CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), psiholog și psihiatru elvețian. [605625]

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), psiholog și psihiatru elvețian.
Născut la Keliwil (cantonul Thurgau), a făcut studii de medicină
generală și psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Me-
dicină din Zurich și medic-șef la clinica psihiatrică universitară
Burgholzli. S-a consacrat însă precumpănitor psihoterapiei clinice
și, concomitent, cercetării experimentale și teoretice. în 1904 înte-
meiază la Zurich un laborator de psihopatologie experimentală,
valorificînd observații personale și descoperiri în domeniul asocia-
țiilor verbale normale și patologice, al demenței precoce și al com-
plexelor, între 1907 și 1912 colaborează intens cu Freud, atras în
special de cercetările acestuia legate de isterie și de vise. Ruptura
cu Freud, provocată mai cu seamă de rigiditatea concepției aces-
tuia, înseamnă pentru Jung angajarea fermă pe un drum propriu.
Ea îl va duce la elaborarea unui sistem autonom de gîndire, axat
pe reintroducerea spiritului ca dimensiune fundamentală a ființei
și pe un ansamblu de concepte noi, deduse în temeiul unei înde-
lungate și vaste experiențe clinice. Inconștient colectiv, arhetip,
individuație, anima, animus, umbră, persona etc. au lărgit cîmpul
cunoașterii și au revoluționat disciplina, orientînd-o către o înțele-
gere infinit mai nuanțată și mai aproape de totalitate a psihicului
uman. între 1921 și 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa
de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona, în Kenya,
Uganda și India. în 1935 este ales președinte al proaspăt înteme-
iatei „Societăți elvețiene pentru psihologie și domeniile conexe".
în 1944 i se creează la Basel o catedră de „psihologie medicală",
în 1948 se înființează la Ziirich Institutul C. G. Jung, iar în 1958,
inspirată de cercetările sale, „Societatea internațională de psiholo-
gie analitică". Ultimii ani de viață și-i petrece la Bollingen, lingă
Ziirich, locuind în faimosul turn, unde își redactează și parțial își
dictează memoriile.
Opera sa imensă va rămîne un monument al secolului prin influ-
ența exercitată. Din ea se cuvin menționate cel puțin: Vber die
Psychologie der Dementia praecox (1907), Wandlungen und Sym-
bole der Libido (1912), Psychologische Typen (1921), Psychologie
und Eniehung (1926), Die Beziehungen zwischen dem Ich und
dem UnbewuSten (1928), Psychologie und Religion (1940), Ober
die Psychologie des Unbewufiten (1943), Psychologie und Alche-
mie (1944), Die Psychologie der Vbertragung (1946), Symbolik
des Geistes (1948), Antwort auf Hiob (1952), Synchronizităl als
ein Prinzip akausaler Zusammenhănge (1952), Von den Wurzeln
des Bewufitseins (1954), Gegenwart und Zukunft (1957), Ein mo-
derner Mythus (1957). La cite va luni după moartea lui îi apar me-
moriile, Erinnerungen, Traume, Gedanken, consemnate și editate
de Aniela Jaffe.

C. G. JUNG
TIPURI
PSIHOLOGICE
Traducere din germană de
VIORICA NIȘCOV
HUMANITAS

Editura Humanitas folosește calculatoare
ZENITH ODATA SYSTEMSliUJ
oferite de
Coperta
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
C. G. JUNG
PSYCHOLOGISCHE TYPEN
Walter-Verlag
Olten und Freiburg im Breisgau
Ediția a noua, revizuită
© Walter-Verlag AG, Olten, 1971
© HUMANITAS, 1997, pentru prezenta versiune românească
ISBN 973-28-0662-1

INTRODUCERE
Platon și Aristotel! Ei nu sint doar cele două sisteme, ci și ti-
purile a două naturi umane diferite ce se opun, mai mult sau
mai puțin vrăjmaș, sub toate hainele, din timpuri imemoriale.
Tot lungul Evului Mediu, mai cu seamă, și pînă astăzi, ele s-au
luptat astfel, iar această luptă este principalul conținut al isto-
riei Bisericii creștine. Se vorbește mereu de Platon și de Aristo-
tel, chiar dacă sub alte nume. Naturile exaltate, mistice, plato-
nice dezvăluie din abisurile sufletelor lor ideile creștine și
simbolurile corespunzătoare. Naturile practice, ordonatoare,
solid, o dogmatică și un cult. Biserica îmbrățișează in cele din
urmă ambele naturi, din care unii se ascund de cele mai multe
)u*ui insa nuntanip . ^ ^^ Deutschland, I.
1. în cursul practicii medicale cu bolnavii de nervi m-a izbit
încă de mult faptul că, pe lingă numeroase diferențe individuale
de psihologie umană, există și deosebiri tipice, și anume m-au
izbit mai întîi două tipuri, pe care le-am numit tipul introvertit
și, respectiv, extravertit.
2. Examinînd cursul vieții oamenilor, observăm că destinele
unora sînt mai degrabă determinate de obiectele intereselor lor,
în vreme ce ale altora, mai degrabă de ființa lor lăuntrică, de
subiectul lor. Și deoarece noi toți înclinăm fie într-o parte, fie
în alta, ne simțim, firește, îndemnați să înțelegem de fiecare dată
totul în sensul propriului nostru tip.
3. Amintesc această împrejurare încă de aici, pentru a pre-
întîmpina posibile neînțelegeri. Firește că ea îngreunează con-
siderabil încercarea de a înfăptui o descriere generală a tipurilor,

6 TIPURI PSIHOLOGICE
produsul unei idilic-netulburate activități în cabinetul de studiu.
Mă îndoiesc însă că atare ignoranță califică în vederea unui
exercițiu critic competent.
Septembrie 1937
C.G. JUNG

PREFAȚĂ
Această carte este rodul unei munci de aproape douăzeci de
ani în domeniul psihologiei practice. Proiectul ei s-a închegat
treptat, mai întîi din nenumăratele impresii și experiențe legate
de practica psihiatrică și neuropatică, precum și din contacte cu
oameni aparținînd tuturor straturilor sociale, apoi din confrun-
tările mele personale cu prieteni și adversari, în fine, din critica
particularităților psihologice care îmi sînt proprii. Mi-am propus
să nu împovărez cititorul cu cazuistică, în schimb am ținut să
integrez, atît istoric, cît și terminologic, fondului de cunoștințe
deja existent, ideile extrase din experiență. Am întreprins aceas-
tă operație mai puțin din rațiuni de echitate istorică și mai mult
cu intenția de a scoate experiențele specialistului în medicină
din domeniul său profesional îngust și de a le situa într-o serie
de raporturi mai generale, raporturi ce îngăduie și profanului
cultivat să beneficieze de experiențele unei discipline anume.
N-aș fi cutezat să procedez în acest mod, care ar putea fi lesne
interpretat greșit ca intervenție în alte sfere de preocupări, dacă
nu aș fi convins că punctele de vedere psihologice înfățișate aici
au semnificație și aplicabilitate generală și că deci ele pot fi mai
bine tratate într-un context general, decît sub forma unei ipoteze
ținînd de un domeniu științific particular. Potrivit scopului ur-
mărit, m-am limitat la confruntarea cu ideile acelor autori care
au studiat problema de față și am renunțat să menționez tot ceea
ce s-a spus în legătură cu această chestiune. Abstracție făcînd
de faptul că a atinge fie și numai o completitudine aproximativă

8 TIPURI PSIHOLOGICE
în elaborarea unui registru corespunzător de materiale și de opi-
nii mi-ar întrece cu mult puterile, o asemenea colecție nu ar con-
tribui cu nimic serios la lămurirea și lărgirea problemei în
discuție. Am lăsat de aceea fără părere de rău la o parte multe
lucruri pe care le adunasem de-a lungul anilor și m-am limitat,
pe cît posibil, la esențial. Acestei renunțări i-a căzut victimă și
un document prețios, ce mi-a fost de marc folos. Este vorba de
o corespondență întinsă cu prietenul meu, domnul dr. med. H.
Schmidt din Basci, corespondență legată de problema tipurilor.
Datorez acestui schimb de opinii o sumă importantă de clari-
ficări care au trecut în cartea mea într-o formă, firește, modifi-
cată și de repetate ori prelucrată. în esență, această corespon-
dență ține de lucrările preliminare a căror publicare ar crea mai
multă confuzie decît claritate. Sînt însă dator să aduc aici cuve-
nitele mulțumiri strădaniilor prietenului meu.
Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului 1920
CC. JUNG

CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIȚIA A ȘAPTEA
Această nouă ediție apare neschimbată, ceea ce nu vrea să
însemne că lucrarea nu ar mai avea nevoie de completări, de
îmbunătățiri și de adaosuri. în special, descrierile cam scurte ale
tipurilor ar putea fi substanțial lărgite. De dorit ar fi și o luare
în considerare a lucrărilor tipologice publicate de psihologi după
apariția primei ediții. Dar în forma ei actuală, cartea este deja
atît de voluminoasă, incit doar o necesitate stringentă m-ar putea
determina să o lărgesc. în plus, nu ar avea practic-nici un rost
să se complice problematica tipologică, atîta timp cit nici măcar
elementele ei nu sint cu adevărat înțelese. Critica face adesea
greșeala de a presupune că tipurile sînt, ca să spun așa, deliberat
inventate și întrucîtva impuse materialului experimental. împo-
triva acestei presupuneri mă simt obligat să subliniez faptul că
tipologia mea este rezultatul unei experiențe practice de ani de
zile, al unei experiențe oricum pe deplin inaccesibile psihologu-
lui de catedră. Eu sînt in primul rînd medic și psihoterapeut
practician și toate formulările mele psihologice izvorăsc din ex-
periențele unei profesiuni dificile, exercitată zi de zi. Ceea ce
afirm, prin urmare, în această carte este, propoziție cu propo-
ziție, verificat de sute de ori prin terapia practică și este inițial
izvorît din ea. Aceste experiențe medicale sînt, firește, accesi-
bile și inteligibile doar celui obligat să se ocupe in linie profe-
sională de tratarea complicațiilor psihologice. De aceea nu este
de luat în nume de rău neprofesionistului dacă unele constatări
ii par stranii sau dacă își închipuie chiar că tipologia mea ar fi

10 TIPURI PSIHOLOGICE
în așa fel îneît, dacă vreau să sper că voi fi corect înțeles, trebuie
să presupun o marc bunăvoință din partea cititorului meu. Ar fi
relativ simplu, dacă fiecare cititor ar ști cărei categorii îi apar-
ține. Este insă adesea destul de dificil de hotărît dacă cineva ține
de un tip sau de altul, mai ales cînd c vorba de propria persoană.
Judecata privind personalitatea proprie este întotdeauna extraor-
dinar de nesigură. Aceste nesiguranțe de judecată cunosc o răs-
pîndirc atît de mare deoarece în fiecare tip declarat sălășluiește
o anumită tendință către compensarea propriei unilateralități,
tendință oportună din punct de vedere biologic, căci slujește
păstrării echilibrului sufletesc. Prin compensare apar caractere
secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de greu desci-
frabilă, alît de greu, îneît te simți îndemnat să negi existența în
genere a tipurilor și să o mai accepți doar pe aceea a diferențelor
individuale.
4. Trebuie să scot în evidență aceste dificultăți, pentru a jus-
tifica o anume particularitate a expunerii ce urmează: s-ar zice
că drumul cel mai simplu ar fi acela de a descrie și analiza în
paralel două cazuri concrete. Fiecare om posedă insă ambele
mecanisme, atît pe cel al extraversici, cit și pe cel al introversici,
și doar relativa predominanță a unuia sau a altuia determină ti-
pul. Pentru a conferi imaginii relieful necesar, ar trebui procedat
la o rclușare energică, ceea ce ar însemna de fapt o înșelăciune
mai mult sau mai puțin pioasă. Se adaugă faptul că reacția psi-
hologică a oamenilor este atît de complicată, incit capacitatea
mea de expunere abia dacă ar fi în măsură să-i traseze in mod
absolut exact imaginea. Sînt, de aceea, silit să mă limitez la în-
fățișarea principiilor pe care le-am extras din mulțimea de fapte
individuale observate. Nu este vorba aici, așa cum eventual ar
putea să pară, de o deductio a priori, ci do expunerea deductivă
a unor puncte de vedere formate pe calc empirică. Aceste puncte
de vedere sînt, după cum nădăjduiesc, o contribuție clarificatoa-
re la o dilemă care a dus și continuă să ducă nu doar în dome-
niul psihologiei analitice, ci și în acela al altor științe, și mai
ales în raporturile interumane, la neînțelegere și discordie. Se
înțelege astfel de ce existența a două tipuri diferite este un fapt
de mult cunoscut, care, într-un fel sau altul, a izbit atît observația

INTRODUCERE 11
cunoscătorului de oameni, cît și reflecția scormonitoare a gîndi-
torului, sau s-a înfățișat bunăoară intuiției unui Goethe sub for-
ma principiului larg cuprinzător al sistolei și diastolei. Numele
și noțiunile sub care a fost sesizat mecanismul introversiei și al
extraversiei sînt foarte diferite, adaptate de fiecare dată punctu-
lui de vedere individual al observatorului. în ciuda deosebirilor
în formulare, iese mereu în evidență ceea ce este comun în pri-
vința concepției fundamentale, anume o mișcare a interesului în
direcția obiectului, într-un caz, o mișcare a interesului de la
obiect către subiect și către propriile procese psihologice, în
celălalt caz. în primul caz, obiectul acționează ca un magnet
asupra tendințelor subiectului, îl atrage și îl condiționează în
mare măsură, îl înstrăinează chiar de sine însuși și îi schimbă
calitățile în sensul unei armonizări cu obiectul, într-atît încît s-ar
zice că obiectul ar avea pentru subiect o importanță superioară,
în ultimă instanță decisivă, și că faptul de a se abandona cu totul
obiectului ar reprezenta vocația absolută, sensul vieții și al des-
tinului subiectului. în cel de al doilea caz, subiectul este și ră-
mîne in centrul tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că este
ca și cum, în ultimă instanță, întreaga energie a subiectului s-ar
cheltui pe căutarea neîntreruptă a unor modalități de a împiedica
obiectul să capete o influență covîrșitoare asupra sa. Este ca și
cum energia obiectului s-ar scurge, ca și cum subiectul ar fi
magnetul care ar atrage obiectul către sine.
5. Nu este ușor de caracterizat, în mod accesibil și limpede,
acest comportament contradictoriu față de obiect și există riscul
serios de a recurge la formulări absolut paradoxale care ar stîrni
mai degrabă confuzie decît claritate. Foarte general, punctul de
vedere introvertit ar putea fi socotit acela care în toate împre-
jurările caută să supraordoneze eul și procesele psihologice su-
biective obiectului și procesului obiectiv, sau cel puțin să le afir-
me în raport de acestea. Atare atitudine conferă de aceea
subiectului o valoare mai mare decît obiectului. Corespunzător,
obiectul se află întotdeauna situat la un nivel valoric mai co-
borît, el are o importanță secundară, ba chiar ocazional funcțio-
nează ca semn exterior, obiectiv, al unui conținut subiectiv, de
pildă ca încorporare a unei idei, împrejurare în care esențială

12 TIPURI PSIHOLOGICE
rămîne ideea; sau este materia unui sentiment, în care principală
rămîne trăirea sentimentului și nu individualitatea reală a obiec-
tului. Punctul de vedere extravertit, în schimb, subordonează su-
biectul obiectului, atribuind acestuia din urmă valoarea preemi-
nentă. Subiectul are întotdeauna, în acest caz, importanță
secundară; procesul subiectiv apare uneori ca anexă supărătoare
și inutilă a unor fapte obiective. Este limpede că psihologia care
ia naștere pe baza acestor puncte de vedere opuse se bifurcă, în
mod necesar, în două orientări absolut diferite. Una din acestea
privește totul din unghiul concepției sale, cealaltă din unghiul
faptului obiectiv.
6. Pozițiile opuse nu sînt, mai întîi, nimic altceva decît me-
canisme opuse: o ieșire diastolică înspre obiect și o luare în po-
sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare sistolică și o des-
prindere a energici de la obiectul luat in posesie, de cealaltă
parte. Fiecare om posedă ambele mecanisme ca expresie a rit-
mului său de viață normal, nu întîmplător desemnat de Goethc
prin noțiunile fiziologice care denumesc activitatea cardiacă.
Alternarea ritmică a celor două forme de activitate psihică ar
trebui să corespundă cursului normal al vieții. Dar condițiile ex-
terioare complicate in care trăim, ca și condițiile, poate și mai
complicate, ale dispoziției noastre psihice individuale îngăduie
rareori o desfășurare pe deplin netulburată a activității vieții psi-
hice, împrejurări exterioare și dispoziții interioare favorizează
foarte adesea unul din mecanisme și îl limitează sau îl împiedică
pe celălalt să funcționeze. Firește, efectul este predominanța
unuia dintre mecanisme. Dacă această stare se cronicizează într-un
fel sau altul, rezultă din ea un tip, respectiv o atitudine compor-
tamentală în care unul dintre mecanisme predomină constant,
firește însă fără a-i putea suprima complet pe celălalt, căci și
acesta ține neapărat de activitatea vieții psihice. De aceea nu
poate să apară niciodată un tip pur, care să posede exclusiv un
singur mecanism în paguba celuilalt, total atrofiat. O atitudine
tipică înseamnă întotdeauna doar predominanța relativă a unuia
dintre mecanisme.
7. Constatarea existenței introversiei și a extraversiei a per-
mis mai întîi să se distingă între două grupuri mari de indivi-

INTRODUCERE 13
dualități psihologice. Dar această împărțire este atît de superfi-
cială și de generală, încît ea nu îngăduie decît diferențieri la fel
de generale. O cercetare amănunțită a psihologiilor individuale
care cad într-o grupă sau în alta arată de îndată că există dife-
rențe mari între indivizii ce aparțin aceleiași grupe. Trebuie, prin
urmare, să facem un pas mai departe, spre a preciza în ce con-
stau deosebirile dintre indivizii aparținînd aceleiași grupe. Po-
trivit experienței mele, pot spune că, în mod foarte general, in-
divizii se deosebesc nu numai după diferența universală dintre
extraversie și introversie, ci și după diferitele funcții psihologice
fundamentale. Acestea, respectiv funcțiile care se deosebesc atît
genuin, cît și esențial de alte funcții sînt — după experiența mea
— a gindi, a simți, a avea senzații, a intui. Dacă predomină
comportamental una din aceste funcții, apare tipul corespunză-
tor. Motiv pentru care deosebesc: tipul gîndire, tipul simțire, ti-
pul senzație și tipul intuiție. Fiecare din aceste tipuri poate fi
pe deasupra introvertit sau extravertit, potrivit cu atitudinea sa
față de obiect, așa cum am arătat mai sus. în cadrul a două co-
municări consacrate tipurilor psihologice, nu am dezvoltat aces-
te distincții, ci am identificat tipul gîndire cu cel introvertit, iar
tipul simțire cu cel extravertit.1
Aceste identificări s-au dovedit inconsistente la o elaborare
mai temeinică a problemei. Pentru a evita neînțelegerile, aș vrea
să-i rog pe cititor să rețină distincțiile de mai sus. Spre a asigura
claritatea absolut necesară în lucruri atît de complicate, am con-
sacrat ultimul capitol al acestei cărți definirii noțiunilor psiho-
logice cu care am operat.
1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psyclwlogie der unbewuflten
Prozesse, p. 58 (reeditare în Ober die Psychologie des Unbewufiten, în Gesam-
melte Werke, VII).

I
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
A ANTICHITĂȚII ȘI A EVULUI MEDIU
1. Despre psihologia Antichității. Tertullian și Origene
8. Psihologie a existat dintotdeauna, de cînd există și lumea
a cărei istorie o cunoaștem, dar o psihologie obiectivă există
doar de puțină vreme încoace. Pentru știința vremurilor vechi
era valabilă propoziția după care: conținutul de psihologie su-
biectivă crește în absența psihologiei obiective. De aceea ope-
rele anticilor sînt, ce-i drept, pline de psihologie, dar prea puțin
poate fi socotit obiectiv în ea. Ceea ce probabil a fost deter-'
minat, într-o măsură deloc neglijabilă, de particularitatea rapor-
turilor interumane din Antichitate și din Evul Mediu. Antichi-
tatea cunoștea o evaluare aproape exclusiv biologică, dacă se
poate spune așa, a omului de către semenul său, după cum re-
iese din obiceiurile și raporturile juridice ale acelor timpuri. în
măsura în care a exprimat în genere o judecată de valoare, Evul
Mediu a cultivat o evaluare metafizică a aproapelui, cu punctul
de pornire în ideea valorii eterne a sufletului uman. Această eva-
luare compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este
pentru estimarea personală — unică bază posibilă a unei psiho-
logii obiective — la fel de nefavorabilă ca și evaluarea biolo-
gică. Există, desigur, nu puțini specialiști care sînt de părere că
o psihologie se poate scrie și e.x cathedra. Astăzi însă, cei mai
mulți sînt convinși că o psihologie obiectivă trebuie să se spri-
jine în primul rînd pe observație și pe experiență. Această bază
ar fi ideală, dacă ar fi posibilă. Dar idealul și scopul științei nu
stau în descripția pe cît mai exact cu putință a faptelor — știința
nu poate concura cu înregistrările cinematice și fonografice —,
ci în descoperirea legii, care nu e altceva decît expresia abre-
viată a unor procese variate, dar concepute cumva unitar. Grație
interpretării, scopul științei depășește experimentul pur, dar ră-

16 TIPURI PSIHOLOGICE
mine întotdeauna, în ciuda valabilității ei generale, probate, un
produs al constelației psihologice subiective a cercetătorului. în
constituirea teoriilor și a noțiunilor științifice hazardul personal
joacă un rol important. Există și o ecuație psihologică personală,
nu doar una psiho-fizică. Noi vedem culori, dar nu și lungimi
de undă. De această bine cunoscută constatare trebuie să se țină
seama în psihologie mai mult ca oriunde. Eficacitatea ecuației
personale începe o dată cu observația. Vedem ceea ce sîntem
capabili să vedem cel mai bine prin noi înșine. Astfel, vedem
în primul rînd paiul din ochiul fratelui nostru. Fără îndoială, pa-
iul este acolo, dar bîrna c în ochiul nostru — și ar trebui să ne
împiedice, în oarecare măsură, vederea. Nu am încredere în
principiul „observației pure", în așa-numita psihologie obiec-
tivă, decît dacă ea se limitează la ochelarii cronoscopului, ai ta-
histoscopului sau ai altor aparate „psihologice". în felul acesta
ne ferim și de o recoltă prea bogată de fapte psihologice expe-
rimentale. Ecuația personală se pune și mai mult în valoare o
dată cu prezentarea sau comunicarea datelor observate, pentru
a nu mai vorbi de interpretarea și abstractizarea materialului ex-
perimental! Nicăieri nu este mai indispensabilă dccîl în psiholo-
gie exigența fundamentală ca observatorul și cercetătorul să co-
respundă obiectului, adică să fie în stare să vadă nu doar într-un
singur fel, ci și în celălalt fel. Pretenția ca el să vadă doar obiec-
tiv nici nu ar trebui ridicată, căci așa ceva e cu neputință. Ar
trebui să fim mulțumiți dacă nu vedem prea subiectiv. Faptul
că observația și interpretarea subiectivă coincid cu datele obiec-
tive ale obiectului psihologic este probant pentru interpretare
doar în măsura în care aceasta nu pretinde să fie generală, ci își
propune să fie valabilă numai pentru domeniul luat în conside-
rare al obiectului. în această măsură, bîrna din propriul ochi ne
îndreptățește tocmai să găsim paiul din ochiul fratelui nostru. în
acest caz, bîrna din ochiul propriu nu demonstrează, cum am
spus, că fratele nostru nu are nici un pai în ochi. Dar stînjenirca
vederii ar putea lesne prilejui o teorie generală despre faptul că
toate paiele sînt bîrne. Recunoașterea și luarea în considerare a
condiționării subiective a cunoștințelor în genere, și mai ales a
cunoștințelor psihologice, sînt o condiție fundamentală pentru

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 17
dreapta apreciere științifică a unui psihic, diferit de acela al su-
biectului care observă. Această condiție este îndeplinită doar
atunci cînd observatorul este suficient de bine informat în legă-
tură cu dimensiunea și natura propriei personalități. Or, el poate
să fie îndeajuns de bine informat doar dacă se eliberează într-o
măsură importantă de influențele compensatoare ale judecăților
colective și ajunge astfel la o concepție clară asupra propriei
sale individualități.
9. Cu cît ne întoarcem mai mult în istorie, cu atît vedem că
personalitatea dispare sub stratul colectivității. Iar dacă mergem
mai jos către psihologia primitivă, descoperim că acolo noțiunea
de individ nici nu există. în loc de individualitate, găsim doar
o raportare colectivă sau o participation mystique1. Atitudinea
colectivă împiedică însă cunoașterea și aprecierea unei psiholo-
gii diferite de a subiectului, prin faptul că spiritul branșat pe
colectiv este tocmai incapabil să gîndcască și să simtă altminteri
dccît proiectind. Ceea ce se înțelege prin noțiunea de „individ"
reprezintă o cucerire relativ tîrzie a istoriei spiritului uman și a
istoriei culturii. De aceea nu este de mirare că atitudinea colec-
tivă, puternică în vremurile vechi, a împiedicat cu totul aprecierea
psihologică obiectivă a diferențelor individuale, ca și, în genere,
orice obiectivare științifică a proceselor psihologice individuale.
Tocmai din cauza acestei lipse de gîndire psihologică, cunoaște-
rea a fost „psihologizată", respectiv umplută cu psihologie pro-
iectată. Exemple izbitoare oferă în acest sens începuturile inter-
pretării filozofice a lumii. Dcpsihologizarca științei obiective
merge mînă în mînă cu dezvoltarea individualității și a diferen-
țierii psihologice condiționate a oamenilor. Ceea ce explică de
ce scrierile transmise de Antichitate sînt atît de firave în materie
de psihologie obiectivă. Distincția dintre cele patru tempera-
mente, pe care am preluat-o din Antichitate, abia dacă mai poate
fi considerată o tipizare psihologică, temperamentele nefiind
aproape nimic altceva decît complexiuni psiho-fiziologice. Lip-
L. Levy-Bruhl, Les fonctions mentales dans Ies societe's inftrieures.

18 TIPURI PSIHOLOGICE
sa de informații nu vrea să însemne însă că în istoria de idei a
Antichității nu există urme ale acțiunii contrariilor psihologice
în discuție.
10. Astfel, filozofia gnostică a stabilit existența a trei tipuri,
corespunzînd poate celor trei funcții psihologice fundamentale:
gîndirii, simțirii, senzației. Gîndirea ar corespunde pneumaticii
lor, simțirea — psihicilor, senzația — hilicilor. Prețuirea mai
mică acordată psihicilor corespunde spiritului gnozei care, spre
deosebire de creștinism, insista asupra valorii cunoașterii. Prin-
cipiile creștine ale iubirii și credinței erau însă nefavorabile cu-
noașterii, în interiorul gîndirii creștine, pneumaticul ar fi fost
deci depreciat în măsura în care se distingea doar prin faptul că
era posesorul gnozei, al cunoașterii.
11. Trebuie să ne gîndim la diferența dintre tipuri și atunci
cînd examinăm lupta îndelungată și nu lipsită de primejdii pe
care Biserica a dus-o încă de la primele ei începuturi împotriva
gnosticismului. Față de neîndoielnica orientare precumpănitor
practică a creștinismului timpuriu și în măsura în care nu se
pierdea, urniîndu-și instinctul de luptă, în polemică apologetică,
intelectualul nu izbutea să o scoată la capăt. Regula fidei era
prea strimtă și nu îngăduia nici un fel de mișcări independente,
în plus, era săracă în cunoaștere pozitivă. Cuprindea puține idei,
ce-i drept de imensă valoare practică, dar care zăvorau gîndirea.
Intelectualul era lovit într-o măsură mult mai mare decit sensi-
bilul (der Fiihlende) de sacrificium intellectus. Este prin urmare
de înțeles de ce conținuturile precumpănitor cognitive ale gno-
zei, care în lumina dezvoltării de azi a gîndirii nu numai că nu
și-au pierdut din valoare, dar și-au și sporit-o substanțial, trebuie
să fi exercitat o mare putere de atracție asupra intelectualului
din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de fapt, pentru ci, ispita
lumii. în special docetismul a dat de furcă Bisericii, susținînd
că Cristos a avut doar un trup aparent și că întreaga sa viață
pămîntească, precum și suferințele îndurate de el nu au fost de-
cît aparență. în această afirmație gîndul pur trece pe primul plan,
opunîndu-se simțirii omenești. Lupta cu gnoza ne întîmpină în
chipul cel mai deslușit în două figuri care au fost nu doar Părinți
ai Bisericii, ci și personalități de covîrșitoare importanță. Este

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 19
vorba de TertuUian și de Origene, aproximativ contemporani, la
finele veacului al doilea. Schultz scrie despre ei: „Un organism
oarecare este capabil să absoarbă hrana aproape complet și să
o asimileze potrivit constituției sale, în vreme ce altul o eva-
cuează tot atît de complet prin violente simptome reactive. La
fel de contradictoriu s-au comportat unul în raport cu celălalt
Origene și TertuUian. Reacția lor la gnoză nu le definește doar
caracterele și concepțiile de viață, ci este totodată de o însem-
nătate fundamentală pentru locul ocupat de gnoză în viața spi-
rituală și în curentele religioase ale vremii."2
12. TertuUian s-a născut la Cartagina în jurul anului 160. A
fost păgîn, dedat vieții de luxură a cetății sale pînă spre vîrsta
de 35 de ani, cînd s-a creștinat. A devenit autorul a nenumărate
scrieri ce-i oglindesc inconfundabil caracterul, împrejurare care
ne interesează în mod special în cadrul de față. Se recunosc
deslușit mai cu seamă zelul său nobil, fără precedent, înflăcăra-
rea, temperamentul pătimaș și interioritatea adîncă a concepției
religioase. Fanatic, cultivind o unilateralitate genială de dragul
unui adevăr recunoscut, intolerant, natură de luptător fără pere-
che, combatant necrțtor ce se consideră victorios doar cînd ad-
versarul îi e total anihilat, el mînuiește cu feroce măiestrie o
limbă strălucitoare ca o spadă. E creatorul latinei bisericești, ce
avea să dureze mai bine de o mie de ani, și cel care a fixat
terminologia tinerei Biserici: „De îndată ce înșfăca un punct de
vedere, trebuia — biciuit parcă de o oaste a iadului — să-i dez-
volte pînă la ultimele consecințe, chiar și atunci cînd dreptatea
nu mai era de mult de partea lui, iar orice ordine rațională îi
zăcea zdrențuită la picioare."3 Modul pătimaș de a gîndi îi era
atît de necruțător, îneît se înstrăina tot mai mult exact de acel
lucru pentru care, de fapt, și-ar fi dat viața. La fel îi era și etica,
plină de o aspră severitate. Cerea stăruitor să se caute martirajul,
nu să se fugă de el, nu admitea o a doua căsătorie și pretindea
ca persoanele de sex femeiesc să poarte întotdeauna văl. Gnoza,
care e tocmai o patimă a gîndirii și a cunoașterii, filozofia și
2 Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
3 Loc. cit., p. XXV.

20 TIPURI PSIHOLOGICE
știința, de fapt puțin diferite de ea, erau combătute de el cu fa-
natică intoleranță. Lui i se atribuie mărturisirea sublimă: credo
quia absurdum est (cred pentru că este absurd). Ceea ce nu co-
respunde întru totul adevărului istoric, căci el spusese doar: „Et
mortuus est dei filius, prorsus credibile est, quia ineptum est. Et
sepultus resurrexit; certum est, quia impossibile est."4
13. Avînd o minte ascuțită, și-a dat seama de starea jalnică
a cunoștințelor filozofice și gnostice și le-a respins cu dispreț.
în schimb, s-a raportat la mărturia propriei lumi interioare, la
propriile realități lăuntrice care erau una cu credința pe care o
îmbrățișase. Acestora le-a dat formă, devenind astfel creatorul
raporturilor conceptuale ce astăzi încă stau la temelia sistemului
catolic. Realitatea lăuntrică irațională era pentru el de natură
esențialmente dinamică, era principiul și fundamentul pe care îl
opunea lumii, științei și filozofiei general valabile sau raționale,
îi citez cuvintele:
14. „Chem un nou martor, sau mai degrabă un martor care
este mai cunoscut decît orice monument literar, mai dezbătut
decît orice sistem de învățătură, mai răspîndit dccît orice înștiin-
țare publică, mai mare decît toată făptura omenească, chem anu-
me ceea ce constituie omul în integralitatea lui. Așadar, înfăți-
șează-te, o, tu, suflete, fie că ești dumnezeiesc și veșnic, precum
cred unii filozofi — vei minți atunci cu atît mai puțin —, ori
deloc dumnezeiesc, căci muritor, precum firește crede singur
Epicur — se va cuveni să minți atunci cu atit mai puțin —, fie
că vii din cer sau că te naști pe pămînt, fie că ești alcătuit din
numere sau din atomi, fie că îți începi existența o dată cu trupul
ori că ești mai apoi introdus în trup, indiferent care îți este obîr-
șia și în ce fel faci din om ceea ce este el, anume o ființă rațio-
nală, capabilă să. perceapă și să cunoască. Dar nu pe tine, sufle-
te, te chem, care, dresat în școli, umblat prin biblioteci, hrănit
și îndestulat în academii și sub porticuri atice, propovăduiești
înțelepciune, nu, ci ție, suflete, vreau să-ți vorbesc, ție, care ești
4 „Și fiul lui Dumnezeu a murit, ceea ce e pe deplin credibil, căci e absurd.
Și a înviat din mormînt; ceea ce e sigur, căci e cu neputință" (Tertullian, De
carne Christi, 5).

PROBLEMA TIPURILOR IN ISTORIA DE IDEI 21
simplu și neinstruit, neajutorat și neexperimentat, așa cum te afli
la cei care nu te au decît pe tine, așa cum vii din uliță, din colțul
străzii, din atelier. Tocmai de neștiința ta am nevoie."5
îs. Mutilarea pe care și-a impus-o Tertullian prin sacrificium
intellectus I-a condus către recunoașterea fără rezerve a realității
interioare iraționale, a temeliei reale a credinței sale. A rezumat
necesitatea procesului religios, pe care îl simțea în sine, în for-
mula incomparabilă anima naturaliter Christiana. O dată cu sa-
crificium intellectus, filozofia și știința, consecutiv și gnoza
și-au pierdut pentru el orice importanță.
16. în cursul vieții, trăsăturile descrise mai sus i s-au accen-
tuat. Cînd Biserica s-a văzut constrînsă din ce în ce mai mult
să încheie compromisuri cu masa, el s-a revoltat și a devenit
discipolul lui Montanus, profet frigian extatic care susținea prin-
cipiul absolutei negări a lumii și al spiritualizării totale. în pam-
flete violente, Tertullian a atacat politica papei Calixtus I, ajun-
gînd astfel, împreună cu montanismul, mai mult sau mai puțin
extra ecclesiam. După o relatare a lui Augustin, ulterior ar fi
intrat în conflict și cu montaniștii și ar fi întemeiat o sectă pro-
prie.
17. S-ar putea spune că Tertullian este un reprezentant clasic
al gîndirii introvertite. Intelectul său apreciabil, extrem de as-
cuțit, este flancat de o evidentă senzualitate. Procesul psihologic
al dezvoltării, pe care îl numim creștin, I-a împins la jertfă, la
amputarea celui mai prețios organ — idee mitică de asemenea
conținută în simbolul grandios și exemplar al sacrificiului fiului
lui Dumnezeu. Cel mai prețios organ al său era tocmai intelectul
și cunoașterea clară mijlocită de el. Sacrificium intellectus i-a
închis calea către o dezvoltare pur rațională, obligîndu-1 să iden-
tifice în dinamica irațională din adîncul sufletului său temelia
propriei ființe. Logica gnozei, felul specific intelectual în care
aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul sufletului, îi era
în chip necesar detestabilă, căci ea reprezenta tocmai calea pe
care o părăsise spre a îmbrățișa principiul simțirii.
5 Schultz, Dokumente (ier Gnosis, pp. XXV ș. urm.

22 TIPURI PSIHOLOGICE
18. în Origene aflăm polul absolut opus al lui Tertullian. Ori-
gene s-a născut în jurul anului 185, în Alexandria. Tatăl său a
fost martir creștin. El însuși a crescut în acea foarte particulară
atmosferă spirituală în care se amestecau ideile Orientului cu
cele ale Occidentului. Cu mare sete de învățătură, și-a însușit
tot ceea ce era demn de știut în acele vremuri, asimilînd întreaga
bogăție de idei din epoca alexandrină ce i se oferea sub formă
de bunuri creștine, iudaice, elenistice și egiptene. S-a remarcat
ca profesor la o școală de catiheți. Filozoful păgîn Porphyrios,
elev al lui Plotin, spunea despre el că ducea o viață de creștin,
dar potrivnică legii; în privința opiniei pe care o nutrea despre
lucruri și despre dumnezeire, el elcniza și substituia reprezen-
tările grecești miturilor străine.6 Autocastrarea la care s-a supus
și ale cărei motive particulare pot fi ghicite, dar nu sînt istoric
atestate, s-a produs încă înainte de 211. Exercita o mare influ-
ență asupra celor din jurul său și avea un discurs convingător.
Era întotdeauna înconjurat de elevi și de o armată întreagă de
stenografi care prindeau vorbele de preț ce cădeau de pe buzele
învățătorului venerat. Ca scriitor a fost extrem de fecund, dez-
voltînd totodată și o impunătoare activitate didactică. în Antio-
hia a ținut prelegeri de teologie chiar pentru împărăteasa mamă,
Mamaea. La Cezareea, conducea o școală. își întrerupea adesea
activitatea didactică din pricina călătoriilor întinse pe care le în-
treprindea. Era de o extraordinară erudiție și dispunea de o ui-
mitoare capacitate de a cerceta cu grijă lucrurile. A descoperit
manuscrise vechi ale Bibliei și a dobîndit merite speciale în cri-
tica de texte. „A fost un mare învățat, în fapt, singurul învățat
adevărat pe care I-a avut vechea Biserică", spunea Harnack.
Spre deosebire de Tertullian, Origene nu s-a refuzat influenței
gnosticismului, dimpotrivă, I-a adus pe acesta sub o formă ate-
nuată în sînul Bisericii sau cel puțin a dorit să o facă. El însuși
este, într-adevăr, judecind după gîndirea și după concepțiile fun-
damentale ce îi sînt proprii, un gnostic creștin. Poziția lui față
de credință și știință este descrisă de Harnack prin următoarele
cuvinte, semnificative din punct de vedere psihologic: „Biblia
6 Loc. cit., p. XXII.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 23
le este în egală măsură necesară și unora și altora: credincioșii
își iau din ea faptele și comandamentele de care au nevoie, iar
știutorii îi descifrează ideile și își extrag din ea forțele care îi
călăuzesc spre contemplarea și iubirea de Dumnezeu — astfel
încît tot ceea ce e material apare prin interpretare religioasă
(exegeză alegorică, hermeneutică) ca retopit spre a forma un
cosmos de idei, ba în cele din urmă totul este biruit prin ascen-
siune și depășit ca treaptă și rămîne singură, odihnindu-se feri-
cită, doar legătura dintre spiritul izvorît din Dumnezeu al făptu-
rii și Dumnezeu însuși (amor et visid)."
19. Teologia lui, spre deosebire de aceea a lui Tcrtullian, este
esențialmente filozofică, mulîndu-se perfect pe tiparul unei fi-
lozofii neoplatonice. în Origene se întrepătrund în chip pașnic
și armonios sferele filozofiei grecești și ale gnozei, pe de-o par-
te, ale ideilor creștine, pe de alta. Rezultatul acestei îngăduințe
și echități larg comprehensive a fost că și Origene a avut desti-
nul celor condamnați de Biserică. Oricum, condamnarea defini-
tivă s-a produs abia postum, după ce Origene, bătrîn, fusese
martirizat în timpul prigoanei împotriva creștinilor, sub Dccius,
și murise la scurtă vreme în urma torturilor. în 399, papa Anas-
tasie I a pronunțat condamnarea, iar în 543 un sinod convocat
de Iustinian a anatemizat erezia; anatema s-a menținut și în ver-
dictele conciliilor ulterioare.
20. Origene este un reprezentant clasic al tipului extravertit.
Orientarea sa fundamentală merge în direcția obiectului, ceea ce
se vede din atenția conștiincioasă cu care el examinează faptele
obiective și condiționările lor și din formularea acelui principiu
suprem al lui amor et visio Dei. Procesul creștin de dezvoltare
a întîlnit în Origene un tip care se întemeiază pe relația cu
obiectul, relație care s-a exprimat dintotdeauna simbolic prin se-
xualitate, motiv pentru care anumite teorii reduc toate funcțiile
de bază ale sufletului tocmai la sexualitate. De aceea castrarea
este expresia adecvată a sacrificiului celei mai prețioase funcții.
Este absolut caracteristic faptul că Tertullian săvîrșește sacrifi-
cium intellectus, iar Origene sacrificium phalli, căci viața creș-
tină pretinde suspendarea totală a legăturii senzuale cu obiectul,
mai exact: sacrificarea acelei funcții care este socotită a fi cea

24 TIPURI PSIHOLOGICE
mai prețioasă, a bunului celui mai de preț, a instinctului celui
mai puternic. Din punct de vedere biologic, sacrificiul este pus
în slujba domesticirii, din punct de vedere psihologic însă el
urmărește, prin desfacerea vechilor legături, să ofere spiritului
posibilități noi de evoluție. Tertullian și-a jertfit intelectul, căci
intelectul era acela care îl lega cel mai puternic de realitate.
Combătea gnoza, deoarece pentru el ca reprezenta calea ocolită
de a ajunge la intelectualitate, condiție totodată a senzualității.
Corespunzător acestui fapt, gnosticismul se împarte într-adevăr
în două direcții: una tinde către o spiritualizare depășind orice
măsură, cealaltă se pierde în anomism etic, într-un libertinism
absolut, care nu se dă înapoi din fața nici unui viciu, a nici unei
perversități, a nici unei impudori oricît de respingătoare. Se deo-
sebeau astfel encratiții (abstinenți) de antitacți sau antinomiști
(adversari ai ordinii și ai legii), care păcătuiau din principiu, de-
dîndu-se deliberat, potrivit cu anume precepte, la desfrînări fără
limite. Acestora din urmă le aparțineau și nicolaiții, arhonticii
etc, ca și cei numiți, foarte potrivit, borboricni. Cît de apropiate
erau aparentele contrarii se vede din exemplul arhonticilor care
s-au împărțit într-o direcție encratică și una antinomistă, păs-
trîndu-și fiecare logica și consecvența proprie. Cine vrea să știe
ce înseamnă din punct de vedere etic un intelectualism îndrăzneț
și generos cultivat să cerceteze istoria eticii gnostice. Va înțelege
pe deplin sacrificium intellectus. Acei oameni erau consecvenți și
din punct de vedere practic, trăindu-și ideile pînă la absurd. Ori-
gene însă, mutilîndu-se, și-a sacrificat legătura senzuală cu lu-
mea. Pentru el, evident, nu intelectul reprezenta o primejdie spe-
cială, ci mai degrabă simțirea și senzația ce leagă de obiect. Prin
castrare, el s-a eliberat de senzualitatea împerecheată cu gnosti-
cismul și a putut astfel să se lase fără teamă în voia bogăției de
gîndire a acestuia din urmă, în vreme ce Tertullian, prin sacri-
ficiul său intelectual, s-a zăvorit în fața gnozei, ajungînd însă,
tocmai pe această cale, la o profunzime a sentimentului religios
pe care Origene n-a atins-o niciodată. „Ceea ce îl deosebește de
Origene", scrie Schultz, „este faptul că a trăit în adîncul sufle-
tului fiecare cuvînt, că nu rațiunea I-a înflăcărat, ca pe acesta,
ci inima. în schimb, a rămas în urma lui Origene prin faptul că

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 25
el, cel mai pătimaș dintre toți gînditorii, a fost la un pas de a
respinge cunoașterea în genere și de a extinde la întreaga gîndire
umană lupta împotriva gnozei."7
21. Vedem aici cum, de fapt, în cadrul procesului creștin ti-
pul originar s-a inversat. Tertullian, gînditorul penetrant, devine
un om al sentimentului; Origene, la rîndu-i, devine învățat și se
pierde în logică. E ușor, firește, să inversăm raționamentul și să
spunem că Tertullian a fost dintotdeauna un om al sentimentu-
lui, iar Origene un intelectual. Dar, lăsînd la o parte faptul că
în felul acesta diferența tipologică nu se suprimă, ci continuă să
dăinuie, modul răsturnat de a privi lucrurile nu explică de ce
Tertullian și-a văzut în gîndire adversarul cel mai primejdios,
în vreme ce Origene I-a văzut în sexualitate. S-ar putea răspunde
că amîndoi s-au înșelat, iar ca argument s-ar putea aduce dez-
nodămîntul fatal al existențelor ambilor. în acest caz, ar trebui
să presupunem însă că amîndoi au sacrificat ceea ce în ochii lor
avea o valoare mai mică și că deci ei ar fi „tras pe sfoară" des-
tinul. Este și acesta un punct de vedere al cărui principiu are o
valabilitate recunoscută. Există doar și printre primitivi astfel de
șmecheri care apar în fața fetișului lor cu o găină neagră sub
braț și declară: „lată, iți jertfesc un porc negru și frumos." în
ce mă privește, cred că, în ciuda sentimentului evident de ușura-
re pe care omul obișnuit îl trăiește atunci cînd asistă la demo-
larea a ceva grandios, explicația devalorizantă nu este în orice
împrejurare corectă, cu toată aparența ei foarte „biologică". în
măsura în care știm cîte ceva de natură personală despre aceste
două personalități de anvergură din istoria gîndirii, trebuie să
recunoaștem că întreaga lor atitudine este atît de gravă, îneît răs-
turnarea pe care au trăit-o sub influența creștinismului nu a fost
nici viclenie, nici înșelăciune, ci realitate și adevăr.
22. Nu ne pierdem pe căi lăturalnice, dacă ne reamintim cu
această ocazie ce înseamnă din punct de vedere psihologic de-
turnarea instinctului de pe orbita lui firească, deturnare ce pare
a constitui procesul (sacrificial) creștin: rezultă anume din cele
de mai sus că răsturnarea semnifică totodată trecerea către o altă
7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.

26 TIPURI PSIHOLOGICE
atitudine. Se înțelege astfel limpede care este cauza răsturnării
și în ce măsură Tertullian are dreptate atunci cînd concepe sufle-
tul ca naturaliter Christiana: direcția firească a instinctului ur-
mează, precum toate în natură, principiul minimului efort. Or,
un om este înzestrat mai mult pe o direcție, altul pe alta. Sau,
adaptarea la primul mediu al copilăriei pretinde, după felul de
a fi al părinților și după împrejurări, ceva mai multă reținere și
reflecție, ori mai multă participare afectivă. Se formează astfel
automat anumite atitudini preferențiale, din care rezultă diferite
tipuri. în măsura în care fiecare om posedă, în calitate de ființă
relativ stabilă, toate funcțiile psihologice de bază, ar fi necesar
din punct de vedere psihologic, în vederea adaptării sale perfec-
te, ca el să le și utilizeze pe acestea în mod egal. Căci trebuie
să existe un motiv pentru care dispunem de diferite modalități
de adaptare psihologică: probabil că o singură cale e insuficien-
tă; doar gîndit sau doar simțit, obiectul nu pare să fie decît par-
țial sesizat. Atitudinea („tipică") unilaterală lasă un deficit în
capacitatea psihologică de adaptare, care, acumulîndu-sc in cursul
vieții, duce mai devreme sau mai tîrziu la tulburări de adaptare
ce împing subiectul către o compensație. Compensația însă nu
poate fi obținută decit printr-o amputare (sacrificiu) a atitudinii
unilaterale de pînă atunci. în felul acesta, apare o stază tempo-
rară a energiei și o debordare a ei în canalele neutilizate încă
pe cale conștientă, dar pregătite în inconștient. Deficitul în adap-
tare care este causa efficiens a procesului de răsturnare se mani-
festă subiectiv sub forma unui sentiment de nelămurită nemulțu-
mire. Aceasta era atmosfera care domina momentul de răscruce
de la începutul erei noastre. O extraordinară și uimitoare nevoie
de mîntuire pusese stăpînire pe oameni, ducînd la acea înflorire
nemaivăzută de culte posibile și imposibile din Roma antică.
Nu lipseau nici reprezentanții teoriei vieții trăite din plin care
operau nu cu „biologie", ci cu argumentele științei de atunci.
De asemenea, nu mai conteneau speculațiile asupra motivelor
pentru care oamenii o duceau atît de rău; doar că în acele vre-
muri cauzalismul nu era atît de limitat pe cît este acela al științei
noastre; se făceau raportări nu doar la vîrsta copilăriei, ci și la
cosmogonie, inventîndu-se nenumărate sisteme care demonstrau

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 27
tot ceea ce se petrecuse în trecutul îndepărtat și din care rezul-
taseră mai apoi stări nefaste pentru umanitate.
23. Sacrificiul pe care I-au făcut Tertullian și Origene e dras-
tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el corespunde spiritului
eminamente concretist al vremii. Acesta este spiritul în care
gnoza și-a interpretat viziunile ca pur reale sau cel puțin ca re-
ferindu-se nemijlocit la real și în care Tertullian și-a considerat
realitatea simțirii ca obiectiv valabilă. Gnosticismul a proiectat
percepția interioară subiectivă a procesului de schimbare a ati-
tudinii sub forma unui sistem cosmogonic și a crezut în realita-
tea figurilor sale psihologice.
24. în cartea mea Wandlungen und Symbole der Libido** am
lăsat deschisă problema originii orientării propriu-zise a libidou-
lui în procesul creștin. Am vorbit atunci de scindarea libidoului
în două jumătăți orientate opozitiv. Explicația acestui fapt re-
zultă din unilateralitatea atitudinii psihologice care devenise atît
de marcată, încît compensația încerca să irumpă din inconștient.
Este tocmai mișcarea gnostică din primele veacuri ale creștinis-
mului care arată în chipul cel mai deslușit cum în momentele
de compensare conținuturile inconștiente izbucnesc în afară.
Creștinismul însuși a însemnat prăbușirea și sacrificarea valori-
lor culturii, deci ale atitudinii antice. Astăzi e aproape inutil să
remarcăm că a vorbi despre vremurile noastre sau despre vre-
murile de acum două mii de ani este totuna.
2. Controversele teologice ale Bisericii vechi
25. Nu este improbabil să întîlnim opoziția tipurilor în istoria
schismelor și a ereziilor, de altminteri atît de bogată în contro-
verse, a Bisericii creștine din primele veacuri. Ebioniții sau iu-
deii botezați, identici probabil cu primii creștini, credeau în
umanitatea exclusivă a lui Cristos, socotit de ei fiul Măriei și al
lui Iosif, care abia ulterior ar fi primit consacrarea prin Duhul
Sfînt. Astfel, față de docetiști, ebioniții se situau în această ches-
8 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).

28 TIPURI PSIHOLOGICE
tiune la polul opus. Opoziția s-a perpetuat vreme îndelungată,
într-o formă schimbată, mai tăioasă, din unghiul politicii cleri-
cale, dar mai moderată din unghiul conținutului, ea a reapărut
în jurul anului 320 în erezia lui Arie. Arie respingea formula
propusă de Biserica ortodoxă xrâ natpi 6(iooixno<; (asemenea
Tatălui). Examinînd mai îndeaproape istoria marii controverse
arianice legată de homoousie și de homoiousie (identitatea și
asemănarea ființei lui Cristos cu Dumnezeu), observăm că Iw-
moiousia pune accentul pe senzual și pe simțirea umană, în vreme
ce homoousia reprezintă un punct de vedere pur logic și abstract.
Tot astfel, s-ar zice să revolta monofiziților (care susțineau uni-
tatea absolută a naturii lui Cristos) împotriva formulei diofizite
a sinodului de la Calcedon (care admitea natura dublă, indivi-
zibilă a lui Cristos, respectiv natura omenească și dumnezeiască
într-una) valorifică, din nou, punctul de vedere abstract și non-
reprezentabil față de cel natural și senzual al formulei diofizite.
26. Se impune totodată evidenței faptul că atît în mișcarea
lui Arie, cît și în controversa monofizită, problema dogmatică
subtilă era esențială doar pentru acele spirite care o inițiaseră,
iar nu și pentru marea masă care pusese stăpînire, în mod par-
tizan, pe disputa dogmatică. Pentru ea, o astfel de chestiune sub-
tilă nu avea, în acele vremuri, nici un fel de motivație; ceea ce
o frămînta erau problemele și revendicările puterii politice, fără
nici o legătură cu diferendele teologice. Dacă diferența tipurilor
va fi avut aici în genere o importanță oarecare, ea va fi stat în
faptul că se ofereau pe această cale formulele prin care in-
stinctele grosolane ale masei erau măgulitor etichetate. Ceea ce
nu vrea să însemne că pentru cei care declanșaseră controversa,
homoousia și homoiousia erau chestiuni mai puțin grave. Căci
dincolo de ele se ascundeau, atît istoric, cît și psihologic, crezul
ebionit în umanitatea pură a lui Cristos unită cu dumnezeirea
lui relativă („aparentă") și crezul docetist în dumnezeirea pură
a lui Cristos unită cu materialitatea lui doar aparentă. Iar sub
acest strat găsim din nou marea schismă psihologică. O dată,
afirmația că valoarea și importanța fundamentală se află de par-
tea perceptibilului senzorial, al cărui subiect este dacă nu întot-
deauna o senzație umană personală, în schimb, întotdeauna o

PROBLEMA TIPURILOR IN ISTORIA DE IDEI 29
senzație umană proiectată; a doua oară, afirmația că valoarea
fundamentală se află de partea abstracțiunii și a extraumanului,
al căror subiect este funcția, adică: procesul obiectiv al naturii
care se desfășoară în cadrul unei legități impersonale, dincolo
de senzația umană căreia îi slujește chiar de temelie. Primul
punct de vedere nu ține seama de funcție, în favoarea comple-
xului funcțional care e omul; ultimul punct de vedere nu ține
seama de om, ca suport indispensabil, în favoarea funcției. Am-
bele puncte de vedere își neagă reciproc valoarea fundamentală.
Cu cît reprezentanții lor se identifică mai hotărît cu tezele pro-
prii, cu atît ei încearcă mai mult, poate cu cele mai bune intenții,
să și le impună unii celorlalți, violentîndu-și astfel reciproc va-
loarea fundamentală.
27. O altă față a opoziției tipurilor pare să se manifeste în
controversa pelagiană de la începutul veacului al V-lea. Expe-
riența adînc trăită de Tertullian, potrivit căreia omul nici după
botez nu poate evita păcatul, a devenit la Augustin, în multe
privințe asemănător lui Tertullian, doctrina pesimistă și atît de
caracteristică a păcatului strămoșesc, doctrină a cărei esență
constă în ideea de concupiscenticP moștenită de la Adani. în
viziunea lui Augustin, păcatului originar i se opune harul mîn-
tuitor al lui Dumnezeu cu instituția creată de el: Biserica, admi-
nistratoare a mijloacelor de salvare. în această concepție, valoa-
rea omului este foarte scăzută. El nu mai e de fapt decît o biată
creatură, condamnată, căzută necondiționat în puterea diavolu-
lui, dacă nu se împărtășește de harul divin prin intermedierea
Bisericii atotmîntuitoare. Dispar mai mult sau mai puțin astfel
nu doar valoarea, ci și libertatea morală și autodeterminarea
omului, cresc, în schimb, cu atît mai mult valoarea și importanța
ideii de Biserică, în concordanță cu programul formulat de Au-
gustin în Civitas Dei.
28. Unei concepții atît de apăsătoare i s-a împotrivit mereu
sentimentul libertății și al valorii morale aomului, pe care nici
o reflecție, oricît de profundă, și nici o logică, oricît de ascuțită,
9 Lăcomie, am spune: libido nestăpînit, care, ca Einapnâvri, constringer
aștrilor și a destinului, îl duce pe om la greșeală și la pierzanie.

30 TIPURI PSIHOLOGICE
nu au izbutit pînă la urmă să-i suprime. Legitimitatea sentimen-
tului de valoare umană și-a aflat apărătorul în persoana lui Pe-
lagius, călugăr britanic, și în aceea a elevului său, Caelestius.
Doctrina lor s-a întemeiat pe libertatea morală a omului, ca rea-
litat dată. Este semnificativ pentru înrudirea dintre punctul de
vedere pelagian și concepția diofizită faptul că pelagienii, urmă-
riți de adversarii lor, au găsit refugiu la Nestorie, mitropolitul
Constantinopolului. Nestorie sublinia separarea celor două na-
turi ale lui Cristos, opunîndu-se învățăturii lui Ciril despre
(pwiKf) evoxriq, unitatea fizică a lui Cristos ca om-Dumnezeu.
Nestorie ținea de asemenea să se considere că Maria era nu cea
care îl născuse pe Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl născuse
doar pe Cristos, XpioxoTaKoq. Numea păgînă ideea după care
Maria ar fi fost mama lui Dumnezeu. El este acela care a de-
clanșat disputa nestoriană, încheiată în cele din urmă cu schisma
Bisericii care îi poartă numele.
3. Problema transsubstanțierii
29. O dată cu marile răsturnări politice, cu prăbușirea impe-
riului roman și cu declinul civilizației antice, și aceste contro-
verse au luat sfîrșit. Dar după instalarea, la cîteva sute de ani,
a unei anumite stabilități, diferențele psihologice au început din
nou să se manifeste, în modul lor caracteristic, mai întîi timid,
apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot mai intens. E drept că
nu mai erau aceleași probleme care tulburaseră vechea Biserică,
ci apăruseră forme noi, dar psihologia ascunsă în spatele lor era
aceeași.
30. Pe la mijlocul veacului al IX-lea, starețul Paschasius Rad-
bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere despre euharistie, în care
reprezenta doctrina transsubstanțierii, respectiv ideea că vinul și
hostia se transformă în comuniune în sîngele adevărat și în car-
nea adevărată a lui Cristos. Această concepție a devenit, cum
se știe, dogma după care metamorfozarea se produce vere, rea-
liter, substantialiter; deși „accidentele", respectiv piinea și vi-
nul, își păstrează înfățișarea, ele sînt totuși în substanță carnea

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 31
și sîngele lui Cristos. împotriva acestei extreme concretizări a
unui simbol a cutezat să ridice unele obiecții Ratramnus, călugăr
în aceeași mînăstire în care Radbertus era stareț. Un adversar
hotărît a găsit Radbertus în Scotus Eriugena, filozof important
și gînditor plin de cutezanță care a trăit în Evul Mediu timpuriu
și care se afla atît de sus și atît de departe în raport cu contem-
poranii lui, incit anatema Bisericii I-a ajuns abia cîteva secole
mai tîrziu, duă cum scrie Hase in istoria sa bisericească10. Stareț
fiind la Malmesbury, a fost ucis în jurul anului 889 de către
propriii săi călugări. Scotus Eriugena, pentru care filozofia ade-
vărată era totodată religie adevărată, nu era un adept orb al au-
torității și al ideilor primite, căci, spre deosebire de majoritatea
contemporanilor săi, el știa să gîndească pe cont propriu. Scotus
Eriugena așeza rațiunea deasupra autorității, poate total în răspăr
cu spiritul vremii, dar îndatorînd cert veacurile ce aveau să vină.
Chiar acelor eminenți Părinți ai Bisericii, aliați deasupra oricărei
discuții, el le admitea autoritatea doar în măsura în care scrierile
lor închideau comori de inteligență. După el, euharistia nu era
nimic altceva dccît amintirea cinei celei din urmă, celebrate de
Isus cu ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede orice om rezonabil
din orice timp. Dar oricît de clar, de simplu și de omenesc gin-
dea, și oricît de puțin înclinat era să micșoreze cu ceva sensul
și valoarea ceremoniei sacre, Scotus Eriugena nu era pătruns de
spiritul vremii în care trăia și nici de dorințele celor din jur, ceea
ce se poate vedea și din împrejurarea uciderii sale de către pro-
priii săi soți monahali. Scotus Eriugena știa să gîndească rațio-
nal și logic, fără ca prin aceasta să se bucure de succes. De suc-
ces a avut însă parte Radbertus, care nu știa să gîndească, în
schimb, pătruns cum era de spiritul veacului ce pretindea con-
cretizarea fenomenelor religioase, s-a priceput să „transsubstan-
țieze" simbolicul și plenaritatea de sens, proiectîndu-le grosolan
la nivelul perceptibilului.
31. Se recunosc fără dificultate în această controversă ele-
mentele fundamentale pe care le-am întîlnit și în disputele mai
sus înfățișate, anume punctul de vedere abstract, care respinge
10 K.A. Hase, Kirchengeschiclue.

32 TIPURI PSIHOLOGICE
orice amestec cu obiectul concret, și punctul de vedere concre-
tizant, aplecat asupra obiectului. Departe de noi ideea de a for-
mula, dintr-un unghi de vedere intelectual, o judecată unilate-
rală, depreciatoare la adresa lui Radbertus și a prestației sale.
Tocmai fiindcă această dogmă pare absurdă pentru spiritul mo-
dern, nu trebuie să ne simțim îndemnați a o declara lipsită istori-
cește de valoare. Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de lux pentru
orice colecție de erori umane, dar lipsa ei de valoare nu rezultă
eo ipso, căci, mai înainte de a o condamna, ar trebui să cercetăm
amănunțit cum a acționat ea în viața religioasă a acelor veacuri
și ce îi datorează indirect epoca noastră. Nu trebuie trecut cu
vederea că tocmai credința în realitatea acestui miracol pretinde
o desprindere a procesului psihic de perceptibilul pur, desprin-
dere care nu poate rămîne fără urmări asupra naturii înseși a
acestui proces. Procesul gîndirii orientate devine absolut impo-
sibil atunci cînd perceptibilul posedă o valoare de prag prea ridi-
cată. Ca urmare a unei valori prea ridicate, el pătrunde continuu
în psihic, destramă și distruge funcția gîndirii orientate, bazată
tocmai pe excluderea nonadecvării. Din această simplă reflecție
rezultă, fără doar și poate, sensul practic al unor astfel de rituri
și dogme care tocmai din acest punct de vedere rezistă și unui
mod de examinare pur oportunist, biologic, fără a mai vorbi de
efectele directe, specific religioase, exercitate asupra individului
de credința în atare dogmă. Pe cît de mult îl prețuim pe Scotus
Eriugena, pe atît de puțin ne este îngăduit să depreciem prestația
lui Radbertus. Pe marginea acestui caz, se cuvine să învățăm
însă că gîndirea introvertitului nu este măsurabilă prin aceea a
extravertitului, căci cele două forme de gîndire sînt, în raport
cu determinările lor, complet și fundamental diferite. S-ar putea,
eventual, spune că: gîndirea introvertitului este rațională, cea a
extravertitului însă e programatică.
32. Prin aceste observații, vreau să subliniez explicit, nu am
urmărit nici într-un caz epuizarea psihologiei individuale a celor
doi autori. Ceea ce știm despre Scotus Eriugena personal —
destul de puțin — nu este suficient pentru a-i diagnostica precis
tipul. Ceea ce știm despre el pledează în favoarea tipului intro-
vertit. Despre Radbertus nu știm aproape nimic. Știm atîta doar

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 33
că a spus ceva potrivnic modului general de a gîndi al oameni-
lor, dar că a dedus, cu o logică sigură a sentimentului, concluzia
cea mai adecvată așteptărilor acelor vremi, fapt care ar pleda în
favoarea tipului extravertit. Din motive de cunoaștere insufi-
cientă, trebuie să ne suspendăm însă judecata, căci, mai cu sea-
mă în cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea să stea și altminteri.
Este tot atît de posibil ca el să fi fost un introvertit care, avînd
o inteligență limitată, nu a depășit în nici un fel concepțiile me-
diului său, iar logica lui, total lipsită de originalitate, a mers doar
pînă la deducerea unei concluzii la îndemînă din premisele puse
la dispoziție de Părinții Bisericii în scrierile lor. Și invers, Sco-
tus Eriugena ar fi putut să fie un extravertit, dacă s-ar dovedi
că era susținut de un mediu caracterizat oricum de common sense
și care consideră că exprimarea corespunzătoare a acestuia din ur-
mă era oportună și binevenită — ceea ce însă, tocmai pentru
Scotus Eriugena, nu este defel atestat. Pe de altă parte, știm și
cit de mare era nostalgia acelei epoci după realitatea miracolului
religios. Din unghiul de vedere al acestei particularități a spiri-
tului vremii, opinia lui Scotus Eriugena trebuia să pară rece și
distrugătoare, în vreme ce afirmația lui Radbertus trebuia să fie
resimțită ca vitalizantă, căci ea concretiza ceea ce își dorea fie-
care.
4. Nominalism și realism
33. Disputa euharistică din secolul al IX-lea nu a fost decît
începutul unei controverse cu mult mai ample care a despărțit
spiritele veacuri de-a rîndul și care a închis în sine urmări im-
previzibile. Este vorba de opoziția dintre nominalism și realism.
Prin nominalism se înțelege acea orientare care susținea că
așa-numitele universalia, adică noțiunile generale sau categoria-
le, precum, de exemplu, frumusețea, binele, animalul, omul etc,
nu ar fi altceva decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate
batjocoritor și prin flatus vocis. Anatole France afirma: „Et
qu'est-ce que penser? Et comment pense-t-on? Nous pensons
avec des mots — songes-y, un metaphysicien n'a, pour consti-

34 TIPURI PSIHOLOGICE
tuer le systeme du monde, que le cri perfectionne des singes et
des chiens."* Acesta este nominalismul extrem, împărtășit și de
Nietzsche, care concepe rațiunea ca pe o „metafizică a limbii".
34. Invers, realismul susține existența universaliilor ante reni,
respectiv faptul că noțiunile generale își au existența pentru si-
ne, în felul ideilor platonice. în ciuda clericalității lui, nomina-
lismul este un curent sceptic care contestă existența specifică,
particulară a abstracțiunii. El reprezintă un fel de scepticism ști-
ințific în interiorul dogmaticii rigide. Noțiunea lui de realitate
coincide în mod necesar cu realitatea perceptibilă a lucrurilor,
a căror individualitate reprezintă realul față de ideea abstractă.
Realismul strict așază, în schimb, accentul realității pe abstract,
pe idee, pe universal, situat ante rem (înaintea lucrului).
a) Problema universaliilor în Antichitate
35. După cum se vede din referința la teoria platonică a idei-
lor, este vorba în acest caz de un conflict mult mai vechi. Cîteva
observații veninoase la Platon în legătură cu „moșnegii întîrziați
la învățătură" și „săracii cu duhul" se referă la reprezentanții a
două școli filozofice înrudite, care se împăcau greu cu spiritul
platonic, anume la cinici și la megarici. Reprezentantul primei
școli, Antistene, deși apropiat atmosferei spirituale socratice și
prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil lumii frumoase
a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare polemică îndreptată
împotriva lui Platon, în care numele acestuia apărea necuviin-
cios schimbat în locfkov. X&9cov înseamnă băiat sau bărbat, dar
sub aspect sexual — căci oâOcov vine de laaâGri. penis — fapt
prin care Antistene sugera delicat, pe calea bine cunoscută nouă
a proiecției, a cui cauză intenționa să o apere împotriva lui Pla-
ton. Pentru creștinul Origene, această și-cauză primă era, cum
am văzut, tocmai demonul pe care a încercat să-i răpună auto-
castrîndu-se, după care a trecut nestingherit în lumea bogat îm-
podobită a ideilor. Antistene însă era un păgîn precreștin, căruia
* „Și ce este gîndirea? Și cum gîndim? Gîndim cu ajutorul cuvintelor —
reflectați Ia faptul că un metafizician nu are la îndemînâ, pentru a constitui
sistemul lumii, decît strigătul perfecționat al maimuțelor și al clinilor" (n. t.).

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 35
percepția simțurilor, simbolizată din vechime de falus, îi mai
stătea încă la inimă; nu doar lui, ci, după cum se știe, întregii
școli cinice, al cărei laitmotiv era: înapoi la natură! Motivele
care, în cazul lui Antistene, au putut împinge în prim-plan sim-
țirea și senzația concretă au fost nu puține: mai întîi, el era un
proletar care făcea din invidie o virtute. Nu era un iQayEviîț, un
grec pursînge. El venea de la periferie; și tot afară, în fața por-
ților Atenei, își ținea prelegerile și se străduia să aibă un com-
portament proletar, modelul filozofiei cinice. De altfel, întreaga
școală era alcătuită din proletari, sau cel puțin din persoane „pe-
riferice", cărora le era proprie critica nimicitoare a valorilor
transmise. După Antistene, unul din reprezentanții cei mai de
vază ai școlii a fost Diogene, care își atașase cognomenul Kyon,
cîine, și al cărui monument funerar era chiar împodobit cu un
cîine cioplit în marmură de Păros. Pe cît de caldă era dragostea
ce o purta acesta semenilor săi și pe cît de uman înțelegătoare
îi era ființa, pe atît de necruțătoare era demolarea a tot ceea ce
era sfint în ochii contemporanilor săi. își bătea joc de groaza
care îi cuprindea pe spectatori, urmărind la teatru ospățul lui
Tieste1' sau tragedia incestuoasă a lui Oedip, căci, spunea el,
antropofagia n-ar fi ceva atît de rău, de vreme ce carnea omului
n-ar putea revendica o condiție de excepție față de alte feluri de
carne, iar neșansa unui incest nu ar fi vreo nenorocire specială,
așa cum se vede din pilda de învățăminte pe care ne-o oferă
animalele noastre domestice. înrudită în multe privințe cu cinicii
era școala megarică. Megara doar era nefericita rivală a Atenei!
După un început promițător, în care Megara se distinsese prin
întemeierea Bizanțului și a Megarei Hiblaia din Sicilia, au iz-
bucnit curînd tulburări interne care au împins cetatea într-o stare
de vegetare vecină cu prăbușirea și au dus-o în situația de a fi
depășită în toate privințele de Atena. Anecdote rurale neghioabe
erau numite la Atena „glume megarice". Invidia celui inferior,
suptă o dată cu laptele mamei, ar putea să explice nu puține din
elementele caracteristice filozofiei megarice. Atît aceasta, cît și
11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a servit la masă, în urma unei lupte <
fratele său pentru moștenirea regatului, carnea propriilor săi copii.

36 TIPURI PSIHOLOGICE
filozofia cinică erau eminamente nominaliste, în opoziție strictă
cu realismul ideilor lui Platon.
36. Un reprezentant ilustru al acestei direcții a fost Stilpon
din Megara, despre care se povestește următoarea anecdotă ca-
racteristică: venind odată la Atena, el a văzut pe Acropole sta-
tuia superbă a lui Fidias, reprezentînd-o pe Atena. în cel mai
pur stil megaric, a ținut să observe că statuia nu este a fiicei lui
Zeus, ci a lui Fidias. în această glumă se exprimă întreg spiritul
gîndirii megarice, deoarece Stilpon își învăța discipolii că noțiu-
nile generice nu au realitate și valabilitate generală și că cine
vorbește despre om nu vorbește despre nimeni, căci om nu de-
semnează o\)X£ -tovSu OUTE TOV£E (nici pe acesta, nici pe acela). Plu-
tarh îi atribuie propoziția: ăiepov exepov uf) KocTTryopeîaGcu, potri-
vit căreia ceva nu poate spune nimic despre altceva. Antistene
propovăduia lucruri asemănătoare. Cel mai vechi reprezentant
al acestui mod de judecată pare să fi fost Antifon din Rhamnus,
sofist și contemporan cu Socrate. 1 se atribuie prin tradiție pro-
poziția: „Lungimea nu este nici văzută cu ochii, nici recunoscu-
tă în spirit de acela care identifică anumite obiecte lungi." Din
această propoziție reiese, fără doar și poate, negarea substanția-
lității noțiunilor generice. Acest mod particular de judecată sub-
minează în orice caz temelia ideilor platonice, căci pentru
Platon tocmai ideile au o valabilitate și o durată veșnică și ne-
schimbătoare, iar „realitatea" și „multitudinea", doar o strălucire
efemeră. Criticismul cinico-megaric, în schimb, descompune
din punctul de vedere al realului acele noțiuni generice în nume
(notnina) pur cazuistice și descriptive, fără nici un fel de sub-
stanțialitate. Accentul cade pe lucrul individual.
37. Această opoziție evidentă și fundamentală, Gomperz12 a
sintetizat-o clar sub forma problemei inerentei și a predicatei.
Cînd vorbim, de pildă, despre „cald" și „rece", avem în vedere
lucruri „calde" și „reci", în care „cald" și „rece" sînt atribute,
respectiv predicate sau enunțuri. Enunțul se referă la ceva per-
ceput și existent în chip real, anume la un corp cald sau rece.
Dintr-o multitudine de astfel de cazuri abstragem noțiunea de
12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 37
„căldură" și de „răceală", operație în care intră nemijlocit, res-
pectiv este gîndit, și un ce de natură concretă. Astfel, „căldura"
și „răceala" sînt pentru noi ceva real, în virtutea ecoului pe care
îl are percepția la nivelul abstracțiunii. Ne este de-a dreptul greu
să suprimăm concretul din abstracțiune, prin faptul că el se lea-
gă, firesc, de orice abstracțiune prin originea însăși a acesteia,
în acest sens, concretețea predicatului este, de fapt, apriorică.
Dacă e să trecem acum la noțiunea generică imediat superioară
de „temperatură", vom simți și aici, fără dificultate, concretul,
care însă nu și-a pierdut, evident, precizia senzorială. Dar și ca-
pacitatea de reprezentare continuă să fie strins legată de per-
cepția senzorială. Dacă urcăm la o noțiune generică și mai înal-
tă, și anume la aceea de energie, vom observa că aici dispare,
ce-i drept, caracterul concret și, într-o anumită măsură, calitatea
de reprezentabilitate; dar se deschide astfel conflictul legat de
„natura" energiei, și anume întrebarea dacă aceasta este doar lo-
gic abstractă sau este ceva „real". Firește, învățatul nominalist
din zilele noastre este convins că „energie" e un simplu nume
și „jeton" al calculului nostru intelectual; dar el nu se poate opu-
ne uzului curent al limbii care manipulează „energia" ca pe ceva
absolut concret, stîrnind continuu în mințile oamenilor o ma-
ximă confuzie gnoseologică.
38. Concretețea logicului pur, care se insinuează atît de firesc
în procesul nostru de abstractizare, determinînd „realitatea" pre-
dicatului sau a ideii abstracte, nu este un produs artificial și nici
ipostazierea arbitrară a unei noțiuni, ci un ce specific, necesar,
de ordin natural. Prin urmare, nu este vorba de faptul că gîndul
abstract ar fi arbitrar ipostaziat și transferat într-o lume de din-
colo de obîrșie, la fel de artificială, ci de faptul că procesul isto-
ric real este tocmai invers. Anume, la primitiv, imaginea (ima-
go), respectiv ecoul psihic al senzației, este atît de puternică și
de evident colorată senzorial, îneît, cînd este reprodusă, adică
atunci cînd apare ca imagine spontan rememorată, poate oca-
zional asuma chiar calitatea de halucinație. Atunci cînd, de pil-
dă, un primitiv își reamintește imaginea mamei sale defuncte,
el vede și aude, ca să spun așa, spiritul ei. Noi doar „ne gîndim"

38 TIPURI PSIHOLOGICE
la morți, primitivul îi percepe, tocmai datorită senzorialității ex-
traordinare a imaginilor sale spirituale. De aici vine credința pri-
mitivă în spirite. Spiritele sînt ceea ce noi numim, simplu, gîn-
duri. Cînd primitivul „gîndește", el are de fapt viziuni, a căror
realitate este atît de credibilă, încît el confundă continuu psihi-
cul cu realul. Powell afirmă: „But the confusion of the confu-
sions is that universal habit of savagery — the confusion of the
objective with the subjective."13 Spencer și Gillcn spun: „What
a savage experiences during a dream is just as real to him as
what he sees when he is awake."14 Ceea ce am constatat eu
însumi în legătură cu psihologia negrilor confirmă aceste refe-
rințe. Pe atare fapt fundamental al realismului psihic, respectiv
pe autonomia imaginii față de autonomia receptării prin simțuri,
se bazează credința în spirite, și nu pe o necesitate explicativă
oarecare a primitivului, atribuită fantezist acestuia doar de către
europeni. Gîndul are pentru primitiv caracter vizionar, auditiv
și de aceea revelator. Motiv pentru care vrăjitorul, adică vizio-
narul, este întotdeauna și gînditorul tribului care mijlocește re-
velația spiritelor sau a zeilor. Tot de aici vine și acțiunea magică
a gîndului, căci fiind real, el are aceeași eficiență ca fapta; la
fel și cuvîntul, ca haină exterioară a gîndului, căci cuvîntul stîr-
nește imagini rememorate „reale", are deci efect „real". Ne ui-
mesc superstițiile primitive doar pentru că noi am izbutit să
de-senzorializăm profund imaginea psihică, adică noi am învățat
să gîndim „abstract", firește cu rezervele mai sus amintite.
39. Oricum, cine se ocupă de psihologia analitică e nevoit să
le amintească și europenilor „cultivați" care îi sînt pacienți că
„a gîndi" nu înseamnă „a face", și anume, unora pentru că își
închipuie că e suficient dacă gîndesc ceva, altora deoarece cred
13 Sketch of the Mythology of the North American Indians, p. 20. [„Dar
confuzia confuziilor este acea caracteristică universală a primitivului — con-
fuzia obiectivului cu subiectivul" — n. t.]
14 The Northern Tribes of Central Australia. [„Ceea ce un primitiv expe-
rimentează în timpul visului este pentru el la fel de real ca și ceea ce vede în
stare de veghe" — n. /.]

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 39
că, dacă gîndesc, trebuie să și acționeze. Cit de ușor reapare
realitatea originară a imaginii psihice ne arată visul în cazul omului
normal și halucinația în cazul pierderii echilibrului mintal. Prac-
tica mistică se străduie chiar să refacă realitatea imaginii prin
introversie artificială, spre a apleca talerul balanței în defavoa-
rea extraversiei. Un exemplu concludent îl oferă inițierea misti-
cului mahomedan Tewekkul-Beg de către Mollâ-Shâh15.
Tewekkul-Beg istorisește:
„După aceste cuvinte, în timp ce simțurile îmi erau ca ame-
țite, mi-a spus să mă așez în fața lui (a lui Mollâ-Shâh), și mi-a
poruncit să produc propria lui imagine înăuntrul meu și, după
ce m-a legat la ochi, mi-a cerut să-mi concentrez toate puterile
sufletului asupra inimii. Am ascultat și, pe loc, prin harul lui
Dumnezeu și cu ajutorul spiritual al șeicului, mi s-a deschis ini-
ma. Am văzut că în interiorul meu era ceva care semăna cu un
pahar răsturnat; cînd acest obiect a fost așezat drept, un sim-
țămînt de nemărginită fericire a pus stăpînire pe ființa mea. I-am
spus maestrului: «Văd în sufletul meu o imagine întocmai a
acestei chilii în care stau în fața ta, ca și cum un alt Tewekkul-
Beg ar sta în fața unui alt Mollâ-Shâh.»"
Maestrul îl lămurește că aceasta e prima viziune a inițierii
sale. Curînd urmează într-adevăr și alte apariții, o dată ce dru-
mul către realitatea imaginii primitive fusese deschis.
40. Realitatea predicatului este dată apriori, căci ea a existat
dintotdeauna în spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras
abstracției caracterul real. încă din vremea lui Platon, credința
în realitatea magică a noțiunii era atît de mare, încît filozofii
considerau rentabil să inventeze concluzii-capcană sau concluzii
false pentru a forța, prin intermediul unei semnificații absolute,
un răspuns absurd. Un exemplu simplu îl constituie concluzia
falsă, numită enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides din
Megara. lat-o: „Poți să-ți recunoști tatăl? Da. Poți să-i recunoști
pe acest om cu fața acoperită? Nu. Te contrazici. Căci acest om
acoperit e tatăl tău. Prin urmare, poți și nu poți să-ți recunoști
15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp. 31 ș. urm.

