țara lor.
Delegația României, sosită la Berlin, a insistat în zadar să fie admiși la lucrările Congresului. Ei au primit însă, doar unele întrevederi cu plenipotențiarii celor șapte mari puteri în scopul captării bunăvoinței acestora, dar nu au primit decât unele asigurări de simpatie. La 12/24 iunie, românii au înaintat un memoriu cancelarului Bismarck, conținând principalele probleme pe care România le ridică spre dezbatere și aprobare forumului european. Memoriumul cuprindea cinci revendicări:
nici o parte din teritoriul actual să nu fie dezlipită din România;
teritoriul român să nu fie supus unui drept de trecere în scopul armatelor rusești;
România să reintre în posesiunea gurilor Dunării;
independența să fie consfințită în mod definitiv și teritoriul său neutralizat;
primirea despăgubirilor de război proporțional cu forțele militare antrenate în timpul războiului.
Admisă în ședința Congresului din 19 iunie/1 iulie pentru a-și expune cele 5 cerințe, delegația României a apărat cauza independenței și a respectării integrității teritoriale a țării. Cei doi miniștri au subliniat că România nu cerea dăruirea independenței naționale, fiindcă și-a cucerit-o pe câmpul de luptă; ea cerea ca puterile europene să o recunoască.
În zilele următoare li s-a cerut delegaților români sa facă o declarație de supunere la hotărârile Congresului, dar ei au refuzat; nu voiau să lege țara de deciziile marilor puteri, dictate de politica acestora, cu aceea a dreptului, cum releva Kogălniceanu. În ciuda tuturor insistențelor și „protestelor”, România a trebuit să se supună hotărârilor Congresului de la Berlin, fiind chemată să facă pace. La 1/13 iulie, lucrările Congresului au fost încheiate, semnându-se un tratat de pace care modifica prevederile de la San Stefano:
principatul autonom al Bulgariei creat la San Stefano a fost redus teritorial, constituindu-se la sud de Balcani provincia Rumelia, cu un guvernator creștin numit de Poarta otomană;
Bosnia și Herțegovina au fost date Austro-Ungarie spre administrare;
s-a recunoscut independența Serbiei și Muntenegrului, cărora li s-au făcut mici adaosuri teritoriale.
În privința României, prin articolele 43-45 ale tratatului se preciza că părțile contractante recunosc independența acesteia, condiționând retrocedarea către Rusia sudului Basarabiei și de acordarea drepturilor civile și politice tuturor locuitorilor, indiferent cărei confesiuni aparțineau, fiind pământeni sau străini. Se mai prevenea reunirea cu România a insulelor Deltei Dunării și a Dobrogei care fusese ocupată de otomani în secolul al XV-lea, fiind luată Țării Românești. Se mai stipula că România putea reglementa privilegiile și atribuțiile consulilor străini și urma să facă parte din Comisia Europeană a Dunării, cu atribuții extinse până la Galați.
În ciuda unor condiționări și îngrădiri, Tratatul a recunoscut independența statului român. În lunile următoare, Austro-Ungaria, Rusia și Imperiul Otoman au recunoscut noul statul internațional al României, stabilind relații diplomatice cu aceasta. Italia va recunoaște în 1879, după modificarea articolului 7 din Constituție referitor la drepturile civile și politice, iar Franța, Germania și Maria Britanie va recunoaște abia în februarie 1880, după ce guvernul român a aceptat condițiile de acceptare a căilor ferate de la germani.
Cu toate aceste sacrificii, prin obținerea statutului de neatârnare și recunoașterea internațională, România străbătuse o etapă decisivă în procesul de afirmare europeană. Dobândirea independenței de statul român a contribuit la desăvârșirea unificării statale a națiunii române. La mai puțin de două decenii după constituirea statului național, el își cucerise statutul de independență, recunoscut de marile puteri europene.
Așadar, o mare parte din interesele României s-au realizat datărită Războiului de Indepență. Acesta a făcut ca țara să nu mai depindă de Turcia, iar succesul diplomatic al Prințului Carol și al oamenilor săi a adus și importante alipiri teritoriale, cu toate că pierderea Sudului Basarabiei a reprezentat un sacrificiu nevoit și neprevăzut pentru realizarea acestui scop. După acest episod din istoria România, Carol a devenit mai încrezător în forțele proprii și va realiza în continuare numeroase acțiuni și reforme menite să continue modernizarea statului român.
Capitolul III
Politica externă a României în perioada 1878-1900
III.1 Proclamarea Regatului României
Tratatele de pace din 1878 au fost o expresie vie a relațiilor tensionate dintre marile puteri și a bulversării arenei „marii politici”. Pe de o parte, asistăm la ascensiunea Rusiei în sud-estul Europei, care a redeschis concurența cu Austria pentru dominație în această zonă, iar, pe de altă parte, Germania își afirmă cu fermitate poziția de hegemon în cadrul Congresului de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), secondată de aproape de Anglia. Un al treilea element important este dat de schimbările majore petrecute în statutul politico-juridic al României, al Serbiei, al Muntenegrului și chiar în cel al Bulgariei, unde se remarcă încercările marilor puteri de a-și impune propriul interes, politica lor fiind dusă exact în spiritul practicii din deceniile anterioare, chiar dacă aceste state își câștigaseră suveranitatea.
Astfel, condițiile pentru recunoașterea independenței României au fost foarte dure; schimbul teritorial, extinderea semnificației „afacerii Strousberg” de la una economico-juridică la una politică, obligativitatea de a da satisfacție problemei evreiești au fost încercări foarte sensibile pentru politicienii români. Prin urmare, entuziasmul manifestat imediat după succesul militar și la întoarcerea de pe front a fost repede inhibat. Primii care au resimțit apăsarea exercitată de fostele puteri garante au fost cei din elita politică, iar consecința firească o reprezintă faptul că unele obiective naționale importante, a căror îndeplinire ar fi trebuit să urmeze direct obținerii independenț ei, au ajuns, din nou, într-un con de umbră. În consecință, se revenea la politica devenită tradițională românilor, aceea a încercărilor de reglementare pe cale politico-diplomatică și a impunerii faptelor împlinite, atunci când contextul o permitea.
Pe lângă dificultățile legate de recunoașterea independenței de stat, noua atitudine a marilor cabinete implică și complicarea problemei proclamării regatului. Întotdeauna proclamarea acestuia s-a legat de obținerea suveranității, fiind o consecință logică a acesteia. Imediat după conflict însă, opoziția internațională s-a manifestat ferm prin declarații directe. De exemplu, Andrássy afirma că avem toată susținerea Austriei, mai puțin în privința regatului, plan căruia i se opune printr-un „vetto absolut”. De asemenea, condițiile impuse pentru recunoașterea independenței au întârziat în sine realizarea regalității. În primul rând, satisfacerea lor a ajuns prioritatea politicii externe românești. Apoi, în 1878, ar fi fost imprudent să se proclame regatul ca un fapt împlinit, știindu-se că recunoașterea acestui act s-ar fi obținut doar cu mari compromisuri. Mai mult, România nu putea risca să-și întoarcă Austro-Ungaria împotriva sa, aceasta având o atitudine binevoitoare, mai ales în condițiile în care Rusia devenise o amenințare permanentă. Astfel, guvernul român decide amânarea proclamării regatului, iar Kogălniceanu, ministrul de Externe, prezintă un asemenea plan drept “zvon” și încearcă să acrediteze ideea că niciodată nu a fost vorba despre așa ceva. El mai afirmă că la întoarcerea lui Carol de pe frontul sud-dunărean, acesta a fost aclamat de mulțime și de Camere, dar că nici el, nici miniștrii nu au rostit apelativul „rege”.
Așadar, după ce, în urma războiului, situația se complicase, așa încât s-a impus renunțarea la proclamarea regatului, Carol însuși declarând că este de acord să rămână doar cu titlul de „prinț”, iată că, pe 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniștri a reușit să impună titlul de „Alteță Regală”. Imediat, ministrul de Externe Kogălniceanu a trimis o notă diplomatică tuturor însărcinaților, în care se explică, practic, justețea gestului: „Carol aparține unei dinastii auguste, a devenit suveranul unui stat independent, care prin suprafață, populație și grad de dezvoltare este mai important decât multe state, care poartă chiar rangul de regat”. Apare în acest moment o serie de argumente, care vor fi folosite și mult dezvoltate, inclusiv în negocierile pentru proclamarea regatului.
Chiar dacă regatul nu s-a putut proclama în 1878, noua denumire trimitea cel mai direct, semantic, la acesta, subliniind intențiile de viitor ale românilor. Nu era nevoie de titluri sofisticate pentru suveran, ci de unul care să afirme ideea națională. Crearea regatului tuturor românilor ar fi rezolvat definitiv aspirațiile naționale ale românilor de a avea un stat național unitar. În plus, un mare ducat nu era potrivit cu această idee.
Recunoașterea noului titlu s-a făcut foarte repede deoarece, până pe 13/25 octombrie 1878, toate marile puteri au trimis confirmările la notificările trimișilor români; un al doilea val de notificări, trimise Serbiei, Greciei, Belgiei, Olandei și Statelor Unite, a fost onorat prin note oficiale până la sfărșitul lunii noiembrie. Kogălniceanu, mai ales, dezvoltă o energie deosebită în privința recunoa șterii după toate uzan țele a titlului de „Alteță Regală”. Prin urmare, se solicită o a doua notă oficială de confirmare din partea Rusiei, după ce aceasta oferise doar una simplă, iar, ulterior, se revine printr-o circulară de atenționare ca toți trimișii să aștepte note oficiale. Se dorea, astfel, manifestarea unui gest de voință specific unui stat suveran, nedorind să se lase posibilitatea interpretării facile a actului.
Singurele probleme au apărut, paradoxal, tocmai din partea Austro-Ungariei și a Germaniei, ceea ce este o dovadă în plus că ajutorul lor nu fusese neinteresat. Aceste state nu se opun recunoașterii noului apelativ, însă Viena se exprimă într-o manieră care creează perplexitate, recunoscând titlul doar pentru Carol și prinții din Casa sa, succesori la tron. În acest fel, apărea posibilitatea ca titlul să nu mai fie recunoscut dacă tronul ar fi fost ocupat de un prinț dintr-o altă dinastie, ceea ce este tipic pentru politica ei (a se vedea, de asemenea, maniera în care a recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și unificarea deplină a Principatelor). Atitudinea Curții de la Viena nu este deloc întâmplătoare, deoarece Carol nu avea urmaș la tron, iar succesiunea nu era încă reglementată.
Așadar, în contexul în care, în 1878, marile puteri nu spijineau proclamarea regatului, guvernul a luat inițiativa adoptării titlului de „Alteță Regală” pentru Carol, ceea ce trimitea la încercarea îndeplinirii planului proclamării regatului în viitor. Acest titlu, împreună cu demersurile românilor de a se trimite miniștri plenipotențiari au reprezentat manifestări energice ale unui stat suveran, care, deși i se impuseseră condiții grele pentru recunoașterea neatârnării, dorea să se afirme mai ferm pe arena internațională. Germania și Austro-Ungaria și-au oferit, condiționat, sprijinul în medierea acestei probleme, ceea ce anunță cursul politicii externe românești în perioada următoare, adică gravitarea în jurul Vienei și a Berlinului.
Chiar dacă atât s-a putut îndeplini în 1878, ideea edificării Regatului României își păstrează actualitatea și în perioada următoare, când demersurile politico-diplomatice au primit mai multă consistență. Dacă până în acel moment problema s-a pus împreună cu cea a independenței, începând cu anul 1879 există discuții efective pe marginea acestui subiect, ceea ce anunță și o iminență a producerii actului. România acționează în viitor ca stat suveran, folosind adesea „faptele împlinite”.
În 1879, se prefigurează tot mai clar faptul că acceptul Germaniei, în primul și cel mai important rând, dar și al celorlalte puteri depindea de soluționarea problemei evreiești și a afacerii Strousberg. În acest sens, din Berlin, Liteanu comunica lui Carol că von Bülow este nemulțumit fiindcă Parlamentul trenează în chestiunea modificării articolului 7 din Constituție. Totodată, de Saint-Vallier, reprezentantul francez în capitala germană, transmitea însărcinatului român că ar fi suficientă doar naturalizarea evreilor indigeni, iar lordul Russell spunea că este important doar ca principiul să fie fundamentat legal, căci se poate trece, fără respectarea acesteia. Astfel, Berlinul îi dă de înțeles lui Liteanu că, ulterior, România poate trece la îndeplinirea unor fapte mai mari, care „să merite elogiul istoriei”, putând fi „recompensată pentru prezent chiar prin constituirea Regatului României”.
Interesul diplomaților străini în jurul problemei regatului devine din ce în ce mai mare. În special, consulul Austriei urmărește cu atenție orice inițiativă sau zvon și întocmește, după aceea, rapoarte detaliate. Prin urmare, în aprilie 1879, Hoyös își dădea cu părerea dacă era sau nu posibilă înfăptuirea actului. Astfel, acesta ajungea la concluzia că lucrul nu este cu putință, ceea ce liniștea Viena, impacientată de reproșurile ministrului de Externe sârb, care susținea că e normal ca pentru suveranul lor, Milan, să fie acceptat titlul de „Alteță Regală” odată ce “România a obținut regatul”. Hoyös se baza pe cele declarate de informatorii săi, unul dintre ei fiind chiar un ministru, care niciodată nu îi spusese că ar fi fost discuții pe această temă în guvern. După părerea trimisului austriac, actul de la 9/21 septembrie 1878 a izvorât din voința lui Kogălniceanu, dar I. C. Brătianu nu „vrea complicații pentru o «chestiune de formă», chiar dacă prințul Carol crede că ar fi un surplus de garanție”.
Sfârșitul anului 1879 aduce o atitudine mai binevoitoare și din partea Germaniei, Radowitz sfătuindu-l pe Liteanu să-i recomande lui I. C. Brătianu un voiaj diplomatic la Berlin la sfârșitul lunii ianuarie 1880. Evenimentele au urmat, așadar, un curs logic, vizita lui Vasile Boerescu a pregătit-o pe cea a lui I. C. Brătianu și, apoi, pe cea a lui Carol, Germania fiind dispusă la unele.
Într-adevăr, turneul din martie 1880 al lui I. C. Brătianu la Viena și Berlin s-a dovedit a fi capital, deoarece a marcat apropierea puterilor centrale de România. În consecință, numeroasele demersuri ale trimisului la Viena, Ion Bălăceanu, pe marginea problemei regalității, vin pe un teren foarte fertil. La fel ca și turneul diplomatic al lui V. Boerescu din 1879, și cel al lui I. C. Brătianu a provocat interpretări controversate printre trimișii la București. Era clar că această vizită nu s-a ocupat doar de problema joncțiunii căilor ferate româno-austriece, așa cum se declarase oficial. Inițial, ambasadorii au fost convinși că, pe lângă discuțiile menite să concretizeze, pe de o parte, relațiile dintre România și Austro-Ungaria, iar pe de altă parte, cele dintre România și Germania, se vor atinge și chestiunile succesiunii și ale regatului. Însă, după întoarcerea în țară, în urma confirmărilor venite de la sursele lor de încredere, oficialii au fost convinși că s-a abordat exclusiv problema succesiunii. Această informație este adevărată, fapt confirmat de Ion Bălăceanu, iar renunțarea s-a produs din cauza atitudinii prințului Reuss, ambasadorul german la Viena, cu care s-a întâlnit premierul român. Acest diplomat a avut o atitudine descurajantă, în sensul că a cerut ca România să menajeze, în primul rând, interesele austriece și să nu aibă pretenții la mărirea teritoriului. Era exact punctul de vedere al Dublei Monarhii, care dorea, astfel, să facă presiuni asupra guvernului român. Așadar, deși Berlinul își dăduse acordul de principiu în favoarea proclamării regatului, la cererea Vienei a fixat o amânare de un an.
Așadar, anul 1880 nu aduce decât tatonări diplomatice în problema regalității. Singura realizare concretă este reglarea succesiunii la tron, fapt asupra căruia guvernul a insistat foarte mult, considerându- l ca fiind chiar mai important decât chestiunea titlului în sine. Existența unei ordini clare la succesiune era menită să consolideze atât poziț ia dinastiei lui Carol cât, mai ales, să anuleze orice speranță eventualilor pretendenți.
Cea care a deschis calea unei rezolvări atât de elegante a situației succesorale a fost vizita lui Carol la Berlin, Viena și Sigmaringen de la sârșitul verii anului 1880. În voiajul să u european, prințul a evitat, din demnitate, să se pună în postura unui solicitant la diferitele curți europene42 și evită abordarea directă a problemei coroanei regale. În schimb, problema succesiunii era considerată una personală și, în consecin ță, a fost abordată cu împăratul Wilhelm, șeful Casei de Hohenzollern, cu prințul Carol Anton, șeful ramurii Sigmaringen, și cu Leopold, moștenitorul domeniului Sigmaringen. Așa cum a estimat și guvernul, era o „problemă între prinți”, care nu avea nevoie de nicio intervenție pe linie administrativă.
Așadar, s-a decis ca reglementarea succesiunii să se fac ă prin intermediul scrisorilor de familie. Mai întâi, Carol s-a adresat prințului Carol Anton (23 octombrie 1880), scriindu-i că are nevoie de un act formal, de o scrisoare semnată de toți membrii Casei, prin care să se accepte succesiunea la tron a unuia dintre ei. Și Carol Anton și Leopold îi răspund, pe 21 noiembrie, că sunt de acord, că Leopold renunță în favoarea fiului său Ferdinand, dar că încă mai speră la apariția unui moștenitor direct. Cel mai important este „Actul familiei princiare de Hohenzollern”, trimis pe 24 noiembrie 1880; practic, este vorba de un acord al moștenitorilor și singura dintre scrisori adusă la cunoștința corpului diplomatic într-un mod oficial.
La începutul lunii decembrie, ambele Camere ratifică documentul, stipulându-se că, la majorat, Ferdinand trebuie să se stabilească în România, că urmașii lui vor fi botezați și crescuți în tradiția ortodoxă, dar el, fiind succesor colateral, își va putea exercita liber religia și că toți prinții ereditari ai dinastiei de Hohenzollern primesc apelativul de „Prinț de România”.
Teoretic, anul 1881 trebuia să înceapă sub bun augur. Dar începutul lui marchează apropierea ruso-austriacă, românii fiind obligați să adopte o poziție mai conciliantă pentru a preveni izolarea. De aceea, acceptă înființarea Comisiei Mixte a Dunării, organism nereglementat prin Tratatul de la Berlin. În consecință, pentru a atenua pericolul ca aceasta să decidă în problema libertății de navigație pe Dunăre, așadar de a se afecta suveranitatea, oamenii politici români încearcă să obțină subordonarea ei autorității Comisiei Europene a Dunării, astfel încât Austro-Ungaria să nu aibă vot preponderent.
Situației dificile de pe planul extern i se adaugă și complicațiile interne, încă din 1880 înregistrându-se bulversări în interiorul taberei liberale. De exemplu, în aprilie 1880, I. C. Brătianu îi acordă lui Kogă lniceanu un rol minor prin numirea în postul de ambasador la Paris. Brătianu a reușit să țină întreaga acțiune sub control, niciun ambasador nu știa exact ce o să se întâmple, dar mai ales când se va proclama regatul, deși se vehiculau ca date 8 aprilie și 10 mai, iar părerea unanimă era că actul devenise iminent. Cu austriacul Hoyös, peședintele Consiliului a recurs la un joc diplomatic al nervilor și al inteligenței. Trebuia evitată bruscarea Vienei, ca să nu treacă într-o opoziție flagrantă. De altfel, chiar Berlinul, de sprijinul căruia se beneficia în secret, a avertizat că interesele Dublei Monarhii trebuie avute în vedere. Practic, la fiecare conversație cu Hoyös, Brătianu îl asigura că nu se va face nimic fără acceptul Austriei, ba mai mult, aștepta ca inițiativa proclamării regatului să o ia aceasta, a șa cum promisese încă din 1880, cu prilejul vizitei sale acolo. Un alt argument preferat al lui I. C. Brătianu este punerea în prim-plan a pericolului rusesc, pe fundalul agravării situației în Balcani, impunându-se necesitatea menținerii ordinii la Dunăre.
Dar tocmai aceasta se prefigura a fi soluția. Contextul general era favorabil, deoarece celelalte puteri nu formulaseră obiecții. Imboldul l-a dat nefericitul eveniment al asasinării țarului Aexandru II, pe 1/13 martie 1881. Este momentul când pe plan internațional se instaurează o stare de nedumerire, când atenția este concentrată asupra Rusiei. De asemenea, se putea invoca nevoia creșterii siguranței naționale și a dinastiei, pe fundalul recrudescenței nihilismului. Nu în ultimul rând, se evitau eventualele condiții din partea unui vecin incomod, necunoscându-se atunci intențiile noului țar Alexandru III față de români. Apoi, era și cea mai sigură cale de contracarare a Austriei în problema Dunării.
Deși la 28 februarie/12 martie 1881, Vasile Boerescu îl informa pe Carol că guvernul dorea proclamarea regatului în data de 8/20 aprilie, ziua de naștere a domnitorului, o serie de incidente, legate atât de politica internă , cât și de cea externă a României, au dus la înfăptuirea acestui act în ziua de 14/26 martie 1881. Relevantă pentru contextul proclamării este observația făcută de Alexandru Lahovari, care declara: „Fie ca această zi să se petreacă fără ca să reamintim divisiunile între noi, cari sunt și vor rămânea […] dacă entuziasmul dă coroanele, numai concordia, numai dreptatea, numai înțelepciunea le întărește pe fruntea celor ce le poartă”.
S-a creat, astfel, impresia că proclamarea regatului constituia mai curând o riposte la adresa acuzațiilor formulate cu o zi înainte de junimiști, ei fiind percepuți, în acest sens, ca un factor essential de presiune asupra guvernului. După cum era de așteptat, măsura în cauză a contribuit la o diminuare considerabilă a solemnității acutului, precum și a ideii de raliere a tuturor formațiunilor politice în jurul lui. La votul unanim au fost 99 deputați și 40 senatori. În raportul adresat suveranului de către consiliul de ministry se preciza: „Corpurile legiuitoare au luat initiative și au votat astăzi, în unanimitate și fără nici o deosebire de partid, România constituind Regat, completează și încoronează opera regenerării sale.” Replica lui Carol la aflarea veștii a fost edificatoare, din perspectiva unui bilanț al domniei sale până în acel moment: „Eu primesc titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desfce deloc legăturile strânse cari mă unesc cu poporul meu. Să dea Dumnezeu ca primul rege al României să se bucure de aceeași dragoste cari a răsplătit pe ultimul print de toate necazurile”.
În ședința din 14/26 martie 1881, I. C. Brătianu declara că ar fi dorit o amânare a proclamării nu din cauza presupusei existențe, în interiorul guvernului liberal, a unor idei sau convingeri republicane, ci pentru a nu pune Europa în fața unui alt caz de politică a „faptului împlinit”, care, în opinia prim-ministrului, ar fi dat o impresie de instabilitate. Liderul liberal nu dorea ca puterile europene să perceapă actul proclamării altfel decât ca „național și unanim”, bservând necesitatea ca acum, după proclamare, să se demareze o acțiune internațională de recunoaștere a Regatului României. Brătianu își exprima, de asemenea, „credința tare că numele Carol I al României va străluci în etern alăturarea cu numele Leopold I al Belgiei, ca modelele cele mai perfecte și mai demne de imitate”.
Un motiv în plus pentru decizia de a acționa a lui Brătianu l-a constituit faptul că unii fruntași conservatori, între care Alexandru Lahovari și Titu Maiorescu, lansaseră în presă idea potrivit căreia schimbarea viziunii guvernului român în problema Dunării, în sensul adoptării unei poziții mai conciliante, a fost cauzată de încercarea obținerii acordului pentru proclamarea regatului. Pe lângă caracterul de „fapt împlinit”, al actului, nici documentele nu atestă, însă, ipotezele lansate de opoziție.
La nivelul vieții politice interne, consecințele proclamării Regatului României au avut o importanță indiscutabilă. În primul rând, s-au luat decizia ca, din cauza coincidenței cu funeraliile Țarului Alexandru al II-lea, festivitățile încoronării să aibă loc pe 10/22 mai 1881. La 1/13 aprilie, au fost votate articolele care transformau termenii de „Domnitor” și „Principatele Unite” în „Rege”, respective „Regatul României”.
Atât principele Carol, cât și I. C. Brătianu doreau ca actul proclamării regatului să fie opera unui guvern de uniune națională, să exprime, cu alte cuvinte, voința întregii națiuni. În acest sens, I. C. Brătianu îi prezenta lui P. P. Carp, în martie 1881, propunerea constituirii unui asemenea guvern. Cu toate că junimiștii înclinau să fie de acord, propunerea premierului s-a lovit de refuzul conservatorilor care, pe lângă condiționarea participării la un asemenea guvern cu atribuirea unor posturi importante formațiunii lor politice (Lascăr Catargiu urmând să devină președintele Senatului), nu puteau uita nici faptul că doar insistențele lui Carol I opriseră procesul în care îi antrenase majoritatea liberală după preluarea puterii.
Pe de altă parte, chiar în sânul majorității liberale existau unele rețineri cu privire la participarea conservatorilor, argumentele fiind că, în timpul guvernării lor, aceștia impuseseră o serie de restricții principiilor democratice exprimate în Constituție. În acest fel, neputându-se întruni un consens pentru formarea unui guvern de uniune națională, Parlamentul liberal promulga, la 14/26 martie 1881, Regatul.
O altă măsură a fost demisia, la 5/17 aprilie, a guvernului condus de I. C. Brătianu, explicația oficial constând în acordarea posibilitățile de decizie suveranului, având în vedere contextul creat de proclamarea regatului. Brătianu argumenta, de asemenea, că motivul pentru care nu a demisionat imediat după acest act s-a datorat necesității discutării și aprobării bugetelor în Cameră. Cu toate acestea, decizia demisiei s-a datorat, în bună măsură, pesemne, eșecului formării unui guvern de coaliție cu Partidul Conservator, fruntașul liberal dorind inclusiv o atenuare a atacurilor la adresa grupării pe care o conducea. O consecință însemnată, de aceast dată cu implicaii atât interne, cât și externe, a fost votarea legii împotriva străinilor (sau legea de expulzare). Asasinarea Țarului Alexandru al II-lea generase o adversitate extrem de puternică a cercurilor conducătoare ruse la adresa socialiștilor și a nihiliștilor; în această ordine de idei, Giers, ministrul rus de externe, condiționa recunoașterea regatului de dovedirea capacității României de a-și apăra vecinii de revoluție, prin adoptarea unor măsuri represive la adresa socialiștilor ruși din țara noastră . Deși organizate cu mare fast și având o durată de trei zile, sărbătorile dedicate proclamării regatului nu au reflectat întru totul entuziasmul general, actul înfăptuit la 14/26 martie părând să ia mai mult prin surprindere populația. Oportunitatea organizării ceremoniei de încoronare a fost pusă la îndoială de însuși Carol Anton, tatăl proaspătului rege; acesta îi scria fiului său: „în creațiunile noi de state nu se fac încoronări simbolice; Grecia și Belgia sunt un exemplu pentru aceasta […] Regatul este un fapt desăvârșit, care, prin ceremonia încoronării, n-ar produce, desigur, o întărire a ecoului persistent pe care l-a avut simpla și demna proclamare”. La rândul său, fiul replica: „Gândurile pe care tu le-ai scris despre încoronare și mirungere îmi erau rostite din suflet și eu am combătut dinainte toate aceste ceremonii, dar atrăgea atenția: „în mod surprinzător, am întâlnit aici o anume rezistență chiar în cercurile liberale. Se pornește de la această premisă și se consideră chiar necesar să se arate oporului regalitatea în forma concretă, ceea ce ne-a condus până la urmă la un compromis.” Pe lângă faptul că tranziția la regat nu comporta schimbări majore, de fond, în conținutul monarhiei, prerogativele lui Carol I rămânând aceleași, majoritatea românilor nu erau conștienți decât în mică măsură, dacă nu chiar deloc, de importanța instituirii noii forme de stat. Cât despre oamenii politici, nu puțini au fost cei care, în discursurile lor, au plasat cu precădere accentul asupra componentelor de „stabilitate și ordine” aduse prin proclamare, subliniind noua postură a României, de partener de încredere în relațiile internaționale.
După proclamarea regatului Ion C. Brătianu se retrăgea din fruntea guvernului, la 9/21 aprilie 1881, propunându-l ca succesor pe fratele său, Dumitru. A doua zi, noul cabinet era confirmat de regele Carol. Era, evident, o mutare provizorie. Cedând, chiar și pentru scurt timp, puterea, I. C. Brătianu urmărea rezolvarea mai multor probleme. În primul rând, avea mai mult timp pentru a se ocupa de partid ai cărui membri, din cauza diferitelor disidențe, nu se mai comportau ca un bloc compact, așa cum se întâmplase pe parcursul războiului ruso-româno-turc. În al doilea rând, I. C. Brătianu dorea să mai atenueze presiunea opoziției care cerea cu insistență o schimbare de guvern. În plus, I. C. Brătianu nu dorea să amplifice tensiunile, fiind tot el cel care să prezideze serbările încoronării lui Carol I ca Rege.
Odată cu proclamarea regatului, trebuia să fie modificată și Constituția în care să se cuprindă noul statut politic al țării. În vederea acestei modificări a Constituției era nevoie de un guvern liberal omogen care să poată trece prin Parlament reformele propuse. Ori, la vremea retragerii sale din funcție, existau în guvern mai multe elemente moderate sau conservatoare (V. Boerescu, V. Conta etc.) care ar fi putut încetini impunerea reformelor. Or, după îndepărtarea din fruntea cabinetului a fratelui său, Dumitru, avea să urmeze o remaniere guvernamentală din care elementele moderate ar fi fost înlăturate. În urma neînțelegerilor ivite între cabinetul condus de D. Brătianu și majoritatea liberală din Parlament, primul era nevoit să demisioneze. În această situație regele Carol I îl însărcinează pe C. A. Rosetti cu formarea unui nou guvern, dar acesta refuză. Astfel, după o pauză de numai două luni, la 9/21 iunie 1881, I. C. Brătianu revine în fruntea guvernului.
Noul cabinet avea în fruntea principalelor ministere oameni a căror linie politică coincidea cu cea a primului ministru. Astfel, pe lângă funcția de prim-ministru, I. C. Brătianu mai deținea și portofoliile Finanțelor și, ad-interim, Războiului, la Interne era principalul său colaborator, C. A. Rosetti, la Externe E. Stătescu, iar la Justiție M. Pherekyde. În această alcătuire, noul guvern îi putea permite lui I. C. Brătianu să înceapă acțiunea de reformare a Constituției. O reformă care avea la bază ideile inovatoare ale lui C. A. Rosetti și cu care nu numai conservatorii, ci și liberalii moderați nu erau de acord. Aceștia, prin grupurile formate în jurul G. Vernescu și a lui M. Kogălniceanu, încep o acțiune de contestare a modificărilor Constituției pe care le aveau în vedere „radicalii” și o apropiere de conservatori. Conservatori care, de la dispariția lui M. C. Epureanu (murise în septembrie 1880), erau conduși de Lascăr Catargiu.
III.2 Politica externă a României la sfârșitul secolului al XIX-lea
Cucerirea independenței, cu profunde consecințe de ordin intern, a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă, urmare a noului statut juridic internațional al statului român. Tocmai după 1878, întregul context al relațiilor internaționale au căpătat o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri, care aveau să aibă drept consecință izbucnirea Primului Război Mondial.
Prin poziția sa, România reprezenta o deosebită importanță din punct de vedere strategic. Diplomația marilor puteri nu putea neglija faptul că intrarea în război de partea uneia dintre ceke două tabere, sau neutralitatea era de natură să modifice situația militară din Răsărit, în condițiile unui front continuu. Cucerindu-și independența în 1877-1878, ea putea să devină o barieră, sau o punte de legătură pentru expansiunea rusă în Balcani. Pe de altă parte, România era cel mai puternic stat din sud-estul Europei. Chiar dacă teritorii importante locuite de români erau în afara granițelor sale, România avea o suprafață și o populație mai mare decât statele de la sud de Dunăre. Pe de altă parte, guvernul austro-ungar nu putea face abstracție de plasarea României în tabăra adversă, într-o eventuală conflagrație europeană, aceasta putând determina nu numai întărirea cu șase milioane de români independenți, ci și cu periclitarea situației sale prin mișcările care puteau fi așteptate. România dispunea de importante resurse naturale, care puteau fi de mare importanță în cazul unei conflagrații, dar poseda și un sistem bun de comunicații și telecomunicații. De asemenea, nu se poate face abstracție de armata română, chiar dacă, efectivele ei erau mult mai reduse decât cele ale Puterilor Centrale.
Importanța României pe plan internațional a fost subliniată și de alegerea reprezentanților marilor puteri care au fost trimiși aici. Unii aveau calități deosebite, alții s-au remarcat prin aptitudinile lor, ca de exemplu Bulow, Goluchowski, Kiderlen, Aerenthal, Czernin, Lascelles. Situația era sintetizată de un diplomat francez, care considera că Bucureștii constituiau „o trambulină pentru ambasadori”.
Acest interes al marilor puteri asigura diplomației române un câmp mai larg de acțiune. În același timp, el ridica și dificultăți suplimentare, în comparație cu statele plasate în regiunile mai periferice ale continentului. Situația era cu atât mai complexă cu cât România își cucerise recent independența. Pentru a asigura posibilități de acțiune diplomatică în funcție de noul statut internațional al țării, instituțiile de politică externă au fost reorganizate, începând cu Ministerul Afacerilor Străine și continuând cu agențiile diplomatice din străinătate, care au fost ridicate la rangul de legații. Recrutarea unui personal diplomatic bine pregătit presupunea rezolvarea unor dificultăți, deoarece pregătirea lui specifică trebuia să se realizeze direct în activitatea diplomatică.
Diplomația României independente s-a lovit de numeroase și importante dificultăți, în special din partea marilor puteri. Acestea erau obișnuite să rezolve neînțelegerile doar pivind interesele lor, inclusiv acelea care priveau alte state, cum sunt cele din sud-estul Europei. La 25 februarie/6 martie 1879, ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, von Hoyos, prin intrarea României în rândul statelor independente, i s-a dat dreptul acestei țări să-și făurească viitoarele relații cu celelalte state și cu imperiile vecine, situația care trebuie pusă în legătură cu faptul că românii au știut „să folosească în scopurile lor lipsa de acord și rivalitatea dintre marile puteri, au reușit să se apropie de ținta dorită, independența”.