40 TIPURI PSIHOLOGICE
tatăl." înșelăciunea stă în aceea că cel chestionat presupune în
mod naiv că verbul „a recunoaște" se referă mereu la una și
aceeași stare de fapt, cînd în realitate valabilitatea lui e limitată
la anumite cazuri. Pe același principiu se bazează și keratines
(încornoratul), care sună astfel: „Ceea ce nu ai pierdut, continui
să ai. Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." Și aici, înșelăciunea
constă în naivitatea celui întrebat care presupune o anumită stare
de fapt dată în premisă. în felul acesta era atacată și realitatea
noțiunii generice care, sub forma ideii platonice, avea chiar
existență metafizică și valabilitate exclusivă. Gomperz afirmă:
„Oamenii nu aveau acea neîncredere în limbă pe care o nutrim
noi și care ne face adesea să recunoaștem în cuvinte o expresie
atît de puțin adecvată realității lor. Domina pe atunci mai de-
grabă credința naivă potrivit căreia sfera noțiunii și sfera de uti-
lizare a cuvîntului corespunzător trebuiau să se acopere în mare
de fiecare dată."16
Față de concepția privind sensul absolut, magic al cuvîntu-
lui, care presupune că prin el este întotdeauna dat și conținutul
obiectiv al lucrului, critica sofiștilor e pe de-a-ntregul înteme-
iată. Ea demonstrează izbitor neputința limbii. în măsura în care
ideile sînt simple nume — ipoteză ce ar trebui demonstrată —,
atacul la adresa lui Platon este justificat. Noțiunile generice însă
încetează să fie simple nume, atunci cînd desemnează asemănări
sau conformități între lucruri. Se pune în acest caz întrebarea
dacă aceste conformități sînt obiective sau nu. într-adevăr, ele
există, de unde și faptul că noțiunile generice corespund unei
realități. Ele cuprind tot atît real cît cuprinde descrierea exactă
a unui lucru. Deosebirea stă în aceea că noțiunea generică este
o descriere sau o desemnare a conformității lucrurilor. Slăbiciu-
nea se află nu în noțiune sau în idee, ci în expresia lingvistică
a acestora, care, evident, nu redă nicicînd adecvat lucrul sau
conformitatea lucrurilor. Atacul nominalist la adresa teoriei
ideilor este în principiu un abuz nejustificat. Reacția iritată de
apărare a lui Platon a fost de aceea pe deplin întemeiată.
16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 41
41. Potrivit principiului inerentei, susținut de Antistene, de-
spre un subiect nu numai că nu pot fi enunțate mai multe pre-
dicate, dar nu poate fi enunțat nici un predicat diferit de el.
Antistene a considerat valabile doar enunțurile identice cu su-
biectul. Lăsînd la o parte faptul că astfel de propoziții de iden-
titate (precum „dulcele este dulce") nu spun absolut nimic și
sînt de aceea absurde, slăbiciunea principiului inerentei stă în
faptul că și o judecată de identitate nu are nimic de a face cu
lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine, nimic de a face cu lucrul
„iarbă". Principiul inerentei suferă în mare măsură de vechea
fetișizare a cuvîntului care presupunea naiv coincidența dintre
cuvînt și lucru. De aceea, dacă nominalistul îi spune realistului:
„Visezi, crezi că ai de a face cu lucruri, cînd, de fapt, te războ-
iești cu himere de cuvinte!", tot la fel îi poate și realistul replica
nominalistului, căci nici acesta nu manevrează lucruri, ci cuvin-
te pe care le pune drept lucruri. Chiar și dacă pune pentru fie-
care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai de cuvinte e vor-
ba și nu de lucruri în sine.
42. Iată însă că ideea de „energie", deși simplu concept re-
cunoscut ca atare, este atît de extraordinar de reală, încît socie-
tatea pe acțiuni a unei uzine electrice plătește pe baza ei divi-
dende. Consiliul de administrație nu s-ar lăsa defel convins de
irealitatea și metafizica energiei. „Energie" desemnează tocmai
conformitatea fenomenelor energetice, care nu poate fi negată
și care își dovedește zi de zi, și în modul cel mai izbitor, exis-
tența, în măsura în care lucrul este real, iar un cuvînt îl desem-
nează în chip convențional, și cuvîntului îi revine „semnificație
reală". în măsura în care conformitatea lucrurilor este reală, se
atribuie „semnificație reală" și noțiunii generice care o desem-
nează ca atare, și anume o semnificație care nu este nici mai
mică, nici mai mare decît aceea a cuvîntului care numește lucrul
individual. Mutarea accentului valoric de pe o latură pe alta ține
de poziția individuală și de psihologia momentului istoric res-
pectiv. Este ceea ce Gomperz a identificat și la Antistene, în
legătură cu care a subliniat următoarele: „Minte robustă, repul-
sie față de orice formă de exaltare, poate și forță a sentimentului
individual pentru care personalitatea particulară și deci și ființa

42 TIPURI PSIHOLOGICE
individuală trec drept tipul deplinei realități."17 Adăugăm și in-
vidia celui care nu e cetățean pursînge, a proletarului, a omului
pe care destinul I-a dăruit cu prea puțină frumusețe și care vrea
să ajungă pe culme, fie și prin demolarea valorii altora. Acest
lucru e caracteristic în mod special pentru cinic, care caută me-
reu altora nod în papură, pentru care nimic nu este sfînt din ceea
ce aparține altuia și care nu se dă în lături nici să spargă liniștea
unei case, doar spre a avea prilejul să-și ofere sfaturile cuiva.
43. Acestei orientări esențialmente critice i se opune lumea
de idei a lui Platon în esențialitatea ei veșnică. Este limpede că
psihologia aceluia care a creat o astfel de lume este diametral
opusă judecății critic destructive mai sus descrise. Gîndirea lui
Platon abstrage din multitudinea lucrurilor și creează noțiuni
sintetic-constructive care desemnează și exprimă conformitățilc
generale ale lucrurilor ca fiind existentul propriu-zis. Indivizi-
bilitatea și supraumanitatea lor este exact opusul concretismului
propriu principiului inerentei care urmărește să reducă substanța
gîndirii la unic, individual, concret. Această întreprindere este
la fel de imposibilă ca și valabilitatea exclusivă a principiului
predicației care urmărește să ridice enunțarea unei multitudini
de lucruri individuale la nivelul substanței eterne, cxistînd din-
colo de orice caducitate. Ambele moduri de judecată sînt legi-
time, după cum ambele sînt proprii, în mod firesc, fiecărui om.
După opinia mea, lucrul acesta se vede cel mai bine în faptul
că tocmai întemeietorul școlii megarice, Euclid din Megara, a
conceput o unitate universală inaccesibilă, situată nemăsurat de
sus în raport de individual și de cazuistic. El a îmbinat principiul
eleat18 al „existentului" cu „binele", în așa fel îneît „existentul"
era identic cu „binele". Acestora le făcea opoziție doar „răul
nonexistent". O astfel de atotcuprinzătoare unitate optimistă nu
17 Loc. cit., p. 148.
18 Școala eleată în filozofie a fost întemeiată de Xenofon din Elea, în jurul
anului 500 a. Chr. Sîmburele doctrinei sale stă în ideea după care unitatea și
imuabilitatea existenței reprezintă singura realitate, iar lumea fenomenală în
multitudinea ei, doar simplă aparență. Xenofon considera că toate încercările
de explicare a lumii sînt absurde.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 43
este, firește, altceva decît o noțiune generică de cel mai înalt
ordin, o noțiune care îmbrățișează existentul în sine și care con-
trazice totodată orice evidență într-o măsură mult mai mare de-
cît ideile platonice. Euclid a oferit astfel o compensație pentru
disoluția critică a judecății constructive în simple cuvinte-lucruri.
Această atotcuprinzătoare unitate este atît de îndepărtată și de
vagă, încît nu mai exprimă conformitatea lucrurilor, ea nu este
un tip, ci structura unei dorințe de unitate, care îmbrățișează
mulțimea dezordonată a lucrurilor individuale. O astfel de do-
rință se impune tuturor acelora care, apărînd un nominalism ex-
trem, încearcă să-și depășească atitudinea critic negativă. Des-
coperim nu rareori la acest fel de oameni o noțiune generică
unitară, de o extraordinară neverosimilitate și arbitrarietate. Căci
este imposibil să te întemeiezi exclusiv pe principiul inerentei.
Gomperz afirmă pertinent în această ordine de idei: „O astfel
de încercare este de presupus că va eșua în toate timpurile. Ab-
solut exclusă era izbînda ei într-o lume în care înțelegerea isto-
rică era absentă, iar o psihologie aprofundată lipsea aproape cu
desăvîrșire. Pericolul, nu numai amenințător, ci și inevitabil, era
aici ca avantajele cele mai evidente și mai clare, dar mai puțin
însemnate să le împingă în fundal pe cele ascunse, dar în reali-
tate mai importante. Luîndu-se drept model lumea animală și
omul primitiv, se retezau excrescențele culturii, atcntîndu-se ast-
fel la multe din roadele unei dezvoltări de miriade de ani, în
mare, suitoare."19
44. Judecata constructivă, care în opoziție cu inerenta vizează
conformitatea lucrurilor, a produs idei generale ce se numără
printre cele mai nobile bunuri ale culturii. Chiar dacă aceste idei
sînt acum neînsuflețite, ne leagă de ele încă fire de indestructi-
bilă tărie, așa cum spune Gomperz. Și el continuă: „Asemenea
corpului lipsit de viață, și ceea ce e neînsuflețit poate să reven-
dice pe această cale cruțare, cinstire și dăruire devotată; să ne
gîndim la statuile, la mormintele și la drapelele soldaților. Dar
dacă mă silesc să sfîșii această țesătură, iar strădania mea izbîn-
dește, atunci decad în sălbăticie și sufăr pierderi grele, pierd toa-
19 Griechische Denker, II, p. 137.

44 TIPURI PSIHOLOGICE
te acele senzații care par să îmbrace solul dur de stîncă al rea-
lității cu un înveliș bogat de viață înfloritoare. Pe valoarea înaltă
acordată acestei luxuriante, pe prețuirea a tot ceea ce s-ar putea
numi valori dobîndite, se sprijină orice rafinament, orice podoa-
bă și grație a vieții, orice înnobilare a instinctelor animale, tot
la fel ca și orice exercițiu artistic și orice desfătare legată de
artă — tocmai acelea pe care cinicii se străduiau fără scrupul și
cruțare să le nimicească. Firește — dar asta nu trebuie să li se
recunoască de bunăvoie lor și nici puținilor lor discipoli moderni
—, există o graniță dincolo de care nu putem să dăm ascultare
guvernării principiului asociativ, fără a fi acuzați de nebunie,
sau chiar de superstiția ce se altoiește pe guvernarea fără limite
a acestui principiu."20
45. Ne-am ocupat atît de amănunțit de problema inerentei și
a predicației nu doar pentru că ea reapare în nominalismul și
realismul scolastic, ci și pentru că în legătură cu ea nu s-a ajuns
încă, și nu se va ajunge vreodată, la împăcare și la echilibru.
Căci e vorba și aici, din nou, de opoziția tipică dintre punctul
de vedere abstract, în care valoarea determinantă coincide cu
însuși procesul de gîndire, și punctul de vedere în care orienta-
rea gîndirii și a simțirii este (conștient sau inconștient) guver-
nată de obiectul senzorial. în ultimul caz, procesul spiritual este
mijlocul ce țintește punerea în valoare a personalității. Nu e de
mirare că tocmai filozofia proletară a fost aceea care a adoptat
principiul inerentei. Oriunde există suficiente motive de a se
pune accentul pe simțirea individuală, gîndirea și simțirea vor
deveni critic negative, prin carență de energie pozitiv-creatoare
(care este anume orientată către țelurile personale), vor analiza
și reduce totul la detaliul concret. Acumularea, astfel rezultată,
de lucruri individuale în dezordine va fi în cel mai bun caz sub-
ordonată unei vagi unități atotcuprinzătoare, al cărei caracter de
deziderat este mai mult sau mai puțin transparent. Acolo însă
unde ponderea cade pe procesul spiritual, rezultatul creației spi-
rituale va fi supraordonat multitudinii ca idee. Ideea este cît se
poate de depersonalizată; senzația personală însă se transformă
20 Loc. cit, II, p. 138.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 45
cît mai mult cu putință în procesul spiritual pe care îl iposta-
ziază.
46. Și aici trebuie să ne punem în treacăt întrebarea dacă psi-
hologia teoriei platonice a ideilor ne îndreptățește să presupu-
nem că Platon însuși aparține tipului introvertit și dacă psihologia
cinicilor și a megaricilor ne îngăduie să-i atribuim pe Antistene,
pe Diogene și pe Stilpon tipului extravertit? Un răspuns la
această întrebare e absolut imposibil de dat. Pe baza unei extrem
de minuțioase cercetări a scrierilor autentice ale lui Platon, ca
„documents humains", s-ar putea eventual deduce tipul căruia
el personal îi aparține. Eu însumi nu îndrăznesc să formulez în
această privință o judecată pozitivă. Dacă cineva ar face dovada
că Platon aparține tipului extravertit nu m-ar mira. în ce-i pri-
vește pe ceilalți, tradiția este atît de lacunară, îneît o decizie este,
după părerea mea, cu neputință de luat. Atîta timp cît cele două
moduri de gîndire provin din deplasarea accentului valoric, este
firește la fel de posibil ca în cazul unui introvertit senzația per-
sonală să fie împinsă din anumite motive în prim-plan și să fie
supraordonată gîndirii, în așa fel incit gîndirea să devină critic
negativă. în ce-i privește pe extravertit, accentul valoric este la
el situat pe relația cu obiectul, dar nu în mod necesar pe relația
personală cu acesta. Dacă relația cu obiectul se află în prim-plan,
atunci procesul spiritual este deja, ce-i drept, subordonat, dar el
nu are caracter destructiv dacă interesul i se îndreaptă doar către
natura obiectului și ține la distanță implicarea senzației perso-
nale. Avem de a face aici cu conflictul special între principiul
inerentei și acela al predicației, ca un caz particular ce își va
găsi în cursul cercetării de față o tratare mai adîncită. Particu-
laritatea cazului stă în implicarea pozitivă și negativă a senzației
personale. Acolo unde tipul (noțiunea generică) reprimă lucrul
individual pînă la a face din el o umbră, tipul, ideea, capătă rea-
litate. Acolo unde valoarea lucrului individual suspendă tipul
(noțiunea generică), lucrează dezintegrarea anarhică.
47. Ambele poziții sînt extreme și inechitabile, dar ele creea-
ză o imagine a contrariilor care, în ce privește claritatea, nu lasă
nimic de dorit și care tocmai prin exagerare subliniază acele tră-
sături care, într-o formă mai estompată și mai puțin manifestă,

46 TIPURI PSIHOLOGICE
aparțin atît esenței tipului introvertit, cit și a celui extravertit,
chiar dacă e vorba de personalități la care senzația personală nu
este împinsă pe primul plan. Căci e o mare deosebire de esență
dacă, de pildă, spiritualul e stăpîn sau este slugă. Stăpînul gîn-
dește și simte altfel decît sluga. Nici măcar o abstractizare avan-
sată a elementelor personale în favoarea valorii generale nu poa-
te elimina cu totul ingerințele de ordin personal. Și în măsura
în care acestea există, gîndirea și simțirea cuprind acele tendințe
destructive care provin din autoafirmarea persoanei față de ca-
racterul nefavorabil al condițiilor sociale. Am face însă o mare
greșeală dacă, din cauza existenței tendințelor personale, am
vrea să reducem și valorile generale la curenți personali subte-
rani. Aceasta ar fi o pseudopsihologie. Dar există și aceasta.
b) Problema universaliilor în scolastică
48. Problema celor două moduri de judecată a rămas nere-
zolvată, căci — tertium non datur. Astfel a transmis-o Porphy-
rios Evului Mediu: „Mox de generibus et speciebus illud qui-
dem sive subsistant sive in nudis intellectibus posita sint, sive
subsistentia corporalia sint an incorporalia, et utrum separata a
sensibilibus an in sensibilibus posita et circa haec consistenlia,
dicere recusabo" („în ceea ce privește noțiunile de gen și specie,
problema este dacă ele sînt substanțiale sau intelectuale, dacă
sînt materiale sau imateriale, dacă sînt separate de lucrurile sen-
sibile sau sînt în ele, ori în jurul lor.") Problema a fost, în aceas-
tă formă, preluată de Evul Mediu. Se distinge punctul de vedere
platonic, universalia ante rem, generalul sau ideea, ca model
sau paradigmă a tuturor lucrurilor individuale, existînd (în spa-
țiul ceresc) total desprins de ele âv ovpxxvicp xoim, după cum spu-
ne înțeleaptă Diotima într-o convorbire despre „frumos" cu So-
crate:
49. „Frumos ce nu se-nfățișează cu față, cu brațe sau cu alte
întruchipări trupești, frumos ce nu-i cutare gînd, cutare știință,
ce nu sălășluiește în altă ființă decît sine; nu rezidă într-un vie-
țuitor, în pămînt, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămîne
el însuși întru sine, pururea identic sieși ca fiind de un singur
chip; frumos din care se împărtășește tot ce-i pe lume frumos,

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 47
fără ca prin apariția și dispariția obiectelor frumoase el să spo-
rească, să se micșoreze ori să îndure o cît de mică știrbire."21
50. Teoriei platonice i s-a opus, după cum am văzut, ipoteza
critică, potrivit căreia noțiunile generice sînt simple cuvinte. în
acest caz realul este prius, idealul este posterius. Această opinie
este desemnată prin formula universal ia post rem.
51. între aceste două concepții se situează aceea mai mode-
rată și mai realistă a lui Aristotel, care poate fi desemnată prin
formula universal ia in re, care presupune că forma (eîSoq) și
substanța coexistă. Punctul de vedere al lui Aristotel este o în-
cercare concretistă de mediere, în perfect acord cu felul de a fi
al lui Aristotel. Față de transcendentalismul învățătorului său
Platon, a cărui școală a căzut mai apoi pradă unui misticism
pitagoreic, Aristotel a fost un om al realității, al realității vre-
murilor antice, trebuie spus, care cuprindea multe elemente de
gîndirc concretă, pe care epocile ulterioare le-au trecut în inven-
tarul spiritului uman. Soluția lui corespunde concretismului ace-
lui common sense antic.
52. Aceste trei forme de gîndire oferă și criteriile de împărțire
a punctelor de vedere în marea controversă medievală a univer-
saliilor, care a constituit, de fapt, și esența scolasticii. Nu stă în
intenția mea — fie și din pricina unei competențe insuficiente
— să intru în detaliile acestei dispute. Mă voi mulțumi doar să
formulez cîteva sugestii orientative. Controversa s-a iscat o dată
cu opiniile lui Johannes Roscellinus, către finele veacului al Xl-lea.
Potrivit acestuia, universaliile erau doar nomina rerum, nume
de lucruri, sau, după cum spune tradiția, flatus voci. Pentru el
nu existau decît lucruri individuale, indivizi. El era, după cum
remarcă potrivit Taylor, „strongly held by the reality of indivi-
duals"22. Concluzia imediat următoare era aceea de a-i gîndi și
pe Dumnezeu doar ca individ și de a dezmembra trinitatea în
trei persoane, ceea ce I-a făcut pe Roscellinus să ajungă de fapt
21 Banchetul, 211 a, b. [Traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Con-
stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U., București, 1968 – n. f.J
22 H. O. Taylor, The Medieval Mind, vol. II, p. 340; [ținut energic de rea-
litatea individualului" — n. t.]

48 TIPURI PSIHOLOGICE
la un triteism. Predominant în epocă, realismul nu putea îngădui
așa ceva; în 1092, la sinodul din Soissons, opiniile lui Roscel-
linus au fost condamnate. De cealaltă parte se afla Guillaume
de Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist extrem, dar de
nuanță aristotelică. Potrivit cu opiniile maestrului său, el pro-
povăduia că unul și același lucru poate să existe concomitent în
totalitatea sa în diferite lucruri individuale. între lucrurile indi-
viduale nu ar fi nici un fel de diferență esențială, ci doar o va-
rietate de „accidente". Această din urmă noțiune caracterizează
diferențele reale dintre lucruri ca fiind întîmplătoare, tot așa du-
pă cum in dogma transsubstanțierii, piinea și vinul ca atare sînt
„accidente".
53. De partea realismului se afla și Anselm din Canterbury,
părintele scolasticii. La el, universaliile sînt situate, pur platoni-
cian, în logosul divin. Din perspectiva acestui punct de vedere
trebuie înțeleasă și dovada, importantă psihologic, adusă de ci,
a existenței Iui Dumnezeu, dovadă denumită ontologică. Această
dovadă probează existența lui Dumnezeu pe baza ideii de Dum-
nezeu. J.H. Fichte a formulat pe scurt acest argument astfel:
„Existența ideii unui nedeterminat în conștiința noastră demon-
strează existența reală a acestui nedeterminat."23 Potrivit opiniei
lui Anselm, noțiunea de Ființă supremă existentă în intelect in-
clude și calitatea existenței acesteia („non potest esse in intel-
lectu solo"*). Și de aici deduce că: „Sic ergo vere est aliquid
quo maius cogitari non potest, ut nec cogitari possit non esse:
et hoc es tu, Domine Deus noster."24 Slăbiciunea logică a argu-
mentului ontologic este atît de evidentă, îneît sînt necesare ex-
plicații psihologice în legătură cu motivele care au determinat
un spirit ca Anselm să construiască o astfel de argumentație.
Motivul cel mai la îndemînă trebuie căutat în dispoziția psiho-
logică generală a realismului, respectiv în faptul că atît o clasă
23 Psychologie, voi. II, p. 120.
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n. f.)
24 Proslogion seu Alloquium de Dei existentia, p. 110. [„Există într-adevăr
ceva în comparație cu care nu ne putem reprezenta nimic mai mare și acela
ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru" — n. t.]

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 49
anume de oameni, cit și anumite grupuri de oameni puneau ac-
centul valoric, corespunzător curentului vremii lor, pe idee, în
așa fel încît pentru ei aceasta reprezenta o valoare reală, respec-
tiv o valoare de viață mai mare decît realitatea lucrurilor indi-
viduale. De aceea lor le era pur și simplu imposibil să accepte
presupunerea că ceea ce în ochii lor avea cel mai mare preț și
cea mai mare însemnătate nu exista și în chip real. Ei dețineau
dovada cea mai izbitoare a eficienței punctului lor de vedere în
faptul că își orientau manifest viața, gîndirea și simțirea pe di-
recția lui. Față de extraordinara eficiență a ideii, care este tocmai
o realitate, invizibilitatea ei nu îi aducea nici un prejudiciu. Ei
aveau o noțiune ideală și nu senzualistică a realității.
54. Un adversar al lui Anselm, contemporan cu el, anume
Gaunilo, obiecta deja că reprezentarea frecventă a unei insule
fericite și perfecte (un fel de țară a feacilor) nu demonstra în
chip necesar și existența reală a acesteia. Obiecție, evident re-
zonabilă. Astfel de obiecții și altele similare au fost adesea ri-
dicate în cursul secolelor, ceea ce însă nu a împiedicat argumen-
tul ontologic să ființeze pînă în vremea din urmă, reprezentat
fiind în veacul al XIX-lea de Hegel, Fichte și Lotze. Astfel de
contradicții nu sînt de atribuit unei lipse considerabile de logică
sau unei și mai mari orbiri, de o parte ori de alta. A proceda
astfel ar fi absurd. Mai degrabă este vorba de diferențe psiho-
logice profunde care se cer identificate și reținute. Presupunerea
că ar exista doar o singură psihologie, sau doar un singur prin-
cipiu psihologic fundamental, reprezintă o insuportabilă tiranie
exercitată de prejudecățile pseudoștiințifice privitoare la insul
normal. Se vorbește întruna de om și de „psihologia" lui, dar
aceasta este întotdeauna redusă la formula „nu e nimic altceva
decît". Tot așa se vorbește mereu de realitate, ca și cum ar exista
una singură. Realitate este ceea ce acționează asupra sufletului
omenesc, și nu ceea ce unii oameni presupun că acționează și
ceea ce ei generalizează în chip tendențios. Oricît de științific
s-ar proceda în astfel de cazuri, nu trebuie uitat că știința nu
este „summa" vieții și că ea nu reprezintă decît una din atitudi-
nile psihologice posibile, decît una din numeroasele forme de
gîndire umană.

50 TIPURI PSIHOLOGICE
55. Argumentul ontologic nu este un argument și nu este o
dovadă, ci constatarea psihologică a faptului că există o clasă
de oameni pentru care o anumită idee are eficiență și realitate,
o realitate care atinge, ca să spun așa, limita lumii perceptibile.
Senzualistul se prevalează de certitudinea „realității" sale, după
cum omul ideii stăruie asupra propriei realități psihologice. Psi-
hologia trebuie să se descurce cu existența acestor două (sau a
mai multor) tipuri, trebuie să evite, în orice condiții, să conceapă
unul din tipuri drept o neînțelegere venind din partea celuilalt
și nu trebuie niciodată să încerce în mod serios să reducă un tip
la altul, ca și cum orice entitate diferită nu ar fi decît funcție de
un ce cunoscut. Ceea ce nu vrea să însemne suspendarea prin-
cipiului științific, incontestabil, potrivit căruia „principia expli-
candi praeter necessitatem non sunt multiplicanda."* Căci nece-
sitatea unei multitudini de principii psihologice explicative
există. Abstracție făcînd de cele spuse aici în favoarea acestei
ipoteze, s-ar cuveni să se lămurească orice prin faptul, vrednic
de a fi remarcat, că, în ciuda lichidării aparent definitive a ar-
gumentului ontologic de către Kant, nu puțini au fost filozofii
postkantieni care I-au preluat din nou. Iar astăzi sîntem tot atît
de departe, sau chiar mult mai departe, de a înțelege perechile
de contrarii — idealism-realism, spiritualism-materialism, in-
clusiv problemele secundare —-, decît a fost Evul Mediu timpu-
riu, care cel puțin dispunea de o concepție unitară despre lume.
56. în favoarea dovezii ontologice nu există nici un argument
logic care să corespundă intelectului modern. Argumentul on-
tologic nu are în sine nimic de a face cu logica, el este, în forma
în care ni I-a lăsat Anselm în istorie, o realitate psihologică,
ulterior intelectualizat sau raționalizat, ceea ce, firește, fără pe-
titio principii sau fără alte sofisme nu s-ar fi putut înfăptui. Dar
tocmai în aceasta se vădește valabilitatea de nezdruncinat a ar-
gumentului, în faptul că el există, și că un consensus gentium
îl probează ca pe o realitate general admisă. De luat în calcul
este realitatea, și nu sofismul argumentării ei, întrucît eroarea
„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. t.).

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 51
argumentului ontologic vine din aceea că el urmărește o demon-
strație logică acolo unde este vorba de cu mult mai mult decît
atîta; anume, de o realitate psihologică a cărei apariție și efi-
ciență sînt atît de copleșitor de evidente, încît nu mai au nevoie
de nici un fel de argumentare. Consensus gentium dovedește că
Anselm avea dreptate atunci cînd constata că Dumnezeu este,
pentru că este gîndit. Aici e un adevăr evident, ba chiar nimic
altceva decît o propoziție de identitate. Demonstrația „logică"
este inutilă și în plus este fatală, în măsura în care Anselm ține
să demonstreze realitatea concretă a ideii sale de Dumnezeu. El
afirmă: „Existit ergo procul dubio aliquid, quo maius cogitari
non valet, et in intellectu, et in re"25 (Există deci, fără îndoială,
ceva, dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai mare, nici în
intelect, nici în lucru [concretețe, „realitate"]). Noțiunea de
„res" se afla situată în viziunea scolasticii la aceeași înălțime ca
noțiunea de gînd. Astfel, Dionisie Areopagitul, ale cărui scrieri
au exercitat o influență importantă asupra filozofiei Evului Me-
diu timpuriu, distingea entia rationalia, intellectualia, sensibi-
lia, simpliciter existentia (entități raționale, intelectuale, percep-
tibile, pur și simplu existînde). Toma din Aquino numește „res",
„quod est in anima" („ceea ce e în suflet"), dar și „quod est
extra animam" („ceea ce este în afara sufletului"). Această re-
marcabilă apropiere lasă să se întrevadă, în concepția proprie
acelor vremuri, urmele concreteței („realității") primitive a gîn-
dului. Din perspectiva acestei stări de spirit se înțelege ușor și
psihologia argumentului ontologic. Ipostazierea ideii nu repre-
zenta deloc un pas esențial înainte, ci era pur și simplu un ecou
al senzorialității primitive a gîndului. Argumentul contrar al lui
Gaunilo nu este din punct de vedere psihologic suficient, prin
faptul că și ideea unei insule fericite apare frecvent, așa cum
dovedește consensus gentium, ea fiind însă, cert, mai puțin efi-
cientă decît ideea de Dumnezeu, căreia îi revine, drept urmare,
o „valoare de realitate" mai înaltă.
25 Loc. cit., p.

52 TIPURI PSIHOLOGICE
57. Toți cei care au preluat ulterior argumentul ontologic au
căzut, cel puțin în principiu, în eroarea lui Anselm. Argumen-
tarea lui Kant26 ar trebui socotită definitivă. Ne vom referi de
aceea, pe scurt, la ea. După Kant, „conceptul unei ființe absolut
necesare este un concept pur al rațiunii, adică o simplă idee a
cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul
că rațiunea are nevoie de ea."
58. Dar „necesitatea necondiționată a judecăților nu este o
necesitate absolută a lucrurilor. Căci necesitatea absolută a ju-
decății este doar o necesitate condiționată a lucrului sau a pre-
dicatului în judecată."
59. Puțin mai înainte, Kant menționase ca exemplu de jude-
cată necesară faptul că un triunghi are trei unghiuri. La această
propoziție se referă atunci cînd continuă: „Judecata precedentă
nu afirma că trei unghiuri sînt absolut necesare, ci că, dacă este
dată condiția că un triunghi există (este dat), atunci în mod ne-
cesar există (în el) și trei unghiuri. Cu toate acestea, necesitatea
logică a dovedit o atît de mare putere de iluzie, încît după ce
ne-am format despre un lucru un concept a priori astfel încît,
după părerea noastră, existența să fie cuprinsă în sfera lui, de
aici s-a crezut că se poate conchide cu certitudine că, deoarece
existența este atribuită în mod necesar obiectului acestui con-
cept, adică în condiția că eu pun acest obiect ca dat (ca existînd),
atunci și existența lui este pusă în mod necesar (după regula
identității) și că, în consecință, această ființă este ea însăși ab-
solut necesară, fiindcă existența ei este gîndită în același timp
într-un concept arbitrar admis și cu condiția că eu pun obiectul
lui." Puterea iluziei, la care Kant face aluzie aici, nu e nimic
altceva decît puterea primitivă, magică a cuvîntului, proprie în
chip tainic și noțiunii. A fost necesară o lungă evoluție pînă ce
oamenii au înțeles temeinic că flatus voci, cuvîntul, nu înseamnă
și nu produce de fiecare dată realitate. Dar faptul că anumite
26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru citatele care urmează din
această lucrare v. ediția românească Critica rațiunii pure. Traducere de Nicolae
Bagdasar și Elena Moisuc, Editura Științifică, București, 1969, pp. 475,
476-477 – n. t.]

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 53
minți și-au dat seama de acest lucru nu a fost nici pe departe în
măsură să stîrpească din toate capetele ideea superstițioasă de
forță inerentă noțiunii formulate. Evident, este în această super-
stiție „instinctivă" ceva care nu vrea să fie stîrpit, pentru că pre-
zintă o legitimitate existențială, căreia însă pînă acum nu i s-a
acordat suficientă atenție. Paralogismul (concluzia eronată) se
introduce în același fel în argumentul ontologic, adică printr-o
iluzie, explicată de Kant după cum urmează: el vorbește mai
întîi despre afirmația privitoare la „subiecte absolut necesare",
de al căror concept este intim legat conceptul de existență pur
și simplu și care deci nu pot fi suprimate fără contradicție in-
ternă. Acest concept ar fi acela al „ființei infinit reale". „Această
ființă, spuneți voi, are toată realitatea și voi sînteți îndreptățiți
să admiteți ca posibilă o astfel de ființă […]. însă în realitatea
totală este cuprinsă și existența, deci existența este inclusă în
conceptul de posibil. Iar dacă acest lucru este suprimat, este su-
primată și posibilitatea internă a lucrului, ceea ce este contra-
dictoriu. Răspund: voi ați și comis o contradicție cînd ați stre-
curat în conceptul unui lucru pe care ați voit să-i gîndiți numai
în ce privește posibilitatea lui, conceptul existenței lui, indife-
rent sub ce nume ascuns. Dacă vă îngăduim acest lucru, voi ați
cîștigat în aparență, dar în realitate n-ați spus nimic; căci voi ați
comis o simplă tautologie."27
60. „A fi nu este, evident, un predicat real, adică un concept
despre ceva care s-ar putea adăuga conceptului unui lucru. Ci
este numai poziția unui lucru sau a unor anumite determinări în
sine. în folosirea logică, acest verb este numai copula unei ju-
decăți. Judecata: Dumnezeu este atotputernic conține două con-
cepte care își au obiectele lor. Dumnezeu și atotputernicia; mi-
cul cuvînt este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce
pune predicatul în relație cu subiectul. Dacă însă iau subiectul
(Dumnezeu) cu toate predicatele lui (dintre care face parte și
atotputernicia) și zic: Dumnezeu este sau este un Dumnezeu, eu
nu adaug un nou predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun
numai subiectul în sine cu toate predicatele lui, și anume obiec-
27 Kritik der reinen Vemunft. [Ed cit., p. 478 – n. t.\

54 TIPURI PSIHOLOGICE
tul, în relație cu conceptul meu. Ambele trebuie să conțină exact
același lucru, și de aceea la conceptul care exprimă numai po-
sibilitatea nu se poate adăuga nimic mai mult prin faptul că eu
gîndesc obiectul lui ca absolut dat (prin expresia: el este). Și
astfel, realul nu conține nimic mai mult deck simplul posibil. O
sută de taleri reali nu conțin nimic mai mult decît o sută de taleri
posibili."
61. „Dar la averea mea, o sută de taleri reali înseamnă mai
mult decît simplul concept despre o sută de taleri (adică a po-
sibilității lor)."
62. „Oricare ar fi deci conținutul și sfera conceptului nostru
despre un obiect, totuși trebuie să ieșim din el pentru a-i atribui
existența. La obiectele simțurilor se realizează aceasta prin le-
gătura cu vreuna din percepțiile mele după legi empirice, dar
pentru obiectele gîndirii pure nu există absolut nici un mijloc
de a cunoaște existența lor, deoarece ea ar trebui cunoscută
complet a priori; însă conștiința noastră despre orice existență
(fie nemijlocit prin percepție, fie prin raționamente care leagă
ceva cu percepția) aparține cu totul unității experienței; și o
existență în afara acestui cîmp nu poate fi declarată, desigur, în
mod absolut ca imposibilă, ea însă este o supoziție pe care nu
o putem justifica prin nimic."28
63. Această lungă rememorare a analizei fundamentale a lui
Kant mi s-a părut necesară, tocmai deoarece găsim aici cea mai
pură distincție între esse in intellectu și esse in re. Hegel i-a
reproșat lui Kant că noțiunea de Dumnezeu nu poate fi compa-
rată cu o sută de taleri imaginari. Dar, după cum spune pe bună
dreptate Kant, logica face abstracție de orice conținut, căci alt-
minteri, dacă ar prevala un conținut oarecare, ea ar înceta să
mai fie logică. între variantele sau-sau ale unei alternative, adică
din punctul de vedere al logicii, ca întotdeauna, nu există o a
treia posibilitate. Dar între „intellectus" și „res" există și „ani-
ma", iar acest „esse in anima" face întreaga argumentare onto-
logică inutilă. Kant însuși a întreprins în Kritik der praktischen
Vernunft încercarea generoasă de a-i onora prin reflecție filozo-
fică pe „esse in anima". El îl introduce acolo pe Dumnezeu ca
28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed. cit., pp. 480, 481 – n. t.\

PROBLEMA TIPURILOR tN ISTORIA DE IDEI 55
postulat al rațiunii practice, care rezultă din respectul cunoscut
a priori „pentru legea morală ca mobil necesar, vizînd bunul
suprem și ca premisă decurgînd de aici a realității obiective a
aceleiași".29
64. „Esse in anima" este o stare de fapt psihologică, în le-
gătură cu care se cere doar precizat dacă apare o dată, de mai
multe ori sau în chip universal în psihologia umană. Starea de
fapt numită Dumnezeu și formulată drept „bunul suprem" sem-
nifică, așa cum indică și termenii, valoarea sufletească cea mai
înaltă sau, cu alte cuvinte, reprezentarea căreia i se conferă sau
îi revine efectiv importanța cea mai mare și generală în raport
cu determinarea acțiunii și gîndirii noastre. în limbajul psiholo-
giei analitice, noțiunea de Dumnezeu coincide cu acel complex
de reprezentări care, corespunzător definiției de mai sus, con-
centrează în sine cea mai mare cantitate de libido (energie psi-
hică). Drept urmare, noțiunea de Dumnezeu a sufletului ar fi
efectiv diferită în funcție de individ, ceea ce corespunde, de alt-
fel, experienței. Dumnezeu nu este nici măcar în idee o ființă
stabilă, cu atît mat puțin în realitate. Căci cea mai înaltă valoare
activă a sufletului uman este, după cum se știe, foarte diferit
localizată. Există unii, uv 6 8e6q f] tcoiXira , al căror Dumnezeu
este pîntecul (Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni, 3, 19),
banul, știința, puterea, sexualitatea etc. Psihologia individului se
deplasează, cel puțin in ce privește trăsăturile ei fundamentale,
în funcție de localizarea bunului suprem, în așa fel îneît o „teo-
rie psihologică", întemeiată exclusiv pe un instinct fundamental
oarecare, de exemplu, pe lăcomia de putere sau pe sexualitate,
aplicată unui individ de altă orientare nu va putea niciodată ex-
plica adecvat decît trăsături de importanță secundară.
c) încercarea de unificare a lui Abelard
65. Nu este lipsit de interes să se examineze felul în care
scolastica a încercat să stingă controversa universaliilor și să
creeze un echilibru între opozițiile tipologice, despărțite prin
tertium non datur. Această încercare de echilibrare este opera
lui Abelard, a acelui bărbat nefericit care, ars de iubire pentru
29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III, p. 159.

56 TIPURI PSIHOLOGICE
Heloîse, a trebuit să-și plătească pasiunea cu pierderea virilității.
Cine cunoaște viața lui Abelard știe în ce măsură propriul său
suflet adăpostea acele perechi de contrarii a căror reconciliere
filozofică îi stătea atît de mult la inimă. Remusat30 îl caracteri-
zează pe Abelard drept un eclectic care, deși a criticat și a res-
pins toate teoriile formulate pe seama universaliilor, a preluat
totuși „din ele tot ceea ce era adevărat și rezistent". Scrierile lui
Abelard sînt, în segmentul în care se referă la universalii, greu
accesibile și confuze, căci autorul lor cîntărește continuu toate
argumentele și toate aspectele; și tocmai faptul că nu a dat întî-
ietate nici unui punct de vedere declarat, ci a încercat să înțelea-
gă și să împace contrariile, a făcut ca nici discipolii săi să nu îl
înțeleagă corect. Unii I-au interpretat ca fiind nominalist, alții
ca fiind realist. Această neînțelegere este caracteristică, deoare-
ce e mult mai ușor să gîndești corespunzător cu un anume tip,
rămînînd logic și consecvent în interiorul lui, decît să gîndești
corespunzător ambelor tipuri, în absența unei poziții intermediare.
Atît curentul nominalist, cît și curentul realist conduc, fie-
care în parte, la rigoare, claritate și unitate. încercarea de a cîn-
tări și echilibra opozițiile duce însă la confuzie și la o concluzie
care în raport cu sensul tipurilor este nesatisfăcătoarc, deoarece
nu poate mulțumi pe deplin nici pe unul, nici pe celălalt.
Remusat a extras din scrierile lui Abelard o întreagă serie de
afirmații contradictorii în legătură cu subiectul de față. El excla-
mă: „Faut-il admettre, en effet, ce vaste et incoherent ensemble
de doctrines dans la tete d'un seul homme, et la philosophie
d'Abelard est-elle le chaos?"31
66. De la nominalism, Abelard preia adevărul potrivit căruia
universaliile sînt „cuvinte", în sensul de convenții spirituale ex-
primate prin limbă; preia mai departe adevărul după care un lu-
cru nu este în realitate nimic general, ci întotdeauna ceva par-
ticular, iar substanța nu e niciodată universală, ci individuală.
30 Charles de Remusat, Abilard.
31 Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de admis acest ansamblu vast și
incoerent de doctrine în mintea unui singur om, și să fie oare filozofia lui Abe-
lard acest haos?" — n. t. ]

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 57
De la realism, împrumută adevărul după care „genurile" și „spe-
ciile" sînt îmbinări de factori individuali și de lucruri individua-
le, în temeiul asemănărilor lor incontestabile. Punctul de vedere
mediator este pentru el conceptualismul, care se cuvine înțeles
ca o funcție ce conferă inteligibilitate obiectelor individual per-
cepute, care le clasifică pe acestea în baza asemănării dintre ele
în genuri și specii și care le aduce astfel de la multitudinea lor
absolută la o relativă unitate. Pe cît de indubitabile sînt multi-
tudinea și varietatea lucrurilor individuale, pe atîta este și exis-
tența similitudinilor care face posibilă reunirea lor în concept.
Pentru acela care, psihologic vorbind, este precumpănitor axat
pe perceperea asemănării dintre lucruri, noțiunea colectivă este,
ca să spun așa, dată, adică se impune expres, cu evidența de
nedezmințit a percepției senzoriale. Aceluia însă care este psi-
hologic orientat pe perceperea mai cu seamă a diferenței dintre
lucruri, asemănarea acestora nu îi este intuitiv dată, ci doar di-
versitatea lor care i se impune cu aceeași evidență cu care i se
impune celuilalt asemănarea. S-ar zice că empatia (Einfiihlung)
cu obiectul este acel proces psihologic care pune într-o lumină
deosebit de puternică tocmai deosebirea dintre un obiect și altul,
iar abstragerea din obiect este acel proces destinat în mod spe-
cial să treacă peste deosebirea reală dintre obiectele individuale,
în favoarea asemănării generale dintre ele, care este temelia în-
săși a ideii. Empatia și abstragerea reunite dau acea funcție care
stă la baza noțiunii de conceptualism. Acesta se sprijină pe
funcția psihologică, singura posibilitate reală de anulare a diver-
genței dintre nominalism și realism și de readucere a lor într-o
singură matcă.
67. Deși Evul Mediu știa să spună cuvinte mari despre suflet,
nu dispunea de nici un fel de psihologie, aceasta fiind, în gene-
re, una din cele mai noi științe. Dacă ar fi existat pe atunci psi-
hologia, Abelard ar fi ridicat pe „esse in anima" la rangul unei
formule mediatoare. Ceea ce Remusat a înțeles perfect: „Dans
la logique pure, Ies universaux ne sont que Ies termes d'un lan-
gage de convention. Dans la physique, qui est pour lui plus
transcendante qu'experimentale, qui est sa veritable ontologie,
Ies genres et Ies especes se fondent sur la maniere dont Ies etres

58 TIPURI PSIHOLOGICE
sont reellement produits et constitues. Enfin, entre la logique
pure et la physique, ii y a un milieu et comme une science mi-
toyenne, qu'on peut appeler une psychologie, ou Abelard re-
cherche comment s'engendrent nos concepts, et retrace toute
cette genealogie intellectuelle des etres, tableau ou symbole de
leur hierarchie et de leur existence reelle."32
68. Chiar dacă și-au lepădat haina scolastică și au apărut într-o
nouă travestire, universalia ante rem și post rem au rămas
obiect de controversă pentru toate secolele care au urmat. în
esență era vorba de aceeași veche problemă. De-a lungul tim-
pului, încercările de soluționare a ci au făcut să se aplece ba-
lanța cînd de partea realismului, cînd de cea a nominalismului.
Scientismul veacului al XIX-lea a împins din nou problema în
direcția nominalistă, după ce filozofia de la începutul aceluiași
veac dăduse în cel mai înalt grad satisfacție realismului. Dar
opozițiile nu mai sînt acum atît de acuzate ca pe vremea lui
Abelard. Dispunem de o psihologie, de o știință mediatoare, ca-
pabilă să îmbine în mod unic ideea și obiectul, Iară a Ic forța
în nici un fel. Această posibilitate ține de esența psihologiei, dar
nimeni nu poate să afirme că pînă acum psihologia și-ar fi înde-
plinit această misiune. în acest sens, trebuie să dăm dreptate
afirmației lui Remusat după care: „Abelard a done triomphe;
car, malgre Ies graves restrictions qu'une critique clairvoyante
decouvre dans le nominalisme ou le conceptualisme qu'on lui
impute, son esprit est bien 1'esprit moderne â son origine. II
l'annonce, ii le devance, ii le promet. La lumiere qui blanchit
au matin l'horizon est deja celle de l'astre encore invisible qui
doit eclairer le monde."33
32 Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură universaliile nu sînt decît termenii
unui limbaj convențional. în fizică — pentru el, mai degrabă transcendentă
decît experimentală —, adevărata lui ontologie, genurile și speciile se înteme-
iază pe felul în care ființele sînt într-adevăr produse și constituite. în fine, între
logica pură și fizică, există un punct la jumătatea drumului și oarecum o știință
mediană, care poate fi numită psihologie, și în care Abelard cercetează felul în
care iau naștere conceptele noastre și trasează toată această genealogie intelec-
tuală a ființelor, tablou sau simbol al ierarhiei și al existenței lor reale" — n. t]
33 Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare, Abelard a triumfat; căci în ciuda
gravelor restricții pe care critica lucidă le descoperă în nominalismul sau con-

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 59
69. Pentru acela care trece cu vederea existența tipurilor psi-
hologice, iar prin aceasta, faptul că adevărul unuia dintre tipuri
reprezintă eroarea celuilalt, strădania lui Abelard nu înseamnă
mai mult decît o arguție scolastică în plus. Dar dacă recunoaș-
tem existența ambelor tipuri, încercarea lui Abelard capătă pen-
tru noi o importanță considerabilă. Abelard caută punctul de ve-
dere intermediar în sermo, prin care înțelege nu atît „discursul",
cît propoziția formată, alcătuită în vederea unui sens anume,
deci o definiție care uzează, în scopul fixării sensului ei, de mai
multe cuvinte. El nu vorbește despre verbum, căci în accepția
nominalismului acesta nu este decît vox, flatus voci. Or, marea
prestație psihologică a nominalismului antic, ca și a celui me-
dieval, tocmai în aceasta rezidă, în faptul de a fi dezarticulat
temeinic identitatea primitivă, magică sau mistică dintre cuvînt
și realitatea obiectivă, prea temeinic pentru tipul uman care își
are rădăcinile nu în obiecte, ci în abstragerea ideii despre obiec-
te. Abelard era un spirit prea larg spre a fi putut trece cu vederea
valoarea nominalismului. Oricum, pentru el, cuvîntul era vox,
în schimb, propoziția, în limbajul lui sermo, însemna cu mult
mai mult, căci aducea cu sine un sens constituit, descria ele-
mentele comune, ideale, gîndite, percepute prin gîndire ale
obiectelor. în sermo, și numai acolo, trăia universalul. Din acest
motiv ușor de înțeles, Abelard a fost socotit și nominalist, evi-
dent, pe nedrept, căci pentru el, universalul avea o realitate mai
mare decît cuvîntul.
70. Exprimarea conceptualismului îl va fi costat scump pe
Abelard, căci doctrina se agregase în mod necesar din contra-
dicții. Un epitaf la adresa lui, păstrat într-un manuscris din Ox-
ford, ne dă, cred, o idee perfectă despre caracterul paradoxal al
învățăturii sale:
Hie docuit voces cum rebus significare,
Et docuit voces res significando notare;
ceptualismul ce i se impută, spiritul său este tocmai spiritul modern la obîrșia
sa. El îl anunță, îl anticipează, îl făgăduiește. Lumina care albește orizontul în
zori este deja aceea a astrului încă invizibil care trebuie să lumineze lumea"
– n. t.)

60 TIPURI PSIHOLOGICE
Errores generum correxit, ita specierum.
Hie genus et species in sola voce locavit,
Et genus et species sermones esse notavit.
Sic animal nullumque animal genus esse probatur,
Sic et homo et nullus homo species vocitatur.34
71. Opoziția abia dacă se poate sintetiza altminteri decît prin
paradox, în măsura în care se tinde către o expresie care să se
sprijine, în principiu, pe unul din cele două puncte de vedere,
în cazul de față pe punctul de vedere intelectual. Nu trebuie să
uităm că diferența fundamentală dintre nominalism și realism
este nu doar de natură logică intelectuală, ci și psihologică,
aceasta din urmă reductibilă în cele din urmă la o deosebire ti-
pică de atitudine psihologică, atît față de obiect, cit și față de
idee. Acela a cărui atitudine este ideală va sesiza totul și va re-
acționa la tot din unghiul de vedere al ideii. Acela care este însă
orientat pe direcția obiectului va sesiza și va reacționa din un-
ghiul de vedere al senzațiilor sale. Abstracția îl interesează abia
în al doilea rînd, motiv pentru care tot ceea ce trebuie să fie
gîndit pe marginea obiectelor i se pare mai puțin important, și
invers, celuilalt. Insul branșat pe obiect este, firește, nominalist
— „numele e vorbă goală și fum" —, în măsura în care nu s-a
deprins încă să-și compenseze atitudinea orientată pe direcția
obiectului. El se transformă, dacă are abilitatea necesară, într-un
logician riguros care nu își află perechea în exactitate, metodă
și ariditate. Cel orientat ideal este, firește, logic, motiv pentru
care, de fapt, el nu poate înțelege și aprecia manualul de logică.
Dezvoltarea compensatorie transformă acest tip, așa cum am vă-
34 Acesta ne-a învățat că, doar împreună cu lucrurile, cuvintele i
Și ne-a învățat că semnificînd, cuvintele desemnează lucruri;
A corectat erorile de gen, la fel pe cele de specie.
Acesta a așezat genul și specia într-un singur cuvînt
Și a observat că gen și specie sînt tui fel de a spune
Așa se dovedește că ființă și nici o ființă constituie un gen
Așa și om și nici un om se numește specie.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 61
zut în cazul lui Tertullian, într-un om al sentimentului, ale cărui
simțiri rămîn însă în orbita ideilor sale. Cel transformat prin
compensare în logician rămîne însă cu lumea sa de idei în orbita
obiectelor.
72. Cu aceste observații ajungem la partea slabă a gîndirii lui
Abelard. Soluția sa este unilaterală. Dacă în cazul opoziției din-
tre nominalism și realism ar fi vorba doar de o confruntare lo-
gico-intelectuală, atunci s-ar putea pune întrebarea de ce în final
nu ar fi posibilă și o altă formulare în afară de cea paradoxală.
Pentru că este vorba însă de o opoziție psihologică, atunci orice
formulare unilaterală, logic-intelectuală trebuie să se sfîrșească
în paradox. „Sic et homo et nullus homo species vocitatur." Ex-
presia logic intelectuală este absolut incapabilă, fie și ca sermo,
să ne ofere acea formulă mediană capabilă să dea seama, în mod
egal, de esența celor două poziții psihologice opuse, căci ea vine
în întregime din direcția abstractă și ignoră cu desăvîrșire rea-
litatea concretă.
73. Orice formulare logic-intelectuală — oricît de perfectă
— deposedează impresia pe care o lasă obiectul de vivacitatea
și imediatitatea ce îi sînt proprii. Ea trebuie să procedeze astfel,
spre a se putea constitui ca atare. Dar în felul acesta se pierde
tocmai ceea ce, pentru punctul de vedere extravertit, este esen-
țial, anume raportarea la obiectul real. Nu există de aceea nici
o posibilitate de a găsi în direcția uneia sau a alteia dintre ati-
tudini o formulă unificatoare, întrucîtva mulțumitoare. Și totuși
omul nu poate — chiar dacă spiritul său poate — să stăruie în
acest conflict care nu este doar o problemă de filozofie îndepăr-
tată, ci una a raporturilor repetate, de zi cu zi, ale omului cu
sine însuși și cu lumea din jur. Și pentru că, de fapt, despre
această problemă este vorba, conflictul nici nu poate fi rezolvat
printr-o discuție argumentată nominalist sau realist. Este nevoie
de soluția unui al treilea punct de vedere mediator. Lui esse in
intellectu îi lipsește realitatea palpabilului, lui esse in re îi lip-
sește spiritul. Ideea și lucrul se întîlnesc însă în psihicul omului,
care ține cumpăna între ele. Ce este în definitiv ideea, dacă psi-
hicul nu îi mijlocește o valoare vie? Și ce este lucrul obiectiv,
dacă psihicul îi retrage forța ce condiționează impresia senzo-

62 TIPURI PSIHOLOGICE
rială? Ce este realitatea, dacă ea nu există în noi înșine, dacă nu
esse in animal Realitatea vie nu este dată în chip exclusiv nici
prin atitudinea obiectivă, reală a lucrurilor, nici prin formula
ideii, ci doar prin îmbinarea amîndurora în procesul psihologic
viu, prin esse in anima. Doar prin activitatea vitală, particulară
a psihicului, percepția senzorială atinge acea adîncime a impre-
siei, iar ideea acea forță eficientă care sînt, amîndouă, părți com-
ponente indispensabile ale unei realități vii. Această activitate
proprie psihicului, care nu se poate explica nici ca reacție re-
flexă la stimuli senzoriali, nici ca organ executiv al ideilor eter-
ne, este, ca orice proces vital, un act creator neîntrerupt. Nu pot
denumi această activitate altminteri decît prin termenul 6c fan-
tezie. Fantezia este tot atît de mult sentiment pe cît este gînd,
tot atît de mult intuiție pe cît este senzație. Nu există nici o func-
ție a psihicului care să nu se lege indistinct prin ea de celelalte
funcții psihice. Ea ne apare cînd drept ceva primordial, cînd
drept produsul ultim și cel mai cutezător al sintezei tuturor fa-
cultăților. De aceea fantezia îmi pare a fi expresia cea mai lim-
pede a activității psihice. Ea este înainte de toate activitatea
creatoare din care izvorăsc răspunsurile la toate întrebările re-
zolvabile, ea este mama tuturor posibilităților în care sînt viu
îmbinate, asemenea tuturor contrariilor psihologice, lumea dină-
untru și cea din afară. Fantezia a fost și este întotdeauna puntea
de legătură între revendicările ireconciliabile ale obiectului și
ale subiectului, ale extraversiei și ale introversiei. Doar în fan-
tezie sînt reunite ambele mecanisme.
74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la cunoașterea deosebirii
psihologice dintre cele două puncte de vedere, el ar fi trebuit să
se refere la fantezie în vederea formulării expresiei unificatoare.
Dar în imperiul științei, fantezia este tabu, la fel și sentimentul.
Dacă vom identifica însă natura psihologică a opoziției funda-
mentale, psihologia se va vedea silită să recunoască nu doar
punctul de vedere al sentimentului, ci și pe acela al fanteziei
mediatoare. Aici însă intervine marea dificultate: în cea mai ma-
re măsură fantezia este un produs al inconștientului. Ea cuprin-
de, firește, componente conștiente, dar este în esență involuntară
și se opune, de fapt, ca o prezență străină, conținutului conștiin-

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 63
ței. Aceste calități, fantezia le are în comun cu visul, care însă
este într-o măsură și mai mare involuntar și straniu.
75. Raportul omului cu fantezia este în bună parte determinat
de raportul său cu inconștientul în genere. La rîndu-i, această
din urmă relație este determinată de spiritul vremii. După gradul
de predominanță a raționalismului, individul va fi mai mult sau
mai puțin înclinat să se lase în voia inconștientului și a produ-
selor acestuia. Creștinismul manifestă tendința certă, de altfel
ca orice formă închisă de religie, de a reprima pe cît posibil
inconștientul individului și de a-i paraliza astfel fantezia. în lo-
cul lor, el oferă viziuni simbolice cu relief solid, destinate să
înlocuiască total inconștientul individului. Reprezentările sim-
bolice ale tuturor religiilor sînt figurări de procese inconștiente
în forme tipice, general obligatorii. învățătura religioasă oferă
informații așa zicînd definitive despre „lucrurile" ultime, despre
spațiul situat dincolo de conștiința umană. De cîte ori avem po-
sibilitatea să urmărim apariția unei religii, observăm că figurile
doctrinei îi apar chiar întemeietorului ei drept revelații, deci
concretizări ale fanteziei sale inconștiente. Formele izvorîte din
inconștientul acestuia sînt declarate general valabile și înlocu-
iesc astfel fanteziile individuale ale altora. Evanghelia după Ma-
tei ne-a păstrat un fragment privind acest proces din viața lui
Cristos: în relatarea ispitirii, vedem cum ideea de regalitate se
ridică din inconștientul lui Cristos sub forma vedeniei diavolului
care îi oferă puterea peste împărățiile lumii. Dacă Cristos ar fi
înțeles greșit, concretistic, această fantezie, interpretînd-o în
sens propriu, am fi avut un nebun în plus pe lume. Dar el și-a
respins concretismul fanteziei și și-a făcut intrarea în lume ca
un rege peste împărățiile cerului. Nu a fost un paranoic, cum
de altfel s-a văzut din chiar succesul său. Opiniile exprimate
ocazional în acest sens din direcție psihiatrică nu sînt decît ri-
dicole palavre raționaliste, străine de înțelegerea unor astfel de
fenomene din istoria omenirii. Forma sub care Cristos a înfățișat
lumii conținutul inconștientului său a fost preluată și declarată
universal obligatorie. Toate fanteziile individuale și-au pierdut
astfel valabilitatea și valoarea, devenind chiar obiect de perse-
cuție, așa cum o dovedesc destinul mișcării gnostice, ca și acela

64 TIPURI PSIHOLOGICE
al ereticilor de mai tîrziu. întocmai spune și profetul Ieremia
(23: 16, 25-28)35:
„Așa zice Domnul Savaot: «Nu ascultați de cuvintele proo-
rocilor, care vă profețesc, că vă înșală, povestindu-vă închipui-
rile inimii lor [subl. lui C.G. Jung] și nimic din cele ale Dom-
nului.»"
„Am auzit ce zic prooroci care profețesc minciuni în numele
Meu. Ei zic: «Am visat, am văzut în vis.»"
„Pînă cînd proorocii aceștia vor spune minciuni și vor vesti
înșelătoria inimii lor?"
„Cred ei cu visele lor, pe care și le povestesc unul altuia, să
facă uitat poporului Meu, numele Meu, așa cum au uitat părinții
lor numele Meu pentru Baal?"
„Proorocul care a văzut vis, povestească-1 ca vis, iar cel ce
are cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu adevărat. Ce legătură
poate fi între pleavă și grăuntele de griu curat, zice Domnul?"
76. Tot așa, vedem cum în Evul Mediu, episcopii se străduiau
cu zel să stîrpească efectele inconștientului individual al călu-
gărilor. Informații deosebit de prețioase ne oferă în această pri-
vință arhiepiscopul Atanasie36 din Alexandria în biografia Sfîn-
tului Anton. Aici el descrie, spre a fi de învățătură călugărilor
săi, aparițiile și vedeniile, primejdiile sufletului, care îl asaltează
pe cel care se roagă și postește în singurătate. El îi învață cît de
abil se travestește diavolul pentru a-i prinde pe sfinți în capcană.
Diavolul este, firește, glasul propriului inconștient al anahore-
tului care se revoltă împotriva reprimării violente a naturii in-
dividuale. Citez mai jos cîteva pasaje din această carte greu ac-
cesibilă. Ele arată limpede felul sistematic în care inconștientul
a fost înăbușit și devalorizat:
35 Citatele provin din Biblia sau Sf. Scriptură. [Tipărită cu aprobarea
Sfintului Sinod, București, 1968. La aceeași ediție trimit și celelalte citate bi-
blice din cuprinsul lucrării de față, cu excepția acelor cazuri în care ara repro-
dus — și menționat ca atare — versiunea lui Vasile Radu și Gala Galaction
(1938), mai apropiată episodic de varianta germană a lui Luther, respectiv la-
tină, utilizată de Jung – n. t.\
36 Life of St. Antony in The Book of Paradise by Palladius, Hieronymus
etc. Editor, E.A. Wallis Budge.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 65
77. „Există răstimpuri în care nu vedem pe nimeni și totuși
auzim zgomotul lucrărilor diavolești, și e ca și cum cineva ar
cînta un cîntec cu glas tare, și în alte răstimpuri e ca și cum am
auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca și cum o ființă vie i-ar repeta
cuvintele, și sînt întocmai acelea pe care le-am auzi, dacă cineva
ar citi din carte (din Biblie). Și s-a întîmplat chiar ca ei (diavolii)
să ne smulgă de la rugăciunea de seară și să ne împingă să ne
sculăm. Și ne amăgesc înfățișîndu-ni-se cu chipuri asemănătoare
călugărilor sau acelora care jelesc (adică pustnicilor). Și se apro-
pie de noi, ca și cum ar veni de departe, și încep să spună cu-
vinte potrivite a scădea înțelegerea celor slabi de înger: «Este
acuma o lege asupra întregii făpturi ca să iubim pustiirea, dar
noi n-am fost în stare, prin voința lui Dumnezeu, să intrăm în
casele noastre, cînd am ajuns la ele, și să facem ceea ce e
drept.» Iar dacă nu izbutesc să-și impună astfel voința, renunță
la această înșelăciune și se slujesc de alta, zicînd: «Cum poți tu
să trăiești? Căci ai păcătuit și ai săvîrșit în multe privințe ne-
dreptăți. Crezi că duhul nu mi-a dezvăluit ce-ai făcut, sau crezi
că nu știu că ai făcut asta și asta?» De aceea, dacă un frate cu
mintea simplă crede astfel de lucruri și simte înlăuntrul său că
într-adevăr el așa a făcut, cum i-a spus Cel Rău, și dacă ci nu
are habar de viclenia demonului, atunci duhul lui se va tulbura,
va deznădăjdui și va suferi o cădere. Iubiții mei, nu trebuie să
ne înspăimînte toate acestea, dar să ne temem atunci cînd dia-
volii încep să vorbească mai mult despre lucruri adevărate și
să-i mustram apoi necruțător […]. De aceea, să ne păzim, ca să
nu ne plecăm urechile la vorbele lor, chiar dacă vorbele pe care
le spun sînt vorbe adevărate. Căci ar fi o rușine pentru noi să
ne fie învățători aceia care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu.
Să ne îmbrăcăm, frați ai mei, în platoșa dreptății și să ne aco-
perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa luptei să slobozim din cu-
getul credinței, ca dintr-un arc întins, săgeți duhovnicești. Căci
ei (diavolii) nu sînt nimic, și chiar dacă ar fi ceva, puterea lor
nu ar avea nimic într-însa care i-ar îngădui să se împotrivească
forței crucii."
78. Anton povestește: „Odată mi-a apărut un diavol avînd o
purtare cu deosebire trufașă și fără rușine, și mi-a apărut în față

66 TIPURI PSIHOLOGICE
cu larma tumultuoasă a unei mulțimi de norod și a cutezat să-mi
spună: «Eu și tocmai eu sînt puterea lui Dumnezeu; eu și tocmai
eu sînt domnul lumilor." Și mi-a spus mai departe: «Ce voiești
ca să-ți dau? Cere și vei primi!» Atunci am suflat asupra lui și
I-am respins în numele lui Cristos […]. în altă împrejurare, cînd
posteam, mi-a apărut Vicleanul, sub chipul unui frate care adu-
cea pîine și a început să-mi dea sfaturi, zicînd: «Ridică-te și po-
tolește-ți inima cu pîine și apă și odihnește-te un pic după truda
ta nemăsurată, doar ești om și oricît de sus ai fi, nu ești inveș-
mîntat decît cu trup muritor și ar trebui să te temi de boli și de
mîhnire.» I-am ascultat vorbele, mi-ani păstrat liniștea și m-am
ferit să-i răspund. Am îngenuncheat în liniște și rugîndu-mă
m-am căit, zicînd: «O, Doamne, sfirșește cu el, cum te-ai obiș-
nuit să faci dintotdeauna.» Și de cum am spus aceste vorbe, s-a
isprăvit cu el, s-a mistuit ca pulberea și a ieșit pe ușa mea ca
fumul.
79. Și odată, într-o noapte, Satana s-a apropiat de casa mea
și a bătut la ușă, iar cu am ieșit să văd cine bate și mi-am ridicat
ochii și am văzut un bărbat deosebit de mare și de puternic la
înfățișare, care mi-a spus: «Sînt Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce
cauți?» A răspuns, zicîndu-mi: «De ce mă ponegresc călugării
și pustnicii și ceilalți creștini, și de ce îngrămădesc necontenit
blesteme asupra mea?» Mi-am luat capul în mîini, minunat de
sminteala lui și i-am zis: «De ce îi chinuiești?» La care răspun-
se, zicînd: «Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci ei se chinuie singuri,
căci mi s-a întîmplat să văd într-o împrejurare oarecare, petre-
cută aievea, că dacă nu le-aș fi strigat că eu sînt dușmanul, s-ar
fi omorît de tot între ei. De aceea, n-am nici un loc unde aș
putea să stau, nici sabie lucitoare și nici măcar oameni care
să-mi fie cu adevărat supuși, căci cei care mă slujesc mă dispre-
țuiesc de tot și, apoi, trebuie să-i leg în lanțuri căci ei nu țin la
mine, socotind că e drept să se poarte așa, și sînt gata în tot
ceasul să fugă de la mine, folosindu-se de orice împrejurare.
Creștinii au umplut toată lumea și, iată, pînă și pustiul e plin de
mînăstirile și lăcașurile lor. Să se păzească, atunci cînd îngră-
mădesc blesteme asupra mea.» La care i-am răspuns, lăudînd
îndurarea Domnului nostru: «Cum se face că tu, care în toate
celelalte împrejurări ai mințit, spui acum adevărul? Și cum se

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 67
face că spui acum adevărul, deși te-ai obișnuit să minți? Este
adevărat că atunci cînd a venit Cristos pe lume, ai fost aruncat
în străfundurile cele mai adinei și că rădăcinile greșelii tale au
fost stîrpite din pămînt?» Cînd Satana a auzit pomenindu-se nu-
mele lui Cristos, s-a făcut nevăzut și vorbele lui s-au isprăvit."
80. Aceste pasaje arată felul în care inconștientul individului
a fost repudiat cu ajutorul credinței general împărtășite, cu toate
că el spunea în mod transparent adevărul. Faptul că a fost re-
pudiat își are cauzele sale speciale în istoria gîndirii. Nu ne inte-
resează să le lămurim pe acestea aici. Ne mulțumim doar cu
observația că inconștientul a fost reprimat. Această reprimare
constă — psihologic vorbind — în retragerea libidoului, a ener-
giei psihice. Libidoul astfel recuperat a slujit la construirea și
dezvoltarea atitudinii conștiente pe baza căreia s-a plămădit
treptat o nouă concepție despre viață. Avantajele neîndoielnice
care au decurs de aici au întărit, evident, această atitudine. Așa-
dar nu este de mirare că psihologia noastră se caracterizează
precumpănitor printr-o atitudine de respingere a inconștientului.
81. Nu este doar de înțeles, ci este și absolut necesar faptul
că științele exclud atît punctul de vedere al sentimentului, cît și
pe cel al fanteziei. Tocmai de aceea sînt științe. Care este însă
situația psihologiei? în măsura în care se consideră știință, tre-
buie să facă și ea același lucru. Dar va putea psihologia să dea
seamă în aceste condiții de obiectul ei? Fiecare știință caută, in
cele din urmă, să-și formuleze și să-și exprime materia în abs-
tracții, deci și psihologia ar putea și poate să traducă în abstracții
intelectuale procesele legate de sentiment, de senzație și de fan-
tezie. Această tratare asigură dreptul punctului de vedere inte-
lectual abstract, nu însă și pe acela al celorlalte puncte de vedere
psihologic posibile. Acestea din urmă pot fi doar menționate în
cadrul unei psihologii științifice, dar ele nu pot apărea ca prin-
cipii autonome, proprii unei științe. Știința este în toate împre-
jurările o chestiune a intelectului, iar acestuia îi sînt subordonate
celelalte funcții psihologice ca obiecte. Intelectul este suveranul
domeniului științific. Alta e însă situația în condițiile în care
știința își găsește o aplicare practică. Intelectul, pînă de curînd
rege, devine acum simplu mijloc auxiliar, instrument științific

68 TIPURI PSIHOLOGICE
rafinat, ce-i drept, totuși doar unealtă, nu scop în sine, ci simplă
condiție. Intelectul, și o dată cu el știința, se află aici în slujba
puterii și a intenției creatoare. Este și aceasta „psihologie", nu
însă știință; este o psihologie în sensul mai larg al cuvîntului, o
activitate psihologică de natură creatoare, în cadrul căreia pri-
matul îi revine fanteziei productive. în loc să se vorbească de
fantezie productivă, s-ar putea tot atît de bine spune că într-o
psihologie practică de acest gen, viața însăși preia rolul con-
ducător; căci, pe de-o parte, fantezia care concepe și creează
este cea care se slujește de știință ca de un mijloc; pe de altă
parte însă, nenumărate sînt exigențele realității exterioare care
stimulează activitatea fanteziei creatoare. Știința ca scop în sine
este, firește, un ideal înalt, dar înfăptuirea lui consecventă pro-
duce atîtea scopuri în sine cîte științe și arte există; ceea ce duce
la o mare diferențiere și specializare a funcțiilor luate de fiecare
dată în considerare, dar, consecutiv, și la îndepărtarea lor de lu-
me și de viață și, în plus, la acumularea de domenii speciale
care își pierd treptat orice legătură unele cu celelalte. Se pun
astfel bazele unei sărăciri și goliri nu doar la nivelul domeniului
special, ci și la acela al psihicului celui care s-a specializat prin
diferențiere progresivă sau a regresat.
82. Știința trebuie să-și dovedească însă valoarea vitală prin
aptitudinea de a fi nu numai stăpînă, ci și slujitoare. Ea nu se
dezonorează nicidecum astfel. Deși știința ne-a mijlocit cunoaș-
terea dizarmoniilor și tulburărilor psihicului și deși intelectul ca-
re stă la baza ei merită toată prețuirea noastră, ar fi o mare gre-
șeală să i se atribuie științei din acest motiv un scop în sine,
care să o împiedice să funcționeze ca simplu instrument. Dacă
pătrundem însă cu intelectul și cu știința lui în viața reală, ne
dăm de îndată seama că sîntem închiși în limite care ne zăvorăsc
accesul la alte domenii ale vieții, la fel de importante. Sîntem
de aceea obligați să interpretăm universalitatea idealului nostru
ca pe o limitare și să ne căutăm un spiritus rector în măsură să
ofere, față de revendicările unei vieți depline, o mai mare ga-
ranție de universalitate psihologică decît oferă intelectul. Cînd
Faust exclamă „sentimentul este totul", el se opune intelectului,
afirmînd cealaltă latură opusă acestuia, dar nicidecum acea to-

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 69
talitate a vieții, deci a propriului psihic, capabilă să unească sim-
țirea și gîndirea într-un al treilea ce superior. Acest al treilea ce
mai înalt poate fi, așa cum am sugerat deja, atît un țel practic,
cit și fantezia care zămislește totul. Acest țel al totalității nu poa-
te fi recunoscut nici de știință, care își este propriul țel, și nici
de simțire, căreia îi lipsește viziunea gîndirii. Știința și simțirea
trebuie să-și slujească reciproc de mijloc auxiliar, dar contrastul
dintre ele este atît de mare, încît avem nevoie de o punte de
legătură. Aceasta ne este dată de fantezia creatoare, care nu e
nici știință, nici simțire, căci e maica amîndurora — mai mult
chiar, ea poartă la sîn pruncul, țelul care unește contrariile.
83. Dacă psihologia rămîne doar o știință, nu mai ajungem
la viață, ci slujim scopul în sine al științei. Ea ne conduce, de-
sigur, la cunoașterea faptelor, dar se opune oricărui alt scop,
afară de acela care îi este propriu. Intelectul rămîne captivul lui
însuși, atîta timp cît nu își jertfește de bunăvoie primatul și nu
recunoaște demnitatea altor scopuri. El se teme să facă pasul
capabil să-i ducă dincolo de sine și se teme să-și nege propria
valabilitate universală, căci orice altceva afară de sine nu este
pentru el decît fantezie• Dar ce lucru grandios a existat vreodată
care să nu fi fost mai înainte fantezist? Și iată cum intelectul,
anchilozat în calitate de scop al științei, ajunge să-și suprime
izvorul de viață. Pentru el, fantezia nu e decît dorința proiectată
în vis, prin care știința își exprimă orice formă de subestimare,
care îi este atît plăcută, cît și necesară. Ca scop în sine, știința
este indispensabilă atîta vreme cît în joc e propria ei dezvoltare,
ceea ce încetează să mai fie valabil, devenind un rău, de îndată
ce este vorba de viața însăși care trebuie dezvoltată. Iată de ce
reprimarea fanteziei în cadrul culturii creștine a fost o necesitate
istorică, după cum tot o necesitate istorică a fost reprimarea ei,
din alt unghi de vedere, în epoca noastră, a științelor naturii. Nu
trebuie uitat nici că fantezia creatoare poate degenera, dacă nu
i se pun hotare ferme, proliferînd în mod funest. Dar aceste ho-
tare nu pot fi niciodată constituite de limitele artificiale puse de
intelect sau de sentimentul rațional, ci ele sînt date de necesitate
și de realitatea incontestabilă. Obiectivele diferă în funcție de
epoca istorică și abia ulterior se poate recunoaște cu certitudine

70 TIPURI PSIHOLOGICE
ceea ce ar fi trebuit și ceea ce nu ar fi trebuit să fie. Prezentul
este dominat de fiecare dată de conflictul dintre convingeri, căci
„războiul este părintele tuturor lucrurilor"37. Doar istoria decide.
Adevărul nu este veșnic, el este un program. Cu cît este „mai
etern", cu atît un adevăr este mai lipsit de viață și de valoare,
căci fiind evident, el nu ne mai spune nimic.
84. Felul în care psihologia, în calitate de știință, evaluează
fantezia ne este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui Freud
și Adler. Interpretarea lui Freud reduce fantezia la procesele in-
stinctive elementare cărora le atribuie rol cauzal. Concepția lui
Adler, în schimb, o reduce la intențiile finale elementare ale eu-
lui. Prima este o psihologie a instinctului, ultima o psihologic a
eului. Instinctul este un fenomen biologic impersonal. O psiho-
logie bazată pe el va neglija, firește, eul, „căci eul își datorează
existența principium-u\u\ individuationis, diferențierii individu-
ale care, din cauza caracterului său sporadic, nu este un feno-
men biologic general. Deși forțe biologice instinctive generale
fac posibilă formarea personalității, nu e mai puțin adevărat că
tocmai individualul diferă esențialmentc de instinctul general,
fiind chiar în strictă opoziție cu acesta, tot așa după cum indi-
vidul ca personalitate se deosebește întotdeauna de colectivitate.
Esența psihologiei eului stă tocmai în această deosebire. Orice
psihologic a eului trebuie să excludă și să ignore tocmai ele-
mentul colectiv din psihologia instinctului, scopul ei fiind de-
scrierea procesului prin care eul se diferențiază de instinctul co-
lectiv. Animozitatea caracteristică ce există între reprezentanții
celor două puncte de vedere vine din faptul că în mod consec-
vent acestea își semnifică reciproc devalorizarea și discredita-
rea. Atîta timp cît deosebirea dintre psihologia instinctului și
psihologia eului nu este recunoscută, fiecare din ele își consi-
deră, firesc, propria teorie ca general valabilă. Ceea ce nu vrea
să însemne că, de pildă, psihologia instinctului nu ar putea con-
strui și o teorie a proceselor eului. Ea poate face acest lucru,
37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, voi. I,
. 88, frag. 53.

PROBLEMA TIPURILOR lN ISTORIA DE IDEI 71
dar într-un fel care celui ce se ocupă de psihologia eului îi apare
ca negativul propriei sale teorii. De unde faptul că „pulsiunile*
eului", chiar dacă apar ocazional la Freud, au o prezență în ge-
nere palidă. La Adler, dimpotrivă, sexualitatea apare aproape ca
un vehicul care slujește într-un fel ori în altul intențiilor elemen-
tare de putere. Principiul lui Adler constă în garantarea forței
personale, care se suprapune pulsiunii. La Freud, pulsiunea este
aceea care își supune eul, în așa fel îneît eul se înfățișează doar
ca o funcție a pulsiunii.
85. La ambii autori se manifestă tendința științifică de a re-
duce totul la propriul principiu și apoi de a deduce iarăși totul
din acesta. Atare operație se aplică deosebit de ușor fanteziilor,
prin faptul că ele nu se adaptează la realitate precum funcțiile
conștiinței care au caracter orientat obiectiv, ci sînt pur și simplu
conforme cu pulsiunea și cu eul. Cel care le va privi din unghiul
pulsiunii va găsi ușor în ele „satisfacerea dorinței", „dorința in-
fantilă", „sexualitatea refulată", cel care le va examina din un-
ghiul eului va descoperi la fel de ușor intențiile elementare pri-
vind garantarea și diferențierea eului, căci fanteziile sînt produse
mediatoare între cu și pulsiunea generală. Corespunzător, ele
cuprind elemente aparținînd ambelor părți. Interpretarea exclu-
siv dintr-o direcție sau din alta este întotdeauna un act silnic și
arbitrar, prin faptul că se suprimă astfel cînd un caracter, cînd
altul. în mare însă, iese totuși și pe această cale la iveală un
adevăr demonstrabil, parțial, ce-i drept, care nu poate pretinde
valabilitate generală. Valabilitatea lui nu trece dincolo de întin-
derea principiului lui. în domeniul celuilalt principiu, ea încetea-
ză să mai fie operantă. Psihologia lui Freud este caracterizată
de noțiunea centrală de refulare a dorințelor incompatibile. O-
mul apare ca un fasciscol de dorințe care sînt doar parțial adap-
tabile obiectului. Tulburările sale nevrotice constau în aceea că
influența mediului, educația și condițiile obiective împiedică
* Spre deosebire de instinct (v. mai sus), pulsiune echivalează accepția în
care Freud folosește noțiunea de Trieb și la care Jung se referă aici și în para-
grafele următoare (n. t.).

72 TIPURI PSIHOLOGICO
parțial cheltuirea pulsiunilor. De la tată și de la mamă provin
pe de-o parte influențele moralmente agravante, pe de alta legă-
turile infantile care compromit ulterior existența. Dispoziția pul-
sională inițială este ceva definitiv dat, care suferă modificări
supărătoare datorate mai cu scamă influențelor obiectelor; de
aceea s-ar zice că mijlocul terapeutic necesar stă în cheltuirea
pe cit posibil mai netulburată a pulsiunilor pe scama unor obiec-
te convenabil alese. Invers, psihologia lui Adler este caracteri-
zată de noțiunea centrală de superioritate a eului. Omul apare
în primul rînd ca un punct al eului care sub nici un motiv nu
arc voie, nu trebuie să fie inferior obiectului. în timp ce la Freud
dorința de a avea un obiect, legătura cu obiectul și modurile
imposibile în raport de obiect ale unor dorințe joacă un rol im-
portant, la Adler totul se orientează in funcție de superioritatea
subiectului. Refularea pulsiunii față de obiect la Freud a devenit
la Adler protejarea subiectului. Mijlocul terapeutic este la el
suspendarea protejării izolatoare, la Freud suspendarea refulării
care face obiectul inaccesibil.
Kf>. Schema fundamentală este de aceea la Freud sexualitatea
care exprimă relația cea mai puternică dintre subiect și obiect;
la Adler, în schimb, este forța subiectului care protejează in mo-
dul cel mai eficient împotriva obiectelor, conferind subiectului
o izolare intangibilă, capabilă să suspende orice relație. Freud
ar dori să garanteze curgerea netulburatâ a pulsiunilor către
obiectele lor, Adler însă ar dori să străpungă vraja dușmănoasă
a obiectelor și să scape cui de sufocarea în propria-i platoșă.
Prima opinie ar fi deci escnțialmente extravertită, ultima, in
schimb, introvertită. Teoria extravertită este valabilă pentru tipul
extravertit, cea introvertită pentru tipul introvertit. în măsura în
care tipul pur este un produs cu totul unilateral al dezvoltării,
el nu are în mod necesar nici o contrapondere. Hipertrofierea
unei funcții înseamnă refularea celeilalte. Refularea nu este anu-
lată nici prin psihanaliză, căci metoda aplicată este condițională
de fiecare dată de teoria propriului tip, respectiv, extravertitul
își va reduce, corespunzător cu teoria sa, fanteziile izvorite din
inconștient la conținutul lor pulsional, introvertitul le va reduce
la intențiile sale de putere. Cîștigul obținut prin astfel de analize

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 73
revine de fiecare dată preponderenței prealabil existente. Acest
mod de analiză întărește, prin urmare, doar tipul dat, fără să
contribuie la înțelegerea sau medierea între tipuri. Dimpotrivă,
prăpastia dintre ele, atît cea exterioară, cît și cea interioară, se
lărgește și mai mult. în plus, se produce și o disociere interioară
prin faptul că parcelele celeilalte funcții care apar în fanteziile
inconștiente (vise etc.) sînt depreciate de fiecare dată și refulate
din nou. De aceea, un anume critic avea întrucîtva dreptate
afirmînd că teoria lui Freud este nevrotică, abstracție făcînd de
faptul că fiind răuvoitor, termenul urmărește exclusiv sustrage-
rea de la obligația unei examinări serioase a problemelor ridi-
cate. Punctul de vedere al lui Freud, ca și acela al lui Adler,
este unilateral și caracterizează un singur tip.
87. Ambele teorii resping principiul imaginației, în măsura
n care reduc fanteziile și le tratează doar ca expresii semioti-
în realitate, fanteziile înseamnă mai mult decît atît: ele sînt
otodată și reprezentantele celuilalt mecanism, respectiv în cazul
rovertitului, extraversia refulată, în cazul extravertitului, in-
roversia refulată. Funcția refulată este însă inconștientă, dez-
voltată de aceea embrionar și arhaic. în această stare ea este
incompatibilă cu nivelul cel mai înalt al funcției conștiente. In-
acceptabilul fanteziei vine în principal din această particularitate
a funcției nerecunoscute, situată la bază.
88. Din aceste motive, pentru oricine care și-a făcut din adap-
tarea la realitate un principiu fundamental, imaginația este in-
utilă și condamnabilă. Se știe, oricum, că orice idee pozitivă și
orice act creator își au izvorul în imaginație și pornesc din ceea
ce sîntem obișnuiți să numim fantezie infantilă. Nu doar artistul,
ci orice ins creator datorează fanteziei tot ceea ce este grandios
în viața lui. Principiul dinamic al fanteziei este ludicul, propriu
și copilului, și care, ca atare, pare să fie incompatibil cu princi-
piul muncii serioase. Dar fără acest joc cu fanteziile nici o operă
38 Spun „semiotic" în opoziție cu „simbolic". Ceea ce Freud numește sim-
boluri nu sînt altceva decît semne pentru procesele instinctive elementare. Sim-
bolul este însă cea mai potrivită expresie pentru o stare de fapt ce nu poate fi
afirmată altminteri decît printr-o analogie mai mult sau mai puțin apropiată.