Atitudinea marilor puterii în primii ani ai independenței noului stat este cât se poate de semnificativă, prin strădaniile de a-i impune unele soluții în momente în care situația ei nu era consolidată încă. Chiar de la Congresul de la Berlin, marile puteri arătaseră că nu intenționează să trateze cu România pe picior de egalitate. Ulterior, recunoașterea independenței, problemă de natură externă a fost condiționată de rezolvarea unei probleme interne. O atitudine asemănătoare a fost față de România la proclamarea Regatului, eveniment cu triplu interes: consolidarea poziției monarhiei, stimularea luptei pentru desăvârșirea unității statele și asigurarea unui prestigiu sporit în exterior. După asasinarea țarului Alexandru al III-lea, ministrul rus de Externe, Giers a declarat nemulțumit reprezentantului României la Sankt Petersburg că România tolerează activitatea pe teritoriul său a unor revoluționari ruși. Același Giers mai afirma că recunoașterea Regatului era condiționată de dovada că guvernul român știa să-și apere vecinii de revoluție. Adoptarea unei legi care viza împiedicarea activității revoluționare a emigranților a fost primită cu satisfacție la Sankt Petersburg, Berlin și Viena.
Începând cu 1856, diplomația europeană acordase un interes deosebit Dunării. Războiul ruso-turc din 1877-1878 determinase modificări importante în bazinul interior al fluviului, Congresul de la Berlin a avut în vedere și stabilirea noului său statut internațional. Statele riverane, fără a fi consultate li s-au restrâns drepturile în raport cu acelea pe care le avea anterior Imperiul Otoman, a fost impusă dărâmarea fortărețelor, s-a interzis utilizarea vaselor militare, funcționarii Comisiei Europene a Dunării depindeau direct de aceasta.
În conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Berlin, fluviul a fost împărțit în două sectoare: Dunărea de Jos, până la Galați, aflată sub protecția Comisiei Europene și Dunărea de Sus, sub controlul riveranilor, a căror comisie nu fusese constituită încă. Comisia Europeană a hotărât crearea unei Comisii Mixte a Dunării de Jos, compusă din riveranele România, Bulgaria și Serbia și neriverana Austro-Ungaria, căreia i s-a atribuit președinția, cu sarcina de a supraveghea și executa regulamentele de navigație.
După 1878, România, care fusese cooptată în Comisia Europeană, nu putea accepta această situație, prin instruirea căreia i se îngrădea libertatea de acțiune politică și i se afectau grav interesele comerciale, pe o arteră prin intermediul căreia stabilea legătura cu statele Europei Centrale. Austro-Ungaria crea continui greutăți exportului românesc pe piața Monarhiei. Tensiunea politică și-a găsit expresia într-o puternică campanie de presă, în aceste împrejurări, în mai 1881, partidele politice naționale din Transilvania au fost unificate.
Acceptând soluția Comisiei Mixte, impusă de marile puteri, România a încercat să obțină subordonarea acestui organism Comisiei Europene și să elimine votul preponderent al Austro-Ungariei, a cărei președinție, a fost neovită să o accepte. Sub presiunea marilor puteri, a fost impusă „propunerea Barrere” (denumită astfel după reprezentantul Franței în Comisia Europeană) și un reprezentant al Comisiei Europene, numit la fiecare 6 luni. Lipsită de votul preponderent, Austro-Ungaria își putea impune punctul de vedere în cadrul Comisiei cu sprijinul Serbiei, cu care încheiase alianță în 1881 și al reprezentantului Comisiei Europene.
România s-a opus adoptării propunerii lui Barrere. Relațiile au devenit tot mai încordate, iar Austro-Ungarai a impus noi restricții comerciale asupra produselor românești. La ședința C.E.D. din 2 mai 1882, reprezentanții puterilor europene au fost de acort cu propunerea Barrere, în ciuda opoziției Bulgariei și a României, ca și a obiecțiilor delegatului rus. România a continuat să se opună propunerii Barrere, nesemnând Regulamentul și contestând legalitatea creării unei Comisii Mixte în care Austro-Ungaria avea poziția dominantă. Pe lângă poziția Austro-Ungariei, România obiecta și față de faptul că al cincilea membru putea fi chiar delegatul austriac la C.E.D., astfel că împreună cu delegatul austriac în Comisia Mixtă, Viena ar fi putut obține majoritatea voturilor, având și sprijinul Serbiei.
Eustație Pencovici, comisarul român în instituția internațională, primea, la 16 mai 1882, instrucțiunile Ministerului de Externe al României, favorabil găsirii unei soluții de compromis. În privința Comisiei Mixte se menționa ca reprezentanții statelor neriverane să fie admiși doar cu titlu de delegați din partea C.E.D. și pe picior de perfectă egalitate. Proiectul Barrère putea fi considerat acceptabil dacă executarea Regulamentului elaborat pentru sectorul Porțile de Fier – Galați era pusă „sub supravegherea unei autorități fluviale denumite Comisie de supraveghere, în care Comisia Europeană a Dunării va fi reprezentată prin doi delegați și statele riverane Bulgaria, România și Serbia, fiecare printr-un delegat”, fără ca România să mai dețină și un alt delegat, în virtutea reprezentării sale în organismul de la Galați. Președinția urma să aparțină, în fiecare sesiune, unuia dintre membrii delegați de Comisia europeană ales cu majoritatea voturilor, iar Comisia Europeană putea cere Comisiei de supraveghere, prin intermediul delegaților săi, informațiile de care avea nevoie în legătură cu deciziile Comisiei de supraveghere care priveau libertatea de navigație.
La 21 mai/2 iunie, Comisia Europeană a Dunării a terminat redactarea regulamentului de navigație și poliție fluvială, aplicabil pe porțiunea cuprinsă între Glați și Porțile de Fier și a adoptat propunerea Barrere, potrivit căreia în Comisia Mixtă, alături de riverani, intra și un reprezentant al Austro-Ungariei, ca președinte permanent, precum și un delegat al Comisiei Europene a Dunării. Regulamentul a fost adoptat de Conferința de la Londra, a celor șapte puteri, care, la cererea Rusiei, a scos brațul Chilia de sub autoritatea C.E.D. Nefiind admisă să participe cu vot deliberativ la lucrările conferinței din 8/20 februarie și 10/22 martie 1883, România a declarat că nu se simte legată să respecte deciziile adoptate fără consultarea și împotriva intereselor sale.
Poziția guvernului român în privința Tratatului de la Londra era exprimată de ministrul de Externe Sturdza într-un memoriu trimis, la 24 mai 1883, șefului diplomației britanice, Granville. Ministrul român afirma drepturile României de a participa la desfășurarea unei conferințe care reglementa statutul fluviului la care România era riverană, considerând neobligatorii hotărârile luate în cadrul acesteia, refuzând să recunoască 6 dintre articolele Tratatului de la Londra.
Atitudinea guvernului de la București, de neacceptare a unor decizii care lezau grav suveranitatea României și periclitau interesele ei comerciale, făcea ca izolarea diplomatică a țării să devină aproape totală: presiunile marilor puteri în „chestiunea Dunării” indicau necesitatea abandonării politicii „mâinii libere” și a găsirii unei baze de înțelegere față de intransigența Vienei. Conducătorul Afacerilor Externe germane, contele Hatzefeld, declara deschis ministrului român la Berlin, Vârnav-Liteanu, că în locul unei rezistențe fără profit era de dorit ajungerea la relații amicale cu o Mare Putere învecinată. Negocierile desfășurate la Viena și Berlin și apropierea României de Puterile Centrale făceau ca, la 15 septembrie 1883, Austro-Ungaria să renunțe la aplicarea Tratatului de la Londra, considerând că orientarea politicii externe românești către Tripla Alianță oferea garanții suficiente pentru menținerea pozițiilor importante pe care monarhia dualistă le avea la Dunărea de Jos. Astfel, politica externă românească în următorii treizeci de ani era determinată și de dorința guvernului I.C. Brătianu de a ajunge la o soluție satisfăcătoare în dificila chestiune a Dunării, de a garanta principiul libertății de navigație pe Dunăre.
III.3 România și Tripla Alianță
Primii cinci ani după independență au reprezentat o experiență dură privind activitatea internațională a României. Oamenii politici au ajuns la concluzia că o alianță cu una sau mai multe mari puteri europene era necesară pentru a putea face față presiunilor din interior, însă aceasta nu era atât de facilă. Toate posibilitățile având dezavantaje, opțiunea trebuia să se îndrepte spre cea care prezenta, în limita situației, inconvenientele cele mai puține. De altfel și micile state vecine României au intrat după 1878 în sfera de influență a unor state mari, Bulgaria în cea a Rusiei, iar Serbia s-a apropiat de Austro-Ungaria.
În mod tradițional, cultural și artistic, orientarea românilor se îndrepta spre Franța. Înfrântă în 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck, iar interesul ei se îndrepta mai puțin spre răsăritul continentului. O diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin, aceasta fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Relațiile comerciale dintre România și Franța s-au păstrat la un nivel scăzut, iar piața financiară franceză a rămas închisă României, bancherii francezi preferând să particile la împrumuturile române prin intermediul băncilor germane.
Cu aliatul din 1877, guvernul român ajunsese într-o stare de încordare, ca urmare a atitudinii acestuia din 1878, divergențele continuând și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, ca de exemplu episodul din ianuarie 1879, când armata română a ocupat fortăreața Arab-Tabia, dominând Silistra, aceasta reprezentând un punct strategic pentro frontiera sudică a României. Această acțiune a declanșat un conflict diplomatic în care Austro-Ungaria a fost de partea României, iar Germania și Rusia împotriva ei, Rusia, care se angajase în organizarea Bulgariei rupând relațiile diplomatice cu statul român. Acest conflict a fost rezolvat după ce fortăreața a fost dată în stăpânirea României, în iulie 1880.
În ceea ce privește monarhia dualistă, austriecii nu puteau să se bucure de prea multă simpatie în România, problema esențială fiind situația românilor din Transilvania. O alianță a României cu guvernul unui stat care subjuga câteva milioane de români putea arăta opiniei publice ca o abdicare de la sprijinirea unor interese vitale ale propriului popor.
Interesele cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți; nu se putea vorbi, ce-i drept de o simpatie a opiniei publice față de recentul Imperiu german, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori au scos la iveală unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa românilor. După 1878, debutul unei noi etape în relațiile româno-germane îl reprezintă vizita la Berlin din ianuarie 1883 a lui D. A. Sturdza, ca și ministru de externe, sfătuit de către Bismarck să caute și să adopte soluția unei înțelegeri amiabile pe Dunăre, lăsând în același timp impresia că ar fi de partea Austriei.
În aceste condiții, soluția impusă era cea a unei alianțe cu Germania, aceasta prezentând avantajul că era cea mai mare putere militară din Europa, dar dispunea și de o importantă economie. Însă relațiile cu această țară nu ofereau doar avantaje, ci prezentau și inconvenientul că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța secretă austro-germană din 7 octombrie 1879 îndreptată împotriva Rusiei, cele două mair puteri urmând să se ajute reciproc în cazul unui atac din partea țarului. În 1891, Bismarck invită Rusia să reînnoiască „Alianța celor trei împărați”, ai Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei, constituită în 1873. În 1882, cancelarul completează sistemul alianțelor pe care îl anticipase pentru izolarea Franței, semnând împreună cu Austro-Ungaria și Italia actul constitutiv al Triplei Alianțe. Guvernul de la București dorea o înțelegere cu Germania și mai puțin cu Austro-Ungaria, dar Bismarck adusese la cunoștință că drumul spre Berlin trece prin Viena.
Relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria și Germania erau foarte dezvoltate: cerealele și animalele românești se îndreptau spre pețele din aceste țări, care, la rândul lor, ofereau o mare parte din importul românesc de mărfuri și produse industriale. Aceste relații au avut ca scop determinarea anumitor grupuri la acceptarea unei apropieri de Puterile Centrale. Producătorii agricoli români erau avantajați prin piața de desfacere a grânelor și vitelor în aceste țări, iar piața financiară germană oferea posibilități pentru contractarea împrumuturilor într-o perioadă când acestea erau tot mai necesare.
De asemenea, o apropiere de Puterile Centrale era favorizată și de unii factori politici; opinia publică românească era ostil, iar atitudinea ei nu putea fi neglijată. În condițiile unei diplomații secrete, deciziile sunt luate de un număr mic de persoane, un interes îl prezenta atitudinea principalilor oameni politici, iar unii dintre ei erau adepți ai apropierilor cu Puterile Centrale, în fruntea lor situându-se însuși regele Carol.
Rămas loial țării sale de origine, Carol pornea de la ideea că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României privită în contextul dezvoltării generale a acesteia. În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol putea pune presiune asupra miniștrilor în scopul imprimării unei orientări în politica externă, iar modul de redactare a Constituției din 1866 permitea acestuia o mare acțiune pe plan internațional.
În 1883, când Constituția a fost revizuită, prevederile care îi acordau putere în politica externă regelui și-au păstrat forma inițială. Indiferent că ar putea fi vorba de acțiuni de culise sau de neglijență, faptul urma să aibă consecință scoaterea tratatelor politice de sub influența Parlamentului. Asupra unui tratat nediscutat în Adunarea Legislativă și rămas secret, influența opiniei publice scade, sau e chiar inexistenă, iar prerogativele șefului statului rămân constante, sau chiar cresc.
În 1883, atitudinea regelui coincide cu cea a lui Brătianu, primul ministru, însă orientarea politică spre Puterile Centrale era sprijinită doar de către acesta din urmă. Adepți se aflau și în tabăra conservatoare, în rândurile juniniștilor. Aceștia nu aveau o bază socială bună, dar dispuneau de personalități importante precum Petre P. Carp, cu rol important în tratativele diplomatice din 1883 și Titu Maiorescu, cu o importanță însemnată la apropierea de Puterile Centrale.
Realizarea unei alianțe nu putea fi decât rezultatul unei acțiuni bilaterale; rolul Puterilor Centrale apare preponderent, atât în încheierea, cât și în păstrarea alianței cu România. Începând cu 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde interes și atenție ridicată diplomației române, chiar o apropiere austro-ungaro-română. Argumentul acestuia era să atragă România de partea Germaniei și monarhiei dualiste „împotriva” Rusiei pentru a putea avea asigurată frontiera sudică, Bulgaria fiind sub sfera de influență rusească, care și-a luat rolul de a reorganiza acest stat. La 19 august 1883, Bismarck a pus direct chestiunea unei apropieri a României față de Tripla Alianță. Întrucât se pregătea o vizită a lui Carol la curțile regale austriacă și germană, acesta fiind cea mai potrivită ocazie de a exprima acestuia planurile gândite anterior.
Inițiativa unei apropieri a României de Tripla Alianță aparținea cancelarului german; aceasta a găsit ecou la diplomația austro-ungară, care urma să fie principala beneficiară a apropierii. Pe lângă atitudinea României în problema Dunării, apropierea nu a fost posibilă datorită guvernului român care nu a făcut nici un pas să arate intenția de realizare a acestei apropieri.
La 26 august/7 septembrie 1883, Brătianu a acceptat invitația făcută de Bismarck în scopul unor discuții la Gastein, cu scopul creării unor baze ale alianței dintre România și Puterile Centrale. Asigurându-l pe Bismarck în privința legăturii față de Germania, primul ministru a insistat asupra dificultăților pe care țara sa le avea cu cele două mari state vecine. La rândul său, cancelarul a încercaz să folosească acordul lui Brătianu în vederea unei apropieri cu Germania pentru a tempera iritarea produsă de diplomația vieneză, după cum intervenise și la Viena, la vizita lui Carol. Bismarck credea că apropierea României de Puterile Centrale putea fi durabilă în măsura în care vor fi reduse conflictele acesteia cu Austro-Ungaria. Acesta a militat pentru un tratat prealabil între București și Viena, urmărindu-se astfel, un dublu câștig: păstrarea unei anumite posibilități de lucru în relațiile cu Rusia și imprimarea unui caracter concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat chiar cu statul cu care avea cele mai multe conflicte, într-o relație către von Reuss, ambasadorul german la Viena, Bismarck subliind chiar aprecierea lui Brătianu, că o alianță cu Rmoânia ar fi fost mai eficace chiar decât una cu Italia.
Pe de altă parte, Austro-Ungaria era direct interesată într-o alianță cu România, iar ideea unui tratat între două țări a fost imediat îmbrățișată de Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungar. El a ajuns la o înțelegere cu Brătianu în timpul vizitei cestuia la Viena, încercând chiar să obțină unele avantaje pentru Austro-Ungaria, dar, până la urmă, a fost nevoit să accepte punctul de vedere al primului ministru român. Acesta a cerut să alcătuiască în termeni similari tratatelor din 1879 și 1882. Într-un articol se menționa ca guvernul român să nu tolereze pe teritorul său acțiuni politice sau sociale, care sunt îndreptate împotriva Monarhiei Dualiste, iar guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații. Acest articol a fost respins de Brătianu și înlocuit cu altul în care cele două state își promiteau ajutor reciproc, în cazul vreunei agresiuni; Brătianu a mai respins și prevederea conform cărei un tratat militar urma să stabilească problema comandamentului superior în caz de război, eliminându-se posibilitatea unei subordonări a armatei române. Brătianu a cerut să fie inclusă prevederea în cazul căreia, un tratat militar urma să stbilească aceleași scopuri urmărite prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania ca și România-Austro-Ungaria; cu alte cuvinte, tratatul este valabil atâta timp cât este valabilă și alianța dintre cele două puteri.
Tratatul de alianță dintre România și Austro-Ungaria a fost semnat la 18/30 octombrie 1883, în aceeași zi cu aderarea Germaniei la acesta; cuprindea un preambul și șapte articole. Se specifica caracterul defensiv al alianței, părțile contractante își promiteau pace și prietenie, nici una dintre părți nu va încheia tratate sau alianțe îndreptate împotriva uneia dintre ele și își vor acorda sprijin reciproc. În cazul pericolului unei agresiuni, cele două părți sunt nevoite să se consulte și să ajungă la un rezultat în ceea ce privește măsurile, iar problemele militare vor fi reglementate de o convenție specială, iar în caz de război, nici una din părți nu va negocia și nu va încheia pace separată. Durata Tratatului este de cinci ani, începând din momentul ratificării, iar dacă nu era denunțat ori una dintre părți nu cerea revizuirea, acesta se prelungea cu încă trei ani. Ambele părți și-au promis păstrarea secretului în ceea ce privește Tratatul.
Încheierea acestui tratat aducea unele avantaje de ambele părți. Pentru Austro-Ungaria, a constituit asigurarea adăpostului la frontiera sudică și era mai mult decât un succes strategic. Austro-Ungaria putea să spere că dacă guvernul român nu va lua atitudine directă împotriva manifestărilor naționale care vizează reunirea cu românii din Transilvania, statul român nu le va sprijini și nu va permite vreo acțiune deschisă în acest sens. Pentru România, alianța cu Germania și Austro-Ungaria o ajuta să facă față mai ușor unei presiune externe.
În anul semnării tratatului, Brătianu și Sturdza și-au exprimat convingerea că acesta avea să consolideze independența României și să pună capăt influenței rusești. Ei au amintit și eforturile rusești de a stârni rivalitățile interne și au afirmat că de la Sankt Petersburg erau trimiși mai mulți bani decât vreodată până atunci către opoziția română din presă și nu numai. Teama de intrigile Rusiei a fost unul dintre motivele principale pentru încheierea acordului, deși orice alt argument care l-ar fi impresionat pe Bismarck, ar fi primit întreaga atenție cuvenită. Cel mai important aspect al acestui tratat era caracterul său strict. Cu aprobarea regelui, Brătianu a promis că documentul nu va fi arătat vreodată Parlamentului pentru ratificare sau presei românești.
Interpelat în Adunarea Deputaților, la 29 octombrie/10 noiembrie 1883, despre călătoriile sale în străinătate și rezultatele obținute, Ion C. Brătianu a răspuns evaziv, că a urmărit o apropiere a României de Germania și Austro-Ungaria, dar nu a precizat că s-a încheiat un tratat de alianță. Încheiată într-o anumită conjunctură, din rațiuni de stat, alianța cu Austro-Ungaria n-a fost niciodată populară în România, din cauza politicii de asuprire națională exercitate de mo-narhia habsburgică asupra românilor din Transilvania și Bucovina. Înțelegând această realitate, Carol I a ținut tratatul secret, el nefiind cunoscut decât de câțiva oameni politici români, și aceasta cu prilejul semnării și prelungirii lui.
Existența tratatului n-a putut evita starea de tensiune între România și Austro-Ungaria, generată de voința poporului român – de pe ambele versante ale Carpaților – de a trăi în granițele unuia și aceluiași stat. Astfel că istoria relațiilor dintre România și Imperiul Habsburgic a fost presărată cu numeroase incidente. Chiar cu câteva luni înainte de semnarea tratatului dintre cele două state, la 5 iunie 1883, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare la Iași, senatorul Petre Grădișteanu, în discursul său, și-a exprimat speranța că regele Carol I ”va recăpăta pietrele prețioase care lipsesc încă din coroana lui Ștefan cel Mare”. Dar conflictele se vor amplifica în anii următori, întrucât guvernul de la Budapesta promova o politică extrem de ostilă față de români, ca și față de celelalte naționalități din cuprinsul Ungariei.
Dezvoltarea relațiilor româno-austro-ungare în anii imediat următori a subliniat persistența unor contradicții fundamentale care le subminau. Influența rusă în Bulgaria și formele în care se manifesta avuseseră un mic rol în tendința României de a găsi un sprijin în Puterile Centrale; în toamna lui 1885, în urma unei răscoale în Rumelia, s-a proclamat unirea acesteia cu Bulgaria, sub conducerea lui Alexandru de Battenberg, privit cu ostilitate de diplomația rusă. Pe de altă parte, Serbia considera această unire ca pe o tulburare a echilibrului balcanic; ea a declarat război Bulgariei, dar a suferit două mari înfrângeri, înaintarea fiind oprită prin intervenția diplomației austriece. În timpul acestor evenimente, guvernul român a păstrat o atitudine corectă de neutralitate strictă. Această atitudine a determin ca locul tratativelor să fie desemnat chiar orașul București, propunere făcută de Bismarck. Pacea de la București poate fi considerată drept primul succes internațional al diplomației românești. După puțin timp, Alexandru de Battenberg a fost înlăturat în urma unui complot, după aceasta făcându-se chiar propunerea unei uniuni a Bulgariei și României sub Carol I. Este evident că aceasta nu ar fi fost niciodată acceptată de Rusia, care amenința chiar cu o intervenție armată în cazul unei asemenea situații. Sprijinul acordat de diplomația română pentru alegerea pe tronul Bulgariei a lui Ferdinand de Saxa a mărit divergențele între cele două.
Aceste evenimente au menținut relațiile politice ale României cu Puterile Centrale în ciuda divergențelor românilor și ale austro-ungarilor. În 1888, Bismarck arăta lui Kalnoky, că, în posibilitatea unui atac al Rusiei împotriva României, Austro-Ungaria nu are asigurat ajutor din partea Italiei, car s-ar putea dovedi util. S-ar permite ca trupele austro-ungare să fie conduse către Est și Nord, trupele italiene spre România, ceea ce ar contribui la degajarea căilor ferate. Aderarea Italiei s-a produs la 3/15 mai 1888, stabilită pentru 5 ani și prevedea că dacă Tratatul anterior va expira înainte de acest termen și alianța cu Italia va înceta în același timp. În aceste momente, alianța României cu Puterile Centrale era tensionată. Aceste contradicții erau puțin favorabile pentru păstrarea relațiilor României cu Puterile Centrale. Din această cauză, Germania și Austro-Ungaria au trimis la București doi diplomați cu seccese remarcabile, Bulow și Goluchowski.
Cei doi diplomați austro-germani erau deosebit de interesați în consolidarea poziției Monarhiei Românești. În audiența sa cu Bulow, regele Carol îi declara că guvernul român nu vrea să irite Rusia, relațiile cu aceasta constituind o problemă dificilă și fac tot posibilul pentru a evita un război. Cu toate acestea, scopul celor doi diplomați era menținerea unor relații încordate București – Sankt Petersburg, iar România va menține relațiile în continuare cu cele două. Cu prilejul jubileului de 25 de ani de la urcarea pe tron, Carol I a fost felicitat prin scrisori ale monarhilor sau șefilor de stat, singura abținere fiind aceea a lui Alexandru al II-lea, iar titularul lagației ruse a fost reținut în concediu. Regele a fost profund dezamăgit și a văzut în asta o amenințare, fiind determinat să caute iar o apropiere de Puterile Centrale.
În sfârșit, la 13/25 iulie 1892, la Sinaia a fost încheiat cel de-al doilea tratat între Austro-Ungaria și România. El apare sub forma unui tratat nou, deși este aproape identic cu cel din 1883, a cărui valabilitate expirasă. El a fost semnat de cei doi Goluchowski și Al. Lahovari și contrasemnat de Lascăr Catargiu, ceea ce trebuia să dea mai multă greutate acordului. La 11/23 noiembrie și 16/28 noiembrie au fost semnate actele de aderare ale Germaniei și Italiei, ultimul nefiind semnat de nici un reprezentat al României, cu toate că fusese încheiat la București.
Pentru a-și proteja cu eficiență interesele, România ca „stat mic” a învățat să-și modeleze politica externă în funcție de raporturile dintre Marile Puteri și de mutațiile survenite pe plan internațional. Preponderenta Triplei Alianțe în Europa n-a putut fi contracarată de alianta franco-rusă din 1891, mai ales că înfrângerea neașteptată a Rusiei în războiul cu Japonia din 1904 a relevat ineficiența acesteia in plan militar. O relativă echilibrare aforțelor a adus-o încheierea Antantei Cordiale din 1904, dintre Franța și Anglia. Dar abia semnarea acordului anglo-rus din 1907 definitiva Tripla Intelegere și modifica esențial raportul de forte pe plan mondial.
Momentul reînnoirii apare esențial cu politica externă a României, în legătură cu interesele ei fundamentale în vremea respectivă, ca și stabilirea locului ei pe plan internațional. Inițiativa reînnoirii nu a venit de la România, ci a fost necesară o acțiune îndelungată și importantă a diplomației Austriei și Germaniei pentru a se ajunge la această încheiere. Contradicțiile cu Austro-Ungaria au determinat ca regele să aibă mari rețineri în privința alianței, ca urmare a situației românilor din Transilvania, înlăturate decât după intense eforturi.
Reînnoirile Tratatului prin protocolul din 1896, urmat de notele germană și italiană din 1899, apoi tratatul din 1902, nu schimbă poziția regelui Carol. În iunie 1892, regele a atras din nou atenția asupra revendicărilor românilor din Transilvania. În perioada următoare reînnoirii Tratatului, divergențele cu Austro-Ungaria s-au intensificat. Problema națională a determinat o largă mișcare și în Regat și în străinătate. D. A. Sturdza a prezentat regelui două memorii, a căror concluzie era că maghiarii subminează adeziunea României la Tripla Alianță. În aceste condiții, pentru cercurile diplomatice din afara secretului, existența unei apropieri a României față de Puterile Centrale părea puțin probabilă.
Evoluția situației în această perioadă a întărit orientarea politicii externe a României și a ridicat valoarea alianței ei pentru Puterile Centrale. La începutul anului 1895, a expirat tratatul care leagă Serbia de Austro-Ungaria. Influența austriacă a fost înlocuită de cea rusă, iar diplomația bulgară a început să se orienteze spre Rusia. Faptul a determinat o întărire a orientării spre Tripla Alianță.
Capitolul IV
Politica externă la începutul secolului XX.
Războaiele balcanice
IV.1 Criza bosniacă
Austro-Ungaria, urmărind sistematic infiltrarea în Sud-Estul Europei a prezentat de la începutul anului 1908, înaintea declanșării revoluției turce, proiectul unei căi ferate care pornind de la frontiera austro-ungară ar fi trecut prin sangeacul Novipazar, ajungând la Salonic, inițiativa producea nemulțumirea Serbiei și a Rusiei. Tendința Austro-Ungariei era de a-și consolida pozițiile în Peninsula Balcanică, alături de proiectul căii ferate a dus la o apropiere între Serbia și Muntenegru, iar anexarea Bosniei și Herțegovinei a determinat cele două țări să acționeze în continuare în comun cu multă energie. Răspuns la planul căii ferate propuse de Viena, guvernul rus a venit cu o altă variantă de cale ferată, care plecând dintr-un port albanez de la Marea Adriatică și mergând spre Dunăre avea scop să deschidă Serbiei drum liber la mare și să o scoată de sub tutela economică a Austro-Ungariei.
Profitând de revoluția turcă, diplomația vieneză s-a gândit să anexeze Bosnia și Herțegovina, mai ales că prin convocarea Parlamentului otoman, cele două provincii trebuiau să trimită reprezentanții în acest for legislativ. Alois von Aehrenthal, intenționa ca anexarea să se petreacă cu asentimentul marilor puteri în primul rând al Rusiei. Astfel în septembrie 1908, la castelul Buchlau, au avut loc tratative ruso-austro-ungare2.
Șeful diplomației țariste, Alexandru P. Izvolski, și-a dat acordul în legătură cu anexarea Bosniei și Herțegovinei cerând în schimb omologului său ca Austro-Ungaria să ajute Petersburgul în tentativa sa de a obține modificarea regimului Strâmtorilor, dreptul flotei militare rusești de a trece fără opreliști prin Bosfor și Dardanele3. Curtea vieneză, acceptând să sprijine intenția Petersburgului miza ca, în afara anexării Bosniei și Herțegovinei, să realizeze și alte obiective: compromiterea politicii țariste în ochii statelor balcanice – Serbia și Muntenegru în special, Rusia apărând după toate acestea aliata Austro-Ungariei; înrăutățirea raporturilor dintre Imperiul țarist și Poartă; compromiterea alianței ruso-engleze încheiată în 1907, întrucât prin venirea la putere a noului regim otoman Marea Britanie care își întărise considerabil pozițiile la Istanbul, era puțin probabil să fie dispusă la concesii în problema Strâmtorilor.
Izvolski a purtat tratative în Germania, la Berchtesgaden, cu secretarul de stat al Ministerului de Externe, unde a prezentat punctul de vedere rusesc în privința Strâmtorilor, declarând că dacă proclamarea independenței Bulgariei ar provoca un război turco-bulgar, guvernul țarist nu este dispus să se lase atras într-o asemenea acțiune; ministrul țarist de externe precizând că Petersburgul nu poate accepta ca bulgarii sau grecii să se instaleze la Istanbul.
Se anunță că Împăratul și Regele Francisc Iosif I a adus la cunoștința marilor puteri, că în mesajul de tron, cu care va deschide Delegațiunile va anunța anexarea provinciilor ocupate Bosnia și Herțegovina. Această măsură a devenit indispensabilă în urma ultimelor evenimente din Turcia, care în mod firesc au repercutat și populația musulmană din provinciile ocupate”. Neașteptând răspunsul Angliei și fără ca problema Strâmtorilor să fie reglementată în spiritul discuțiilor de la Buchlau, împăratul Francisc Iosif a emis la 5 octombrie 1908 rescriptul privind anexarea Bosniei și Herțegovinei, iar a doua zi a decretat mobilizarea.
În 1909 lucrurile se complică din nou, relațiile diplomatice dintre Grecia și Turcia sunt rupte. În timp ce diplomația țaristă insista în vederea convocării unei conferințe a marilor puteri care să reglementeze probleme derivate în urma revoluției „Junilor Turci”, diplomația vieneză exercita presiuni asupra Imperiului Otoman, în vederea unei înțelegeri directe. Curtea vieneză era dispusă să achite Porții o despăgubire pentru anexarea Bosniei și Herțegovinei. La 26 februarie s-a semnat acordul prin care în schimbul a 2,5 milioane lire turcești, Poarta recunoștea anexarea celor două provincii. Rămânea ca Rusia să nu se opună stării de lucruri din S-E European, Germania cerând acordul Imperiului țarist la acțiunea Austro-Ungariei.
Austro-Ungaria a instituit starea de alarmă pentru Corpurile 7 și 13 de armată, Rusia nefiind suficient pregătită și neexistând o sudură suficientă în cadrul Antantei a cedat recunoscând la 21 martie 1909 anexarea provinciilor. La 31 martie ceda și Serbia.
În privința poziției României față de evenimentele din 1908 trebuie amintită atitudinea regelui Carol I, care, deși era un adept convins ale alianței cu Puterile Centrale iar în ultimii ani păstrase o anumită răceală față de Serbia și regele Petru, nu a subscris niciodată planurilor agresive ale Vienei în Balcani și s-a pronunțat în mai multe rânduri, în perioada premergătoare izbucnirii crizei, pentru menținerea unor bune raporturi între Austro-Ungaria și Serbia, declarându-se ferm împotriva intențiilor agresive ale Vienei față de Belgrad. O poziție asemănătoare, chiar pro-sârbească avea și Ionel Brătianu, ministrul de externe al României din acea perioadă. Carol a criticat deschis atitudinea incorectă a baronului Aerenthal, care declarase la un moment dat că Serbia ar fi putut fi despăgubită printr-un loc în Comisia dunăreană, idee care nu era nici pe placul riveranilor, nici pe cel al României. În scrisorile către sora sa Maria, Carol vorbea și despre situația grea a Serbiei, care la începutul anului 1909 era încă în fierbere, deși pacea era deja asigurată.
În perspectiva unui conflict diplomatic între Belgrad și Viena, care ar fi putut degenera într-unul european, guvernul român a adoptat o decizie majoră în politica sa externă, avertizând Viena că într-o asemenea situație țara noastră se va vedea obligată să denunțe obligațiile care îi reveneau conform tratatului existent între România și Tripla Alianță. Cu toate acestea, poziția Serbiei continua să fie destul de fragilă, ea fiind pe deplin conștientă că va fi foarte greu să conteze pe sprijinul uneia dintre Marile Puteri. În septembrie 1908, Milovan Milovanović a prezentat această situație dificilă a Serbiei și însărcinatului cu afaceri al României la Belgrad, Constantin Conțescu.
În legătură cu situația creată, însărcinatul cu afaceri al României la Sofia a avut o serie de discuții cu omologul său sârb, Simić. Acesta, socotit ca fiind unul dintre apropiații lui Milovanović, arăta că Belgradul considera că, dacă o singură putere europeană nu va recunoaște anexarea Bosniei și Herțegovinei, atunci chestiunea va rămâne în suspans, permițând soluționarea acesteia în timp, în concordanță cu aspirațiile naționale ale poporului sârb. Din punctul de vedere al lui Simić, Serbia era gata pentru o luptă decisivă, această problemă fiind una de care depindea întregul viitor al țării sale, dar totul se putea face numai cu ajutorul Rusiei. Atât Austro-Ungaria, cât și Serbia au făcut intense pregătiri de război în lunile septembrie, octombrie 1908. Cele ale Serbiei erau de natură defensivă și aveau în vedere masarea tuturor garnizoanelor din Belgrad pe Dunăre datorită temerii față de un atac din nord. Pregătiri asemănătoare se făceau și pe celălalt mal al Dunării, pe teritoriul ungar. Acestea aveau în vedere intimidarea Serbiei, dar și a Rusiei care în acea perioadă trecea printr-o gravă criză financiară și militară.