74 TIPURI PSIHOLOGICE
fecundă nu a apărut vreodată. Datorăm imens jocului imagina-
ției. Este de aceea o dovadă de miopie a trata fanteziile depre-
ciator din pricina caracterului lor aventuros sau inacceptabil. Nu
trebuie uitat că tocmai în imaginația omului poate sălășlui tot
ceea ce acesta are mai prețios. Spun poate, căci, pe de altă parte,
fanteziile sînt și lipsite de valoare, în virtutea faptului că, în ca-
litate de materie brută, ele nu posedă însușirea de a fi valorifi-
cate. Pentru a pune în evidență valoarea ce le este proprie, fan-
teziile trebuie dezvoltate.
89. Rămînc deschisă întrebarea dacă opoziția dintre cele două
puncte de vedere va putea fi vreodată suspendată în mod sa-
tisfăcător. Cu toate că încercarea lui Abelard are o extraordinară
importanță în ce privește sensul ei, practic ea nu a avut urmări
și nu a putut stimula nici un fel de funcție psihologică media-
toare, în afară de conceptualism sau sermonism, care pare să fie
o reeditare intelectuală unilaterală a vechii idei de logos. Logo-
sul ca mediator a avut față de senno avantajul de a fi răspuns,
în linie umană, și așteptărilor nonintclectuale.
90. Nu mă pot sustrage impresiei că mintea strălucită a lui
Abelard, care a înțeles marele sic el non, nu s-ar fi mulțumit
nicicînd cu conceptualismul său paradoxal, rcnunțînd la fapta
creatoare, dacă forța de șoc a pasiunii nu i-ar fi fost distrusă de
un destin tragic. Spre a se verifica această impresie, să se com-
pare ceea ce au izbutit să facă din aceeași problemă a concep-
tualismului minți strălucite precum Schiller sau, în gîndirea chi-
neză, Lao Zi și Zhuang Zi.
5. Controversa euharistică dintre Luther și Zwingli
91. Dintre opozițiile care au frămîntat ulterior spiritele, se cu-
vin amintite protestantismul și mișcarea Reformei. Acest feno-
men în sine este atît de complex, îneît, spre a deveni obiect de
examinare analitică, el ar trebui mai înainte descompus în dife-
rite procese psihologice individuale, ceea ce însă îmi depășește
posibilitățile. Mă voi mulțumi deci să mă refer la un singur
punct din acea mare controversă a spiritelor, respectiv la con-

PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI 75
troversa euharistiei dintre Luther și Zwingli. Doctrina transsub-
stanțializării a fost sancționată de sinodul de la Lateran, din
1215, și s-a constituit de atunci încoace într-o tradiție religioasă
puternică în care Luther însuși a crescut. Ideea potrivit căreia
ceremonia și desfășurarea ei concretă asumă semnificația unei
mîntuiri obiective contrazice în chip absolut Evanghelia, mișca-
rea evanghelică îndreptîndu-se tocmai împotriva instituțiilor ca-
tolice. Cu toate acestea, Luther nu s-a putut elibera de impresia
senzorială nemijlocită a consumării pîinii și vinului. El nu vedea
în acestea doar un simplu semn, pentru ci realitatea senzorială
și trăirea ei nemijlocită erau o necesitate religioasă indispensa-
bilă. De aceea el afirma că trupul și sîngele lui Cristos sînt re-
almente prezente în euharistie. însemnătatea religioasă a trăirii
nemijlocite a obiectului era pentru el atît de mare, îneît pină și
imaginația îi era fascinată de concretismul prezenței substanțiale
a trupului sfint. Toate încercările sale de interpretare se află de
aceea sub semnul acestei realități, anume a faptului că trupul lui
Cristos este prezent, ce-i drept, doar „aspațial". Substanța tru-
pului sfint, alături de substanța pîinii și a vinului, este conside-
rată, în temeiul doctrinei așa-zisei consubstanțialități, prezentă
în chip real. Ubicvitatca, pretinsă de această supoziție, a trupului
lui Cristos, care creează dificultăți deosebite înțelegerii umane,
a fost înlocuită cu noțiunea de voliprezență, scmnificînd faptul
că Dumnezeu este prezent oriunde vrea să fie prezent. Indiferent
la aceste dificultăți, Luther a ținut neclintit la trăirea nemijlocită
a impresiei senzoriale, preferind să înlăture, cu explicații absur-
de și nesatisfăcătoare, toate scrupulele rațiunii umane.
92. Se poate imagina cu greu că doar forța tradiției I-a deter-
minat pe Luther să țină la această dogmă, căci tocmai el a făcut
dovada că poate să arunce peste bord formele tradiționale de
credință. Nu greșim, cred, presupunînd că tocmai contactul cu
„realul" și cu substanțialul euharistiei a avut pentru Luther o
importanță afectivă mai mare decît principiul evanghelic, potri-
vit căruia cuvîntul singur, iar nu ceremonialul, este purtător de
har. în felul acesta, la Luther, deși cuvîntul avea o semnificație
mîntuitoare, consumarea euharistiei era, și ea, mijlocitoare de
har. Cum am spus, avem aici doar aparent-a face cu o concesie
în favoarea instituțiilor Bisericii catolice, în fapt însă cu recu-

76 TIPURI PSIHOLOGICE
noașterea, condiționată de psihologia lui Luther, a realității afec-
tive, întemeiată în trăirea senzorială nemijlocită.
93. în opoziție cu punctul de vedere al lui Luther, Zwingli a
reprezentat concepția pur simbolică. E vorba în cazul lui de con-
sumarea „spirituală" a trupului și a sîngelui lui Cristos. Acest
punct de vedere se sprijină pe rațiune și pe conceperea în idee
a ceremoniei. El are avantajul de a nu leza principiul evanghelic
și de a evita totodată orice ipoteză absurdă. Această concepție
nu acceptă ceea ce Luther voia să mențină, anume realitatea im-
presiei senzoriale și valoarea ei afectivă. Zwingli administra și
el împărtășania, iar pîinea și vinul erau, și la el, consumate la
fel ca la Luther, dar concepția lui nu cuprindea nici o formulă
care să redea adecvat valoarea senzației și valoarea afectivă pro-
prii obiectului. Luther a oferit pentru aceasta o formulă, dar ea
s-a lovit de rațiune și de principiul evanghelic, ceea ce pentru
punctul de vedere al senzației și al sentimentului este pe bună
dreptate indiferent, căci la rîndu-i, ideca, „principiul", se inte-
resează tot atît de puțin de senzația produsă de obiect. în ultimă
instanță, ambele puncte de vedere se exclud.
94. Pentru concepția extravertită, formularea lui Luther re-
prezintă un avantaj; pentru punctul de vedere al ideii, cea a lui
Zwingli. Deși formula lui Zwingli nu siluiește nici sentimentul,
nici senzația, oferind doar o concepție în planul ideii, ea rezervă,
s-ar zice, spațiu și acțiunii obiectului. Se pare însă că punctul
de vedere extravertit nu se mulțumește să aibă un spațiu de ma-
nevră, ci el pretinde și o formulare, în care ideea să urmeze va-
lorii senzației, tot așa după cum formularea ideii reclamă poste-
ritatea sentimentului și a senzației.
95. închei aici acest capitol despre principiul tipurilor în isto-
ria gîndirii antice și medievale, cu conștiința că nu am făcut de-
cît să ridic o problemă. Competența mea este cu totul insufi-
cientă spre a putea trata exhaustiv această chestiune complicată
și întinsă. Dacă am izbutit să dau cititorului o idee despre exis-
tența deosebirilor dintre punctele de vedere tipice, atunci consi-
der că intenția mea s-a realizat pe deplin. Inutil să adaug că nici
unul din subiectele atinse aici nu a fost tratat în mod complet.
Las o atare lucrare în sarcina celor care dispun de mai multe
cunoștințe decît mine în acest domeniu.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER
ÎN PROBLEMA TIPURILOR
1. Scrisorile despre educația estetică a omului
a) Despre funcția valoric superioară
și funcția valoric inferioară
96. Atît cît am putut să-mi dau seama cu mijloacele limitate
de care dispun, s-ar zice că Friedrich Schiller este acela care a
încercat pentru prima dată să facă o distincție explicită și de
anvergură între atitudinile tipice și să ofere o descripție exhaus-
tivă și detaliată a lor. Tentativa importantă de a prezenta funcții-
le în discuție și totodată posibilitatea concilierii lor apare în stu-
diul publicat în 1795, Ober die ăsthetische Erziehung des
MenschenK Lucrarea este alcătuită dintr-o serie de scrisori,
adresate de Schiller principelui de Holstein-Augustenburg.
97. Profunzimea ideilor, pătrunderea psihologică a materiei
și orizontul larg în ce privește posibilitatea soluționării psiholo-
gice a conflictului mă determină să înfățișez pe larg și să eva-
luez ideile din studiul lui Schiller, care probabil nu a beneficiat
pînă acum de o tratare într-un context ca acela de față. Din un-
ghiul nostru de vedere, meritul lui Schiller nu este, după cum
se va vedea mai jos, cîtuși de puțin neînsemnat; doar el este
acela care ne oferă puncte de vedere elaborate, pe care psiho-
logia abia acum începe să le onoreze. Demersul meu nu va fi
prea ușor, căci mi s-ar putea întîmpla să interpretez ideile lui
Schiller de o manieră despre care ar fi posibil să se afirme că
nu corespunde cu ceea ce a vrut el să spună. Căci, deși mă voi
strădui ca în pasajele esențiale să citez înseși cuvintele autoru-
lui, va fi totuși imposibil să mă refer la ideile lui fără a le in-
1 Autorul a folosit ediția Cotta, 1826, voi.

78 TIPURI PSIHOLOGICE
terpreta într-un anumit fel. La aceasta mă vor obliga, pe de o
parte, împrejurarea amintită, pe de alta, faptul ce nu poate fi
ignorat că Schiller însuși aparține unui anumit tip și, ca atare,
este constrîns, chiar împotriva voinței sale, să ofere o descriere
dintr-un singur unghi de vedere.
98. Caracterul limitat al concepției și cunoașterii noastre nu
apare nicăieri mai limpede ca în descrierile psihologice, unde
este aproape imposibil să trasăm o altă imagine decît aceea ale
cărei trăsături fundamentale se află deja întipărite în propriul
nostru suflet. Deduc, pe baza a nenumărate date, că modul de
a fi al lui Schiller aparține tipului introvertit, în vreme ce acela
al lui Goethe — lăsînd la o parte intuiția lui covîrșitoare — în-
clină către tipul extravertit. Vom găsi de altfel propria imagine
a lui Schiller în descrierea pe care el o dă tipului idealist. Din
cauza acestei dependențe, formularea sa are inevitabil limite, de
care trebuie să ținem seama, dacă vrem să îl înțelegem pe de-
plin. Ele se află la originea faptului că una dintre funcții este
reprezentată mai cuprinzător de el decît cealaltă care, dezvoltată
fiind într-o mai mică măsură la tipul introvertit, are anumite tră-
sături inferioare. în atare situație vom critica și corecta expune-
rea autorului. Este de la sine înțeles că aceste limitări I-au făcut
pe Schiller să uzeze de o terminologie improprie aplicării ei ge-
nerale. Ca introvertit, Schiller întreține raporturi mai bune cu
lumea ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu ideile poa-
te fi de natură mai mult afectivă sau mai mult cerebrală, după
cum individul aparține tipului simțirii, respectiv tipului gîndirii.
Aici aș vrea să-i rog pe cititorul care a fost poate determinat de
publicații anterioare să echivaleze simțirea cu extravertirea și
gîndirea cu introvertirea să parcurgă definițiile pe care le-am
formulat în ultimul capitol al cărții de față. Acolo am deosebit
doua clase generale de oameni, alcătuind tipurile introvertite și
tipurile extravertite; împărțirea în tipuri funcționale, precum ti-
pul gîndirii, al simțirii, al senzației, al intuiției instituie un fel
de subclase. De aceea un introvertit poate aparține tipului gîndi-
rii sau tipului simțirii, căci atît cel care gîndește, cît și cel care
simte pot să stea sub primatul ideilor, după cum, iarăși, ambii
pot sta sub primatul obiectului.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 79
99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller, ținînd seama de modul
său de a fi și de contrastul caracteristic pe care îl formează cu
Goethe, un introvertit, întrebarea care se pune este cărei subcla-
se îi aparține el. Răspunsul nu este ușor de dat. Fără îndoială,
momentul intuiției joacă la el un rol însemnat, motiv pentru care,
dacă e să-i considerăm exclusiv ca poet, I-am putea repartiza
tipului intuitiv. în scrisorile despre educația estetică, el ne apare
însă ca gînditor. Dar nu numai din ele, ci și din repetatele sale
mărturisiri, știm cît de puternic era la el elementul reflexiv. Co-
respunzător, trebuie să deplasăm intuiționalismul lui către zona
gîndirii, în așa fel încît, abordîndu-1 din unghiul de vedere al
psihologiei tipului gînditorului introvertit, să-i putem înțelege
mai bine. Se va vedea în continuare — în suficientă măsură,
sper — că această interpretare coincide cu realitatea, prin aceea
că există nu puține pasaje în scrierile lui Schiller care pledează
în chip evident în favoarea ei. L-aș ruga de aceea pe cititor să
nu piardă din vedere faptul că, la baza considerațiilor mele, stă
ipoteza pe care tocmai am schițat-o. Ea mi se pare necesară de-
oarece Schiller tratează problema în discuție în temeiul propriei
sale experiențe interioare. Formularea extrem de generală în ca-
re el o îmbracă ar putea să pară un abuz sau o generalizare pri-
pită, deoarece un individ aparținînd altui tip psihologic ar fi pu-
tut să o exprime cu totul altfel. Dar ea nu este nici abuz, nici
generalizare pripită, căci pentru o întreagă clasă de oameni, pro-
blema funcțiilor separate se pune în aceiași termeni ca și pentru
Schiller. Dacă subliniez deci uneori în considerațiile ce urmează
unilateralitatea și subiectivismul lui Schiller, este nu pentru a
știrbi cu ceva valoarea și importanța problemei ridicate de el, ci
pentru a face loc și altor formulări. Critica pe care i-am făcut-o
episodic are de aceea mai mult semnificația unei transcripții
într-un mod de exprimare ce golește formularea lui Schiller de
determinarea ei subiectivă. Oricum, considerațiile mele se ală-
tură atît de strîns celor ale lui Schiller, încît ele vor avea mult
mai puțin în vedere problema generală a introversiei și a extra-
versiei, care ne-a preocupat în exclusivitate în primul capitol, și
mai mult conflictul caracteristic al tipului gînditorului introvertit.

80 TIPURI PSIHOLOGICE
100. Schiller este preocupat, în primul rînd, de problema cau-
zei și a originii separării celor două funcții. în mod fericit, el
stabilește drept cauză fundamentală diferențierea indivizilor.
„Cultura însăși a fost aceea care a făcut această rană umanității
moderne."2 Chiar și această singură propoziție arată înțelegerea
largă a lui Schiller pentru problema noastră. Destrămarea coo-
perării armonioase a forțelor sufletești în viața instinctivă este
ca o rană a lui Amfortas, căci diferențierea unei funcții dintr-un
mănunchi de funcții aduce după sine o dezvoltare copleșitoare
a acesteia și neglijarea, degenerarea acelora.
101. „Nu tăgăduim", scrie Schiller, „avantajele pe care nea-
mul omenesc de astăzi, considerat în unitatea sa și așezat pe
cîntarul rațiunii, le poate avea față de cel mai bun neam din
lumea veche; dar el trebuie să înceapă întrecerea în rinduri strîn-
se și întregul să se măsoare cu întregul. Care dintre moderni va
ieși din front să lupte, om cu om, disputînd vreunui atenian glo-
ria umanității? De unde acest raport păgubitor al indivizilor față
de avantajul deplin al speciei?"
102. Vina înfrîngerii modernilor Schiller o atribuie culturii,
adică diferențierii funcțiilor. Mai întîi, el arată felul în care in-
telectul intuitiv și intelectul speculativ s-au despărțit, limitîndu-sc,
unul la sfera artei, celălalt la aceea a erudiției, iar domeniile lor
de aplicație și-au zăvorit reciproc, cu gelozie, intrările. „Și o
dată cu sfera la care ne-am limitat activitatea, ne-am găsit și un
stăpîn în noi înșine, care obișnuiește nu o dată să nimicească,
prin reprimare, celelalte aptitudini. în vreme ce aici imaginația
luxuriantă stîrpește plantațiile laborios cultivate ale intelectului,
dincolo, spiritul de abstracție mistuie focul la care ar fi trebuit
să se încălzească inima și să se aprindă fantezia."3
103. Și mai departe: „Dacă societatea face din funcție măsura
omului, dacă la unul din concetățenii săi apreciază doar memo-
ria, la altul doar intelectul ordonator, iar la un al treilea doar
iscusința mecanică; dacă aici, nepăsătoare față de caracter, re-
clamă doar cunoștințe, dincolo, în schimb, trece cu vederea,
2 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen* Scrisoarea a 6-a.
3 Loc. cit.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 81
unui spirit ordonat și unei conduite conforme cu legea, cea mai
teribilă întunecare a minții, dacă ține ca aceste capacități izolate
să fie dezvoltate cu o intensitate invers proporțională cu extensia
îngăduită subiectului, arunci de ce trebuie să ne mire că celelalte
însușiri ale sufletului sînt nesocotite spre a se oferi toată îngri-
jirea aceleia singure care onorează și răsplătește?"4
IM. în aceste idei ale lui Schiller sînt cuprinse multe lucruri
importante. Este de înțeles că, în condițiile unei cunoașteri im-
perfecte a Antichității grecești, epoca lui Schiller îl evalua pe
grec după dimensiunea grandioasă a operelor transmise prin tra-
diție, supraevaluîndu-le astfel nemăsurat, căci, deosebită, fru-
musețea grecească își datora existența mai cu seamă contrastului
cu mediul din care izvorîse. Avantajul grecului consta în aceea
că el era mai puțin diferențiat decît omul epocii moderne, în
ipoteza în care socotim aceasta un avantaj; căci și dezavantajele
unei asemenea condiții s-ar cuveni să fie cel puțin tot atît de
vizibile. Diferențierea funcțiilor s-a produs în mod cert nu din
viclenie, ci, ca mai pretutindeni în natură, din necesitate. Dacă
unul din acești admiratori tîrzii ai cerului grecesc și ai fericirii
arcadice ar fi venit întîmplător pe lume ca hilot în Atica, el ar
fi văzut, cert, cu alți ochi, frumusețile Greciei. Dacă însă în con-
dițiile primitoare ale veacului al V-lea a. Chr., individul avea
posibilități mai mari de a-și dezvolta multilateral calitățile și fa-
cultățile, aceasta era cu putință numai pentru că mii de semeni
ai săi erau cu atît mai estropiați și limitați de împrejurări mize-
rabile, în exemplare izolate se atingea într-adevăr nivelul unei
culturi individuale înalte, dar o cultură colectivă era străină de
lumea antică. Această cucerire i-a fost rezervată creștinismului.
De aici faptul că modernii, ca masă, nu numai că se puteau mă-
sura cu grecii, dar îi și depășeau de departe pe aceștia, în orice
privință legată de cultura colectivă. în schimb, Schiller are per-
fectă dreptate atunci cînd susține că la noi cultura individuală
nu a ținut pasul cu cea colectivă; decalaj care nu s-a recuperat
nici în cursul celor o sută douăzeci de ani care s-au scurs de la
redactarea lucrării lui Schiller, ci dimpotrivă: dacă nu am fi pă-
4 Loc. cit.

82 TIPURI PSIHOLOGICE
truns tot mai adînc în interiorul culturii colective, spre paguba
celei individuale, nu ar fi fost nevoie de reacții violente ca ace-
lea personificate de spiritul unui Stirner sau al unui Nietzsche.
De aceea, cuvintele lui Schiller își păstrează și astăzi, în între-
gime, valabilitatea.
105. După cum Antichitatea a favorizat dezvoltarea indivi-
duală la nivelul unei clase superioare, oprimînd o majoritate for-
mată din oameni de rînd Chiloți, sclavi), tot astfel epoca creștină
care i-a urmat a realizat condiția unei culturi colective, transfe-
rind cît mai mult posibil același proces în individ (ridicîndu-1 la
treapta subiectivă, după cum obișnuim să spunem). Proclamînd
sufletul nepieritor, dogma creștină afirma valoarea individului,
drept urmare, majoritatea valoric inferioară a poporului nu mai
putea fi sacrificată libertății unei majorități valoric superioare,
ci s-a ales soluția de a se acorda întiietate funcției valoric supe-
rioare în individ, în detrimentul funcțiilor valoric inferioare. Im-
portanța principală a revenit astfel unei funcții valoric superioa-
re în defavoarea tuturor celorlalte funcții. în consecință, forma
socială exterioară a culturii antice a fost psihologic transferată
în subiect, proces prin care s-a interiorizat o stare care în Anti-
chitate fusese exterioară, și anume o funcție dominantă, privilegia-
tă, dezvoltată și diferențiată pe seama unei majorități valoric in-
ferioare. Prin acest proces psihologic a luat treptat naștere o
cultură colectivă, care garanta individului, într-o măsură incom-
parabil mai mare decît Antichitatea, „drepturile omului", dar ca-
re, în schimb, avea dezavantajul de a se întemeia pe o cultură
subiectivă de sclavi, adică pe transferarea în psihologie a sclavi-
zării majorității, practicate de Antichitate; astfel, nivelul culturii
colective a fost ridicat, cel al culturii individuale însă, coborît.
După cum sclavizarea masei a reprezentat o rană deschisă pen-
tru lumea antică, tot astfel sclavia funcțiilor valoric inferioare
este o rană permanent sîngerîndă în sufletul omului modern.
106. „Unilateralitatea în exercitarea forțelor îl duce, ce-i
drept, pe individ, inevitabil la eroare, dar duce specia la adevăr",
spune Schiller5. Privilegierea funcției valoric superioare slujește
5 Loc. cit.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 83
în principal societății, dar este în paguba individualității. Aceas-
tă pagubă merge atît de departe, încît marile organisme ale cul-
turii noastre de astăzi tind către distrugerea totală a individului,
prin aceea că se sprijină în întregime pe utilizarea mașinală a
diferitelor funcții privilegiate ale omului. Nu oamenii contează,
ci unica lor funcție diferențiată. Omul se înfățișează în cultura
colectivă nu ca atare, ci el este reprezentat doar de o singură
funcție, ba chiar se identifică în chip exclusiv cu ea, și neagă
apartenența la sine a celorlalte funcții valoric inferioare. Indivi-
dul modern decade astfel la nivelul unei simple funcții, fiindcă
tocmai această funcție reprezintă o valoare colectivă și conferă
de aceea, doar ea, o posibilitate de viață. Schiller își dă prea
bine seama că o diferențiere a funcției nici nu ar fi putut să se
producă altminteri: „Nu exista un alt mijloc de a dezvolta aptitu-
dinile variate ale omului, decît de a le pune să se confrunte une-
le cu celelalte. Acest antagonism al forțelor este marele instru-
ment al culturii, dar este doar instrumentul; căci atîta timp cit
el durează, sîntem abia pe drumul care duce la ea."6
107. Deci, potrivit acestei opinii, condiția actuală a antago-
nismului forțelor nu ar fi încă o condiție a culturii, ci abia dru-
mul către cultură. Părerile sînt de altfel împărțite aici; unii văd
în cultură tocmai condiția culturii colective, în vreme ce alții îi
atribuie acestei condiții doar sensul de civilizație și pretind cul-
turii să stimuleze dezvoltarea individuală. Schiller se înșală de
altfel, alăturîndu-se exclusiv celui de al doilea punct de vedere
și opunînd cultura noastră colectivă culturii individuale grecești,
căci el trece cu vederea caracterul lacunar al civilizației antice
care pune sub semnul întrebării valabilitatea nelimitată a culturii
de atunci. De fapt, completă nu este nici o cultură, atîta vreme
cît înclină fie într-o parte, fie în alta; astfel, ori idealul ei este
extravertit și valoarea principală e asumată de obiect și de re-
lația cu el; ori idealul este introvertit și importanța principală o
dețin individul sau subiectul și relațiile sale cu ideea. Sub prima
formă, cultura este de natură colectivă, sub cea de a doua, de
natură individuală. Se poate, astfel, înțelege de ce tocmai sub

84 TIPURI PSIHOLOGICE
influența mediului creștin, al cărui principiu este iubirea creștină
(iar prin asociere contrastivă, și replica acesteia: afirmarea indi-
vidualității), a luat naștere o cultură colectivă în care individul
era amenințat să dispară, căci valorile individuale sînt subeva-
luate încă din principiu. De unde și acea nostalgie specială, în
epoca clasicismului german, după Antichitate, devenită un sim-
bol al culturii individuale, supraevaluată de cele mai multe ori
și idealizată adesea nemăsurat tocmai din acest motiv. S-au fă-
cut, de altfel, nu puține încercări de a imita și retrăi spiritul gre-
cesc, încercări care astăzi ne par cam lipsite de gust, care se
cuvin totuși prețuite ca anticipînd cultura individuală. în cei o
sută douăzeci de ani care s-au scurs de la elaborarea studiului
lui Schiller, condițiile culturii individuale nu au devenit mai bu-
ne, ci mai rele, prin faptul că interesul individului s-a absorbit
într-o măsură și mai mare în preocupările colective și că fiecare
dispune de mai puțin răgaz pentru dezvoltarea propriei culturi;
de aceea avem astăzi o cultură colectivă foarte dezvoltată, de-
pășind, în ce privește organizarea, tot ceea ce i-a premers, dar
păgubind într-o măsură crescîndă cultura individuală.
108. Există astăzi o prăpastie adîncă între ceea ce este și cum
se înfățișează un ins, adică între ceea ce el reprezintă ca individ
și ceea ce reprezintă ca ființă colectivă. Dezvoltată este funcția,
nu și individualitatea sa. Perfect fiind, el se identifică funcției
colective; în caz contrar, este prețuit ca funcție în societate, dar,
ca individualitate, înclină de partea funcțiilor sale neevoluate,
valoric inferioare, comportîndu-se pur și simplu barbar, în vre-
me ce în primul caz izbutește să se iluzioneze, ignorîndu-și bar-
baria efectiv existentă. în mod sigur, această unilateralitate față
de societate a prezentat și avantaje ce nu se cuvin subestimate;
s-au obținut unele cîștiguri care altminteri nu ar fi putut să fie
realizate, așa cum excelent remarcă Schiller: „Numai astfel, nu-
mai prin faptul că ne adunăm într-un singur focar întreaga ener-
gie a spiritului și ne concentrăm întreaga ființă într-o singură
forță, izbutim să înaripăm această singură forță și să o conducem
mult dincolo de limitele pe care natura pare să i le fi așezat."7

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 85
109. Dar această dezvoltare unilaterală va duce și trebuie să
ducă la o reacție, căci, reprimate, funcțiile valoric inferioare nu
pot fi la nesfîrșit excluse de la trăire și dezvoltare. Va veni un
moment în care „sciziunea interioară a omului va trebui să fie
din nou suprimată", pentru a se da o șansă de viață elementelor
încă nedezvoltate. Am sugerat deja că diferențierea în dezvol-
tarea culturii creează în ultimă instanță o disociere între funcțiile
fundamentale ale vieții psihice, depășind într-o oarecare măsură
diferențierea însușirilor și intrînd în domeniul atitudinii psiho-
logice în genere care guvernează modul de utilizare a acestora.
Cultura produce aici o diferențiere a acelei funcții care benefi-
ciază de o capacitate de dezvoltare înnăscută. Astfel, la unii fa-
cultatea de gîndire, la alții simțirea au în mod special acces la
o dezvoltare mai largă și de aceea, sub presiunea revendicării
culturii, insul se va ocupa într-o măsură mai mare de dezvoltarea
acelei facultăți a cărei dispoziție îi este în chip natural deosebit
de favorabilă, respectiv aptă a fi perfecționată. Perfectibilitatea
nu înseamnă că funcția aspiră a priori la aptitudini speciale, ci
că presupune — am fi tentați să adăugăm: dimpotrivă — o anu-
me delicatețe, labilitate și plasticitate, motiv pentru care nu este
întotdeauna de căutat și de găsit în ea valoarea individuală cea
mai ridicată, ci, poate, doar valoarea colectivă, și anume în mă-
sura în care această funcție a izbutit să atingă nivelul de dez-
voltare al unei valori colective. Dar, cum am spus, printre func-
țiile neglijate se pot foarte bine afla valori individuale mult mai
înalte, de importanță secundară pentru viața colectivă, dar de
mare preț pentru viața individuală, valori vitale care pot conferi
existenței individului o intensitate și o frumusețe pe care acesta
le așteaptă zadarnic din partea funcției sale colective. Funcția
diferențiată îi creează posibilitatea existenței colective, nu și sa-
tisfacția și bucuria de viață pe care le poate conferi doar dez-
voltarea valorilor individuale. Absența lor este de aceea o lipsă,
adesea profund resimțită, iar distanțarea de ele o sciziune inte-
rioară pe care, împreună cu Schiller, am putea-o compara cu o
rană dureroasă.

86 TIPURI PSIHOLOGICE
no. „Oricît de mult va fi cîștigat totalitatea lumii din această
cultivare separată a forțelor umane, nu se poate contesta faptul
că indivizii pe care ea îi afectează suferă sub povara blestemului
acestei finalități a lumii. Prin exerciții de gimnastică se formea-
ză, e drept, corpuri atletice, dar frumusețea se dezvoltă numai
prin jocul liber și egal al membrelor. Tot astfel, încordarea fe-
luritelor puteri ale minții poate produce oameni extraordinari,
dar numai temperatura lor egală, pe aceia fericiți și perfecți. Și
în ce raport ne-am afla față de vîrsta trecută și viitoare a lumii,
dacă desăvîrșirea naturii umane ar face necesară o asemenea
jertfă? Am fi atunci argații omenirii, am face pentru ea milenii
la rînd muncă de sclavi și am întipări în natura noastră mutilată
semnele umilitoare ale acestei supuneri, pentru ca generațiile
viitoare să-și îngrijească în fericită trîndăvie sănătatea morală și
să-și dezvolte statura liberă a umanității lor! Să fie destinul
omului acela de a uita de sine în favoarea unui anume scop? Să
poată, prin țelurile ei, natura să ne răpească desăvîrșirea pe care
rațiunea ne-o prescrie în numele propriei finalități? Prin urmare,
trebuie să fie greșită ideea după care dezvoltarea unor forțe izo-
late implică în mod necesar sacrificarea totalității lor; și chiar
dacă legea naturii ar tinde atît de mult spre acest sacrificiu, ar
trebui să ne stea în putere a reface, printr-o artă mai înaltă,
totalitatea naturii noastre, distrusă de ar/ă."8
111. Este neîndoielnic că Schiller a trăit foarte adînc acest
conflict în viața sa personală și tocmai din acest antagonism a
izvorît aspirația lui către unitate sau uniformitate, capabilă să
elibereze și funcțiile reprimate, lîncezind în sclavie, și să pro-
ducă astfel o restaurare a unei vieți armonioase. Această idee
I-a tulburat și pe Wagner în Parsifal; el i-a conferit expresie
simbolică în motivul restituirii lăncii pierdute și al tămăduirii
rănii. Ceea ce Wagner a încercat să exprime în artă prin expresie
simbolică, Schiller s-a străduit să clarifice prin reflecție filozo-
fică. Fără să o spună explicit, dar implicit îndeajuns de limpede,
problema care îl preocupă este reîntoarcerea la modul și con-
cepția de viață proprii Antichității. Rezultă nemijlocit de aici că
Loc. cit. Sublinierile în text îmi aparțin. {Nota lui Jung.)

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 87
soluția creștină a problemei este trecută de el cu vederea sau
ignorată în mod intenționat. în orice caz, spiritul lui este ațintit
mai degrabă asupra frumuseții antice decît asupra doctrinei creș-
tine a salvării, deși scopul acesteia, ca și al strădaniilor sale,
este mîntuirea de rău. După cum spune Iulian Apostatul în dis-
cursul despre regele Helios9, inima omului „este bîntuită de tu-
multul luptei", ceea ce caracterizează exemplar nu doar propria
ființă, ci și întreaga epocă în care el a trăit, acea epocă de sfîșie-
re interioară, proprie Antichității tîrzii, care s-a manifestat
printr-o confuzie fără precedent în mințile și în inimile oameni-
lor, din care făgăduia să-i scoată, mîntuindu-i, învățătura creș-
tină. Ceea ce oferea creștinismul însă nu era, oricum, o soluție
{Losung), ci o salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung) a
funcției valoroase de celelalte funcții, care pe atunci voiau la fel
de imperios să participe la putere. Creștinismul a imprimat o
anumită direcție, excluzîndu-le pe toate celelalte. Această îm-
prejurare a contribuit probabil esențial la faptul că Schiller a
ignorat posibilitatea mîntuirii oferită de creștinism.
112. Relația apropiată a Antichității cu natura părea, în
schimb, să făgăduiască acea posibilitate pe care creștinismul nu
o acorda. „Natura ne trasează în creația ei fizică drumul pe care
îl avem de parcurs în lumea morală. Ea nu se înalță pînă la plăs-
muirea nobilă a omului fizic decît după ce lupta forțelor elemen-
tare din organismele inferioare s-a potolit. Tot astfel, dezacordul
elementelor din ființa etică a omului, conflictul instinctelor oar-
be trebuie să se stingă, iar antagonismul grosolan să înceteze
pentru ca să se poată risca favorizarea diversității. Pe de altă
parte, mai înainte ca diversitatea din natura umană să poată fi
supusă unității idealului, trebuie să se asigure autonomia carac-
terului, iar slugărnicia față de forme străine, despotice, să cede-
ze locul unei libertăți convenabile."10
113. Deci nu prin desprinderea sau prin eliberarea de funcția
valoric inferioară, ci prin luarea ei în considerare, prin confrun-
9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp. Opera omnia, Lipsiae, 1696.
10 Fr. Schiller, loc. cif., Scrisoarea a 7-a.

88 TIPURI PSIHOLOGICE
tare, ca să spun așa, cu ea, se vor împăca, în chip natural, con-
trariile. Schiller simte însă că acceptarea funcțiilor valoric infe-
rioare poate să ducă la un „conflict de instincte oarbe", după
cum, invers, unitatea idealului ar putea să restabilească primatul
funcției valoric superioare în raport cu funcțiile valoric inferioa-
re și astfel să restaureze vechea stare de fapt. Dar funcțiile va-
loric inferioare nu se opun funcției valoric superioare, în esența
lor profundă, ci potrivit cu forma lor din momentul dat. Inițial
ele au fost nesocotite și refulate, deoarece erau un obstacol în
calea țelurilor omului de cultură. Acestea constau în interese
unilaterale și nu sînt echivalente cu desăvîrșirea individualității
umane. Desăvîrșire pentru care indispensabile ar fi tocmai aces-
te funcții nerecunoscute ce nu se opun în esența lor țelului avut
în vedere. Atîta timp însă cît țelul cultural nu coincide cu idealul
desăvîrșirii ființei umane, aceste funcții sînt supuse unei sub-
evaluări și unei relative reprimări. Acceptarea funcțiilor repri-
mate echivalează în interior cu un război civil, cu dezlănțuirea
opozițiilor ținute pînă atunci sub control și, în final, cu suspen-
darea „autonomiei caracterului". Autonomia poate fi înfăptuită
doar prin aplanarea acestui conflict, ceea ce fără o tratare des-
potică a forțelor beligerante pare imposibil. Dar în felul acesta
s-ar compromite libertatea, fără de care construirea unei perso-
nalități morale pare cu neputință. Or, a acorda libertate înseam-
nă a cădea în plasa conflictului dintre instincte.
114. „Speriați de libertatea care, în primele ei încercări, se
manifestă întotdeauna dușmănos, ne aruncăm pe de-o parte în
brațele unei servituti comode, iar, pe de altă parte, aduși la dis-
perare de o tutelă pedantă, ne prăvălim în anarhia sălbatică a
stării naturale. Uzurparea va invoca slăbiciunea naturii umane,
insurecția se va reclama de la demnitatea ei, pînă cînd marea
stăpînitoare a tuturor lucrurilor omenești, forța oarbă, va inter-
veni și va decide soarta conflictului zadarnic dintre principii,
precum decide și soarta unui vulgar pugilat."11
115. Revoluția franceză în plină desfășurare în acei ani a con-
ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de viu, pe atît de sîn-

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 89
geros; începută sub semnul filozofiei și al rațiunii, într-un mare
avînt idealist, ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge, din care
a țîșnit geniul despotic al lui Napoleon. Zeița rațiunii și-a dove-
dit neputința în fața violenței bestiei dezlănțuite. Simțind infe-
rioritatea rațiunii și a adevărului, Schiller pretinde ca adevărul
însuși să devină o forță. „Dacă pînă acum el și-a probat atît de
puțin forța victorioasă este nu din cauza intelectului pe care nu
a știut să îl dezvăluie, ci din cauza inimii care i s-a zăvorit și a
instinctului care nu a lucrat pentru el. Căci de unde această
domnie universală a prejudecăților și această întunecare a min-
ților, în ciuda luminii pe care filozofia și experiența au aprins-o?
Veacul este luminat, ceea ce vrea să însemne că s-au găsit și
s-au făcut publice cunoștințele care ar fi cel puțin suficiente să
ne îmbunătățească principiile practice; duhul cercetării libere a
risipit conceptele iluzorii care vreme îndelungată au blocat calea
către adevăr și au scormonit pămîntul pe care fanatismul și im-
postura și-au înălțat tronul; rațiunea s-a curățat de iluziile sim-
țurilor și de o sofistică înșelătoare, iar filozofia însăși, care ne
înstrăinase mai înainte de natură, ne cheamă, acum, cu glas pu-
ternic și stăruitor, înapoi, la sînul ei; — care e pricina pentru
care încă mai sîntem barbari?"12
116. Simțim în aceste cuvinte ale lui Schiller proximitatea
luminismului francez și a intelectualismului fabulos al Revolu-
ției. „Veacul este luminat" — ce supraevaluare a intelectului!
„Duhul cercetării libere a risipit conceptele iluzorii" — ce rațio-
nalism! Ne vin deslușit în minte cuvintele Proctofantasmistului:
„Și dispăreți! Doar ne-am iluminat."* Pe de-o parte, supraeva-
luarea importanței și a eficienței rațiunii era în spiritul vremii,
uitîndu-se cu totul că rațiunea, dacă ar fi posedat într-adevăr o
astfel de forță, ar fi avut destule ocazii să o pună în valoare; pe
de altă parte, trebuie avut în vedere că nu toate mințile cu au-
toritate gîndeau pe atunci așa și că deci acest elan al intelectua-
lismului raționalist se întemeiază, fără îndoială, și pe dezvolta-
rea subiectivă deosebit de viguroasă a lui Schiller. Se cuvine să
12 Loc. cit., Scrisoarea a 8-a.
* Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).

90 TIPURI PSIHOLOGICE
ținem seama și de faptul că, la el, intelectul predomină nu asu-
pra intuiției poetice, ci asupra capacității de simțire. Lui Schiller
însuși i se părea că în el s-ar da o bătălie între imaginație și
abstracție, adică între intuiție și intelect. Iată ce îi scria lui
Goethe13: „Aceasta este ceea ce mi-a dat, mai cu seamă în ti-
nerețe, un aer stîngaci, atît în cîmpul speculației, cît și în acela
al artei poetice; căci de obicei mă zorea poetul, cînd trebuia să
filozofez, și spiritul filozofic, cînd voiam să compun poezie. Și
azi mi se întîmplă adesea ca imaginația să-mi tulbure abstracții-
le, iar rațiunea rece, poezia."
117. Admirația extraordinară a lui Schiller pentru spiritul lui
Goethe, modalitatea sa aproape feminină de a intra în rezonanță
cu intuiția prietenului său, frecvent reflectate în corespondență,
vin tocmai din perceperea pătrunzătoare a acestui conflict pe
care, față de natura aproape perfect sintetică a lui Goethe, el îl
va resimți de două ori dureros. Acest conflict își datorează exis-
tența împrejurării psihologice după care energia simțirii este
distribuită, în egală măsură, intelectului și imaginației creatoare.
Schiller pare să-și fi dat seama de această circumstanță; în ace-
eași scrisoare către Goethe, el observa că după ce începuse „să-și
cunoască și să-și utilizeze" forțele morale, destinate să așeze cu-
venitele hotare imaginației și intelectului, o boală fizică ame-
nința să le submineze. O funcție insuficient dezvoltată este ca-
racterizată, cum s-a observat adesea, de faptul că ea încetează
să mai fie la dispoziția conștientului, amestecîndu-se inconști-
ent, din proprie inițiativă, cu alte funcții, beneficiind adică de o
anume autonomie și comportîndu-se dinamic, fără selectivitate
diferențiată, ca un impetus sau ca o simplă intensificare, și tră-
gînd după sine sau constrîngînd funcția conștientă, diferențiată,
în așa fel încît aceasta este fie împinsă dincolo de limitele pe
care și le-a fixat pe baza propriei intenții și hotărîri, fie oprită
pe loc, înainte de a ajunge la țintă și atrasă pe o cale lăturalnică,
fie — în fine — este situată în opoziție cu cealaltă funcție con-
știentă, conflict ce rămîne nerezolvat atîta timp cît forța pertur-
batoare a instinctului, inconștient adăugată, nu se diferențiază
13 La 31 august 1794.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 91
în sine și nu este astfel supusă unei dispoziții conștiente precise.
Foarte probabil nu greșim presupunînd că întrebarea: „care e
pricina pentru care încă mai sîntem barbari?" nu este întemeiată
doar în spiritul acelor vremuri, ci și în psihologia subiectivă a
lui Schiller. El caută, ca și epoca sa, rădăcinile răului pe o pistă
falsă, căci barbaria nu stă în eficacitatea slabă a rațiunii sau a
adevărului, ci în faptul că se așteaptă o asemenea eficacitate din
partea lor sau chiar că se atribuie rațiunii o astfel de eficacitate
prin supraevaluarea superstițioasă a „adevărului". Barbaria re-
zidă în unilateralitate și în nemăsură, în genere în proporție de-
fectuoasă.
118. Tocmai exemplul impresionant al Revoluției franceze,
care pe atunci atinsese punctul culminant al terorii, I-a făcut pe
Schiller să vadă cît de departe se întindea de fapt puterea zeiței
rațiunii și în ce măsură bestia lipsită de rațiune din om triumfa,
în mod sigur și evenimentele acelor zile au fost cele care au
impus cu precădere atenției lui Schiller această problemă. Se
întîmplă adesea ca o chestiune în fond personală și aparent su-
biectivă să se ridice deodată la nivelul unei probleme generale,
interesînd întreaga societate, atunci cînd ea se confruntă cu eve-
nimente exterioare, a căror psihologie cuprinde aceleași elemen-
te ca și conflictul personal. Problema personală capătă astfel o
demnitate de care fusese lipsită înainte, prin faptul că neunirea
cu sine însuși este întotdeauna cumva jenantă și înjositoare, ge-
nerînd o situație interioară și exterioară umilitoare, asemenea
unui stat dezonorat de războaie civile. De aceea, presupunînd
că nu suferim de o excesivă supraevaluare, ne sfiim să ne facem
publice conflictele pur personale. Dacă însă izbutim să desco-
perim și să înțelegem legătura dintre problema noastră personală
și marile evenimente contemporane, atunci această coincidență
înseamnă un fel de salvare din singurătatea condiției pur perso-
nale, iar problema subiectivă se dilată, devenind o chestiune ge-
nerală a societății noastre. Ceea ce nu reprezintă un cîștig ne-
însemnat în perspectiva unei soluții posibile. Căci în vreme ce
problema personală are la dispoziție doar acele energii precare
ale interesului conștient pentru propria persoană, forțele instinc-
tuale colective vin să se îmbine cu interesele eului și astfel apare

92 TIPURI PSIHOLOGICE
o nouă situație care oferă noi posibilități de rezolvare. Ceea ce
n-ar fi putut să facă niciodată forța personală a voinței sau a
curajului poate să facă forța instinctuală colectivă; ea transportă
individul dincolo de obstacolele pe care cu energia sa personală
nu le-ar fi putut niciodată birui.
119. Putem presupune astfel că impresiile legate de eveni-
mentele contemporane i-au dat lui Schiller curajul de a încerca
să găsească o soluție de împăcare a conflictului dintre individ
și funcția socială. Acest dezacord a fost adînc resimțit și de
Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de pornire al scrierii
Emile ou de I 'education. Găsim acolo cîteva pasaje importante
pentru problema noastră: „L'homme civil n'est qu'une unite
fractionnaire qui tient au denominateur, et dont la valeur est
dans son rapport avec l'entier, qui est le corps social. Les bon-
nes institutions sociales sont celles qui savent le mieux denatu-
rer l'homme, lui oter son existence absolue pour lui en donner
une relative, et transporter le moi dans l'unite commune."
120. „Celui qui dans l'ordre civil veut conserver la primaute
des sentiments de la nature ne sail ce qu'il veut. Toujours en
contradiction avec lui-meme, toujours flottant entre ses pen-
chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni homme, ni citoyen; ii
ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres."14
121. Rousseau își începe cartea cu faimoasa frază: „Tout est
bien, sortant des mains de l'Auteur des choses; tout degenere
entre les mains de l'homme."* Această frază este caracteristică
pentru Rousseau ca și pentru întreaga sa epocă. Schiller privește
și el în urmă, în orice caz nu spre omul natural al lui Rousseau
14 Emile, Cartea I, p. 9. [„Omul civil nu este decît o unitate fracționară
care ține de numitor și a cărei valoare stă în raportul său cu întregul care este
corpul social. Instituțiile sociale bune sînt acelea care știu cel mai bine să de-
natureze omul, să-i retragă existența absolută spre a-i da una relativă și a trans-
planta eul în unitatea comună." „Cel care vrea să păstreze în ordinea civilă
prioritatea sentimentelor naturii nu știe ce vrea. Mereu în contradicție cu sine
însuși, mereu șovăitor între propriile-i înclinații și propriile-i îndatoriri, el nu
va fi niciodată nici om, nici cetățean; nu va fi bun nici pentru sine, nici pentru
ceilalți" – n. t.]
* „Totul e bun așa cum iese din mîinile Autorului lucrurilor, totul degene-
rează în mîinile omului" (n. f.).

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 93
— și aici se află o deosebire esențială între ei —, ci spre omul
care trăia sub „cerul grecesc". Comună însă le este amîndurora
orientarea retrospectivă și, legată indisolubil de ea, idealizarea
și supraevaluarea trecutului. în fața frumuseții antice, Schiller
uită de grecul real al vieții de fiece zi, iar Rousseau se avîntă
afirmînd: „l'homme naturel est tout pour lui; ii est l'unite nu-
merique, l'entier absolu"* și trece cu vederea faptul că omul na-
tural e eminamente colectiv, adică tot atît de mult în sine, cît și
în celălalt și orice în afară de o alcătuire unitară. Rousseau afir-
mă în altă parte: „Nous tenons â tout, nous nous accrochons â
tout; Ies temps, Ies lieux, Ies hommes, Ies choses, tout ce qui
est, tout ce qui sera, importe â chacun de nous: notre individu
n'est plus que la moindre pârtie de nous-memes. Chacun
s'etend, pour ainsi dire, sur la terre entiere, et devient sensible
sur toute cette grande surface […] Est-ce la nature qui porte
ainsi les hommes si loin d'eux-memes?"15
122. Rousseau se înșală: el crede că această stare e de dată
recentă. Nu! Recentă este doar conștientizarea ei; ea a existat
dintotdeauna și cu cît coborîm către începuturi, cu atît existența
ei este mai evidentă. Căci ceea ce descrie Rousseau nu este
nimic altceva decît acea mentalitate a primitivului pe care
Levy-Bruhl (loc. cit.) a desemnat-o perfect prin noțiunea de
„participation mystique". Condiția individualității reprimate nu
este o cucerire recentă, ci reziduul acelui timp arhaic în care nu
exista nici un fel de individualitate. Prin urmare, nu e vorba de
o reprimare de dată recentă a individualității, ci doar de con-
știentizarea și perceperea forței copleșitoare a elementului colec-
tiv. Această forță este evident proiectată asupra instituțiilor sta-
tale și clericale, ca și cum nu oricine ar fi găsit mijloace și căi
* „Omul natural e totul pentru el; e unitatea numerică, întregul absolut"
(n. t.).
15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65. [„Ținem la tot, ne agățăm de tot; timpurile,
locurile, oamenii, lucrurile, tot ceea ce este, tot ceea ce va fi contează pentru
fiecare dintre noi; individualitatea noastră nu mai e decît partea cea mai mică
din noi înșine. Fiecare se întinde, ca să spun așa, pe întreg pămîntul și totul
devine sensibil pe această mare suprafață … Oare natura este aceea care îi duce
astfel pe oameni atît de departe de ei înșiși?" — n. t.]

94 TIPURI PSIHOLOGICE
de a se eschiva eventual de la aplicarea comandamentelor mo-
rale! Aceste instituții nu posedă nicidecum atotputernicia care
li se atribuie și pentru care sînt din cînd în cînd combătute de
tot felul de nou-veniți; acea forță represivă se află în inconștien-
tul nostru, și anume în mentalitatea colectivă a barbarului ce
continuă să dăinuie. Psihicul colectiv urăște în oarecare măsură
orice dezvoltare individuală, dacă aceasta nu slujește nemijlocit
țelurile colectivității. Astfel, diferențierea uneia dintre funcții, de
care am vorbit mai sus, constituie într-adevăr dezvoltarea unei
valori individuale, dar încă atît de subordonată colectivității, în-
cît, cum am văzut, individul însuși ajunge să fie păgubit. Din
cauză că nu au cunoscut condițiile mai vechi ale psihologiei
umane, atît Schiller, cît și Rousseau au căzut victime unor ju-
decăți eronate cu privire la valorile trecutului. Urmarea este că
ei au pornit de la imaginea înșelătoare a unui tip uman desăvîrșit
care ar fi existat în trecut și care, ulterior, s-ar fi prăbușit cumva
de pe soclul său. Orientarea spre trecut este o rămășiță a gîndirii
antice; se știe că întreaga mentalitate antică și barbară presupu-
nea existența unei vîrste de aur, paradisiace, care ar fi precedat
timpurile rele de astăzi. Abia marea faptă socială, de ordinul
istoriei ideilor, a creștinismului a fost aceea care a oferit omului
o speranță de viitor, făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor sale în
vremurile ce aveau să vină.16 Accentuarea mai puternică a aces-
tei orientări spre trecut în dezvoltarea mai nouă a spiritului se
leagă probabil de fenomenul acelei regresii generale către păgî-
nism, care s-a manifestat din ce în ce mai mult o dată cu Re-
nașterea.
123. Sigur este că orientarea regresivă are și o anumită in-
fluență asupra alegerii mijloacelor de educare a omului. Această
dispoziție a spiritului se sprijină pe o imagine înșelătoare a tre-
cutului. Am putea să trecem peste ea, dacă identificarea conflic-
tului dintre tipuri și mecanismele tipice nu ne-ar constrînge să
căutăm elementul capabil să le restabilească unitatea. Este ceea
ce îl preocupa și pe Schiller, după cum vom vedea în continuare.
Principala lui idee în această privință reiese din pasajele urmă-
16 Aluzii analoage apar deja in misterele grecești.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 95
toare și care de fapt rezumă afirmațiile de mai sus: „O divinitate
binefăcătoare să smulgă la timp pruncul de la sînul maicii sale,
să îl hrănească cu laptele unei vîrste mai bune și să îl lase să
crească pînă la maturitate sub îndepărtatul cer grecesc. Odată
ajuns la vîrsta bărbăției, să se reîntoarcă, sub chip străin, în vea-
cul său; dar nu spre a-i bucura cu înfățișarea sa, ci cumplit, ca
fiul lui Agamemnon, spre a-i curăța."17 Imitarea modelului gre-
cesc nu putea fi mai limpede exprimată. în această formulare
strînsă se întrevede însă și o limitare care îl obligă mai apoi pe
Schiller la o substanțială lărgire de perspectivă; el continuă:
„Substanța el și-o va lua, ce-i drept, din prezent, dar forma o
va împrumuta de la un timp mai nobil, ba chiar de dincolo de
timp, de la unitatea absolută, nestrămutată a ființei sale." Schil-
ler simțea probabil limpede că trebuia să se întoarcă și mai mult
în trecut, în timpul arhaic al eroilor divini, în care oamenii erau
semizei. Motiv pentru care afirmă în continuare: „Aici, din ete-
rul pur al naturii sale demonice, țîșnește izvorul frumuseții, ne-
contaminate de stricăciunea semințiilor și a timpurilor care se
rostogolesc, adînc sub el, în tulburi viitori." Aici apare imaginea
frumoasă dar iluzorie a unei vîrste de aur, în care oamenii mai
erau încă zei și se desfătau privind frumusețea eternă. Dar tot
aici poetul îl depășește pe gînditorul Schiller. Cîteva pagini mai
jos, gînditorul cîștigă din nou teren. „într-adevăr", spune Schil-
ler, „trebuie să ne pună pe gînduri faptul că, aproape în fiecare
epocă istorică în care înfloresc artele și guvernează gustul, ome-
nirea este decăzută și nu se poate găsi nici măcar exemplul unui
singur popor care să probeze că o cultură estetică de grad înalt
și de mare universalitate merge mînă în mînă cu libertatea po-
litică și cu virtutea burgheză, că moravurile frumoase fac pere-
che cu bunele moravuri, iar polisarea comportării cu adevărul
ei."'»
124. Corespunzător unei bine cunoscute experiențe, incontes-
tabilă atît în particular, cît și în general, eroii timpurilor primi-
tive nu vor fi dus un mod de viață cu deosebire moral, ceea ce
17 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 9-a.
18 Loc. cit., Scrisoarea a 10-a.

96 TIPURI PSIHOLOGICE
de altfel nu afirmă nici un mit grecesc sau de aiurea. Căci toată
frumusețea de atunci s-a putut bucura de propria-i existență nu-
mai pentru că în acele vremuri nu erau nici lege penală și nici
poliție de moravuri. Recunoscînd acest adevăr psihologic, că
frumusețea vie își întinde strălucirea de aur doar înălțîndu-se
deasupra unei realități pline de întuneric, de chin și de urîțenie,
Schiller își subminează, de fapt, propriul proiect; el își propu-
sese să arate că ceea ce este despărțit se poate reuni prin con-
templarea, consumarea și crearea frumosului. Frumusețea tre-
buia să devină un mediator, destinat să restabilească unitatea
originară a ființei umane. Dar orice experiență se împotrivește
acestei idei, arătînd că frumusețea, ca să existe, are neapărată
nevoie de propriul ei contrariu.
125. Acum, gînditorul este acela care, la fel ca poetul mai
înainte, se află alături de Schiller: el nu are încredere în frumu-
sețe, considerînd chiar, pe baza experienței, că nu este imposibil
ca ea să exercite o influență nefavorabilă: „Oriunde ne îndrep-
tăm privirea în lumea trecutului, observăm că libertatea și gustul
se evită reciproc și că frumusețea își întemeiază stăpînirea doar
pe prăbușirea virtuților eroice."19
126. Pe această constatare, mijlocită de experiență, cu greu
se poate întemeia revendicarea adresată de Schiller frumuseții.
Urmărindu-și mai departe subiectul, el ajunge chiar să constru-
iască, cu toată claritatea dorită, reversul frumuseții: „Dacă ținem
seama doar de ceea ce ne învață experiențele de pînă acum de-
spre influența exercitată de frumusețe, nu ne prea simțim îndem-
nați să ne dezvoltăm sentimente care sînt atît de primejdioase
pentru adevărata cultură a omului; ci, cu riscul barbariei și al
durității, este mai bine să ne lipsim de forța înduioșătoare a fru-
museții, decît să fim expuși, în ciuda tuturor avantajelor rafină-
rii, influențelor ei moleșitoare."20
127. Conflictul dintre poet și gînditor s-ar putea aplana în si-
tuația în care gînditorul nu ar interpreta literal, ci simbolic cu-
vintele poetului, așa cum de altfel se și cuvine să se procedeze
19 Loc. cit.
20 Loc. cit.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 97
cu limbajul poetic. Să se fi înțeles oare Schiller pe sine însuși
greșit? S-ar zice că da, altminteri el nu și-ar fi putut contraar-
gumenta într-o asemenea măsură propriile poziții. Poetul vor-
bește de un izvor de pură frumusețe, situat dincolo de toate tim-
purile și semințiile și țîșnind în sufletul fiecărui om. El nici nu
se referă la omul Antichității grecești, ci la vechiul păgîn din
sufletul nostru, la parcela de natură etern nealterată și de fru-
musețe naturală care sălășluiește, inconștient dar viu, în noi și
a cărei strălucire ne transfigurează ființele vremurilor primitive
și ne face să cădem în eroarea de a crede că oamenii de atunci
ar fi posedat ceea ce noi căutăm. Este omul arhaic, repudiat de
conștiința noastră orientată colectiv, care ne apare atît de urît și
de inacceptabil și care este totuși purtătorul acelei frumuseți pe
care o căutăm zadarnic în altă parte. Despre acesta vorbește poe-
tul Schiller, iar pe acesta gînditorul Schiller îl interpretează gre-
șit ca model grecesc. Ceea ce însă, în ciuda strădaniei sale, gîn-
ditorul nu poate deduce logic din piesele-martor care îi stau la
dispoziție, îi este făgăduit de poet în limbaj simbolic.
128. Din toate cele spuse pînă acum rezultă din plin că orice
încercare, înfăptuită în zilele noastre, de echilibrare a ființei
umane unilateral diferențiate, trebuie să conteze pe acceptarea
serioasă a funcției valoric inferioare, căci nediferențiate. Nici o
încercare de mediere nu va izbuti, dacă nu va declanșa energiile
funcțiilor valoric inferioare și nu le va conduce apoi pe acestea
la diferențiere. Acest proces poate avea loc doar în acord cu
legile energeticii, adică trebuie să fie creată o diferență de nivel
capabilă să ofere energiilor latente posibilitatea de a se manifes-
ta. Ar fi o încercare lipsită de perspectivă, întreprinsă deja de
repetate ori și eșuată de tot atîtea ori, aceea de a converti nemij-
locit o funcție valoric inferioară într-o funcție valoric superioa-
ră. Tot atît de bine am putea încerca să creăm un perpetuum
mobile. Nici o formă de energie valoric inferioară nu poate fi
pur și simplu convertită într-una valoric superioară, decît dacă
o sursă de valoare superioară conlucrează concomitent la acest
proces, adică transformarea nu poate avea loc decît pe seama
funcției superioare, fără însă ca valoarea inițială a formei de
energie superioară să poată fi vreodată atinsă de formele valoric

98 TIPURI PSIHOLOGICE
inferioare, ba nici chiar de funcția valoric superioară, ci echili-
brarea se va face, va trebui să se facă la o temperatură medie.
Concluzia inevitabilă este însă că acela care se identifică cu
funcția sa diferențiată se instalează într-o condiție cu adevărat
echilibrată, dar inferioară în raport cu valoarea inițială aparentă.
Orice educație a omului care tinde către unitatea și armonia fiin-
ței trebuie să se confrunte cu această realitate. Este concluzia
pe care Schiller o formulează în felul său propriu; el se împo-
trivește să-și asume însă consecințele ce decurg de aici, cu riscul
chiar de a trebui să renunțe la frumusețe.
129. După ce gînditorul și-a formulat concluzia necruțătoare,
poetul ia din nou cuvîntul: „Dar poate nu experiența este scau-
nul de judecată în fața căruia se poate decide o problemă ca
aceasta și, înainte de a acorda credit mărturiei ei, ar trebui să
fie în afară de orice îndoială că este aceeași frumusețe de care
vorbim și împotriva căreia depun mărturie acele exemple."21 Se
vede de aici că Schiller încearcă să se așeze deasupra experien-
ței, cu alte cuvinte: să confere frumuseții o calitate care nu îi
revine potrivit experienței. El crede că „frumusețea ar trebui să
se adeverească drept o condiție necesară a omenirii", prin ur-
mare drept o categorie necesară, constringătoare; de aceea el
vorbește și despre o noțiune pur rațională de frumusețe, precum
și despre o „cale transcendentală" care ne îndepărtează de „cercul
fenomenelor și de prezentul viu al lucrurilor". „Cine nu cutează
să se ridice deasupra realității, acela nu va cuceri niciodată ade-
vărul."22 Rezistența subiectivă împotriva căii care, potrivit ex-
perienței, este inevitabil descendentă îl determină pe Schiller să
constrîngă intelectul logic să slujească sentimentului, obligîndu-1
astfel să producă o formulă capabilă totuși să determine reali-
zarea intenției inițiale, deși imposibilitatea acestei operații a fost
îndeajuns demonstrată. Un tur de forță asemănător întreprinde
și Rousseau, atunci cînd, presupunînd că dependența de natură,
spre deosebire de dependența de oameni, nu produce vicii, ajun-
ge la următoarea concluzie: „Si Ies lois des nations pouvaient
21 Loc. cit.
22 Loc. cit.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 99
avoir, comme celles de la nature, une inflexibilite que jamais
aucune force humaine ne peut vaincre, la dependance des hom-
mes redeviendrait alors celle des choses; ou reunirait dans la
republique tous Ies avantages de l'etat naturel â ceux de l'etat
civil; on joindrait â la liberte qui maintient rhomme exempt de
vice, la moralite qui l'eleve â la vertu."
130. întemeindu-se pe această reflecție, el ne sfătuiește:
„Maintenez 1' enfant dans la seule dependance des choses, vous
aurez sui vi l'ordre de la nature dans le progres de son educa-
tion." „II ne faut point contraindre un enfant de rester quand ii
veut aller, ni d'aller quand ii veut rester en place. Quand la vo-
lonte des enfants n'est point gâtee par notre faute, ils ne veulent
rien inutilement."23
131. Nenorocirea este că „Ies lois des nations" nu coincid
niciodată și în nici o împrejurare cu legile naturii, într-atît încît
condiția civilizată să fie totodată și condiția naturală. O astfel
de concordanță ar putea fi în genere gîndită doar ca un compro-
mis în care nici una din cele două condiții nu s-ar realiza la cota
idealului propriu, ci s-ar situa considerabil sub nivelul acestuia.
Cine însă va vrea să atingă idealul uneia sau alteia dintre con-
diții va trebui să urmeze sfatul formulat chiar de Rousseau: „11
faut opter entre faire un homme ou un citoyen; car on ne peut
faire â la foi l'un et l'autre."*
132. în noi există ambele necesități: natură și cultură. Noi nu
putem să fim doar noi înșine, ci trebuie să ne raportăm și la
ceilalți. Trebuie să existe un drum care să nu fie un simplu com-
23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ș. urm. [„Dacă legile națiunilor ar putea
avea, ca și cele ale naturii, o inflexibilitate pe care nici o forță omenească să
nu o poată vreodată infringe, dependența de oameni s-ar reduce la dependența
de lucruri; în republică s-ar aduna arunci toate avantajele stării naturale și ale
statului civil; s-ar îmbina libertatea care-i menține pe om lipsit de vicii și mo-
ralitatea care îl înalță la virtute." „Mențineți copilul doar în dependența lucru-
rilor și veți urma porunca naturii în progresul educației lui." „Un copil nu tre-
buie constrins să rămînă pe loc, cînd vrea să plece; nici să plece, cînd vrea să
stea pe loc. Atunci cînd voința copiilor nu este viciată de erorile noastre, ei nu
vor nimic în mod inutil" — n. I.]
* „Trebuie să optezi între a face un om și a face un cetățean; căci nu-i poți
face și pe unul și pe celălalt" (n. r.).

100 TIPURI PSIHOLOGICE
promis, ci și o stare sau un proces în măsură să corespundă fiin-
ței vii, ceva de genul a ceea ce spune profetul: o „semita et via
sancta", o „via directa ita ut stulti non errent per earn."24 Sînt
deci inclinat să-i dau dreptate și poetului Schiller care, în acest
caz, I-a tratat cam brutal pe gînditor, căci există nu doar adevă-
ruri raționale, ci și iraționale. Iar ceea ce pare imposibil pe calea
intelectului se adeverește, adesea, pe calea iraționalului. într-ade-
văr, cele mai mari transformări prin care a trecut omenirea nu
s-au înfăptuit pe calea unui calcul intelectual, ci pe căi ignorate
sau socotite absurde de către contemporani și cărora abia mult
mai tîrziu li s-a dezvăluit necesitatea intrinsecă. De cele mai
multe ori însă ele nici nu sînt înțelese, căci legile cele mai im-
portante ale dezvoltării noastre spirituale continuă să fie pentru
noi o enigmă.
133. Oricum, nu sînt prea înclinat să acord o valoare specială
gestului filozofic al poetului, căci intelectul pus în slujba poe-
tului este un instrument înșelător. Ceea ce intelectul a fost în
măsură să presteze a prestat deja, dezvăluind contradicția dintre
dorință și experiență. Este de aceea zadarnic să ceri gîndirii fi-
lozofice să soluționeze acest conflict. Iar dacă, în cele din urmă,
am putea găsi o soluție, n-am depăși din acest motiv obstacolul,
căci problema nu e de a concepe sau de a găsi un adevăr rațio-
nal, ci de a descoperi o cale acceptabilă pentru viața rațională.
Nu au lipsit niciodată propuneri și doctrine înțelepte. Dacă nu-
mai despre aceasta ar fi fost vorba, încă din timpurile lui Pita-
gora omenirea ar fi avut cea mai frumoasă ocazie de a atinge
toate culmile. De aceea nu trebuie să luăm ad litteram propu-
nerile lui Schiller, ci se cuvine să le înțelegem ca pe niște sim-
boluri care, potrivit înclinației sale filozofice, apar înveșmîntate
în haina conceptelor filozofice. în acest sens „calea transcen-
dentală" pe care se pregătește Schiller să se angajeze nu trebuie
înțeleasă ca un raționament de ordinul teoriei critice a cunoaște-
rii, ci mai degrabă simbolic, ca acea cale pe care omul pășește
ori de cîte ori are de a face cu o piedică pe care nu o poate birui
24 Isaia, 35, 8: „[…] cale curată și cale sflntă […] cei risipiți vor merge
pe dînsa și nu se vor rătăci".

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 101
prin rațiune, cu o sarcină pe care nu o poate rezolva. Dar pentru
a găsi această cale și a se putea angaja pe ea, el trebuie să zăbo-
vească mai întîi vreme îndelungată în fața direcțiilor contrare în
care s-a bifurcat drumul parcurs de el pînă atunci. Curgerea vie-
ții sale este zăgăzuită prin obstaculare. Oriunde se produce o
stază a libidoului, contrariile unite mai înainte, în curgerea neîn-
treruptă a vieții, se scindează și se despart în calitate de adver-
sari dornici de luptă. Ele se epuizează apoi într-o bătălie mai
lungă, imprevizibilă ca durată și ca rezultat, iar din energia pe
care ele o pierd ia naștere cel de al treilea element, care este
tocmai începutul noului drum.
134. Corespunzător acestei reguli, Schiller întreprinde o cer-
cetare adîncită a contrariilor active. Indiferent de obstacolul de
care ne lovim — cu condiția ca el să fie foarte dificil — dez-
binarea dintre intenția noastră și obiectele care se împotrivesc
se transformă rapid într-un conflict interior. Căci dacă mă stră-
duiesc să supun voinței mele obiectul care se împotrivește, în-
treaga mea ființă intră treptat în relație cu el, și anume corespun-
zător puterii libidoului care a pus stăpînire pe el și care trage,
ca să spun așa, în obiect o parte din ființa mea. în felul acesta
are loc identificarea unor părți din personalitatea mea cu ființa
obiectului. Conflictul este astfel mutat în propriul meu suflet.
Această „introiecție" a conflictului cu obiectul îmi creează un
dezacord interior, provocînd o neputință față de obiect și stîr-
nind astfel afecte care sînt întotdeauna simptomul unei dezbinări
interioare. Afectele mă determină însă să mă percep pe mine
însumi și să-mi îndrept atenția — dacă nu sînt orb — asupra
mea și să urmăresc în mine însumi jocul opozițiilor.
135. Pe această cale se angajează Schiller: el nu descoperă
conflictul ca fiind între stat și individ, ci îl concepe, la începutul
celei de a 11-a scrisori, ca dualitate a „persoanei și a stării",
respectiv eul și condiția variabilă a afectanței sale (Affiziertseiri).
în vreme ce eul are o relativă constanță, relaționarea (afectanța)
sa este schimbătoare. Prin urmare, Schiller vrea să ajungă la ră-
dăcina conflictului. într-adevăr, pe de-o parte este vorba de
funcția conștientă a eului, pe de alta, de relaționarea colectivă.
Ambele determinări aparțin psihologiei umane. Dar diferitele

102 TIPURI PSIHOLOGICE
tipuri văd de fiecare dată în altă lumină aceste realități funda-
mentale. Pentru introvertit, ideea eului constituie, fără îndoială,
elementul continuu și dominanta conștiinței, la polul opus
situîndu-se relaționarea sau afectanța. Pentru extravertit, în
schimb, accentul cade mai degrabă pe continuitatea relației cu
obiectul și mai puțin pe ideea de eu. Pentru el, problema s-ar
pune deci altfel. Trebuie să ținem seama de acest punct de ve-
dere atunci cînd urmărim în continuare reflecțiile lui Schiller.
Așa, bunăoară, el gîndește ca extravertit cînd declară că persoa-
na se revelează „în eul etern statornic și numai în el". Extraver-
titul, în schimb, ar spune că persoana se revelează doar în re-
laționalitatea ei, în funcția relației ei cu obiectul. „Persoană"
este doar în cazul introvertitului exclusiv eul; în cel al extraver-
titului, persoana se află în afectanța sa, nu în eul afectat. Eul
extravertitului zace cumva sub afectanța sa, adică sub relația lui.
Extravertitul se găsește pe sine însuși în variabil, în schimbător,
introvertitul în statornic. Eul nu este nimic de genul „etern sta-
tornic", cu atît mai puțin în cazul extravertitului care îi acordă
o atenție neînsemnată. Introvertitul, în schimb, beneficiază din
plin de eu și se teme din acest motiv de orice fel de schimbare
care ar putea să-i atingă. Afectanța poate fi ceva de-a dreptul
penibil, dar extravertitul nu ar vrea nicicum să se lipsească de
ea. Următorul pasaj ne îngăduie să-i recunoaștem de asemenea
pe introvertit: „Să rămînă constant el însuși în mijlocul tuturor
schimbărilor, să transforme toate percepțiile în experiențe, să le
reducă deci la unitatea cunoașterii și să facă din fiecare mod al
său de manifestare în timp o lege pentru toate timpurile, iată
prescripția care îi este dată prin intermediul naturii sale raționa-
le."25 Atitudinea abstractivă, autoconservatoare, este evidentă;
ea devine chiar îndreptarul suprem. Fiecare trăire trebuie să fie
de îndată înălțată la rang de experiență, iar din suma experi-
ențelor trebuie să rezulte pe loc o lege pentru toate timpurile
viitoare; cealaltă condiție, prin care se interzice transformarea
trăirii în experiență, pentru ca astfel să nu apară legi stînjeni-
toare pentru viitor, este la fel de omenească. Ceea ce corespunde
25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 1 I-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 103
pe deplin faptului că Schiller îl poate gîndi pe Dumnezeu nu ca
devenind, ci ca ființînd în eternitate, de unde și recunoașterea,
cu intuiție sigură, a „asemănării cu Dumnezeu" a condiției idea-
le introvertite: „înfățișat în desăvîrșirea sa, omul ar fi deci uni-
tatea statornică ce rămîne pururi aceeași în apele schimbării."
„Dispoziția către dumnezeire omul o poartă incontestabil în în-
săși personalitatea sa."
136. Această concepție despre ființa lui Dumnezeu este in-
comparabilă cu dogma creștină a devenirii umane a lui Dumne-
zeu și cu acele concepții neoplatonice similare despre mama zei-
lor și despre fiul ei, care coboară în calitate de demiurg în fluxul
devenirii.26 Concepția lui Schiller arată însă cărei funcții îi atri-
buie el valoare supremă, respectiv valoare de divinitate: ideii de
statornicie a eului. El acordă cea mai mare importanță eului care
se abstrage din afectanță și, ca orice introvertit, diferențiază cel
mai mult această idee. Dumnezeu, valoarea supremă, reprezintă
pentru el abstracția și conservarea eului. Pentru extravertit, în
schimb, Dumnezeu este trăirea obiectului, absorbirea în realita-
te, de unde și faptul că lui îi este mai simpatic un Dumnezeu
devenit om, decît un legislator etern imuabil. Aceste puncte de
vedere au valabilitate, așa cum aș vrea să observ aici anticipînd,
doar pentru psihologia conștientă a tipurilor. în cazul inconști-
entului, raportul se schimbă. S-ar zice că Schiller a avut în
această privință unele intuiții: în cazul în care conștiința lui cre-
de în Dumnezeu ființînd imuabil, calea către divinitate este pen-
tru el deschisă de simțuri, deci de afectanță, de schimbător, de
procesul viu. Acesta este însă pentru el o funcție de importanță
secundară, iar în măsura în care se identifică cu eul și îl abstrage
pe el din ceea ce e schimbător, atitudinea sa conștientă devine,
și ea, în întregime abstractă, în vreme ce afectanță, relația cu
obiectul, este lăsată, în mod necesar, mai mult pe seama incon-
știentului. Din această stare de fapt rezultă consecințe notabile.
137. Atitudinea conștient abstractizantă care, potrivit cu idea-
lul ei, face din fiecare trăire o experiență, iar din experiențe o
lege, duce la o anume limitare și sărăcire, caracteristice intro-
26 Cf. discursul lui Iulian despre mama zeilor.

104 TIPURI PSIHOLOGICE
venitului. Schiller le-a simțit limpede în relațiile sale cu Goethe,
căci el a perceput natura mai extravertită a lui Goethe ca opu-
nîndu-i-se în chip obiectiv.27 Goethe afirmă semnificativ despre
sine însuși: „Eu sînt în calitate de ins contemplativ un realist
incarnat, în așa fel încît în legătură cu toate lucrurile care mi se
înfățișează nu sînt în stare să-mi doresc nici mai multe, nici mai
puține, și nu fac nici o diferență între obiecte decît aceea că une-
le mă interesează, iar altele nu."28 Despre influența lui Schiller
asupra sa, Goethe afirmă în mod caracteristic: „Dacă v-am slujit
drept reprezentant al unor obiecte, dumneavoastră, în schimb,
m-ați îndreptat de la observarea prea severă a lucrurilor exte-
rioare și a raporturilor dintre ele către mine însumi, m-ați învățat
să privesc cu mai multă echitate multilateralitatea omului lăun-
tric" etc.29 La rîndu-i, Schiller a descoperit în Goethe o com-
pletare, repetat subliniată, sau o desăvîrșire a propriei ființe, și
a simțit diferența între ei doi, pe care a caracterizat-o astfel: „Nu
așteptați de la mine o mare bogăție materială de idei; este ceea
ce eu găsesc la dumneavoastră. Nevoia și aspirația mea este să
fac mult din puțin, iar dacă ar fi să cunoașteți mai îndeaproape
sărăcia mea în ceea ce se cheamă cunoștințe dobîndite, veți fi
probabil de acord că în unele privințe lucrul acesta mi-a și iz-
butit. Cercul meu de idei fiind mai mic, îl parcurg tocmai de
aceea mai repede și mai des, și pot tocmai de aceea să-mi fo-
losesc mai bine bunurile și să produc, prin formă, varietatea care
îi lipsește conținutului. Dumneavoastră vă străduiți să vă sim-
plificați lumea vastă de idei, eu caut varietate pentru micile mele
posesiuni. Dumneavoastră aveți de guvernat peste o împărăție,
eu doar peste o familie ceva mai numeroasă de concepte pe care
tare mult aș dori să o lărgesc, transformînd-o într-o lume mi-
că."»
138. Lăsînd deoparte anumite complexe de inferioritate ca-
racteristice introvertitului și socotind faptul că „lumea vastă de
idei" este mai puțin guvernată de extravertit, ci mai degrabă el
27 Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie 1798.
28 Scrisoare către Schiller, din 27 aprilie 1798.
29 Scrisoare către Schiller, din 6 ianuarie 1798.
30 Scrisoare către Goethe, din 31 august 1794.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 105
însuși îi este supus ei, prezentarea lui Schiller ne oferă o ima-
gine exactă a acelei sărăcii care obișnuiește să se dezvolte ca
urmare a unei atitudini esențialmente abstractizante.
139. O altă consecință ce rezultă din această atitudine a con-
științei, care se va dovedi importantă pe parcursul desfășurării
cercetării noastre, este împrejurarea că inconștientul dezvoltă
într-un astfel de caz o atitudine compensatorie. Cu cît abstrac-
tizarea conștientă limitează mai mult relația cu obiectul prin
abundența de „experiențe" și de „legi" pe care le creează, cu
atît apare mai mult în inconștient o dorință de obiect care se
manifestă, finalmente, în conștiință ca o fixație senzorială obse-
dantă pe obiect. în locul unei relații afective cu obiectul absent,
respectiv refulat prin abstractizare, avem aici a face cu o relație
senzorială. De aceea, după Schiller, simțurile și nu sentimentele
sînt acelea care duc, fapt semnificativ, la divinitate. Eul său se
slujește de gîndire, dar afectanța, sentimentele sale se slujesc de
senzorialitate. După Schiller deci conflictul se desfășoară între
spiritualitate ca gîndire și senzorialitate ca sentiment sau ca
afectanța. La extravertit, lucrurile stau invers: relația sa cu
obiectul este dezvoltată, dar lumea sa de idei este senzorială,
concretă și personală.
140. Simțirea senzorială sau, mai bine zis, simțirea aflată sub
condiția senzorialității este colectivă, adică ea creează o relațio-
nare sau afectanța care îl transpun pe om, totodată, în starea de
„participare mistică", deci în condiția unei identități parțiale cu
obiectul perceput. Această identitate se manifestă în dependența
forțată de obiectul perceput și ea duce din nou, pe calea unui
circulus vitiosus, la o intensificare a abstracțiunii, destinată anu-
me să suprime relația supărătoare și constrîngerea rezultată.
Schiller a recunoscut această particularitate a simțirii senzoriale:
„Atîta timp cît el [introvertitul] doar simte, doar dorește și acțio-
nează din simplă lăcomie, el nu e nimic altceva decît /u/«e."31
Dar de vreme ce introvertitul nu poate să abstractizeze la ne-
sfîrșit spre a scăpa de afectanța, el se vede în cele din urmă
obligat să modeleze exteriorul. „Spre a nu fi doar lume, spune
31 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 11-a.