Deși era din ce în ce mai puțin probabil ca Serbia să aibă sorți de izbândă, aceasta s-a menținut pe poziții și a cerut compensații, chiar și în primele luni ale anului 1909. Acest lucru era semnalat și de ministrul român la Belgrad, Victor Cuciureanu în rapoartele sale din ianuarie 1909. Astfel, acesta considera că nu mai exista niciun om politic la Belgrad care să creadă că cererile guvernului sârb condus de Pera Velimirović, în privința autonomiei Bosniei și Herțegovinei sau a compensațiilor teritoriale ar mai putea fi satisfăcute, cu toate că diplomația sârbă continua să le susțină.
În martie 1909, încordarea dintre Serbia și Asutro-Ungaria ajungând la cote foarte înalte, forțele politice și militare din România au fost nevoite să își ia toate măsurile de precauție în eventualitatea unui conflict între cele două state mai sus menționate. Astfel ministrul britanic la București, Sir William C. Greene, nota în rapoartele sale despre zvonurile care circulau la București în martie 1909 în legătură cu pregătirile guvernului român pentru mobilizarea Corpului I Armată. Această măsură avea menirea strategică de a proteja România în eventualitatea înfrângerii armatei sârbe și împingerii ei pe teritoriul României de către armata austro-ungară. Totuși ministrul britanic considera că implicarea României în conflictul sârbo-austro-ungar era puțin probabilă, mai ales datorită relațiilor de bună vecinătate dintre cele două state.
În ceea ce privește atitudinea opiniei publice din România față de evenimentele din 1908-1909, putem spune că ea a fost total defavorabilă Austro-Ungariei și clar în favoarea Serbiei. Aceste evenimente au avut loc într-o perioadă când procesul de maghiarizare a românilor transilvăneni era în plină desfășurare. Românii și-au manifestat în mod deschis simpatia față de Serbia și totalul dezacord față de politica austro-ungară.
O asemenea manifestare de simpatie a fost descrisă în luna iulie 1909 de un funcționar al Legației Turciei la Belgrad, într-un raport către ministrul turc de externe, Mehmed Rifat pașa (1860-1925). Din respectivul raport aflăm despre sosirea la Belgrad în ziua de duminică, 11 iulie 1909 a unui grup de circa 300 români din București, Turnu Severin și alte orașe românești. Aceștia au fost foarte frumos primiți de populația și autoritățile belgrădene. Ei erau însoțiți de senatorul Titus Frumușanu, care, la banchetul dat în onoarea oaspeților români de municipalitatea belgrădeană, a rostit un discurs preluat de numeroase ziare din Serbia. „Noi nu venim ca delegați ai guvernului român, ci ca delegați ai poporului român pentru a dovedi poporului sârb simpatia și dragostea noastră. Poporul român nu împărtășește ideile guvernului român în privința politicii externe. Românii doresc prietenia sârbilor, alături de care ei vor lupta împotriva dușmanului comun până la ultima picătură de sânge. Prin eroica lor rezistență contra Austriei, sârbii au știut să câștige simpatia tuturor românilor și a lumii civilizate de aceea eu strig: Trăiască Serbia, trăiască prietenia româno-sârbă, trăiască Confederația balcanică”.
IV.2 Primul război balcanic
Orientarea politicii externe rusești spre Balcani avea o veche tradiție. Întreruptă doar o scurtă perioadă în primii ani ai secolului al XX-lea, când expansionismul rusesc a vizat cu predilecție Extremul Orient, această politică a fost reluată cu mai multă vigoare după războiul ruso-japonez din 1904-1905, însă a înregistrat unele eșecuri, greu explicabile, dacă se are în vedere marele efort pe care cancelaria de la Petersburg l-a făcut pentru atingerea țelurilor sale strategice.
Eforturile Rusiei de a-și extinde influența în Balcani au întâmpinat rezistența Austro-Ungariei. Esența conflictului austro-ungaro-rus consta în contradicția lentă, care uneori însă dădea naștere la forme acute de tensiune, între interesele celor două imperii de a domina statele balcanice sau cel puțin de a-și împărți sferele de influență în această zonă geografică. Întrucât pretențiile Rusiei în Balcani erau sprijinite adesea și de Franța, iar cele ale Austro-Ungariei aveau, de regulă, asentimentul Germaniei, se poate spune că, din primii ani ai secolului al XX-lea și până la izbucnirea Primului Război Mondial, Peninsula Balcanică a devenit centrul unor puternice presiuni politice exercitate de ambele grupări politico-militare opuse ale Marilor Puteri, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere.
Cu toate strădaniile depuse de a câștiga încrederea popoarelor balcanice, pentru ca apoi s-o exploateze în folosul ei, Rusia n-a găsit întotdeauna simpatiile pe care conta în Balcani. Ea își îndepărtase, de pildă, simpatia Serbiei din cauză că nu o sprijinise suficient în 1908, când Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina, dar mai ales datorită politicii ei față de Bulgaria, pe care o sprijinea în speranța că va reuși să facă din ea un instrument supus politicii țariste. Printr-o asemenea politică, țarul Nicolae al II-lea căuta să repare ceea ce stricase diplomația rusă în timpul lui Alexandru al III-lea, care, lipsit de abilitate, îndepărtase Bulgaria silind-o să se orienteze spre Austro-Ungaria. Încheierea convenției militare secrete cu Bulgaria în 1909 poate fi considerată un succes al diplomației ruse, din acest punct de vedere.
Franț a apreciat pozitiv atitudinea de neutralitat e față de războiul balcanic adoptată de guvernul de la București. C. Blondel, ministrul Franței la București, informa pe R. Poincaré, ministrul de Externe al Franței, pe data de 23 octombrie 1912, că politica de neutralitate e susținută de majoritatea oamenilor politici români. Unii însă, printre care și Take Ionescu, se pronunțau pentru mobilizare, în momentul în care Bulgaria a atacat Turcia, pentr u a-l determina pe regele Ferdinand să-și ia angajamente formale față de Româ nia. Regele Carol I, „a cărui voință este preponderentă în materie de politică externă ”, nu pare dispus să asculte sfaturile celor care ar vrea să angajeze direct România în conflict. C. Blondel credea că regele Carol I nu va întreprinde nimic, dacă Marile Puteri reușesc să localizeze războiul în Balcani și dacă niciuna dintre ele nu intervine în luptă.
În acest context, poziția României avea o importanță deosebită pentru politica balcanică a Rusiei. Atragerea acesteia în sfera de influență a Rusiei nu numai că ar fi creat o punte de legătură cu statele slave din Balcani, dar, totodată, ar fi diminuat considerabil posibilitățile Austro-Ungariei de contracarare a politicii sale în Sud-Estul Europe. Se pare însă că diplomația rusă nu realiza faptul că România, deși nu este un stat balcanic, avea propriile interese la sud de Dunăre și nu a sesizat contradicțiile care existau din acest punct de vedere între România și Austro-Ungaria. Vizând în special atragerea Bulgariei, Rusia nu a putut exploata divergențele dintre România și Austro-Ungaria în problemele balcanice. Este semnificativ astfel că în 1910 Sazonov considera că România este un „stat dunărean și nicidecum un stat balcanic” și că ea nu avea „în Balcani nici un interes teritorial”. Or, acest interes exista fără îndoială, dar România își rezerva dreptul de a pune problema revendicărilor ei teritoriale numai dacă se produceau modificări ale statu-quo-ului balcanic.
Sub conducerea lui Carol I, România promova o politică de echilibru între Marile Puteri, urmărind cu atenție evo-luția situației internaț ionale, cu deose-bire cea din Balcani. Această politică s-a dovedit utilă, o elocventă expresie fiind aceea că în aprilie 1909 Carol I primise bastonul de feld-mareșal al arma-tei germane, iar în decembrie 1912 pe cel de mareșal al armatei ruse. În această atmosferă, regele Carol I aprecia că își putea încorona lunga-i domnie cu un statut internațional pres-tigios. Nicolae Iorga scria: „în dorința de a influenț a cu orice preț politica ge-nerală, el se ocupa de drumul sârbesc în Adriatică, de soarta Salonicului, de Albania autonomă, pe care ar susține-o și cu bani – avea, de la regina, planul de a face rege al ei pe nepotul acesteia, pașnicul și greoiul prinț de Wied, care începea să caute pe hartă țara viitoarei sale domnii – șt i-ar da și o jandarmerie macedo-română. I se părea chiar că vede în România un puternic partid care ar vrea războiul imediat cu Rusia nepregătită; și aceasta în momentul când era momit cu proiectul căsătoriei prin țului Carol cu una din Marile Du-cese”. Pe de altă parte, băiatul născut de principesa Maria în iunie 1913 a primit numele de Mircea, amintind de Mircea cel Bă-trân, stăpânitor al cetății Dârstor.
Perspectiva unei intrări a României într-o „confederație balcanică” a elaborat-o, câțiva ani mai târziu, în ianuarie 1912, de pe poziții antantofile, Take Ionescu, care a conceput un plan pentru a crea o Uniune a statelor din jurul Mării Negre, fără nicio excepție. Inițiatorul acestui plan considera că o asemenea „Uniune” va fi capabilă să asigure pentru multă vreme pacea Balcanilor, precum și întâietatea influenței ruse în Peninsula Balcanică și în afacerile turcești. Pe această cale, după convingerea lui Take Ionescu, se putea rezolva în folosul Rusiei și al Triplei Înțelegeri „problema Strâmtorilor”. Aluzie la acest plan a făcut Take Ionescu și într-o convorbire cu R. Poincaré, căruia i-a arătat că era foarte nemulțumit de sprijinul pe care Parisul și Petersburgul îl acordă României.
Așa cum se știe, evoluția evenimentelor a fost însă alta. Antanta balcanică s-a constituit fără România și sub egida Rusiei. Mai mult de atât, atitudinea statelor balcanice a imprimat alianței un caracter antiotoman, deși Rusia inițial concepea Alianța balcanică ca un instrument pentru contracararea politicii Puterilor Centrale în Sud-Estul Europei. Supraestimându-și influența asupra statelor balcanice, alianța acestora i-a scăpat însă lui Sazonov, declanșându-se războiul împotriva Porții.
Desfășurarea Primului Război Balcanic, într-o manieră favorabilă statelor balcanice, în condițiile acutizării tensiunilor dintre Marile Puteri care făceau parte din cele două grupări politico-militare opuse, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, a impus însă Rusiei limitarea sprijinului pe care statele din Balcani mizau, atât din cauza pericolului extinderii conflictului, cât și din cauza insuficientei sale pregătiri militare. Ralierea Rusiei la ideea „Concertului european”, susținută activ de diplomația franceză, oferea diplomației ruse șansa de a contribui la restabilirea păcii, Petersburgul rezervându-și, în cadrul acțiunii de mediere, un rol activ.
Deși România nu participa la conflict, Rusia a acordat o atenție deosebită diferendului său teritorial cu Bulgaria. Pe baza analizei documentelor diplomatice, putem aprecia că diplomația rusă avea o strategie bine concepută în vederea atragerii României de partea Antantei, în același timp însă menajându-se susceptibilitățile Bulgariei, pentru a nu o îndepărta din sfera de influență rusă și a o determina astfel să se apropie de Puterile Centrale. Pentru realizarea acestor obiective, a existat o acțiune concertată a Rusiei și Franței, diplomația engleză dovedindu-se mai puțin activă.
Atitudinea Marilor Puteri ale Antantei față de România, în timpul Primului Război Balcanic, se subsumează noii orientări de politică generală pe care au adoptat-o acestea treptat față de zona Sud-Estului european. Dacă revoluția „Junilor turci” din 1908 crease inițial condițiile pentru creșterea influenței Antantei în cadrul Imperiului Otoman, treptat, intransigența guvernului turc manifestată în refuzul de a întreprinde reformele cerute, în special în partea europeană a Imperiului, a determinat o reorientare a politicii acestor state față de Poartă. Dacă în mod tradițional Anglia și Franța susținuseră integritatea Imperiului Otoman, ca o măsură de stopare a expansiunii ruse în Sud-Estul Europei, treptat, în condițiile consolidării Triplei Înțelegeri și a declanșării luptei de emancipare deplină a popoarelor din Sud-Estul Europei de sub dominație otomană, aceste mari puteri și-au reconsiderat poziția. Anglia, fără a renunța la rezervele sale față de politica balcanică a Rusiei, considera că, pe măsura declinului Imperiului Otoman, este necesară sprijinirea statelor independente din Sud-Estul Europei. Franța, care avea angajamente mai precise față de Rusia, deși nu era dispusă să o susțină deplin în politica sa balcanică, considera că nu interesele sale economice în Imperiul Otoman trebuie să fie primordiale în politica sa față de zona Sud-Estului european, ci alianța sa cu Rusia. În acest context, Rusia găsea în Peninsula Balcanică un teren fertil pentru creșterea influenței sale. Este explicabil astfel de ce Petersburgul a acceptat cu ușurință schimbarea caracterului Antantei balcanice, dintr-una preconizată a fi antiaustro-ungară, într-una antiotomană, mai ales că pierderea pozițiilor Antantei în Imperiul Otoman a fost urmată, firesc, de o creștere a influenței Puterilor Centrale la Constantinopol.
Principalul obstacol în calea apropierii României de Tripla Înțelegere îl reprezentau relațiile sale cu Rusia. Deși estompată parțial prin trecerea anilor, starea de spirit creată în România în urma Congresului de la Berlin, stăpânirea Rusiei asupra Basarabiei făceau ca România să graviteze mai departe în sistemul politico-militar al Puterilor Centrale. Este adevărat că spre sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea relațiile româno-ruse se îmbunătățiseră substanțial, dar se opreau numai la forme exterioare de manifestare, adică la vizitele reciproce ale oamenilor politici, la contactele dintre personalitățile militare și la schimburile cu caracter cultural. Aceste expresii tipice ale raporturilor de bună vecinătate, oricât ar fi fost ele de cordiale, nu puteau, așa cum s-a observat, nici măcar să atenueze efectele obstacolelor care despărțeau România de Rusia. Treptat, însă, antipatia României față de Rusia își pierdea din ascuțișul ei, poate și ca urmare a stabilirii unui nou echilibru de forțe între Antanta și Tripla Alianță. Consolidarea acestui echilibru a permis României reevaluarea politicii sale externe.
Așadar, poziția României în timpul Primului Război Balcanic ajunsese să reprezinte un factor de importanță europeană, de care Marile Puteri au trebuit să țină seama. Austro-Ungaria și Rusia, cele două Mari Puteri cu interese directe în Sud-Estul Europei, aparținând celor două grupări politico-militare opuse, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, deși din motive diferite, au susținut poziția României în diferendul cu Bulgaria. Rusia a făcut-o pentru a atrage România de partea Antantei, cu grija însă de a nu pierde influența câștigată la Sofia, Austro-Ungaria, pentru a menține alianța cu România, cu preocuparea ascunsă însă de a atrage Bulgaria de partea Dublei Monarhii și a o opune astfel Serbiei. În fond, atât Austro-Ungaria, cât și Rusia, aveau obiective contradictorii, ceea ce a impus o abordare diplomatică foarte nuanțată în problema diferendului româno-bulgar, iar momentul tranșării unei soluții definitive nu sosise încă. De aceea, era preferabilă pentru amândouă Marile Puteri menționate rezolvarea litigiului prin tratative directe româno-bulgare.
Marile Puteri din cadrul Antantei nu puteau să nu sesizeze faptul că, dincolo de disponibilitățile manifestate de regele Carol I pentru o strângere a relațiilor României cu acestea, unele fapte concrete demonstrau că suveranul român era în continuare fidel politicii pe care a urmat-o timp de aproape 30 de ani alături de Puterile Centrale. În acest sens, vizita în România a șefului Marelui Stat Major al armatei austro-ungare, Fr. Conrad von Hoetzendorf, desfășurată în perioada 16/29 – 17/30 noiembrie 1912, a reprezentat un adevărat test asupra eficacității activității diplomatice a Rusiei și a Franței în vederea detaẟării României din sistemul Triplicei și alăturării acesteia Triplei Înțelegeri. Așa cum se știe, misiunea generalului austriac era de a determina guvernul român să nu mai trateze cu reprezentanții Rusiei și Franței, dar și de a lega România printr-o convenție militară. În optica diplomației vieneze, o convenție militară avea totodată menirea de a întări alianța politică, a cărei scadență se apropia. Menținerea României în alianța cu Austro-Ungaria era considerată ca absolut necesară în acel moment, când războiul balcanic amenința să se transforme într-unul european.
Așadar, diplomația rusă, deși intuia că între România și Austro-Ungaria este încheiată o convenție militară, se arăta totuși optimistă în ceea ce privește viitorul relațiilor ruso-române. În schimb, Anglia și Franța se arătau profund dezamăgite de politica externă adoptată de regele Carol I.
Conștientă de importanța poziției României într-un posibil conflict între Austro-Ungaria și Rusia, diplomația țaristă continua totuși, chiar și în aceste condiții, să-și intensifice eforturile în vederea desprinderii României de Puterile Centrale și atragerea sa de partea Triplei Înțelegeri. Deoarece prezența generalului Conrad von Hoetzendorf la București provocase mare indignare la Petersburg, diplomația rusă căuta s-o contracareze prin trimiterea în România a Marelui Duce Nicolae Mihailovici, cu prilejul aniversării căderii Plevnei, la 23 noiembrie 1912. Prezentată oficial ca un gest de curtoazie, pentru a înmâna din partea țarului Nicolae al II-lea bastonul de mareșal al armatei ruse regelui Carol I al României, vizita Marelui Duce Nicolae Mihailovici viza în fond obiective mult mai precise, de care guvernul român era conștient mare iritare la Petersburg, ci să sondeze terenul pentru a sesiza intențiile României într-un posibil conflict ruso-austro-ungar. Documentele relevă faptul că, în cazul în care Rusia nu ar reuși să atragă România de partea sa, dorința cabinetului de la Petersburg era aceea ca, în perspectiva unui război între Rusia și Austro-Ungaria, România să fie neutră.
Vizita Marelui Duce în România a marcat un moment semnificativ în relațiile româno-ruse din perioada desfășurării crizei balcanice. Ea a fost totuși comentată în ziarele bucureștene mai cu seamă de pe poziții negative, folosindu-se această ocazie și pentru a se evoca soarta Basarabiei de la a cărei răpire se împlinise nu cu mult timp mai înainte un veac. Oricum, ea a constituit un prilej de schimb de opinii și încă un pas important pe calea îmbunătățirii relațiilor cu Rusia, cu toate că nu s-au conturat precis pozițiile viitoare în caz de conflict general.
IV.3 Al doilea război balcanic
România a evidențiat importanța poziției geopolitice a statului român, Bucureștiul fiind curtat intens de marile puteri, dar și de țările mai mici din regiune. Astfel, Austro-Ungaria a semnat o convenție militară cu România (30 noiembrie 1912), privind eventualitatea unui război împotriva Rusiei. La 25 ianuarie/5 februarie 1913, a fost reînnoit tratatul româno-austro-ungar, iar la 27 februarie același an, tratatul de alianță româno-german. Cu toate acestea, Austro-Ungaria avea dificultăți să mențină relațiile bune cu România, întrucât ea sprijinea Bulgaria, încercând să o detașeze de Imperiul Rus.L a rândul ei, Rusia căuta să slăbească legăturile României cu Tripla Alianță. Într-unul dintre primele sale rapoarte, N. Șebeko, noul reprezentant al Rusiei în capitala României regale, constata discrepanțele dintre orientarea guvernului și a suveranului spre Puterile Centrale, pe de o parte, și simpatia crescândă a opiniei publice pentru Antantă (de fapt, pentru Franța), pe de altă parte. Tot în încercarea de a detașa România de Puterile Centrale, Serghei D. Sazonov a fost la originea gestului țarului Nicolae al II-lea de a oferi bastonul de mareșal al armatei ruse regelui Carol I, prin marele duce Nicolae Mihailovici, care a făcut o vizită la București, la sfârșitul anului 1912. Pretextul a fost implinirea a 35 de ani de la bătălia de la Plevna, episod fructuos al colaborării militare româno-ruse.
Cel de-al doilea Război Balcanic a izbucnit în noaptea de 29/30 iunie 1913, când bulgarii au atacat pe sârbi și pe greci prin surprindere, fără declarație de război, pe valea Vardarului și respectiv la Salonic, cu intenția vădită de a crea o breșă între sârbi și greci. Otomanii au profitat de situație și au ocupat rapid Lule Burgas, Kirk Kilise și Adrianopolul. României i se oferise posibilitatea de a restabili un echilibru al puterii în Balcani, din care să iasă favorizată33. Obiectivele campaniei României în Bulgaria erau limpede expuse de „Le Figaro” din 17 iulie 1913: „garantarea echilibrului balcanic și admiterea participării sale la tratativele de pace”. „Corriere della Serra” comenta la 23 iulie 1913: „Întrucât Bulgaria cunoștea situația economică, financiară și militară a României, este de neînchipuit prin ce iluzie extraordinară și orbire inexplicabilă a putut să se expună unui război cu toate statele balcanice, plus România, când numai aceasta din urmă, singură, poate să o zdrobească”.
România a declarat război Bulgariei la 27 iunie /10 iulie 1913 și atacul convergent îndreptat împotriva armatelor țarului Ferdinand a condus la înfrângerea rapidă a acestora. Deși armata română nu a întâmpinat rezistență, ea a a primit ordin să nu intre în Sofia, iar regele Carol I a solicitat omologilor săi din Serbia, Grecia și Muntenegru (11/24 iulie 1913) să pună capăt ostilităților în vederea începerii negocierilor pentru încheierea păcii cu Bulgaria. Interesant este că starea de spirit a ostașilor români aflați la sud de Dunăre era sintentizată de sloganul: „Drumul spre Sofia duce în Transilvania”, atitudine ce a avut un mare răsunet în Ardeal și a produs neliniște la Budapesta, Viena și Berlin.
În timpul războiului s-a remarcat, pentru prima dată, prin energia și curajul ei, principesa Maria. Ea a obținut de la rege permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde erau aduși bolnavii de holeră. Și-a dovedit capacitatea organizatorică și mai ales calitatea de a alina sufletele unor oameni aflați în grea suferință. Cei care s-au întors teferi în țară erau animați de o nouă stare de spirit; ei au văzut că în Bulgaria țăranii aveau case îngrijite, că acolo nu erau moșii întinse. În consecință, au început să vorbească o reformă agrară.
Intrarea armatelor române în Bulgaria, marșul fără lupte spre Sofia și capitularea unui corp de armată bulgar au fost privite cu ostilitate la Viena. Guvernul austro-ungar a recunoscut necesitatea unor schimbări teritoriale în favoarea României, dar, în același timă, a cerut ca România să intervină pe lângă statele beligerante pentru încetarea luptei. Intervenția României în Bulgaria a avut un rol important în încetarea ostilităților, la 17/30 iulie și începerea tratativelor de pace.
Pacea s-a semnat la București, aceasta amplificând rolul României în conflictul regional, la 28 iulie/10 august 1913. Bulgaria a cedat Serbiei o mare parte din Macedonia, Greciei sudul Macedoniei și o parte a Traciei răsăritene retrocedată Imperiului otoman. România primea Dobrogea de Sud, până la linia Turtucaia-Ecrene. (Anexa 6 – p. 96)
Pacea de la București (Anexa 7 – p. 97) este prima în care statele din sud-est iau hotărâri, fără amestecul marilor puteri. Unele încercări de rediscutare a hotărârilor au venit din partea Austro-Ungariei, divergențele acesteia cu România continuând și în timpul tratativelor. Contele Czermin, trimisul Austro-Ungariei la București, urmărea stabilizarea României în politica Triplei Alianței, acesta străduindu-se ca Tratatul Româno-Austro-Ungar, reînnoit în 1896 și 1902 să devină public, ceea ce ar spori valoarea acestuia, dar ar putea reduce intensitatea luptei naționale a românilor din Transilvania.
Capitolul V
Primul Război Mondial – neutralitate sau asociere?
V.1 Izbucnirea Primului Război Mondial
Pe 28 iunie 1914, vizitând, cu ocazia sucesului diplomației austro-ungare în Balcani, orașul Sarajevo din Bosnia, arhiducele moștenitor de Austria, Francisc Ferdinand și soția sa morganatică, ducesa de Hohenberg, sunt asasinați de un student bosniac, Prinzip, membru al unei societăți secrete, „Mâna neagră”, legată de mișcarea naționalistă iugoslavă. Guvernul de la Belgrad nu are, probabil, nici un amestec în această afacere, dar anumiți ofițeri sârbi au participat totuși la pregătirea atentatului. Astfel, cu toate că împăratul Francisc Iosif înclină mai degrabă spre prudenți, guvernul și statul major de la Viena consideră că a sosit momentul ca, folosindu-se de acest pretext, să facă definitiv ordine cu Serbia. Dintre toate țările implicate în declanșarea războiului, Austro-Ungaria este deci cea care, încă de la început, își asumă riscul cel mai mare pentru că este în pericol de a-și pierde în zona dunăreană nu numai prestigiul, dar însăși propria existență, amenințată în mod direct de o eventuală dezmembrare a imperiului.
După ce a obținut, pe 5 iulie, sprijinul lui Wilhelm al II -lea, guvernul de la Viena pregătește în secret un ultimatum care nu este remis Serbiei decît pe 23, în momentul în care președintele Republicii franceze, Poincare, și președintele Consiliului, Viviani, aflați în vizită oficială la Sankt-Petersburg, se îmbarcă pentru a se întoarce în Franța, ceea ce face dificilă comunicarea dintre șefii celor două state. Berlinul și Viena speră că acționînd foarte repede vor limita conflictul la zona balcanică și formulează termenii ultimatumului în așa fel încît Serbia să nu-i poată accepta. În realitate, Belgradul nu respinge decît articolul 6, care prevede participarea funcționarilor austrieci la ancheta inițiată de sîrbi pentru a stabili responsabilitățile în ceea ce privește atentatul. Aceasta este de ajuns pentru ca, pe 28 iulie, Austria să declare război Serbiei și să bombardeze imediat capitala. Rusia nu poate, fără să riște să-și piardă orice influență în Balcani, să accepte ca sîrbii să fie striviți iar ea să nu intervină, ceea ce guvernul rus anunță cu fermitate. Desigur că obținuse niște „asigurări” din partea lui Poincare și, conștientă de incetineala preparativelor, aceasta incepe de pe 29 iulie să-și mobilizeze parțial armata, în timp ce țarul îi trimite vărului său, Wilhelm al II-lea, o serie de telegrame prin care îi cere să facă presiuni asupra Austro-Ungariei pentru a se evita ireparabilul.
În timp ce diplomații discută iar opinia publică se mobilizează, statele majore acționează. Guvernul francez, preocupat să nu facă nimic care să-I angajeze în mod direct într-un eventual conflict european, își retrage trupele la l O km de la frontiera germană. Numai că, pe 3 1 iulie, Ger.mania trimite două ultimatumuri: unul Rusiei, somînd-o să ordone deinobilizarea, celălalt Franței, pentru a o obliga să-și precizeze atitudinea în cazul unui război germano-rus. Ambasadoml Reichului la Paris primește instrucțiuni ca în cazul în care Franța s-ar declara neutră, să ceară drept gaj încredințarea orașelorToul și Verdun germanilor. Pe 1 august seara, Rusia nedînd nici un răspuns, Germania îi declară război, în timp ce Franța trece la mobilizare. Pe data de 2, germanii cer Belgiei să le dea liberă trecere pentru trupe, iar pe 3 încep ostilitățile împotri va Franței, sub pretextul că un avion francez ar fi bombardat orașul Niirnberg.
Invadarea Belgiei de către trupele germane mobilizează opinia publică britanică și înlătură ultimele împotriviri din sînul cabinetului. Pe 4 august, Regatul Unit declară război Germaniei. În mai puțin de două săptămîni, criza balcanică s-a transformat într-un conflict generalizat, preludiu al primului „război mondial” din istorie.
V.2 Declararea neutralității
Carol I, credincios alian ței Puterii Centrale, a depus eforturi pentru a evita un război între Austro-Ungaria și Serbia. Asemenea intervenții, ca și întreaga campanie pacifistă desfășurată pe plan european, nu au dat rezultate.
La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Joseph îl anunța pe Carol I despre războiul pe care era hotărât să-l declare împotriva Serbiei, exprimându-și speranța că „vechea ta prietenie și legăturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea o înțele-gere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav”. După primirea scrisorii, Carol I – de felul său foarte calm și sobru – a devenit agitat. În timpul me-sei de seară – la care participau regina Elisabeta, marea doamnă de onoare, doamnele de onoare și col. adjutant Paul Angelescu – regele a apreciat că Serbia „a cedat tuturor cererilor Austro-Ungariei, depășind chiar limitele pe care le-aș fi putut crede, și această de-clarație de război, fără ca în prealabil să fiu consultat, este o atingere a drep-turilor și prerogativelor mele de rege”. Peste câteva zile, la 18/31 iulie, împăratul Wilhelm al II-lea îi scria regelui român: „Gândurile mele se îndreaptă către tine, care ai întemeiat la gurile Dunării un stat civilizat și ai ridicat astfel un zăgaz în fața valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat”. În același spirit, Ia 20 iulie/2 august, cancelarul Germaniei, Theobald von Bethmann-Hollweg, îi telegrafia lui Carol I: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române și îndreptarea ei împotriva Rusiei”2. Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, a încercat să-l convingă pe rege că România nu putea intra în război, deoarece Austro-Ungaria a început un război ofensiv împotriva Serbiei, în timp ce tratatul din 1883 avea un caracter defensiv; războiul dus de Austro-Ungaria era îndreptat împo-triva naționalităților, principiu care forma rațiunea de a fi a statului român; izbânda Austro-Ungariei însemna consolidarea vrăjmașilor neamului românesc; tratatul de la București, din 1913, stabilise, pentru prima dată în istorie, dreptul statelor din Orientul Europei de a-și hotărî singure soarta. Pe de altă parte, regele l-a rugat pe Ion I.C. Brătianu să încerce să obțină de la guvernul și de la partidul său executarea tratatului. Brătianu a declarat că „fiindcă i se cere, va încerca cinstit, nelăsând pe nimeni să bănuiască gândul și hotărârea sa”.
La întrunirea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august, guvernul român a hotărât oficial să adopte o politică de neutralitate. Au participat: regele Carol I, Ferdinand, principele moștenitor, președintele Consiliului de Miniștri Ion I.C. Brătianu, foștii prim-miniștri Petre P. Carp și Theodor Rosseti, ministrul Afacerilor Străine Emil Porumbaru, ministrul de Finanțe Emil Costinescu, ministrul Lucrărilor Publice Dr. Constantin Angelescu, ministrul Industriei și Comerțului Alexandru Radovici, minitrul Agriculturii și Domeniilor Alexandru Constantinescu, ministrul de Interne Vasile G. Morțun, ministrul Justiției Victor Antonescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Ion G. Duca, președintele Camerei Deputaților Mihail Pherekyde, reprezentanții partidelor de opoziție: conservatorii Alexandru Marghiloman, Ion Lahovary și Ion C. Grădișteanu; conservatorii-democrați Take Ionescu, Constantin Dissescu și Constantin Cantacuzino-Pașcanu. Consiliul nu era un organ constituțional, însă el corespundea vechii tradiții în care domnitorul cere sfatul înțelepților țării în vremuri de răscruce. Prima opțiune — intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale — era susținută de Carol, care și-a exprimat încrederea în victoria Germaniei si a făcut apel la sentimentul onoarei celor prezenți pentru îndeplinirea angajamentelor din tratat față de Germania și Austro-Ungaria. Dar el a rămas singur, nefiind susținut decât de liderul conservator Petre Carp, care a tratat cu ușurință puternicul sentiment al opiniei publice în favoarea Antantei, numindu-1 irelevant și și-a exprimat lipsa de interes față de situația românilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai problemele care-i preocupau în gradul cel mai înalt pe toți ceilalți, în fața puternicului curent în favoarea neutralității exprimat de conducătorii de partide care au declarat că nu-și pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajează în război alături de Puterile Centrale, regele a consimțit la hotărârea lor, evidențiind astfel rolul său de monarh constituțional.
Oamenii politici participanți la Consiliu au sprijinit, aproape în unanimitate, orientarea politică în conformitate cu dezideratul întregului popor român. Carp a fost singurul care și-a menținut poziția. Regele a fost nevoit să accepte decizia majorități, deși a declarat deschis că este de altă părere: „Eu mă voi supune majorității. Sunt rege constituțional și nu voi declara singur războiul”.
După declararea neutralități, în România s-au format diferite curente de opinie: unul progerman, în funte cu P.P. Carp și Constantin Stere, care susțineau intrarea imediată în război împotriva Antantei. Petre Carp considera pericolul rus mai mare decât politica de maghiarizare dusă împotriva românilor din Transilvania. Potrivit lui Carp, Rusia nu reprezintă doar o amenințare la adresa României — ce urma să devină provincie rusească —, ci este un pericol pentru întreaga civilizația europeană; un altul proantantist, în funte cu Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea, Mihai Cantacuzino, Take Ionescu, care se pronunțau pentru intrarea imediată în război împotriva Austro-Ungariei; alt curent, promovat de conservatorii Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu, se pronunța în favoarea neutralității definitive. Alături de acestea exista și un curent antirăzboi, în frunte cu doctorul Cristian Rakovsky, președintele Partidului Social-Democrat. Carol I continua să creadă în posibilitatea făuririi statului național unitar român prin lupta alături de Puterile Centrale.
Într-o convorbire cu Take Ionescu, pe care îl aprecia foarte mult pentru inteligența și calitățile lui intelectuale, regele Carol I a spus că „dacă regret ceva, este că n-am murit înainte de începerea acestui război”.
Guvernul român, în deplin acord cu Regele și cu oamenii politici favorabili neutralității, erau preocupați să explice Puterilor Centrale rațiunea adoptării acestei poziții, pentru a nu provoca suspiciuni sau reacții violente, primejdioase pentru țară. Argumentele principale erau că situația nu solicita intervenția României, precum și lipsa de pregătire a țării, care nu-i permiteau intrarea imediată în război. Suspiciunile Puterilor Centrale erau îndreptățite: transformarea pe neașteptate a unui vechi aliat în dușman ar fi adus grave prejudicii Triplei Alianțe. În convorbirile avute cu miniștrii Puterilor Centrale, acreditați la București, primul ministru le-a explicat rațiunile adoptării politicii de neutralitate, sugerând necesitatea de „a se declara ceva în favoarea Transilvaniei”.