106 TIPURI PSIHOLOGICE
Schiller32, el trebuie să confere formă materiei, să exteriorizeze
tot ceea ce e interior și să dea formă la tot ceea ce e exterior.
Ambele sarcini, gîndite în desăvîrșirea lor supremă, conduc îna-
poi la noțiunea de divinitate de la care am pornit."
141. Acest context este semnificativ. Presupunînd că obiectul
simțit senzorial este un om, va accepta oare acesta o atare pro-
cedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el modelat ca și cum cel aflat
în relație cu el ar fi creatorul său? A se juca de-a Dumnezeu în
mic este doar vocația omului, dar în definitiv și lucrurile neînsu-
flețite au un drept divin asupra propriei lor existențe, iar lumea
nu mai era de mult un haos în clipa în care primele maimuțe
antropomorfe au început să ascută pietre. Ar fi problematic dacă
fiecare introvertit și-ar exterioriza lumea limitată de concepte și
ar voi să modeleze lumea exterioară după ea, ceea ce, de fapt,
se și întîmplă în fiecare zi, dar omul suferă — și pe bună drep-
tate — de această asemănare cu Dumnezeu. Pentru extravertit,
formula ar suna: „A interioriza tot ceea ce e exterior și a da
formă la tot ceea ce e interior." După cum am văzut mai sus,
această reacție i-a fost provocată lui Goethe de Schiller. în atare
ordine de idei, Goethe ne oferă o admirabilă paralelă; el îi scrie
lui Schiller: „în schimb, eu sînt în orice fel de activitate aproape
— aș zice — un perfect idealist: nu mă interesează defel obiec-
tele, ci pretind ca totul să se potrivească reprezentărilor mele''''
(27 aprilie 1798). Ceea ce înseamnă că atunci cînd extravertitul
gîndește, lucrurile se petrec la fel de autocrat ca atunci cînd in-
trovertitul acționează în afară33. Această formulă poate deci pre-
tinde valabilitate acolo unde este atinsă o condiție aproape per-
fectă, și anume, în cazul introvertitului, cînd se ajunge la o lume
de concepte atît de bogată, de elastică și de expresivă, încît
obiectul nu mai e constrîns să intre într-un pat al lui Procust;
iar în cazul extravertitului, cînd se ajunge la o cunoaștere și la
32 Loc. cit.
33 Vreau să subliniez faptul câ toate observațiile despre extravertit și in-
trovertit pe care le-ara făcut în acest capitol sînt valabile numai pentru tipurile
discutate aici, respectiv pentru tipul simțirii intuitive, extravertite, reprezentat
de Goethe și pentru tipul gîndirii intuitive, introvenite, reprezentat de Schiller.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 107
o luare în considerare atît de deplină a obiectului, încît din aces-
ta nu mai poate să apară nici o deformare caricaturală în clipa
în care gîndim împreună cu el. Vedem deci că Schiller își ba-
zează formula pe tot ceea ce poate fi mai nobil, adresînd astfel
dezvoltării psihologice a individului pretenții aproape exorbitan-
te — presupunînd că își reprezintă, în toate elementele alcătui-
toare, sensul propriei sale formule.
142. Oricum, un lucru este clar, și anume faptul că formula
„a exterioriza tot ceea ce e interior și a da formă la tot ce e
exterior" constituie idealul atitudinii conștiente a introvertitului.
Ea se întemeiază, pe de-o parte, pe presupunerea că există o
dimensiune ideală a lumii interioare de concepte, a principiului
formal, iar, pe de altă parte, pe o capacitate ideală de utilizare
a principiului senzorial care, în acest caz, nu mai apare ca afec-
tanță, ci ca o potentă activă. Atîta timp cît omul este „senzorial",
el nu e „nimic decît lume", pentru „a nu fi doar lume, el trebuie
să confere formă materiei". Avem aici a face cu răsturnarea
principiului senzorial pasiv. Totuși cum poate să aibă loc o ast-
fel de răsturnare? Tocmai aceasta e problema. E greu de admis
că omul poate să confere lumii sale conceptuale acea extraordi-
nară dimensiune care ar face ca lumea materială să capete o
formă convenabilă și care ar transforma totodată afectanța, sen-
zorialitatea, dintr-o stare pasivă într-una activă, situată la înăl-
țimea lumii sale de idei. Pe undeva, omul trebuie pus în relație,
trebuie cumva supus, altminteri el ar fi cu adevărat asemenea
lui Dumnezeu. Caz în care Schiller ar fi obligat să admită vio-
lentarea obiectului și să acorde drept nelimitat de existență func-
ției arhaice valoric inferioare. Așa a procedat mai tîrziu, cel pu-
țin teoretic, Nietzsche. Atare presupunere însă nu este valabilă
pentru Schiller, întrucît, din cîte știu, el nu s-a exprimat explicit
niciodată în această privință. Formula lui are mai degrabă un
caracter total naiv și idealist care se acordă bine cu spiritul vre-
mii sale, neafectată de neîncrederea adîncă în ființa umană și în
adevărul uman, precum a fost epoca criticismului psihologic,
inaugurată ulterior de Nietzsche.
143. Formula lui Schiller s-ar putea înfăptui doar prin apli-
carea unui punct de vedere în forță, lipsit de scrupule, nepăsător
la dreptatea și echitatea față de obiect, dezinteresat de propria

108 TIPURI PSIHOLOGICE
competență. Numai într-un astfel de caz, pe care Schiller, în
mod sigur, nu I-a avut în vedere, funcția valoric inferioară ar
putea participa la viață. Iată cum elementele arhaice, naive și
inconștiente, învăluite încă în strălucirea cuvintelor mari și a ges-
turilor frumoase, au izbutit să se impună și să ne ajute să creăm
„cultura" pe care o avem astăzi, dar în legătură cu esența căreia
omenirea este acum parțial dezbinată. Instinctul arhaic al pute-
rii, ascuns pînă atunci în spatele gesturilor culturale, s-a ridicat
în zilele noastre la suprafață și a demonstrat, fără putință de tă-
gadă, că „sîntem mai departe barbari". Nu trebuie să uităm că
așa cum, datorită punctului ei de vedere înalt și absolut, atitu-
dinea conștientă se poate mîndri cu o anumită asemănare cu di-
vinitatea, tot astfel se poate dezvolta și o atitudine inconștientă
a cărei asemănare cu divinitatea este orientată în jos, respectiv
către o divinitate arhaică, de natură senzuală și violentă. Enan-
tiodromia lui Heraclit este preocupată de venirea unui timp în
care și acest deus absconditus va ieși la suprafață și îl va nimici
pe dumnezeul idealurilor noastre. S-ar zice că la finele veacului
al XVIII-lea oamenii nu își dădeau bine seama de ceea ce se
petrecea la Paris, stăruind într-o atitudine estetică, exaltată sau
ludică, fără îndoială spre a se preface că nu văd abisurile ființei
umane.
„Dar cumplit e jos, acolo
Omul să nu-i încerce pe zei,
Să nu poftească nicicînd a privi
Ce-acoperă ei, milostivi, cu noapte și groaza."
(Schiller, Scujundătorut)
144. Pe vremea lui Schiller nu sosise încă momentul con-
fruntării cu lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche era mult mai
aproape de ea, convins fiind că ne îndreptăm către o epocă de
mari bătălii. De aceea, în calitate de unic discipol autentic al lui
Schopenhauer, el a smuls vălul naivității și ne-a revelat în Za-
rathustra ceva din ceea ce era sortit să fie cuprinsul viu al unor
vremuri viitoare.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 109
b) Despre instinctele fundamentale
145. în Scrisoarea a 12-a, Schiller se confruntă cu problema
celor două instincte fundamentale cărora le consacră o descriere
completă. Instinctul „senzorial" se ocupă de „așezarea omului
în limitele timpului și de transformarea lui în materie". El re-
clamă „schimbarea pentru ca timpul să aibă un conținut. Aceas-
tă stare a timpului doar plin se numește senzație."3* „Omul nu
este în această stare decît o unitate de mărimi, un moment plin
al timpului — sau mai degrabă nu este el, căci personalitatea îi
este anulată atîta vreme cît îl stăpînește senzația iar timpul îl
tîrăște după sine." „Prin legături indestructibile, el (instinctul)
încătușează spiritul care aspiră să se înalțe dincolo de lumea
simțurilor și cheamă abstracția, din foarte liberele ei peregrinări
prin infinit, înapoi în hotarele prezentului."35
146. Este absolut caracteristic pentru psihologia lui Schiller
faptul că el consideră „senzație", și nu, bunăoară, dorință senzo-
rială activă, manifestarea acestui instinct. Ceea ce dovedește că
pentru el, senzorialitatea are caracter reactiv, de afectanță, tră-
sătură semnificativă pentru introvertit. Un extravertit ar scoate
în relief mai întîi caracterul dorinței. Mai departe, caracteristic
e faptul că acest instinct reclamă schimbare. Ideea pretinde imu-
abilitate și eternitate. Cel care se află sub primatul ideii aspiră
la statornicie, de unde și faptul că tot ceea ce tinde spre schim-
bare se află de partea opusă, în cazul lui Schiller, de partea sen-
timentului și a senzației, care, potrivit regulii, sînt contopite ca
fiind insuficient dezvoltate. Schiller nu distinge îndeajuns între
sentiment și senzație, după cum reiese din următorul pasaj:
„Sentimentul poate doar să spună: aceasta e adevărat pentru
acest subiect în acest moment, iar în alt moment, poate să apară
un alt subiect și să ia înapoi afirmația senzației momentane"
(loc. cit.).
147. Acest citat arată că, pentru Schiller, senzație și sentiment
coincid și în uzul limbii. Se vede că el evaluează și diferențiază
34 Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
35 Loc. cit.

110 TIPURI PSIHOLOGICE
insuficient sentimentul de senzație. Simțirea diferențiată poate
constata și valori generale, nu doar cazuistice. Dar este adevărat
că senzația afectivă a tipului de gîndire introvertită este, din
cauza caracterului ei pasiv și reactiv, de natură doar cazuistică,
deoarece ea nu se poate niciodată ridica, dincolo de cazul par-
ticular care a produs-o, la compararea abstractă a tuturor cazu-
rilor, operație ce revine pentru tipul gîndirii introvertite funcției
gîndirii, și nu funcției simțirii. Contrariul se produce la tipul
simțirii introvertite, la care sentimentul dobîndește caracter abs-
tract și general și el poate de aceea identifica valori generale și
durabile.
148. Din descrierea lui Schiller mai rezultă că senzația afec-
tivă (prin care denumesc tocmai amestecul caracteristic de sen-
timent și senzație în cazul tipului gîndirii introvertite) este acea
funcție cu care eul nu se consideră identic. Ea asumă caracterul
unei împotriviri, al unui ce străin, care „anulează" personalita-
tea, o tîrăște după sine, care îl situează pe om în afara sa, îl
înstrăinează de el însuși. De aceea Schiller o compară cu afectul
care îl face pe om „să-și iasă din sine"36. Revenirea la luciditate
„este numită la fel de corect a intra în sine2'1, adică a se întoarce
în propriul eu, a-și restaura persoana". De aici rezultă fără echi-
voc că, pentru Schiller, senzația afectivă nu pare să aparțină per-
soanei, ci este mai mult sau mai puțin o împrejurare auxiliară
supărătoare, căreia ocazional „i se opune biruitor o voință fer-
mă", în ce-i privește pe extravertit, s-ar zice că tocmai acest
aspect constituie ființa lui propriu-zisă și că el este cu adevărat
el însuși, atunci cînd este afectat de obiect; ceea ce putem înțele-
ge, dacă avem în vedere că pentru el relația cu obiectul este
funcția diferențiată de mare valoare, căreia i se opun, în aceeași
măsură în care sînt indispensabile introvertitului, gîndirea abs-
tractă și simțirea. Gîndirea tipului simțirii extravertite este tot
atît de afectată de prejudecata senzorialității pe cît este și sim-
țirea tipului gîndirii introvertite. Pentru amîndoi, ea este „limi-
tare" extremă la materialitate și cazuistică. Și trăirea obiectului
36 Adică „extravertit".
37 Adică introvertit".

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 111
cunoaște „foarte libere peregrinări prin infinit", nu doar abstrac-
ția, ca la Schiller.
149. Excluzînd senzorialitatea de la conceptul și domeniul
persoanei, Schiller poate să afirme că persoana este „unitatea
absolută și indivizibilă" care „nu poate fi niciodată în contra-
dicție cu sine însăși". Această unitate este un deziderat al inte-
lectului care ar dori să-și mențină subiectul într-o ideală integri-
tate, motiv pentru care, în calitate de funcție superioară, el
exclude funcția senzorialității care îi apare inferioară. Rezultatul
este o mutilare a ființei umane, cauză și origine a demersului
întreprins de Schiller.
150. Deoarece sentimentul are pentru Schiller calitatea sen-
zației afective, fiind drept urmare de natură doar cazuistică, eva-
luarea maximă, veritabilă valoare eternă, este, firește, acordată
gîndului modelator, numit de Schiller „instinctul formei"38:
„Dar in clipa în care gîndul declară: așa este, el decide de-a
pururi și în veci, iar valabilitatea enunțului său este garantată
de personalitatea însăși, care sfidează orice schimbare."39 Tre-
buie să ne întrebăm însă: oare sensul și valoarea personalității
stau într-adevăr numai în statornicie? Nu tot la fel sînt și trans-
formarea, devenirea, evoluția? Nu reprezintă ele valori chiar
mai înalte decît simpla „sfidare" a schimbării?40
151. „Acolo deci unde domină instinctul formei și obiectul
pur lucrează în noi, se produce o maximă dilatare a ființei, acolo
dispar toate limitele, acolo omul s-a ridicat de la o unitate de
mărimi, la care îl mărginea simțul sărăcăcios, la o unitate de
idei care cuprinde în sine întregul imperiu al fenomenelor."
„Noi nu mai sîntem indivizi, ci specie; judecata tuturor spiritelor
este exprimată prin judecata noastră, alegerea tuturor inimilor
este reprezentată prin fapta noastră."
152. E în afară de discuție că gîndirea introvertitului aspiră
către acest hyperion, păcat numai că unitatea de idei este idealul
38 „Instinctul formei" se suprapune la Schiller cu „forța de gîndire", cf.
Scrisoarea a 13-a.
39 Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
40 Mai departe, Schiller însuși critică acest punct.

112 TIPURI PSIHOLOGICE
unei clase de oameni limitate ca număr. Gîndirea este doar o
funcție care, în condiții de deplină dezvoltare și de supunere ex-
clusivă la propriile ei legi, ridică, firesc, pretenții la generalitate.
De aceea doar o parte a lumii poate fi sesizată prin gîndire, o
altă parte doar prin sentiment, o alta doar prin senzație etc. De
aceea există și diferite funcții psihice, căci sistemul psihic poate
fi înțeles biologic doar ca sistem de adaptare, așa cum există
probabil ochi pentru că există lumină. Oricum, gîndirea nu poa-
te avea decît importanța unei treimi sau a unei pătrimi, deși în
propria sferă ea este valabilă în exclusivitate, tot așa după cum
vederea este funcția exclusiv valabilă pentru receptarea vibrații-
lor luminoase iar auzul pentru aceea a vibrațiilor sonore. Cel
care așază „unitatea ideilor" prea sus și își simte senzația afec-
tivă ca pe un pol opus al personalității sale poate fi asemuit cu
un om care are, ce-i drept, ochi buni, dar este complet surd și
inestetic.
153. „Nu mai sîntem indivizi, ci specie"; firește, dacă ne
identificăm cu gîndirea, în genere cu o singură funcție în ex-
clusivitate, atunci sîntem ființe colective, de valoare generală,
dar cu desăvîrșire străine de noi înșine. Exceptînd acest sfert de
psihic, celelalte trei sferturi se află în umbră, refulate și sub-
apreciate. „Est-ce la nature qui porte ainsi Ies hommes si loin
d'eux-memes?"* — este o întrebare pe care ne-o putem pune
aici împreună cu Rousseau. Nu în primul rînd natura, ci propria
noastră psihologie supraevaluează în chip barbar una din funcții,
lăsîndu-se tîrîtă de ea. Acest impetus este oricum o bucată de
natură, anume acea energie instinctivă, neîmblînzită, care sperie
tipul diferențiat, atunci cînd „din întîmplare" se manifestă, nu
în funcția ideală, unde este lăudată și venerată ca entuziasm di-
vin, ci în funcția valoric inferioară, așa cum afirmă deslușit
Schiller: „Dar transformarea va tîri după ea individualitatea și
nevoia ta din clipa de față și va face cîndva, din ceea ce dorești
acum înflăcărat, obiectul tău de dezgust."41
* „Natura este oare aceea care îi duce astfel pe oameni atît de departe de
ei înșiși?" (n. t.)
41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 113
154. Indiferent dacă ceea ce e neîmblînzit, fără măsură și dis-
proporționat se manifestă sub forma senzorialității — in abiec-
tissimo loco — sau sub forma supraevaluării și zeificării func-
ției extrem diferențiate, avem în esență de-a face cu același
lucru, anume cu barbarie. Fapt care scapă însă observației atîta
timp cît sîntem hipnotizați de obiectul faptei și trecem cu vede-
rea pe cum-u\ acțiunii.
155. A fi identici cu o funcție diferențiată înseamnă a fi co-
lectivi, oricum însă nu colectiv identici ca primitivii, ci colectiv
adaptați: „judecata tuturor spiritelor se exprimă prin judecata
noastră", doar în situația în care noi gîndim și vorbim exact așa
cum o așteaptă de la noi cei a căror gîndire este diferențiată și
adaptată în aceeași măsură ca și a noastră. Și „opțiunea tuturor
inimilor este reprezentată de fapta noastră", în măsura în care
noi gîndim și acționăm așa cum doresc toți să gîndim și să ac-
ționăm. Toți cred că cel mai bun lucru și cel mai vrednic de
năzuință este de a ajunge pe cît mai mult posibil la o identificare
cu funcția diferențiată, căci aceasta aduce cele mai evidente
avantaje sociale; laturile mai puțin dezvoltate ale omului însă,
care alcătuiesc uneori o bună parte din individualitatea sa, pro-
duc cele mai mari dezavantaje. „De îndată ce se afirmă", scrie
Schiller, „un antagonism inițial, prin urmare necesar, între cele
două instincte, nu există, firește, alt mijloc de a păstra unitatea
omului decît acela de a supune necondiționat instinctul senzo-
rial instinctului rațional. Din aceasta însă poate să rezulte doar
monotonie, și nu armonie, omul rămînînd mai departe veșnic
divizat."42 „Deoarece este greu să ne păstrăm fidelitatea față de
principii în condiții de vivacitate a sentimentului, recurgem la
calea mai comodă de a pune caracterul la adăpost prin împie-
trirea sentimentelor; căci, firește, este infinit mai ușor a fi lăsați
în pace de un adversar dezarmat decît a stăpîni un dușman cu-
rajos și robust. în această operație constă în bună măsură ceea
ce se cheamă a forma un om; și anume, în sensul bun al cuvîntu-
lui, respectiv în accepția omului nu doar exterior, ci și interior.
Un om astfel format va fi, evident, apărat de pericolul de a de-
veni o natură grosolană și de a apărea ca atare, el va fi însă,
42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.

114 TIPURI PSIHOLOGICE
totodată, înarmat cu principii împotriva tuturor senzațiilor natu-
rii și va fi tot atît de puțin accesibil umanității din afară cît și
celei dinăuntru."43
156. îi este și lui Schiller cunoscut faptul că cele două funcții,
gîndirea și afectanța (senzația afectivă), se pot substitui reciproc
(ceea ce se întîmplă, cum am văzut, atunci cînd una din funcții
este preferată). „El poate să pună intensitatea reclamată de forța
activă pe seama forței pasive (afectanța), să impieteze asupra
instinctului formei prin instinctul materiei și să transforme
facultatea receptoare în facultate determinantă. El poate să
repartizeze forței active (gîndirii pozitive) extensia care se cu-
vine forței pasive, să impieteze asupra instinctului materiei prin
instinctul hranei și să substituie facultății receptoare facultatea
determinantă. în primul caz el nu va fi niciodată el însuși, în al
doilea caz el nu va fi niciodată altceva decît el însuși."44
157. în acest pasaj sînt cuprinse multe din ideile pe care le-am
expus mai sus. Dacă forța gîndirii pozitive se scurge către sen-
zația afectivă, ceea ce ar coincide cu o răsturnare a tipului intro-
vertit, atunci calitățile senzației afective nediferențiate, arhaice,
devin predominante, adică individul cade într-o formă extremă
de raportare, într-o identificare cu obiectul simțit. Această stare
corespunde unei așa-numite extraversii valoric inferioare, adică
unei extraversii care îl desprinde pe om, ca să spun așa, total
de eul său și îl absoarbe în legături și identități colective, de
natură arhaică. El nu mai este atunci „el însuși", ci este simplă
raportare, identic cu obiectul său și de aceea fără reazem. Intro-
vertitul simte instinctiv o maximă rezistență împotriva acestei
stări, ceea ce însă nu îl împiedică să cadă, adesea inconștient,
în ea. O astfel de stare nu este în nici un caz de confundat cu
extraversia unui tip extravertit, deși introvertitul este întotdeau-
na înclinat să facă o atare confuzie și să manifeste pentru aceas-
tă extraversie același dispreț pe care îl nutrește, de fapt, mereu
pentru propria sa relație.45 Invers, cel de al doilea caz reprezintă
43 Loc. cit.
44 Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
45 Aș vrea să observ aici, spre evitarea unor confuzii, că acest dispreț nu
se referă, de regulă, la obiect, ci la relația cu el.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 115
descrierea pură a tipului gîndirii introvertite care se condamnă
la sterilitate suprimîndu-și senzația afectivă valoric inferioară,
adică se situează într-o stare în care „el este tot atît de puțin
accesibil umanității din afară cît și celei dinăuntru."
158. Este limpede că Schiller are aici mereu în vedere tipul
introvertit. Extravertitul al cărui eu se află nu în gîndire, ci în
relația afectivă cu obiectul se găsește pe sine tocmai prin obiect,
în vreme ce introvertitul se pierde prin el. Cînd introvertește,
extravertitul stabilește însă o raportare valoric inferioară la idei
colective, o identificare cu o gîndire colectivă de natură arhaică,
concretă, pe care am putea-o numi reprezentare senzorială. în
această funcție valoric inferioară, extravertitul se pierde pe sine,
după cum introvertitul se pierde în extraversia sa; drept urmare,
extravertitul are aceeași aversiune, aceeași spaimă sau același
dispreț pentru introversie ca și introvertitul pentru extraversie.
159. Schiller resimte opoziția între cele două mecanisme, în
cazul său dintre senzație și gîndire sau, după cum spune el în-
suși, dintre „materie și formă", dintre „pasivitate și activitate"
(afectanță și gîndire46) ca fiind de neîmpăcat. „Distanța dintre
senzație și gîndire" este „infinită" și ea nu poate fi de „absolut
nimic mediată". Cele două „stări se opun reciproc și ele nu pot
niciodată să se contopească."47 Dar aceste două instincte vor să
existe, iar ca „energii", așa cum le concepe Schiller într-un mod
foarte modern, ele tind către „relaxare"48 și au nevoie de ea.
„Instinctul materiei, ca și instinctul formei își iau în serios exi-
gențele, pentru că în ce privește cunoașterea, unul se referă la
realitatea, celălalt la necesitatea lucrurilor."49 „Relaxarea in-
stinctului senzorial nu trebuie să fie nicicum efectul unei nepu-
tințe fizice sau al unei apatii a senzației care merită întotdeauna
doar dispreț; ea trebuie să fie un act al libertății, o activitate a
persoanei, care, prin intensitatea ei morală, o moderează pe cea
senzuală. […] Simțurile pot să piardă doar în favoarea spiritu-
46 în opoziție cu gîndirea reactivă, tratată mai sus.
47 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a.
48 Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
49 Loc. cit., Scrisoarea a 15-a.

116 TIPURI PSIHOLOGICE
lui."50 Rezultă de aici că spiritul poate să piardă doar în favoa-
rea simțurilor. Schiller nu o spune direct, dar o are în vedere,
atunci cînd afirmă: „Acea relaxare a instinctului formei nu tre-
buie să fie efectul nici al unei neputințe a spiritului și nici al
unei indolențe a forței de gîndire și de voință, care ar înjosi
omenirea. Ea trebuie să aibă drept izvor lăudabil abundența sen-
zațiilor; senzorialitatea însăși trebuie să-și afirme cu forță vic-
torioasă domeniul și să se opună violenței pe care spiritul, prin
activitatea lui cotropitoare, ar dori bucuros să i-o impună."51
160. Aceste cuvinte exprimă recunoașterea egalității dintre
drepturile „senzorialității" și cele ale spiritualității. Schiller
acordă deci senzației dreptul la proprie existență. Vedem totoda-
tă în acest pasaj o aluzie la o idee mai profundă, anume la ideea
unei „acțiuni reciproce" a celor două instincte, a unei comunități
de interese sau simbioze, cum am spune noi într-un spirit mai
modern, în care produsul de descompunere al unei activități ar
fi substanța nutritivă a celeilalte. Schiller afirma că „acțiunea
reciprocă a celor două instincte constă în faptul că eficiența
unuia întemeiază și totodată limitează eficiența celuilalt și că
fiecare din ele ajunge la cea mai înaltă manifestare de sine prin
calitatea celuilalt de a fi activ". Corespunzător acestei idei, opo-
ziția lor nu s-ar cuveni suprimată ci, dimpotrivă, considerată uti-
lă și stimulatoare pentru viață, trebuind să fie păstrată și susți-
nută. Această pretenție se îndreaptă împotriva predominanței
unei funcții diferențiate și socialmente valoroase, căci ea este
aceea care, în primul rînd, reprimă și absoarbe funcțiile valoric
inferioare. Ceea ce ar fi ca un fel de revoltă a sclavilor împotriva
idealului eroic care ne obligă să le sacrificăm pe toate celelalte
uneia singure. Dacă se renunță la acest principiu care, după cum
se știe, a fost dezvoltat într-o măsură deosebit de mare de crești-
nism, în vederea spiritualizării omului, iar apoi a fost foarte efi-
cient utilizat pentru reducerea acestuia la materialitate, se elibe-
rează, desigur, funcțiile valoric inferioare care pretind, pe drept
50 Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
51 Loc. cit.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 117
sau pe nedrept, aceeași recunoaștere ca și aceea care îi revine
funcției diferențiate. Prin aceasta se manifestă deslușit, în cazul
gîndirii introvertite, opoziția totală între senzorialitate și spiri-
tualitate. Opoziția totală duce, așa cum spune și Schiller, la o
limitare reciprocă, ceea ce echivalează psihologic cu o abolire
a principiului puterii, respectiv cu renunțarea la valabilitatea ge-
nerală prin intermediul unei funcții colective, diferențiată și ge-
neral adaptată.
161. Rezultă de aici, fără doar și poate, individualismul, res-
pectiv necesitatea unei recunoașteri a individualității, a recu-
noașterii omului, așa cum este el. Dar să vedem cum încearcă
Schiller să rezolve problema! „Acest raport reciproc al celor
două instincte este doar o sarcină a rațiunii, pe care omul este
în stare s-o rezolve numai împlinindu-și existența. Este în sensul
cel mai propriu al cuvîntului ideea umanității sale, deci un in-
finit de care, în cursul timpului, el se poate tot mai mult apropia,
fără a izbuti să-i atingă vreodată."52 Se vede de aici că Schiller
este unilateral condiționat de tipul său, altminteri nu i-ar fi venit
ideea să considere acțiunea reciprocă a celor două instincte
drept o „sarcină a rațiunii", căci pe cale rațională contrariile nu
pot fi împăcate — tertiurn non datur —, de aceea se și numesc
contrarii. Doar dacă prin rațiune Schiller nu înțelege altceva de-
cît ratio, bunăoară o facultate mai înaltă, aproape mistică. Con-
trariile se pot practic împăca doar prin compromis, sau pe cale
irațională, atunci cînd între ele apare un novum, care pe de-o
parte este diferit de fiecare din ele, pe de altă parte, este totuși
apt să le absoarbă în egală măsură energiile, ca expresie a amîn-
durora și a nici unuia. Acest lucru nu poate fi conceput, ci doar
creat de viață. Această din urmă privință o are într-adevăr în
vedere Schiller, așa cum rezultă din următoarea frază: „Dacă ar
exista situații în care el (omul) ar face concomitent această du-
blă experiență, respectiv ar avea conștiința libertății și totodată
sentimentul existenței sale, în care s-ar simți materie și conco-
mitent ar învăța să se cunoască pe sine ca spirit, ar beneficia în
aceste cazuri, și absolut numai în ele, de o intuiție deplină a
52 Loc. cit.. Scrisoarea a 14-a.

118 TIPURI PSIHOLOGICE
propriei sale umanități, iar obiectul care i-ar procura-o i-ar sluji
de simbol al menirii sale împlinite."53
162. Dacă omul ar fi deci în stare să-și trăiască simultan am-
bele forțe sau instincte, adică să simtă gîndind și să gîndească
simțind, ar lua naștere în el, din trăirea lui (ceea ce Schiller nu-
mește obiect), un simbol care ar exprima menirea lui realizată,
adică drumul în lungul căruia se împacă Da cu Nu. înainte de
a ne apropia de psihologia acestei idei, să vedem cum consideră
Schiller esența și apariția acestui simbol: „Obiectul instinctului
senzorial […] se numește viață în accepția cea mai largă; o
noțiune care semnifică întreaga existență materială și orice pre-
zență nemijlocită în simțuri. Obiectul instinctului formei […] se
numește formă (Gestalt) […], o noțiune care cuprinde toate ca-
litățile formale ale lucrurilor și toate relațiile acestora cu forțele
gîndirii." Obiectul funcției mediatoare se numește, după Schil-
ler, „formă vie", care ar fi tocmai simbolul unificator al contra-
riilor, „o noțiune care desemnează toate calitățile estetice ale fe-
nomenelor și, într-un cuvînt, ceea ce se numește într-un sens
foarte larg frumusețe"54. Simbolul presupune însă o funcție care
creează atît simboluri, cît și o altă funcție care înțelege simbo-
lurile. Căci aceasta din urmă nu este inclusă în creația simbo-
lului, ci este, dimpotrivă, o funcție pentru sine care ar putea fi
numită gîndire sau înțelegere simbolică. Esența simbolului con-
stă în aceea că el nu reprezintă un conținut pe de-a-ntregul in-
teligibil, ci sugerează doar intuitiv sensul pozitiv al acestuia.
Crearea unui simbol nu este un proces rațional căci acesta nu
ar putea să producă o imagine cu un conținut în esență incog-
noscibil, înțelegerea simbolului pretinde o anumită intuiție care
să recunoască aproximativ înțelesul simbolului creat și să-i în-
corporeze conștiinței.
163. Această funcție, socotită de Schiller un al treilea instinct
și numită de el instinct ludic, nu este asemănătoare nici uneia
din cele două funcții, dar se află între ele și satisface exigențele
ambelor esențe, presupunînd anume (ceea ce Schiller nu men-
53 Loc. cit.
54 Loc. cit., Scrisoarea a 15-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 119
ționează) că senzația și gîndirea ar fi funcțiile serioase. Dar nu
puțini sînt aceia la care nici senzația, nici gîndirea nu sînt pe
de-a-ntregul serioase; la aceștia, nu jocul, ci seriozitatea ar tre-
bui să fie la mijloc. Cu toate că Schiller neagă în altă parte55
existența unui al treilea instinct fundamental, cu rol mediator,
admitem totuși că deși concluzia lui este întrucîtva defectuoasă,
intuiția lui este cu atît mai corectă. Căci, într-adevăr, între con-
trarii se află ceva care în cazul tipului pur diferențiat este invi-
zibil. La introvertit, el constă în ceea ce am numit senzație afec-
tivă. Din cauza refulării relative, funcția valoric inferioară este
doar în parte atașată de conștient, în parte se leagă de incon-
știent. Funcția diferențiată este adaptată cit mai mult posibil rea-
lității exterioare, ea este de fapt o funcție a realului și de aceea
din ea se exclude, pe cît posibil, elementul fantastic. Acesta este
asociat cu funcțiile valoric inferioare, în același fel reprimate.
De aceea, senzația introvertitului, de obicei afectivă, este intens
colorată de fantezie inconștientă. Cel de-al treilea element în ca-
re se întîlnesc contrariile este activitatea fanteziei, pe de o parte
creatoare, pe de alta receptoare. Această funcție este numită de
Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde mai mult decît
spune. Schiller exclamă: „Căci spre a spune o dată deslușit,
omul se joacă doar atunci cînd este om în deplina accepție a
cuvîntului, și este pe de-a-ntregul om doar atunci cînd se joacă."
Obiectul instinctului ludic este pentru el frumusețea. „Omul tre-
buie doar să se joace cu frumusețea și el trebuie să se joace doar
cu frumusețea."56
164. Schiller era de fapt conștient de ceea ce ar putea să în-
semne situarea „instinctului ludic" pe locul cel mai de sus. Cum
am văzut, suspendarea refulării produce un șoc al contrariilor și
o nivelare care se sfîrșește cu o depreciere a valorilor pînă atunci
superioare. Manifestarea laturii barbare a europeanului este o
catastrofă culturală, în accepția noastră de astăzi; căci cine poate
garanta că un om de această speță, dacă va începe să se joace,
își va propune tocmai să creeze o atmosferă estetică și să con-
55 Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
56 Loc. cit., Scrisoarea a 15-a.

120 TIPURI PSIHOLOGICE
sume frumusețe autentică? Ar fi o anticipare cu totul nejustifi-
cată. Mai degrabă ne putem aștepta pentru început ia cu totul
altceva de la degradarea necesară a prestației culturale. Schiller
afirmă pe bună dreptate: „La primele sale încercări, instinctul
estetic al jocului abia de va putea fi recunoscut, căci instinctul
senzorial cu capriciile sale bizare și cu poftele sale aprige se
interpune neîntrerupt. De aceea observăm că ceea ce e nou și
uluitor, multicolor, aventuros și bizar, violent și sălbatic ia mai
întîi în stăpînire gustul rudimentar și de nimic nu fuge mai mult
ca de simplitate și de liniște."57 Conchidem de aici că Schiller
era conștient de primejdia acestei transformări. De unde și fap-
tul că el nu se putea mulțumi cu soluția găsită, ci simțea în chip
viu nevoia de a oferi omului pentru umanitatea sa o temelie mai
sigură decît aceea incertă a atitudinii ludic estetice. Așa se și
cuvine să fie. Căci opoziția dintre cele două funcții sau grupuri
de funcții este atît de mare și de gravă, încît jocul abia dacă ar
putea să țină în cumpănă greutatea și gravitatea acestui conflict.
Similia similibus curantur — este nevoie de un al treilea ele-
ment care cel puțin să le echivaleze pe celelalte două în privința
seriozității. în cazul atitudinii ludice trebuie să dispară orice
urmă de seriozitate, ca să apară posibilitatea unei absolute
determinări. Instinctul se complace în a se lăsa ademenit cînd
de senzație, cînd de gîndire, cînd de jocul cu obiectele, cînd de
acela cu gîndurile. Oricum, el nu se va juca doar cu frumusețea,
căci pentru asta, omul ar trebui să nu mai fie barbar, ci deja
educat estetic; problema este de a ști cum ar putea să iasă din
condiția barbariei. De aceea trebuie să stabilim odată unde se
situează el în ființa sa cea mai intimă. A priori omul este atît
senzație, cît și gîndire, și este în opoziție cu sine însuși; de unde
și faptul că, prins la mijloc, el este înlăuntrul său o ființă care
participă la ambele instincte, putînd fi totuși deosebit de ele, în
așa fel încît trebuie să sufere instinctele sau, eventual, să se în-
cline în fața lor, sau poate chiar să le folosească, dar numai deo-
sebindu-se de ele ca de forțe ale naturii cărora le este supus,
însă cu care nu se socotește identic. Schiller declară în această
57 Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 121
privință: „Această sălășluire în om a celor două instincte fun-
damentale nu contrazice de altfel în nici un chip unitatea abso-
lută a spiritului, atîta timp cît îl distingem pe acesta de ele. Ce-i
drept, cele două instincte există și acționează în el; dar el însuși
nu este nici materie, nici formă, nici senzorialitate, nici rațiu-
ne.**8
165. Mi se pare că Schiller sugerează aici ceva foarte impor-
tant, anume posibilitatea de a distinge un nucleu individual, ca-
re poate fi cînd subiectul, cînd obiectul funcțiilor opuse, dar care
rămîne întotdeauna distinct de ele. Distincția însăși este o jude-
cată, atît intelectuală, cît și morală. La unul, ea se înfăptuiește
prin gîndire, la altul prin simțire. Dacă ea nu izbutește sau pur
și simplu nu este afectată, urmarea va fi disoluția individului în
perechi de contrarii, prin identificarea lui cu ele. O altă conse-
cință va fi dezbinarea de sine însuși sau decizia arbitrară în fa-
voarea unei laturi ori a alteia și refularea brutală a celei opuse.
E vorba aici de o foarte veche observație care, după cite știu, a
fost din punct de vedere psihologic cel mai interesant formulată
de către Synesius, episcopul creștin din Ptolemais și elev al Hy-
patiei. în cartea De somniis59, el atribuie practic noțiunii de spi-
ritus phantasticus același loc în psihologie pe care Schiller îl
atribuie instinctului ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar că el
nu se exprimă psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice formu-
lare depășită, nu are nici o importanță pentru scopul pe care-i
urmărim. Synesius spune despre acest spirit: „Spiritus phantas-
ticus inter aeterna et temporalia medius est, quo et plurimum
vivimus."60 Spiritus phantasticus este acela care unește în sine
contrariile și de aceea el coboară în natura instinctuală pînă la
animalic, unde devine instinct și stimulează pofte demonice:
„Vindicat enim sibi spiritus hic aliquid velut proprium, tanquam
ex vicinis quibusdam ab extremis utrisque, et quae tam longe
disiuncta sunt, occurrunt in una natura. Atqui essentiae phantas-
58 Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.
59 Citez după traducerea latină a lui Marsilius Ficinus de la 1497.
60 „Spiritul fanteziei, prin a cărui activitate trăim cel mai mult, ocupă un
loc intermediar între etern și vremelnic."

122 TIPURI PSIHOLOGICE
ticae latitudinem natura per multas rerum sortes extendit, des-
cendit utique usque ad animalia, quibus non adest ulterius in-
tellectus. Atque est animalis ipsius ratio, multaque per phantas-
ticam hanc essentiam sapit animal […] Tota genera daemonum
ex eiusmodi vita suam sortiuntur essentiam. Ilia enim ex toto
suo esse imaginaria sunt, et iis quae fiunt intus, imaginata."61
166. Din punct de vedere psihologic, demonii nu sînt altceva
decît interferențe ale inconștientului, adică irumperi de natură
spontană ale unor complexe inconștiente în continuitatea fluxu-
lui conștient. Complexele sînt comparabile cu demonii care ne
tulbură capricios gîndirea și acțiunea. De aici, faptul că Anti-
chitatea și Evul Mediu considerau tulburările nevrotice grave
drept cazuri de posesiune. Dacă deci individul se așază consec-
vent de o anumită parte, inconștientul se va așeza de cealaltă
parte și se va revolta; este ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult
pe filozofii creștini sau neoplatonicieni, în măsura în care ci re-
prezentau punctul de vedere al unei spiritualizări exclusive.
Deosebit de prețioasă este referința la natura imaginară a demo-
nilor. După cum am arătat mai sus, tocmai elementul fantastic
este asociat în inconștient cu funcțiile refulate. Prin faptul că
individul (cum putem spune, pe scurt, în loc de nucleu indivi-
dual) nu se deosebește de contrarii, el se contopește cu ele și
ajunge să fie lăuntric sfișiat, adică în el apare o dezbinare chi-
nuitoare. Synesius ne spune în această ordine de idei: „Proinde
spiritus hic animalis, quem beati spiritualcm quoque animam
vocaverunt, fit deus et daemon omniformis -et idolum. In hoc
etiam anima poenas exhibet."62
61 „Acest spirit are ceva în el care ii este propriu, ca și cum elemente din
zone apropiate și din cele două extreme, și anume elemente foarte îndepărtate,
s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste multe feluri de
lucruri această amploare a esenței fanteziei, coborînd-o chiar pînă la animale
care nu mai au intelect. De altfel, ea este rațiunea animalului însuși, iar ani-
malul știe multe lucruri prin aceasta esență fantastică […] Toate genurile de
demoni își capătă esența dintr-o viață de acest fel. Căci ei sînt imaginari în
întreaga lor ființă și sînt imaginați de cei în care ei apar."
62 „Și în consecință acest spirit animal pe care preafericiții I-au numit su-
flet spiritual devine dumnezeu și demon multiform și idol. în el sufletul suferă
chinuri."

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 123
167. Participînd la instincte, spiritul se face „dumnezeu și de-
mon multiform". Această idee stranie devine de îndată inteligi-
bilă, dacă ne amintim că, în sine, senzația și gîndirea sînt funcții
colective în care individul (spiritul, la Schiller) s-a destrămat
prin indistincție. El devine astfel o ființă colectivă, adică ase-
mănătoare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este o reprezen-
tare colectivă a ființei universale. „în această stare", spune
Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin diferen-
țiere, prin aceea că spiritul, odată devenit „humidus et crassus"*,
cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă, transfigu-
rat prin suferință, el se înalță din nou, „uscat și fierbinte", deo-
sebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituția umedă a
locului său de ședere subteran.
168. în mod firesc se pune acum întrebarea: care este forța
prin care indivizibilul, adică individualul, ar fi în măsură să se
apere de instinctele separatoare? La faptul că acest lucru s-ar
putea realiza pe calea instinctului ludic nu se mai gîndește nici
Schiller aici, căci în acest caz e vorba de ceva serios, de o forță
importantă, capabilă să-i separe eficient pe individ de contrarii.
Pe de-o parte valoarea supremă, idealul cel mai înalt, își lansea-
ză chemarea, pe de altă parte este ispita celei mai intense plăce-
ri. „Odată dezvoltate, cele două instincte fundamentale aspiră",
spune Schiller, „în mod necesar și potrivit naturii lor, la obține-
rea satisfacției; dar tocmai pentru că ambele sînt necesare și am-
bele aspiră la obiecte opuse, această dublă necesitate se anulea-
ză, iar voința afirmă o libertate deplină între ele. Voința este
deci aceea care se comportă ca o forță în raport cu cele două
instincte […], dar nici unul din ele nu poate prin el însuși să se
comporte ca o forță față de celălalt. […] în om nu există o forță
mai mare decît propria sa voință, și libertatea sa interioară nu
poate fi suprimată decît de ceea ce îl suprimă și pe el însuși,
adică de moarte sau de orice fel de pierdere a conștiinței."63
* „Umed și grosolan" («. t.).
63 Loc. cit., Scrisoarea a 19-a.

124 TIPURI PSIHOLOGICE
169. Este adevărat că, logic vorbind, contrariile se anulează,
dai practic, nu este așa: instinctele se opun reciproc în mod ac-
tiv și provoacă un conflict, mai întîi irezolvabil. Voința ar putea,
ce-i drept, să decidă, dar numai atunci cînd se anticipează acea
stare la care urmează să se ajungă. Problema modului în care
omul iese din barbarie nu este încă rezolvată și nu este încă
instalată acea condiție care, singură, ar putea conferi voinței di-
recția capabilă să satisfacă și să împace ambele instincte. Sem-
nul condiției barbariei este tocmai acela că voința este determi-
nată unilateral de o singură funcție, căci voința trebuie să aibă
totuși un conținut, un scop. Și cum ar putea fi altfel decît printr-un
proces psihic anterior în care o judecată intelectuală ori afectivă,
sau un apetit senzual, să confere voinței conținut și scop. Cedînd
apetitului senzual, ca motiv voluntar, acționăm corespunzător cu
un singur instinct și împotriva judecății noastre raționale. Invers,
lăsînd judecata rațională să stingă conflictul, nici cea mai echi-
tabilă repartizare a interesului nu va putea decît să se sprijine
tot pe judecata rațională și să cedeze celuilalt instinct preroga-
tivele asupra scnzonalității. Atita timp cit voința va fi obligată
să-și extragă conținutul fie dintr-un instinct, fie din altul, ca va
fi determinată într-o măsură mai marc cînd de unul, cînd de ce-
lălalt. Spre a putea aplana într-adevăr conflictul, voința ar trebui
să se întemeieze pe o condiție mediană sau pe un proces inter-
mediar cu un conținut echidistant față de cele două laturi. Acest
conținut ar trebui să fie, după definiția lui Schiller, de natură
simbolică, deoarece numai simbolul poate asuma o poziție me-
diatoare între contrarii. Realitatea presupusă de unul dintre in-
stincte este alta decît aceea presupusă de celălalt instinct. Rea-
litățile celor două instincte își sînt reciproc ireale sau aparente.
Or, simbolului îi revine acest caracter dublu de real și ireal.
Dacă n-ar fi decit real, el nu ar mai fi simbol, ci fenomen real,
lipsit de orice simbolism. Simbolic poate fi doar ceea ce cuprin-
de în sine un anume lucru și contrariul său. Dacă ar fi ireal, el
n-ar fi decît imaginație goală, lipsită de orice referință reală și,
prin urmare, nu ar mai fi simbol.
170. Funcțiile raționale sînt, potrivit naturii lor, incapabile să
creeze simboluri, căci ele produc doar raționalitate, care este

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 125
univoc determinată și nu cuprinde concomitent și contrariul ei.
Tot astfel, funcțiile senzorialității nu sînt în stare să creeze sim-
boluri, căci și ele sînt determinate univoc de către obiect și se
conțin doar pe sine. Ar trebui deci, pentru a găsi acea temelie
imparțială a voinței, să ne adresăm altei instanțe, în care con-
trariile să nu fie net separate, ci să se afle încă în unirea lor
primitivă. Evident, acesta nu este cazul conștiinței. Căci con-
știința este în esența ei discriminare, distincție între eu și non-
eu, între subiect și obiect, între da și nu etc. Distincției conștien-
te i se datorează de altfel separarea perechilor de contrarii, căci
singură conștiința poate deosebi ceea ce e potrivit de ceea ce e
nepotrivit sau lipsit de valoare. Ea singură poate declara că o
funcție anume este valoroasă iar alta lipsită de valoare și îi poate
de aceea conferi uneia forța voinței și reprima celeilalte pre-
tențiile. Acolo însă unde lipsește conștiința, unde instinctualita-
tea domină inconștient, nu există nici o reflecție, nici un fel de
pro el contra, nici o dezbinare, ci simple evenimente, instinc-
tualitate ordonată, proporție a vieții. (Și anume în măsura în care
instinctul nu întîlnește situații la care nu este adaptat. într-un ast-
fel de caz apar stagnare, afect, confuzie și panică.)
ni. Ar fi deci lipsit de perspectivă dacă ne-am adresa con-
științei pentru a decide în conflictul dintre instincte. O decizie
conștientă ar fi un simplu act arbitrar și nu ar putea să confere
voinței niciodată acel conținut simbolic care, singur, este în mă-
sură să mijlocească pe cale irațională o opoziție logică. Pentru
aceasta trebuie să mergem mai adînc, să atingem acele temelii
ale conștiinței care mai păstrează încă instinctualitatea primi-
tivă, anume în inconștient, acolo unde toate funcțiile psihice se
varsă, nediferențiate, în activitatea primitivă fundamentală a psi-
hicului. Lipsa de distincțivitate din inconștient provine mai întîi
din legătura aproape nemijlocită a tuturor centrilor cerebrali și,
în al doilea rînd, din valoarea energetică relativ slabă a elemen-
telor inconștiente.64 Că acestea posedă relativ puțină energie re-
64 H. Nunberg, „Ober korperliche Begleiterscheinungen assoziativer Vor-
gănge", în: Jung, Diagnostische Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ș. urm.

126 TIPURI PSIHOLOGICE
zultă din faptul că, dacă un element inconștient este accentuat
mai puternic, el încetează să mai fie subliminal, ridicîndu-se pes-
te pragul conștiinței, și anume datorită unei energii particulare
ce îi este proprie. El devine atunci „idee subită", „reprezentare
liberă" (Herbart). Valorile energetice puternice ale conținuturi-
lor conștiinței acționează ca o iluminare intensă care permite
recunoașterea deslușită a deosebirilor dintre ele și exclude con-
fuziile. Invers, în inconștient, elementele cele mai eterogene se
substituie reciproc, în măsura în care posedă o analogie fie și
vagă, tocmai datorită clarității lor reduse, a valorii lor energetice
mici. Chiar percepții eterogene se contopesc, precum se vede în
cazul „fotismelor" (Bleuler), al „audiției colorate". Limba însăși
conține nu puține astfel de contopiri inconștiente, așa cum am
arătat de exemplu pentru sunete, lumină și stări afective.65
172. Inconștientul ar fi acea instanță psihică în care tot ceea
ce este separat și opus în conștiință se contopește în grupări și
forme care, odată ridicate la lumina conștiinței, manifestă o na-
tură în care intră elemente componente atît ale unei părți, cît și
ale celeilalte și care, fără să aparțină nici uncia din ele, reven-
dică o poziție intermediară autonomă Această poziție interme-
diară îi conferă, în raport de conștiință, va!c?.re și nonvaloare;
nonvaloare, în măsura în care în grupările ei nimic deslușit nu
poate fi direct perceput, motiv pentru care conștiința se simte
stînjenită și nu știe ce are de făcut cu ele; valoare însă, în măsu-
ra în care tocmai indistinctibilitatea îi conferă acel caracter sim-
bolic ce revine de drept conținutului unei voințe mediatoare. în
afară de voință, în întregime dependentă de conținutul său, omul
mai dispune de un mijloc auxiliar, anume de inconștient, acea
matrice a fanteziei creatoare, capabilă în orice clipă să plăsmu-
iască, pe calea procesului natural al activității psihice elemen-
tare, simbolurile caiepot sluji la determinarea voinței mediatoa-
re. Spun „pot", căci simbolul nu vine să ocupe eo ipso golul, ci
rămîne în inconștient, atîta timp cît valorile energetice ale con-
ținuturilor conștiinței depășesc valoarea sa. în condiții normale,
65 WandTungen und Symbole der Libido, pp. 155 ș. urm. (reeditare: Sym-
bole der Wandlung în: Gesammelte Werke, V).

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 127
este întotdeauna așa, iar în condiții anormale e vorba de o răs-
turnare a distribuirii valorilor, in care inconștientului îi revine
un rol mai mare decît conștiinței. în atare situație, simbolul iese
la suprafața conștiinței, fără iasă a fi receptat de voința conștien-
tă și de funcțiile executive conștiente, căci datorită răsturnării
valorilor, funcțiile devin subliminale. Devenit superliminal, in-
conștientul provoacă o stare anormală, o tulburare mentală.
173. în condiții normale, simbolului inconștient trebuie să i
se aducă energie pe cale artificială pentru ca el să-și sporească
valoarea și să se apropie astfel de conștiință. Lucrul acesta se
produce — și aici ne alăturăm ideii de distincție sugerată de
Schiller — prin deosebirea sinelui de contrarii. Deosebirea echi-
valează cu o retragere a libidoului din ambele părți, în măsura
in care libidoul este disponibil. Investit în instincte, libidoul este
doar în parte disponibil, exact pe măsura forței voinței ce repre-
zintă acea masă de energic de care eul dispune în mod liber. în
acest caz, șinele este scopul posibil al voinței. Yl\ este cu atît
mai accesibil cu cî"t conflictui stopează mai energic dezvoltarea.
Voința decide în acest caz nu intre contrarii, ci doar in privința
sinelui, adică energia disponibilă este retrasă in sine, cu alte cu-
vinte, este introvertită. Introvertirca semnifică doar faptul că,
reținut de către sine, libidoului îi este interzisă participarea la
lupta contrariilor. Deoarece drumul către exterior ii este barat,
libidoul se îndreaptă, firește, către gindirc, riscînd să intre din
nou în conflict. Ține de actul distingerii și al introvertirii faptul
că libidoul disponibil este retras nu numai din obiectul exterior,
ci și din obiectul interior, adică din gîndirc. în felul acesta, el
devine lipsit de obiect, nu se mai raportează la nimic clin ceea
ce ar putea să fie conținut conștient și se scufundă în incon-
știent, unde ia automat in primire materialul disponibil al fan-
teziei pe care îl împinge in sus.
174. Expresia „formă vie", prin care Schiller desemnează
simbolul, este fericit aleasă, deoarece materialul fanteziei care
este ridicat la suprafață închide în el imagini ale dezvoltării psi-
hologice a individului în stările sale succesive, un fel de semn
anticipativ sau de descriere a drumului de urmat între contrarii.

128 TIPURI PSIHOLOGICE
Chiar dacă activitatea discriminatorie a conștiinței nu înțelege
adesea mare lucru din aceste imagini, intuițiile au totuși o forță
vie care poate acționa determinant asupra voinței. Determinarea
voinței se exercită în ambele direcții, ceea ce, după oarecare
timp, întărește din nou contrariile. Conflictul reînnoit duce însă
în mod necesar la procesul pe care I-am descris, permițînd de
fiecare dată un nou pas înainte. Am numit această funcție de
mediere a contrariilor funcție transcendentă; prin ea nu înțeleg
nimic misterios, ci doar o funcție de elemente conștiente și in-
conștiente sau, ca în matematică, o funcție comună de mărimi
reale și imaginare.66
175. în afară de voință — a cărei importanță nu intenționez
să o micșorez — noi dispunem și de fantezie creatoare, ca func-
ție instinctuală și irațională, singura care poate să confere voin-
ței un conținut capabil să împace contrariile. Schiller a conceput
fantezia ca izvor de simboluri și a denumit-o „instinct ludic",
neputînd, prin urmare, să se mai folosească de ea pentru moti-
varea voinței. Spre a ajunge la conținutul voinței, el recurge la
rațiune care îl duce astfel doar la una din laturi. Dar se apropie
uimitor de mult de problema noastră, atunci cînd afirmă: „Acea
forță a senzației trebuie să fie deci nimicită înainte ca legea" —
respectiv voința rațională — „să poată fi înălțată în locul ei. Deci,
nu este de ajuns să se înceapă ceva ce încă n-a mai fost; în
primul rînd, trebuie să înceteze ceva care a fost. Omul nu poate
să treacă direct de la senzație la gîndire; el trebuie să facă un
pas înapoi, căci numai cînd o determinare este anulată, poate
intra în scenă determinarea contrară. El trebuie deci […] pe mo-
ment să fie liber de orice determinare și să parcurgă o stare de
pură determinabilitate. Trebuie, prin urmare, să se întoarcă într-un
anumit fel la acea stare negativă a purei indeterminări, în care
56 Subliniez faptul că prezint aici această funcție doar în principiu. Alte
contribuții la această problemă foarte complexă, în legătură cu care o impor-
tanță fundamentală o are modul de receptare a materialelor inconștiente în con-
știință, se găsesc în lucrările mele Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem
Unbewufiten. Ober die Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII),
Psychologie und Alchemie (Gesammelte Werke, XII), Die transzendente
Funktion (Gesammelte Werke, VIII).

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 129
se afla înainte ca ceva anume să lase o impresie asupra simțuri-
lor sale. Acea stare era însă complet lipsită de conținut, iar acum
problema care se pune este aceea de a îmbina o indeterminare
egală și o egal de nelimitată determinare cu cel mai mare con-
ținut posibil, căci din această stare trebuie să rezulte nemijlocit
ceva pozitiv. Determinarea prin senzație trebuie deci să fie
păstrată pentru ca omul să nu piardă realitatea; totodată, ea tre-
buie să fie anulată în măsura în care este limitare, deoarece tre-
buie să aibă loc o determinabilitate nelimitată."67
176. Acest pasaj dificil poate fi ușor înțeles în baza celor spu-
se mai sus, respectiv gîndindu-ne la faptul că Schiller este per-
manent înclinat să caute soluția la nivelul voinței raționale.
Acest moment trebuia pus în paranteză. După care toate afir-
mațiile lui devin clare. Pasul înapoi este distincția între instinc-
tele contrarii, desprinderea libidoului de obiectele interioare și
exterioare și retragerea lui din ele. Schiller are aici mai întîi în
vedere obiectul senzorial, căci el urmărește mereu să fie de par-
tea gîndirii raționale care i se pare indispensabilă pentru deter-
minarea voinței. Totuși i se impune necesitatea anulării oricărei
determinări, ceea ce implică desprinderea de obiectul interior,
de idee; altminteri, nu s-ar putea ajunge la o lipsă totală de con-
ținut și de determinare, deci la acea stare inițială a inconștien-
tului în care nici o conștiință discriminatorie nu opune subiectul
și obiectul. Schiller se referă evident la ceea ce s-ar putea numi
introvertire în inconștient.
177. „Determinabilitate nelimitată" înseamnă evident ceva
asemănător stării din inconștient în care totul acționează nedis-
criminatoriu asupra totului. Această stare vidă a conștiinței tre-
buie să fie „îmbinată cu cel mai mare conținut posibil". Acest
conținut, replică la conștiința vidă, nu poate fi decît conținutul
inconștient, căci un altul nu există. Se exprimă astfel unirea dintre
inconștient și conștient, iar „din această stare trebuie să rezulte
ceva pozitiv". Acest „pozitiv" este pentru noi determinarea sim-
bolică a voinței. Pentru Schiller este o „stare intermediară" din
care rezultă unirea senzației cu gîndirea. El o numește „stare de
67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.

130 TIPURI PSIHOLOGICE
spirit intermediară" în care senzorialitatea și rațiunea sînt con-
comitent active, dar tocmai de aceea își anulează reciproc forța
determinantă și produc prin opunere o negație.
178. Anularea contrariilor produce un gol pe care îl numim
inconștient. Această stare este accesibilă oricărei determinări,
tocmai pentru că nu e determinată de contrarii. Schiller o nu-
mește stare „estetică" (loc. cit.). E ciudat că el trece cu vederea
faptul că, în ea, senzorialitatea și rațiunea nu pot fi concomitent
„active", căci, cum spune Schiller însuși, ele se suspendă prin
negare reciprocă. Dar pentru că ceva trebuie să fie activ iar
Schiller nu are la dispoziție altă funcție, el crede că active trebu-
ie să fie tocmai perechile de contrarii. Activitatea acestora există
într-adevăr, dar conștiința fiind „vidă", ea trebuie în mod nece-
sar să se desfășoare în inconștient.68 Or, lui Schiller îi lipsește
acest concept, motiv pentru care aici el se contrazice. Funcția
estetică mediană ar echivala deci cu ceea ce noi am socotit a fi
activitatea producătoare de simboluri a fanteziei creatoare.
Schiller definește „constituția estetică" drept relația unui lucru
„cu totalitatea feluritelor noastre forțe (facultăți ale sufletului),
fără ca el să fie pentru vreuna din acestea un obiect determinat",
în locul unei astfel de definiții vagi, Schiller ar fi făcut mai bine
să revină asupra noțiunii sale de simbol, căci aceasta posedă
calitatea de a se referi la toate funcțiile psihice, fără ca obiectul
determinat să fie doar al uneia dintre ele. Rezultatul atingerii
„stării de spirit intermediară" este, după Schiller, faptul că omul
are „de acum încolo posibilitatea de la natură să facă din sine
ceea ce voiește — faptul că i s-a restituit în întregime libertatea
de a fi ceea ce trebuie să fie" {loc. cit.). Deoarece demersul lui
Schiller este precumpănitor intelectual și rațional, el cade vic-
timă propriului său mod de a judeca. Ceea ce se vede și din
alegerea expresiei „estetic". Dacă ar fi cunoscut literatura in-
diană, și-ar fi dat seama că „imaginea originară" care îi răsărise
în minte avea o cu totul altă semnificație decît una „estetică".
Intuiția lui a găsit modelul inconștient care zace dintotdeauna
68 După cum spune Schiller, pe bună dreptate, în starea estetică omul este
nul (loc. cit.. Scrisoarea a 21-a).

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 131
în spiritul nostru, dar I-a interpretat ca fiind estetic, deși el însuși
îi subliniase mai înainte caracterul simbolic. Imaginea originară
la care mă refer este acea plăsmuire ideatică particulară a Orien-
tului care s-a concentrat, în India, în învățătura despre Brahman-
Ătman, iar în China și-a găsit reprezentantul filozofic în persoa-
na lui Lao-Zi.
179. Concepția indiană propovăduiește eliberarea de contrarii
prin care se înțeleg toate stările afective și toate legăturile emo-
ționale privind obiectul. Eliberarea urmează după retragerea li-
bidoului din toate conținuturile, ceea ce produce o introvertire
completă. Acest proces psihologic este desemnat, în mod sem-
nificativ, prin expresia tapas, tradusă cel mai potrivit prin au-
toincubație. Ea descrie excelent starea de meditație interioară
fără conținut în care libidoul, ca o căldură de incubator, este
condus către propriul sine. Prin retragerea totală a oricărui in-
teres pentru obiect, apare în interior, în mod necesar, un echi-
valent al realității obiective, respectiv o identitate deplină dintre
interior și exterior, care, din punct de vedere tehnic, poate fi
desemnată prin tat twam asi (acesta ești tu). Din contopirea si-
nelui cu relațiile lui cu obiectul rezultă identitatea dintre sine
(Ătman) și esența lumii (adică relațiile subiectului cu obiectul),
în așa fel îneît se recunoaște identitatea dintre Ătman-ul interior
și cel exterior. Noțiunea de Brahman este doar cu puțin diferită
de noțiunea de Ătman, prin faptul că în Brahman nu este cu-
prinsă explicit noțiunea de sine, ci doar o stare generală, impo-
sibil de definit mai precis, în care interiorul și exteriorul sînt
contopite.
180. O noțiune într-un anume sens paralelă cu tapas este yo-
ga, prin care se cuvine înțeles mai puțin o stare de meditație și
mai mult o tehnică conștientă de acces la condiția tapas. Yoga
este o metodă prin care libidoul este „retras" programat și eli-
berat astfel de legăturile întreținute cu contrariile. Scopul urmă-
rit de tapas și de yoga stă în producerea unei stări intermediare
din care să ia naștere elementul creator și eliberator. Pentru in-
divid, succesul psihologic constă în a ajunge la Brahman, la „lu-
mina supremă" sau ănanda (desfătare). Acesta este scopul ultim
al exercițiului soteriologic. Același proces este însă gîndit și

132 TIPURI PSIHOLOGICE
cosmogonic: din Brahman-Ătman ca temelie cosmică izvorăște
întreaga creație. Mitul cosmogonic este, ca orice mit, o proiecție
de procese inconștiente. Existența acestui mit dovedește că în
inconștientul practicantului-ta/?as au loc procese creatoare care
trebuie înțelese ca reajustări în raport cu obiectul. Schiller afir-
mă: „De îndată ce într-un om se face lumină, nici în afara lui
nu mai este noapte; de îndată ce se face liniște în el, și furtuna
din univers se potolește, iar forțele naturii învrăjbite își află pa-
cea între hotare statornice. Nu este de aceea de mirare că stră-
vechile poeme vorbesc despre acest mare eveniment dinlăuntrul
omului ca de o revoluție în lumea din afară…"69 Prin yoga, re-
lațiile cu obiectul sînt introvertite și deposedate de valoare, ele
sînt cufundate în inconștient, unde pot intra, cum am arătat mai
sus, în noi asocieri cu conținuturile inconștiente și de unde, după
încheierea exercițiului tapas, pot reapărea, astfel transformate,
din nou în obiect. Prin schimbarea relației cu obiectul, acesta
primește o nouă față. El este ca recreat, de aceea mitul cosmo-
gonic este un simbol excelent pentru a semnifica rezultatul exer-
cițiului tapas. în orientarea, ca să spunem așa, exclusiv intro-
vertită a exercițiilor religioase indiene, readaptarea la obiect nu
are de altfel nici o importanță, ea subzistînd ca mit cosmogonic
explicativ, inconștient proiectat, care nu ajunge practic să fie
remodelat. în această privință atitudinea religioasă indiană este
diametral opusă celei occidental creștine, prin faptul că princi-
piul creștin al iubirii este extravertit și are neapărată trebuință
de obiectul exterior. Primul principiu dobîndește bogăția cu-
noașterii, cel de al doilea, plinătatea lucrărilor.
181. în noțiunea de Brahman este cuprinsă și noțiunea de rita
(calea dreaptă), de ordine universală. în Brahman, ca esență
creatoare și temelie a lumii, lucrurile sînt pe calea cea dreaptă,
căci în Brahman ele sînt veșnic topite și veșnic recreate; din
Brahman rezultă orice dezvoltare ce urmează calea ordonată.
Noțiunea de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea lui Lao
Zi. Dao este „drumul drept", guvernarea potrivit legii, o cale ce
trece prin mijlocul contrariilor, liberă de ele și totuși unindu-le
69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 133
în sine. Sensul vieții este de a urma această cale de mijloc și de
a evita drumurile ocolite prin contrarii. Lui Lao Zi îi lipsește
momentul extatic; acesta este înlocuit de o claritate filozofică
superioară, de o înțelepciune intelectuală și intuitivă, netulburată
de cețuri mistice și care reprezintă cel mai înalt grad de supe-
rioritate spirituală accesibilă; fiind consecutiv lipsită în aseme-
nea măsură de orice element haotic, ea se află la o distanță
astronomică de tot ceea ce este dezordine în lumea reală. Ea
îmblînzește tot ceea ce e sălbatic, dar fără a-i purifica și trans-
forma în ceva mai înalt.
182. S-ar putea obiecta că analogia între teoriile lui Schiller
și aceste idei aparent îndepărtate este forțată. Se cuvine însă
avut în vedere faptul că, puțin timp după Schiller, tocmai aceste
idei s-au impus energic geniului lui Schopenhauer și s-au îmbi-
nat intim cu spiritul occidental germanic, de unde nu au dispărut
nici astăzi. După părerea mea, nu contează că traducerea latină
a Upanișadelor de către Anquetil du Perron70 i-a fost accesibilă
lui Schopenhauer, în vreme ce Schiller nu face nici o referire
explicită la informațiile, ce-i drept, sărăcăcioase în această pri-
vință din epoca lui. Experiența practică mi-a dovedit de sufi-
ciente ori că pentru a se produce astfel de legături nu sînt ne-
cesare transmisii directe. Observăm aceeași analogie și în cazul
lui Eckhart, în parte și în acela al lui Kant, ale căror idei sînt
uimitor de asemănătoare cu ideile Upanișadelor, fără ca ei să fi
suferit direct sau indirect nici cea mai mică înrîurire a acestora.
Același lucru se petrece cu miturile și simbolurile care pot apă-
rea ca produse autohtone în toate colțurile lumii și pot fi, cu
toate acestea, identice, deoarece sînt plăsmuite de același incon-
știent uman de pretutindeni, ale cărui conținuturi sînt infinit mai
puțin diferite unele față de celelalte decît sînt rasele și indivizii.
183. Consider necesar să fac o paralelă între ideile lui Schiller
și cele ale Orientului pentru a le elibera pe primele de haina
prea strimtă a estetismului71. Estetismul nu este în măsură să
70 Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum), 1801-1802.
71 Folosesc cuvîntal „estetism" ca expresie abreviată pentru „concepție
estetică de viață". Deci nu am în vedere acel estetism, de nuanță peiorativă,
referitor ia actul estetic sau la sensiblerie, pe care I-am putea numi „esteticism".

134 TIPURI PSIHOLOGICE
rezolve sarcina eminamente gravă și dificilă a educației omului,
tocmai prin faptul că pleacă de la premisa care, de fapt, ar trebui
să-i fie concluzie, anume aptitudinea de a iubi frumosul. El nu
adîncește problema pentru că evită să ia în considerare răul,
urîtul și dificilul, tinzînd mereu către desfătare, fie și către una
nobilă. De aceea estetismul este lipsit de orice forță de motivație
etică, fiind în esența sa doar un hedonism rafinat. Schiller se
străduiește, e drept, să introducă o motivație morală, neapărat
necesară, dar nu reușește să convingă, deoarece atitudinea este-
tică îl pune în imposibilitatea de a vedea consecințele ce decurg.
din recunoașterea celeilalte laturi a naturii umane. Conflictul
care rezultă îi produce omului o astfel de confuzie și de sufe-
rință, încît contemplînd frumosul, el ajunge în cel mai bun caz
să își refuleze contrariile, fără să se elibereze de ele, ceea ce
duce la refacerea condiției de la început. Pentru a-i ajuta pe om
să depășească acest conflict, e necesară o altă atitudine decît
estetică, ceea ce se vede tocmai din paralela cu ideile Orientului.
Filozofia religioasă indiană a înțeles această problemă în toată
profunzimea ei și a arătat care sînt categoriile de mijloace ne-
cesare pentru rezolvarea conflictului. Este nevoie de un efort
moral suprem, de o abnegație supremă, de o gravitate religioasă
supremă, într-un cuvînt de sfințenie. După cum se știe, deși a
recunoscut importanța esteticii, Schopenhauer a insistat mai cu
seamă asupra acestei laturi a problemei.
i»4. Oricum însă, nu trebuie să ne facem iluzii asupra faptu-
lui că expresiile „estetic", „frumusețe" etc. ar fi avut pentru
Schiller același sens ca pentru noi. Nu exagerez, în mod sigur,
dacă spun că pentru el „frumusețea" era un ideal religios. Schil-
ler a avut cultul frumuseții. Ceea ce el numește „dispoziție este-
tică" s-ar putea tot atît de bine chema „evlavie religioasă". Fără
a spune ceva în acest sens și fără a considera în chip explicit
că problema sa centrală e de ordin religios, el a ajuns totuși pe
cale intuitivă la problema religioasă, ce-i drept la aceea a pri-
mitivului, pe care a dezvoltat-o pe larg în studiile sale, fără însă
a o epuiza.
185. Este curios că în cursul reflecțiilor sale, problema „in-
stinctului ludic" trece pe al doilea plan, în favoarea noțiunii de

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 135
dispoziție estetică ce pare să capete o importanță aproape mis-
tică. Cred că lucrul acesta nu este întîmplător, ci are o cauză
precisă. Adesea, cele mai bune și mai profunde idei dintr-o ope-
ră oarecare se refuză cu îndărătnicie unei înțelegeri și formulări
limpezi, chiar dacă ici-colo, ele sînt sugerate și deci, s-ar zice,
sînt apte a fi clar sintetizate. Mi se pare că o astfel de dificultate
ar exista și aici. Schiller însuși a alăturat noțiunii de „dispoziție
estetică", stare creatoare intermediară, idei care pun fără difi-
cultate în lumină profunzimea și gravitatea acestui concept. Pe
de altă parte, el a văzut tot atît de limpede în „instinctul ludic"
activitatea intermediară pe care o căuta. Nu se poate nega faptul
că aceste două poziții se opun întrucîtva, căci jocul și gravitatea
se împacă anevoie. Gravitatea izvorăște dintr-o constrîngere in-
terioară profundă, căreia jocul ti este expresia exterioară, orien-
tarea către conștiință. Să fim bine înțeleși, e vorba nu de o voință
ludică, ci de o trebuință ludică, de o activitate ludică a fanteziei,
datorată unei constrîngeri lăuntrice, fără coerciții exercitate de
împrejurări sau de voință. Este un joc grav.12 Și totuși, joc —
văzut din afară, din unghiul conștiinței, deci din punctul de ve-
dere al judecății colective. Dar este un joc din constrîngere in-
terioară. Aceasta este calitatea ambiguă proprie oricărei creații.
Dacă jocul se desfășoară în sine însuși, fără a produce ceva du-
rabil și viu, atunci el e doar joc, altminteri însă e vorba de mun-
că creatoare. Dintr-o mișcare ludică de factori ale căror raporturi
nu sînt fixate inițial iau naștere grupări pe care un intelect critic,
dotat cu simțul observației, le poate ulterior evalua. Producerea
noului cade nu în seama intelectului, ci a instinctului ludic pus
în mișcare de constrîngerea interioară. Spiritul creator se joacă
împreună cu obiectele pe care le iubește. De aceea orice activi-
72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen Grenzen beim Gebrauch schoner
Formen, Cotta, 1826, voi. 18, p. 195. „Pentru faptul că în cazul omului este-
ticește rafinat fantezia se orientează după reguli pînă și în jocurile ei libere și
că simțul nu se complace în desfătare fără acordul rațiunii, se cere lesne rațiunii
contraserviciul de a se orienta în gravitatea legilor ei după interesele fanteziei
și de a nu ordona voinței fără acordul instinctelor senzoriale."

136 TIPURI PSIHOLOGICE
tate creatoare a cărei posibilitate rămîne ascunsă mulțimii poate
fi ușor interpretată ca o joacă. Există, cu siguranță, foarte puțini
creatori cărora nu li se poate aduce învinuirea că se joacă. Ori-
cum, în ce îl privește pe insul genial care a fost Schiller, ne
simțim îndemnați să considerăm valabile aceste puncte de ve-
dere. Deși el însuși, aspirînd să treacă dincolo de omul de ex-
cepție și de modul acestuia de a fi, a dorit să ajungă la omul în
genere spre a-i acorda și lui acea parte de avantaje și de mîntuire
pe care creatorul, fie și din motive de constrîngere interioară
foarte puternică, nu le poate, oricum, evita. Posibilitatea de a
extinde acest punct de vedere la educarea omului nu este însă
de la bun început garantată, cel puțin nu pare să fie.
186. Pentru a decide în această chestiune, trebuie să căutăm,
ca întotdeauna în astfel de cazuri, mărturii în istoria spiritului
uman. în acest scop este necesar să ne reamintim baza de la
care am pornit în tratarea acestei probleme: am văzut că Schiller
pretinde detașarea de contrarii pînă la obținerea unei stări de vid
total a conștiinței, în care nici senzații, nici sentimente, nici gîn-
duri, nici intenții să nu joace nici un rol. Această stare dorită
este deci una a conștiinței nediferențiate sau a unei conștiințe în
care toate conținuturile și-au pierdut diferențele prin depotenția-
lizarea valorilor lor energetice. Or, o conștiință veritabilă este
posibilă doar acolo unde valorile produc o diferențiere a con-
ținuturilor. Unde aceasta lipsește, nu poate exista nici o con-
știință veritabilă. Drept urmare, putem numi această stare „in-
conștientă", deși posibilitatea conștiinței există de fiecare dată.
Este așadar vorba de un „abaissement du niveau mental" (Janet)
de natură artificială, de unde și asemănarea cu yoga și cu stările
de „engourdissement" hipnotic. După cîte știu, Schiller nu s-a
pronunțat niciodată în legătură cu felul în care își reprezenta, de
fapt, tehnica — spre a folosi acest cuvînt — de producere a
dispoziției estetice. Exemplul cu Juno Ludovisi pe care îl dă în
treacăt în scrisorile sale73 ne arată că starea de „evlavie estetică"
este o dăruire totală către obiectul contemplației și o trăire em-
73 Vber die ăsthetische Eniehung des Menschen, Scrisoarea a 15-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 137
patetică în el. Această stare nu este însă caracterizată de o lipsă
de conținut și de determinare. Exemplul de mai sus, invocat ca
și alte pasaje, arată însă că, oricum, Schiller avea în vedere ide-
ea de „evlavie"74. Ne situăm, astfel, din nou în domeniul feno-
menelor religioase; totodată ni se deschide posibilitatea afectivă
de a extinde atare puncte de vedere la omul în general. Starea
de evlavie religioasă este un fenomen colectiv, independent de
înzestrarea individuală.
187. Dar mai există și alte posibilități. Am văzut mai sus că
vidul de conștiință, respectiv starea inconștientă, este provocat
de o cufundare în inconștient a libidoului. în inconștient se află
deja conținuturi relativ accentuate, respectiv complexe de remi-
niscențe din trecutul individual, mai ales complexul parental ca-
re este, în genere, identic cu complexul copilăriei. Prin evlavie,
adică prin cufundarea libidoului în inconștient, complexul co-
pilăriei este reactivat, sînt reînsuflețite mai ales relațiile cu pă-
rinții. Fanteziile izvorite din această reactivare prilejuiesc apa-
riția divinităților paterne și materne, ca și trezirea raporturilor
religioase filiale față de Dumnezeu și a sentimentelor infantile
corespunzătoare. în mod semnificativ, simbolurile părinților sînt
conștientizate, fapt explicat de Freud prin refularea imagoului
parental de către rezistențe legate de incest. Sînt de acord cu
această explicație, dar cred că ea este incompletă, căci trece cu
vederea sensul extraordinar al acestei substituții simbolice.
Simbolizarea în imagine a divinității semnifică un progres uriaș
față de concretism și de senzorialitatea reminiscenței, prin faptul
că acceptînd „simbolul" ca simbol real, regresia se transformă
în progresie, în timp ce ea ar rămîne ca atare, dacă așa-numitul
simbol ar fi definitiv declarat doar ca semn al părinților ade-
vărați, pierzîndu-și astfel caracterul autonom.75
188. Acceptînd realitatea simbolului, omenirea a ajuns la zeii
ei, adică la realitatea ideii, care face din om stăpînul pămîntului.
Evlavia este, cum o concepe pe bună dreptate Schiller, o mișca-
re regresivă a libidoului către origine, o cufundare în izvorul
74 Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul feminin ne imploră adorația."
75 Am explicat pe larg acest punct de vedere în lucrarea Wandlungen und
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung, în Gesammelte Werke, V).