Austro-Ungaria interpreta formula adoptată de guvernul român în raport cu propriile sale interese; în accepțiunea sa, România trebuie să reprezinte un paravan împotriva unei ofensive ruse pe teritoriul său. Cu alte cuvinte, recomandarea suna ca o amenințare, urmărind să convingă guvernul român pentru menținerea în continuare a alianței cu Puterile Centrale.
În cadrul sistemului de relații internaționale, România avea o situație similară cu cea a Italiei: ambele state aveau revendicări teritoriale față de Austro-Ungaria, opinia publică era favorabilă Antantei, ambele și-au declarat neutralitatea invocând aceleași argumente.
La 20 august 1914, la reuniunea conducerii Partidului Conservator, Ion Lahovari, Nicolae Filipescu, Ion Grădișteanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea s-au pronunțat în favoarea Antantei, fapt care a contribuit în măsură însemnată la intensifi carea acestui curent, printr-o propagandă asiduă care a recurs la diferite mijloace, cum au fost adunările publice, conferințele, discursurile și articolele din presă etc. Acești oameni politici, la 5 septembrie 1914, au dat o Declarație, prin care cereau regelui Carol I și guvernului Brătianu intrarea în război alături de Tripla Înțelegere. Ei au inițiat și au creat Acțiunea Națională, grupare menită să coaguleze și să mobilizeze opinia publică în favoarea Antantei și pentru grăbirea intrării în război împotriva Austro-Ungariei.
Conjunctura era favorabilă unei colaborări politico-diplomatice. În acest sens, la 10 septembrie 1914, la București, a fost incheiat un acord secret româno-italian în patru puncte, care prevedea că cele două state nu vor părăsi politica de neutralitate decât printr-un preaviz de opt zile. Un nou acord s-a încheiat la 24 ianuarie 1915, prin care România și Italia se angajau ca, în cazul unui eventual atac al Austro-Ungariei, să-și acorde ajutor reciproc.
În urma unor lungi tratative, acceptând poziția de neutralitate proclamată de România, diplomația rusă a recunoscut dreptul legitim al acesteia de a-și alipi teritoriile românești din Austro-Ungaria. După aceasta, ministrul de externe al Rusiei, Sazonov a dat noi asigurări guvernului român în scopul acestor acțiuni. Într-o notă dată guvernului român la 18 septembrie/1 octombrie 1914, guvernul Rusiei se angaja în opunerea oricărei atingeri care ar putea fi adusă frontierelor României, obligându-se să recunoască dreptul acesteia de a se uni cu „părțile din Monarhia Austro-Ungară locuite de români”. Prin încheierea acestui acord se consolidau relațiile româno-ruse, reprezentând începutul unor lungi și anevoioase tratative, care, în final, vor duce la încheierea tratatului de alianță din august 1915 și intrarea României în război, de partea Antantei. Ion I. C. Brătianu reușise astfel o performanță diplomatică fără precedent.
În Bucovina, delimitarea urma să se facă după principiul etnic, Rusiei revenindu-i o parte. În cazul în care guvernul era de acord cu textul înțelegerii aceasta urma să fie încheiată la Petersburg printr-un schimb de note. Tratatul se încheie astfel la 18 septembrie-1 octombrie, nu înainte însă ca primul ministru român să obțină de la Rusia adăugarea a două noi prevederi:
1. României să i se garanteze de către Rusia statu-guo-ul teritorial în frontierele ei actuale. 2. Frontiera între partea rusă și partea română a Bucovinei să fie aprobată și de Franța și Marea Britanie.
Pentru prima dată se recunoșteau drepturile României asupra provinciilor ei din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar.
V.3 Moartea regelui Carol
Decizia Consiliului de Coroană din august l-a afectat profund pe bătrânul rege al României. Soția sa, Regina Elisabeta era cea mai înverșunată în ceea ce privește cauza germană. I.G. nota: Le spunea tu-turor că niciodată și pentru nimic în lume nu va consimți să stea un ceas pe tronul unei țări în război cu Germania că, dacă România vrea să facă acest pas, regele trebuie să abdice imediat, că principele Ferdinand și copiii lui ar fi niște trădători față de sângele ce curge în vinele lor dacă n-ar urma fără șovă-ire pe bătrânul rege în exilul lui”. În același timp, aceasta se pronunța pentru intrarea României în război și eliberarea Transilvaniei.
În jurnalul său, Carol I consemna cu îngrijorare agitațiile din țară în timpul cărora se cerea intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. Se vorbea tot mai mult despre o eventuală înlocuire a regelui Carol I. În această atmosferă, la 16 septembrie, re-gele i-a cerut lui Basset, secretarul său particular, să pregătească textul prin care să aducă la cunoștința poporului român decizia de a abdica. Luni, 21 septembrie 1914, Carol I nota: „Basset a pregătit cuvântarea pentru abdicare”, iar într-o însemnare din ziua de vineri 25 septembrie consemna: „Sunt hotărât să plec dacă se vrea război împotriva Austriei”. Textul acestei cuvântări era următorul:
„Români!
Un puternic avânt național cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întregul nostru neam românesc.
Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o primejdie pentru țară, nu-mi rămâne decât a încredința destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenențe Regale.
O viață întreagă, închinată ridicării și măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezășie că inima mea n -a încetat și nu va înceta ni-ciodată de a bate pentru binele lui. Din tot sufletul, rog pe Atotputernicul să-l păzească și să-l ocrotească”.
Interesant este faptul că, așa cum rezultă din acest text, regele nu concepea abdicarea sa în favoarea moștenitoru-lui de drept, principele Ferdinand, ci ca o renunțare definitivă a familiei de Ho-henzollern la tronul României, întrucât puterea urma să fie încredințată unui Locotenențe Regale.
Totuși, Carol I a avut tăria de a nu face acest gest, care-i putea pune în cumpănă întreaga operă construită timp de patru decenii și jumătate. În acele împrejurări dramatice, Ion I.C. Brătianu îl vizita adesea, avea discuții cu suveranul, căuta să-i aline suferința fizică și morală, să-l protejeze de atacurile virulente ale antantiștilor. Cu tactul și inteligența sa, președintele Consiliului de Miniștri l-a convins pe Carol I de utilitatea unei convenții cu Rusia. La 18 septembrie/1 octombrie 1914, a fost semnată, la Petrograd, Convenția secretă între România și Rusia, prin care, în schimbul „neutralității binevoitoare față de Rusia”, aceasta se angaja „să recunoască dreptul Româ-niei de a anexa provinciile aparținând Austro-Ungariei a căror populație este românească”.
A fost ultimul său act politic major din timpul domniei lui Carol I, deoa-rece, peste nouă zile, la 27 septem-brie/10 octombrie, regele a încetat din viață la castelul Peleș din Sinaia. Corpul neînsuflețit a fost adus de la castelul Peleș din Sinaia la palatul Cotroceni din București unde, timp de două zile, populația și-a putut lua adio de la cel ce condusese România timp de 48 de ani. Apoi, a fost condus la Curtea de Argeș; aici a fost înmormântat, nu lângă, ci în interiorul bisericii, ctitorită de Neagoe Basarab și refăcută în timpul domniei sale.
O scurtă analiză obiectivă a celor 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic și cultural. În 1866, România avea 4.115.818 locuitori, iar în 1914 ajunsese la 7.771.341 locuitori. Dintr-o țară vasală Imperiului Otoman, România a ajuns un stat independent și respectabil în Europa, dorit de ambele tabere aflate în conflict, începând din iulie 1914. Prin reformele înfăptuite, România intrase într-un ritm rapid de dezvoltare economică; dintr-o țară aproape fără industrie ajunsese să dispună de cele mai mari și performante rafinării din Europa; dintr-o țară fără monedă națională, România avea, după 1900, una dintre cele mai puternice valute de pe continent. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituția din 1866 și-a dovedit viabilitatea.
V.4 Continuarea politicii de neutralitate
După moartea regelui Carol, la tron a urmat principele moștenitor Ferdinad, nepot de frate al acestuia, care a continuat aceeași politică de neutralitate. Neavând aceeași autoritate ca a unchiului său, acesta va ceda mult mai ușor dezideratelor opiniei publice și cerințelor guvernului. Un rol important în acest sens l-a avut și regina Maria, britanică de origine, dar adeptă prin convingere a alianței cu puterile Antantei. Aceasta era verișoară primară cu țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, acum colaborarea politică bazându-se nu numai pe interese comune ci și pe legături de rudenie. Maria a discutat mereu cu soțul său rațiunile alianței cu Antanta, cea mai importantă fiind îndeplinirea idealului național al întregirii statale.
Incomparabil mai bine instruit decât fostul rege, la urcarea pe tron, Ferdinandavea deja o concepție bine definită. Chiar din primele zile ale lunii octombrie 1914, întrebat ce va face în perspectiva evenimentelor, acesta a răspuns categoric: „Sunt un rege constituțional; prin urmare, daca țara va crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu va găsi în mine vreo piedică la realizarea idealului ei național. Un singur lucru cer însă țării și cred că am dreptul să-l cer, având în vedere gravitatea unei hotărâri ca atare: să se gândească mai bine înainte de a-și spune ultimul cuvând și de a-și trage spada”.
Deși se încheiase un acord cu Rusia, Cabinetul din Sankt-Petersburg acționa numai în conformitate cu propriile interese, fără a ține prea mult seama de clauzele prevăzute în actul diplomatic de la Sankt-Petersburg. În cazul unor propuneri convenabile de pace din partea Puterilor Centrale, acesta era oricând dispus să sacrifice angajamentele scrise. În acest timp, Franța nu manifesta o atitudine binevoitoare față de România. Atitudinea oscilantă a puterilor Antantei își avea explicația în oportunitățile diverselor momente, determinate de evoluția operațiunilor militare. În luna noiembrie 1914, cancelarul Rusiei, S. D. Sazonov, dădea instrucțiuni ambasadorilor Rusiei în Franța și Marea Britanie să facă demersuri pentru acordarea creditelor Românei în scopul pregătirii militare, concomitent transmitea la București că este necesară intrarea în război de partea Serbiei, înainte de înfrângerea ei, deoarece nimicind Serbia, Austro-Ungaria își va aduce trupele în Transilvania, iar aceasta nu va putea fi eliberată.
În perioada neutralității, România a primit credite din partea Antantei, cu ajutorul cărora a rezistat presiunilor financiare germane și a reușit să-și finanțeze importurile de armament și materiale militare. I-au fost acordate împrumuturi în valoare de 100.125.500 lire de Banca d'Italia în anul 1914, 5.000.000 lire sterline de Banca Marii Britanii și de aceeași bancă alte 7.000.000 lire în anul 1915.
Primul ministru a devenit personalitatea centrală a vieții politice, deciziile sale influențând destinul istoric al românilor. Primind o delegație a oamenilor politici din Transilvania condusă de Alexandru Vaida Voievod care a participat la înmormântarea Carol I, Ion I. C. Brătianu a fost informat că primul ministru ungar le-a dat misiunea de a-l convinge să intre în război de partea Puterilor Centrale. Brătianu a răspuns că România ar putea colabora cu Austro-Ungaria, dacă opinia publică ar aproba o asemenea politică. În același timp el a sfătuit pe românii ardeleni să nu desfășoare acțiuni care ar atrage represiuni din partea guvernului maghiar. După declararea neutralității României, cercurile conducătoare din Germania și Austro-Ungaria au devenit profund nemulțumite. În acest context guvernul Brătianu începe să se confrunte cu puternice reacții externe, cele mai mari presiuni fiind exercitate de către Puterile Centrale. Invocând neutralitatea statul român nu a putut refuza tranzitarea materialelor militare spre frontul din Turcia și Balcani, dar le-a contrabalansat prin permiterea tranzitului de arme rusești către Serbia, pe care în realitate le favoriza, în timp ce transporturile centralilor erau intenționat întârziate.
Pentru că Germania vedea în România cheia situației militare din zonă, în sensul înfrângerii Rusiei, Viena și Budapesta au acceptat să înceapă discuții cu românii fără a fi convinși însă că trebuiau făcute concesii. Astfel negocierile ințiiate în toamna anului 1914, între premierul maghiar Tisza și reprezentanții românilor din Ungaria au oferit promisiuni atât de puține de modificare a statului românilor, încât ele au provocat decepție chiar celor mai optimiști dintre negociatori.
La insistențele Berlinului, Austro-Ungaria a adoptat de fapt, nu pentru concesii ci pentru amenințarea României. Atragerea Turciei în război împotriva Antantei – noiembrie 1914 – iar apoi un an mai târziu, și a Bulgariei – octombrie 1915 – conduceau implicit la realizarea acestei amenințări, din flancul sudic al României.
România însă nu putea intra în război înainte de a fi semnat un tratat cu Puterile centrale care să-i garanteze că la încheierea păcii își va putea alipi teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria. În locul unor tratative Rusia prefera să adreseze amenințări la adresa guvernului român, pentru a-l determina să intre în război fără semnarea unui document. Explicația acestei atitudini era legată de intenția Rusiei de a anexa jumătate din Bucovina incluzând și orașul Cernăuți. În afara Bucovinei de Nord exista desigur, problema Basarabiei și a gurilor Dunării, care împiedicau Rusia să adopte atitudine pozitivă față de România. În acest context Ion I. C. Brătianu răspundea presiunilor Rusiei, dând asigurări că toate eforturile României erau îndreptate spre apropierea de Antanta. El avea convingerea că dată fiind poziția geografică a țării, neutralitatea nu va mai putea fi menținută mult timp. Dorea însă ca momentul intrării să fie decis în raport cu interesele țării într-o situație favorabilă, care să îngăduie ca prin sacrificii cât mai mici să poată fi realizate dezideratele nationale.
După lungi și dificile tratative, în cele din urmă, s-a ajuns la încheierea celor două convenții cu Antanta. Aceasta a acceptat condițiile puse de I. C. Brătianu, în acord cu care pacea să nu fie încheiată înainte ca teritoriile cedate României să fi fost ocupate și trebuia încheiată concomitent de puterile participante. Semnarea documentelor de alianță cu Antanta s-a desfășurat strict secret, nici măcar membri guvernului nu au fost înștiințați de aceasta. La 4/17 august 1916, în locuința lui Vintilă Brătianu, au fost semnate 5 exemplare originale, pentru Rusia, Franța, Marea Britanie, Italia și România.
Cele două convenții, politică și militară prevedeau recunoașterea dreptului României de a-și lipi teritoriile locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar și garantau integritatea Rommâniei. În schimb, aceasta se angaja să declare război Austro-Ungariei, iar Rusia să întreprindă o puternică ofensivă, pentru a asigura apărarea portului Constanța.
În urma Primului Război Mondial, s-a realizat dorința românilor de pretutindeni, aceea de a fi toți în granițele aceluiași stat, fără a fi asupriți, eveniment care s-a realizat la 1 decembrie 1918, o dată cu Marea Unire, încheindu-se astfel unificarea românilor și realizarea „României Mari”, acțiune începută de Alexandru Ioan Cuza în 1859.
Concluzii
Politica externă a lui Carol I a României a reprezentat începutul unor acțiuni care au avut ca scop dezvoltarea României pe baza realizărilor din timpul domniei acestuia asupra întăririi democrației românești și a statului de drept. Retrocedările teritoriale care se cuvin României, precum Dobrogea și Cadrilaterul s-au realizat ca urmare a succesului diplomatic al oamenilor politici precum I. C. Brătianu sau Sturdza.
Modernizarea începută de Cuza a fost continuată de către Carol de Hohenzollern, aceasta realizându-se cu un efort imens din partea poporului român, ducând în final la unele din cele mai importante succese din toată istoria românilor: recunoașterea lui Carol în fruntea Principatelor Române, elaborarea și adoptarea primei constituții românești, obținerea Independenței și nesubordonarea față de Imperiul Otoman, proclamarea Regatului României, încheierea de convenții comerciale cu Marile Puteri, respectarea intereselor românilor pe plan regional și european și implicarea eficientă în primul război balcanic, care a reprezentat întărirea poziției României în Europa de Sud-Est sunt doar câteva din reușitele care decurg din afirmarea eficientă pe plan internațional a diplomaților români.
Regatul României proclamat în 1881 a reprezentat pasul de pornire a modernizării țării, cu ajutorul oamenilor politici, a guvernului și nu în ultimul rând a miniștrilor de Externe, care au dat dovadă de pragmatism în menținerea și impunerea cauzei naționale.
Tratatul secret cu Austro-Ungaria reprezintă o convenție nedorită de opinia publică cu România, fiind realizată de către Rege împotriva Rusiei țariste, care încerca să submineze securitatea țărilor din Europa de Est. Succele militare din Războiul de Independență și din cel de-al doilea război balcanic au dus la mărirea teritorială a României, alipind noi provincii.
Ultima dorință a regelui, aceea de a lupta alături de Germania, patria sa de origine, împotriva Antantei nu s-a văzut îndeplinită din cauza dispariției sale în 1914. Pe tot parcursul domniei, acesta a fost un monarh constituțional, îndeplinându-și atribuțiile și respectând limitările care i se impuneau în luarea deciziilor.
Lucrarea a încercat să trateze politica externă a regelui Carol I, prin împletirea diplomației cu războiul, unde acesta a fost necesar pentru realizarea intereselor care i se cuveneau României. Lunga domnie a regelui a rămas în istorie ca o perioadă prosperă pentru România, din multe puncte de vedere, aceasta fiind continuarea a ceea ce și-a propus Cuza să realizeze, nereușind, în totalitate.