138 TIPURI PSIHOLOGICE
începutului. De aici se ridică simbolul ca o imagine a mișcării
progresive incipiente care reprezintă o sinteză a tuturor factori-
lor inconștienți, „forma vie", cum numește Schiller simbolul, o
imagine a lui Dumnezeu, cum arată istoria. Nu este de aceea
întîmplător că autorul nostru a ales drept paradigmă tocmai o
imagine a divinității, pe Juno Ludovisi. Goethe lasă să apară din
trepiedul mumelor imaginile zeiești ale lui Paris și Elenei, pe de
o parte, cuplul parental întinerit, pe de alta, simbolului unui pro-
ces intim de unire pe care Faust și-i dorește pătimaș ca pe o
supremă reconciliere lăuntrică, așa cum apare limpede din scena
următoare și cum rezultă tot atît de limpede din desfășurarea
celei de a doua părți. Din chiar exemplul lui Faust, se vede că
viziunea simbolului trimite la continuarea drumului vieții și că
atrage libidoul către un țel încă depărtat, dar care acționează ne-
contenit asupra lui, în așa fel îneît viața i se aprinde ca o flacără
și se avîntă fără oprire către țeluri situate în depărtare. De aici,
valoarea și sensul simbolului religios. Am în vedere, firește, nu
simboluri încremenite dogmatic, moarte, ci simboluri care se ri-
dică din inconștientul creator al omului viu. Importanța uriașă
a unor astfel de simboluri poate fi negată doar de acela care
consideră că istoria universală începe cu ziua de astăzi. N-ar
trebui să vorbim despre importanța simbolurilor, din păcate însă
sîntem nevoiți să o facem, căci spiritul epocii noastre își închi-
puie că se află chiar deasupra propriei sale psihologii. Punctul
acesta de vedere, igienico-moral, se interesează întotdeauna
dacă un lucru anume este nociv sau util, corect sau incorect. O
psihologie adevărată nici nu se interesează de așa ceva; ei îi
ajunge să știe cum sînt lucrurile în sine.
189. Simbolizarea care rezultă din starea de „evlavie" este, pe
de altă parte, unul din acele fenomene religioase colective care
nu au nici o legătură cu înzestrarea personală. Putem deci ac-
cepta și în această privință posibilitatea unei extinderi a puncte-
lor de vedere discutate la omul în general. Cred că am arătat în
felul acesta cel puțin posibilitatea teoretică de aplicare a ideilor
lui Schiller la psihologia umană generală. Din rațiuni de com-
pletitudine și claritate, țin să mai adaug aici că problema relații-
lor dintre conștiință și modul conștient de viață, pe de-o parte,

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 139
și simbol, de cealaltă parte, mă preocupă de multă vreme. Am
ajuns la concluzia că nu trebuie să atribuim simbolului o valoare
prea mică în virtutea tocmai a importanței sale considerabile ca
reprezentant al inconștientului. Știm din experiența de zi cu zi
în tratarea bolilor nervoase cit de eminentă este importanța prac-
tică a interferențelor inconștiente. Cu cît disociația, adică de-
părtarea atitudinii conștiente față de conținuturile individuale și
colective ale inconștientului, este mai mare, cu atit acesta inten-
sifică sau stăvilește în mod nociv conținuturile conștiinței. Din
rațiuni practice nu trebuie deci să se atribuie simbolului o va-
loare neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o valoare oarecare, in-
diferent dacă e mică sau mare, el capătă prin însuși acest fapt
importanța unui motiv conștient, respectiv el este perceput ca
atare, iar libidoul pe care îl conține are prilejul să se dezvolte
la nivelul modului de viață conștient. Se obține astfel, după pă-
rerea mea, un avantaj practic substanțial: anume, colaborarea
inconștientului, contopirea lui cu activitatea psihică conștientă
și eliminarea astfel a influențelor lui perturbatoare. Această
funcție comună, relația cu simbolul, am desemnat-o prin funcție
transcendentă. Nu pot în cadrul de față să-mi propun lămurirea
exhaustivă a acestei probleme. Altminteri ar trebui să înfățișez
toate acele materiale care rezultă din activitatea inconștientă.
Fanteziile descrise în literatura de specialitate nu dau nici o idee
cu privire la creațiile simbolice despre care e vorba aici. Există,
in schimb, în literatura beletristică, nu puține exemple de astfel
de fantezii, care însă nu au fost observate și înfățișate în toată
„puritatea" lor, ci au fost intens prelucrate „estetic". Dintre aces-
te exemple, țin să menționez în mod special cele două lucrări
ale lui Meyrink, Der Golem și Das gru'ne Gesiclit. Rezerv aces-
tei probleme o cercetare ulterioară.
190. Cu explicațiile de mai sus despre starea intermediară am
depășit în bună măsură ideile lui Schiller de la care am pornit.
Cu toate că el a sesizat cu acuitate și profunzime contradicțiile
naturii umane, nu a depășit, în ce privește încercarea de a găsi
o soluție, faza de început. Impresia mea este că termenul de
„dispoziție estetică" poartă oarecare răspundere pentru această
situație. într-adevăr, Schiller consideră că „dispoziția estetică"

140 TIPURI PSIHOLOGICE
este totuna cu frumosul care transpune sufletul în ea.76 Proce-
dînd astfel, el nu doar confundă cauza cu efectul, ci și atribuie
condiției „nedeterminării", contrar propriei lui definiții, o deter-
minare univocă, identificînd-o cu frumosul. Funcția intermedia-
ră devine astfel ineficientă, de vreme ce, în calitate de frumu-
sețe, ea nedreptățește urîțenia care are și ea un cuvînt de spus.
Schiller definește „constituția estetică" a unui lucru drept cali-
tatea acestuia de a se raporta la „totalitatea diferitelor noastre
forțe". în consecință, „frumosul" și „esteticul" nu coincid, căci
diferitele noastre forțe sînt și esteticește diferite, sînt frumoase
și uritc, și doar un idealist și optimist incorigibil și-ar putea ima-
gina că „totalitatea" naturii umane este absolut „frumoasă". Pen-
tru a fi drepți, trebuie să convenim că ea este o realitate cu părți
luminoase și părți întunecate. Suma tuturor culorilor este cenu-
șiul, suprafețe luminoase pe fond întunecat, suprafețe întunecate
pe fond luminos.
191. Această incompletitudine și insuficiență conceptuală ex-
plică și împrejurarea că modul în care se poate produce starea
intermediară rămîne complet neelucidat. Există nenumărate pa-
saje din care rezultă fără echivoc că „desfătarea produsă de fru-
musețe" provoacă starea intermediară. Astfel, Schiller afirmă:
„Ceea ce ne măgulește simțurile în senzația imediată ne des-
chide sufletul sensibil și mobil oricărei impresii, făcîndu-ne însă
în aceeași măsură mai puțin apți de efort. Ceea ce ne încordează
forțele de gîndire și le invită să-și constituie noțiuni abstracte
ne întărește spiritul în vederea oricărei forme de rezistență, dar
ni-1 și face, corespunzător, mai insensibil, deposedîndu-ne de re-
ceptivitate și sporindu-nerîn egală măsură, autonomia. De aceea,
atît într-un caz, cît și în celălalt, ajungem în mod necesar la
epuizare [… j în schimb, dacă ne dăruim desfătării produse de
frumusețea adevărată, devenim într-o astfel de clipă în egală
măsură stăpîni atît pe forțele noastre pasive, cît și pe cele active
și ne îndreptăm cu aceeași ușurință către lucrurile grave și către
joc, către odihnă și către mișcare, către cedare și către rezistență,
către gîndire abstractă și către intuiție."77
76 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 21-a.
77 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 141
192. Această descriere se opune vehement considerațiilor de
mai sus pivind „condiția estetică", în care omul e socotit a fi
„nul", nedeterminat, în vreme ce aici el apare în cel mai înalt
grad determinat de frumusețe („lăsat pradă ei"). Este inutil să
continuăm examinarea acestei probleme la Schiller. El a atins o
limită, proprie atît lui, cît și epocii în care a trăit, pe care i-a
fost cu neputință să o depășească, deoarece s-a lovit pretutindeni
de „omul cel mai urît", invizibil, a cărui descoperire avea să fie
rezervată vremurilor noastre și lui Nietzsche.
193. Schiller voia să transforme ființa senzorială într-o ființă
estetică. Trebuie să schimbăm natura omului senzorial, spunea
el, trebuie „să supunem formei" viața fizică, omul trebuie să-și
împlinească „destinul fizic […] potrivit legilor frumuseții",
„omul trebuie să-și înceapă viața morală în cîmpul indiferent al
celei fizice", el trebuie să-și „înceapă libertatea rațiunii încă din
interiorul limitelor sale senzoriale. înclinațiilor sale, el trebuie
să le impună legea voinței sale […], trebuie să învețe a rîvni
într-un chip mai nobil."78 !
194. Acest „trebuie" de care vorbește autorul nostru este bine
cunoscuta „obligație morală", invocată ori de cîte ori nu mai
există nici o altă soluție. Și aici ne lovim de limite inevitabile.
Ar fi nedrept să așteptăm ca un singur spirit, oricît de mare, să
rezolve această problemă gigantică, o problemă pe care doar
timpurile și popoarele o pot rezolva, și nici acestea conștient, ci
doar în virtutea destinului lor.
195. Grandoarea ideilor lui Schiller constă în observația psi-
hologică și în sesizarea intuitivă a celor observate. Aș vrea să
mă mai refer aici la unele din ideile sale care merită în mod
special să fie subliniate. Am văzut mai sus că starea interme-
diară este caracterizată de producerea unui ce „pozitiv", anume
a simbolului. Simbolul reunește în natura lui contrariile; așa,
bunăoară, și opoziția real/ireal, prin faptul că el este, pe de o
parte, o realitate psihologică (din cauza eficacității sale), dar pe
de alta, nu corespunde nici unei realități fizice. El este realitate
și totuși aparență. Schiller subliniază limpede această împreju-
78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.

142 TIPURI PSIHOLOGICE
rare79, pentru a face apoi o apologie a aparenței, importantă din
toate punctele de vedere.
196. „între stupiditatea maximă și intelectul cel mai înalt
există o anumită afinitate, în sensul că amîndouă caută doar rea-
lul și că sînt, amîndouă, cu totul insensibile la simpla aparență.
Prima este smulsă din liniștea ei doar de prezența nemijlocită a
unui obiect în simțuri, în vreme ce a doua nu își află liniștea
decît prin readucerea conceptelor ei la fapte și la experiențe;
într-un cuvînt, prostia nu se poate ridica deasupra realității, iar
intelectul nu se poate situa sub adevăr. în măsura deci în care
trebuința de realitate și atașamentul la realitate sînt doar urmări
ale lipsei, indiferența la realitate și interesul pentru aparență sînt
o veritabilă lărgire a omenirii și un pas hotărît spre cultură."80
197. Vorbind mai sus de valoarea acordată simbolului, m-am
referit la avantajul practic de care dispune evaluarea inconștien-
tului: excludem perturbarea inconștientă a funcțiilor conștiente,
prin aceea că, luînd simbolul în calcul, ținem seama de la bun
început de inconștient. Nerealizat, inconștientul lucrează, după
cum se știe, pentru a răspîndi peste toate o aparență falsă: el
apare întotdeauna în obiecte, căci orice inconștient se proiectea-
ză. Dacă putem deci să sesizăm ca atare inconștientul, atunci
desprindem de pe obiecte aparența falsă, ceea ce nu poate decît
avantaja adevărul. Schiller spune: „Acest drept uman de suve-
ranitate este exersat de el (de om) în arta aparenței, și cu cît el
distinge mai strict ceea ce este al meu de ceea ce este al tău, cu
cît separă mai atent esența de formă și cu cît știe să confere
acesteia mai multă autonomie, cu atît mai mult nu va lărgi doar
imperiul frumuseții, ci va păstra neatinse înseși granițele adevă-
rului; căci el nu poate să purifice aparența de realitate fără a
elibera, totodată, realitatea de aparență."81 „A năzui către apa-
rența autonomă pretinde o mai mare capacitate de abstracție, o
mai mare libertate a inimii și o mai mare energie a voinței decît
79 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
80 Loc. cit., Scrisoarea a 26-a.
81 Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 143
îi trebuie omului ca să se limiteze la realitate, iar el va trebui
să o depășească pe aceasta din urmă pentru a ajunge la cea
dinții."82
2. Tratatul despre poezia naivă și sentimentală
198. O vreme mi s-a părut că împărțirea poeților în naivi și
sentimentali, pe care o face Schiller83, are la bază criterii care
coincid cu punctele de vedere expuse aici. După o matură chib-
zuință am ajuns la concluzia că lucrurile nu stau așa. Definiția
lui Schiller este simplă: poetul naiv este natură, cel sentimental
caută natura. Această formulă simplă este seducătoare în măsu-
ra în care stabilește două moduri diferite de relație cu obiectul.
Ar fi de aceea la îndemînă să facem următoarele considerații:
acela care caută sau rîvnește natura ca obiect nu o are; el ar fi
deci introvertit, și invers, acela care este el însuși natură, deci
se află într-o relație intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O astfel
de interpretare, cumva forțată, ar avea prea puțin de a face cu
punctul de vedere al lui Schiller. Spre deosebire de distincția pe
care o facem noi între tipuri, împărțirea în naiv și sentimental
a lui Schiller nu se ocupă de mentalitatea individuală a poetului,
ci de caracterul activității sale creatoare, respectiv al produsului
ei. Același poet poate fi într-o poezie sentimental, în alta însă,
naiv. Homer este, ce-i drept, în general naiv, dar cîți dintre mo-
derni nu sînt predominant sentimentali? Schiller și-a dat proba-
bil seama de această dificultate și de aceea a afirmat că poetul
este determinat de epoca sa, în calitate nu de individ, ci de poet.
De altfel, el afirmă: „Toți adevărații poeți vor aparține, în
funcție de caracterele epocii în care trăiesc sau în funcție de
împrejurările întîmplătoare care exercită o influență asupra for-
mării lor generale și asupra stării lor de spirit momentane, fie
82 Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
83 Schiller, Ober naive und sentimentalische Dichtung, Cotta, 1826, voi.
18, p. 205.

144 TIPURI PSIHOLOGICE
celor naivi, fie celor sentimentali."84 E vorba deci, și pentru
Schiller, nu de tipuri fundamentale, ci mai degrabă de anumite
caracteristici sau calități ale operelor individuale. Se vede în
consecință limpede că un poet introvertit poate ocazional com-
pune într-un mod atît naiv, cît și sentimental. Prin urmare, iden-
titatea dintre naiv și extravertit, pe de-o parte, dintre sentimental
și introvertit, de cealaltă parte, cade de îndată ce este vorba de
tipuri. Altceva însă este atunci cînd în discuție sînt mecanismele
tipice.
a) Atitudinea naivă
199. Voi înfățișa mai întîi definițiile pe care Schiller le-a dat
acestei atitudini. S-a vorbit deja de faptul că naivul este „na-
tură". El „urmează simpla natură și senzație și se limitează doar
la imitarea realității"85. Ne „bucuram în cazul reprezentărilor
naive de prezența vie a obiectului în imaginația noastră."86
„Poezia naivă este o favoare a naturii. O lovitură norocoasă;
cînd reușește nu are nevoie de nici un fel de corectură și nu e
capabilă de nici una atunci cînd dă greș." „Prin natura sa, geniul
trebuie să facă totul, prin libertatea sa, el poate să facă puțin, și
își va împlini ideea doar dacă natura va acționa în el potrivit
unei necesități interioare." Poezia naivă „este copilul vieții și tot
ea este aceea care conduce înapoi la viață". Geniul naiv depinde
în întregime de „experiență", de lumea care îl „atinge nemijlo-
cit". El „are nevoie de un ajutor din afară"87. Pentru poetul naiv,
„natura comună" a mediului său poate „deveni primejdioasă",
căci „receptivitatea atîrnă întotdeauna mai mult sau mai puțin
de impresia exterioară și doar mobilitatea neîntreruptă a capa-
cității productive, care nu este de așteptat din partea naturii
umane, ar putea împiedica materia să exercite uneori o violență
oarbă asupra receptivității. De fiecare dată cînd se va produce
așa ceva, sentimentul poetic se va transforma în sentiment co-
84 Loc. cit., p. 236.
85 Loc. cit., p. 248.
86 Loc. cit., nota de la p. 250.
87 Loc. cit., pp. 303 ș. urm.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 145
mun."88 „Geniul naiv lasă natura să acționeze nelimitat în el."89
Se vede din aceste definiții mai ales dependența naivului de
obiect. Relația sa cu obiectul are un caracter obligatoriu, prin
aceea că el introiectează obiectul, adică se identifică inconștient
cu el sau este a priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) nu-
mește această relație cu obiectul „participation mystique". Iden-
titatea se stabilește întotdeauna între obiect și un conținut incon-
știent. Se mai poate spune că: identitatea apare prin proiectarea
unei asociații analogice inconștiente în obiect. O astfel de iden-
titate are întotdeauna caracter constringător, căci e vorba de o
anume cantitate de libido care, ca orice cantitate de libido acțio-
nînd din inconștient, are în raport cu conștientul un caracter
constringător, adică nu este disponibilă pentru conștiință. Insul
cu atitudine naivă este de aceea în mare măsură determinat de
obiect, obiectul acționează, ca să spun așa, autonom în el, se
împlinește pe sine în el, prin aceea că naivul se contopește cu
obiectul. El împrumută astfel funcția sa expresivă obiectului pe
care îl reprezintă pe această cale, dar nu activ sau intenționat,
ci îl reprezintă în el însuși. Naivul în sine este natură, natura
creează în el produsul. El lasă natura să acționeze fără opreliști
în el. Primatul revine obiectului. în acest sens, atitudinea naivă
este extravertită.
b) Atitudinea sentimentală
200. Am amintit mai sus de faptul că sentimentalul caută na-
tura. El „reflectează asupra impresiei pe care obiectele o fac
asupra lui, iar emoția în care se cufundă și ne cufundă se înte-
meiază doar pe acea reflecție. Obiectul este raportat aici la o
idee și doar pe această relație se sprijină forța lui poetică."90
Sentimentalul „are necontenit a face cu două reprezentări și sen-
zații aflate în conflict, cu realitatea ca limită și cu ideea lui ca
infinit, iar sentimentul amestecat pe care îl produce va atesta
88 Loc. cit., pp. 307 ș. urm.
89 Loc. cit., p. 314.
90 Loc. cit., p. 249.

146 TIPURI PSIHOLOGICE
mereu această sursă dublă."91 „Dispoziția sentimentală este re-
zultatul năzuinței de a restabili după conținut, și în condiții de
reflecție, senzația naivă."92 „Poezia sentimentală este nașterea
abstracțiunii."93 „Din cauza strădaniei de a îndepărta de la ea
(de la natura umană) toate barierele, geniul sentimental este expus
primejdiei de a anula cu totul natura umană și nu numai de a se
ridica — ceea ce poate și trebuie să facă — deasupra oricărei
realități determinate și limitate, pînă la posibilitatea absolută —
deci de a idealiza —, ci și de a trece dincolo de posibilitate —
deci de a exalta." „Geniul sentimental părăsește realitatea pentru
a se ridica la nivelul ideilor și a-și domina materia în activitate
liberă și spontană."94
201. Este ușor de văzut că, spre deosebire de naiv, sentimen-
talul este caracterizat de o atitudine reflexivă și abstractizantă.
El „reflectează" pe seama obiectului, „retrăgîndu-se" din obiect.
El este a priori separat de obiect cînd începe să producă; nu
obiectul lucrează în el, ci el însuși lucrează. Dar nu în sine în-
suși lucrează, ci dincolo de obiect. El este diferit de obiect, nu
este identic cu el, și caută să-și stabilească relația cu el, să-și
„domine materia". Această separare a sa de obiect produce im-
presia de dualitate, subliniată de Schiller, căci sentimentalul își
trage substanța din două surse, din obiect, respectiv din perce-
perea lui, și din sine însuși. Impresia exterioară a obiectului nu
este pentru el un ce necondiționat, ci un material pe care îl tra-
tează potrivit cu propriile sale conținuturi. El se situează astfel
deasupra obiectului, întreținînd totuși o relație cu el, dar nu o
relație de receptivitate, căci el conferă obiectului valoare sau ca-
litate în mod arbitrar. Atitudinea sa este deci introvertită.
202. Caracterizînd drept introvertită și, respectiv, extravertită
cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-am epuizat acestuia idei-
le. Ambele noastre mecanisme nu sînt decît fenomene funda-
mentale de natură destul de generală care sugerează doar vag
91 Loc. cit., p. 250.
92 Loc. cit., nota de la p. 301.
93 Loc. cit., p. 303.
94 Loc. cit., p. 314.

DESPRE IDEILE LUI SCHILLER 147
specificul. Pentru înțelegerea naivului și a sentimentalului tre-
buie să facem apel la alte două principii, anume la senzație și
la intuiție. Vom vorbi mai amănunțit despre aceste funcții în
cursul cercetării noastre. Aici aș vrea doar să amintesc că naivul
este caracterizat de predominanța elementului senzorial, senti-
mentalul de aceea a elementului intuitiv. Senzația leagă de
obiect, ea atrage chiar subiectul în obiect, de unde „primejdia"
pentru naiv de a se absorbi în obiect. Intuiția, ca percepție a
propriilor procese inconștiente, se abstrage din obiect, se ridică
deasupra obiectului și caută de aceea întotdeauna să domine ma-
teria și să-i dea formă potrivit cu puncte de vedere subiective
sau chiar să o violenteze fără să-și dea seama. „Primejdia" care
îl amenință pe sentimental rezidă în desprinderea totală de rea-
litate și în cufundarea în fantezia ce izvorăște din inconștient
(„exaltare"!).
c) Idealistul și realistul
203. în același tratat, Schiller ajunge să stabilească existența
a două tipuri psihologice. El afirmă: „Aceasta mă conduce să
constat într-un veac atît de cultivat un foarte straniu antagonism
psihologic între oameni: un antagonism care, fiind radical și în-
temeindu-se pe forma interioară a sufletului, provoacă o sepa-
rare mai gravă decît aceea produsă de un conflict întîmplător de
interese care ar răpi artistului și poetului orice speranță de a plă-
cea sau de a emoționa unanim, ceea ce intră doar în obligațiile
lor; care îl împiedică pe filozof, chiar dacă acesta își dă toată
silința, să convingă întreaga lume, ceea ce este de fapt rostul
oricărei filozofii; care, în fine, nu va îngădui niciodată omului
în viața practică să-și vadă unanim aprobat modul de a acționa:
pe scurt, un antagonism responsabil de aceea că nici o operă a
spiritului și nici o faptă a inimii nu poate face hotărît fericirea
unei clase anume, fără a-și atrage prin însăși această împrejurare
condamnarea alteia. Acest antagonism este, fără îndoială, tot atît
de vechi ca și începutul culturii și nu va putea fi lesne suprimat
decît o dată cu sfîrșitul ei, decît doar în cazul cîtorva rari su-
biecți care din fericire au existat dintotdeauna și vor exista me-
reu; dar, deși printre efectele antagonismului se numără și acela

148 TIPURI PSIHOLOGICE
de a zădărnici orice încercare de a-i suprima, pentru că nici una
din tabere nu poate fi determinată să recunoască o lipsă de par-
tea sa și o realitate de partea cealaltă, există totuși un cîștig sub-
stanțial în a urmări această separare atît de importantă pînă la
ultimele ei izvoare și de a reduce astfel punctul esențial al con-
flictului cel puțin la o formulă mai simplă."95
204. Din acest pasaj se vede inechivoc că, examinînd meca-
nismele antagonice, Schiller ajunge să stabilească două tipuri
psihologice care în concepția sa dețin semnificația pe care eu
am atribuit-o tipului introvertit și celui extravertit. în ce privește
relația dintre tipurile stabilite de mine, pot confirma cuvînt cu
cuvînt afirmațiile lui Schiller în legătură cu tipurile sale. în con-
cordanță cu cele de mai sus, Schiller ajunge de la mecanism la
tip, „separînd atît de caracterul naiv, cît și de caracterul senti-
mental, ceea ce ele au poetic"96. Pentru a înfăptui această ope-
rație trebuie să retragem din ele ceea ce este genial, creator, du-
pă care pentru naiv rămîn doar aservirea față de obiect și
autonomia lui în subiect, iar pentru sentimental, superioritatea
față de obiect, manifestată în aprecierea și tratarea mai mult sau
mai puțin arbitrară a obiectului. Schiller declară: „Din punct de
vedere teoretic, din caracterul naiv nu mai râmîne altceva decît
un spirit de observație lucid și un atașament puternic față de
mărturia uniformă a simțurilor; din punct de vedere practic, o
supunere resemnată în fața necesității naturii […] Din caracterul
sentimental nu rămîne altceva (în linie teoretică) decît un spirit
speculativ neliniștit care ajunge pînă la necondiționat în toate
actele de cunoaștere, iar în linie practică, un rigorism moral care
ajunge pînă la necondiționat în toate actele de voință. Cel care
aparține primei clase poate fi numit realist, cel care aparține ce-
leilalte, idealist."91
205. în continuare, explicațiile lui Schiller în legătură cu ti-
purile sale se referă exclusiv la fenomenele cunoscute ale atitu-
dinii realiste și, respectiv, idealiste și, prin urmare, nu interesea-
ză cercetarea noastră.
95 Loc. cit., pp. 329 ș. urm.
96 Loc. cit., p. 331.
97 Loc. cit.

III
APOLINICUL ȘI DIONISIACUL
206. Problema trăită și parțial elaborată de Schiller a fost re-
luată într-un mod nou și original de Nietzsche în lucrarea Die
Geburt der Tragodie1 din 1871. Această scriere de tinerețe se
raportează, ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degrabă la Scho-
penhauer și la Goethe. Cel puțin aparent, ea are însă în comun
cu Schiller estetismul și credința în greci, cu Schopenhauer
pesimismul și motivul mîntuirii, și multe puncte de contact cu
Faust al lui Goethe. în ce ne privește, dintre toate aceste ra-
portări, cea mai importantă este, firește, aceea la Schiller. Nu
putem trece însă pe lîngă Schopenhauer fără a remarca măsura
importantă în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de Schil-
ler sub forma unor palide scheme. Dacă facem abstracție de pe-
simismul lui Schopenhauer, izvorît din opoziția față de bucuria
creștină a credinței și certitudinea mîntuirii, doctrina salvării
este la el esențialmente budistă. El s-a situat de partea Orientu-
lui. Evident, aici este o contrareacție la atmosfera noastră occi-
dentală. După cum se știe, această reacție subzistă nu în mică
măsură și astăzi în cadrul unor mișcări variate, îndreptate mai
mult sau mai puțin total către India. Această orientare către
Orient se oprește pentru Nietzsche în Grecia. El resimte Grecia
și ca pe un spațiu de mijloc între Răsărit și Apus. Aici se întîl-
nește cu Schiller — dar cît de diferită este concepția lui despre
caracterul grecesc! El vede fondul întunecat pe care este pictată
lumea de aur, senină, a Olimpului. „Pentru a putea trăi, grecii
au trebuit să creeze, împinși de cea mai imperioasă necesitate,
acești zei." „Grecul cunoștea și resimțea spaimele și ororile
1 Fr. Nietzsche, Werke, vol. 1, 1899.

150 TIPURI PSIHOLCXÎICE
existenței; în genere, spre a putea trăi, el a trebuit să le opună
acestora nașterea de vis, strălucitoare a olimpicnilor." Acea ne-
încredere uriașă în fața puterilor titanice ale naturii, acea Moira
tronînd fără milă peste orice cunoaștere, acel vultur al lui Prome-
tcu, prietenul oamenilor, acea neînfricare a înțeleptului Oedip,
acel blestem al neamului atrizilor care îl constrînge pe Orestc
la matricid (…) au fost mereu și reînnoit biruite de greci, sau
cel puțin învăluite și retrase privirii cu ajutorul acelei lumi ar-
tistice intermediare a olimpicnilor."2 „Seninătatea" grecilor, ce-
rul rizind al Eladei ca o iluzie lucind pe fundaluri întunecate —
iată cunoașterea rezervată modernilor; un argument important
împotriva estetismului moral! Nietzsche adoptă astfel un punct
de vedere substanțial diferit de acela al lui Schiller. Ceea ce ani
presupus în cazul lui Schiller, anume faptul că Bric/e iiber die
âsthetische Erzielumg se află in slujba unei cauze proprii, devi-
ne în cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine — cartea este
„profund generală". Și in vreme ce Schiller începe șovăitor să
picteze lumini și umbre în culori palide și, climinînd toate
ascunzișurile și abisurile naturii umane, să înțeleagă opoziția din
propriul suflet ca fiind aceea dintre „naiv" și „sentimental", con-
cepția lui Nietzsche este mai profundă și desenează un contrast
care pe una din laturile lui nu este cu nimic mai prejos dccît
frumusețea strălucitoare a viziunii lui Schiller, iar pe cealaltă
latură găsește sunete infinit mai întunecate care intensifică, ce-i
drept, puterea luminii, dar lasă, totodată, să se presinuă dincolo
de ele un întuneric și mai adine.
207. Nietzsche numește perechea sa fundamentală de contra-
rii: apoluuC'dionisiac. Să încercăm mai intîi să ne reprezentăm
natura lor. în acest scop, voi da mai jos o seric de citate cu
ajutorul cărora cititorul va fi în măsură — chiar fără a fi parcurs
scrierea lui Nietzsche — să-și formeze singur un punct de ve-
dere și să judece totodată opinia mea in ce o privește.
208. „Vom fi ciștigal mult pentru știința esteticii în clipa in
care vom fi ajuns nu doar la înțelegerea logică, ci și la certitu-
dinea nemijlocită a punctului de vedere potrivit căruia dezvol-
2 Nietzsche, loc. cit., p. 31.

APOLINICUL ȘI DIONISIACUL 151
tarea în continuare a artei este legată de duplicitatea apolinic-
dionisiac: în același fel în care generarea depinde de dualitatea
sexelor în condițiile unei lupte continue și ale unei împăcări in-
tervenind doar periodic."
209. „De cele două divinități ale artei, de Apollo și de Dio-
nysos, legăm recunoașterea faptului că în lumea greacă există,
în funcție de origine și de scopuri, o enormă opoziție, între arta
plastică, apolinică, și arta lipsită de imagini a muzicii ca artă a
lui Dionysos: cele două instincte atît de diferite merg în paralel,
în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-se reciproc în ve-
derea unor noi nașteri, mereu mai robuste, spre a perpetua prin
ele lupta acelor opoziții pe care cuvîntul comun «artă» doar apa-
rent o anulează; pînă cînd, în cele din urmă, printr-un act meta-
fizic miraculos al «voinței» elenice, ele apar împerecheate, și în
această împerechere zămislesc opera de artă, dionisiacă și apo-
linică deopotrivă, a tragediei atice."3
210. Spre a caracteriza mai îndeaproape aceste două instincte,
Nietzsche compară stările psihologice specifice produse de ele
cu acelea ale visului și ale beției. Instinctul apolinic produce sta-
rea comparabilă visului, instinctul dionisiac pe cea comparabilă
beției. Prin „vis", Nietzsche înțelege, cum spune el însuși, mai
cu seamă „viziunea interioară", „aparența frumoasă a lucrurilor
onirice". Apollo „stăpînește aparența frumoasă a lumii interioa-
re a fanteziei", el este „zeul tuturor forțelor plastice". Este mă-
sură, număr, limitare și stăpînire a tot ceea ce este sălbatic și
neîmblînzit". „Ai vrea […] să-i desemnezi pe Apollo prin su-
perba imagine divină a principium-ului individuationis."4 Dio-
nisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului fără limite, iz-
bucnirea neînfrînatei dynamis a naturii animale și divine, de
unde faptul că omul apare în corul dionisiac ca satyr, zeu în
partea de sus, țap în cea de jos.5 Este groaza provocată de sfărî-
marea principiului individuației și totodată „extazul plin de de-
licii" pentru că el s-a sfărîmat. Dionisiacul este din acest motiv
3 Loc. cit., pp. 19 ș. uim.
4 Loc. cit., pp. 22 ș. una
5 Loc. cit., pp. 57 ș. uim.

152 TIPURI PSIHOLOGICE
comparabil cu beția care dizolvă individualul în instincte și con-
ținuturi colective, o explozie a eului închis sub influența lumii.
De aceea în dionisiac aflăm omul în fața omului, „chiar și natura
alienată, ostilă sau subjugată celebrează din nou sărbătoarea îm-
păcării cu fiul ei pierdut, omul"6. Fiecare se simte „una" cu
aproapele său („nu doar unit, împăcat, contopit"). Individualita-
tea sa trebuie să fie de aceea complet abolită. „Omul nu mai
este artist, el a devenit operă de artă: forța artistică a întregii
naturi […] se revelează aici sub fiorul beției."7 Altfel spus, acea
dynamis creatoare, libidoul sub forma instinctului, ia în stăpînire
individul ca pe un obiect și îl folosește ca pe un instrument sau
ca pe o expresie. Dacă ar fi să concepem ființa naturală ca „ope-
ră de artă", atunci, în stare dionisiacă, omul devine operă de artă
naturală; în măsura în care ființa naturală tocmai nu este operă
de artă în accepția în care obișnuim să înțelegem noi „opera de
artă", ea nu este decît simplă natură neîmblînzită, torent sălbatic
în orice privință, nici măcar animal limitat la sine și la ființa
lui. Din rațiuni de claritate și din motive legate de discuția care
va urma, mă simt obligat să subliniez acest punct pe care Nietz-
sche, din anumite motive, a omis să-i scoată în evidență, ascun-
zînd astfel problema sub un văl estetic înșelător, pe care însă,
fără voia lui, I-a ridicat din cînd în cînd. Așa, de pildă, atunci
cînd se referă la orgiile dionisiace: „Aproape pretutindeni, în
miezul acestor sărbători se afla o desfrînare sexuală tumultuoasă
ale cărei valuri se revărsau peste fiecare familie și peste legile
ei venerabile; tocmai bestiile cele mai sălbatice ale naturii erau
aici descătușate pînă într-atît încît se lăsau pradă acelui respin-
gător amestec de voluptate și cruzime."8
211. Nietzsche consideră reconcilierea dintre Apollo delfic și
Dionysos un simbol al reconcilierii acestor contraste în inima
grecului civilizat. El uită însă de propria formulă compensatoa-
re, potrivit căreia zeii din Olimp își datorează lumina întuneri-
cului din sufletul grec; în consecință, împăcarea lui Apollo cu
6 Loc. cit., p. 24.
7 Loc. cit., pp. 24 ș.
8 Loc. cit., p. 27.

APOLINICUL ȘI DIONISIACUL 153
Dionysos ar fi o aparență frumoasă, un deziderat provocat de
mizeria resimțită de jumătatea civilizată a grecului în luptă cu
latura barbară care în stare dionisiacă își croia nestînjenită drum.
între religia unui popor și modul său de viață real există întot-
deauna o relație compensatoare, altminteri religia nu ar avea
nici un sens practic. Regula se confirmă începînd cu moralitatea
înaltă a religiei perșilor pe de-o parte, și cu ambiguitatea morală
a obiceiurilor lor, faimoasă încă din Antichitate, pe de altă parte,
și pînă în epoca noastră „creștină", în care religia iubirii a asistat
cea mai întinsă baie de sînge din istoria universală. De aceea
putem conchide, în temeiul tocmai al simbolului reconcilierii
delfice, că există un conflict cu deosebire vehement în ființa
greacă. Ceea ce ar putea explica dorința de mîntuire care a con-
ferit misterelor acea importanță imensă în viața poporului grec
pe care au trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea eleniștii exaltați
de odinioară. Se obișnuia să se atribuie în mod naiv grecilor
doar ceea ce ne lipsea nouă.
212. în starea dionisiacă, grecul nu devenea nicicum operă
de artă, ci era inundat de propria ființă barbară, deposedat de
personalitate, desfăcut în componentele sale colective și făcut
una cu inconștientul colectiv (prin renunțarea la țelurile indivi-
duale), una cu „geniul speciei", al naturii chiar. Pentru cel care
atinge condiția de înfrînare apolinică, această stare de beție care
îl făcea pe om să-și uite cu totul de sine și de umanitatea sa,
devenind o simplă ființă instinctuală, va fi fost ceva demn de
dispreț, motiv pentru care între cele două instincte trebuia, neîn-
doielnic, să izbucnească mai întîi o luptă aprigă. Să se pună în
libertate instinctele omului civilizat! Cel care se exaltă în fața
culturii își închipuie că din ea izvorăște doar frumusețe. Această
eroare se bazează pe o lipsă de cunoaștere psihologică profundă.
Forțele instinctuale acumulate în insul civilizat sînt extrem de
distrugătoare și cu mult mai primejdioase decît instinctele pri-
mitivului care își trăiește continuu și în măsură modestă instinc-
tele negative. De aceea nici un război din trecutul istoric nu poa-
te rivaliza, în amploarea ororii, cu războiul națiunilor civilizate.
Nici la greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru că au trăit
v*u senzația de groază, ei au izbutit să împace treptat dionisiacul

154 TIPURI PSIHOLOGICE
cu apolinicul „printr-un act metafizic miraculos", cum spune
Nietzsche chiar de la început. Trebuie să reținem această afir-
mație, ca și cealaltă, după care opoziția în chestiune „nu este
suprimată decît aparent de termenul comun «artă»". Trebuie să
ne amintim de aceste propoziții deoarece Nietzsche, asemenea
lui Schiller, are tendința evidentă de a atribui artei un rol me-
diator și mîntuitor. Și astfel, problema se înfundă în estetic —
untul este de asemenea „frumos"; abominabilul, răul chiar stră-
lucesc, jinduite, în lucirea înșelătoare a frumosului estetic. Na-
tura de artist a lui Schiller, ca și aceea a lui Nietzsche, revendică
prin sine și pentru posibilitățile proprii de creație și de expresie
un sens mîntuitor.
213. Iată de ce Nietzsche uită cu totul de faptul că lupta dintre
Apollo și Dionysos și împăcarea lor finală nu era pentru greci
o problemă estetică, ci una religioasă. Sărbătorile dionisiace ale
satyrilor erau, potrivit oricărei analogii, un fel de sărbători to-
temice, însoțite de identificări totemice cu strămoșii mitici sau
direct cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut în multe
locuri o coloratură mitic speculativă și a exercitat în orice caz
o influență religioasă foarte puternică. Faptul că tragedia a luat
naștere din ceremonia religioasă primitivă semnifică tot atît cît
legătura dintre teatrul nostru modern și misterele medievale,
precum și fundamentul exclusiv religios al acestora, și nu îngă-
duie de aceea ca problema să fie judecată doar în aspectul ei
estetic. Estetismul reprezintă ochelarii moderni prin care tainele
psihologice ale cultului dionisiac sînt văzute într-o lumină în
care anticii în mod sigur nu le vedeau și nu le trăiau. Atît în
cazul lui Nietzsche, cît și în acela al lui Schiller, punctul de
vedere religios a fost complet ignorat și înlocuit cu reflecția
estetică. în mod cert, aceste lucruri posedă o latură estetică ce
nu trebuie nicidecum neglijată.9 Dacă însă creștinismul medie-
9 Estetismul poate, firește, înlocui funcțiile religioase. Dar cite nu sînt lu-
crurile care pot face același lucru? Cîte surogate de religie absentă nu am cu-
noscut? Chiar dacă estetismul este un foarte nobil surogat, el nu e totuși altceva
decît un înlocuitor pentru un ce veritabil care lipsește. „Convertirea" tîrzie a
lui Nietzsche la Dionysos arată de altfel cel mai bine că surogatul estetic nu a
ținut piept timpului.

APOLINICUL ȘI DIONISIACUL 155
val este interpretat doar estetic, caracterul său real se falsifică
și se superficializează tot atît de mult ca atunci cînd este abordat
exclusiv istoric. O înțelegere autentică nu poate avea loc decît
pe un fond identic, căci nimeni nu va susține că înțelege esența
unui pod de cale ferată, simțindu-1 estetic. Tot astfel, a concepe
lupta dintre Apollo și Dionysos ca pe o chestiune legată de in-
stincte artistice contrarii înseamnă a transfera problema, nemo-
tivat din punct de vedere istoric și material, în domeniul estetic,
a o supune unei examinări parțiale care nu va da niciodată sea-
mă de conținutul ei real.
214. Această deplasare are în mod sigur mobilul și scopul ei
psihologic. Avantajul procedurii nu este greu de descifrat: exa-
minarea estetică transformă pe loc problema într-o imagine pe
care contemplatorul o examinează comod, admirîndu-i atît fru-
musețea cît și urîțenia, situat fiind la o depărtare sigură de orice
simpatie și participare, mulțumindu-se să retrăiască doar senzi-
tiv pasiunea din imagine. Atitudinea estetică ne ferește de par-
ticipare, de amestecul personal pe care îl presupune înțelegerea
religioasă a problemei. Același avantaj e garantat de modul isto-
ric de examinare, la a cărui critică Nietzsche însuși a adus o
serie de contribuții dintre cele mai prețioase.10 Posibilitatea de
a aborda doar estetic o astfel de problemă — „o problemă cu
coarne", cum o numește el — este fără îndoială ispititoare, căci
înțelegerea religioasă, singura adecvată în acest caz, presupune
o trăire prezentă sau trecută, de care omul modern este rareori
în stare. Dionysos pare să se fi răzbunat pe Nietzsche; a se ve-
dea Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886, care prefațează
Die Geburt der Tragodie: „Da, ce este dionisiac? — în această
carte se oferă un răspuns — aici vorbește un «știutor», inițiatul
și apostolul dumnezeului său"11. Ceea ce Nietzsche nu era cînd
a scris Die Geburt der Tragodie absorbit fiind de estetică; dio-
nisiac însă a devenit abia scriind Zarathustra și acel paragraf
memorabil care încheie Versuch einer Selbstkritik: „înălțați-vă
inimile, frați ai mei, sus, mai sus! Și nu uitați de picioarele voas-
10 Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie fur dos Leben.
Partea a doua din Vnzeitgemăfien Betrachtungen.
11 Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.

156 TIPURI PSIHOLOGICE
tre! Ridicați-vă și picioarele, voi, buni dansatori, și mai bine
chiar: stați și în cap!"12
215. Profunzimea deosebită cu care Nietzsche a înțeles pro-
blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era atît de aproape
de realitate încît experiența dionisiacă pe care o va face ulterior
pare aproape o consecință inevitabilă. Atacul împotriva lui So-
crate, întreprins în Die Geburt der Tragodie, se adresează rațio-
nalistului, insensibil la orgiasticul dionisiac. Acest afect cores-
punde erorii analoage pe care o săvîrșește contemplația estetică:
ea își ține problema la distanță. în ciuda concepției sale esteti-
ce, Nietzsche a intuit încă de atunci soluția reală, scriind că opo-
ziția va fi anulată nu de artă, ci de un „act metafizic miraculos
al voinței elene". El pune „voința" între ghilimele, ceea ce ne
face să credem, ținînd seama de influența puternică pe care
Schopenhauer o exercita asupra lui, că avem în vedere noțiunea
metafizică de voință. „Metafizică" are, pentru noi, semnificația
psihologică de „inconștient". Dacă în formula lui Nietzsche îl
înlocuim pe „metafizic" cu „inconștient", atunci soluția proble-
mei ar fi un „act miraculos" inconștient. Un „miracol" este ira-
țional, deci actul este un fenomen irațional inconștient, ceva ce
se formează din sine fără participarea rațiunii și a intenției con-
știente; el rezultă, devine, ca fenomen de creștere al naturii crea-
toare, născut nu din subtilitățile spiritului uman, ci din aștep-
tarea nostalgică, din credință și speranță.
216. Să lăsăm deocamdată această problemă deoparte, de-
oarece în cursul expunerii noastre vom avea prilejul să revenim
mai amănunțit asupra ei, și să cercetăm mai îndeaproape noțiu-
nile de apolinic și dionisiac. Să examinăm mai întîi dionisiacul.
Prezentarea lui Nietzsche lasă limpede să se vadă că el are de
astă dată în vedere o desfășurare, o revărsare în sus și în afară,
o diastolă, cum spune Goethe, o mișcare ce îmbrățișează uni-
versul, cum o descrie Schiller în oda An die Freude {Către
Bucurie):
„îmbrățișați-vă, voi milioane
Un sărut al lumii întregi",
și mai departe:
12 Loc. cit., p.

APOLINICUL ȘI DIONISIACUL 157
„La sînul naturii
Ființele toate sorb bucurie;
Toți cei buni, toți cei răi
Merg pe urmele-i de roze.
Sărutări ne-a dat și poame,
Un prieten pin' la moarte devotat;
Viermelui plăcerea i-a fost dată,
Iar cherubul stă în fața Domnului."
217. Aceasta este o expansiune dionisiacă. Un torent de pu-
ternică simțire universală care izbucnește irezistibil și amețește
simțurile ca un foarte tare vin. Este o beție în cel mai înalt sens.
218. La această stare, elementul psihologic al senzației, sen-
zorială sau afectivă, participă într-o măsură foarte mare. Este
vorba de o extraversie de sentimente, legate indistinct de ele-
mentul senzație, motiv pentru care le numim senzații afective.
Există de aceea mai degrabă afecte care izbucnesc în această
stare, prin urmare ceva instinctiv care exercită o coerciție oarbă
ce se exprimă în afectarea sferei corporale.
219. Apolinicul, în schimb, este o percepere de imagini inte-
rioare ale frumuseții, ale măsurii și ale sentimentelor în proporții
temperate. Comparația cu visul arată limpede caracterul stării
apolinice: este starea introspecției, a contemplației întoarse către
interior, către lumea de vis a ideilor eterne, deci o stare de in-
troversie.
220. Pînă aici analogia cu mecanismele noastre este desigur
în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom mulțumi însă doar cu ea,
nu vom putea da întru totul seama de noțiunile lui Nietzsche.
221. Pe parcursul cercetării de față vedem că starea de intro-
versie, în măsura în care devine un habitus, aduce întotdeauna
cu sine și o diferențiere a relației cu lumea ideilor, în vreme ce
extraversia devenită obișnuință aduce cu sine o diferențiere a
relației cu lumea obiectului. în conceptele lui Nietzsche nu ve-
dem nimic dintr-o astfel de diferențiere. Sentimentul dionisiac
are caracterul absolut arhaic al senzației afective. El nu este deci
pur și simplu diferențiat de instinctual spre a putea deveni acel
element mobil care, în cazul tipului extravertit, ascultă de reco-
mandările rațiunii și se lasă în voia acesteia ca un instrument
docil. Tot așa, conceptul de introversie al lui Nietzsche nu în-

158 TIPURI PSIHOLOGICE
treține nici un fel de relație distinctă cu ideile care, odată elibe-
rate de intuiția determinată senzorial sau produsă creator, să
poată deveni forme abstracte și pure. Apolinicul este o percepție
interioară, o intuiție a lumii ideilor. Comparația cu visul arată
deslușit că Nietzsche gîndea această stare, pe de-o parte, ca sim-
plă intuiție, pe de alta, ca simplă imagine.
222. Aceste caracteristici au ceva particular pe care nu ne pu-
tem îngădui să-i atribuim noțiunii noastre de atitudine introver-
tită sau extravertită. în cazul unui om orientat precumpănitor pe
reflecție, starea apolinică de contemplare a imaginilor interioare
produce o elaborare a acestora potrivit cu esența gîndirii inte-
lectuale. Astfel iau naștere ideile. în cazul unui om orientat pre-
cumpănitor pe sentiment are loc un proces asemănător: imagi-
nile sînt simțite profund și apare o idee afectivă care poate să
coincidă în esența ei cu ideea produsă de gînd. Ideile sînt de
aceea tot atît de mult gînduri cît și sentimente, de exemplu ideea
de patrie, de libertate, de Dumnezeu, de nemurire etc. Principiul
ambelor elaborări este rațional și logic. Există însă și un alt
punct de vedere potrivit căruia elaborarea logic rațională nu este
valabilă. Acest punct de vedere este cel estetic. în introversie el
întîrzie asupra contemplării ideilor, dezvoltă intuiția și contem-
plarea interioară; în extraversie, el întîrzie asupra senzației și
dezvoltă simțurile, instinctul, afectanța. Pentru acest punct de
vedere, gîndirea nu este în nici un caz principiul percepției in-
terioare a ideilor și nici sentimentul; pentru el, gîndirea și sim-
țirea sînt simple derivate ale contemplației interioare sau ale
senzației simțurilor.
223. Noțiunile lui Nietzsche ne conduc, prin urmare, la un al
treilea și, respectiv, al patrulea tip psihologic pe care le-am pu-
tea denumi estetice prin raportare la tipurile raționale (al gîndirii
și al simțirii). Sînt tipul intuiției și tipul senzației. Aceste două
tipuri au comun cu tipurile raționale momentul introversiei și al
extraversiei, fără însă a diferenția, ca în tipul gîndirii, percepe-
rea și contemplarea imaginilor interioare de gîndire și, precum
tipul simțirii, conținutul afectiv al imaginilor interioare de sen-
timent, în schimb, intuitivul ridică perceperea inconștientă la
rangul unei funcții diferențiate prin care se produce și adaptarea
sa la lume. El se adaptează cu ajutorul unor directive inconștien-

APOLINICUL ȘI DIONISIACUL 159
te pe care le receptează grație unei percepții deosebit de fine și
de ascuțite și interpretării unor mișcări pe jumătate conștiente.
Cum arată o astfel de funcție este greu de descris, din cauza
caracterului ei irațional și, ca să spun așa, inconștient. Ar putea
fi comparată cu daimonion-ul lui Socrate; cu deosebirea însă că
atitudinea neobișnuit raționalistă a lui Socrate refula funcția in-
tuitivă, în așa fel încît ea trebuia să se impună într-o formă con-
cret halucinatorie, deoarece nu avea acces psihologic direct la
conștiință.
224. Tipul senzației este în orice privință o răsturnare a celui
intuitiv. El se bazează exclusiv pe elementul senzației simțuri-
lor. Psihologia lui se orientează după instinct și după senzație.
El se referă de aceea la excitația reală.
225. Faptul că Nietzsche subliniază tocmai funcția psihologi-
că a intuiției pe de-o parte, pe aceea a senzației și a instinctului
de cealaltă parte, este caracteristic pentru propria sa psihologie.
El aparține, desigur, tipului intuitiv cu înclinare spre introversie.
în favoarea încadrării în categoria intuitivilor pledează modul
predominant intuitiv artistic al producției sale, pentru care cu
deosebire semnificativă este tocmai scrierea Die Geburt der
Tragodie și, în mai mare măsură, principala sa operă, Also
sprach Zarathustra. Pentru latura sa introvertit intelectuală de-
finitorii sînt scrierile aforistice care, în ciuda coloraturii lor in-
tens afective, atestă un intelectualism eminamente critic, de fac-
tura celui francez din veacul al XVIII-lea. în favoarea tipului
său intuitiv pledează în general lipsa de limitare și de unitate
rațională. Ținînd seama de această stare de fapt nu ne uimește
situarea, inconștientă, a propriei psihologii în prim-planul scrie-
rilor de început, ceea ce corespunde atitudinii intuitive care per-
cepe mai degrabă exteriorul prin interior, uneori chiar în paguba
realității. Cu ajutorul acestei atitudini, el a dobîndit și o cunoaș-
tere profundă a calităților dionisiace ale propriului inconștient
ale cărui forme primitive au atins, atît cît știm, suprafața con-
științei abia o dată cu izbucnirea bolii, după ce mai înainte se
trădaseră la nivelul operei prin numeroasele aluzii erotice. Din
punct de vedere psihologic, este de aceea extrem de regretabil
că scrierile, deosebit de semnificative, descoperite la Torino, du-
pă declanșarea bolii, au fost distruse din scrupul moral și estetic.

IV
PROBLEMA TIPURILOR
ÎN STUDIUL OMULUI
1. Generalități despre tipurile lui Jordan
226. Urmărind cronologic lucrările preliminare legate de pro-
blema tipurilor psihologice, ajung acum la un opuscul mai ciu-
dat, a cărui cunoaștere o datorez prețioasei mele colaboratoare
Dr Constance E. Long din Londra. E vorba de Character As
Seen In Body and Parentage^ a lui Furneaux Jordan.
227. în cele 126 de pagini ale cărțuliei sale, Jordan descrie
în principal două tipuri caracteriologice a căror definiție ne in-
teresează din multe privințe deși, anticipînd, putem spune că au-
torul ia doar pe jumătate în considerare tipurile noastre, iar în
ce privește cealaltă jumătate, el adoptă punctul de vedere al ti-
pului intuitiv și senzorial pe care îl amestecă apoi cu celălalt
punct de vedere. Dau mai întîi cuvîntul autorului, spre a-și for-
mula definiția introductivă. El afirmă: „Există două caractere
fundamental diferite, două tipuri caracteriale distincte (și un al
treilea, intermediar): unul la care tendința către activitate este
puternică, iar tendința către reflecție slabă, și un altul, la care
predomină aplecarea spre reflecție, în vreme ce pornirea spre
activitate este mai slabă. între aceste două extreme există ne-
numărate nuanțe. E suficient să arătăm însă că mai există și un
al treilea tip […], la care forța de reflecție și forța de acțiune
își țin mai mult sau mai puțin cumpăna. într-o clasă interme-
diară, pot fi grupate și acele caractere la care există o pornire
către excentricitate sau la care domină alte posibile tendințe
anormale în paguba proceselor emoționale și nonemoționale."2
1 Ediția a M-a, Londra, 1896.
2 Loc. cit., p. 5.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 161
228. Reiese limpede din această definiție că Jordan opune re-
flecției, gîndirii, activitatea, fapta. E de înțeles că un observator
superficial al Ființei umane este izbit mai întîi de contrastul din-
tre caracterul reflexiv și cel activ și de aceea dispus să defineas-
că opoziția cercetată și din acest punct de vedere. Dar chiar și
simpla reflecție pe seama faptului că în mod necesar caracterul
activ nu rezultă doar din impulsuri, ci că el poate să provină și
din gîndire, arată că este util să se definească opoziția observată
și din această perspectivă. Jordan însuși ajunge la asemenea
concluzii, introducînd în considerațiile sale un alt element deo-
sebit de valoros pentru noi, anume sentimentul3. Astfel, el con-
stată că tipul activ e mai puțin pasionat, în vreme ce tempera-
mentul reflexiv se caracterizează tocmai prin pasionalitate. De
aceea Jordan își numește tipurile „the less impassioned" și „the
more impassioned". Elementul pe care îl trecuse cu vederea în
definiția introductivă este ridicat deci ulterior la rangul de ter-
men constant. Deosebirea față de concepția noastră stă în faptul
că Jordan consideră tipul mai puțin „pasionat" ca fiind întotdea-
una și „activ", iar pe celălalt ca „inactiv". Socotesc nefericită
această confuzie, căci există naturi extrem de pătimașe și pro-
funde care sînt totodată energice și active, și invers, naturi mai
puțin pasionate și superficiale pe care nu le caracterizează acțiu-
nea și nici măcar vreo formă oarecare inferioară de activitate.
După părerea mea, concepția sa altminteri valoroasă ar fi cîști-
gat în claritate dacă el ar fi renunțat — ca reprezentînd un cu
totul alt punct de vedere — la determinarea caracteriologică, în
sine importantă, a activității și a inactivității. Se va vedea din
cele ce urmează că Jordan îl descrie prin tipul „less impassioned
and more active" pe extravertit, iar prin tipul „more impassioned
and less active" pe cel introvertit. Ambele pot fi active sau inac-
tive fără a-și pierde caracteristicile tipologice, motiv pentru care
consider că elementului activitate nu trebuie să i se confere un
rol determinant principal, ca determinant de importanță secun-
dară el joacă oricum un rol oarecare, de vreme ce potrivit cu
felul său de a fi, extravertitul pare de regulă mult mai mobil,
3 Loc. cit., p. 6.

162 TIPURI PSIHOLOGICE
mai viu, mai activ decît introvertitul. Această calitate depinde
în întregime de faza în care individul se află momentan în raport
de lumea exterioară. Un introvertit într-o fază extravertită apare
activ, un extravertit într-o fază introvertită apare pasiv. Activi-
tatea însăși ca trăsătură principală de caracter poate fi uneori
introvertită, adică orientîndu-se către interior și desfășurînd o
activitate intelectuală și afectivă vie, în timp ce afară domnește
o liniște profundă; alteori, ea poate fi extravertită, apărînd sub
forma acțiunii mobile, vii, în vreme ce în spatele ei se ascunde
un gînd fix, imuabil sau un sentiment tot la fel.
229. înainte de a examina mai îndeaproape explicațiile lui
Jordan, țin să mai subliniez din rațiuni de claritate conceptuală
o împrejurare care, ncluată în seamă, ar putea da naștere la con-
fuzii. Am menționat la început că în publicații anterioare iden-
tificasem pe introvertit cu tipul gîndire, iar pe extravertit cu tipul
simțire. M-am lămurit abia mai tîrziu, după cum am arătat, că
introversia și extraversia ca atitudini fundamentale generale tre-
buie deosebite de tipurile funcționale. Aceste două atitudini sînt
foarte ușor de recunoscut, în vreme ce pentru a identifica tipu-
rile funcționale e deja necesară o experiență vastă. Uneori este
deosebit de anevoios a decide care funcție este predominantă.
Induce în eroare faptul că introvertitul — ca urmare a atitudinii
sale abstractive — lasă în mod firesc impresia unui ins reflexiv
și superior. Sîntem de aceea înclinați să presupunem în cazul
său primatul gîndirii. Invers, extravertitul prezintă în chip natu-
ral foarte multe reacții care fac ușor să se presupună o predo-
minare a sentimentului. Aceste presupuneri sînt însă iluzorii,
căci extravertitul poate foarte bine aparține tipului gîndire, iar
introvertitul tipului simțire. Jordan descrie în general doar pe
introvertit și pe extravertit. Acolo însă unde intră în detalii,
descrierea sa lasă loc la neînțelegeri, prin faptul că el amestecă
trăsăturile diferitelor tipuri funcționale care, din cauza unei in-
suficiente prelucrări a materialului, nu sînt net distinse unele de
celelalte. în linii mari însă, imaginea atitudinii introvertite este
inechivoc conturată în așa fel încît caracterul celor două atitu-
dini fundamentale este pe deplin recognoscibil.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 163
230. Caracterizarea tipurilor pe baza afectivității îmi pare a
fi lucrul cel mai important în scrierea lui Jordan. Am văzut deja
că reflexivitatea și superioritatea ființei introvertitului sînt com-
pensate la nivelul inconștientului de o viață instinctuală și sen-
zitivă arhaică. S-ar putea spune și că individul este introvertit
pentru că trebuie să se ridice de la un caracter arhaic-impulsiv
pînă la înălțimea dătătoare de siguranță a abstracției, spre a pu-
tea să stăpînească de acolo afectele rebele în mișcare sălbatică.
Ceea ce și este valabil în multe cazuri. Invers, s-ar putea susține
că viața afectivă cu rădăcini mai puțin adînci a extravertitului
se pretează mai ușor la diferențiere și la îmblînzire, decît gîndi-
rea și simțirea arhaică și inconștientă, fantazarea care poate avea
o influență periculoasă asupra personalității sale. Extravertitul
caută de aceea să trăiască întotdeauna cît mai agitat și mai intens
cu putință pentru a evita să se oprească la sine însuși și la gîndu-
rile și sentimentele sale rele. în temeiul acestor observații ușor
de făcut, se explică un pasaj ce poate părea altminteri paradoxal
în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul temperamentalului „less
impassioned" (extravertit) domină intelectul care participă neo-
bișnuit de mult la modelarea vieții, în timp ce în cazul tempe-
ramentului reflexiv, tocmai afectele sînt acelea care revendică
o importanță sporită.
231. S-ar zice la prima vedere că această idee îmi contrazice
afirmația după care tipul „less impassioned" ar corespunde ti-
pului meu extravertit. Văzute însă mai îndeaproape, lucrurile nu
stau așa, căci caracterul reflexiv încearcă să stăpînească afectele
rebele, dar el este în realitate influențat de pasiune într-o măsură
mai mare decît acela care își ia ca îndreptar conștient în viață
dorințele orientate către obiect. Acesta, respectiv extravertitul,
se străduie să reușească întotdeauna astfel, dar își dă în curînd
seama că sentimentele și gîndurile subiective sînt acelea care îi
ies în cale, perturbîndu-1. El este influențat de lumea sa psihică
interioară într-o măsură mai mare decît își închipuie. Ceea ce el
însuși nu poate să vadă, în schimb observatorilor atenți din jur
nu le scapă, este intenționalitatea personală a străduințelor sale.
De aceea ca regulă de bază el trebuie să-și pună necontenit în-
trebarea: „Ce vreau de fapt? Care este intenția mea ascunsă?"

164 TIPURI PSIHOLOGICE
Celălalt, introvertitul, cu intențiile sale conștiente, elaborate, nu
vede niciodată ceea ce anturajul său percepe cît se poate de lim-
pede, faptul că intențiile sale slujesc în cele din urmă unor in-
stincte puternice, dar lipsite de obiect și de scop, și sînt influen-
țate în mare măsură de acestea. Cel care îl observă și îl judecă
pe extravertit este înclinat să-i considere simțirea și gîndirea
scoase la vedere drept un văl subțire ce acoperă doar incomplet
o intenție rece și ingenioasă. Cel care încearcă să-i înțeleagă pe
introvertit ajunge ușor la concluzia că el ține cu greu în frîu,
prin sofisme aparente, o pasiune violentă.
232. Ambele judecăți sînt juste și false deopotrivă. False
atunci cînd punctul de vedere conștient, conștiința în genere,
este puternică și capabilă să reziste inconștientului; juste, atunci
cînd un punct de vedere conștient slab se află în fața unui in-
conștient puternic și trebuie eventual să-i cedeze acestuia. într-o
astfel de situație, izbucnește ceea ce se află în fundal; într-un
caz, intenția egoistă, în celălalt caz, pasiunea neînfrînată, afectul
elementar care nu ține seama de nimic. Aceste reflecții ne per-
mit să identificăm modul de observație al lui Jordan: el este evi-
dent orientat spre afectivitatea elementului observat, de unde
nomenclatura „less emotional" și „more impassioned". Dacă deci
el îl consideră pe introvertit din unghiul afectului ca pasionat,
iar pe extravertit din același unghi ca mai puțin pasionat sau
chiar ca intelectual, putem desemna ca intuitiv modul său par-
ticular de cunoaștere. Am arătat deja că Jordan amestecă punc-
tul de vedere rațional cu cel estetic. Dacă îl caracterizează pe
introvertit ca fiind pătimaș, pe extravertit însă ca fiind intelec-
tual, este pentru că el vede ambele tipuri din unghiul inconștien-
tului, adică el le percepe prin inconștientul său. El observă și
recunoaște intuitiv, ceea ce se petrece probabil întotdeauna în
cazul celui care posedă o cunoaștere practică a oamenilor. Oricît
de corectă și de profundă poate fi ocazional o astfel de inter-
pretare, ea suferă totuși de o limitare esențială: anume, ea trece
cu vederea realitatea efectivă a ceea ce observă, judecă numai
prin prisma propriei imagini inconștiente și nu prin aceea a fe-
nomenului real. Această eroare de judecată este proprie în ge-
nere intuiției, motiv pentru care rațiunea întreține cu ea o relație

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 165
tensionată și nu îi acordă decît în silă drept de existență, deși în
anume cazuri este obligată să se convingă de exactitatea ei
obiectivă. Formulările lui Jordan coincid astfel în mare cu rea-
litatea, dar nu cu realitatea așa cum o înțeleg tipurile raționale,
ci cu aceea inconștientă a lor. Atare împrejurări sînt de natură
a crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea fenomenelor ob-
servate și a îngreuna înțelegerea cu privire la ele. în această ches-
tiune deci, să nu se poarte dispute pe seama nomenclaturii, ci
să se rețină exclusiv faptul că în fenomenele observate există
diferențe care se opun. Deși eu, potrivit felului meu de a fi, mă
exprim cu totul altfel decît Jordan, clasificările noastre cu pri-
vire la fenomenele observate coincid (cu unele excepții).
233. înainte de a trece la discutarea tipizării materialului lui
Jordan, aș vrea să revin pe scurt la cel de al treilea tip, „inter-
mediate", postulat de el. După cum am văzut, Jordan integrează
aici, pe de-o parte, categoria celor echilibrați, pe de alta, a celor
neechilibrați. Nu este inutil a reaminti în acest loc de clasifica-
rea școlii valentiniene: de insul hilic, subordonat celui psihic și,
respectiv, pneumatic. Omul hilic corespunde, potrivit definiției
sale, tipului senzorial, adică acelui ins ale cărui determinări do-
minante sînt date în și prin simțuri, în și prin percepția senzo-
rială. Tipul senzorial nu are gîndire și nici simțire diferențiată,
în schimb senzorialitatea îi este bine dezvoltată. Este acesta,
după cum se știe, și cazul primitivului. Senzorialitatea instincti-
vă a primitivului își găsește replica în spontaneitatea psihicului
său. Spiritualul, gîndurile i se înfățișează ca apariții, ca să spun
așa. Nu el este acela care le face sau le elaborează — în acest
scop îi lipsesc aptitudinile —, ci ele se fac singure și îl năpă-
desc, îi apar chiar sub formă de halucinații. Această mentalitate
poate fi numită intuitivă, căci intuiția este percepție instinctivă
a unui conținut psihic emergent. în timp ce, de regulă, funcția
psihologică principală a primitivului este senzorialitatea, funcția
compensatoare mai puțin aparentă este intuiția. Pe o treaptă de
civilizație mai înaltă, pe care unii au diferențiat mai mult sau
mai puțin gîndirea, alții simțirea, există, și nu puțini, care au
dezvoltat într-o măsură mai mare intuiția, pe care o utilizează
ca funcție esențialmente determinantă. De aici rezultă tipul in-

166 TIPURI PSIHOLOGICE
tuitiv. Cred din acest motiv că grupa intermediară a lui Jordan
poate fi contopită cu tipul senzorial și cu tipul intuitiv.
2. Prezentare specială și critica tipurilor lui Jordan
234. în ce privește manifestarea generală a celor două tipuri,
Jordan (p. 17) subliniază faptul că tipul mai puțin emotiv pre-
zintă mult mai multe personalități proeminente sau marcante.
Această afirmație vine din aceea că Jordan identifică tipul activ
cu acela mai puțin emotiv, ceea ce este, după părerea mea, inad-
misibil. Exceptînd această eroare, rămîne evident corectă obser-
vația lui după care cel care este mai puțin emotiv, sau extraver-
titul, cum am spune noi, se face mai remarcat prin purtarea lui
decît emotivul sau introvertitul.
a) Femeia introvertită (The More Impassioned Woman)
235. Jordan vorbește mai întîi de caracterul femeii introver-
tite. Amintesc rezumativ punctele principale ale descrierii sale:
comportament liniștit, caracter nu prea ușor descifrabil, ocazio-
nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori proasta dispoziție se ma-
nifestă prea apăsat, ea nu este totuși nici capricioasă, nici agi-
tată, nici certăreață, nici „censorious" (termen care ar trebui
tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare. Răspîndește liniște în ju-
rul ei, consolează și vindecă fără să-și dea seama. Sub această
aparență somnolează însă afecte și pasiuni. Natura ei branșată
pe sentiment ajunge încet la maturitate. Cu vîrsta, farmecul ca-
racterului îi sporește. Ea este „sympathetic", adică simte și tră-
iește împreună cu ceilalți. […] Caracterele feminine cele mai
rele aparțin acestui tip. Ele sînt cele mai crude mame vitrege.
Pot fi, ce-i drept, mame și soții foarte afectuoase, dar pasiunile
și afectele lor sînt atît de puternice încît le întunecă rațiunea.
Iubesc dar și urăsc prea mult. Gelozia le poate transforma în
fiare. Urîndu-și copiii vitregi, îi pot tortura, fizic, de moarte.
236. Acolo unde nu domină răul, moralitatea însăși este un
sentiment profund care merge pe drumul său propriu, autonom,
nu întotdeauna adaptabil opiniilor convenționale. Pe acest drum

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 167
ea nu se angajează din spirit de imitație sau de supunere și nici
într-un caz din dorința de a fi răsplătită, aici sau în lumea de
dincolo. Ea își dezvoltă calitățile și defectele doar în intimitate;
aici își arată bogăția inimii, grijile și bucuriile, dar și pasiunile
și erorile, precum neîmpăcare, îndărătnicie, mînie, gelozie sau
chiar desfrîu. Este supusă influenței momentului și puțin încli-
nată să se gîndească la bunăstarea celor absenți. Poate să uite
ușor de ceilalți, cum poate să uite de timp. Cînd se comportă
afectat, poza ei nu se bazează pe imitație, ci vădește o schimbare
de atitudine și de limbaj, corespunzătoare gîndurilor și senti-
mentelor schimbate. Din punct de vedere social, rămîne în cele
mai felurite medii cît mai egală cu sine însăși. în viața casnică
și socială nu are pretenții mari și este ușor de mulțumit. Formu-
lează spontan judecăți, aprobînd sau elogiind. Știe să liniștească
și să încurajeze. Posedă compasiune pentru toate făpturile slabe,
bipede sau patrupede. „Ea se înalță spre ceea ce e superior și
se apleacă spre ceea ce e inferior, este soră și tovarășă de joacă
a întregii naturi." Judecata îi este blîndă și tolerantă. Cînd ci-
tește, încearcă să sesizeze ideile cele mai intime și sentimentul
cel mai adînc al cărții; motiv pentru care maltratează cartea cu
sublinieri și observații marginale și o recitește.4
237. în această descriere se recunoaște ușor caracterul intro-
vertit. Descrierea este însă într-un anumit sens unilaterală, căci
are în vedere precumpănitor latura sentimentului și nu adîncește
tocmai acel element caracteristic căruia eu îi acord o valoare
specială, respectiv viața interioară conștientă. Jordan amintește
că femeia introvertită este „contemplativă", fără a intra însă în
detalii. Cred însă că descripția lui îmi confirmă afirmațiile de
mai sus despre modul său de observație; el se oprește mai ales
asupra comportamentului exterior constelat de sentimente și
asupra manifestărilor pasiunii, fără a intra în esența conștiinței
acestui tip. De aceea el nu are în vedere faptul că viața interioară
joacă un rol decisiv pentru psihologia conștientă a acestui tip.
De ce, de pildă, femeia introvertită citește atent? Deoarece îi
place mai înainte de toate să înțeleagă și să sesizeze gîndurile.
Loc. cit., pp. 17 ș. urm.

168 TIPURI PSIHOLOGICE
De ce este calmă și liniștitoare? Deoarece își păstrează pentru
sine sentimentele și le activează în gînduri în loc să-i împovăre-
ze pe ceilalți cu ele. Moralitatea ei neconvențională se sprijină
pe reflecții profunde și pe sentimente convingătoare. Farmecul
caracterului ei liniștit și rațional se întemeiază nu numai pe o
atitudine calmă, ci și pe faptul că se poate vorbi cu ea rezonabil
și coerent și că este în stare să onoreze argumentele partenerului
ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu ieșiri impulsive, ci îi însoțește
opiniile de propriile ei gînduri și sentimente care rămîn cu toate
acestea valabile și nu se dau bătute în fața unor contraargumente.
238. Acestei ordini solide și frumos structurate a conținutu-
rilor sufletești conștiente li se opune o viață afectivă haotică și
pasionată, de care femeia introvertită este, cel puțin în aspectul
ei personal, foarte adesea conștientă și de care se teme pentru
că o cunoaște. Ea reflectează la sine însăși și are de aceea în
afară o atitudine egală, putînd cunoaște și admite o serie de lu-
cruri fără a le acoperi de elogii sau de reproșuri. Deoarece viața
afectivă îi blochează aceste însușiri, ea își repudiază, pe cît po-
sibil, instinctele și afectele, fără însă a le domina. Pe cît de lo-
gică și de solid construită îi este conștiința, pe atît de elementar,
de confuz și de nestăpînit îi este afectul. îi lipsește acestuia nota
propriu-zis umană, fiind disproporționat, irațional, un fenomen
natural care străpunge ordinea umană. El nu are nici un gînd
ascuns și nici un fel de intenție, putînd fi în anumite condiții
absolut destructiv, un torent sălbatic care nu urmărește, dar nici
nu evită distrugerea, fără scrupule și necesar, ascultînd doar de
propria-i lege, un proces care se împlinește pe sine. însușirile
pozitive ale femeii introvertite vin din faptul că gîndirea ei, to-
lerantă și binevoitoare, izbutește să influențeze și să atragă o
parte a vieții instinctuale, fără însă a o putea cuprinde și remo-
dela integral. Femeia introvertită este mult mai puțin conștientă
de afectivitatea ei decît de gîndurile și sentimentele raționale
care o animă. Este incapabilă să-și cuprindă întreaga afectivita-
te, dar are opinii utilizabile. în raport cu conținuturile spirituale,
afectivitatea îi este mai puțin mobilă, posedă o anume vîscozi-
tate, o considerabilă inerție, fiind de aceea greu de schimbat;
femeia introvertită este perseverentă, de unde constanța și mo-

PROBLEMA TIPURILOR IN STUDIUL OMULUI 169
dul ei egal de a fi de care nu este conștientă, de unde și îndă-
rătnicia, iar uneori incapacitatea de a se lăsa rezonabil influen-
țată în lucruri legate de afectivitate.
239. Aceste reflecții pot explica de ce judecarea femeii intro-
vertite exclusiv din unghiul de vedere al afectivității este incom-
pletă și nedreaptă, atît într-o accepție pozitivă, cît și într-una
negativă. Dacă Jordan consideră că cele mai negative caractere
feminine se află printre introvertite, faptul acesta vine, cred eu,
din aceea că el pune un accent prea mare pe afectivitate, ca și
cum numai pasiunea ar fi mama răului. Copiii pot fi chinuiți de
moarte și altminteri decît fizic. Și, invers, acea deosebită bogăție
de iubire a femeilor introvertite nu este întotdeauna propria lor
avuție, ci ele sînt adesea mai degrabă posedate de ea pînă în
clipa în care, profitînd de o împrejurare favorabilă, vor manifes-
ta brusc, spre uimirea partenerului lor, o neașteptată răceală.
Viața afectivă a introvertitului este în genere latura lui slabă,
aceea pe care nu se poate neapărat conta. El se iluzionează sin-
gur în această privință, iar alții se iluzionează și se deziluzionea-
ză în legătură cu el, dacă îi iau în calcul doar afectivitatea. Spi-
ritul îi este mai sigur, căci este mai adaptat. Natura afectivității
sale este prea nedomolită.
b) Femeia extravertită (The Less Impassioned Woman)
240. Trecem acum la descrierea a ceea ce Jordan numește
„less impassioned woman". Trebuie și aici să elimin tot ceea ce
el a amestecat in puncto activitate, amestec care nu face decît
să tulbure identificarea caracterului tipic. De aceea, atunci cînd
autorul vorbește de o anumită rapiditate a extravertitei, nu tre-
buie să înțelegem prin aceasta elementul energic, activ, ci doar
mobilitatea proceselor active.
241. Despre femeia extravertită, Jordan afirmă că este carac-
terizată de o anume rapiditate și de un anume oportunism, mai
degrabă decît de statornicie și consecvență. Viața ei este de re-
gulă plină de nenumărate mărunțișuri. Ea îl depășește chiar pe
Lordul Beaconsfield care declara că lucrurile neînsemnate nu
sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu sînt prea însemna-
te. Se interesează — la fel cum a făcut bunica ei și cum vor

170 TIPURI PSIHOLOGICE
face și nepoții ei — de înrăutățirea generală a oamenilor și a
lucrurilor. Este convinsă că nimic nu izbutește fără intervenția
ei. Adesea e foarte utilă în mișcări sociale. Risipă de energie în
treburi casnice, care sînt pentru multe dintre ele scopul exclusiv
al vieții. Adesea, lipsită de idei, de pasiuni, de calm și de greșeli.
Dezvoltarea afectivă i se încheie timpuriu. La optsprezece ani
este tot atît de înțeleaptă ca la patruzeci și opt. Orizontul ei spi-
ritual nu e nici adînc, nici larg, dar este limpede de la bun înce-
put, înzestrată, ajunge în posturi de conducere. în societate ma-
nifestă sentimente de bunăvoință, e generoasă, ospitalieră cu
oricine. Judecă pe oricine, uitînd că și ea însăși va fi judecată.
Este caritabilă. Nu are pasiuni puternice. Iubirea este pentru ea
o chestiune de preferință, ura — doar aversiune, gelozia — doar
vanitate rănită. Entuziasmul ei nu durează. Gustă frumusețea
poeziei, mai puțin patosul acesteia. Credința sau necredința sînt
la ea mai degrabă depline decît puternice. Nu are convingeri
propriu-zise, dar nici presimțiri rele. Nu crede, ci acceptă; nu e
necredincioasă, ci nu știe ce să creadă. Nu cercetează și nu se
îndoiește. în lucruri importante se lasă în voia autorității, în cele
mărunte trage concluzii pripite. în propria ei lume mică toate
sînt așa cum nu trebuie să fie, în lumea mare, toate sînt în or-
dine. Se opune instinctiv la transpunerea concluziilor raționale
în practică.
242. Acasă arată un cu totul alt caracter decît în societate.
Căsătorii încheie în bună parte din vanitate, din plăcerea schim-
bării, din supunerea față de tradiție, din dorința de a-și întemeia
viața pe o „bază solidă" sau de a obține o sferă de influență mai
mare. Dacă bărbatul ei aparține tipului „impassioned", el își iu-
bește copiii mai mult decît o iubește pe ea. în cercul ei domestic
se petrec tot felul de lucruri neplăcute. Aici se lansează în învi-
nuiri lipsite de sens. Imposibil de prevăzut „cînd va ieși soare-
le". Nu se observă pe sine și nu se critică. Dacă i se reproșează
faptul că îi judecă și îi mustră continuu pe cei din jur, este ui-
mită, se simte jignită și declară că nu vrea decît binele, „dar că
există oameni care nu știu ce este bine pentru ei". Modul în care
ar vrea să facă bine familiei ei este cu totul diferit de felul în
care ține să-i ajute pe ceilalți. Gospodăria trebuie să arate întot-

PROBLEMA TIPURILOR lN STUDIUL OMULUI 171
deauna astfel incit să poată fi văzută de oricine. Societatea tre-
buie să fie sprijinită și stimulată. Asupra claselor de sus vrea să
facă impresie, pe cele de jos să le țină sub ordine. Propria-i casă
îi este iarnă, societatea — vară. Transformarea începe în clipa
în care primește vizite.
243. Nici un fel de înclinare către asceză — respectabilitatea
ei nu i-o cere. Iubire de schimbare, de mișcare, de recreare. E
în stare să înceapă ziua la biserică și să o încheie la o operă
comică. Relațiile sociale constituie pentru ea o delectare. în ele
își află totul, munca și fericirea. Crede în societate și societatea
crede în ea. Sentimentele ei sînt prea puțin influențate de pre-
judecăți; din obișnuință se comportă „respectabil". Imită cu plă-
cere și alege în acest scop cele mai bune modele, fără să-și dea
însă seama. Cărțile pe care le citește trebuie să conțină viață și
personaje în acțiune.5
244. Acest bine cunoscut tip feminin, numit de Jordan „less
impassioned", este fără îndoială extravertit, ceea ce se vede din
întregul comportament, denumit extravertit tocmai din pricina
felului său de manifestare. Modul de a judeca neîntrerupt, fără
suportul unei reflecții reale, nu este altceva decît extravertirea
unei impresii fugitive care nu are nimic de a face cu un gînd
adevărat. îmi amintesc de un aforism plin de spirit pe care I-am
citit undeva. „A gîndi e atît de greu încît cei mai mulți judecă."
A reflecta cere mai cu seamă timp, motiv pentru care cel care
reflectează nu mai are prilejul să-și exprime neîntrerupt judeca-
ta. Incoerența și inconsecvența judecății, dependența ei de tra-
diție și de autoritate arată lipsa unei reflecții autonome, tot așa,
lipsa de autocritică și de autonomie a opiniei probează o func-
ționare defectuoasă a judecății. Lipsa vieții spirituale interioare
se manifestă mult mai deslușit la acest tip decît prezența ei la
tipul introvertit din descripția de mai sus. Potrivit acestei de-
scripții, am fi înclinați să conchidem că afectivitatea are un cu-
sur tot atît de mare sau și mai mare, fiind vădit superficială,
plată, aproape inautentică, fiindcă intenția care i se asociază în-
totdeauna sau care poate fi descoperită în spatele ei face ca ten-
5 Loc. cit., pp. 9 ș. i

172 TIPURI PSIHOLOGICE
dința afectivă să fie aproape lipsită de orice valoare. Cred încă
că autorul subestimează lucrurile în acest caz, tot așa cum le
supraestimase în cazul precedent. în ciuda faptului că ocazional
i se recunosc calități pozitive, tipul este totuși în ansamblu mi-
nimalizat.
245. Funcționează aici, cred, o anume prejudecată a autorului.
E suficient de cele mai multe ori să facem experiențe neplăcute
cu unul sau mai mulți reprezentanți ai unui tip sau ai altuia, spre
a pierde mai apoi interesul pentru toate cazurile asemănătoare.
Nu trebuie uitat că după cum bunul-simț al femeii introvertite
se bazează pe adaptarea exactă a conținuturi lor ei spirituale la
gîndirea general valabilă, afectivitatea femeii extravertite pose-
dă o anume mobilitate și profunzime scăzută datorită adaptării
ei la viața generală a societății umane. E vorba în acest caz de
o afectivitate socialmente diferențiată a cărei valabilitate gene-
rală nu poate fi contestată și care se detașează avantajos chiar
de caracterul greoi, tenace și pasionat al afectului introvertit.
Afectivitatea diferențiată a suprimat haoticul din patos, deve-
nind o funcție de adaptare disponibilă, în paguba, în orice caz,
a vieții spirituale interioare care strălucește prin absență. Ea
există însă nu mai puțin în inconștient, într-o formă corespun-
zătoare pasiunii introvertite, anume într-o stare de nedezvoltare,
caracterizată de infantilism și arhaism. Spiritul nedezvoltat din
inconștient conferă tendinței afective conținuturi și motive se-
crete care lasă o impresie defavorabilă observatorului dotat cu
spirit critic, dar care trec nebăgate în seamă de către cel fără
spirit critic. Impresia puțin îmbucurătoare pe care o produce
asupra spectatorului perceperea motivelor egoiste, rău disimu-
late, face să se uite prea lesne realitatea și utilitatea adaptată a
aspirațiilor manifestate. Dacă nu ar exista aspecte diferențiate,
ar dispărea din viață tot ceea ce este ușor, neangajant, moderat,
inofensiv, superficial. Ne-am sufoca într-un patos neîntrerupt
sau în abisul pasiunii refulate. Dacă funcția socială a introver-
titului este percepută în principal de individ, extravertitul stimu-
lează viața societății care are, și ea, drept la existență. Extraver-
tirea de aceea este necesară, pentru că aruncă în primul rînd o
punte către celălalt.

PROBLEMA TIPURILOR lN STUDIUL OMULUI 173
246. Exprimarea afectului acționează după cum se știe suges-
tiv, în vreme ce spiritualul își poate desfășura eficiența doar
mediat, în urma unei transpuneri penibile. Afectele necesare
funcției sociale nu trebuie să fie deloc adînci, altminteri stîrnesc
pasiuni la ceilalți. Pasiunea însă tulbură viața și prosperitatea
societății. Tot așa, nici spiritul diferențiat și adaptat al introver-
titului nu este adînc, ci mai degrabă extensiv, nu tulbură și nu
incită, ci acționează rezonabil și calm. Dar după cum introver-
titul devine supărător prin vehemența pasiunii sale, extravertitul
devine incitant prin gîndurile și sentimentele sale semiconștien-
te pe care, incoerent și fără legătură, le aplică adesea semenilor
săi sub forma unor judecăți necruțătoare lipsite de tact. Reunind
toate judecățile de acest fel și încercînd să construim sintetic pe
baza lor o psihologie, ajungem mai întîi la o concepție funda-
mentală absolut animalică nicidecum mai prejos, în ce privește
sălbăticia dezolantă, brutalitatea și prostia, decît afectivitatea
criminală a introvertitului. Nu pot de-aceea să fiu de acord cu
afirmația lui Jordan potrivit căreia caracterele cele mai rele se
află printre naturile pasionate introvertite. Printre cele extraver-
tite există tot atîta răutate și tot atît de temeinică. Acolo unde
pasiunea introvertită se exprimă prin fapte brutale, trivialitatea
gîndirii și simțirii extravertite inconștiente săvîrșește infamii la
adresa sufletului victimei. Nu știu ce este mai rău. Dezavantajul
în primul caz vine din aceea că fapta este vizibilă, în vreme ce
mentalitatea trivială în ultimul caz se ascunde în spatele unui
văl de comportament acceptabil. Aș vrea să subliniez solicitu-
dinea socială a acestui tip, participarea lui activă la bunăstarea
semenilor săi, ca și tendința marcată de a face altora bucurii.
Această calitate, introvertitul o are de cele mai multe ori doar
în fantezie.
247. Afectele diferențiate au mai departe avantajul grației, al
formei frumoase. Ele răspîndesc o atmosferă estetică binefăcă-
toare. Există uimitor de mulți extravertiți care se îndeletnicesc
cu artele (de cele mai multe ori cu muzica), nu atît pentru că
sînt dotați, ci pentru că astfel pot sluji societatea. Chiar și mania
de a critica nu are întotdeauna caracter neplăcut sau lipsit de
valoare. Foarte adesea se limitează la o tendință educativă adap-

174 TIPURI PSIHOLOGICE
tată care produce efecte benefice. Tot la fel, judecata nu este
întotdeauna rău intenționată, ci mai degrabă contribuie la repri-
marea extravaganțelor și a excrescențelor păgubitoare care nu
sînt defel favorabile vieții și bunăstării societății. Ar fi, în ge-
nere, nejustificat să se afirme că unul din tipuri este în anume
privință superior celuilalt. Tipurile se completează reciproc și
diferența dintre ele dă măsura tensiunii de care atît individul,
cît și societatea au nevoie pentru a subzista.
c) Bărbatul extravertit (The Less Impassioned Man)
248. Despre bărbatul extravertit, Jordan afirmă: imprevizibil
și indecis în atitudine, înclinare către dispoziție capricioasă, agi-
tație, nemulțumire și criticism, judecă orice și pe toate la un loc
în mod depreciator și este întotdeauna mulțumit de sine. Deși
judecata îi este adesea falsă iar proiectele îi eșuează, are nemă-
surată încredere în ele. Așa cum spune Sydney Smith despre un
celebru om politic din timpul său: era gata în fiece clipă să preia
comanda flotei din Canalul Mînecii sau să amputeze un picior.
Bărbatul extravertit are o formulă precisă pentru tot ce i se în-
tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat, fie că este cunoscut de
multă vreme. Pe firmamentul său nu este loc pentru doi sori.
Dacă însă mai apare unul, atunci el însuși se consideră martir.
249. Este precoce. îi place să administreze, iar în societate
este adesea extrem de util. Dacă funcționează într-o comisie de
binefacere se interesează de alegerea spălătoresei și, în egală
măsură, de aceea a președintelui. Se dăruiește cu toate forțele
societății, căreia i se înfățișează ca înzestrat cu încredere în sine
și perseverență. Este dispus întotdeauna să facă experiențe, căci
experiențele îl ajută. Preferă să fie președintele cunoscut al unei
comisii alcătuite din trei membri decît binefăcătorul necunoscut
al unui întreg popor. înzestrarea mai mică nu-i micșorează defel
importanța. E activ? Crede că e energic. E palavragiu? Crede
că are talent oratoric.
250. Se întîmplă rareori să producă idei noi sau să deschidă
drumuri noi, dar e întotdeauna gata să urmeze, să înțeleagă, să
aplice și să execute. Este înclinat să împărtășească convingerile
religioase și politice existente și unanim acceptate. în anumite

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 175
împrejurări e dispus totuși să-și admire cutezanța ideilor eretice.
Nu rareori însă idealul său este atît de înalt și de puternic încît
nimic nu îl poate împiedica să-și formeze o concepție largă și
corectă despre viață. Caracteristicile vieții sale sînt de cele mai
multe ori moralitatea, veracitatea și principiile ideale, dar uneori
plăcerea de a obține efecte imediate îi creează dificultăți.
251. Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o adunare publică, nu
va avea nimic de făcut, respectiv de propus, de apărat, de soli-
citat sau de contrazis, atunci se va scula în picioare și va cere
cel puțin să se închidă o fereastră, ca să nu fie curent, sau mai
degrabă să se deschidă una, ca să intre mai mult aer. Căci el
are deopotrivă nevoie de aer și de atenția celorlalți. E întotdea-
una înclinat să facă ceea ce nimeni nu i-a cerut, convins fiind
că oamenii îl văd așa cum vrea el să fie văzut, anume ca pe
cineva care nu doarme, reflectînd la binele semenilor săi. Și-i
îndatorează pe ceilalți și drept urmare nu rămîne nerăsplătit.
Este capabil să emoționeze prin discursul său, fără a fi el însuși
emoționat. Descoperă repede dorințele și opiniile celorlalți.
Atrage atenția asupra primejdiilor ce amenință, organizează și
negociază abil cu adversarii. Are întotdeauna proiecte și vădește
o senzațională hărnicie. De cîte ori este posibil, societatea tre-
buie impresionată în chip plăcut sau, cînd nu este posibil, cel
puțin uimită, sau dacă nici așa ceva nu merge, atunci măcar spe-
riată sau zguduită. El este un salvator de profesie; și nu îi este
neplăcut să fie recunoscut ca atare. Prin noi înșine, noi nu putem
face nimic bun — dar putem crede în el, visa despre el, mulțumi
Domnului pentru că ni I-a dat și îl putem ruga să ne vorbească.
252. E nefericit în odihnă și nu știe să se odihnească așa cum
trebuie. După o zi plină de muncă, trebuie să petreacă o seară
incitantă la teatru, la concert, în biserică, în bazar, la club sau
la toate împreună. Dacă a lipsit la o adunare, o va tulbura cel
puțin printr-o telegramă ostentativă de scuze.6
253. Și această descriere ne îngăduie să recunoaștem tipul.
Dar aproape mai mult decît în cazul descripției femeii extraver-
tite, apare și aici, în ciuda unor observații favorabile, elementele
6 Loc. cit., pp. 22 ș. i

176 TIPURI PSIHOLOGICE
unei devalorizări caricaturizante. Ceea ce se explică în parte
prin faptul că această metodă descriptivă nu poate să dea seama
în genere de caracterul extravertit, căci este imposibil să se pună
în lumină, prin mijloace intelectuale, valoarea specifică a extra-
vertitului; ceea ce în cazul introvertitului este cu mult mai ușor,
deoarece raționalitatea și motivația conștientă a acestui tip se
pot exprima prin mijloace intelectuale, la fel ca și realitatea pa-
siunii sale și a faptelor ce decurg din ea. La extravertit, în
schimb, accentul principal cade pe relația cu obiectul. Doar via-
ța însăși pare să dea extravertitului dreptul pe care nu i-1 poate
conferi critica intelectuală. Doar viața îi pune în evidență și re-
cunoaște valoarea. Se poate constata, ce-i drept, că extravertitul
este socialmente util, că își poate dobîndi mari merite în ce pri-
vește progresul societății umane etc. Dar analiza mijloacelor și
a motivației sale va da întotdeauna un rezultat negativ, căci va-
loarea principală a extravertitului nu se află în el însuși, ci în
relațiile reciproce pe care le întreține cu obiectul.
254. Critica intelectuală nu poate să nu procedeze analitic și
să nu facă deplină lumină în cazul observat prin referire la mo-
tivațiile și intențiile acestuia. Pentru psihologia extravertitului
rezultă însă o imagine de-a dreptul deformată, iar cine își ima-
ginează a fi găsit, pe baza unei astfel de descrieri, atitudinea
potrivită pe care trebuie să o ia față de un extravertit, constată
cu uimire că personalitatea reală desfide descripția. O interpre-
tare atît de unilaterală împiedică adaptarea la atitudinea extra-
vertită. Pentru a da seama de ea, trebuie eliminată orice reflecție
în ce o privește, tot așa după cum și extravertitul se adaptează
corect introvertitului doar dacă este în stare să ia ca atare con-
ținuturile spirituale ale acestuia, făcînd abstracție de posibila lor
aplicare practică. Analiza intelectuală nu poate face altceva de-
cît să atribuie extravertitului tot felul de gînduri ascunse, cola-
terale, de intenții și altele de același gen, care în realitate nu
există, afară doar de reflexul palid al unor aspecte ascunse în
inconștient. Este într-adevăr așa: extravertitul, dacă nu are nimic
de spus, cere să se închidă sau să se deschidă fereastra. Or, cine
observă acest lucru? Cine este izbit de el? Doar acela care în-
cearcă să-și dea seama de motivele și intențiile posibile ale unui

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 177
astfel de act, deci acela care reflectează, analizează, reconstru-
iește, în timp ce pentru toți ceilalți acest zgomot mărunt se pier-
de în larma generală a vieții, fără ca ei să găsească prilejul de
a vedea în el un lucru sau altul. Or, psihologia extravertitului
se manifestă tocmai în acest fel: ea ține de evenimentele vieții
omenești curente și nu semnifică nici mai mult, nici mai puțin.
Doar acela care reflectează vede mai departe și vede greșit —
în ce privește viața —, dar vede corect în ce privește aspectul
ideilor ascunse în inconștient. El nu vede omul pozitiv, ci doar
umbra lui. Iar umbra justifică o judecată în defavoarea omului
pozitiv conștient. Cred că ar fi bine, spre a înlesni înțelegerea,
să separăm pe om de umbra lui, de inconștient, altminteri dis-
cuția riscă o confuzie conceptuală fără pereche. Percepem la al-
tul multe lucruri ce nu țin de psihologia sa conștientă, ci vin din
inconștient, și ne lăsăm induși în eroarea de a-i atribui, ca unui
eu conștient, calitatea observată. Viața și destinul procedează
întocmai, dar psihologul care, pe de o parte, țintește la cunoaște-
rea structurii psihicului, pe de alta, la realizarea unei înțelegeri
mai bune între oameni, nu ar trebui să procedeze tot la fel, ci
să-i separe net pe omul conștient de cel inconștient, căci clari-
tatea și înțelegerea nu se obțin niciodată prin reducerea la aspec-
tele de fundal, la lumini auxiliare și sferturi de ton, ci prin asi-
milarea punctelor de vedere conștiente.
d) Bărbatul introvertit
255. Despre caracterul bărbatului introvertit (The More Im-
passioned And Reflective Man), Jordan afirmă: plăcerile sale
nu se schimbă de la oră la oră, iubirea sa de plăcere este de
natură genuină, el nu caută plăcerea din simplă agitație. Dacă
ocupă o funcție publică, aceasta este în virtutea unei aptitudini
anume sau a unei idei pe care dorește să o realizeze. O dată ce
și-a încheiat munca, se retrage bucuros; știe să-i aprecieze pe
ceilalți și preferă să vadă un lucru prosperînd în mîna altuia de-
cît ruinîndu-se într-a sa proprie. El supraevaluează ușor meritele
colaboratorilor săi. Nu insultă și nu poate căpăta vreodată de-
prinderea de a insulta. Se dezvoltă încet, este șovăitor, nu apar-
ține conducătorilor de religii, nu posedă niciodată atîta siguranță

178 TIPURI PSIHOLOGICE
de sine încît să știe cu exactitate ce este o greșeală pentru care
ar trebui să-și ardă semenul pe rug. Deși nu e lipsit de curaj, nu
are atîta încredere în adevărul său infailibil încît să se lase ucis
pentru el. înzestrat cu aptitudini importante, este împins în
prim-plan de cei în mijlocul cărora trăiește, în timp ce tipul ex-
travertit se pune singur în vedetă.7
256. Este semnificativ faptul că la capitolul bărbatului intro-
vertit de care este vorba aici, autorul nu spune efectiv nimic mai
mult decît ceea ce rezultă din extrasul pe care I-am prezentat.
Lipsește mai ales descrierea pasiunii, pentru care tipul este de-
numit „impassioned". Se cuvine, firește, să fim prudenți în ipo-
teze diagnosticante, dar acest caz pare să invite la presupunerea
după care capitolul despre bărbatul introvertit este atît de lacu-
nar din motive subiective. După descrierea pe cit de minuțioasă,
pe atît de nedreaptă a tipului extravertit, ne-am fi așteptat ca și
prezentarea tipului introvertit să fie la fel de temeinică. De ce
nu este așa?
257. Să presupunem că Jordan însuși a fost un introvertit; în
acest caz este de înțeles că el nu a ținut să ofere o descriere
asemănătoare aceleia pe care a făcut-o, cu necruțătoare ascu-
țime, tipului opus. Nu aș spune că din lipsă de obiectivitate, ci
din lipsa de cunoaștere a propriei umbre. Introvertitul este în
imposibilitate de a ști sau de a-și imagina cum apare el tipului
extravertit, decît doar dacă l-ar determina pe acesta să-i spună
dinainte, cu riscul de a trebui mai apoi să-i provoace la duel.
Căci după cum extravertitul nu este înclinat să accepte descrie-
rea de mai sus ca o imagine binevoitoare și exactă a caracterului
său, tot astfel nici introvertitul nu este dispus să accepte carac-
terizarea pe care i-o face un observator și critic extravertit. Și
care ar fi, și ea, la fel de devalorizantă. Căci, după cum introver-
titul încearcă să-i înțeleagă pe extravertit și nimerește cu totul
alături, tot astfel extravertitul încearcă să înțeleagă viața inte-
rioară spirituală a celuilalt din unghiul de vedere al vieții exte-
rioare și nimerește tot atît de mult pe alături. Introvertitul face
întotdeauna greșeala de a voi să deducă acțiunea din psihologia
7 Loc. cit., pp. 35 ș. urm.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI 179
subiectivă a extravertitului, extravertitul însă nu poate înțelege
viața spirituală interioară decît ca o consecință a unor împre-
jurări exterioare. O suită de idei abstracte a căror relație cu
obiectul nu este vizibilă probabil că îi apare extravertitului ca
un fel de himeră. Și, într-adevăr, fanteziile introvertite nu sînt
adesea decît așa ceva. Oricum, despre bărbatul introvertit ar fi
multe de spus și i s-ar putea trasa un contur la fel de nefavorabil
ca și acela care se desprinde din capitolul despre insul extraver-
tit al lui Jordan.
258. Importantă mi se pare observația lui Jordan potrivit căre-
ia plăcerea introvertitului este de „natură genuină". Pare a fi în
genere o particularitate a sentimentului introvertit faptul că el
este genuin, că este, deoarece există din el însuși, deoarece își
trage rădăcinile din natura profundă a omului, deoarece se înalță
cumva din sine însuși ca propriul său scop; nu se află în slujba
nici unui alt scop, nu se împrumută nici unuia și se mulțumește
să se realizeze pe sine. Acest lucru ține de spontaneitatea feno-
menului arhaic și natural care nu s-a înclinat încă în fața in-
tențiilor civilizației. Pe drept sau pe nedrept, oricum fără a ține
seama de drept sau de nedrept, de oportunitate sau de inopor-
tunitate, starea afectivă se manifestă, impunîndu-se subiectului,
chiar împotriva voinței și a așteptărilor acestuia. Nu este nimic
in ea care să ducă la concluzia că există motivații gîndite.
259. Nu mă voi referi aici și la alte capitole din cartea lui
Jordan. El citează drept exemplu personalități istorice, prilej cu
care iese la iveală o sumă de puncte de vedere eronate care se
bazează pe greșeala mai sus amintită, pe care o face autorul in-
troducînd criteriul activului și pe acela al pasivului și ameste-
cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel să conchidă nu o dată că
o personalitate activă poate fi atribuită și tipului lipsit de pasiu-
ne, și invers, că o natură pasionată ar trebui să fie mereu pasivă.
Interpretarea mea încearcă să evite această eroare, eliminînd cu
totul punctul de vedere al activității.

V
PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ
Cari Spitteler, Prometeu și Epimeteu
1. Preliminarii la tipizarea lui Spitteler
260. Lui Jordan îi revine însă meritul de a fi oferit pentru
prima oară (după știința mea!) o descriere caracterială relativ
exactă a tipurilor emoționale.
261. Dacă pe lingă subiectele oferite poetului de complicațiile
vieții active, problema tipurilor nu ar juca, și ea, un rol impor-
tant, am avea aproape dovada inexistenței ei. Or, am văzut cum
ea I-a pasionat în egală măsură atît pe poetul, cît și pe gînditorul
Schiller. în capitolul de față ne vom ocupa de o creație poetică,
bazată aproape exclusiv pe motivul tipurilor. Am în vedere lu-
crarea lui Cari Spitteler, Prometheus und Epimetheus {Prometeu
și Epimeteu), apărută prima dată în 1881.
262. Nu aș vrea nicidecum să declar de la început că Prome-
teu îl reprezintă pe acela care gîndește anticipativ, pe introvertit,
iar Epimeteu pe cel care acționează și gîndește succesiv, pe ex-
travertit. E vorba în cazul acestui conflict între cele două per-
sonaje în primul rind de lupta care se dă în același individ, între
linia de dezvoltare introvertită și cea extravertită pe care însă
reprezentarea poetică a întrupat-o în două figuri autonome cu
destine tipice.
263. Este de netăgăduit că Prometeu prezintă trăsăturile de
caracter introvertite. El oferă imaginea unui introvertit fidel su-
fletului și lumii sale interioare. își exprimă exact caracterul în
cuvintele pe care le adresează îngerului1: „Nu mi se cuvine mie
să judec fața sufletului meu, căci, iată, el îmi este domn și dum-
nezeu, în bucurie și în suferință, și tot ceea ce simt de el îmi
este dăruit."
1 Cari Spitteler, Prometheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 9.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 181
264. „Și de aceea voi să-mpart cu el și slava mea, iar de va
fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de ea."
265. Prometeu se dăruiește astfel bunului-plac al sufletului
său, adică funcției de relație cu lumea interioară. De aceea și
sufletul are un caracter tainic, metafizic, din pricina relației cu
inconștientul. Prometeu îi conferă semnificație absolută de
domn și de conducător, în același mod necondiționat în care
Epimeteu se lasă în voia lumii. Prometeu își jertfește eul indi-
vidual sufletului, relației cu inconștientul ca lăcaș matricial de
imagini și semnificații, și își pierde astfel centrul, lăsînd să-i
scape, în calitate de contrapondere, persona 2, relația cu obiectul
exterior. Dăruindu-se sufletului său, Prometeu se situează în
afara oricărei legături cu lumea înconjurătoare și pierde pe
această cale corectivul indispensabil al realității exterioare. Pier-
derea este însă incompatibilă cu esența acestei lumi. De aceea
lui Prometeu îi apare un înger, evident un reprezentant al stă-
pînirii universului; traducînd în limbaj psihologic, îngerul este
imaginea proiectată a tendinței sale de a se adapta la realitate.
Corespunzător, îngerul îi spune lui Prometeu:
266. „Și, iată, de nu te vei putea elibera de a sufletului tău
nedreaptă fire, ți se va spulbera răsplata mare a multor ani, și
fericirea inimii și toate roadele spiritului tău cu felurite chipuri";
iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua slavei, căci sufletu-ți de
nici un dumnezeu nu știe, și nici o lege n-o cinstește și nici în
cer, nici pe pămînt nimic nu are sfînt a lui trufie."3
267. Deoarece Prometeu se află exclusiv de partea sufletului,
toate tendințele de adaptare la lumea exterioară sînt refulate și
cad în inconștient. Ca urmare, atunci cînd sînt percepute, ele
apar detașate de propria personalitate și sînt de aceea proiectate.
Se naște astfel o anume contradicție prin faptul că și sufletul,
de partea căruia s-a situat Prometeu și pe care el îl absoarbe
integral în conștiință, apare proiectat. Fiind o funcție de relație,
ca persona, sufletul este constituit cumva din două părți: una îi
2 Jung, Die Beziehungen zwischen dent Ich and dem Unbewugten (Gesam-
melte Werke, VII).
3 Spitteler, loc. cit.., p. 9.

182 TIPURI PSIHOLOGICE
aparține individului, cealaltă obiectului relației, în acest caz
inconștientului. înclinăm — dacă nu sîntem adepți ai filozofiei
lui Hartmann — să atribuim inconștientului doar existența rela-
tivă a unui factor psihologic. Din rațiuni gnoseologice nu sîntem
în situația de a face nici un fel de afirmație valabilă cu privire
la o realitate obiectivă a fenomenului psihologic complex pe ca-
re îl numim inconștient, tot astfel după cum nu sîntem în măsură
să facem nici o afirmație valabilă despre esența lucrurilor reale
situate dincolo de capacitatea noastră psihologică. Din motive
legate de experiență trebuie însă să spun că, în raport cu activi-
tatea conștiinței noastre, conținuturile inconștientului revendică,
datorită tenacității și persistenței lor, tot atîta realitate pe cit o
au și lucrurile reale ale lumii din afară, chiar dacă atare pretenții
apar cu totul neverosimile unei mentalități îndreptate precum-
pănitor spre exterior. Nu trebuie uitat că au existat dintotdeauna
numeroși oameni pentru care conținuturile inconștientului au
avut un grad mai mare de realitate decît lucrurile lumii exterioa-
re. Mărturia istoriei de idei a umanității pledează în favoarea
ambelor realități. Cercetarea aprofundată a psihicului uman pu-
ne, indiscutabil, în lumină faptul că ambele realități exercită
asupra activității conștiente o influență la fel de intensă, în așa
fel încît din punct de vedere psihologic și din motive pur em-
pirice, avem dreptul de a trata conținuturile inconștientului ca
fiind tot atît de reale ca și lucrurile lumii exterioare, chiar dacă
cele două realități se contrazic și par a fi complet diferite în
esența lor. Ar fi însă o pretenție cu totul nejustificată, dacă am
vrea să supraordonăm una din realități celeilalte. Teozofia și
spiritualismul reprezintă abuzuri de putere tot atît de mari ca și
materialismul. Se cuvine deci să ne limităm la sfera capacității
noastre psihologice. Din cauza realității lor specifice, conținu-
turile spirituale pot fi denumite obiecte în virtutea aceluiași
drept care ne permite să denumim obiecte lucrurile exterioare.
După cum persona ca relație este întotdeauna determinată și de
obiectul exterior, motiv pentru care ea este ancorată tot atît de
mult în el ca și în subiect, în același fel și sufletul, ca relație cu
obiectul interior, este reprezentat de acesta; motiv pentru care
sufletul este întotdeauna cumva distinct de subiect, fiind și per-

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 183
ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un ce totalmente di-
ferit de eul său individual. Dacă un om se poate în întregime
dărui lumii exterioare, înseamnă că pentru el lumea continuă să
fie un obiect distinct de el însuși; tot astfel se comportă și lumea
inconștientă a imaginilor, ca un obiect diferit de subiect, atunci
cînd omul se lasă cu totul în voia ei.
268. După cum lumea inconștientă a imaginilor mitologice
vorbește indirect, prin trăirea lucrurilor exterioare, celui care se
abandonează cu totul lumii exterioare, tot astfel și aceasta din
urmă, împreună cu exigențele ei, vorbește indirect celui care se
lasă în voia sufletului, căci nimeni nu poate scăpa de cele două
realități. Dacă se îndreaptă doar către exterior, insul trebuie să-și
trăiască propriul mit, dacă se îndreaptă spre interior, trebuie
să-și viseze viața exterioară, așa-zis reală. Iată cum se adresează
Sufletul lui Prometeu:
269. „Sînt un dumnezeu al nelegiuirii ce te conduce pe căi
lăturalnice și nebătute. Tu însă nu ai ascultat și toate după vor-
bele mele ți s-au împlinit, și din pricina mea ți-au răpit a nume-
lui tău slavă și a vieții fericire."4
270. Prometeu refuză regatul oferit de înger, adică respinge
adaptarea la condițiile date, pentru că, în schimb, i se cere su-
fletul, în timp ce subiectul, respectiv Prometeu, are o natură pur
umană, sufletul este demonic, deoarece obiectul interior de care
este legat ca relație, adică inconștientul suprapersonal, colectiv,
se vede licărind prin el. Inconștientul, considerat ca fundalul
istoric al psihicului, conține în formă concentrată întreaga serie
de engrame care din timpuri imemoriale au determinat structura
psihică de astăzi. Engramele nu sînt altceva decît urme funcțio-
nale care arată modul cel mai frecvent și mai intensiv în care
psihicul uman a funcționat în medie. Engramele funcționale se
înfățișează ca motive logice și ca imagini de felul acelora care
apar fie identic, fie foarte asemănător, la toate popoarele și care
pot fi ușor recunoscute și în conținuturile inconștiente ale omu-
lui modern. Este deci de înțeles faptul că în conținuturile in-
conștiente apar trăsături sau elemente absolut animalice alături
Loc.cit., pp. 24 ș. urm.

184 TIPURI PSIHOLOGICE
de acele figuri sublime care I-au însoțit pe om dintotdeauna pe
parcursul existenței sale. E vorba de o întreagă lume de imagini
a cărei nemărginire nu stă cu nimic mai prejos față de aceea a
lucrurilor reale. După cum, celui care se lasă cu totul în voia
lumii exterioare aceasta i se înfățișează sub chipul unei făpturi
apropiate, iubite, prin care el — în cazul în care destinul său îl
va împinge să se abandoneze integral obiectului personal — va
face experiența ambiguității lumii și a propriei ființe, tot astfel
pe celălalt îl întîmpină personificarea demonică a inconștientu-
lui care incorporează totalitatea, extrema contradicție și ambi-
guitate a imaginilor lumii. Acestea sînt fenomene limită care de-
pășesc măsura normală și de aceea media normală ignoră aceste
enigme pline de cruzime. Ele nu există pentru ea. Doar puțini
sînt aceia care ajung la marginea lumii, acolo de unde începe
imaginea reflectată a ei. Pentru insul care se situează la mijloc,
sufletul nu are caracter nici dubios, nici demonic, ci uman, tot
așa după cum nici felul de a fi al semenilor săi nu i-a apărut
vreodată îndoielnic. Doar abandonul total în fața uneia sau alteia
dintre lumi naște ambiguitatea sufletului. Intuiția lui Spitteler a
sesizat acea imagine a sufletului la care o natură candidă ar fi
putut cel mult să viseze.
271. Citim la el: „Și în vreme ce el se zbătea astfel în impe-
tuozitatea zelului său, o tresărire ciudată juca în jurul gurii și pe
chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau neîncetat și îi clipeau înfri-
gurat. Și dincolo de genele moi și fine ceva pîndea, amenința,
se furișa asemenea focului ce în ascuns străbate cu viclenie casa
și asemenea tigrului care unduiește pe sub tufișuri iar din frun-
zișurile întunecate fulgeră intermitent corpul său galben pătat."5
272. Linia vieții pe care și-o alege Prometeu este deci indis-
cutabil una introvertită. El jertfește prezentul și relația sa cu pre-
zentul pentru a crea, gîndind anticipativ, un viitor îndepărtat.
273. Cu totul altfel este Epimeteu: el recunoaște că năzuința
sa se îndreaptă către lume și către ceea ce e valabil pentru lume.
De aceea el spune îngerului: „Dar acum eu jinduiesc spre ade-
văr și, iată, sufletul meu se află-n mîna ta și dacă-ți place, dăru-
* E vorba de personajul Suflet; în germană substantivul e feminin (n.r.).
5 Loc. cit., p. 25.

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 185
iește-mi o conștiință să mă-nvețe «Heit» și «Keit»* și orice lu-
cru drept." Epimeteu nu poate rezista ispitei de a-și împlini pro-
priul destin și de a se supune punctului de vedere „lipsit de su-
flet". Această legătură cu lumea este de îndată răsplătită:
274. „Și, iată, ridicîndu-se, Epimeteu și-a simțit statura mai
înaltă și curajul mai dîrz și întreaga făptură îi era unită și întrea-
ga ființă îi era sănătoasă, respirînd o bunăstare viguroasă. Și
se-ntoarse deci cu pas sigur, străbătînd valea, pe drum neocolit
asemenea celui care nu se teme de nimeni, cu privirea deschisă
ca cel însuflețit de amintirea propriei fapte drepte."6
275. După cum spune Prometeu, el și-a „vîndut sufletul liber
pentru «Heit» și «Keit»". Și-a pierdut sufletul în favoarea fra-
telui său. El a mers pe urmele extravertirii sale și deoarece aceas-
ta s-a orientat după obiectul exterior, Epimeteu s-a absorbit în
dorințele și așteptările lumii, mai întîi aparent în avantajul său
considerabil. El a devenit un extravertit, după ce mai înainte
trăise ani de zile în singurătate, ca fals extravertit, imitîndu-și
fratele introvertit. O atare involuntară „simulation dans le carac-
tere" (Paulhan) apare nu rareori. Evoluția lui către un extravertit
autentic reprezintă de aceea un progres în direcția „adevărului"
și merită recompensa care îi este acordată.
276. în timp ce Prometeu este împiedicat de exigențele tira-
nice ale sufletului său să stabilească orice fel de relație cu obiec-
tul exterior și este constrins să aducă în slujirea sufletului cele
mai crude jertfe, Epimeteu este mai întîi eficient apărat de pri-
mejdia ce îl amenință pe extravertit de a se pierde cu totul în
obiectul exterior. Această protecție constă în conștiința înteme-
iată pe „noțiunile corecte", transmise prin tradiție, deci pe acel
tezaur de nedisprețuit al înțelepciunii vieții de care opinia pu-
* Referință posibilă la sufixele -heit și -keit, cu ajutorul cărora sînt derivate
în germană, mai cu seamă din adjective, substantivele abstracte corespunzătoa-
re (denumind stări, calități, condiții etc). Pasajul ar putea fi deci o aluzie la
ideea de regulă, de ordine. De avut în vedere — și nu în ultimul rind — un
eventual joc de cuvinte de tip disociativ: heit și keit sînt constituenții cuvîntului
Heiterkeit — voioșie, seninătate (n. t.).
6 Loc. cit., pp. 10 ș. urm.

186 TIPURI PSIHOLOGICE
blică se slujește la fel ca judecătorul de codul penal. în felul
acesta, lui Epimeteu i se fixează acea limită care îl împiedică
să se abandoneze obiectului în aceeași măsură în care Prometeu
se abandonează sufletului. Conștiința substituită sufletului îi in-
terzice acest lucru. întorcînd spatele lumii oamenilor și conștiin-
ței ei codificate, Prometeu cade pradă sufletului, stăpînului crud,
și bunului-plac aparent al acestuia, plătind cu nesfîrșită suferință
faptul de a fi nesocotit lumea. Limitarea înțeleaptă pe care o
conștiință ireproșabilă i-o impune lui Epimeteu îi leagă însă
acestuia ochii într-atît, încît îl face să-și trăiască orb mitul, avînd
perpetuu sentimentul că procedează bine, căci este mereu în
acord cu așteptările generale și este mereu încununat de succes,
împlinind dorințele tuturor. Așa se dorește să fie regele, și așa
îl reprezintă Epimeteu pînă la sfîrșitul său lipsit de glorie, însoțit
fiind pînă atunci de aplauzele mulțimii ce îl fac să-și simtă spa-
tele puternic. încrederea de sine, lipsa spiritului autocritic, cre-
dința nestrămutată în valoarea lui obștesc acceptată, lipsa de în-
doială în propria „faptă dreaptă" și conștiința împăcată care îl
definesc ne îngăduie să recunoaștem ușor caracterul descris de
Jordan. A se compara vizita lui Epimeteu la Prometeu bolnav,
cind regele Epimeteu vrea să-și vindece fratele în suferință: „Și
după ce au săvîrșit toate acestea, regele înainta, sprijinindu-se
pe doi prieteni, unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga, salută și
rosti aceste cuvinte, însoțite de gînduri bine intenționate:
277. «Din inimă îmi pare rău de tine, Prometeu, iubite frate!
Dară să prinzi curaj, căci, iată, o unsoare am aici, în orice su-
ferință încercată și care miraculos tămăduiește de arșiță și friguri
deopotrivă, și deci spre ușurare, ca și spre pedepsire, tu poți s-o
folosești.»
278. Și vorbind astfel, luă o vergea, de ea legă unsoarea strîns
și cu mișcări solemne îi întinse totul, precaut. Dară Prometeu,
de cum simți mirosul și privi unsoarea, cu silă își întoarse capul.
Regele atunci glasul și-i schimbă, să strige se porni și să prezică,
aprins de zel:
279. «De mai mare pedeapsă tu cu adevărat duci lipsă, căci
nu ți-e de folos a sorții tale de pînă-acuma învățătură.»

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 187
280. Și rostind aceste vorbe, din haină scoase o oglindă și
toate lucrurile dintr-un început îi desluși și deveni limbut și gre-
șelile lui toate le știu."7
281. Această scenă ilustrează perfect cuvintele lui Jordan:
„Society must be pleased if possible; if it will not be pleased,
it must be astonished; if it will neither be pleased nor aston-
ished, it must be pestered and shocked".8 întîlnim în scena citată
un climat aproape asemănător. în Orient un om bogat își face
cunoscută demnitatea prin aceea că nu apare în public decît spri-
jinit de doi sclavi. Epimeteu se folosește de această poză pentru
a face impresie. De binefacere, se cuvin pe loc legate admones-
tarea și moralizarea. Iar dacă nici acestea nu prind, celălalt tre-
buie cel puțin înfricoșat cu imaginea propriei sale josnicii. Căci
totul se reduce la a produce impresie. O locuțiune americană ne
spune că în America au succes două feluri de oameni: aceia care
știu ceva și aceia care se prefac cu abilitate că știu. Adică, apa-
rența are uneori tot atît de mult succes ca prestația reală. Extra-
vertitul de acest fel lucrează precumpănitor cu aparența. Intro-
vertitul vrea s-o străpungă și abuzează în acest scop de munca
sa. Dacă îi unim pe Prometeu și pe Epimeteu într-o singură per-
soană, obținem un om care în afară este Epimeteu și înăuntru
Prometeu, ceea ce face ca ambele tendințe să se irite reciproc
și fiecare să încerce să atragă eul definitiv de partea sa.
2. Comparajie între Prometeul lui Spitteler
și acela al lui Goethe
282. Nu este lipsit de interes să se compare acest mod de a-i
concepe pe Prometeu cu descripția pe care i-o face acestuia
Goethe. Cred că am suficiente motive să presupun că Goethe
aparține mai degrabă tipului extravertit decît celui introvertit că-
7 Loc. cit., pp. 120 ș. urm.
8 Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este pasibil, societatea trebuie să fie satis-
făcută; dacă nu poate fi satisfăcută, trebuie uimită; dacă nu poate fi nici sa-
tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie iritată și zguduită."

188 TIPURI PSIHOLOGICE
ruia i-1 atribui pe Spitteler. O dovadă completă în sprijinul aces-
tei presupuneri ar putea s-o aducă doar cercetarea și analiza în-
tinsă și atentă a biografiei lui Goethe. Ipoteza mea se sprijină
pe o sumă de impresii pe care nu le iau în discuție ca fiind in-
suficient de probante.
283. Nu este nevoie ca atitudinea introvertită să coincidă în
mod necesar cu figura lui Prometeu, respectiv figura tradițională
a acestuia poate fi și altminteri interpretată. De pildă, o versiune
diferită oferă Platon în Protagoras, unde cel care distribuie for-
țele vieții făpturilor tocmai plămădite din lut și foc de către zei
nu este Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca și în mit, Prometeu este
în principal (în acord tocmai cu gustul antic) cel iscusit în vi-
clenie și inventivitate. La Goethe, găsim două versiuni. în frag-
mentul dramatic din 1773, Prometeu este înfruntătorul, creatorul
și plămăditorul sigur pe sine, asemenea zeilor și disprețuindu-i
pe zei. Sufletul său este Minerva, fiica lui Zeus. Raportul dintre
Prometeu și Minerva prezintă multe asemănări cu acela dintre
Prometeu și Suflet la Spitteler. Astfel, Prometeu se adresează
Minervei:
„De la-nceput cuvîntul tău
Mi-a fost a cerului lumină!
De parcă sufletu-mi cu sine-ar fi vorbit
Și sieși s-ar fi dezvăluit,
Și armonii congeniale
în el din sine-ar fi vibrat:
Iată ce-au fost vorbele tale.
Așa că eu nu eram eu,
Și cind gîndeam că eu vorbesc
Vorbea o zeitate,
Iar cind ziceam că zei vorbesc
Eu însumi doar vorbeam.
Asta-i cu tine și cu mine,
Iți aparține din străfund
Iubirea-mi pentru totdeauna!"
Și mai departe:
„Așa cum dulcele amurg

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURA 189
Al soarelui ce-apune
Se înfiripă înspre slăvi
Din Caucazu-n neguri,
Cu liniște învăluindu-mi sufletul,
Păstrîndu-mi-o vie și-n clipe de restriște,
Așa sporitu-mi-au puterile,
Sorbind din ceru-ți aer, cîte-o gură."9
284. Și la Goethe, Prometeu depinde de sufletul său. Privință
în care asemănarea cu Prometeul lui Spitteler este considerabilă.
Așa, de pildă, acesta se adresează Sufletului: „Și dacă mi le-au
răpit pe toate, rămîn peste măsură de bogat atîta timp cit tu îmi
mai rămîi și mă numești «amicul meu» cu gura-ți dulce și lași
să cadă asupra mea privirea chipului tău mîndru și plin de
har."10 în ciuda asemănării dintre cele două figuri și a relațiilor
lor cu sufletul, există între ele și o substanțială deosebire: Pro-
meteul lui Goethe este un creator, un plăsmuitor ale cărui figuri
de argilă sînt însuflețite de Minerva. La Spitteler, el nu este
creator, este pasiv, doar sufletul îi este creator, dar activitatea
sa zămislitoare rămîne ascunsă și misterioasă. La plecare, Su-
fletul îi spune lui Prometeu: „Și-acuma eu de tine mă despart,
căci, iată, o lucrare mare mă adastă, cerînd uriașă trudă și spre
a o înfăptui de multă grabă e nevoie."11 S-ar zice că la Spitteler
sufletul asumă fapta creatoare prometeică, în vreme ce Prome-
teu însuși suferă doar chinul sufletului creator. La Goethe, Pro-
meteu e activ, în primul rînd în direcție creatoare, înfruntîndu-i
pe zei în temeiul tocmai al propriei puteri de creație:
„Cine m-a ajutat
împotriva trufiei Titanilor?
Cine m-a scăpat de la moarte,
De la robie?
9 Goethe, Prometheusjragment. [Traducere de Mihai Isbâșescu, în Goethe,
Opere, 2. Teatru I, Editura Univers, București, 1986, pp. 197-198 (n. t.)].
10 Spitteler, toc. cit., p. 25.
11 Loc. cit., p. 28.

190 TIPURI PSIHOLOGICE
Nu tu săvîrșit-ai toate,
Inimă sfînt arzătoare?"12
285. în acest fragment Epimeteu este palid caracterizat; cu
totul inferior lui Prometeu, el este avocatul sentimentului colec-
tiv care nu vede în slujirea sufletului decît un fel de „îndărătni-
cie". El îi vorbește lui Prometeu după cum urmează:
„Ești singur doar!
Te îndîrjești plăcerea s-o ignori,
Cînd zeii, tu,
Ai tăi și lumea, cerul, toți
Din plin se simt a fi un tot."13
286. Indicațiile din acest fragment dramatic sînt prea spora-
dice pentru a putea să identificăm pe baza lor caracterul lui Epi-
meteu. în schimb, trăsăturile pe care Goethe i le conferă lui Pro-
meteu prezintă o diferență tipică față de acelea ale personajului
omolog al lui Spitteler. La Goethe, Prometeu plăsmuiește și ac-
ționează în lumea exterioară, așază în spațiu figuri modelate de
el și însuflețite de sufletul său, umple lumea de zămislirile pu-
terii sale creatoare, fiind totodată învățătorul și educatorul oa-
menilor. La Spitteler, tot ce îl privește pe Prometeu merge în
interior, se absoarbe în întunecimea adîncului sufletesc, tot așa
după cum el însuși se resoarbe din lume, exilîndu-se din chiar
patria sa restrînsă, spre a deveni cumva și mai invizibil. Potrivit
principiului compensator al psihologiei noastre analitice, într-un
astfel de caz, sufletul, adică personificarea inconștientului, tre-
buie să fie cu deosebire activ, pe cale de a pregăti o operă care
deocamdată este însă invizibilă. în afară de pasajul citat mai
există la Spitteler o descriere completă a acestui proces de echi-
valență scontabil. Anume în Pandorazwischenspiel (Interludiul
Pandora).
12 Goethe, op. cit. [De fapt, aceste versuri figurează în oda Prometheus
(probabil din 1774), care urma să deschidă ultima parte a poemului dramatic
mai sus citat. Versiunea româna ii aparține Măriei Banuș. Goethe, Poezii și
poeme, Editura Tineretului, București, (1964), p. 87 — n. t.].
13 Goethe, loc. cit., p. 213.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 191
287. Pandora, această enigmatică figură a mitului prometeic,
este aici fiica zeilor; cu excepția unei singure relații foarte pro-
funde, ea este absolut independentă de Prometeu. Această ver-
siune se sprijină pe istoria mitului, în care femeia intrată în re-
lație cu Prometeu este fie Pandora, fie Atena. Prometeul mitic
este legat sufletește de Pandora sau Atena, precum la Goethe.
Spitteler însă operează o remarcabilă scindare, sugerată —• ce-i
drept — și de mitul istoric, în care Prometeu-Pandora s-a con-
taminat de analogia Hefaistos-Atena. Goethe privilegiază ver-
siunea Prometeu-Atena. La Spitteler, în schimb, Prometeu este
sustras sferei divine și primește un suflet propriu. Divinitatea sa
și relația mitică arhetipală cu Pandora se păstrează ca o contra-
partidă cosmică în spațiul celest și acționează pe cont propriu.
Lucrurile care se petrec în lumea de dincolo sînt acelea care se
desfășoară în spațiul de dincolo de conștiința noastră, adică în
inconștient. Astfel îneît Interludiul Pandora este o reprezentare
a ceea ce se petrece în inconștient, în timpul suferințelor lui Pro-
meteu. Dispărînd din lume și distrugînd ultima punte ce îl leagă
de ea, Prometeu se cufundă în adîncul sinelui propriu, își este
sieși unică vecinătate, unic obiect. El ajunge astfel „asemenea
lui Dumnezeu", căci potrivit definiției, Dumnezeu este ființa ca-
re odihnește pretutindeni în sine și își este, în virtutea omnipre-
zenței sale, întotdeauna și oriunde, propriul obiect. Evident, Pro-
meteu nu se simte nicidecum asemenea lui Dumnezeu, ci doar
extrem de nefericit. După scena în care Epimeteu vine și scuipă
și el pe mizeria lui Prometeu, acțiunea se strămută în spațiul de
dincolo, firește în momentul în care toate relațiile cu lumea ale
lui Prometeu fuseseră refulate pînă la anulare. Acestea sînt mo-
mentele în care, potrivit experienței noastre, conținuturile in-
conștientului au cele mai mari șanse de a dobîndi autonomie și
vivacitate pînă într-acolo îneît să domine conștiința14. Starea lui
Prometeu se oglindește în inconștient după cum urmează: „Și
în zorii aceleiași zile întunecate, pe o pajiște tăcută și pustie, de
14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose (Gesammelte Werke, III), Wandlun-
gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte
Werke, V]), Die Bezieltungen zwischen dem leh und dem Unbewufiten (Gesam-
melte Werke, VII).

192 TIPURI PSIHOLOGICE
deasupra tuturor lumilor, umbla Dumnezeu, creatorul a toată
viața, parcurgînd cercul blestemat, potrivit cu firea stranie a bo-
lii sale tainice și rele.
288. Căci din pricina bolii nu putea desăvîrși ocolul, nu îi era
dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci trebuia în veci, cu același
pas, în fiecare zi și an de an, să dea înconjur pajiștii tăcute, cu
mersul greoi și capul plecat, cu fruntea încrețită și chipul schi-
monosit, cu ochiul încețoșat, privind fără răgaz spre mijlocul
cercului.
289. Și în vreme ce își împlinea și azi ca-n fiecare zi destinul
nemilos iar de mîhnire își pleca mai tare capul și își tîra de obo-
seală mai mult pasul, iar de vegherea rea a nopții, izvorul vieții
secat părea să-i fie, iată, se ivi din noapte și din revărsat de zori
Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu pas șovăitor și cuviincios
de locul sfint, și se-așeză apoi smerit de-o parte, dînd cu privi-
rea, sfielnică, binețe și întrebînd cu a gurii tăcere plină de cinsti-
re."15
290. Este fără doar și poate evident că Dumnezeu suferă de
boala lui Prometeu. Căci după cum acesta își revarsă întreaga
pasiune, întregul libido asupra sufletului, asupra lumii lăuntrice,
consacrîndu-se integral slujirii sufletului, tot astfel și Dumne-
zeul său merge „în cerc" în jurul centrului lumii, istovindu-se
asemenea lui Prometeu care este pe cale de a se stinge. Ceea ce
vrea să însemne că libidoul său a trecut în inconștient, unde ur-
mează să pregătească un substitut, căci libidoul este o energie
care nu dispare fără urmă, ci produce întotdeauna un echivalent.
Echivalentul este Pandora și ceea ce ea îi aduce părintelui său:
anume un giuvaer încîntător pe care vrea să îl ofere oamenilor
pentru a le domoli suferințele.
291. Traducînd acest proces în sfera umană a lui Prometeu,
vom spune că: în vreme ce acesta, aflat sub condiția „asemănării
cu divinitatea", suferă, Sufletul lui pregătește o lucrare hărăzită
alinării suferințelor omenirii. Sufletul lui Prometeu năzuiește
astfel să ajungă la oameni. Cu toate acestea, lucrarea pe care el
o plănuiește și o înfăptuiește nu este întocmai cu aceea a Pan-
15 Spitteler, loc. cit., p. 107.

PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURĂ 193
dorei. Giuvaerul Pandorei este o imagine inconștientă în oglindă
care reprezintă simbolic adevărata lucrare a sufletului lui Pro-
met eu. Din text reiese limpede că e vorba de un dumnezeu-mîn-
tuitor, de o reînnoire a soarelui.16 Această nostalgie se exprimă
în boala divinității, care tînjește după renaștere și de aceea în-
treaga sa forță vitală se scurge înapoi în centrul sinelui său, adi-
că în adîncul inconștientului din care viața se naște din nou. De
aceea și apariția giuvaerului în lume este descrisă într-un fel ca-
re amintește de imaginile nașterii lui Buddha din Lalita-vistara:
Pandora așază giuvaerul sub un nuc, tot așa cum Maya naște
pruncul sub smochin.
292. „Sub copac, în umbra miezului de noapte, ardea pojar
și scînteia și scapără fără oprire, iar pe bolta întunecată, aseme-
nea luceafărului dimineții, străluceau pînă departe fulgerele dia-
mantine.
293. Chiar și albinele și fluturii plutind în dans peste grădina
în floare alergau spre pruncul minunat, jucîndu-se și zbenguin-
du-se în jurul lui […], iar din văzduhuri, în grea cădere, se lăsau
ciocîrliile în jos, lacome să slăvească noua față mai frumoasă
a soarelui și privind de aproape strălucirea dalbă a razelor, ini-
ma li se oprea […]. Iar pe deasupra tuturor domnea părintește
și blind copacul ales cu coroana uriașă, cu haina grea și verde,
ocrotind cu mîinile-i regale fața pruncilor săi.
294. Și toate acele ramuri multe se aplecau iubitor și se înco-
voiau spre pămînt, ca și cum ar fi vrut să stăvilească printr-un
gard privirile străine pentru ca, geloase, numai ele să se bucure
de farmecul nemeritatului dar, și toate miile de frunze delicat
însuflețite tremurau și vibrau de plăcere, șopteau de emoție bu-
curoasă, închipuind în acorduri susurate un dulce cor de glasuri
pure: «Cine ar fi știut ce se odihnește sub acoperișul umil, cine
ar fi bănuit ce giuvaer se află în mijlocul nostru.»"17
295. Cînd pentru Maya a bătut ora nașterii, ea a adus copilul
pe lume sub smochinul Plaksa ce își apleca crengile protector
16 Referitor la motivul giuvaerului și al renașterii, vezi Wandlungen und
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke,
V]) și Psychologie und Alchemie (Gesammelte Werke, XII).
17 Spkteler, loc. cit., pp. 126 ș. urm.

194 TIPURI PSIHOLOGICE
pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat emană în lume o lumină
imensă, strălucitoare, natura și zeii iau parte la nașterea lui. Iar
cînd pășește pe pămînt, un lotus mare crește sub tălpile sale și
din el, Bodhisattva, în picioare, contemplă lumea. De aici for-
mula tibetană de rugăciune: om mani padme hum = oh, despre
giuvaerul din lotus! Clipa renașterii îl află pe Bodhisattva sub
copacul ales Bodhî, unde el se transformă în Buddha, ilumina-
tul. Această renaștere sau reînnoire este însoțită, ca și nașterea,
de aceeași lumină strălucitoare și de aceleași miracole ale naturii
și apariții divine.
2%. în imperiul lui Epimeteu însă, unde nu stăpînește decît
conștiința, nu și sufletul, giuvaerul neprețuit se pierde. Furios
pe mărginirea lui, îngerul îl mustră: „Și oare nu ți-a fost ție un
suflet hărăzit, de vreme ce asemeni dobitoacelor ai fost atît de
necioplit și fără minte să te ascunzi de divinitatea minunată?"™
297. Se vede că giuvaerul Pandorei este o reînnoire a lui
Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea se petrec în sfe-
ra divină, adică în inconștient. Presimțirile evenimentului, care
se preling în conștiință, nu sînt sesizate de elementele epimetei-
ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler reprezintă pe larg
această idee în paragrafele următoare19, în care vedem cum lu-
mea, deci conștiința, cu atitudinea ei irațională, îndreptată către
obiectele exterioare, este incapabilă să aprecieze corect valoarea
și semnificația giuvaerului. Din această pricină, el se pierde pen-
tru totdeauna.
298. Dumnezeul reînnoit semnifică o atitudine reînnoită, adi-
că posibilitatea unei noi intensificări a vieții, o redobîndire a ei,
căci, din punct de vedere psihologic, Dumnezeu înseamnă în-
totdeauna valoarea supremă, cantitatea maximă de libido, acti-
vitatea psihologică vitală optimă. în consecință, pentru Spitteler,
atitudinea prometeică și cea epimeteică se dovedesc a fi insufi-
ciente. Cele două tendințe se disociază, cea epimeteică este în
18 Loc. cit, p. 160. Spitteler reprezintă faimoasa conștiință a lui Epimeteu
ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel instinctului animalic al oportu-
nității.
19 Loc. cit, pp. 132 ș. urm.

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 195
armonie cu starea dată a lumii, cea prometeică, în schimb, nu
este — motiv pentru care trebuie să lucreze în favoarea reînnoi-
rii lumii. Ea creează astfel o nouă atitudine față de lume (giu-
vaerul dăruit lumii), fără însă a găsi ecou la Epimeteu. Cu toate
acestea, recunoaștem fără dificultate că darul Pandorei este o
încercare de rezolvare simbolică a problemei, semnalată deja cu
prilejul discutării scrisorilor lui Schiller: e vorba de problema
unirii funcției diferențiate cu cea nediferențiată.
299. înainte de a merge mai departe în elucidarea acestei
chestiuni, să ne reîntoarcem la Prometeul lui Goethe. După cum
am văzut, există deosebiri clare între Prometeul creator al lui
Goethe și acela suferind al lui Spitteler. O altă distincție impor-
tantă este relația cu Pandora. La Spitteler, Pandora este un du-
plicat al sufletului lui Prometeu, care aparține sferei divine; la
Goethe, în schimb, ea este în întregime creatura și fiica titanului,
deci dependentă în chip absolut de el. Deja relația lui cu Miner-
va face din Prometeu un substitut al lui Vulcan, iar faptul că
Pandora este creația lui și nu a zeilor arată că el este un de-
miurg, sustras sferei umane. De aceea Prometeu spune:
„Și cînd gîndeam că eu vorbesc,
Vorbea o zeitate,
Iar cînd ziceam că zei vorbesc,
Eu însumi doar vorbeam."
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu e lipsit de orice ca-
racter divin, chiar sufletul său nu e decît un demon neoficial,
divinitatea este pusă pentru sine, separată de uman. In schimb,
versiunea lui Goethe este antică pentru că subliniază caracterul
divin al titanului. în Pandora lui Goethe avem din fericire a
face cu o piesă care ne oferă o caracterizare mai completă a lui
Epimeteu decît fragmentul discutat pînă acum. Iată cum se pre-
zintă el aici:
„Ziua-mi de noapte nu se mai alege
Și-mi duc a numelui nefericire:
Căci Epimetheus m-au numit zămislitorii,
«Cel ce gîndește-apoi», cel ce-ntîmplarea

196 TIPURI PSIHOLOGICE
Grăbită-o retrăiește-n gînd trudind
Pentru-al posibilului tulbure imperiu.
Atîta trudă i-a fost tînărului dată
încît, nerăbdător, pornit în viață
Necugetat, am înhățat prezent doar,
Noilor griji adăugind noi chinuri."20
301. Prin aceste cuvinte, Epimeteu își caracterizează ființa: el
reflectează la trecut și nu se mai poate desprinde de Pandora pe
care (potrivit legendei antice) o luase de soție, adică el nu se
mai poate izbăvi de amintirea ei; ea însăși îl părăsise demult,
lăsîndu-i-o în loc pe fiica ei Epimeleia, Grija, și luînd-o cu sine
pe Elpore, Speranța. Aici Epimeteu este înfățișat atît de clar în-
cît putem recunoaște funcția psihologică pe care o reprezintă,
în vreme ce Prometeu este și în Pandora același creator și plăs-
muitor care se trezește în zorii fiecărei zile mînat de același im-
bold neostoit de a zămisli și a acționa asupra lumii, Epimeteu,
chinuit de griji, de temeri și de gînduri apăsătoare, se lasă în
voia fanteziilor, a viselor și a amintirilor sale. Pandora apare ca
o creatură a lui Hefaistos, respinsă de Prometeu, dar aleasă drept
soție de Epimeteu. Despre ea, acesta spune:
„De la astfel de comoară-i bun și chinul."
302. Pandora este pentru el un giuvaer de preț, supremul bun
chiar:
„Dar pe veci a mea e ea, cea minunată!
Fericirii gustat-am preaplinul bogat!
Stăpînind frumusețea, de ea m-am legat:
S-a ivit cum alai primăverile-și scot.
Cunoscînd-o, am prins-o, și asta-a fost tot!
Precum negura cetii, sminteala s-a dus:
M-a atras spre pămînt — și spre ceruri, în sus.
Tu cuvinte s-o lauzi să cauți ai vrea,
20 Goethe, Pandora. [Traducere de Grete Tartler, în Goethe, Opere, 3.
Teatru, II. Editura Univers, București, 1986, pp. 400-401 – n. t.)

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 197
S-o înalți; ea demult in înalturi umbla.
Oe-i asemui ce-i bun, lingă ea pare prost;
De vorbește, dreptatea a ei vezi c-a fost.
împotrivă de-i stai, vezi că-ndată te-a-nfrint
De eziți să-i slujești, îi cazi rob, la pămînt.
Pentru bun și frumos are-ndată răspuns.
Să nu te fălești: te-mblînzește de-ajuns.
Dacă ea iți e ținta, porți aripi la pas.
Dacă-ți iese din cale, pe loc ai rămas.
De-ai in față opreliști, te-nalță cu ea:
Și averea și mintea-nțeleaptă ți-ai da!
Se pogoară în lume cu chipuri o mie —
Pe ape plutește, mergînd pe cîmpie;
După sacre măsuri strălucește, vibrează.
Conținutul dă formei noblețe de rază —
îi dă ei și-și dă sieși supremă putere.
Astfel fost-a în cale-mi: copil și muiere."^1
303. După cum reiese limpede din aceste versuri, Pandora are
pentru Epimeteu semnificația unei imagini a sufletului, ea îi re-
prezintă sufletul: de aici, puterea ei dumnezeiască, superioritatea
de nezdruncinat. Oriunde sînt repartizate astfel de atribute unor
personaje anume se poate cu siguranță conchide că acestea sînt
purtătoare de simboluri, respectiv imaginile sînt conținuturi pro-
iectate ale inconștientului. Căci acestea din urmă acționează cu
acea supraforță descrisă mai sus și, în special, în acel mod ca-
racterizat de Goethe excelent prin versul:
„De-ai în față opreliște, te-nalță cu ea."
304. Aceste cuvinte descriu exemplar intensificarea afectivă
particulară a anumitor conținuturi conștiente asociate unor con-
ținuturi inconștiente analoage. Intensificarea are în ea ceva de-
monic-constrîngător, are deci un efect „divin" sau „diabolic".
21 Pandora, [Loc. cit., pp. 420-421 — n. t.]

198 TIPURI PSIHOLOGICE
305. Am spus că, în fragmentul dramatic al lui Goethe, Pro-
meteu este extravertit. îl regăsim tot așa și în Pandora, cu deo-
sebirea că aici îi lipsește relația cu sufletul, cu perenitatea in-
conștientă, în locul lui, Epimeteu este acela care, ca introvertit,
se îndreaptă spre interior. El se adîncește în reflecții, evocă
amintiri din mormîntul trecutului, „gîndește". Este cu totul di-
ferit de personajul omolog al lui Spitteler. Putem de aceea să
spunem că aici (în Pandora lui Goethe) s-a produs ceea ce am
sugerat mai sus, respectiv asumarea de către Prometeu a atitu-
dinii extravertite, active, iar de către Epimeteu a celei introver-
tite, meditative.
306. Acest Prometeu este deci în formă extravertită Prome-
teul introvertit al lui Spitteler. în Pandora, el creează în scopuri
colective; într-un munte și-a instalat o veritabilă întreprindere
care fabrică articole de utilitate pentru toată lumea. El este de
aceea separat de lumea sa interioară, de care legat rămîne, de
această dată, Epimeteu, legat de gîndirea și simțirea secundară
și pur reactivă a extravertitului, căreia îi revin toate caracterele
funcției mai puțin diferențiate. De aici și faptul că Epimeteu este
la bunul-plac al Pandorei care îi este în toate privințele superioară.
Psihologic, aceasta înseamnă că funcția epimeteică inconștientă
a extravertitului, și anume tocmai acea reprezentare fantastă,
meditativă și ruminătoare, este întărită de intervenția sufletului.
Dacă.sufletul se află în legătură cu funcția mai puțin diferen-
țiată, putem conchide că funcția valoric superioară, respectiv di-
ferențiată, este prea colectivă, adică se află în slujba conștiinței
colective22 și nu în aceea a libertății. Ori de cîte ori apare o
astfel de situație — și apare foarte des — funcția mai puțin dez-
voltată, adică „cealaltă parte", este întărită de o egocentricitate
patologică, ceea ce vrea să spună că extravertitul își umple tim-
pul liber cu meditații melancolice sau ipohondrice, dacă nu
chiar cu fantezii isterice sau cu alte simptome23; introvertitul,
22 „Heit" și „Keit" la Spitteler.
23 in locul lor poate apărea, compensator, o sociabilitate sporită, un comerț
social intens în a cărui variație febrilă se caută uitarea.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 199
în schimb, se luptă cu sentimentele de inferioritate care îl co-
pleșesc fără voia lui și îi tulbură nu mai puțin starea de spirit.24
307. Prometeu din Pandora nu mai corespunde aceluia al lui
Spilteler. El este simplă aspirație colectivă către activitate, sem-
nificînd — prin unilateralitate — o refulare a eroticii. Fiul său
Phileros25 este pasiune erotică pură; căci în calitate de fiu al
tatălui său, el trebuie — precum adesea copiii — să recupereze
prin constrîngere inconștientă ceea ce părinții săi nu au putut
trăi. Fiica lui Epimeteu, nechibzuită, gîndind abia succesiv fap-
tei, este semnificativ Epimeleia=Grija. Phileros o iubește pe
Epimeleia, fiica Pandorei, și astfel, vina lui Prometeu de a fi
respins-o pe aceasta este răscumpărată. Totodată, Prometeu și
Epimeteu se unc.se prin aceea că rîvna primului se dovedește a
fi erotism nemărturisit, iar perpetua întoarcere în urmă a celui
de al doilea. îngrijorare rațională care ar vrea să stăvilească ac-
tivitatea productivă a lui Prometeu și să o limiteze la proporții
rezonabile. Această încercare de rezolvare a lui Goethe, izvo-
rînd s-ar zice dintr-o psihologie extravertită, ne readuce la so-
luția lui Spitteler pe care am părăsit-o spre a ne ocupa de figura
lui Prometeu la Goethe.
308. Asemenea dumnezeului său, Prometcul lui Spitteler se
îndepărtează de lume, de periferie, fixindu-și privirea spre inte-
rior, spre centru, spre acel „pasaj îngust" al Renașterii. Această
concentrare sau introvertirc conduce treptat libidoul în incon-
știent. Activitatea conținuturilor inconștiente este astfel fortifi-
cată; sufletul începe să „lucreze" și creează o operă care încear-
că să treacă din inconștient în conștient. Conștiința posedă două
atitudini: una prometeică, ce abstrage din lume libidoul și îl in-
trovertește, fără să dea nimic; cealaltă, epimeteică, ce dă necon-
tenit, lipsită de suflet și călăuzită de exigențele obiectului exte-
rior. Semnificația psihologică a gestului prin care Pandora oferă
lumii darul ei este aceea că un produs inconștient, de mare va-
loare, se află pe punctul de a atinge conștiința extravertită, adică
de a intra în relație cu lumea reală. Deși latura prometeică, adică
24 Compensator, poate să apară in această situație o creștere maladivă
activității consacrate muncii, slujind de asemenea refulării.
25 Phileros = acela pe care îl iubește Eros.

260 TIPURI PSIHOLOGICE
slujește în acest caz de oglindă erotică. într-o zi, boșimanul se
întoarce supărat acasă de la pescuit, căci nu prinsese nimic. Ca
de obicei, copilul îi vine bucuros în întîmpinare. Tatăl însă pune
mîna pe el și-i strînge pe loc de gît. Firește, apoi îl plînge cu
aceeași buimăceală cu care îl ucisese.
450. Acest caz arată deslușit identitatea dintre obiect și afec-
tul corespunzător. Este limpede că o astfel de mentalitate împie-
dică orice organizare superior protectoare a hoardei. Ea este un
factor nefavorabil reproducerii și înmulțirii speciei și trebuie de
aceea, în cazul unei specii cu vitalitate puternică, refulată și re-
modelată. Izvorît din acest scop și slujindu-i, simbolul retrage
obiectului o anumită cantitate de libido, devalorizîndu-1 relativ
și conferind subiectului o supravaloare. Această supravaloare se
referă însă la inconștientul subiectului. Acesta este situat astfel
între o determinantă exterioară și una inferioară, ceea ce îi oferă
posibilitatea alegerii și o relativă libertate.
451. Simbolul provine întotdeauna din reziduuri arhaice, din
engrame aparținînd istorici tribale, despre a căror origine și ve-
chime se poate specula mult, dar despre care nu se poate stabili
nimic precis. Ar fi și cu totul fals să se deducă simbolurile din
izvoare personale, de exemplu din sexualitatea individuală re-
fulată. O astfel de refulare poate oferi cel mult cantitatea de li-
bido necesară activării engramei arhaice. Engrama însă cores-
punde unui mod funcțional ereditar care își datorează existența
nu unei refulări sexuale seculare, ci faptului în sine al diferenție-
rii instinctelor. Diferențierea instinctelor însă a fost și este o mă-
sură biologică necesară, care nu este specifică doar speciei uma-
ne, ci se manifestă și în atrofia sexuală a albinelor lucrătoare.
Am dedus proveniența simbolului, în cazul de față a simbolului
recipientului, din reprezentări arhaice. După cum la baza acestui
simbol se află reprezentarea originară a uterului, tot astfel putem
presupune o origine analoagă și în legătură cu simbolul turnului.
Acesta ar putea aparține seriei simbolurilor falice, atît de abun-
dent citate de istoria simbolurilor. Faptul că tocmai în clipa în
care trebuie să își refuleze fantezia erotică, la vederea patului
ademenitor, lui Hermas i se impune un simbol falie, corespun-
zător probabil erecției, nu este de mirare. Am văzut că și alte

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 261
atribute simbolice ale Bisericii-fecioare au o evidentă origine
erotică, confirmată de însăși proveniența lor din Cîntarea Cîn-
tărilor, iar, pe deasupra de interpretarea explicită în același sens
pe care o furnizează Părinții Bisericii. Simbolul turnului din Li-
tania loretană are aceeași origine și se sprijină, probabil din
acest motiv, pe un fundament analog. Atributul „de fildeș" al
turnului este neîndoielnic de natură erotică, prin faptul că se re-
feră la culoarea și netezimea pielii („pieptul lui e scut de fil-
deș"137). Dar și turnul ne apare în raporturi al căror caracter
erotic este limpede formulat în Cîntarea Cîntărilor, 8, 10. „Zid
sînt eu acum și sînii mei sînt turnuri." Este evident vorba de
relieful sinilor, deci de consistența lor plină și fermă, la fel ca
în versul 5, 15: „Stîlpi de marmoră sînt picioarele lui." Tot astfel
și în versurile 7, 5: „Gitul tău e stîlp de fildeș" și „Nasul tău
este ca turnul din Liban", prin care se înțeleg zveltețea și carac-
terul impunător. Aceste atribute corespund senzațiilor tactile și
organice care sînt situate în obiectiv. După cum o stare de spirit
sumbră vede totul cenușiu, iar una voioasă, totul luminos și co-
lorat, tot astfel tactilul se află sub influența senzațiilor sexuale
subiective, în acest caz a senzației de erecție, ale cărei calități
sînt transferate asupra obiectului. Psihologia erotică a Cintării
Cîntărilor utilizează pentru obiect, în vederea sporirii valorii sa-
le, imaginile trezite în subiect. Psihologia Bisericii folosește
însă aceleași imagini spre a orienta libidoul asupra obiectului
figurat; psihologia lui Hernias face mai întîi din imaginea in-
conștient trezită în el un scop în sine, destinat să încorporeze
acea idee de deosebită importanță pentru mentalitatea de atunci,
anume stabilizarea și organizarea concepției despre lume și a
atitudinii creștine recent cîștigate.
b) Relativitatea noțiunii de Dumnezeu la Meistcr Eckhart
452. Procesul parcurs de Hermas reprezintă în mic ceea ce
s-a petrecut în mare în psihologia Evului Mediu timpuriu: redes-
coperirea femeii și crearea simbolului feminin al Graalului. Her-
mas a văzut-o pe Rhoda în altă lumină, dar masa de libido pusă
137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.

264 TIPURI PSIHOLOGICE
456. Ajungem astfel la sarcina propriu-zisă a acestui capitol,
anume la lămurirea relativității simbolului. Prin relativitatea lui
Dumnezeu înțeleg opinia după care Dumnezeu nu este „abso-
lut", adică desprins de subiectul uman și dincolo de toate con-
dițiile omenești, ci este în anume sens dependent de subiectul
uman, între Dumnezeu și om funcționînd o relație reciprocă și
inevitabilă, în așa fel incit omul poate fi înțeles ca o funcție a
lui Dumnezeu, iar acesta ca o funcție a omului. Pentru psiholo-
gia noastră analitică, știință pe care trebuie să o concepem em-
piric, imaginea lui Dumnezeu este expresia simbolică a unei
stări psihice sau a unei funcții, caracterizată prin aceea că este
neapărat superioară voinței conștiente a subiectului, puțind de
aceea impune sau face posibile fapte și prestații inaccesibile
efortului conștient. Acest impuls extrem de puternic — în măsu-
ra în care funcția lui Dumnezeu se manifestă in acțiune — sau
această inspirație ce depășește intelectul conștient provin de la
o stază a energiei în inconștient. Prin această acumulare libidi-
nală sînt însuflețite imagini pe care inconștientul colectiv le po-
sedă ca posibilități latente, printre care imagoul lui Dumnezeu,
acea amprentă care din timpuri imemoriale este expresia colec-
tivă a influențelor celor mai puternice și mai necondiționate
exercitate asupra conștiinței de concentrările inconștiente ale li-
bidoului. Pentru psihologia noastră, obligată ca știință să se li-
miteze, în interiorul granițelor trasate cunoașterii noastre, la do-
meniul empiric, Dumnezeu nu este nici măcar relativ, ci este o
funcție a inconștientului, anume manifestarea unei mase libidi-
nale scindate care a activat imagoul divin. Pentru concepția me-
tafizică, Dumnezeu este firește absolut, adică existînd pentru si-
ne. Ea traduce astfel și o desprindere totală de inconștient, ceea
ce psihologic înseamnă că nu sîntem conștienți de fptul că ac-
țiunea divină izvorăște dinlăuntrul nostru. în schimb, concepția
despre relativitatea lui Dumnezeu înseamnă că o parte impor-
tantă a proceselor inconștiente este cel puțin vag recunoscută ca
fiind alcătuită din conținuturi psihologice. Această opinie poate
apărea, firește, acolo unde se acordă sufletului o atenție mai ma-
rc decit obișnuit, ceea ce produce o retragere a conținuturilor
inconștientului din proiecțiile lor în obiecte, și o dotare a lor cu

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 265
anume doză de conștientizare, care le face să apară ca ținînd de
subiect și de aceea ca subiectiv condiționate. Este acesta cazul
misticilor.
457. Nu trebuie să înțelegem însă de aici că am avea de-a
face cu o primă apariție a ideii de relativitate a lui Dumnezeu.
La primitivi există în mod natural și în principiu o relativitate
a lui Dumnezeu, prin aceea că pe o treaptă inferioară se admite
pretutindeni o viziune a lui Dumnezeu de natură pur dinamică,
adică Dumnezeu este o forță divină, forță a sănătății, a suflete-
lor, a medicinei, a bogăției, a căpeteniei etc. care poate fi captată
prin anumite tehnici și utilizată pentru producerea lucrurilor ne-
cesare vieții și sănătății oamenilor, ocazional și pentru obținerea
de efecte magice ostile. Primitivul simte această forță ca situată
atît înăuntru cît și în afara lui, adică atît ca forță vitală proprie,
cit și ca „medicină", în amuleta pe care o poartă, ori ca influență
emanînd de la căpetenia sa. Aceasta este prima reprezentare ates-
tată a unei forțe spirituale care pătrunde și umple totul. Psiho-
logic, forța fetișului sau prestigiul vraciului este o evaluare su-
biectivă inconștientă a acestor obiecte. în fapt, este vorba deci
de libidoul care se găsește în inconștientul subiectului și care
poate fi perceput în obiect, pentru că orice inconștient activat
apare proiectat. Relativitatea lui Dumnezeu care se manifestă în
mistica medievală este, prin urmare, o reîntoarcere la stările pri-
mitive. Reprezentările orientale înrudite ale Ătman-ului indivi-
dual și supraindividual nu sint regresiuni la condiția primitivă,
ci o dezvoltare constantă, corespunzătoare esenței Orientului, cu
punctul de pornire în primitivitate și cu păstrarea principiilor
deslușit manifestate încă de atunci. Reîntoarcerea la primitivi-
tate nu ne uimește în măsura în care orice formă de religie cu
adevărat vie organizează cultic sau etic una sau alta din ten-
dințele primitive ce fac să se reverse spre ea tocmai forțele
instinctuale, cauză a desăvîrșirii ființei umane în procesul reli-
gios.138 Această reîntoarcere la primitivitate sau legătura neîn-
138 Exemplele sînt aici foarte numeroase. Am indicat cîteva în Wandlun-
gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Watuilung [Gesammelte
Werke, V]).

266 TIPURI PSIHOLOGICE
treruptă cu ea, precum în India, reprezintă contactul cu pămîntul
matern, sursă a oricărei forțe. Pentru concepțiile prea rațional
sau prea etic diferențiate, aceste forțe instinctuale sînt de natură
„impură". Dar izvoarele vieții sînt atît limpezi, cit și tulburi.
Motiv pentru care o prea mare „puritate" este lipsită de viață.
Orice reînnoire a vieții trece prin zone tulburi și înaintează spre
claritate. Cu cît clarificarea și diferențierea sînt mai mari, cu atît
mai mică este intensitatea vitală, tocmai din cauza eliminării
substanțelor care tulbură. Ceea ce marele relativist care a fost
Meister Eckhart a înțeles prea bine cînd a spus: „De aceea Dum-
nezeu rabdă de bunăvoie stricăciunea păcatelor și a răbdat-o ade-
sea și a dat-o cel mai adesea tocmai acelora pe care i-a ales să
înfăptuiască lucruri mari. lată: cine a fost mai iubit de Domnul
nostru și mai apropiat de El decît au fost apostolii? Nu e nici
unul care să nu fi căzut, toți au păcătuit de moarte. Ceea ce El
a dovedit adesea în Noul și Vechiul Lcgămînt prin aceia care
mai apoi i-au fost cei mai iubiți; și astăzi rareori se mai aude
ca oameni care nu s-au rătăcit cumva mai înainte să ajungă să
înfăptuiască lucruri mari."139
458. Pe de-o parte, datorită pătrunderii sale psihologice, pe
de alta datorită altitudinii simțirii și gîndirii sale religioase, Mei-
ster Eckhart este cel mai strălucit reprezentant al orientării cri-
tice din sînul Bisericii sfirșitului de veac XIII. Iată de ce voi da
mai jos o serie de citate din reflecțiile sale care îi pun în lumină
concepția relativistă despre Dumnezeu:
459. „Căci omul este cu adevărat Dumnezeu, iar Dumnezeu
este cu adevărat om."140
460. „în schimb, acela pentru care Dumnezeu nu este un ast-
fel de bun lăuntric trebuie să și-i aducă pe Dumnezeu de afară,
de aici și de-acolo — de unde îl caută în chip neîndestulător
prin anumite lucrări, prin oameni sau locuri: dar tocmai așa nu
îl are și atunci lesne vine ceva care îl tulbură. Și anume îl tul-
bură nu doar tovărășia rea, ci și cea bună, nu doar strada, ci și
139 F. Pfeifer, Deutsche Mysriker, 1857, voi. II, p. 557.
140 Von den Hindernissen an wahrer Geistlichkeit. in H. Buettner, Meister
Eckharts Schriften und Predigten, 1909, voi. II, p. 185.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 267
biserica, nu doar vorbele și lucrările rele, ci așijderea cele bune.
Căci piedica este în el: în el Dumnezeu nu a devenit încă lume.
Altminteri, s-ar simți în tot locul și în preajma tuturor oamenilor
bine și apărat: l-ar avea pururi pe Dumnezeu" etc.141
461. Acest pasaj este de un deosebit interes psihologic: el ne
dezvăluie o parcelă din concepția primitivă mai sus schițată de-
spre Dumnezeu. „A-I aduce pe Dumnezeu de afară" este analog
părerii după care tondi142 poate fi procurat de afară. Este posibil
ca la Eckhart să fie vorba de o figură retorică, de o figură care
însă lasă să transpară sensul originar. Oricum, este limpede că
prin Dumnezeu el înțelege aici o valoare psihologică. Fapt ates-
tat de propoziția după care acela care și-i aduce pe Dumnezeu
de afară este tulburat de obiecte. Cine î! are pe Dumnezeu în
afară îl arc în mod necesar proiectat în obiect, iar obiectul do-
bîndește astfel o supravaloare. în acest caz, obiectul exercită o
influență nemăsurată asupra subiectului, mcnținîndu-1 într-o
anumită dependență servilă. Eckhart are probabil în vedere
această bine cunoscută legătură cu obiectul, care face ca lumea
să apară în rolul lui Dumnezeu, adică al unei mărimi absolut
determinante. De aceea el adaugă că pentru un astfel de om,
Dumnezeu nu a devenit încă lume, deoarece lumea îi ține loc
de Dumnezeu. Dacă l-ar poseda în sine însuși, atunci l-ar avea
pe Dumnezeu (tocmai această valoare) întotdeauna ca obiect, ca
lume, și atunci Dumnezeu i-ar deveni lume. în același text, Eck-
hart afirmă: „Cine este într-o stare dreaptă de spirit se simte
bine pretutindeni și în preajma tuturor oamenilor; cine este într-o
stare nedreaptă de spirit, acela se simte rău pretutindeni și în
preajma tuturor. Un suflet drept îl are pe Dumnezeu la sine."143
Cel care posedă această valoare se simte pretutindeni bine, el
nu depinde de obiecte, adică nu are nevoie de nimic și nu speră
să obțină de la obiect ceea ce îi lipsește. Rezultă de aici că la
141 Geistliche Unterweisung, 4. H. Buettner, loc. cir., voi. II, p. 8.
142 Conceptul de libido la populația Batak, in J. Wameck, Die Religion
der Batak. Tondi este numele forței magice în jurul căreia se rotește, ca să spun
așa, totul.
143 H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6 ș. urm.