Anexe
Anexa 1 – Conveția ruso–română din 4 aprilie 1877
Articolul I
Guvernul Alteței Sale Domnului României Carol I asigură armatei ruse care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României și tratamentul rezervat armatelor amice.
Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuințele armatei ruse, de transportul său precum și pentru satisfacerea tuturor trebuințelor sale, cad naturalmente în sarcina Guvernului Imperial.
Articolul II
Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, Guvernul Majesății Sale Imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale Statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare, și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României.
Articolul III
Toate detaliile relative la trecerea trupelor ruse, la relațiunile lor cu autoritățile locale, precum și toate învoielile cari ar trebui să fie luate pentru acest sfârșit, vor fi consemnate într-o convențiune specială care va fi încheiată de delegații ambelor guverne, și ratificată în același timp ca și cea de față, și va intra în lucrare de îndată.
Articolul IV
Guvernul Alteței Sale Domnului României se obligă a obține pentru Convențiunea de față precum și pentru cea menționată la art. precedent ratificarea cerută de legile românești a face imediat executorii stipulațiunile cuprinse într-însa.
Drept aceea, plenipotențiarii respectivi au pus pe Convențiunea din față semnăturile lor și sigiliul armelor lor.
(DIR. Independența, II, p. 111-113)
Anexa 2 – Tratatul de Pace de la Berlin (1878) –
Prevederi referitoare la România
Art. 43. Înaltele Părți contractante recunosc independența României, legând-o de condițiunile expuse în următoarele două articole.
Art. 44. În România, deosebirea credințelor religioase și a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce privește bucurarea de drepturi civile și politice, admiterea în sarcini publice funcțiuni și onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni și industrii în orice localitate ar fi. Libertatea și practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supușilor pământeni ai Statului Român, precum și străinilor și nu se va pune nici un fel de piedică atât organizației ierarhice a diferitelor comunități religioase, cât și raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naționalii tuturor Puterilor, comercianți sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârșite egalități.
Art. 45. Principatul României retrocedează M.S. Împăratului Rusiei, porțiunea teritoriului Basarabiei, despărțită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856, și care, la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul brațului Kiliei și cu gura Stari-Stambulului.
Art. 46. Insulele formând Delta Dunărei, precum și Insula Șerpilor, sandgiacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Kiustenge, Medgidia sunt întrupate cu România.
Principatul mai primește afară de aceasta ținutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia.
Linia granițelor se va fixa, la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.
(DIR. Independența, IV, p. 374-390)
Anexa 3 – Lege pentru organizarea Dobrogei
Art. 1. Dobrogea, anexată României prin tratatul de la Berlin, precum și Delta Dunării și Insula Șerpilor, se împarte […] în două județe. […].
Art. 3 Toți locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetățeni otomani, devin și sunt cetățeni români.
Art. 4. O lege specială va determina condițiile în care ei vor putea exercita drepturile lor politice și cumpăra imobile rurale în România propriu-zisă. O altă lege va statua despre reprezentanța locuitorilor dobrogeni în Parlamentul român.
Art. 5. Locuitorii Dobrogei, deveniți cetățeni români, sunt egali înaintea legii, se bucură de toate drepturile cetățenești și pot fi numiți în funcțiunile publice, fără deosebire de origine și de religie.[…].
Art. 15. Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, [atât] cât celebrarea lor nu aduce o atingere ordinei publice și bunelor moravuri. […].
Art. 16. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religia domnitoare și în Dobrogea. […]. Protoiereii județelor și clerul ortodox al catedralelor din Tulcea și Constanța sunt salariați de către stat. Clerul de la celelalte biserici ortodoxe este plătit de către comune și comunități […].
Art. 17. Personalul și întreținerea principalelor moschee musulmane în Tulcea, Constanța, Babadag, Măcin, Medgidia, Hârșova, Isaccea, Sulina și Mangalia vor fi plătite de către stat
Art. 18. Clerul celorlalte confesiuni și bisericile și templele lor, se vor întreține de comunitățile coreligionare. […].
Art. 20. Învățământul este liber, [dacă] exercițiul său nu ar atinge bunele moravuri, ordinea publică și sănătatea copiilor. […].
Este liber deosebitelor comunități și particularilor de a se deschide școli, sub controlul ministerului instrucțiunii publice, cu condiția ca pe lângă limba aleasă de fondatori sau directori, învățământul limbii române să fie obligatoriu […].
Art. 67. În timp de 10 ani de la promulgarea acestei legi, în Dobrogea nu se va face recrutare pentru armata de linie […]
În această perioadă de 10 ani, locuitorii din Dobrogea vor forma un corp de oștire teritorială (călărași și dorobanți), destinată pentru serviciul dinăuntru al acestei părți a României.
În timpurile normale, locuitorii ce vor face parte din aceste trupe, nu vor putea fi întrebuințați în serviciu decât o săptămână pe lună, și în care timp ei vor fi plătiți și hrăniți după legea privitoare la armata teritorială […].
Art. 68. Locuitorii din Dobrogea, de religie musulmană, vor forma companii și escadroane separate. În uniformarea lor, care se va plăti de stat, se va păstra fesul și turbanul.
(Hamangiu, II, p. 458-460, 463)
Anexa 4 – Cuvântarea regelui Carol la încoronare
Primind coroana de oțel din mâna Președintelui Senatului, M. S. Regele arată semnificația zilei acesteia în viața poporului român. Regatul consacră 15 ani de lupte și fapte mari. El este și garanția cea mai sigură a viitorului.
Serbarea de astăzi consacră o epocă de cincisprezece ani, plină de lupte grele, de fapte mari. Sub puternicul scul al Constituțiunii, România a crescut, sʼa devoltat. sʼa întărit. Stăruința națiunii, vitejia armatei și credința care am avut-o în bărbăția poporului au împlinit dorințele noastre cele mai arzânde prin proclamarea Regatului care este garanția cea mai sigură pentru viitor. Primesc dar cu mândrie, ca simbol al independenței și al tăriei României, această coroană, tăiată dintrʼun tun stropit cu sângele vitejilor noștri, sfințită de biserică. Ea va fi păstrată ca o comoară prețioasă, amintind momentele grele și timpurile glorioase ce am străbătut împreună; ea va arăta generațiunilor viitoare voinicia Românilor din est-tipi și unirea care a domnit între țară și Domn. Pentru Regina și pentru Mine însă, coroana cea mai frumoasă este și rămâne dragostea și încrederea poporului, pentru care nʼavem decât un gând: mărirea și fericirea lui.
Să ne unim dar în fața acestor steaguri, care au strălucit pe câmpul de onoare; în fața acestei coroane, emblemă a Regatului împrejurul căreia națiunea strângă-se, ca oștenii împrejurul drapelului; în fața acestei mărețe manifestații, pentur care țara întreagă a alergat în Capitală spre a fi martoră acestei zi fericite, să ne unim în strigarea scumpă inimilor noastre, și care va găsi un răsunet puternic în acest loc sfințit prin proclamarea celor mai însemnate acte: Să trăiască iubita noastră Românie, astăzi încoronată prin virtuțile sale civile și militare!
(M. O., 1881, nr. 32, p. 998)
Anexa 5 – Jurnalul regelui din ziua 10/22 mai 1881
Duminică, 10/22 mai
Vremea e foarte amenințătoare, nori peste tot. Ora 8 cântă Azilul Sf. Elena. Ora 11 plecăm cu trenul special spre gara Târgoviște, cerul e foarte întunecat. Acolo primirea personalului căilor ferate, cadouri. Se formează coloana, eu călare, cu toate steagurile și muzica înaintea mea. Ploaie, care încetează curând. Elisabeta, într-o trăsură cu opt cai, împreună cu Leopold, Ferdinand și Carlo. O oră până la Mitropolie, după ora 12 acolo, entuziasm enorm, totul decorat minunat, urcat Dealul Mitropoliei pe jos. Mitropoliții ne întâmpină, în biserică singuri (familia) cu mitropoliții. Începerea asfințirii solemne a coroanelor, semnătură. Coloana pleacă mai departe, spre Palat. Primire a guvernului, generalul Bauer, corpul diplomatic, doamne. Procesiunea de încoronare ajunge la ora două. Primirea coroanelor în sala tronului, discursuri; al meu e salutat furtunos. Defilare a tuturor delegaților, 4.000. La ora 4 se încheie. Eu o clipă la Șosea, unde e banchetul pentru delegați. Ora 6 cinat en famille. Seara iluminație și o tură cu trăsura. Ora 11 la Cotroceni.
Anexa 6 – România după semnarea Păcii de la București
Anexa 7 – Pacea de la București
Articolul I
Cu începere din ziua schimbului ratificărilor acestui tractat pace și prietenie va domni între Maiestatea Sa Regele României, Maiestatea Sa Regele Greciei, Maiestatea Sa Regele Muntenegrului, Maiestatea Sa Regele Serbiei și Maiestatea Sa Regele Bulgariei, între moștenitorii și urmași Lor, Statele Lor și supușii respectivi.
Articolul II
Între Regatul Bulgariei și Regatul României, vechea graniță între Dunăre și Marea Neagră este, în conformitate cu procesul verbal încheiat de delegații militari respectivi și anexat la Protocolul No. 5 din 22 iulie (4 August) 1913 al Conferinței din București, rectificată în modul următor:
Noua graniță va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la Miazăzi de Ekrene.
Între aceste două puncte externe, linia graniței va urma traseul indicat pe hărțile 1/100 000 și 1/ 200 000 ale statului major român și după descrierea anexată acestui articol.
E hotărât înțeles ca Bulgaria, va dărâma, cel mai târziu într-un răstimp de doi ani, lucrările fortificațiunilor existente și nu va construi altele la Rusciuk, la Șumla, în părțile intermediare, și într-o zonă de douăzeci de kilometri împrejurul Balcicului.
(Cartea verde. Acțiunea României septembrie 1912 – august 1913, București, 1913)
Bibliografie
I. Izvoare
I. 1 Presă/periodice
MACUC, Mihai, „Caracterul intervenției române la sud de Dunăre la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic” în Anuar. Studii de securitate, apărare națională și istorie militară, editura Militară, București, 1998
GIURA, G. Maura, GIURA, Lucian, „Otto von Bismarck și românii”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 2-3, 1998-1999
PAVEL, Teodor, „Politica externă a României în percepția cercurilor politice rusești la începutul secolului al XX-lea”, în Revista Bistriței, nr. XVII (17), 2003
CATANĂ, Bogdan, „Problema Vidinului în preajma Tratatului de pace de la San Stefano (1878)”, în Istorie și societate, vol. I, editura Mica Valahie, București, 2004
PLOSCĂ, Cristina ,„Criza bosniacă reflectată în paginile ziarului «Drapelul»”, în Sargetia, XXXII, 2004
PETRESCU, Alexandra, „Sistemul electoral românesc și egalitatea de gen”, în Sfera Politicii, nr. 128, anul XV, 2007
ARDELEANU, Constantin, „Diplomația britanică și chestiunea Dunării”, în Revista istorică, Academia Română, t. XIX, 2008, nr. 5-6, septembrie-decembrie
MURARIU, Codrin, „Proclamarea Regatului României. Context și reacții interne”, în Constelații ieșene, anul IV, nr. 4 (16), decembrie 2009
APOSTOL, Luiza Mădălina, „Mihail Kogălniceanu's criticism of the Customs Convention concluded with the Autro-Hungarian Empire”, în Anale. Seria Științe Economice, Universitatea „Tibiscus” din Timișoara, vol. XVI/2010
POHOAȚĂ, Nicu, „Relațiile româno-franceze și politica Antantei față de românia în contextul desfășurării Primului război Balcanic”, în Revista Cogito, vol. III, nr. 3, septembrie 2011
IDEM, „Relațiile româno-ruse și politica antantei față de România în contextul desfășurării Primului Război Balcanic”, în Revista Cogito, vol. III, nr. 3, septembrie 2011
BUȘE, Constantin „Intelectuali și oameni politici în și despre România în Primul Război Mondial”, în Revista Gândirea Militară românească”, nr. 5-6, 2012
NEAGOE, Liviu, „Constituționalismul românesc – tradiții și particularități în definirea ideii de cetățenie în prima jumătate a secolului al XIX – lea”, în Revista Arhivelor, Arhivele Naționale ale României, București, 2012
POP, Nicolae, „Onoarea și curajul românilor la 1877”, în Eroii neamului, anul IV, nr. 2 (11), iunie 2012, Tipografia Surorilor Lauretana Baia Mare
IONESCU, E. Mihail, „Un secol de la al doilea război balcanic”, în Revista de istorie militară, nr. 3-4 (137-138)/2013
SOREANU, Mircea, „România și conflictul balcanic (1913). Percepții externe”, în Revista de istorie militară, nr. 3-4 (137-138), 2013
ALEXE, Andreea Ana-Maria, „The fundamental features and the political will of the 1866 Constitutuent Assembly”, în Fiat Iustitia, no. 2/2015
CARBARĂU, Dan, „Marea guvernare liberală: independența României și proclamarea Regatului”, în Revista Polis, 2015, vol. III, nr. 2/8
DĂIAN, Diana-Maria , „Romania and Austro-Hungary: Diplomatic Relations in the New Stage of the «Oriental Issue»”, în Journal of Romanian Literary Studies, issue no. 8/2016, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureș, 2015
GROZA, Cristian Alexandru, „Politica Regatului Român față de Balcani. Diplomație și război între 1912-1913”, în Gaudeamus Alma Mater Crisiensis, seria științe socio-umaniste, numărul III, Editura Universității din Oradea, 2015
BOJAN, Ioan, „9 mai 1877 – proclamarea Independenței României (1877-1878)”, în Făclia. Ziar independent de Cluj, 09-05-2015
I.2 Volume de studii
BULEI, Ion „Constituția din 1866”, în Constituțiile României, coord. Gheorghe Sbârnă, studii, Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012
IORGA, Nicolae „Istoricul Constituției Românești”, în Institutul Social Român, Noua Constituție a României și nouile constituții europene, Tiparul „Cultura Națională”, București, 1922
II. Enciclopedii
coord. GUSTI, Dimitrie, Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria Națională București, 1938
III. Lucări generale
BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, PAPACOSTEA, Șerban, TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998
coord. BERINDEI, Dan, Istoria românilor, vol. VII, tom I – Constituirea României Moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, București, 2003
CIACHIR, Nicolae „Marile puteri și România (1856-1947)” editura Albatros, București, 1996
IORGA, Nicolae, Locul românilor în istoria universală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985
HITCHINS, Keith, România 1866-147, Editura Humanitas, București, 1998
MAIORESCU, Titu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994
MURGESCU, Bogdan, Istoria României în texte, editura Corint, București, 2001
NEAGOE, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007
coord. PLATON, Gheorghe, Istoria românilor, vol. VII, tomul II, editura Enciclopedică, București, 2003
SETON-WATSON, R. W. O istorie a românilor: Din perioada romană până la desăvârșirea unității naționale, editura Istros, Brăila, 2009
ZBUCHEA, Gheorghe, Românii și Balcanii în epoca modernă (1804-1918), Fundația Scrisul Românesc Craiova, 2003
III. Lucrări speciale
ARDELEANU, Constantin, Evoluția intereselor economice și politice britanice la Gurile Dunării (1829-1914), editura Istros, Brăila, 2008
BIBESCU, George, Convențiunea comercială între Austro-Ungaria și Rumănia, Tipografia Curței Regale, Bucuresci, 1885
DAMEAN, Sorin-Liviu, Carol I al României, vol. I, editura Paideia, București, 2000
DAMEAN, Sorin-Liviu, România și Congresul de Pace de la Berlin, editura Mica Valahie, București, 2011
DĂNIȘOR, Dan Claudiu, GHIȚULESCU, Mihai, OȘCA, Alexandru, Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014
GIURESCU, C. Constantin, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966
IORDACHE, Anastasie, Reorientarea politică a României și neutralitatea armată 1914-1916, editura Paideia, București, 1998
KIRIȚESCU, Constantin, Războiul pentru întregire României 1916-1919, vol. I, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
KREMNITZ, Mite, Regele Carol al României. Povestea unei vieți, editura Corint, București, 2014
LUNGU, Corneliu-Mihail, teză de doctorat Problema Transilvaniei și relațiile României cu Austro-Ungaria (1876-1886), Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, 1998
NECULAI, Aurel, Războiul pentru întregirea națională în expresii memorabile, editura Andrew, Focșani, 2007
SCAFES ,Cornel, ȘERBĂNESCU, Horia, ANDONIE, Corneliu, SCAFES, Ioan, Armata română în Războiul de Independență, editura Sigma, București, 2002
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2004
IDEM, Monarhia în România, Editura Danubius, București, 1991
VELE, Ana-Maria Relațiile Francezo-Române (1866-1914), teză de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Istorie și Filosofie, 2010
XENOPOL, A.D., Domnia lui Cuza-Vodă, Tipografia Editurei „Dacia”, Iași, 1903
IV. Surse on-line
Adevărul – http://adevarul.ro/
Balcanii și Europa. Revistă de Consemnări și Atitudini – http://www.balcanii.ro/
Camera Deputaților – http://www.cdep.ro/
Constituția – http://www.rogoveanu.ro/constitutia/
Descopera.ro – E Lumea Ta – http://www.descopera.ro/
Foaie Națională – http://foaienationala.ro/
Historia – http://www.historia.ro/
NapocaNews – http://www.napocanews.ro/
România Liberă – http://www.romanialibera.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caro I Regele Romaniei (ID: 111235)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.