268 TIPURI PSIHOLOGICE
Eckhart, Deumnezeu este o stare psihică, mai exact spus, o stare
psihodinamică.
462. „în al doilea rind, prin împărăția lui Dumnezeu înțele-
gem sufletul. Căci sufletul este alcătuit asemenea Dumnezeirii.
Prin urmare, tot ce s-a spus aici despre împărăția lui Dumnezeu,
în măsura în care Dumnezeu însuși este această împărăție, se
poate în adevăr spune și despre suflet. Totul s-a făcut prin el,
continuă Sfîntul loan. Despre suflet este vorba căci sufletul este
Totul. El este totul prin faptul că este o imagine a lui Dumnezeu.
Ca atare, ci este însă și împărăția lui Dumnezeu (…) în aseme-
nea măsură este Dumnezeu în suflet, spune un maestru, îneît în-
treaga sa ființă-Dumnezeu se sprijină pe suflet. Atunci cînd
Dumnezeu este în suflet este o stare mai înaltă decît atunci cînd
sufletul este în Dumnezeu: faptul că el este în Dumnezeu nu îl
face încă preafericit, îl face însă faptul că Dumnezeu este în el.
Fiți încredințați: Dumnezeu este el însuși preafericit în su-
fletr^
463. Sufletul, această noțiune cu sensuri și interpretări mul-
tiple, corespunde — considerată din punct de vedere istoric —
unui conținut care trebuie să beneficieze de o anume autonomie
în interiorul limitelor conștiinței, căci altminteri nu i-ar fi venit
nimănui ideea de a atribui sufletului o esență autonomă, ca și
cum ar fi un lucru obiectiv perceptibil. El trebuie să fie un con-
ținut avînd spontaneitate și, consecutiv, o stare parțial incon-
știentă ca orice complex autonom. Primitivul arc, de regulă, du-
pă cum se știe, mai multe suflete, adică mai multe complexe cu
un grad înalt de autonomie, în așa fel îneît ele i se impun ca
ființe separate (la fel ca în cazul unor persoane suferind de boli
mintale!). Pe o treaptă superioară numărul sufletelor se micșo-
rează într-atît îneît pe cea mai înaltă treaptă culturală atinsă, su-
fletul se dizolvă cu totul în conștiința tuturor proceselor psihice,
continuînd să existe doar ca punct final al acestora. Această ab-
sorbție a sufletului este nu doar un semn al culturii occidentale,
ci și al celei orientale. în budism, totul se topește în conștiință,
chiar Samskâras, forțele plăsmuitoare inconștiente, nu sînt achi-
ziționate și transformate decît prin autodezvoltare religioasă.
144 Vom Gottesreich. H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 269
Acestei dezvoltări istorice generale a noțiunii de suflet i se opu-
ne concepția psihologiei analitice potrivit căreia noțiunea de su-
flet nu se acoperă cu totalitatea funcțiilor psihice. Noi definim
sufletul, pe de-o parte, ca relație cu inconștientul, pe de alta, și
ca o personificare a conținuturilor inconștiente. Din punctul de
vedere al culturii este regretabil că mai există încă personificări
ale unor conținuturi inconștiente, după cum din unghiul de ve-
dere al unei conștiințe cultivate și diferențiate este regretabil că
mai există conținuturi inconștiente. Deoarece însă psihologia
analitică se ocupă de omul real și nu de omul cum ar trebui să
fie potrivit unor anumite opinii, rezultă că acele fenomene care
îi determină deja pe primitivi să vorbească de „suflete" continuă
să se producă, tot așa după cum există nenumărate persoane
aparținînd unor popoare europene de cultură care cred în fanto-
me. Chiar dacă noi elaborăm doctrina „unității eului", după care
nu pot exista complexe autonome, natura se dezinteresează cu
totul de atare abstracțiuni.
464. Așa cum I-am definit, Dumnezeu este un conținut in-
conștient, o personificare, în măsura în care este gîndit personal;
el este o imagine sau expresie, în măsura în care este gîndit doar
— sau în principal — dinamic; deci în esență, el este asemenea
sufletului, atunci cînd acesta e gîndit ca personificare a unui
conținut inconștient. Concepția lui Meister Eckhart este de ace-
ea pur psihologică. Atîta timp cît — după cum spune el — su-
fletul este doar în Dumnezeu, el nu trăiește starea de beatitudi-
ne. Dacă înțelegem prin „beatitudine" o stare vitală deosebit de
sănătoasă și de potențată, atunci ea nu există, după Eckhart, atîta
timp cît dynamis, libidoul ca Dumnezeu, se ascunde în obiecte.
Căci atîta timp cît valoarea principală, sau Dumnezeu, după Eck-
hart, nu se află în suflet, forța este în exterior, deci în obiecte.
Dumnezeu, adică valoarea principală, trebuie să se retragă din
obiecte și să ajungă în suflet; fapt ce coincide cu „o stare mai
înaltă", iar pentru Dumnezeu semnifică „beatitudine". Din punct
de vedere psihologic, aceasta înseamnă că: dacă libidoului ca
Dumnezeu, adică supravalori proiectate, i se recunoaște natura
proiectată145, iar prin această recunoaștere obiectele își pierd din
45 Trebuie să evităm a înțelege greșit recunoașterea unei proiecții drept

270 TIPURI PSIHOLOGICE
importanță, atunci Dumnezeu este considerat ca ținînd de indi-
vid și astfel apare un sentiment vital mai înalt, adică o nouă
declivitate. Dumnezeu, adică intensitatea vitală cea mai înaltă,
se află atunci în suflet, în inconștient. Ceea ce nu trebuie înțeles
în sensul că Dumnezeu ar fi cu totul inconștient și că ideea în-
săși de Dumnezeu ar scăpa conștiinței. Ci mai degrabă că va-
loarea principală se află altundeva situată, respectiv înăuntru, nu
în afară. Nu obiectele sînt atunci factorii autonomi, ci Dumne-
zeu a devenit un complex psihologic autonom. Un complex au-
tonom este însă întotdeauna doar în parte conștient, căci el se
asociază doar condiționat eului, adică niciodată în așa fel îneît
eul să îl poată cuprinde integral, împrejurare în care nu ar mai
fi autonom.
465. De aceea din acest moment determinant nu mai este
obiectul supravalorizat, ci inconștientul. Din inconștient vin in-
fluențele determinante, adică le știm și le simțim că vin din in-
conștient, ceea ce face să apară „o unitate a ființei" (Eckhart),
o relație dintre conștient și inconștient în care ponderea incon-
știentului este dominantă. Trebuie să ne punem acum întrebarea
de unde vine această beatitudine sau voluptate a vieții146 (ânan-
da, cum numesc indienii starea de Brahman). în această stare,
valoarea mai înaltă se află pe partea inconștientului. Există deci
o declivitate în conștient, ceea ce înseamnă că inconștientul apa-
re ca mărime determinantă, în vreme ce eul conștiinței reale dis-
pare aproape cu totul. Această stare seamănă foarte bine, pe
de-o parte, cu aceea a copilului, pe de alta, cu aceea a primiti-
vului, influențat de asemenea în mare măsură de inconștient.
S-ar putea spune, în mod convingător, că restabilirea stării pa-
radisiace de odinioară este cauza acestei beatitudini. Rămîne de
lămurit motivul pentru care această stare inițială este atît de de-
simplu proces intelectual. Recunoașterea intelectuală dizolvă o proiecție doar
atunci cînd aceasta este oricum deja gata pregătită pentru a fi dizolvată. A scoa-
te prin judecată intelectuală și prin voință libidoul dintr-o proiecție care nu este
deja pregătită pentru așa ceva este cu neputință.
146 William Blake, misticul englez, spunea în Tlie Marriage of Heaven
and Heli. „Energy is eternal delight." [Energia este desfătare eternă — n. t.\.
The Writings of William Blake, Londra, 1925, vol. I, p. 182.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 271
lectabilă. Acest sentiment de beatitudine însuflețește toate mo-
mentele caracterizate de sentimentul unei vieți debordante, deci
toate momentele sau stările în care stazele se curmă fără împo-
trivire, în care nu este necesar a face un lucru sau altul spre a
găsi un drum sau a obține un efect anume. Există situații și stări
de spirit în care totul „merge de la sine", unde nu este necesar
a crea cine știe ce condiții care să promită bucurie sau plăcere.
Semnul de neuitat al acestei bucurii care, nepăsătoare la lumea
din afară, țîșnește din interior înflăcărînd totul, este vîrsta co-
pilăriei. „Inocența" este de aceea un simbol al condiției interioa-
re particulare sub care apare „beatitudinea". A fi ca un copil
înseamnă a poseda o rezervă de libido, capabilă încă să se re-
verse. Libidoul copilului curge în lucruri și copilul cucerește
astfel lumea, iar treptat se și pierde pe sine în contact cu lumea,
potrivit limbajului religios, căci lucrurile cîștigă cu timpul în va-
loare. Apoi vine dependența de lucruri. De aici rezultă necesi-
tatea jertfei, adică retragerea libidoului, tăierea legăturilor. Doc-
trina intuitivă a sistemului religios încearcă astfel să adune din
nou energie, ea însăși reprezintă prin simbolurile ei acest proces
de acumulare. Supravaloarea obiectului produce în raport de
subvaloarea subiectului o declivitate inversă, motiv pentru care
libidoul ar curge înapoi către subiect, dacă nu l-ar opri forțele
conștiinței. E firesc să regăsim la primitivi practici religioase,
căci aceștia își pot fără dificultate urma instinctul, cînd intr-o
direcție, cînd în alta. Prin practicile religioase ei își procură din
nou forța magică necesară sau își aduc înapoi sufletul pierdut
peste noapte.
466. Punctul de reper al marilor religii „nu este din această
lume"; este dată astfel direcția de mișcare a libidoului către in-
teriorul subiectului, adică spre inconștient. Retragerea generală
și introvertirea libidoului produc acolo o concentrare libidinală,
simbolizată printr-un „obiect prețios", în parabole, prin „perla
prețioasă", prin „comoara din ogor". Această din urmă compa-
rație e folosită și de Eckhart care o interpretează astfel: „«îm-
părăția cerurilor e ca o comoară ascunsă într-un ogor», spune
Cristos. Acest ogor e sufletul — în care stă ascunsă comoara
împărăției lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu e preafericit în

272 TIPURI PSIHOLOGICE
suflet, așijderea orice făptură."147 Această interpretare coincide
cu aprecierile noastre psihologice. Sufletul este personificarea
inconștientului. în inconștient se află comoara, adică libidoul
scufundat sau absorbit în introversie. Masa libidinală este nu-
mită „împărăția lui Dumnezeu". Ea semnifică unitatea sau uni-
rea cu Dumnezeu, viața în împărăția lui, adică într-o stare în
care o masă preponderentă de libido zace în inconștient și de-
termină de acolo viața conștientă. Libidoul concentrat în incon-
știent vine dinspre obiect, dinspre lumea a cărei preponderență
anterioară o determinase. Pe atunci, Dumnezeu era „în afară",
acum acționează din „interior", este comoara ascunsă, interpre-
tată ca „împărăție a lui Dumnezeu". Ceea ce exprimă evident
faptul că libidoul acumulat în suflet reprezintă o relație cu Dum-
nezeu (împărăția lui Dumnezeu). Ajungînd la concluzia că su-
fletul este împărăția lui Dumnezeu, Mcister Eckhart îl concepe
ca pe o relație cu Dumnezeu, iar pe Dumnezeu drept forța care
lucrează în el și care este percepută de el. Eckhart mai numește
sufletul și imaginea lui Dumnezeu. Concepțiile etimologice și
istorice ale sufletului lasă limpede să se vadă că el este înțeles
ca un conținut care ține pe de-o parte de subiect, pe de alta de
lumea spiritelor, adică de inconștient. De aceea sufletul are în-
totdeauna în el ceva pămîntesc și ceva de duh. Același lucru
este valabil și pentru forța magică, forța divină, în concepțiile
primitivului; în schimb, formele superioare de cultură îl separă
net pe Dumnezeu de om, pentru ca în cele din urmă să îl ridice
pe culmile celei mai pure idealități. Sufletul nu își pierde nici-
odată poziția intermediară. El trebuie de aceea abordat ca o func-
ție situată între subiectul conștient și adincurile inconștientului,
inaccesibile subiectului. Forța (Dumnezeu) determinantă, acțio-
nînd din aceste adîncuri este modelată de suflet, adică acesta
creează simboluri și imagini, el însuși nefiind decît imagine. Prin
imagini, sufletul transferă conștiinței forțele inconștientului. El
este astfel recipient și transportator, organ de percepție pentru
conținuturi inconștiente. Ceea ce percepe el sînt simbolurile.
Acestea sînt însă energii plăsmuite, forțe, adică idei determinan-
147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 273
te care posedă o mare valoare, deopotrivă spirituală și afectivă.
Dacă, așa cum spune Eckhart, sufletul este în Dumnezeu, el încă
nu a atins starea de beatitudine, cu alte cuvinte, atunci cînd
această funcție de percepție este inundată în întregime de dyna-
mis, nu se produce o stare de fericire. în schimb, atunci cînd
Dumnezeu este în suflet, deci cînd sufletul ca vas înțelege in-
conștientul și se configurează pe sine ca imagine și ca simbol
ale acestuia, atunci se produce o stare de fericire. Vedem de aici
că starea de fericire este o stare creatoare.
467. Și astfel, Meister Eckhart rostește aceste cuvinte frumoa-
se: „Atunci cînd sînt întrebat: «De ce ne rugăm, de ce postim,
de ce facem toate lucrările bune, de ce sîntem botezați, de ce
[…] Dumnezeu s-a făcut om?», răspund: «Pentru ca Dumnezeu
să se nască în suflet și sufletul, la rîndu-i, în Dumnezeu. Natura
dinăuntru a oricărei semințe semnifică griul si orice metal sem-
nifică aurul și orice naștere, o/m*//"148
468. Eckhart exprimă clar ideea de dependență a lui Dumne-
zeu de suflet și totodată faptul că sufletul este locul de naștere
al lui Dumnezeu. Potrivit considerațiilor noastre de mai sus,
această din urmă idee este ușor de înțeles. Funcția de percepție
(sufletul) sesizează conținuturile inconștientului și, în calitate de
funcție creatoare, dă naștere, în formă simbolică, la dynamisM^
Ceea ce zămislește sufletul sînt, din punct de vedere psihologic,
imagini pe care rațiunea le consideră lipsite de valoare. Ele și
sînt lipsite de valoare în sensul că nu se pot valorifica eficient
și nemijlocit în lumea obiectivă. Prima lor posibilitate de utili-
zare este cea artistică, în măsura în care subiectul dispune de o
capacitate de exprimare în domeniul artei.150 O a doua modali-
tate de utilizare o constituie speculația filozofică151, o a treia
este cea cvasireligioasă care duce la erezii și la întemeierea de
secte; o a patra posibilitate este utilizarea forței cuprinse în ima-
148 Von cler Erfullung. H. Buettner, loc. cit., voi. I, p. 1.
149 După Eckhart sufletul este atit ceea ce înțelege, cit și ceea ce este
înțeles. Buettner, loc. cit., voi. 1, p. 186.
150 Iată cîteva exemple literare: ETA. Hoffmann, Meyrink, Barlach (Der
tore Tag), iar pe o treaptă mai înaltă: Spitteler, Goethe (Faust), Wagner.
151 Nietzsche în Zarathustra.

274 TIPURI PSIHOLOGICE
gini pentru orișice formă de excese. Ultimele două utilizări și-au
găsit în mod deosebit de limpede expresia în direcția encratică
(ascetică) și antitactică (anarhistă) a gnosticii.
469. Conștientizarea imaginilor are indirect importanță și
pentru adaptarea la realitate, în măsura în care relația cu lumea
reală înconjurătoare este eliberată de adaosurile fantastice. Va-
loarea principală a imaginilor stă însă în fericirea și bunăstarea
subiectivă, independent de condițiile exterioare favorabile sau
nefavorabile. Adaptarea este desigur un ideal. Dar ea nu este
întotdeauna cu putință, căci există împrejurări în care singura
adaptare posibilă este suferința resemnată. Această formă de
adaptare pasivă este mijlocită și înlesnită de dezvoltarea imagi-
nilor fanteziei. Spun „dezvoltare", deoarece fanteziile nu sînt la
început decît materie primă de valoare îndoielnică. Motiv pentru
care ele trebuie supuse unui tratament care să le ducă la achi-
ziționarea acelei forme capabile să Ic facă să evolueze la maxi-
mum. Acest tratament este o chestiune de tehnică pe care nu
pot să o dezvolt în acest context. Pot doar să amintesc, din rațiuni
de claritate, că există două modalități de tratare, respectiv me-
toda reductivă și metoda sintetică. Prima metodă reduce totul
la instinctele primitive, ultima dezvoltă din materialul dat un
proces de diferențiere a personalității. Metoda reductivă și cea
sintetică se completează reciproc, căci reducerea la instinct con-
duce la realitate, la o supraevaluare a realității și astfel la nece-
sitatea sacrificiului. Metoda sintetică dezvoltă fanteziile simbo-
lice care rezultă din libidoul introvertit prin sacrificiu. Pe baza
acestei dezvoltări apare o nouă atitudine față de lume, care din
cauza diferenței ei asigură o nouă declivitate. Am denumit
această trecere către noua atitudine funcție transcendentă.152 în
atitudinea reînnoită reapare, în calitate de prestație pozitivă, li-
bidoul scufundat mai înainte în inconștient. Ea corespunde unei
adevărate întoarceri la o nouă viață. Este simbolul nașterii lui
Dumnezeu. Și invers. Cînd libidoul se retrage din obiectul ex-
terior și se cufundă în inconștient, atunci „sufletul se naște în
152 Cf. mai jos paragraful corespunzător din capitolul Definiții cu studiul
meu Die traiiszendente Fwiktion în Geist und Werk (volumul omagial închinat
lui Daniel Brody [Gesammelte Werke, Vili)).

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 275
Dumnezeu". Această condiție însă nu e aceea a fericirii (cum
observă just Eckhart), deoarece e vorba, în raport cu viața zil-
nică, de un act negativ, de o coborîre către deus absconditus ale
cărui calități sînt foarte diferite de acelea ale Dumnezeului care
strălucește în plină zi.153
470. Eckhart vorbește despre nașterea lui Dumnezeu ca de-
spre un proces frecvent repetabil. într-adevăr, procesul la care
ne referim aici este de natură psihologică; inconștient, el se re-
petă aproape neîntrerupt și doar marile sale oscilații ne sînt re-
lativ conștiente. Prin noțiunile de sistolă și diastolă Goethe a
intuit corect fenomenul. Este probabil vorba de un ritm al vieții,
de vibrațiile forțelor vitale care sînt de regulă inconștiente.
Aceasta ar putea fi și motivul pentru care terminologia existentă
este aici precumpănitor religioasă sau mitologică, deoarece ast-
fel de expresii și formule se referă în primul rînd la fapte psiho-
logice inconștiente și nu la fazele lunii sau la alte fenomene
planetare, cum pretinde adesea explicația științifică a miturilor.
Deoarece avem precumpănitor de-a face cu procese inconștien-
te, ne lovim de cele mai mari dificultăți atunci cînd este vorba
să ieșim din limbajul figurat al științei noastre pentru a atinge
nivelul figurat al altor științe. Respectul față de marile taine ale
naturii, pe care limba religioasă se străduie să le exprime în sim-
boluri sacralizate de timp, de valoare semnificativă și de frumu-
sețe, nu este cu nimic micșorat de faptul că psihologia se extinde
și la aceste domenii, pînă acum închise științei. Noi împingem
simbolurile ceva mai înapoi și scoatem la lumina zilei o parcelă
a domeniului lor, fără a cădea însă în eroarea de a crede că am
făcut altceva decît să producem un nou simbol pentru ceea ce
a fost din toate timpurile o enigmă. Știința noastră este și ea o
limbă de imagini, dar este mai adaptată vieții practice decît ve-
chea ipoteză mitologică ce se exprima în reprezentări concrete
și nu, ca noi, în noțiuni.
153 Eckhart spune: „De aceea mă întorc din nou către mine însumi, acolo
aflu cel mai adînc lăcaș, mai adînc decît iadul însuși; căci și de acolo mă mînă
nenorocirea mea: nu pot să scap de mine! Aici înăuntru vreau să stau și aici
vreau să rămîn! Von dem Zcrne der Seek und von ihrer rechten Stâne. Beutt-
ner, loc. cit., voi. I, p. 180.

276 TIPURI PSIHOLOGICE
471. Sufletul, spune Eckhart, „I-a făcut pe «Dumnezeu» abia
prin ființa lui ca creatură, în așa fel încît Dumnezeu nu a existat
înainte ca sufletul să fie ceva creat. în urmă cu o vreme am
spus: «Eu sînt o cauză a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu!»
Dumnezeu se are pe sine de la suflet: faptul de a fi Dumnezeu,
îl are de la sine însuși."154
472. „Dar și Dumnezeu devine și trece."155
473. „Deoarece toate făpturile îl exprimă, Dumnezeu devine.
Cînd mai zăboveam încă în adîncul și la temelia Dumnezeirii,
în torentul și în izvorul ei, nimeni nu mă întreba încotro voiam
să ajung sau ce făceam: nu era nimeni acolo care m-ar fi putut
întreba. Abia după ce m-am revărsat, toate făpturile I-au vestit
pe Dumnezeu […] Și de ce nu vorbesc ele de Dumnezeire? —
Tot ceea ce e în Dumnezeire e Unul și despre el nu se poate vorbi
nimic! Doar Dumnezeu face ceva; Dumnezeirea nu face nimic,
nu are nimic de făcut […] și nici nu a căutat vreodată să facă.
Dumnezeu și Dumnezeirea se deosebesc precum a face și a nu
face! Cînd mă reîntorc acasă în Dumnezeu, nu mai plăsmuiesc
nimic în mine și atunci această străpungere a mea e cu mult mai
plină de splendoare decît prima mea ieșire. Căci eu — acel Unul
— ridic toate făpturile din propriul tor simlăinînt într-al meu,
în așa fel încît să devină și ele Unul în minei Cînd mă întorc în
adîncul și la temelia Dumnezeirii, în torentul și izvorul ei, nu
ma întreabă nimeni de unde vin sau unde am fost: nimeni nu
mi-a simțit lipsa. Iată ce înseamnă: «Dumnezeu trece»."156
474. După cum rezultă din aceste citate, Eckhart deosebește
între Dumnezeu și Dumnezeire, Dumnezeirea fiind totul care nu
se știe și nu se posedă pe sine, în vreme ce Dumnezeu apare ca
o funcție a sufletului, după cum sufletul apare ca o funcție a
Dumnezeirii. Aceasta pare să fie forța demiurgică universală; în
termeni psihologici: instinctul zămislitor, creator, care nu se știe
și nu se are pe sine, comparabil cu voința în concepția lui Scho-
154 Vom Schauen Gottes und von Seligkeit. Beuttncr, loc. cit., voi. I,
198.
155 Von des Geistes Ausgang und Heimkehr. Buettner, loc. cit., voi. I,
147.
156 Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148.

PROBLEMA TIPURILOR tN LITERATURA 277
penhauer. Dumnezeu însă apare ca izvorît din Dumnezeire și
din suflet. Sufletul ca făptură îl „exprimă". Dumnezeu este, în
măsura în care sufletul se deosebește de inconștient și în măsura
în care percepe forțele și conținuturile inconștientului, și Dum-
nezeu trece, de îndată ce sufletul se scufundă în „torentul și iz-
vorul" forței inconștiente. Astfel, Eckhart afirmă în altă parte:
„Cînd am ieșit din Dumnezeu, toate lucrurile au spus: «Există
un Dumnezeu!» Iată, ceea ce nu mă poate face preafericit, căci
în atare privință eu mă exprim ca făptură. Dar în străpungere,
pentru că vreau să stau liber în voința lui Dumnezeu și liber și
de această voință a lui Dumnezeu și de toate lucrările sale și de
Dumnezeu însuși — acolo sînt mai mult decît toate făpturile,
acolo nu sînt nici Dumnezeu, nici făptură: sînt ceea ce am fost
și ceea ce am să rămîn, acum și de-a pururi! Acolo mi se dă un
brînci care mă ridică deasupra tuturor îngerilor. Prin el ajung
atît de bogat încît Dumnezeu, potrivit cu ceea ce este el ca Dum-
nezeu și potrivit cu lucrările sale dumnezeiești, nu îmi mai este
destul: căci în această străpungere, simt ceea ce eu și Dumnezeu
sîntem împreună. Acolo sînt ce am fost, nici nu cresc, nici nu
scad, căci acolo sînt o nemișcare care pune toate lucrurile în
mișcare. Aici Dumnezeu nu mai găsește nici un lăcaș în om,
căci aici omul a cîștigat din nou, prin sărăcia lui, ceea ce a fost
de-a pururi și va rămîne în veci. Aici Dumnezeu este absorbit
în spirit."157
475. „Ieșirea" semnifică o conștientizare a conținutului in-
conștient și a forței inconștiente sub forma unei idei izvorîte din
suflet. Acest act echivalează cu conștiința deosebirii de o dyna-
mis inconștientă, o separare a eului ca subiect de Dumnezeu
(adică de o dynamis inconștientă) ca obiect. Astfel, Dumnezeu
„devine". Atunci cînd separația este suspendată din nou prin
„străpungere", adică prin „tăierea" eului de lume și prin identi-
ficarea eului cu acea dynamis activă din inconștient, Dumnezeu
ca obiect dispare, devenind subiectul care nu se mai deosebește
de eu; cu alte cuvinte, eul ca produs relativ tîrziu diferențiat este
din nou unit cu relația universală, dinamică și mistică („partici-
pation mystique" a primitivilor). Aceasta este cufundarea în „to-
157 Von der Armut am Geiste. Buettner, loc. cit., vol. I, pp. 176 ș. urm.

278 TIPURI PSIHOLOGICE
rentul și în izvorul ei". Nenumăratele analogii cu reprezentările
Orientului sînt vădite. Persoane mai autorizate decît mine le-au
pus în evidență în cadrul unor studii amănunțite. Existența aces-
tui paralelism, fără influență directă, demonstrează însă că Eck-
hart gîndește din adîncul spiritului colectiv, comun atît Orientu-
lui cît și Occidentului. Baza comună, de care nu poate fi făcută
răspunzătoare o istorie comună, este substratul predispoziției
primitive a spiritului și noțiunea sa energetică de Dumnezeu, în
care, activă, dynamis nu a încremenit încă în cristalul ideii abs-
tracte de Dumnezeu. Această reîntoarcere la natura originară,
această regresie în forme religioase către condițiile psihice ale
trecutului îndepărtat este comună tuturor religiilor vii în sensul
cel mai adînc al termenului, începînd cu identificările regresive
din ceremoniile totemice ale negrilor australieni158 și pînă la ex-
tazele misticilor creștini ai vremii și culturii noastre. Prin aceas-
tă reîntoarcere este reconstituită o stare inițială: improbabilitatca
identității cu Dumnezeu care, reprezentînd o trăire foarte impre-
sionantă, produce o nouă declivitate; lumea este recreată, căci
atitudinea omului față de obiect s-a modificat.
476. Este o datorie a conștiinței morale istorice, ca în acest
context, în care vorbim de relativitatea simbolului lui Dumne-
zeu, să reamintim de acel bărbat solitar printre contemporanii
săi, al cărui destin tragic a făcut ca propria sa viziune să rămînă
neînțeleasă. E vorba de Angelus Silesius.
477. Ceea ce Meister Eckhart s-a străduit să exprime printr-o
marc încordare a gîndului și într-o limbă în multe privințe greu
inteligibilă a izbutit Silesius să ne comunice în strofe scurte,
mișcătoare și profunde, care înfățișează aceeași idee de relativi-
tate a lui Dumnezeu pe care o întîlnim și la Meister Eckhart.
Versurile sale vorbesc de la sine:
„Eu știu că fără mine Dumnezeu nu poate nici o clipă să trăiască,
Dacă eu pier, e nevoit și El să piară.
Un vierme Dumnezeu nu-i poate face fără mine;
De nu ii îngrijesc cu El, acesta piere.
158 Spencer und Gillen, The Northern Tribes of Central Australii

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 279
Eu sint ca El la fel de mare, El e atît de mic precum sînt eu:
El nu poate să fie peste mine, eu nu pot fi sub El!
în mine Dumnezeu e focul, iar eu lumină sint in El,
Nu oare împreună adine de tot uniți sintem?
La mine el ține mai mult ca la Sine, eu țin la El mai mult ca la mine,
îi dăruiesc atît cît El îmi dăruiește din Sine!
Dumnezeu mi-e Dumnezeu și om: eu ii sint Lui om și Dumnezeu,
Eu setea i-o potolesc, El mă scapă de nevoi.
Dumnezeu se mlădie după noi, El ne este ceea ce voim;
Vai de noi, dacă nu sîntem ceea ce trebuie să fim.
Dumnezeu este ce este; eu sint ce sînt;
Dar dacă-1 cunoști pe Unul, ne cunoști pe mine și pe El.
Eu nu sînt în afara Lui, El nu e în afara mea.
Eu sint strălucirea și Lumina Lui, iar El, podoaba mea.
Eu sint viața în fiu, tatăl sădește și hrănește,
Roadă, ce crește din mine, e Dumnezeu, e Duhul Sfînt.
Eu sînt pruncul și fiul Lui, El iarăși îmi este prunc:
Cum de se poate ca amindoi să fim doi?
Eu însumi trebuie să fiu soare, să vopsesc
Cu razele-mi marea fără culoare a Diunnezeirii întregi."
478. Ar fi ridicol să presupunem că astfel de gînduri îndrăz-
nețe, precum acelea ale lui Meister Eckhart, nu sînt decît pure
născociri ale unor speculații conștiente. Ele sînt întotdeauna fe-
nomene istorice semnificative, purtate de curenții subterani ai
psihicului colectiv. Alte mii de persoane, anonime, se află în
spatele lor, cu gînduri și sentimente asemănătoare, situate sub
pragul conștiinței, gata să deschidă porțile unei noi epoci. în
cutezanța acestor gînduri glăsuiește lipsa de grijă și siguranța
de nezdruncinat a spiritului inconștient care va duce, cu consec-
vența unei legi naturale, la o reînnoire și transformare spirituală.
O dată cu Reforma, curentul a atins suprafața vieții cotidiene.
Reforma a înlăturat în mare măsură Biserica, mediatoare a sal-
vării, și a restabilit relația personală cu Dumnezeu. în felul aces-

280 TIPURI PSIHOLOGICE
ta s-a depășit punctul culminant al maximei obiectivări a ideii
de Dumnezeu. De acum încolo, noțiunea de Dumnezeu se va
subiectiviza din ce în ce mai mult. Risipirea în secte reprezintă
consecința logică a acestui proces de subiectivizare. Urmarea
extremă este individualismul care reprezintă o nouă formă de
„izolare" și a cărui primejdie o constituie cufundarea în acea
dynamis inconștientă. Cultul „bestiei blonde" emană de la aceas-
tă dezvoltare, ca și multe altele ce ne particularizează epoca. De
îndată însă ce se produce cufundarea în instinct, se ridică întot-
deauna, de cealaltă parte, rezistența împotriva informului pur, a
haoticului sălășluind în simpla dynamis, nevoia de formă și
lege. Cufundîndu-se în torent, sufletul trebuie să creeze și sim-
bolul care conține, reține și exprimă forța. Acest proces propriu
psihicului colectiv este simțit sau intuit de acei poeți și artiști
care creează în principal pe baza percepțiilor inconștientului sau
a conținuturilor inconștiente și al căror orizont spiritual este su-
ficient de larg pentru ca ei să înțeleagă, cel puțin sub aspect
exterior, problemele principale ale timpului lor.
479. Eposul lui Spitteler Prometeu și Epimeteu începe într-un
astfel de punct de răscruce psihologică: el descrie prăbușirea pe-
rechilor de contrarii care mai înainte fuseseră unite. Prometeu,
plăsmuitorul de imagini, slujitorul sufletului, dispare din cercul
oamenilor; societatea umană însăși cade pradă lui Behemoth,
adică urmărilor contrarii, destructive ale unui ideal depășit. La
timpul cuvenit, Pandora (sufletul) creează în inconștient giuvae-
rul salvator care însă nu ajunge la omenire pentru că aceasa nu
îl înțelege. Schimbarea în bine se produce abia prin intervenția
tendinței prometeice care, prin inteligență și înțelegere, readuce
la luciditate un număr mic, apoi mare de oameni. Firește, aceas-
tă operă nu își poate avea rădăcinile decît în experiența intimă
a creatorului ei. Dar dacă nu ar fi fost vorba decît de elaborarea
poetică a unei experiențe pur individuale, ei i-ar lipsi în bună
măsură universalitatea și perenitatea. Ea posedă însă valoare ge-
nerală tocmai pentru că reprezintă și tratează nu doar probleme
intime, ci în principal problemele colective ale epocii noastre,
trăite în mod personal. Totuși ea s-a lovit la apariție de indife-
rența contemporanilor, căci aceștia sînt întotdeauna în marea lor
majoritate chemați să mențină și să elogieze prezentul imediat

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 281
și să ducă astfel la acel rezultat fatal, a cărui complicație spiritul
creator a presimțit-o și a încercat deja să-i afle dezlegarea.
5. Natura simbolului unificator la Spitteler
480. Trebuie să găsim acum un răspuns la întrebarea impor-
tantă care este natura giuvaerului, simbol al vieții reînnoite, în
care poetul vede un aducător de bucurie și un mîntuitor. Am
adunat deja o serie de dovezi care atestă natura „divină", „dum-
nezeirea" giuvaerului. S-a văzut limpede că simbolul cuprinde
posibilitatea unor noi declanșări energetice, în vederea anume a
eliberării libidoului inconștient blocat. Simbolul semnifică întot-
deauna faptul că această formă cuprinde o nouă manifestare a
vieții, o modalitate de salvare din ceea ce este constringere și
silă de viață. Eliberat din inconștient prin simbol, libidoul re-
prezintă o divinitate întinerită sau în genere o nouă divinitate,
tot așa cum, de pildă, Jahvc a înfăptuit prin creștinism trecerea
către figura părintelui iubitor și în genere către o morală mai
înaltă și mai spiritualizată. Motivul reînnoirii divinității159 este
general răspîndit și poate fi deci presupus cunoscut. Referitor la
forța mîntuitoare a giuvaerului, Pandora spune:
481. „Ci, iată, ani auzit cîndva despre un neam de oameni
bogat în suferințe și vrednic de îndurare, de aceea am născocit
un dar prin care de tu îmi vei îngădui, eu aș putea să le alin sau
să le-astîmpăr durerile lor multe."160 Frunzele copacului care
protejează nașterea cîntă: „Căci aici este prezența și aici e feri-
cirea și aici e îndurarea."161
482. Mesajul „copilului minune", al noului simbol, este iubi-
rea și bucuria, deci o stare de natură paradisiacă. Acest mesaj
este o paralelă la nașterea lui Cristos, în vreme ce salutul adresat
de zeița soarelui162 și miracolul nașterii care face ca oameni
aflați la depărtare să fie chiar în acea clipă „buni" și să fie bi-
159 Cf. Jung, Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammehe Werke, V]).
160 Spitteler, Prometheus und Epimetheus, Jena, 1911, p. 108.
161 Loc. cit., p. 127.
162 Loc. cit., p. 132.

282 TIPURI PSIHOLOGICE
necuvîntați163 constituie atribute ale nașterii lui Buddha. Din
„binecuvîntarea divină" aș vrea să subliniez doar acest pasaj
semnificativ: faptul „că fiecare om își revede imaginile pe care
cîndva, copil fiind, le-a privit în strălucirea visătoare și plină de
culoare a viitorului."164 Ni se spune astfel limpede că fanteziile
copilăriei se pot realiza, cu alte cuvinte, că acele imagini nu
pier, ci reapar la omul adult, trebuind să se împlinească. Bătrînul
Kule, din Der tote Tag165 al lui Barlach rostește aceste cuvinte:
„Noaptea, cînd stau culcat și pernele întunericului mă apasă, se
înghesuie uneori în jurul meu lumină sunătoare, pe care ochii
mei o văd și urechile mele o aud. Și atunci, în jurul culcușului
meu se rinduiesc icoanele frumoase ale unui viitor mai bun.
încremenite încă, dar de o superbă frumusețe, adormite încă —
dar cei care le-ar trezi ar zămisli lumii un nou chip. Acela care
ar putea să o facă […] ar fi un erou. Dar ce inimi ar putea
atunci să bată! Cu totul alte inimi, bătînd cu totul altfel decît o
fac acum." (Despre imagini:) „Nu stau în nici un soare și nu
sînt niciunde de soare luminate. Dar ele vor și trebuie să iasă
din noapte odată. Aceasta ar fi arta de a le aduce la soare, atunci
ar trăi." Și Epimeteu își dorește imaginea, giuvaerul, el spune
în convorbirea despre statuia lui Heracles (a eroului!): „lată al
imaginii înțeles, cu pricepere ea ne arată că singura noastră sla-
vă stă în a trăi și a prinde prilejul de a cîștiga giuvaerul care
se coace deasupra capului nostru.*^ Atunci cînd, refuzat de
Epimeteu, giuvaerul este adus preoților, aceștia cîntă tocmai în
felul în care Epimeteu tînjise după el. „O, vino, o, Doamne, cu
îndurarea ta", pentru ca imediat apoi să respingă giuvaerul ce-
resc ce le fusese oferit și să hulească. Nu este greu să recu-
noaștem în începutul imnului intonat de preoți cîntecul protes-
tant:
„Vino, vino, duh al vieții,
Dumnezeu adevărat!
Forța ta nu-i in zadar
Ea ne umple ne-ncetat:
163 Loc. cit., p. 129.
164 Loc. cit., p. 128.
165 Berlin, 1919, pp. 30 ș. urm.
166 Spitteler, loc. cit., p. 138.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 283
Duh, lumină, străluciri
Vor fi-n bezna inimii.
Duh de forță și putere
Tu ești sigur duhul meu,
îmboldește-n noi lucrarea-ți" etc.
483. Acest imn se află într-un paralelism perfect cu conside-
rațiile de mai sus. Faptul că preoții care îl intonează resping
noul spirit al vieții, noul simbol, corespunde întru totul esenței
raționaliste a creaturilor epimeteice. Rațiunea caută întotdeauna
soluția pe căi raționale, consecvente, logice, și arc dreptate în
toate situațiile și chestiunile de importanță medie. în cele mari
și decisive însă, ea nu face față. Rațiunea este incapabilă să cre-
eze imaginea, simbolul, care e de natură irațională. Atunci cînd
drumul rațional se înfundă — și el se înfundă întotdeauna după
o vreme — soluția apare din direcția din care nu este așteptată
(„Ce poate veni bun din Nazaret?"). Această lege psihologică
este, de pildă, temelia profețiilor mesianice. Profețiile însele sînt
proiecții ale inconștientului care presimte evenimentele viitoare.
Deoarece soluția e irațională, apariția Mîntuitorului este legată
de o condiție imposibilă, adică irațională, deci de graviditatea
Fecioarei.167 Această profeție este, ca multe altele, ambiguă, de
pildă: „Macbeth nu va cădea în puterea nici unui dușman atîta
timp cît pădurea din Birnam nu se va ridica să vină vrăjmaș
împotriva castelului din Dunsinan."
484. Nașterea Mîntuitorului, adică apariția simbolului, are loc
acolo unde nu este așteptată, anume acolo unde o soluție este
cel mai puțin probabilă. Astfel Isaia spune (53, 1-3): „Cine va
crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui i se va
descoperi?
485. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în
pămînt uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm
la El, și nici o înfățișare ca să ne fie drag.
486. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al du-
rerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți aco-
peri fața, disprețuit și nebăgat în seamă."
167 Isaia, 7, 14.

284 TIPURI PSIHOLOGICE
487. Mîntuirea apare nu doar acolo unde nu este așteptată, ci
și sub o înfățișare, așa cum se vede din acest pasaj, care pentru
judecata epimeteică nu are nimic vrednic de prețuire. Descriind
respingerea simbolului, Spitteler nu s-a sprijinit conștient pe
modelul biblic, altminteri lucrul acesta s-ar observa în formulă-
rile sale. Mai degrabă el s-a adăpat din aceleași adîncuri din
care atît profeții, cît și creatorii și-au extras simbolurile mîntui-
toare.
488. Apariția Mîntuitomlui semnifică unirea contrariilor:
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca
lingă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mînca împreună și
un copil îi va paște.
489. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și
puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mînca paie;
490. Pruncul de țîță se va juca lingă culcușul viperei și în
vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde
mîna."168
491. Natura simbolului mîntuitor este aceea a unui copil169,
cu alte cuvinte, naivitatea sau lipsa de premise a atitudinii apar-
ține simbolului și funcției sale. Această atitudine „copilăroasă"
aduce eo ipso cu sine faptul că în locul îndărătniciei și al in-
tenției raționale apare alt principiu conducător a cărui „dumne-
zeire" echivalează cu „puterea superioară." Principiul director
este de natură irațională, motiv pentru care apare sub haina mi-
racolului. Această corelație este foarte frumos exprimată de Isa-
ia (9, 5): „Căci prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a
Cărui stăpînire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: înger
de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn
al păcii, Părinte al veacului ce va să fie."
492. Aceste determinări redau calitățile esențiale, pe care le-am
stabilit mai sus, ale simbolului mîntuitor. Criteriul efectului „di-
vin" îl constituie forța irezistibilă a impulsului inconștient. Eroul
este întotdeauna figura înzestrată cu forță magică, ce face im-
168 Isaia, 11,6-8.
169 „Copilul minune", la Spitteler. Cf. Kerenyi și Jung, Einfuhrung in das
Wesen der Mythologie [Gesammelte Werke, IX/Partea I].

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 285
posibilul posibil. Simbolul este drumul de mijloc de-a lungul că-
ruia se unesc contrariile într-o nouă mișcare, un curs de apă care
răspîndește fertilitate după o lungă perioadă de secetă. Tensiu-
nea de dinaintea găsirii soluției este comparată cu graviditatea:
493. „Ca femeia însărcinată și gata să nască prunc, care se
zvîrcolește și strigă în durerea ei, așa am fost noi, Doamne, cu
toții în fața Ta!
494. Zămislit-am, dureri de facere am avut și am născut vint!
Mîntuire țării noi n-am dat [… ]
495. Morții Tăi vor trăi și trupurile lor vor învia!"170
4%. în actul mîntuirii se însuflețește ceea ce era neînsuflețit,
mort; din punct de vedere psihologic aceasta înseamnă că: acele
funcții înțelenite, sterile, dezafectate, refulate, disprețuite, sub-
evoluate etc. izbucnesc deodată și încep să viețuiască. Tocmai
funcția inferioară este aceea care continuă viața, pe cale de a se
stinge în funcția diferențiată.171 Acest motiv revine în ideea de
â7TOKaTâoxaoiq Jtâvrcov, din Noul Testament, de restituire172
care este o formă înaltă, evoluată a ideii universal răspînditc a
mitului eroului, potrivit căruia, ieșind din pîntecul balenei, eroul
își scoate afară părinții și îi scoate pe toți cei pe care monstrul
îi înghițise mai înainte. Este ceea ce Frobenius numește „fu-
rișarea obștească afară".173 Corelația cu mitul eroului este păs-
trată și de Isaia, două versete mai jos (27, 1): „în ziua aceea
Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare și puternică, asu-
pra Leviatanului, a șarpelui încolăcit, și va omorî balaurul cel
din Nil."
497. O dată cu nașterea simbolului, regresia în inconștient a
libidoului încetează. Regresia se transformă în progresie, staza
devine flux. Astfel, forța de atracție a cauzei prime este zdro-
bită. De aceea spune Kule: „Și atunci, în culcușul meu, se rîn-
duiesc icoanele frumoase ale unui viitor mai bun. încremenite
încă, dar de o superbă frumusețe, adormite încă — dar cel care
170 Isaia, 26, 17-19.
171 Cf. explicațiile de mai sus la Scrisorile lui Schiller.
172 Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, 8, 19.
173 Frobenius, Dos Zeitalter des Sonnengottes, 1904.

286 TIPURI PSIHOLOGICE
le-ar trezi ar zămisli lumii un nou chip. Acela care ar putea să
o facă ar fi un erou:
Mama: Un eroism cu jale și nevoi!
Kule: Poate că cineva ar putea totuși!
Mama: Acela ar trebui mai înainte să-și îngroape ma-
ma."1™
498. Am ilustrat abundent cu alt prilej motivul „mamei zme-
oaice", astfel incit pot să nu mai revin aici asupra lui.175 Apa-
riția noii vieți și a noii fertilități, acolo unde nu era nimic de
așteptat, este descrisă și în Isaia, 35, 5-8: „Atunci vor deschide
ochii celor orbi și urechile celor surzi vor auzi;
499. Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va fi limba
gîngavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu și pîraie în
pămînt însetat.
500. Pămîntul cel fără de apă se va preface în bălți și ținutul
cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor, iarbă,
trestie și bălți.
soi. Acolo va fi cale curată și cale sfîntă se va chema și nu
va trece pe acolo nimeni necurat și nici nu va fi acolo cale înti-
nată. Chiar și cei fără de minte vor merge pe dînsa și nu se vor
rătăci."
502. Simbolul mîntuitor este o cale, un drum pe care viața
poate înainta, fără chin și fără constrîngere.
Holderlin spune în Patmos:
„Aproape
Și greu de înșfăcat e Zeul.
Dar unde-i primejdie, sporește
Și mintuirea."*
503. Sună ca și cînd apropierea zeului ar reprezenta o primej-
die, ca și cînd deci concentrarea de libido din inconștient ar fi
o primejdie pentru viața conștientă. Or, lucrurile stau astfel: cu
174 Barlach, Der tote Tag, pp. 30 ș. urm.
175 Vezi Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandhing [Gesammelte Werke, V]. Sugrumării Leviatanului îi corespunde la
Spitteler biruința asupra lui Behemoth.
* Traducere de Ștefan Aug. Doinaș și Virgil Nemoianu: J. Chr. Fr. Hol-
derlin, Imnuri și ode, Edit. Minerva, 1977, București, p. 312 (n. t.).

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 287
cît o masă de libidou investește, sau mai bine spus se investește,
mai mult în inconștient, cu atît crește influența, posibilitatea de
acțiune a inconștientului; ceea ce înseamnă că toate posibilitățile
funcționale respinse, uzate, depășite, pierdute cu totul în cursul
unor întregi generații se însuflețesc și încep să exercite o in-
fluență crescîndă asupra conștiinței, împotriva rezistenței adesea
deznădăjduite a judecății raționale. Salvarea o aduce simbolul
care poate închide și uni în sine conștientul și inconștientul. în
vreme ce libidoul de care dispune conștiința se epuizează treptat
în funcția diferențiată și se reconstituie din ce în ce mai greu și
într-un timp din ce în ce mai lung, și în vreme ce simptomele
neunirii cu sine se îndesesc, primejdia unei inundații și a unei
distrugeri provocate de conținuturile inconștiente crește conco-
mitent cu creșterea simbolului destinat să rezolve conflictul. Or,
simbolul este foarte intim legat de ceea ce e amenințător și pri-
mejdios, în așa fel îneît el fie poate fi confundat cu acesta, fie
apariția sa cheamă răul și distrugerea. Oricum, salvarea se leagă
intim de distrugere și pustiire. Dacă vechiul nu ar fi pregătit să
dispară, nimic nou nu ar apărea, iar vechiul nu ar putea și nu
ar avea de ce să fie stîrpit, atîta timp cît nu i-ar bloca noului în
mod păgubitor calea. Această corelație psihologică firească apa-
re la Isaia, 7, 14 ș. urm. Acolo se spune că o fecioară va naște
un fiu pe care îl va numi Emanuel. Or, Emanuel înseamnă
„Dumnezeu cu noi", adică unirea, garantată de simbolul mîntui-
tor, cu dynamis latentă din inconștient. Ce înseamnă mai întîi
această unire se poate vedea din versetele imediat următoare:
S(M. „Că înainte ca fiul acesta să știe să dea la o parte răul
și să aleagă binele, pămîntul de care îți este teamă, din pricina
celor doi regi, va fi pustiit."
sos. 8.1.: „Și a zis Domnul către mine: «Ia o carte mare și
scrie deasupra ei cu slove omenești: Mahcr-Șalal-Haș-Baz»
(grabnic-pradă-apropiat-jaf)"
506. 8, 3-4: „Atunci m-am apropiat de proorocită și a luat în
pîntece și a născut un fiu. Și a zis Domnul către mine: «Pune-i
numele Maher-Șalal-Haș-Baz.»

288 TIPURI PSIHOLOGICE
507. Căci înainte ca băiatul să zică: «tată și mamă!», toată
bogăția Damascului și prada Samariei vor fi duse înaintea rege-
lui Asiriei."
508. 8, 6-7: „«Fiindcă poporul acesta a nesocotit apele Si-
loahului, care curg lin […]»."
509. Iată acum că Domnul va aduce peste ei apele cele mari
și frumoase ale Eufratului: pe regele Asiriei și toată strălucirea
lui. Ele vor trece peste toate zăgazurile și vor da afară peste
malurile lui."
510. 8, 8: „Și se va revărsa în Iuda, și se va umfla, și îl va
îneca pînă ce va ajunge la gît și cu revărsările lui întinse va
acoperi întinsul țării, o Emanuile!"*
511. Am arătat deja în cartea mea Wandlungen und Symbo-
lexlb că nașterea divinității este amenințată de balaur, de inun-
dații, de pruncucidere. Ceea ce psihologic înseamnă că acea
dynamis latentă poate irumpe și inunda conștiința. O astfel de
primejdie Isaia o vede figurată în regele străin care domnește
peste un regat ostil și puternic. Pentru Isaia această problemă
nu este, evident, psihologică, ci concretă, fiind totalmente pro-
iectată. La Spittcler, în schimb, problema este deja psihologică,
desprinsă de obiectul concret, dar cxprimîndu-sc în forme foarte
apropiate de acelea ale lui Isaia, deși de un împrumut conștient
abia dacă poate fi vorba. Nașterea salvatorului echivalează cu o
mare catastrofă, prin faptul că irumpe o viață puternică acolo
unde nu se bănuia existența vreunei vieți, a vreunei forțe sau a
vreunei posibilități de dezvoltare. Noua viață izvorăște din in-
conștient, adică din acea parte a psihicului, voit sau nevoit,
ignorată și considerată, de aceea, de toți raționaliștii ca inexis-
tentă. Din această zonă negîndită și repudiată apare totuși supli-
mentul de forță nouă — reînnoirea vieții. Dar ce înseamnă acest
negîndit și repudiat? Este vorba de toate conținuturile psihice
refulate din pricina incompatibilității lor cu valorile conștiente,
deci urîtul, imoralul, incorectul, inoportunul, inutilizabilul etc,
adică tot ceea ce s-a înfățișat astfel individului în cauză. Primej-
dia stă în faptul că omul poate fi atît de transportat de forța cu
* Ed. Galaction (n. f.).
176 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 289
care reapar aceste lucruri, de strălucirea lor nouă și minunată,
incit să uite sau să arunce peste bord toate valorile anterioare.
Ceea ce înainte era disprețuit poate fi ridicat acum la rangul de
principiu suprem, iar ceea ce înainte era adevăr poate deveni
eroare. Această răsturnare de valori echivalează cu distrugerea
valorilor vitale acceptate pînă atunci, ca pustiirea prin inundație
a unei țări.
512. Astfel, la Spittcler darul ceresc al Pandorei aduce țării
și oamenilor nenorocire. După cum în legenda clasică din cutia
Pandorei țîșnesc bolile care inundă și devastează țara, tot astfel
giuvaerul este cauza unei nenorociri asemănătoare. Pentru a în-
țelege acest lucru, trebuie să vedem care este natura simbolului.
Primii care găsesc giuvaerul sînt țăranii, după cum păstorii sînt
primii care îl salută pe salvator. Ținîndu-1 în mină, ei îl exami-
nează răsucindu-1 într-o parte și în alta „pînă cînd, în cele din
urmă, rămaseră cu totul năuciți în fața apariției străine, necu-
viincioase și fără de lege."177 Cînd îl duc la rege, iar regele în-
cearcă să-i supună Conștiinței* spre examinare, pentru ca ea să-i
aprobe sau să-i respingă, aceasta sare speriată de pe dulap pe
pămînt și se ascunde sub patul „imposibilei presupuneri". Ca un
crab care fuge „holbîndu-și otrăvitor foarfecele și zbîrlindu-și-lc
vrăjmaș […|, așa privea Conștiința de sub pat și, iată, cu cît
Epimeteu apropia imaginea, cu atît cealaltă se retrăgea cu ges-
turi de respingere. Și ghemuindu-se deci acolo, tăcea și nu sco-
tea nici un cuvînt și nici un sunet, oricît se ruga regele de ca și
o implora și o incinta cu felurite vorbe.'"178
513. Evident că noul simbol nu îi este simpatic Conștiinței,
motiv pentru care regele îi sfătuiește pe țărani să ducă giuvaerul
preoților. „De cum zări chipul imaginii, Hiphil-Hophal (marele
preot) de groază și de scîrbă fu curpins și, încrucișîndu-și bra-
țele ocrotitor deasupra frunții, strigă:
514. «Departe de mine cu această batjocură, căci ceva potriv-
nic divinității sălășluiește în ea și inima îi c carnală, iar neobră-
zarea i se citește-n ochi.»"179
177 Spitteler, loc. cir., p. 133.
* E vorba de Gewissen, conștiință morală (;i
178 Loc. cit., p. 142.
179 Loc. cit., p. 142.

290 TIPURI PSIHOLOGICE
515. După care țăranii duc giuvaerul la Academie. învățătorii
înaltei școli sînt de părere că imaginii îi lipsesc „sentimentul și
sufletul", iar „pe deasupra, gravitatea și mai cu seamă ideea că-
lăuzitoare."180
516. Bijutierul, în fine, scoate giuvaerul fals, tăiat dintr-o
materie ordinară. La tirg, unde țăranii vor să scape de imagine,
apare poliția. Apărătorii dreptății exclamă la vederea imaginii:
„Sălășluiește oare o inimă în trupul vostru ș-aveți voi oare o
conștiință în suflet, de cutezați să înfățișați privirii tuturor aceas-
tă neobrăzată și lascivă goliciune?
517. Și-acum grăbiți-vă să dispăreți! Și vai de voi, dacă din
întîmplare ne veți întina cu asemenea priveliște pruncii curați și
dalbele neveste."181
518. Simbolul este caracterizat de poet drept străin, necuviin-
cios și fără de lege, potrivnic simțului moral, contrazieîndu-nc
atît sentimentul și reprezentarea sufletului, cit și noțiunea de
Dumnezeu; el vorbește senzualității, e lipsit de rușine și capabil
să pericliteze în marc măsură morala publică prin stimularea
fanteziilor sexuale. Aceste atribute definesc prin urmare o ființă
care se află în contradicție în primul rînd cu valorile noastre
morale, în al doilea rînd cu judecata noastră de valoare estetică,
deoarece ei îi lipsesc valorile superioare ale sufletului, iar ab-
sența „ideii călăuzitoare" sugerează o iraționalitate a conținutu-
lui său de idei. Verdictul „potrivnic divinității" poate fi tradus
și prin „anticreștin", căci această istorie nu este localizată nici
în Antichitatea îndepărtată, nici în China. Prin urmare, potrivit
tuturor atributelor sale, simbolul este un reprezentant al funcției
valoric inferioare, deci al conținuturilor psihice ncrecunoscute.
Imaginea înfățișează probabil — deși nicăieri acest lucru nu se
spune — nuditatea unei forme omenești, o „formă vie".
519. Această formă exprimă libertatea deplină și totodată da-
toria de a fi ceea ce ești; în consecință, ea semnifică cea mai
înaltă modalitate de frumusețe estetică și morală, dar frumusețe
naturală nu ideală, artificial confecționată, ea semnifică indivi-
Loc. cit., p. 144.
Loc. cit., p. 147.

PROBLEMA TIPURILOR IN LITERATURĂ 291
dul, așa cum ar putea el să fie. O astfel de imagine, oferită pri-
virii omului așa cum este el în momentul de față, nu va face
decît să declanșeze în el ceea ce este ațipit și ceea ce nu a trăit
încă. Dacă întîmplarea ar face ca el să fie pe jumătate civilizat
și pe jumătate încă barbar, atunci priveliștea acelui simbol ar
trezi întreaga barbarie din el. Ura omului se concentrează întot-
deauna asupra a ceea ce îi conștientizează propriile defecte. Ast-
fel, destinul giuvaerului este pecetluit din însăși clipa apariției
sale în lume. Păstorul tăcut care I-a găsit primul este aproape
omorît în bătaie de către țăranii cuprinși de furie, după care ei
aruncă giuvaerul în stradă. Simbolul salvatorului și-a încheiat
astfel cariera scurtă dar tipică. Legătura cu ideea creștină a pa-
timilor este evidentă. Natura salvatoare a giuvaerului se exprimă
și prin faptul că el apare doar o dată la o mie de ani; este un
eveniment rar această „înflorire a comorii" și apariție a unui
mîntuitor, a unui Saoshyant, a unui Buddha.
520. Sfîrșitul carierei giuvaerului este misterios; el cade în
mina unui evreu rătăcitor: „Nu era un ovrei din această lume,
și străin peste orice măsură îi era portul."182 Acest evreu deo-
sebit nu poate fi decît Ahasver care nu îl recunoaște pe adevăra-
tul Mîntuitor și care aici fură, ca să spun așa, imaginea Salva-
torului. Legenda lui Ahasver este o legendă creștină tîrzie,
atestată nu mai devreme de secolul al XVII-lea.183 Ea izvorăște
psihologic dintr-o masă libidinală și dintr-o parte a personalității
nevalorificată în atitudinea creștină față de viață și lume și care
este de aceea refulată. Pentru această parte refulată a persona-
lității, evreii au slujit întotdeauna de simbol, de aici demența
persecuțiilor lor în Evul Mediu. Ideea de crimă rituală cuprinde
în formă accentuată ideea de respingere a Mîntuitorului, căci
așchia din ochiul propriu este văzută ca bîrnă în acela al aproa-
pelui. Ideea de crimă rituală joacă un rol și la Spitteler, prin
aceea că evreul fură copilul-minune dăruit de cer. Avem a face
aici cu proiecția mitică a percepției inconștiente a faptului că
acțiunea de mîntuire este mereu zădărnicită de prezența în in-
182 Loc. cit., p. 163.
183 E. Koenig, Ahasver, 1907.

292 TIPURI PSIHOLOGICE
conștient a unui element nemîntuit. Acest element nemîntuit,
nedomesticit, necultivat sau barbar care nu poate fi lăsat liber,
ci doar ținut în lanț, este proiectat asupra acelora care nu au
acceptat creștinismul; în fapt ceva din noi înșine s-a refuzat do-
mesticirii creștine. Există o percepere inconștientă a acestui ele-
ment răzvrătit, a cărui existență am vrea să o negăm; de aici,
proiectarea. Neliniștea este o expresie concretă a lipsei de mîn-
tuire. Elementul nemîntuit atrage pe loc noua lumină, energia
noului simbol. Pe această cale se exprimă sub altă formă ceea
ce noi am sugerat deja mai sus, vorbind de acțiunea simbolului
asupra psihicului în general: simbolul stimulează toate conținu-
turile refulate și nerecunoscute, ca de pildă în cazul „păzitorilor
pieței"; tot așa, în cazul lui Hiphil-Hophal care, potrivit rezis-
tenței sale inconștiente la propria religie, accentuează și întărește
antidivinitatea și carnalitatea noului simbol. Afectul respingerii
corespunde masei de libido refulate. Crima rituală se înfăptu-
iește o dată cu transformarea darului ceresc curat in fantasma-
goria apăsătoare, născocită de aceste minți. Apariția simbolului
nu rămîne totuși fără efect. Neacceptal în forma lui pură, el este
absorbit de forțele arhaice și nediferențiate, proces la care con-
tribuie estetica și moralitatea conștientă. în acest punct începe
enantiodromia, transformarea valorii de pînă acum în nonvaloa-
re, a binelui în rău.
521. împărăția celor buni, al cărei rege este Epimeteu, s-a
aflat dintotdeauna în dușmănie cu împărăția lui Behemoth. Be-
hemoth și Leviatan^4 sînt în Cartea lui Iov cei doi monștri ai
lui Dumnezeu, expresie simbolică a puterii și a forței acestuia.
Ca simboluri animaliere brute, ele desemnează forțele înrudite
psihologic ale naturii umane.185 De aceea, Jahve spune: „Ia pri-
vește ipopotamul* pe care I-am făcut ca și pe tine […]
184 Spitteler, loc. cit., p. 179.
185 Cf. Wandlungen und Symbole der Libido, p. 58 (reeditare: Symbole
der Wandlung [Gesammelte Werke, V], și R. Schacrf, Die Gestalt des Satans
im Alten Testament, în: Jung, Symbolik der Geistes, 1984.
* Este vorba de hippopotamus amphibius în care exegeza I-a identificat
pe Behemoth. Versiunile românești au optat pentru forma comună a numelui
(n. f.).

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURA 293
522. Vezi, puterea lui e în foalele lui și vîrtoșia lui e în muș-
chii de pe pîntece. Coada lui e dîrză ca lemnul de cedru, vinele
pulpelor lui sînt numai noduri186 […] El este fruntea alcătuirilor
lui Dumnezeu."187
523. Să citim cu atenție: această forță este „fruntea alcătuiri-
lor lui Dumnezeu", adică a lui Jahve, a Dumnezeului evreu care
în Noul Testament repudiază această formă. Aici, el nu va mai
fi un Dumnezeu al naturii. Ceea ce psihologic înseamnă că la-
tura instinctuală, grosolană, a libidoului acumulat în inconștient
este menținută în atitudinea creștină constant în jos; astfel este
refulată o jumătate de Dumnezeu, respectiv este înscrisă în con-
tul vinovăției omului și repartizată, în ultimă instanță, domeniu-
lui diavolului. Cînd forța inconștientă începe apoi să se ridice
către suprafață și să curgă, cînd „alcătuirile lui Dumnezeu" în-
cep să se manifeste, atunci Dumnezeu apare sub chipul lui Be-
hemoth.188 S-ar putea tot atît de bine spune că Dumnezeu se
înfățișează sub chipul diavolului. Aceste evaluări morale sînt în-
să iluzii optice: forța vieții se află dincolo de judecata morală.
Meistcr Eckhart ne învață: „Dacă spun deci că Dumnezeu e bun:
nu este adevărat, eu sînt bun, Dumnezeu nu este bun! Merg
chiar mai departe: eu sînt mai bun decît Dumnezeu! Căci doar
ceea ce este bun se poate face mai bun și doar ceea ce este mai
bun se poate face cel mai bun. Dumnezeu nu este bun, de aceea
el nu se poate face mai bun și, drept urmare, nici cel mai bun;
departe de Dumnezeu se află aceste trei determinări, «bun»,
«mai bun», «cel mai bun»; el se află deasupra tuturor acesto-
ra."^
524. Efectul următor al simbolului mîntuitor rezultă din unirea
perechilor de contrarii: astfel se unește împărăția ideală a lui
Epimetcu cu împărăția lui Behemoth; cu alte cuvinte, conștiința
morală intră într-o alianță primejdioasă cu conținuturile incon-
186 Vulgata vorbește chiar de faptul că: „nervi testiculorum eius perplexi
sunt" (vinele testiculelor sînt răsucite). La Spitteler, fiica lui Behemoth este,
semnificativ, Astarte.
187 Cartea Iui Iov, 40, 15 ș. urm. [Citat după ed. Galaction, n. t.\
188 Flournay, Une Mystique Moderne, „Archives de psychologie", voi.
XV, 1915.
189 Von der Erneuerung am Geiste, Buettner, loc. cit., voi. I, p. 165.

294 TIPURI PSIHOLOGICE
știente și cu libidoul corespunzător care le este identic. Lui Epi-
meteu îi sînt încredințați copiii divini, anume acele bunuri su-
preme ale umanității fără de care omul nu este altceva decît ani-
mal. Prin unirea cu propriul contrar inconștient apare pericolul
pustiirii, al devastării sau al inundării, adică valorile conștiinței
s-ar putea pierde în contact cu valorile energetice ale inconștien-
tului. Dacă acea imagine a frumuseții și moralității naturale ar
fi acceptată și păstrată și dacă nu ar sluji, în virtutea inocentei
sale naturaleți, de stimulent impurității apăsătoare din adîncul
culturii noastre „morale", atunci copiii divini, în ciuda alianței
cu Behemoth, nu ar fi primejduiți, ci Epimetcu ar putea deosebi
în orice clipă valoarea de nonvaloare. Dar deoarece simbolul
este inacceptabil pentru limitarea, pentru diferențierea raționa-
listă și totodată pentru infirmitatea noastră, orice criteriu de
măsurare a valorii și nonvalorii lipsește. Dacă unirea perechilor
de contrarii se produce totuși, apare pericolul inundării și al di-
strugerii, și anume, în mod caracteristic, prin faptul că tendințele
contrarii, periculoase sînt introduse prin contrabandă, respectiv
sub paravanul „noțiunilor corecte". Se poate raționaliza și este-
tiza chiar și ceea ce este rău și nociv. Astfel, copiii divini sînt,
unul după altul, predați lui Behemoth, cu alte cuvinte valorile
conștiente sînt schimbate pe instinctualitatca și neghiobia pură.
Tendințele inconștiente, brutale și barbare de mai înainte înghit
valorile conștiente, de aici faptul că Behemoth și Leviatan ar-
borează drept simbol al principiului lor o balenă nevăzută, în
vreme ce simbolul corespunzător al imperiului epimeteic este
pasărea. Balena, ca locuitor al mării, este în genere simbolul
inconștientului devorator.190 Pasărea, ca locuitor al imperiului
luminos al văzduhului, este un simbol al ghidului conștient sau
chiar al idealului (aripi!) și al Duhului Sfint.
525. Prăbușirea definitivă a binelui este împiedicată de inter-
venția lui Promcteu. El îl eliberează pe ultimul dintre copiii di-
vini, pe Mesia, din puterea vrăjmașilor săi. Mesia devine moște-
nitorul împărăției lui Dumnezeu, în timp ce Prometcu și
Epimeteu, personificările contrariilor separate, se retrag uniți în
„valea lor de-acasă". Amîndoi sînt liberi de exercițiul puterii,
Epimeteu pentru a fi fost constrîns, Prometeu pentru a nu-i fi
190 Atestări din belșug, în: Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare
Symbole der Wandlung [Gesammehe Werke, V]).

PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 295
dorit niciodată. Formulată în termeni psihologici, ideea este că
atît introversia, cît și extraversia încetează să domine ca linie
diriguitoare, unilaterală, disocierea psihicului fiind astfel stopa-
tă, în locul ei apare o nouă funcție, reprezentată simbolic printr-un
copil, numit Mesia, care doarme îndelung. Mesia e mijlocitorul,
simbolul unei noi atitudini în care contrariile sînt unite. El este
un copil, un băiețel asemenea prototipului antic puer aetermis,
care sugerează, prin tinerețea sa, renașterea și revenirea a ceea
ce fusese pierdut {apokatastasis). Ceea ce adusese Pandora sub
formă de imagine pe pămînt, ceea ce fusese respins de oameni
și le pricinuise nenorocire se împlinește în Mesia. Acest ansam-
blu simbolic corespunde unei experiențe frecvente din practica
psihologiei analitice: cînd un simbol apare în vis și este respins
din motivele expuse pe larg mai sus, el provoacă o contrareacție
ce corespunde invaziei lui Behemoth. Din acest conflict rezultă
o simplificare a personalității, o reducere la trăsăturile funda-
mentale individuale, existente de la începutul vieții, care garan-
tează legătura dintre personalitatea matură și izvoarele de ener-
gie ale copilăriei. După cum arată Spitteler, primejdia mare în
cazul acestei treceri constă în posibilitatea ca în locul simbolului
să fie rațional preluate instinctele arhaice stimulate prin acest
proces și să fie integrate în formele intuitive tradiționale.
526. W. Blake, misticul englez, afirmă: „Există două clase de
oameni: fecunzii1^ și devoratorii^^. Religia este năzuința de a
le uni."193 Cu aceste cuvinte ale lui Blake care sintetizează într-un
mod atît de simplu ideile fundamentale ale lui Spitteler și pro-
priile mele considerații, aș vrea să închei acest capitol. Dacă
i-am acordat o neobișnuită întindere este, ca și în cazul inter-
pretării Scrisorilor lui Schiller, pentru a da seama de bogăția de
idei și de sugestii pe care Spitteler ni le oferă în Pronie teu și
Epimeteu. M-am limitat pe cît posibil la esențial, lăsînd delibe-
rat deoparte o scrie întreagă de probleme pe care un examen
complet al acestei lucrări ar trebui să o ia în considerare.
191 The prolific = fecundul, cel ce naște din sine însuși.
102 The devouring = cel care devorează, absoarbe în sine.
1 9.< .Religion is an endeavour to reconcile the two!" Poetical Works, 1906,
vol. 1, p. 269, cf. The Marriage of Heaven and Hell, in The Writings of William
Blake, Londra, 1925, p. 190.

VI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE
527. Am ajuns acum la încercarea întreprinsă de un psihiatru
de a scoate în evidență două tipuri din varietatea năucitoare a
așa-numitelor complexe de inferioritate psihopatice. Această
grupă neobișnuit de întinsă reunește toate stările psihopatice de
graniță, care nu mai aparțin psihozelor propriu-zise, deci toate
nevrozele și toate stările degenerative, precum complexele
psihice de inferioritate: intelectuală, morală, afectivă și de altă
natură. Această încercare i se datorează lui Otto Gross, care a
publicat un studiu teoretic sub titlul Die zerebrale Sekundărfunk-
tion (1902), ale cărui ipoteze fundamentale I-au determinat să
postuleze existența a două tipuri psihologice.1 Deși materialul
empiric cercetat de el este desprins din domeniul complexelor
psihice de inferioritate, nimic nu împiedică transpunerea con-
cluziilor lucrării la domeniul psihologiei normale, căci dez-
echilibrele psihice îi oferă cercetătorului prilejul deosebit de
favorabil de a sesiza cu o limpezime extraordinară anumite fe-
nomene care în interiorul granițelor normale rămîn adesea indi-
stincte. Starea anormală are nu o dată efect de luptă. Gross în-
suși își extinde concluziile, în capitolul final, la alte domenii,
așa cum vom vedea mai jos.
528. Prin „funcție secundară", Gross înțelege un proces celu-
lar cerebral care urmează „funcției primare". Aceasta corespun-
de activității propriu-zise a celulei, respectiv producerii unui
proces psihic pozitiv, să spunem, producerii unei reprezentări.
Activitatea corespunde unui proces energetic, probabil de-
1 O prezentare reelaborată, dar în esență neschimbată, a tipurilor, oferă
Gross în cartea Oberpsychopathische Mindenvertigkeiten, 1909, pp. 27 ș. urm.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 297
clanșării unei tensiuni chimice, adică unei descompuneri chimi-
ce. Acestei descărcări acute, numită de Gross funcție primară,
îi urmează funcția secundară, adică o restituire, o reconstituire
prin nutriție. Această funcție va pretinde un timp mai lung sau
mai scurt în raport cu intensitatea energiei cheltuite care i-a pre-
mers, în tot acest răstimp celula se află într-o stare modificată
față de perioada anterioară, într-o stare de excitație care nu poate
rămîne fără efect asupra desfășurării în continuare a procesului
psihic. Astfel, procese intens marcate, bogate în afecte semnifi-
că probabil o cheltuială specială de energie și de aici o perioadă
de restituire sau o funcție secundară prelungite. Gross consideră
că efectul funcției secundare asupra procesului psihic reprezintă
o influență specifică, demonstrabilă, exercitată asupra desfășu-
rării ulterioare a asociației, și anume în sensul unei limitări a
selecției asociative la „tema" reprezentată de funcția primară, la
așa-numita „reprezentare principală". într-adevăr, și cu am putut
să mă refer, ceva mai tîrziu, în cuprinsul propriilor melc lucrări
experimentale — ca și mai mulți dintre elevii mei, in investigații
asemănătoare — la fenomene de perseverare2, frecvent atestate,
după reprezentări intens marcate. Elevul meu Ebcrschwciler a
demonstrat același fenomen într-o cercetare lingvistică privind
asonantele și aglutinările.3
529. Știm pe baza experienței patologice cit de des apar per-
severațiile tocmai în cazul leziunilor cerebrale grave, precum
apoplexii, tumori, degenerări atrofice sau de alt fel. Ele se da-
torează tocmai acestei restituiri anevoioase. Ipoteza lui Gross
are de aceea o mare doză de verosimilitate. E firesc să ne punem
întrebarea dacă nu există indivizi sau chiar tipuri la care perioa-
da de restituire, funcția secundară, să dureze mai mult decît la
alții și dacă, pe baza acestui fapt, nu s-ar putea eventual deduce
anume particularități psihologice.
530. într-un interval de timp dat, o funcție secundară scurtă
influențează mult mai puține asociații consecutive decît una lun-
2 Jung, Diagnostische Untersuchungen (Gesammelte Wcrke, II).
3 Eberschweiler, „Untersuchungen iiber die sprachliche Komponente der
Assoziation1*. Allgemeine Zeitschrift fiir PsycMatrie, 1908.

298 TIPURI PSIHOLOGICE
gă. în primul caz, funcția primară poate să apară mult mai frec-
vent. Particularitatea imaginii psihologice a acestui caz o con-
stituie disponibilitatea ei, rapid și necontenit reînnoită, pentru
acțiune și reacțiune, deci un fel de tendință către distragere, o
pornire către superficialitate a legăturilor, o lipsă de relații mai
adînci, mai strînse, o anume incoerență, în loc de legături sem-
nificative, în unitatea de timp se bulucesc numeroase teme noi,
dintre care nici una nu este adîncită, astfel incit la același nivel
apar fapte eterogene, de valoare diferită, dînd impresia de „ni-
velare a reprezentărilor" (Wernicke). Această succesiune rapidă
de funcții primare exclude eo ipso trăirea valorilor afective a
reprezentărilor, de aici faptul că afectivitatea nu poate fi altfel
decît superficială. Dar și că adaptările și schimbările rapide de
atitudine devin posibile. Procesul de gîndire propriu-zis, sau alt-
fel spus abstracția, suferă, firește, din pricina scurtimii funcției
secundare, căci ea pretinde ca mai multe reprezentări inițiale și
efectele lor să aibă o durată mai întinsă, deci pretinde o funcție
secundară mai lungă. Fără de care nu poate avea loc nici o adîn-
cire a abstracției unei reprezentări sau a unui grup de reprezen-
tări. Restaurarea rapidă a funcției primare determină o reactivi-
tate mai mare, oricum nu în sens intensiv ci extensiv, de unde
o înțelegere promptă a prezentului imediat, dar numai pe latura
sa de suprafață și nu în semnificația de adîncime. De aici și
impresia unei lipse de spirit critic sau, după împrejurări, impre-
sia unei lipse de prejudecăți ori de prevenire și de înțelegere,
uneori chiar de incomprehensibilă indelicatețe, lipsită de tact
sau chiar violență. Alunecarea prea rapidă pe deasupra semni-
ficațiilor mai adînci lasă și ca impresia unei anumite orbiri față
de toate lucrurile care nu se află la suprafața imediată. Reacti-
vitatea rapidă apare și sub forma prezenței de spirit, a îndrăzne-
lii, a cutezanței ce își au rădăcinile în lipsa de atitudine critică
în fața primejdiei și în incapacitatea de a o sesiza. Rapiditatea
acțiunii creează iluzia gestului hotărît, in fond este vorba mai
mult de un impuls orb. Incursiunea într-un domeniu străin apare
ca de la sine înțeleasă și este înlesnită de necunoașterea valorii
afective a reprezentării, a acțiunii și a eficienței ei asupra se-
menului nostru.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 299
5.M. Prin reînnoirea rapida a disponibilității, prelucrarea per-
cepțiilor și a experiențelor este tulburată, in așa fel incit memo-
ria este de regulă considerabil afectată, căci de cele mai multe
ori pot fi ușor reproduse doar acele asociații care au intrat in
foarte multe combinații. Conținuturi relativ izolate dispar in
scurt timp, de aceea este infinit mai greu de memorizat un șir
de cuvinte fără sens (incoerente) dccît o poezie. Capacitatea de
a se înflăcăra rapid, entuziasmul grabnic stins ca și anumite ca-
rențe de gust sînt caracteristici care apar în virtutea succesiunii
prea iuți de conținuturi eterogene și a nercalizării valorilor lor
afective mult prea diferite. Gindirca arc caracter reprezentativ,
deci este mai mult un mod de reprezentare și succesiune de
conținuturi dccît o succesiune de abstracțiuni și de sinteze.
532. în descrierea acestui tip cu funcție secundară scurtă am
urmărit in esență considerațiile lui Gross, la care am adăugat
cîtcva transcripții în registru normal. Gross numește acest tip
„inferioritate cu .conștiință superficială" Dacă estompăm aces-
tuia pînâ la normal trăsăturile îngroșate, obținem o imagine de
ansamblu in care cititorul recunoaște fără dificultate tipul „less
emotional" al lui Jordan, deci pe extravertit. Prin urmare, lui
Gross îi revine meritul, nu mic, de a fi formulat pentru prima
oară o ipoteză unitară și simplă privind originea acestui tip.
533. Tipul opus este numit de Gross: „inferioritate cu con-
știința îngustă". Funcția secundară a acestui tip este deosebit de
intensă și de prelungită. Prin prelungirea ei, asociația consecu-
tivă este influențată într-o măsură mai marc decit in cazul tipu-
lui amintii mai sus. E la indemînă să presupunem, și in acest
caz, existența unei funcții primare accentuate, deci o activitate
celulara mai bogată și mai completă decit la extravertit. Urma-
rea firească ar li prelungirea și intensificarea funcției secundare.
Persistența funcției secundare provoacă o prelungire a efectului
reprezentării inițiale. Apare astfel ceea ce Gross numește ..efect
contractiv", respectiv o selecție special orientată (in sensul re
prezentării inițiale) a asociațiilor consecutive. De aici, o reali-
zare sau adîncirc cuprinzătoare a „temei". Reprezentarea are
efect persistent, impresia este profundă O consecință nefavora-

300 TIPURI PSIHOLOGICE
bilă este limitarea la un domeniu mai restrîns, în paguba va-
rietății și a bogăției de gîndire. Totuși sinteza este bine susținu-
tă, elementele de asamblare rămînînd îndeajuns de mult timp
constelate pentru ca abstracția lor să devină posibilă. De altfel,
restrîngerea la o singură temă provoacă o îmbogățire a asociații-
lor corespunzătoare și o corelare interioară solidă, o coeziune a
unui complex de reprezentări; totodată însă acest complex se
închide în fața oricărui element străin și intră pe această cale
într-o izolare asociativă, fenomen numit de Gross (printr-un ter-
men împrumutat de la Wcrnicke) „sejuncție". Urmare a sejunc-
ției complexelor este acumularea de grupuri (sau complexe) de
reprezentări necorelate sau lax corelate între ele. în exterior,
această stare se manifestă sub forma unei personalități dezar-
monice sau, cum spune Gross, „sejunctive".
Si4. Complexele izolate coexistă mai întîi unele lîngă altele
fără a se influența între ele; nu se întrepătrund pentru a se com-
pensa și corecta reciproc. închise sever și logic în sine, ele sînt
lipsite de influența corectivă a unor complexe altfel orientate.
Se poate lesne întîmpla ca un complex foarte puternic și de ace-
ea cu deosebire închis și neinflucnțabil să se ridice pînă la „ideea
superioară valoric", adică pînă la o dominantă care sfidează ori-
ce critică și se bucură de o deplină autonomie, devenind mărime
atotdominatoare sau „spleen"4. în cazuri patologice, ea devine
obsesie sau idee paranoică, adică o mărime absolut de neclintit
care constrînge întreaga viață a individului să i se supună. în-
treaga mentalitate este altfel orientată, punctul de vedere se
„smintește". O astfel de teorie privitoare la apariția unei idei
paranoice ar putea explica și faptul că în anume stări incipiente
aceasta din urmă ar putea fi corectată prin proceduri psihotera-
4 în alt loc {Oberpsychopothisclie Mindenvertigkeiten, p. 41), Gross face,
pe bună dreptate, distincție între „ideea valoric superioară" și așa-numitul
„complex hipertrofiat valoric". Acesta din urmă este caracteristic nu doar pen-
tru acest tip ci și pentru celălalt. „Complexul conflictului" are, în genere, în
virtutea coloraturii sale afective, o valoare considerabilă independent de tipul
la care apare.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 301
peutice corespunzătoare, anume prin corelarea ei cu alte com-
plexe de reprezentări capabile să o lărgească și deci să o corec-
teze.5 Operează evident și o anume prudență, chiar anxietate
față de asocierea complexelor separate. Lucrurile trebuie să
rămînă net distincte, punțile dintre complexe sînt pe cît posibil
tăiate prin formularea riguroasă și rigidă a conținutului comple-
xului. Gross numește această tendință „anxietate de asociație"6.
Coeziunea interioară severă a unui astfel de complex îngreunea-
ză orice încercare de influențare din afară. O astfel de încercare
are șansă de reușită doar atunci cînd izbutește să lege fie pre-
misele fie concluzia complexului de un alt complex tot atît de
sever și de logic închegat, precum sînt acestea legate intre ele.
535. Acumularea de complexe insuficient legate determină,
firește, o izolare puternică de influențele venite din afară și, așa
cum am spune noi, o stază puternică a libidoului în interior. De
aceea descoperim cu regularitate în astfel de situații o concen-
trare extraordinară pe procese interioare, în funcție de felul de
a fi al omului: pe senzații, în cazul celui orientat pe direcția
acestora, pe procesele spirituale în cazul celui orientat intelec-
tual. Personalitatea apare frînată, absorbită sau distrată, „cufun-
dată în gînduri", unilaterală din punct de vedere intelectual sau
ipohondră. Oricum, se manifestă o participare redusă la viața
exterioară și o înclinare evidentă către mizantropie și singurăta-
te, compensată adesea de o mare iubire pentru animale sau plante.
536. în schimb, procesele interioare sînt cu atît mai vii, de-
oarece, din cînd în cînd, complexe pînă atunci deloc sau puțin
legate „se ciocnesc" brusc, provocînd o funcție primară intensă
care declanșează o funcție secundară lungă; aceasta, la rîndu-i,
amalgamează două complexe. S-ar putea crede că în acest fel
toate complexele ajung să se ciocnească între ele și să producă
o unitate și o coeziune generală a conținuturilor psihice. Această
consecință salutară s-ar produce, firește, doar în cazul în care
5 Cf. P. Bjerre, „Zur Radikalbehandlung der chronischen Paranoia". Jahr
buck fur psychoanalytische Forschungen, vol. HI, pp. 795 ș. urm.
6 Gross, loc. cit., p. 40.

302 TIPURI PSIHOLOGICE
schimbarea din viața exterioară s-ar putea opri. Deoarece însă
așa ceva e cu neputință, apar necontenit excitații noi care produc
funcții secundare ce intersectează și tulbură liniile interioare.
Corespunzător, acest tip manifestă tendința de a ține la distanță
excitațiile exterioare, de a evita schimbarea, de a menține pe cit
posibil constant fluxul vieții, pînă cînd izbutește să înfăptuiască
toate amalgamările interioare. Un bolnav va manifesta deslușit
această tendință, retrăgîndu-se cît mai mult din toate și încereînd
să ducă o viață de pustnic. Doar cazurile ușoare se vor putea
vindeca pe această cale. în toate celelalte situații grave, singura
soluție este de a se micșora intensitatea funcției primare — ceea
ce constituie, de altfel, un capitol aparte la care ne-am referit în
treacăt, atunci cînd am discutat Scrisorile lui Schiller.
537. Este absolut limpede că fenomene afective cu totul par-
ticulare caracterizează acest tip. După cum am văzut, el reali-
zează asociații ce țin de reprezentarea inițială. El asociază ma-
siv, în măsura în care nu e vorba de materiale aparținînd altor
complexe, tot ceea ce se leagă de o temă anume. Dacă o exci-
tație atinge un astfel de material, respectiv un complex, ea de-
clanșează fie o reacție puternică, o explozie afectivă, fie nu de-
clanșează nimic, atunci cînd complexul este atît de închis îneît
nu permite penetrarea. în cazul în care stimulul se realizează,
el declanșează toate valorile afective; are loc o reacție afectivă
puternică, cu efect prelungit, care de cele mai multe ori nu este
observat din afară, dar care pătrunde cu atît mai adînc în inte-
rior. Ecourile efectului umplu individul, împiedicîndu-1, atîta
timp cît se mențin, să primească noi excitații. O acumulare de
excitații e insuportabilă, motiv pentru care apar reacții violente
de apărare. în cazul unei acumulări puternice de complexe se
instalează o atitudine cronică de apărare, care se poate intensi-
fica pînă la a atinge pragul neîncrederii, iar în situații patologice
chiar pînă la delirul de persecuție.
538. Exploziile bruște alternînd cu stări de mutism și cu reac-
ții de apărare pot conferi personalității un aspect bizar, care face
ca indivizii în cauză să devină o enigmă pentru cei din jur. Re-
ceptivitatea lor scăzută, datorată solicitării interioare, le blo-
chează prezența de spirit și vivacitatea. Se creează adesea situații

PROBLEMA TIPURILOR iN PSIHOPATOLOGIE 303
penibile în care individul nu știe cum să se descurce și care re-
prezintă pentru el un motiv în plus pentru a se retrage din so-
cietate. Explozii ocazionale generează tulburări în relațiile cu
ceilalți, iar jena și perplexitatea care le urmează împiedică re-
stabilirea lor. Caracterul greoi al adaptării duce la o serie de
experiențe negative care declanșează inevitabil un sentiment de
inferioritate, dacă nu chiar de amărăciune care se îndreaptă apoi
împotriva autorilor reali sau presupuși ai nenorocirii. Viața afec-
tivă interioară este foarte intensă, iar nenumăratele afecte în
ecou desfășoară o gamă extrem de fin nuanțată de sunete și de
percepții, deci o senzitivitate emoțională deosebită care se tra-
duce în afară în sfială și teamă față de stimulii afectivi sau față
de orice situație capabilă să îi producă. Susceptibilitatea se în-
dreaptă împotriva stărilor emoționale din jur. Schimbări bruște
de opinie, afirmații emoționale, influențe de natură sentimentală
și altele de același fel sînt de la bun început respinse, și anume
din teama față de propriile emoții care ar putea declanșa o im-
presie persistentă, imposibil de dominat. în temeiul acestei sen-
zitivități apare fără dificultate cu timpul o anume melancolie iz-
vorită din sentimentul de a fi exclus din viață. în altă parte7,
Gross afirmă că tristețea este o caracteristică esențială a acestui
tip. Tot acolo el subliniază faptul că realizarea valorii afective
duce lesne la o supraestimare afectivă, la o „luare prea-în-se-
rios". Accentuarea puternică a proceselor interioare și a emoțio-
nalului în acest portret ne permite să-i recunoaștem ușor în el
pe introvertit. Descrierea lui Gross este mult mai completă decît
aceea pe care Jordan o face tipului „impassioned", care însă în
liniile sale principale coincide, s-ar zice, cu tipul descris de Gross.
539. în capitolul al V-lea al lucrării Die zerebrale Sekundăr-
funktion, Gross observă că, in interiorul limitelor normale, cele
două tipuri de inferioritate descrise de el prezintă diferențe de
individualitate fiziologică. Conștiința superficial-lărgită și con-
știința îngustat-aprofundată sînt, prin urmare, diferențe de ca-
racter8. Tipul conștiinței lărgite este, după Gross, precumpănitor
7 Loc. cit., p. 37.
8 Die zerebrale Sekundărfunktion, pp. 58 ș. urm.

306 TIPURI PSIHOLOGICE
le-am formulat mai sus, cînd am prezentat punctul de vedere
nominalist și realist, precum și fazele premergătoare ale acesto-
ra în școala platonică, megarică și cinică. Urmărind concepțiile
lui Gross se vede clar în ce constă deosebirea de punct de ve-
dere: omul cu funcție secundară scurtă are pe unitatea de timp
numeroase funcții primare lax legate între ele, universalia sînt
doar notnina, lipsite de realitate. în schimb, pentru omul cu
funcție secundară lungă, pe primul plan se află întotdeauna stă-
rile lăuntrice, abstracțiile, ideile sau universalia; acestea sînt
pentru el adevărata realitate la care trebuie să raporteze toate
fenomenele individuale. El este de aceea, în mod firesc, realist
(în sensul scolasticii). Deoarece introvertitul privilegiază întot-
deauna reflecția pe seama lumii exterioare în paguba perceperii
acesteia, el este înclinat spre relativism.11 El resimte armonia
mediului înconjurător ca fiind cu deosebire plăcută12; ea cores-
punde impulsului său interior către armonizarea propriilor com-
plexe izolate. El evită orice „comportare necontrolată" din tea-
ma de iritări supărătoare. (Cu excepția exploziilor afective!) în
societate nu este prevenitor, absorbit fiind de procesele sale in-
terioare. Predominarea puternică a propriilor idei îl împiedică
să preia idei și idealuri străine. Prelucrarea lăuntrică intensă a
complexelor reprezentării conferă acestora caracter eminamente
individual. „Viața afectivă este adesea socialmente inutilizabilă,
dar este întotdeauna individuală."13
542. Trebuie să supunem unei critici minuțioase această afir-
mație a autorului, căci ea conține o problemă care, după expe-
riența mea, a dat necontenit ocazia la cele mai mari neînțelegeri
legate de tipuri. Intelectualul introvertit pe care Gross îl are aici
evident în vedere nu arată în afară, pe cît posibil, nici un fel de
sentimente, ci opinii logic corecte și un comportament corect,
nu pentru că ar avea o aversiune înnăscută față de afișarea sen-
timentelor și pentru că s-ar teme să provoace prin incorectitu-
dine excitații supărătoare, respectiv afectele semenilor săi. El se
11 Gross, Die zerebrale Sekundărfunktion, p. 63.
12 Loc. cit., p. 64.
U Loc. cit., p. 65.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 307
teme de afecte neplăcute pentru că atribuie altora senzitivitatea
sa și pentru că este întotdeauna tulburat de rapiditatea și nesta-
tornicia extravertitului. El își refulează sentimentul, care ocazio-
nal se poate intensifica pînă la pasiune și pe care din acest motiv
îl percepe deslușit. Emoțiile care îl chinuie îi sînt prea bine cu-
noscute. El le compară cu sentimentele pe care i le arată ceilalți,
firește, în special tipurile sentimentului extravertit și își închi-
puie că „sentimentele" sale sînt altfel decît ale celorlalți oameni.
El ajunge să creadă că „sentimentele" sale (mai exact, emoțiile
sale) ar fi unice, adică individuale. Este natural ca ele să fie
diferite de sentimentele tipului simțirii extravertite, căci acestea
sînt un instrument diferențiat de adaptare și de aceea lipsite de
„pasiunea autentică" ce caracterizează sentimentele interioare
ale tipului de gîndire introvertit. Pasiunea ca un ce pulsional are
în sine prea puțin caracter individual, ca poate fi comună tuturor
oamenilor. Doar ceea ce e diferențiat poate fi individual, lată
de ce, în marile afecte, se șterge imediat diferența dintre tipuri
în favoarea unui „preaomenesc" general. în realitate, tipul sim-
țirii extravertite revendică, după părerea mea, în primul rînd, in-
dividualitatea sentimentului, căci sentimentele sale sînt diferen-
țiate; el cade însă pradă aceleiași iluzii și în ce privește propria
gîndire. El are idei care îl chinuie. Le compară cu acelea pe care
le exprimă mediul său înconjurător, în primul rînd, tipurile gin-
dirii introvertite. El descoperă că ideile sale corespund prea pu-
țin ideilor celorlalți și le consideră pe ale sale individuale, iar
pe sine se socotește probabil un gînditor original sau își refulea-
ză ideile pe motiv că nimeni nu gindește ca el. în realitate însă
sînt idei pe care le are toată lumea, dar care rareori sînt expri-
mate cu glas tare. După părerea mea, observația de mai sus a
lui Gross izvorăște dintr-o iluzie subiectivă care este totodată o
regulă generală.
543. „Forța contractivă accentuată permite (…) cufundarea în
lucruri lipsite de orice interes vital imediat."14 Cu aceasta, Gross
atinge o trăsătură esențială a mentalității introvertite: introverti-
tul manifestă înclinația de a dezvolta ideea în sine, independent
14 Loc. cit., p. 65.

308 TIPURI PSIHOLOGICE
de realitatea exterioară. Ceea ce e un avantaj și o primejdie tot-
odată. E un mare avantaj acela de a putea să dezvolți abstract o
idee, dincolo de orice senzorialitate. Primejdia însă stă în faptul
că succesiunea de idei se îndepărtează astfel de orice aplicație
practică, diminuîndu-și proporțional valoarea vitală. Introverti-
tul este întotdeauna cumva amenințat de eventualitatea de a se
abate prea mult de la viață și de a privi prea mult lucrurile sub
aspectul lor simbolic. Și această trăsătură este subliniată, de
Gross. Nici extravertitul nu stă mai bine, doar că pentru el lu-
crurile sînt diferite. El are capacitatea de a-și scurta într-atît
funcția secundară, incit să trăiască doar funcții primare pozitive,
adică să nu se lege de nimic, ci să zboare deasupra realității ca
într-un fel de beție, fără să mai vadă și să mai înțeleagă lucru-
rile, ci doar să le utilizeze ca stimulenți. Această însușire este
un mare avantaj, căci te ajută să ieși din situații dificile („Ești
pierdut, de crezi în primejdie" — Nietzsche); este un mare dez-
avantaj însă, deoarece se încheie cu o catastrofă care duce ade-
sea la un haos aproape inextricabil.
544. Gross consideră că tipul extravertit produce geniile „ci-
vilizatoare", iar cel introvertit pe așa-numitele genii „culturale".
Primele se raportează la „realizarea practică", ultimele la „con-
ceperea abstractivă". La sfîrșit, Gross își exprimă convingerea
că epoca noastră are nevoie mai cu seamă de conștiința îngus-
tat-aprofundată în opoziție cu vremurile trecute care au posedat
o conștiință mai largă și mai superficială. „Ne bucurăm de ceea
ce e ideal, profund, simbolic. Prin simplitate către armonie —
iată arta culturii înalte."ls
545. Era evident, în 1902, cînd Gross scria aceste cuvinte.
Dar astăzi? Dacă c îngăduit în genere a exprima o părere în
această privință, atunci ar trebui să spunem: probabil că avem
nevoie de amîndouă, de civilizație și de cultură, scurtarea func-
ției secundare la unii, lungirea ei la alții. Căci una nu merge fără
cealaltă și — trebuie să recunoaștem că, din păcate — amîndouă
lipsesc omenirii de astăzi. Unuia îi lipsește ceea ce altul posedă
din belșug — iată o formulare prudentă pe care o adoptăm. Căci
15 Loc. cit., pp. 68 ș. urm.

PROBLEMA TIPURILOR IN PSIHOPATOLOGIE 309
pălăvrăgeala continuă despre progres a devenit suspectă și nu
mai poate fi credibilă.
546. Aș vrea să observ în încheiere că opiniile lui Gross se
acoperă în largă măsură cu ale mele. Chiar și terminologia mea
— extraversie și introversie — se justifică în raport cu ideile
lui Gross. Mai rămîne să examinăm critic ipoteza fundamentală
a lui Gross referitoare la noțiunea de funcție secundară.
547. Ipotezele fiziologice sau „organice" privind procesele
psihologice sînt întotdeauna suspecte. în vremea în care cerce-
tarea creierului repurtase marile ei succese, fabricarea de ipoteze
fiziologice pentru procese psihologice devenise — se știe — un
fel de manie; printre acestea, ipoteza după care prelungirile ce-
lulare se contractă în somn — nici nu era din cele mai absurde
— a fost luată în serios și supusă discuției „științifice". S-a vor-
bit pe bună dreptate de o adevărată „mitologic cerebrală". Nu
consider însă nici într-un caz ipoteza lui Gross drept „mit cere-
bral", pentru așa ceva ea deține o valoare operațională mult prea
mare. Ea este o excelentă ipoteză de lucru, ceea ce s-a recunos-
cut repetat din diverse direcții. Ideea funcției secundare este pe
cît de simplă, pe atît de genială. Acest concept simplu permite
să se ducă la o formulă satisfăcătoare un număr foarte mare de
fenomene sufletești complexe, respectiv fenomene a căror na-
tură diferită ar fi făcut imposibilă simpla lor reducere și clasi-
ficare pe baza altor ipoteze.
548. în cazul unei ipoteze atît de fericite ești tentat să îi supra-
evaluezi întinderea și aplicabilitatea. Ceea ce se întîmplă și aici,
deși întinderea ei este din păcate limitată. Facem abstracție de
faptul că ipoteza nu e decît un postulat, căci nimeni nu a văzut
vreodată funcția secundară a celulei cerebrale și nimeni nu ar
putea să dovedească dacă și de ce funcția secundară arc, în prin-
cipiu, din punct de vedere calitativ, același efect asupra asocia-
țiilor consecutive ca și funcția primară, care, potrivit definiției
ei, este cu totul deosebită de funcția secundară. După părerea
mea, există o altă împrejurare care atîrnă greu în balanță: habi-
tusul atitudinii psihologice se poate schimba la unul și același
individ într-un interval scurt de timp. Dacă funcția secundară

310 TIPURI PSIHOLOGICE
are caracter fiziologic sau organic, trebuie să i se recunoască o
durată mai mult sau mai puțin stabilă. Nu este de așteptat ca
durata funcției secundare să se schimbe deodată, căci niciodată
un caracter fiziologic sau organic nu se transformă brusc, cu
excepția cazurilor patologice. După cum am subliniat în repetate
rînduri, introversia și extraversia nu sînt caractere, ci mecanis-
me care pot fi după plac introduse și scoase din circuit. De pre-
dominanța lor obișnuită depind caracterele corespunzătoare.
Predilecția se sprijină, firește, pe o anume dispoziție înnăscută,
dar aceasta nu este întotdeauna absolut hotărîtoare. Am observat
adesea că influențele mediului sînt aproape tot atît de importan-
te. Am cunoscut chiar cazul cuiva care, avînd un comportament
clar extravertit, dar trăind în preajma unui introvertit, și-a
schimbat atitudinea devenind introvertit în clipa în care a intrat
într-o relație apropiată cu o personalitate net extravertită. Am
constatat adesea că anumite influențe personale transformă total
și rapid durata funcției secundare, chiar și atunci cînd e vorba
de tipuri ferm conturate, și că starea inițială se restabilește de
îndată ce influența străină încetează să se mai exercite.
549. Mi se pare că, potrivit acestor observații, ar trebui să se
acorde mai mult interes naturii funcției primare. Gross însuși
subliniază prelungirea specială, după reprezentări intens afecti-
ve, a funcției secundare16 și o situează pe aceasta într-un raport
de dependență față de funcția primară. în fapt, nu există nici un
motiv plauzibil pentru care tipologia ar trebui să fie întemeiată
pe durata funcției secundare, ea ar putea să fie tot atît de bine
întemeiată pe intensitatea funcției primare, căci durata funcției
secundare este evident dependentă de intensitatea cheltuirii
energiei, de performanța celulei. S-ar putea obiecta că durata
funcției secundare depinde de viteza restituirii și că există indi-
vizi la care nutriția cerebrală se produce prompt în raport cu
alții, dezavantajați din acest punct de vedere. în acest caz, cre-
ierul extravertitului ar trebui să posede o capacitate de restituire
16 Loc. cit., p. 12. Cf. și Gross, Ober psychopathische Minderwertigkeiten,
pp. 30 și 37.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE 311
superioară aceleia a introvertitului. Pentru atare presupunere,
foarte improbabilă, lipsește însă orice dovadă. Ceea ce știm în
privința cauzelor reale ale funcției secundare prelungite se limi-
tează la faptul că, abstracție făcînd de stările patologice, prelun-
girea ei este determinată de intensitatea specială a funcției pri-
mare. Deci problema propriu-zisă rezidă în funcția primară și
se condensează în întrebarea de unde vine faptul că, de regulă,
la unul funcția primară este intensă, în vreme ce la altul este
slabă? Dacă reducem prin urmare problema la funcția primară,
este necesar să explicăm de unde vine diferența de intensitate
și rapiditatea reală a transformării intensității acestei funcții.
Consider că este vorba aici de un fenomen energetic dependent
de atitudinea generală. Intensitatea funcției primare parc a de-
pinde în primul rînd de gradul de tensiune a disponibilității.
Dacă există un grad înalt de tensiune psihică, atunci și funcția
primară este deosebit de intensă și arc consecințe corespunză-
toare. Dacă tensiunea scade o dată cu creșterea oboselii, atunci
apar distragerea, superficialitatea asocierii, în fine fuga ideilor,
deci o stare caracterizată de o funcție primară slabă și de o func-
ție secundară scurtă.
550. Tensiunea psihică generală depinde, la rîndu-i (abstrac-
ție făcînd de rațiuni fiziologice, precum starea de odihnă etc),
de factori extrem de complecși, precum dispoziție, atenție, aș-
teptare etc, adică judecăți de valoare care, la rîndul lor, sînt
rezultatele tuturor proceselor psihice premergătoare. înțeleg evi-
dent prin aceasta nu doar judecăți logice, ci și judecăți ale sen-
timentului, în limbajul nostru tehnic, numim tensiune generală,
din punct de vedere energetic, libido, iar din punctul de vedere
al psihologiei conștiinței, valoare. Procesul intensiv este „inves-
tit libidinal", sau este o manifestare a libidoului, cu alte cuvinte,
este un curent de energie de înaltă tensiune. El este și o valoare
psihologică, de unde faptul că înlănțuirile asociative rezultate
din el sînt considerate valoroase, în opoziție cu acelea care apar
ca urmare a unui efect contractiv mai neînsemnat și pe care le
socotim fără de valoare sau superficiale.

312 TIPURI PSIHOLOGICE
551. Atitudinea tensionată este absolut caracteristică intro-
vertitului, în timp ce atitudinea relaxată îl trădează17, cu unele
excepții, pe extravertit. Excepțiile sînt însă numeroase chiar și
la același individ. Dacă i se oferă unui introvertit mediul armo-
nios care îi convine, el se va relaxa pină la extraversia totală,
așa încît ai putea crede că te afli în fața unui extravertit. Dacă
însă extrovertitul este plasat într-o încăpere întunecată și liniștită
unde toate complexele refulate încep să-i roadă, el va intra într-o
stare de tensiune în care va înregistra pînă la extrem chiar și cel
mai slab stimul. Tot astfel pot să acționeze și situațiile schim-
bătoare ale vieții și să transforme pe loc tipul, fără a modifica
însă durabil atitudinea predilectă, ceea ce înseamnă că, în ciuda
unei extraversii ocazionale, introvertitul rămîne, ca și extraver-
titul, ceea ce a fost mai înainte.
552. în concluzie: funcția primară îmi pare a fi mai impor-
tantă decît funcția secundară. Intensitatea funcției primare re-
prezintă factorul hotărîtor. Ea depinde de tensiunea psihică ge-
nerală, adică de cantitatea acumulată de libido disponibil.
Această acumulare depinde de o stare de fapt complexă, rezul-
tînd din toate stările psihice premergătoare. Ea poate fi desem-
nată prin dispoziție, atenție, tonus afectiv, așteptare etc. Intro-
versia este caracterizată de o tensiune generală, de o funcție
primară intensivă și de o funcție secundară corespunzător de
lungă. Extraversia este caracterizată de o relaxare generală, de
o funcție primară slabă și de o funcție secundară corespunzător
de scurtă.
17 Această tensiune, respectiv relaxare, poate fi ocazional identificată și în
tonusul musculaturii. De regulă, ea se exprimă prin mușchii feței.

VII
PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE
ÎN ESTETICĂ
553. E de la sine înțeles că toate domeniile spiritului uman
care se ocupă direct sau indirect de psihologic își aduc contri-
buția la chestiunea care ne preocupă aici. După ce am ascultat
glasul filozofului, al poetului, al medicului, al cunoscătorului de
oameni, să dăm acum cuvîntul esteticianului. în esența ei, este-
tica este psihologie aplicată și ea se ocupă nu doar de substanța
estetică a lucrurilor, ci și — poate într-o măsură chiar mai mare
— de problema psihologică a atitudinii estetice. Un fenomen
fundamental precum opoziția dintre introversie și extraversie nu
putea să scape multă vreme atenției esteticianului, căci modul
în care arta și frumosul sînt resimțite și contemplate este atît de
diferit de la un individ la altul, îneît acest contrast nu putea să
nu trezească interes. Exceptînd numeroase particularități indivi-
duale mai mult sau mai puțin unice ale atitudinii, există două
forme fundamentale opuse, numite de Worringer empatie (Ein-
fuhlung) și abstracție {Abstraktion)x. Definiția pe care el o dă
empatiei se sprijină, în principal, pe teoria lui Lipps. La Lipps,
empatia este „obiectivarea de sine într-un obiect distinct de eu,
indiferent dacă ceea ce s-a obiectivat merită sau nu numele de
sentiment." „Percepînd un obiect, simt ca și cum ar veni din el
sau ar zăcea în el, ca fiind de perceput, un impuls către un mod
determinat de comportament interior. Acesta parc dat de el, co-
municat mie de el."2 Jodl oferă următoarea explicație: „Aparen-
ța sensibilă creată de artist nu este doar prilejul de a ne reaminti,
1 Wilhelm Worringer, Abstraktion und Einfulilung, 1911.
2 Lipps, Leitfaden der Psychologie, ed. a Ii-a, 1906, pp. 193 ș. urm

314 TIPURI PSIHOLOGICE
pe baza legilor asociației, de trăiri înrudite; ci prin faptul că ea
se subordonează legilor generale ale externalizării3 și ne apare
ca un ce situat în afara noastră, ne proiectăm în ea procesele
lăuntrice pe care ea le reproduce în noi și îi conferim astfel însu-
flețire estetică — termen care ar fi de preferat aceluia de «cm-
patie», pentru că în cazul acestei introiecții a propriilor stări in-
terioare în imagine este vorba nu doar de sentimente, ci de
procese lăuntrice de orice fel."4
554. Wundt situează empatia printre procesele elementare de
asimilație.^ Empatia este deci un fel de proces de percepție, ca-
racterizat de transferul afectiv al unui conținui psihic esențial în
obiect; acesta este astfel asimilat subiectului și este atît de legat
de el, îneît subiectul se simte, ca să spun așa, în obiect. Aceasta
este posibil atunci cînd conținutul proiectat este legat într-o mă-
sură mai mare de subiect dccît de obiect. Cu toate acestea, su-
biectul nu se simte ca proiectat în obiect, ci obiectul introiectat
îi apare ca însuflețit și vorbind din sine îasuși. Proiecția — se
cuvine precizat — este in sine și de regulă un eveniment in-
conștient care nu se află sub control conștient. în schimb, este
posibilă imitarea conștientă a proiecției printr-o propoziție con-
dițională, ca de pildă: „Dacă ați fi tatăl meu", împrejurare care
face posibilă situația empatetică. De regulă, proiecția transferă
conținuturi inconștiente în obiect, motiv pentru care empatia
este denumită în psihologia analitică și transfer (Freud). Empa-
tia este deci o extraversie. Worringer definește trăirea estetică
în cursul empatiei după cum urmează: „Plăcerea estetică este
plăcere de sine obiectivată."6 Corespunzător, este frumoasă doar
acea formă în care poți să te transpui. Lipps spune: „Doar în
3 Prin extemalizare, JodI înțelege localizarea percepției senzoriale în
spațiu. Auzim sunetele nu în ureche și vedem culorile nu în ochi, ci în obiectul
localizat în spațiu. JodI, Uhrbuch der Psychologie, ed. a IlI-a, 1908, voi. II,
p. 247.
4 Loc. cir., I, p. 436.
5 Wundt, Grundziige der physiologischen Psychologie, cd. a V-a, 1903,
vol. Ill, p. 191.
6 Worringer, loc. cit., p. 4.

PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 315
măsura în care există empatie, formele sînt frumoase. Frumu-
sețea lor este trăirea mea ideală, liberă în ele."7 Forma în care
nu te poți transpune este urîtă. în felul acesta sînt fixate și li-
mitele teoriei empatiei, căci există opere de artă care, după cum
subliniază Worringer, nu corespund creației artistice a atitudinii
empat etice.
555. Este anume vorba de formele de artă orientale și exotice.
O lungă tradiție a făcut ca la noi, occidentalii, „frumosul și ade-
vărul natural" să fie criteriul frumosului artistic; el este și acela
al artei greco-romane și al artei occidentale în general (excep-
tînd unele stiluri din Evul Mediu). Atitudinea noastră generală
față de artă a fost dintotdeauna empatetică și putem socoti fru-
mos doar acel lucru asupra căruia ne putem exersa empatia. Da-
că forma artistică a obiectului este contrară vieții, este adică
anorganică sau abstractă, nu putem să ne transpunem viața în
ea. („Ceea ce percep empatctic este viață în mod cu totul gene-
ral" — Lipps.) Ne putem transpune doar în forme organice, ade-
vărate potrivit cu natura și dotate cu voință vitală. Și totuși exis-
tă o altă formă de artă, principial alta, un stil opus vieții, care
neagă voința vitală, se deosebește de viață și revendică cu toate
acestea frumusețe. Acolo unde creația de artă produce forme
contrare vieții, anorganice, abstracte, nu mai poate fi vorba de
o voință artistică izvorîtă dintr-o nevoie de empatie, ci mai de-
grabă de o nevoie nemijlocit opusă empatiei, deci de o tendință
de oprimare a vieții. „Polul opus al nevoii de empatie ne pare
a fi impulsul către abstracțiune."8
556. în legătura cu psihologia impulsului către abstracțiune
Worringer spune: „Care sînt premisele psihice ale impulsului
către abstracțiune? Avem a le căuta în sentimentul cosmic al
acelor popoare, în atitudinea lor psihică față de univers. în vre-
me ce impulsul către empatie are drept condiție fericită o relație
panteistă de intimitate dintre om și fenomenele lumii înconju-
rătoare, impulsul către abstracțiune este urmarea unei mari ne-
liniști a omului datorată fenomenelor lumii exterioare și cores-
7 Lipps, Ăsthetik, p. 247.
8 Worringer, loc. cit., p. 16.

316 TIPURI PSIHOLOGICE
punde din punct de vedere religios unei nuanțe intens trans-
cendentale a tuturor reprezentărilor. Considerăm această stare
drept o uriașă agorafobie spirituală. Cînd Tibul spune: „primum
in mundo fecit deus timorem"9, putem să ne gîndim că același
sentiment de spaimă stă la baza creației artistice.10
557. într-adevăr, empatia presupune o disponibilitate, o încre-
dere a subiectului față de obiect. Empatia este o mișcare dispo-
nibilă ce vine în întîmpinare, o mișcare ce transferă conținutul
subiectiv în obiect și provoacă astfel o asimilare subiectivă,
cauză a unei bune înțelegeri, reale sau simulate, între subiect și
obiect. Un obiect pasiv poate să fie într-adevăr asimilat subiec-
tiv fără ca să fie cu nimic modificate calitățile sale veritabile.
Prin transfer, ele sînt doar voalate, eventual chiar violentate.
Empatia poate crea asemănări și comunități aparente care nu
există în sine. Se poate înțelege de aceea lesne că trebuie să
existe și un alt gen de raport estetic cu obiectul, anume o atitu-
dine care nu vine în întîmpinarea acestuia, ci mai degrabă tinde
să se îndepărteze de el și să se pună la adăpost de influența lui,
declanșind în subiect o activitate psihică destinată să o parali-
zeze. Enipatia presupune că obiectul este cumva vid și că ea îl
poate umple cu propria-i viață. Abstracțiunea, în schimb, pre-
supune că obiectul este cumva viu și activ și încearcă de aceea
să se sustragă influenței sale. Atitudinea abstractizantă este deci
centripetală, adică producătoare de introvertire. Noțiunea de
abstracțiune a lui Worringer corespunde astfel atitudinii intro-
vertite. E semnificativ faptul că el desemnează prin spaimă sau
timiditate influența exercitată de obiect. Cel care abstractizează
s-ar comporta prin urmare față de obiect ca și cum acesta ar
poseda însușirea de a crea spaimă, respectiv ar avea un efect
păgubitor sau primejdios de care ar trebui să se apere. Această
însușire aparent apriorică a obiectului este și ea, fără îndoială,
o proiecție, respectiv un transfer, dar unul de natură negativă.
Trebuie să presupunem deci că actului de abstracție îi premerge
un act inconștient de proiecție, în care conținuturi negativ ac-
centuate sînt transferate asupra obiectului.
9 Primul lucru creat de Dumnezeu a fost frica.
10 Worringer, loc. rit., pp. 16 ș. urm.

PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 317
558. Cum empatia, asemenea abstracției, este un act conști-
ent, iar acestuia îi premerge o proiecție inconștientă, ne putem
întreba dacă un act inconștient nu premerge empatiei. Deoarece
esența empatiei este proiecția de conținuturi subiective, actul in-
conștient care îi premerge trebuie să fie contrariul ei, anume o
blocare a eficienței obiectului. Obiectul este cumva golit, lipsit
de activitate proprie și transformat într-un recipient apt să pri-
mească astfel conținuturile subiective ale individului care prac-
tică empatia. Acesta încearcă să-și proiecteze viața în obiect și
să o experimenteze în el, este de aceea necesar ca autonomia
obiectului ca și diferența lui față de subiect să nu fie prea mari.
Prin actul inconștient care premerge empatiei, puterea obiectului
este depotențializată sau supracompensată, prin aceea că subiec-
tul se supraordoncază inconștient și rapid obiectului. Supraordo-
narea poate avea loc doar inconștient printr-o întărire a semni-
ficației subiectului. Ceea ce poate fi efectul unei fantezii
inconștiente care fie devalorizează și slăbește imediat obiectul,
fie înalță subiectul și îl supraordonează obiectului.
559. Abia astfel apare acea declivitate de care arc nevoie em-
patia pentru a transfera conținuturile subiective asupra obiectu-
lui. Cel care abstractizează se află într-o lume teribil de însu-
flețită care încearcă să-i strivească cu atotputernicia ei; de aceea
el se retrage în sine spre a descoperi formula salvatoare, potri-
vită a-i spori valoarea subiectivă astfel îneît el să poată cel puțin
face față influenței obiectului. în schimb, cel care întreține un
raport empatetic cu obiectul trăiește într-o lume care are nevoie
de sentimentul său subiectiv pentru a avea viață și suflet. Plin
de încredere, el împrumută lumii însuflețire, în vreme ce indi-
vidul care abstractizează se retrage neîncrezător din fața demo-
nilor obiectelor și își înalță din construcții abstracte o lume opu-
să, protectoare.
560. Amintindu-ne de ceea ce am spus în capitolul precedent,
vom recunoaște fără dificultate în empatie mecanismul extraversiei,
și în abstracțiune pe acela al introversiei. „Starea de neliniște
interioară a omului provocată de fenomenele lumii exterioare"
nu e nimic altceva decît teama de excitații a introvertitului, care
din pricina sensibilității și a realizării sale mai profunde are o

318 TIPURI PSIHOLOGICE
spaimă efectivă în fața schimbării prea rapide și prea puternice
a excitațiilor. Abstracțiunile sale au drept scop exclusiv să cap-
teze, în limitele legității, iregularitatea și schimbarea, grație unei
noțiuni generale. E de la sine înțeles câ această procedură, în
esență magică, este din plin dezvoltată de primitivi, ale căror
semne geometrice posedă o valoare mai degrabă magică decit
estetică.
561. Worringer spune pe bună dreptate: „Chinuite de ansam-
blul confuz și de jocul schimbător al fenomenelor vieții exte-
rioare, astfel de popoare erau stăpînite de o imensă nevoie de
liniște. Fericirea pe care o căutau în artă nu rezida în faptul de
a se cufunda în lucrurile lumii exterioare, de a se delecta cu sine
însuși în ele, ci în faptul de a scoate fiecare lucru aparținînd
lumii exterioare din condiția sa arbitrară și aparent întîmplătoa-
re, de a-i înveșnici prin apropierea de forme abstracte și de a
descoperi astfel un punct neclintit în fuga fenomenelor.""
562. „Aceste forme abstracte, legice sînt deci singurele și cele
mai înalte în care omul se poate odihni față cu imensa confuzie
pe care o oferă imaginea lumii."12
563. După cum spune Worringer, tocmai formele de artă și
religiile orientale sînt acelea care atestă o atitudine abstractivă
față de lume. Orientalului lumea trebuie să-i apară în genere
altfel decît occidentalului care își însuflețește obiectul prin em-
patie. Pentru oriental, obiectul este a priori viu și dominator,
motiv pentru care el se retrage din fața lui și își abstrage impre-
siile. O imagine perfectă a atitudinii orientale ne este oferită de
Buddha in Predica focului, în care se spune: „Totul c în flăcări.
Ochiul și toate simțurile sînt în flăcări, aprinse de focul iubirii,
de focul urii, de focul seducției, nașterea, bătrîncțca și moartea,
durerea și jalea, supărarea, suferința și deznădejdea îl aprind.
Lumea întreagă e în flăcări; lumea întreagă e învăluită de fum,
lumea întreagă e mistuită de foc; lumea întreagă se cutremură."
564. Această priveliște înspăimîntătoare și plină de suferință
a lumii determină atitudinea abstractizantă a budistului; printr-o
11 Loc. cit., p. 18.
12 Loc. cil., p. 21.

PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 319
impresie asemănătoare a ajuns și Buddha, potrivit legendei, să-și
împlinească destinul. Vivifierea dinamică a obiectului ca funda-
ment al abstracțiunii este perfect exprimată de limbajul simbolic
al lui Buddha. Această vivifiere nu se sprijină pe empatie, ci
corespunde unei proiecții apriorice inconștiente, unei proiecții
existînd, de fapt, de la bun început. Expresia „proiecție" apare
chiar ca inadecvată pentru a desemna corect fenomenul. Pro-
iecția este un act care se desfășoară, și nu starea existentă de la
început, despre care e vorba aici. După părerea mea, aceasta din
urmă poate fi mai bine exprimată de noțiunea lui Levy-Bruhl,
„participation mystique" care denumește raportul primordial al
primitivului cu obiectul său. Obiectele primitivului sînt vivifi-
cate dinamic, sînt încărcate de materie sau forță energizantă (nu
întotdeauna însuflețită, așa cum presupune ipoteza animistă!) și
au de aceea un efect psihic direct asupra omului, care se explică
prin faptul că omul este din punct de vedere dinamic identic cu
obiectul său. De aceea, în anumite limbi primitive, obiectele de
uz curent aparțin genului animat (sufixul condiției animate). Tot
astfel, pentru atitudinea abstractizantă obiectul este a priori vi-
vificat și activ; el nu are nevoie de empatie, dimpotrivă, el in-
fluențează atît de puternic îneît constrînge la introvertirc. Inves-
tirea libidinală inconștientă, puternică, a obiectului vine de la
participarea sa mistică la inconștientul individului cu atitudine
introvertită. Ceea ce reiese clar din cuvintele lui Buddha: focul
casnic este identic cu focul libidoului subiectului, cu pasiunea
lui arzătoare care însă îi apare acestuia ca obiect pentru că el
nu I-a diferențiat ca funcție subiectivă disponibilă.
565. Abstracțiunea apare de aceea ca o funcție care combate
„participarea mistică" primordială. Ea separă de obiect pentru a
distruge înlănțuirea de el. Ea duce pe de-o parte la crearea de
forme artistice, pe de alta la cunoașterea obiectului. Tot astfel și
funcția empatiei este un organ al creației artistice, cit și al cu-
noașterii. Dar ca are loc pe o cu totul altă bază decît abstracțiu-
nea. După cum aceasta este întemeiată în semnificația și puterea
magică a obiectului, tot astfel empatia este întemeiată în sem-
nificația magică a subiectului care pune stăpînire pe obiect gra-
ție unei identificări mistice. După cum primitivul este, pe de-o

320 TIPURI PSIHOLOGICE
parte, influențat magic de forța fetișului, tot astfel el este, pe de
altă parte, vrăjitorul și acumulatorul de forță magică ce conferă
„încărcătură" fetișului (cf. în acest sens ritul cliuringa al austra-
lienilor'-*). Depotențializarea inconștientă a obiectului care prc-
merge actului empatetic este de asemenea o stare de durată a
unei accentuări scăzute a obiectului. în schimb, la tipul empa-
tetic, conținuturile inconștiente sînt identice cu obiectul și îl fac
pe acesta să apară lipsit de viață și neînsuflețit14, motiv pentru
care empatia este necesară cunoașterii esenței obiectului. S-ar
putea vorbi în acest caz de o permanentă abstracțiune incon-
știentă, care prezintă obiectul ca neînsuflețit. Căci abstracția are
întotdeauna acest efect: ca distruge activitatea proprie a obiec-
tului, în măsura în care se află într-un raport magic cu sufletul
subiectului. De aceea tipul abstracțiv folosește conștient abstrac-
țiunea spre a se apăra de influența magică a obiectului. Din con-
diția ncînsuflețirii apriorice a obiectelor rezultă și o relație de
încredere pe care tipul empatctic o stabilește cu lumea; nu există
nimic care l-ar putea oprima pe acesta sau influența în chip ostil,
fiindcă doar el conferă obiectului viață și suflet, cu toate că pen-
tru conștiința lui lucrurile se prezintă exact pe dos. în schimb,
pentru cel care abstractizează, lumea este plină de obiecte pu-
ternic eficiente și de aceea primejdioase, motiv pentru care el
se teme și este conștient de neputința lui și se retrage din fața
unei prea mari atingeri cu lumea, spre a crea acele idei și for-
mule prin care speră să dețină supremația. Psihologia sa este
din acest motiv aceea a oprimatului, în vreme ce lipul empatctic
are față de obiect o siguranță apriorică, deoarece obiectul, dată
fiind lipsa lui de viață, este neprimejdios. Această caracterizare
este, firește, schematică și ea nu își propune să exprime întreaga
esență a atitudinii extravertite sau introvertite, ci doar să subli-
nieze unele nuanțe care însă oricum nu sînt lipsite de o deose-
bită importanță.
566. După cum prin empatie individul se savurează, fără să
își dea seama, pe sine în obiect, tot astfel cel care abstractizează
13 Spencer și Gillen, The Northern Tribes of Central Australia, 1904.
14 Deoarece conținuturile inconștiente ale tipului empatetic sînt, și ele,
lativc.

PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 32 1
reflectînd la impresia pe care i-o face obiectul se contemplă,
fără să știe, pe sine însuși. Căci ceea ce transpune individul prin
empatie în subiect este chiar propria-i ființă, adică propriul său
conținut inconștient, iar ceea ce gîndeștc individul care abstrac-
tizează despre impresia produsă de obiect sînt propriile lui sen-
timente care i-au apărut în obiect. Este de aceea limpede că pen-
tru o înțelegere reală a obiectului sînt necesare ambele funcții,
de asemenea pentru creația de artă autentică. Cele două funcții
sînt de altfel tot timpul prezente în individ, doar că, de cele mai
multe ori, inegal diferențiate. Worringcr consideră că rădăcina
comună a acestor două forme fundamentale de trăire estetică stă
în impulsul către ieșirea din sine15 {Selbstentăufierung}. în ca-
zul abstracțiunii, omul tinde „prin contemplarea necesarului și
a inevitabilului să fie eliberat de întîmplătorul condiției umane
și de arbitrarul aparent al existenței organice generale". Față de
abundența tulburătoare și impresionantă a obiectelor vii, omul
își creează o abstracțiune, adică o imagine abstractă generală în
care impresiile sînt exorcizate într-o formă reglementară. Aceas-
tă imagine posedă semnificația magică a unei protecții față de
schimbarea haotică a evenimentelor trăite. Cufundîndu-se în
imagine, omul se pierde astfel în ea, incit adevărul său abstract
se situează în cele din urmă deasupra realității vieții, pe care o
reprimă în genere fiindcă i-ar putea tulbura desfătarea cu fru-
musețea abstractă. El se ridică astfel la nivelul abstracțiunii, se
identifică cu valabilitatea eternă a imaginii sale și încremenește
în ea, transformînd-o într-o formulă eliberatoare. în felul acesta
el iese din sine și își transferă viața propriei abstracțiuni, în care
se cristalizează cumva.
567. Proiectîndu-și activitatea și viața în obiect, tipul empa-
tetic se transportă și pe sine în el, în măsura în care conținutul
proiectat reprezintă o parte componentă esențială a subiectului.
El devine obiect, se identifică cu acesta și se îndepărtează de
sine. Obiectivizîndu-se, el se de-subiectivizează. Worringcr spu-
ne: „Proiectînd această voință activă în alt obiect, noi sîntem în
celălalt obiect. Sîntem eliberați de șinele nostru individual, atîta
15 Loc. cit., p. 26.

322 TIPURI PSIHOLOGICE
timp cit ne absorbim cu impulsul nostru vital lăuntric într-un
obiect exterior, într-o formă exterioară. Ne simțim individuali-
tatea curgînd cumva între limite ferme în raport de diferențierea
nelimitată a conștiinței individuale. în atare obiectivare de sine
stă ieșirea din sine. Această afirmare a trebuinței noastre indi-
viduale de activitate reprezintă totodată o limitare a posibilită-
ților ei nelimitabile, o negare a diferențierilor ei ireconciliabile.
Ne instalăm cu impulsul nostru lăuntric către activitate în limite-
le acestei obiectivări."16 După cum pentru cel care abstractizea-
ză, imaginea abstractă reprezintă un cadru, un zid de protecție
împotriva efectelor distrugătoare ale obiectelor17 inconștient do-
tate cu viață, pentru tipul empatetic, transferul asupra obiectului
asigură protecția împotriva disoluției prin factori lăuntrici su-
biectivi care constau în posibilitățile nemărginite ale fanteziei și
în impulsurile corespunzătoare către activitate. După cum, po-
trivit lui Adler, nevroticul introvertit se agață de o „linie de con-
duită fictivă", tot astfel nevroticul extravertit se agață de obiec-
tul transferului său. Introvertitul își abstractizează „linia de
conduită" din experiențele sale bune și rele legate de obiect și
se încredințează formulei ca unui mijloc de apărare față de po-
sibilitățile nemărginite ale vieții.
568. Empatie și abstracțiune, extraversie și introversie sînt
mecanisme de adaptare și de protecție. în măsura în care fac
posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de primejdiile exterioare,
în măsura în care sînt funcții orientate1^, ele îl eliberează pe om
de instinctualul întîmplător, ba chiar îl feresc de el, mijlocindu-i
ieșirea din sine. După cum arată experiența psihologică curentă,
există foarte numeroase persoane care se identifică total cu
funcția lor orientată (cu funcția „valoroasă'") — între alții și ti-
purile pe care tocmai le-am descris aici. Identificarea cu funcția
16 Loc. cit., p. 27.
17 Fr. Th. Vischer oferă în romanul Auch Einer o descriere perfectă a
obiectelor dotate cu viață.
18 Cf. în legătură cu gîndirea orientată: Jung, Wandlungen und Symbole
der Libido, pp. 7 ș. urm. (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Wer-
ke, V|).

PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE 323
orientată are avantajul incontestabil de a permite o adaptare op-
timă la așteptările și revendicările colective și în plus evitarea,
prin ieșirea din sine, a funcțiilor inferioare, nediferențiate și neo-
rientate. „Lipsirea de sine" este din punctul de vedere al mora-
lității sociale o virtute specială. Pe de altă parte însă, identifica-
rea cu funcția orientată prezintă un mare dezavantaj, acela al
degenerării individului.
569. Omul este fără îndoială capabil de o mecanizare de largi
proporții, dar nu atît totuși încît să renunțe cu totul și fără pa-
gubă la sine. Cu cit se identifică mai mult cu o funcție anume,
cu atît o investește libidinal mai mult și cu atît mai mult retrage
libidoul din alte funcții. Acestea sînt capabile să suporte un timp
mai îndelungat retragerea unei mase importante de libido; dar
la un moment dat, ele reacționează totuși. Rclrăgîndu-li-se libi-
doul, ele ajung treptat sub pragul conștiinței, legătura lor aso-
ciativă cu conștiința se relaxează și ele se scufundă astfel, încetul
cu încetul, în inconștient. Ceea ce echivalează cu o dezvoltare
regresivă, anume cu o reîntoarcere a funcției relativ dezvoltate
la un stadiu infantil, în cele din urmă arhaic. Dar cum omul nu
a trăit decît relativ puține milenii în stare de civilizație, în
schimb a trăit multe sute de mii de ani în stare de barbarie, mo-
durile funcționale arhaice sînt în el virtualmente extraordinar de
vii și ușor de activat. Dacă anume funcții sînt dezintegrate prin
retragerea libidoului, bazele lor arhaice se activează în incon-
știent.
570. Această stare semnifică o disociere a personalității prin
aceea că funcțiile arhaice nu au relații directe cu conștiința, deci
nu există punți între conștient și inconștient. Cu cît ieșirea din
sine merge mai departe, cu atît avansează și arhaizarea funcțiilor
inconștiente. în felul acesta crește și semnificația inconștientu-
lui. Acesta începe apoi să tulbure simptomatic funcția orientată
și astfel se instalează acel circulus vitiosus caracteristic pe care
îl întîlnim în cazul atîtor nevroze: omul încearcă să compenseze
influențele inconștiente care îl tulbură prin prestații deosebite
ale funcției orientate, cursă care se continuă eventual pînă la
prăbușirea nervoasă. Posibilitatea ieșirii din sine prin identifica-
re cu funcția orientată se sprijină nu doar pe limitarea unilaterală

324 TIPURI PSIHOLOGICE
la o singură funcție, ci și pe faptul că esența funcției orientate
este un principiu care pretinde ieșirea din sine. Astfel, orice
funcție orientată pretinde excluderea severă a tot ceea ce nu i
se potrivește. Gîndirea exclude toate afectele supărătoare, după
cum afectele exclud toate gîndurile supărătoare. Fără refularea
restului, funcția orientată nu se poate realiza. în schimb, auto-
reglarea organismului viu pretinde firesc armonizarea ființei
umane; iată de ce este necesar să se țină seama de funcțiile mai
puțin avantajate ca fiind o necesitate vitală și o sarcină inevita-
bilă a educației neamului omenesc.

VIII
PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA
MODERNĂ
1. Tipurile lui James
571. Și îh noua filozofie pragmatică s-a descoperit existența
a două tipuri, și anume de către William James. El afirmă: „Isto-
ria filozofiei este în bună măsură o ciocnire de temperamente
umane (dispoziții caracterologice)."1 „Indiferent care îi este
temperamentul, un filozof de meserie va încerca întotdeauna,
atunci cînd va filozofa, să gîndească realitatea temperamentului
propriu. Cu toate acestea, temperamentul său constituie o pre-
judecată cu mult mai puternică decît oricare din premisele sale
mai obiective. Temperamentul conferă greutate argumentației
sale într-o direcție ori în alta, ducînd, după împrejurări, la o con-
cepție de viață mai sentimentală sau mai indiferentă, tot atît de
bine ca un fapt real sau un principiu. Filozoful se încrede în
temperamentul propriu. El își dorește o lume care să se potri-
vească cu temperamentul său și crede de aceea în orice repre-
zentare a lumii care i se potrivește. Simte că oamenii posedînd
alt temperament nu sînt corect acordați la caracterul real al lumii
și îi consideră, de fapt, incompetenți și filozofi slabi, oricît l-ar
depăși în abilitate dialectică. Dar în discuțiile publice, el nu poa-
te revendica doar din rațiuni de temperament autoritate și dis-
tincție specială. De aici, o anume lipsă de seriozitate în discuția
filozofică: cea mai însemnată dintre premisele noastre nu este
niciodată amintită."2
572. James trece apoi la caracterizarea celor două tempera-
mente: după cum în domeniul moravurilor și al obiceiurilor de
1 W.W. James, Pragmatism. A New Name for Some Old Ways of Thinking,
Londra, 1911, p. 6.
2 Loc. cit., pp. 7 ș. urm.

326 TIPURI PSIHOLOGICE
viață se disting indivizi convenționali și indivizi cu atitudine
nonconformistă, în politică: oameni cu convingeri autoritare și
anarhiști, în beletristică: academiști și realiști, în artă: clasici și
romantici, tot astfel în filozofie, crede James, există două tipuri,
anume „raționalistul" și „empiristul". Raționalistul este „adora-
torul principiilor abstracte și veșnice". Empiristul este „iubitorul
de fapte reale în toată varietatea lor neșlefuită"1. Deși nimeni
nu se poate lipsi nici de realități, nici de principii, din asumarea
lor rezultă totuși puncte de vedere absolut diferite, după cum
accentul este deplasat într-o direcție sau alta. Pentru James „ra-
ționalismul" este sinonim cu „intelectualismul", iar „empiris-
mul" cu „senzualismul". Cu toate că această asimilare nu re-
zistă, ne vom rezerva pentru mai tîrziu critica ei, continuînd să
expunem mai întîi ideile lui James. După opinia acestuia, de
intelectualism se leagă o tendință idealistă și optimistă, în vreme
ce empirismul înclină către materialism și către un optimism
doar condiționat și incert. Raționalismul (intelectualismul) este
întotdeauna monist. El începe cu întregul și cu universalul și
unește lucrurile. Empirismul, în schimb, începe cu partea și face
din întreg o colecție. El s-ar putea numi pluralist. Raționalistul
este un om al sentimentului, empiristul este o ființă îndărătnică.
Cel dintîi înclină în mod firesc să creadă că voința este liberă,
cel din urmă înclină către fatalism. Raționalistul este ușor dog-
matic în constatările sale, empiristul, în schimb, este sceptic.4
James îl denumește pe raționalist „tender-minded" (cu spirit de-
licat), iar pe empirist „tough-minded" (cu spirit tenace). El în-
cearcă să caracterizeze astfel natura particulară a celor două
mentalități. în cele ce urmează vom avea prilejul să cercetăm
mai îndeaproape aceste caracterizări. Este interesantă părerea lui
James despre prejudecățile pe care cele două tipuri le nutresc
unul față de celălalt. „Ele se desconsideră reciproc. Opoziția lor
tipică a jucat un anume rol în filozofia tuturor timpurilor, tot
3 Loc. cit., p. 9.
4 Loc. cit., pp. 10 ș. urm.

PROBLEMA TIPURILOR lN FILOZOFIA MODERNĂ 327
astfel și astăzi. Filozoful de tip «tough-minded» îl consideră pe
cel de tip «tender-minded» sentimental, în schimb acesta îl so-
cotește pe primul lipsit de finețe, necioplit sau brutal. Fiecare îl
consideră pe celălalt inferior."5
573. James așază pe următoarele două coloane calitățile celor
două tipuri:
Tender-minded: Tough-minded:
raționalist empirist
(urmează principii) (urmează realități)
intelectualist senzualist
idealist materialist
optimist pesimist
religios ireligios
indeterminist determinist, fatalist
monist pluralist
dogmatic sceptic
574. Această punere în paralel atinge unele probleme pe care
le-am întîlnit deja în capitolul despre nominalism și realism. Ti-
pul „tender-minded" are anumite trăsături comune cu realistul,
iar tipul „tough-minded" cu nominalistul. După cum am expli-
cat mai sus, realismul corespunde principiului introversiei, iar
nominalismul principiului extraversiei. Fără îndoială că și con-
troversa universal iilor ține în primul rînd de acele opoziții isto-
rice de temperamente din filozofie la care face aluzie James. Pe
baza acestor corelații e la îndemînă să ne gîndim în cazul tipului
„tender-minded" la introvertit, în cel al tipului „tough-minded"
la extravertit. Rămîne să cercetăm mai îndeaproape dacă aceste
aprecieri sînt sau nu justificate.
575. După știința mea — firește limitată —, scrierile lui
James nu conțin definiții sau descrieri mai amănunțite ale celor
două tipuri, deși el se referă de mai multe ori la ele, desem-
nîndu-le și prin „thin", respectiv „thick". Flournoy6 îl explică
pe „thin" prin „mince, tenu, maigre, chetif, iar pe „thick" prin
„epais, solide, massif, cossu". într-un rînd, James folosește pen-
5 Loc. cit., pp. 12 ș. urm.
6 Th. Floumoy, La philosophie de W. James, 1911, p. 32.

328 TIPURI PSIHOLOGICE
tru „tender-minded" expresia „soft-headed", deci ad Htteram,
„cu capul moale". „Soft", ca și „tender", semnifică moale, de-
licat blind, lin, ușor (abia perceptibil), deci ceva slab, scăzut,
dispunînd de o forță redusă, spre deosebire de „thick" și „tough"
care desemnează calități rezistente, solide, greu transformabilc,
amintind de natura substanței. Flournoy explică după cum ur-
mează ambele moduri de gîndire: „Cest l'opposition entre la
facon de penser abstractionniste — c'est-â-dire purement lo-
gique et dialectique, si chere aux philosophes, mais qui n'in-
spire â James aucune confiance et qui lui paraît fragile, creusc,
«chetive», parce que trop sevree du contact des choses particu-
licres — et la facon de penser concrete, laquclle se nourrit de
faits d'experience ct ne quitte jamais la region terre â tcrre, mais
solide, des ecailles de tortues ou autres donnees positives."7 Din
acest comentariu nu trebuie însă să tragem concluzia că James
privilegiază în chip unilateral gîndirea concretă. El prețuiește
ambele puncte de vedere: „Facts are good of course — give us
lots of facts. Principles are good — give us plenty of prin-
ciples."8 Un fapt este — se zice — nu doar așa cum este în
sine, ci și așa cum îl privim.
576. Desemnînd gindirea concretă prin „thick" sau „tough",
James dovedește că pentru el ea are ceva substanțial, rezistent,
în vreme ce gîndirea abstractă îi pare slabă, subțire, palidă, poa-
te chiar, dacă e să ne alăturăm interpretării lui Flournoy, mala-
divă și debilă. O astfel de interpretare este firește posibilă doar
legind aprioric substanțialitatea de realitatea concretă, ceea ce
este, după cum am spus, o chestiune de temperament. Dacă gîn-
ditorul „empiric" atribuie gîndirii sale concrete o substanțialitate
rezistentă, din punct de vedere abstract aceasta este o autoilu-
7 Flournoy, loc. cil.: „Este vorba de opoziția dintre modul de a gindi ab-
stractionist — adică pur logic și dialectic, atît de îndrăgit de filozofi, dar care
lui James nu-i inspiră nici un fel de încredere, părîndu-i fragil, găunos, «firav»,
căci lipsit de contactul cu lucrurile particulare — și modul de a gîndi concret,
care se hrănește din fapte ale experienței și nu părăsește niciodată regiunile
comune, dar solide, carapace de țestoase sau alte date pozitive."
8 James, loc. cit., p. 13: [„Faptele sînt bune, desigur — dați-ne cantități de
fapte. Principiile sînt bune — dați-ne belșug de principii" — n. f.]

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 329
zionare, căci substanțialitatea — „duritatea" — revine realității
exterioare și nu gîndirii „empirice". Aceasta din urmă se dove-
dește chiar cu deosebire slabă și debilă, neștiind să se afirme în
raport cu faptele exterioare, depinzînd necontenit de datele sen-
zoriale, alergînd după ele și neputînd să se ridice mai sus de
activitatea care doar clasifică sau reprezintă. Din punctul de ve-
dere al gîndirii deci, gîndirea concretă este extrem de debilă și
lipsită de autonomie, căci nu are soliditate în sine, ci în faptele
exterioare care o depășesc în valoare determinantă. Această gîn-
dire este caracterizată de o serie de reprezentări legate senzorial
și puse în mișcare mai puțin de o activitate de gindire lăuntrică
și mai mult de schimbarea percepțiilor senzoriale. O suită de
reprezentări concrete, determinată de percepții senzoriale nu
este tocmai ceea ce temperamentul abstract ar numi gindire, ci
ceea ce el ar considera cel mult a fi o apercepție pasivă.
577. Temperamentul, care preferă gîndirea concretă și îi con-
feră acesteia substanțialitate, este de aceea caracterizat de pre-
dominanța reprezentării senzorial determinate asupra activității
aperceptive care izvorăște dintr-un act volitional subiectiv și
urmărește să ordoneze reprezentările mijlocite senzorial potrivit
cu intențiile unei idei, adică, mai pe scurt: acestui temperament
îi pasă mai mult de obiect; obiectul este perceput empatetic, el
se comportă cvasiautonom în lumea de reprezentări a subiectu-
lui și atrage astfel după sine concepția. Acest temperament ex-
travertește deci. Gîndirea extravertitului este concretistă. Solidi-
tatea lui nu se află în el, ci întrucîtva în afara lui, în faptele
percepute de el empatetic, de unde și calificarea de „tough" a
lui James. Oricine se situează de partea gîndirii concrete, oricine
preferă adică reprezentările faptelor va vedea în abstracție ceva
slab și debil, căci o va măsura după soliditatea faptului concret,
senzorial dat. Pentru cel care se situează însă de partea abstrac-
ției, hotărîtoare este nu reprezentarea senzorială, ci ideea ab-
stractă.
578. După opinia curentă, ideea nu e nimic altceva decît ab-
stracția unei serii de experiențe. Spiritul uman este imaginat ca
o tabula rasa inițială care se acoperă mai întîi de percepția și
experiența lumii și a vieții. Din acest punct de vedere, care este

330 TIPURI PSIHOLOGICE
acela al scientismului nostru empiric, în cel mai larg sens, ideea
nu este altceva decît o abstracție epifenomenală, extrasă a pos-
teriori din experiențe, de aceea mai slabă și mai palidă decît
acestea. Știm însă că spiritul nu poate fi tabula rasa, căci critica
principiilor noastre de judecată ne arată că anumite categorii ale
gîndirii ne sînt date aprioric, adică înaintea oricărei experiențe
și apar simultan cu primul act de gîndire, constituindu-se în
chiar condițiile preformate ale acestuia. Ceea ce a demonstrat
însă Kant pentru gîndirea logică este valabil într-o măsură și
mai mare pentru psihic. Psihicul nu este la început tabula rasa,
cum nu este nici spiritul (domeniul gîndirii). Evident lipsesc
conținuturile concrete, dar virtualitățile conținutului sînt aprioric
date prin dispoziția funcțională, ereditară și preformată a priori.
Psihicul nu este altceva decît rezultatul modurilor de funcționare
ale creierului seriei de strămoși, un precipitat al încercărilor de
adaptare și al experiențelor seriei filogenctice. Creierul sau sis-
temul funcțional nou apărut este deci un instrument vechi, des-
tinat unor scopuri precise, care nu apercepe doar pasiv, ci ordo-
nează experiențele activ, dinăuntru în afară, și obligă la anumite
concluzii sau judecăți. Aceste ordonări se desfășoară nu întîm-
plător sau arbitrar, ci răspund unor condiții sever preformate ca-
re nu sînt conținuturi de concepții mijlocite de experiență, ci
reprezintă condițiile a priori ale conceptualizării înseși. Ele sînt
idei ante rem, condiții formale, linii fundamentale, trasate aprio-
ric, care atribuie materiei experienței o anume formă, în așa fel
îneît pot fi gîndite, așa cum le-a interpretat și Platon, ca imagini,
într-o oarecare măsură ca scheme sau ca posibilități funcționale
înnăscute, care însă exclud alte posibilități sau cel puțin le limi-
tează. De aici și faptul că pînă și cea mai liberă activitate spi-
rituală, fantezia, nu poate să vagabondeze în nemărginire (chiar
dacă poetul poate să simtă altfel), ci rămîne legată de posibilități
preformate, de arhetipuri sau imagini originare. Basmele celor
mai îndepărtate popoare dezvăluie, prin asemănarea motivelor
lor, această legătură cu anumite arhetipuri. Chiar imaginile care
stau la baza teoriilor științifice atestă atare limitare, de exemplu
eterul, energia, transformările și constanța lor, teoria atomului,
afinitatea etc.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 331
579. După cum în spiritul celui care gindește concret precum-
pănește și orientează reprezentarea dată senzorial, tot astfel în
spiritul celui care gindește abstract predomină imaginea origi-
nară fără conținut și deci nereprezentabilă. Ea rămîne relativ in-
activă, atîta timp cît obiectul este perceput empatetic și este ri-
dicat la rangul de factor determinant al gîndirii. Dacă obiectul
nu este perceput empatetic și nu domină procesul spiritual, ener-
gia care i se refuză se întoarce în subiect. în mod conștient, su-
biectul este perceput empatetic și astfel imaginile preformate,
ațipite în el, sînt trezite la viață; drept urmare ele apar ca factori
activi în procesul spiritual, oricum însă sub o formă nereprezen-
tabilă, cumva ca regizori nevăzuți, acționînd din culise. Deoa-
rece sînt doar posibilități funcționale activate, imaginile nu au
conținut, sînt nereprezentabile și tind către realizare. Ele atrag
materia experienței în forma lor și nu reprezintă faptele, ci se
reprezintă pe ele însele în fapte. Ele se îmbracă în fapte, ca să
spun așa. Ele nu sînt un punct de plecare cunoscut, precum datul
empiric în gîndirea concretă, ci devin accesibile abia o dată cu
modelarea inconștientă a materiei experienței. Și empiristul poa-
te să-și structureze și să-și formeze materia experienței, dar el
o formează potrivit noțiunii sale concrete, la rîndu-i modelată
de experiențe anterioare.
580. Cel care abstrage, în schimb, dă formă potrivit cu un
model inconștient și cunoaște abia a posteriori, din fenomenul
modelat de el, ideea după care a format. Potrivit psihologiei sale
și aplicînd măsura propriului său modus procedendi procesului
spiritual al abstractizatorului, empiristul este întotdeauna încli-
nat să presupună că cel care abstractizează modelează arbitrar
materia experienței după anume ipoteze palide, slabe și insufi-
ciente.
Premisa propriu-zisă, ideea sau imaginea originară, este la
fel de necunoscută celui care abstractizează ca și empiristului
teoria pe care, ulterior, el o va elabora pe baza experienței, după
un număr oarecare de experimentări.
581. După cum am arătat într-un capitol anterior, unul ob-
servă obiectul individual și se interesează de comportamentul
individual al acestuia, altul observă mai cu seamă relațiile de

332 TIPURI PSIHOLOGICE
analogie dintre obiecte și se situează deasupra faptului indivi-
dual, căci pentru el legătura, unitatea în risipire a diversității,
este mai plăcută și mai liniștitoare. Pentru primul însă relația de
asemănare este ceva de-a dreptul supărător și penibil, împie-
dicîndu-1 chiar, după împrejurări, să ia act de originalitatea
obiectului. Cu cît percepe obiectul mai empatetic, cu atît îi re-
cunoaște mai mult originalitatea și cu atît mai mult relația de
asemănare cu un alt obiect își pierde pentru el orice realitate.
Dacă izbutește însă să perceapă empatetic și celălalt obiect,
atunci el este în stare să simtă și să înțeleagă asemănarea celor
două obiecte într-o măsură mult mai mare decît acela care le
observă doar din afară. Din cauza faptului că percepe empatetic
întîi un obiect, apoi altul, ceea ce necesită timp, cel care gîn-
dește concret ajunge doar foarte încet să identifice similitudinile
care le leagă, motiv pentru care gîndirea lui are un aspect vîseos.
Empatia în schimb îi este fluidă. Cel care abstractizează sesizea-
ză rapid asemănarea, înlocuiește obiectele individuale prin ca-
racteristici generale și modelează această materie a experienței
prin propria activitate de gîndire, care însă este tot atît de pu-
ternic influențată de imaginea originară „fantomatică", pe cît
este gîndirea concretă de obiect. Cu cît influența obiectului asu-
pra gîndirii este mai mare, cu atît el își întipărește trăsăturile
mai adînc în imaginea gîndirii. Cu cît obiectul acționează mai
puțin în spirit, cu atît mai energic își pune ideea apriorică pe-
cetea pe experiență. Importanța supradimensionată a obiectului
empiric creează apoi în știință un fel de teorie specializată care
in psihiatrie bunăoară apare sub forma cunoscutei „mitologii ce-
rebrale"; ea încearcă să explice un domeniu mai larg al expe-
rienței prin principii care sînt excelente pentru lămurirea unor
complexe limitate de fapte, dar sînt cu totul insuficiente pentru
oricare altă utilizare. Și invers: gîndirea abstractă, care îmbră-
țișează un fapt individual doar din pricina asemănării sale cu
altul, elaborează o ipoteză universală, care reprezintă mai mult
sau mai puțin pur ideea, dar care are tot atît de mult sau tot atît
de puțin de-a face cu esența faptului concret pe cît are și mitul,
în forma lor extremă, ambele moduri de gîndire produc mitolo-
gie, unul se exprimă concret prin celule, atomi, vibrații, celălalt

PROBLEMA TIPURILOR iN FILOZOFIA MODERNĂ 333
prin idei „eterne". Empirismul extrem are cel puțin avantajul de
a reprezenta cît mai fidel posibil faptele. Ideologismul extrem
are însă avantajul de a reflecta formele apriorice, ideile sau ima-
ginile originare. Rezultatele teoretice ale celui dinții nu depășesc
materia experienței, rezultatele practice ale celui din urmă se li-
mitează la reprezentarea ideii psihologice.
582. Spiritul științific contemporan, avînd orientarea unilate-
rală a empirismului concret, este incapabil să aprecieze valoarea
descrierii de idei, căci pentru el faptele sînt mai importante decît
cunoașterea formelor primordiale prin care intelectul uman le
înțelege. Orientarea pe direcția concretismului este, după cum
se știe, o cucerire relativ nouă, datînd din epoca luminismului.
Urmările acestei dezvoltări sînt uimitoare, dar ele au dus la o
acumulare atît de imensă de material empiric îneît în timp s-a
ajuns mai degrabă la confuzie decît la claritate. Urmarea inevi-
tabilă va fi separatismul științific și deci o mitologie a specialis-
tului, care semnifică moartea universalității. Precumpănirea em-
pirismului nu reprezintă însă doar oprimarea gîndirii active, ci
și un pericol pentru elaborarea teoretică în interiorul unei disci-
pline. Absența unor puncte de vedere generale favorizează apa-
riția teoriilor mitice tot atît de mult pe cît ar face-o absența
punctelor de vedere empirice.
583. Sînt de aceea de părere că termenii lui James „tender-
minded" și „tough-minded" sînt doar în parte intuitivi, în reali-
tate ei trădează o anume prejudecată. Sper să fi reieșit totuși
limpede din explicațiile de mai sus că cercetarea tipologică a
lui James are în vedere aceleași tipuri pe care eu lc-am desemnat
prin termenii de introvertit și, respectiv, de extravertit.
2. Perechile de contrarii caracteristice ale tipurilor lui James
a) Prima pereche de contrarii citată de James ca trăsătură
caracteristică distinctivă este raționalismul versus empirismul.
584. După cum va fi observat cititorul, m-am pronunțat mai
sus în legătură cu această opoziție pe care am formulat-o în ter-
menii ideologism/empirism. Am evitat expresia „raționalism",

334 TIPURI PSIHOLOGICE
deoarece gîndirea concretă, empirică este tot atît de „rațională"
ca și gîndirea activă, ideologică. Rațiunea guvernează ambele
forme. Și, în plus, nu există doar un raționalism logic, ci și un
raționalism al afectivității, căci raționalismul este o atitudine
psihologică generală orientată pe raționalitatea gîndirii și a sen-
timentului. Concepînd astfel „raționalismul" mă situez conștient
în opoziție cu interpretarea istorico-filozofică ce folosește ter-
menul „raționalist" cu sensul de „ideologic", respectiv înțelege
prin raționalism primatul ideii. în cadrul filozofiilor mai noi, ra-
tio și-a pierdut caracterul pur ideal, desemnînd o facultate, un
instinct, o voință, ba chiar un afect sau o metodă. Oricum, exa-
minată din punct de vedere psihologic, ea este o anume atitudine
călăuzită, cum spune Lipps, de „sentimentul obiectivitătii". La
Baldwin9 ea este „principiul constitutiv, reglator al spiritului".
Herbart declară rațiunea „facultatea de a chibzui"10. Schopen-
hauer afirmă că rațiunea are doar o singură funcție, anume ace-
ea de „a forma noțiuni; pe baza ei se explică ușor și de la sine
toate acele fenomene mai sus citate, care deosebesc viața omu-
lui de aceea a animalului, iar la aplicarea sau nonaplicarca acelei
funcții se referă absolut tot ceea ce pretutindeni și întotdeauna
s-a numit rațional sau ne rațional"11. „Fenomenele mai sus cita-
te" se referă la anumite manifestări ale rațiunii, pe care Scho-
penhauer le-a alăturat spre exemplificare, precum „stăpînirea
afectelor și a pasiunilor, capacitatea de a trage concluzii și for-
mula principii", „acțiunea coincidentă a mai multor indivizi",
„civilizația, statul, apoi știința, conservarea de experiențe tim-
purii" etc. Considerînd că rațiunea asumă funcția de a constitui
noțiuni, Schopenhauer îi conferă totodată caracterul acelei ati-
tudini psihice capabile să formeze noțiuni prin activitate noetică.
Exact cu sensul de atitudine concepe și Jerusalem12 rațiunea,
respectiv ca pe o dispoziție a voinței care ne conferă aptitudinea
de a ne utiliza intelectul atunci cînd trebuie să luăm o decizie
și să ne stăpînim pasiunile.
9 Baldwin, Handbook of Psychology, I, p. 312.
10 Herbart, Psychologie als Wissenscliaft, § 117.
11 Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, I, § 8.
12 Jerusalem, Lehrbuch der Psychologie, p. 195.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 335
585. Rațiunea este deci capacitatea de a fi rațional, este acea
dispoziție care face posibile gîndirea, simțirea și acțiunea con-
form cu valori obiective. Din unghiul de vedere al empirismu-
lui, aceste valori „obiective" decurg din experiență; din unghiul
de vedere al ideologismului, ele rezultă dintr-un act de evaluare
al rațiunii, ceea ce, după Kant, ar fi „aptitudinea" de a „judeca
și acționa potrivit principiilor". Căci rațiunea este la Kant izvo-
rul ideii, iar aceasta este o „noțiune rațională" al cărei „obiect
nu poate fi nicicum aflat în experiență" și care conține „imagi-
nea originară a utilizării intelectului ca principiu reglator avînd
drept scop coerența curentă a utilizării empirice a intelectului
nostru"13. Această concepție este pur introvertită. Ei i se opune
concepția empirică a lui Wundt după care rațiunea aparține
funcțiilor intelectuale complexe care, împreună cu „etapele lor
premergătoare, ce le furnizează substratele senzoriale indispen-
sabile, sînt concentrate într-o expresie generală". „Este limpede
că această noțiune a «intelectivului» nu e decît o rămășiță a psi-
hologiei aptitudinale care suferă mai mult decît vechile concepte
ca memoria, rațiunea, fantezia etc, de amestecul cu puncte de
vedere logice, exterioare psihologiei, și că ea devine cu atît mai
nedeterminată și totodată mai arbitrară cu cît conținuturile psi-
hice pe care le cuprinde sînt mai variate […] Dacă pentru punc-
tul de vedere al psihologiei științifice nu există nici memorie,
nici rațiune și nici fantezie, ci doar anumite procese psihice ele-
mentare și corelațiile dintre ele care în virtutea unei discri-
minări arbitrare sînt concentrate sub aceste denumiri, atunci cu
atît mai puțin există «inteligență» sau «funcțiuni intelectuale»,
ca noțiune unitară corespunzînd unor stări de fapte precis deli-
mitate. Cu toate acestea, continuă să existe unele cazuri în care
este necesar să se utilizeze, într-un sens modificat de unghiul
de vedere psihologic, acele noțiuni din vechiul arsenal al psiho-
logiei aptitudinilor. Anume atunci cînd apar fenomene comple-
xe, alcătuite din elemente foarte diverse care din pricina regu-
larității legăturii lor, dar mai ales din rațiuni practice, se cer
luate în considerare sau cînd conștiința individuală ne orientează
13 Kant, Logik, 1904, pp. 140 ș. urm.

336 TIPURI PSIHOLOGICE
într-un anume fel aptitudinile sau formarea ori, în fine, cînd re-
gularitatea legăturii lor provoacă analiza unor atare dispoziții
spirituale complexe. în toate aceste cazuri cercetarea psiholo-
gică are evident obligația de a nu rămîne la noțiunile generale
astfel formate, ci pe cit posibil de a le reduce pe acestea Ia
factorii lor simpli."^
586. Această concepție este pur extravertită. Am subliniat pa-
sajele cu deosebire caracteristice. în vreme ce pentru punctul de
vedere introvertit „noțiunile generale" precum rațiune, intelect
etc. sînt „facultăți", adică simple funcții fundamentale care re-
zumă în sens univoc procesele psihice dirijate de ele, pentru
punctul de vedere extravertit, empiric, ele nu sînt dccît noțiuni
secundare, derivate, complicații ale proceselor elementare, asu-
pra cărora cade accentul valoric. Potrivit cu acest punct de ve-
dere, astfel de noțiuni nu pot fi evitate, dar în principiu, ele ar
trebui întotdeauna „reduse la factorii lor simpli". E de la sine
înțeles că punctul de vedere empiric nu poate gîndi decît reduc-
tiv față de noțiunile generale, căci pentru el, acestea sînt deduc-
tibile doar din experiență. El nu cunoaște „concepte raționale",
idei a priori, deoarece gîndirea sa este orientată pasiv și aper-
ceptiv în direcția experienței determinate senzorial. Ca urmare
a acestei atitudini, obiectul este întotdeauna accentuat, el este
cumva în acțiune și obligă la cunoașteri și concluzii raționale
complicate, iar acestea pretind existența unor noțiuni generale
care însă nu slujesc decît reunirii sub un termen colectiv a anu-
mitor grupe de fenomene. Evident, noțiunea generală nu este
decît o mărime secundară care nu există în afara limbii. în mă-
sura în care știința socotește că doar realitățile date prin simțuri,
doar „factorul elementar" există cu adevărat, ea nu poate recu-
noaște drept de existență separată rațiunii, fanteziei etc.
587. Dar dacă, precum în cazul introvertitului, gîndirea adop-
tă o atitudine de apercepție activă, atunci rațiunea, intelectul,
fantezia etc. au valoarea unei funcții fundamentale, a unei fa-
cultăți, respectiv a unui „a putea" și „a face" venind din interior,
14 Wundt, Grundzuge der physiologischen Psychologic, ed. a V-a, voi. IV,
pp. 582 ș. urm. (Sublinierile în text îmi aparțin.)

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 337
deoarece pentru acest punct de vedere, accentul valoric se spri-
jină pe noțiune și nu pe procesele elementare coincidente cu ea
și pe care ea le rezumă. Această gîndire este prin ea însăși sin-
tetică. Ea ordonează, potrivit cu schema noțiunii și utilizează
materia experienței spre a-și realiza ideile. Noțiunea este activă,
și anume în virtutea forței sale interioare proprii care transformă
materia experienței. Extravertitul presupune că izvorul acestei
forțe stă, pe de o parte, în arbitrarul pus, pe de alta, în genera-
lizarea pripită de experiențe limitate. Introvertitul, care nu este
conștient de psihologia gîndirii sale și care a adoptat poate ca
linie de conduită empirismul la modă, nu se poate apăra de aceas-
tă învinuire, ce nu este altceva decît o proiecție a psihologiei
extravertite. Tipul gindirii active nu își extrage energia activită-
ții de gîndire nici dintr-un arbitrar oarecare, nici din experiență,
ci din idee, adică din forma funcțională nenăscută, activată prin
propria sa atitudine introvertită. El nu este conștient de această
origine deoarece din cauza lipsei apriorice de conținut a ideii,
el nu o poate recunoaște pe aceasta dccît a posteriori, sub forma
pe care o ia materia experienței prelucrată de gîndire. Pentru
extravertit însă, obiectul și procesul elementar sînt importante
și indispensabile, deoarece, inconștient, el proiectează ideca în
obiect și nu se poate ridica la concept, deci la idee, decît adu-
nînd și comparînd empiric. Aceste două direcții de gîndire sînt
uimitor de opuse: una construiește materia cu ajutorul ideii sale
inconștiente și ajunge pe această cale la experiență; cealaltă se
lasă condusă de către materie, care conține proiecția inconștien-
tă a ideii, și ajunge abia pe această cale la idee. Există un ce
iritant în această opoziție; de fapt din ea decurg cele mai aprinse
și mai sterile discuții științifice.
588. Sper că aceste explicații arată destul de limpede că, după
părerea mea, rațiunea și ridicarea ei unilaterală la rangul de prin-
cipiu, deci raționalismul, țin atît de empirism cît și de ideolo-
gism. în loc de ideologism, aș putea să folosesc și termenul de
„idealism". Dar acestuia i se opune „materialismul" și, drept ur-
mare, nu aș putea să opun pe „ideologic" lui „materialist", căci
materialistul poate fi, după cum se vede din istoria filozofiei,
tot atît de bine un ideolog, anume atunci cînd nu este empirist,
ci gîndește activ, pornind de la ideea generală a materiei.

338 TIPURI PSIHOLOGICE
b) A doua pereche de contrarii identificată de James
este intelectualism versus senzualism (senzaționalism).
589. Senzualismul caracterizează esența empirismului ex-
trem. El afirmă că experiența simțurilor este sursă unică și ex-
clusivă de cunoaștere. Atitudinea senzualistă se orientează către
obiectul dat de simțuri, deci către exterior. Evident, James are
în vedere un senzualism intelectual și nu unul estetic, motiv
pentru care „intelectualismul" nu i se opune, s-ar zice, întru to-
tul. Din punct de vedere psihologic, intelectualismul este carac-
terizat de o atitudine în care intelectul, deci cunoașterea concep-
tuală, deține principala valoare determinantă. O atare atitudine
o poate avea și senzualistul, anume atunci cînd își ocupă gîndi-
rea cu noțiuni concrete, izvorînd, toate, din experiența senzo-
rială. De aceea și empiristul poate fi intelectual. în filozofie, in-
telectualismul este asimilat în mod promiscuu raționalismului,
de aceea idcologismul ar trebui, la rîndu-i, considerat opusul
senzualismului, în măsura în care acesta din urmă este în esență
un empirism extrem.
c) Cea de a treia pereche de contrarii a lui James este
idealism versus materialism.
590. S-ar fi putut presupune și în cazul senzualismului că Ja-
mes nu înțelege prin acest concept doar un empirism accentuat,
deci un senzualism intelectual, ci că el desemnează prin „sensa-
tionalistic" probabil și ceea ce corespunde propriu-zis senzației,
dincolo de orice intelect. Cînd spun „ceea ce corespunde sen-
zației", am în vedere senzualitatea propriu-zisă, dar nu în ac-
cepția vulgară de voluptos, ci în aceea de atitudine psihologică
în care mărimea care orientează și determină este mai puțin
obiectul perceput empatetic, cit mai degrabă simplul fapt al ex-
citației și senzației simțurilor. Această atitudine poate fi socotită
reflexivă, căci întreaga mentalitate depinde de senzația simțuri-
lor și culminează în ea. Obiectul nu este nici cunoscut abstract,
nici perceput empatetic, ci acționează prin forma sa naturală de
existență, iar subiectul se orientează exclusiv către senzațiile
simțurilor provocate de contactul cu obiectul. Această atitudine

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 339
ar corespunde unei mentalități primitive. Contrariul ei este ati-
tudinea intuitivă, caracterizată de o înțelegere de natură senzi-
tivă, nici intelectuală, nici afectivă, ci participînd în amestec in-
distinct de ambele deodată. Conținutul psihic apare în intuiție
tot așa cum apare obiectul senzorial în percepție, deci aproape
ca o iluzie sau ca o halucinație.
591. Faptul că James numește tipul „tough-minded" atît „sen-
sationalistic", cît și „materialistic" (și ulterior „irreligious") mă
face să mă îndoiesc că clasificarea lui are în vedere, ca și mine,
aceeași opoziție tipologică. Prin materialism se înțelege de obi-
cei atitudinea care se orientează către valori „materiale", deci
un fel de senzualism moral. Caracterizarea lui James ar oferi
așadar un tablou nefavorabil dacă am lua aceste expresii în ac-
cepția lor comună. Ceea ce evident nu ar corespunde intenției
sale. Citatele de mai sus ne arată tocmai că el intenționa să evite
o astfel de eroare. Probabil că nu greșim presupunînd că James
avea în vedere în principal semnificația filozofică a expresiilor
în cauză. în acest caz, materialismul ar fi acea atitudine care se
orientează către valori materiale, dar nu „senzuale", ci faptice,
prin acestea înțelegîndu-se ceva exterior, material, ca să spunem
așa. Opusul materialismului fiind „idealismul" cu sensul filozo-
fic de punere în valoare a ideii. Nu poate fi vorba aici de un
idealism moral, căci atunci ar trebui să presupunem, contrar in-
tenției lui James, că prin materialism s-ar înțelege un senzualism
moral. Admițînd deci că prin materialism el înțelege acea atitu-
dine care pune accentul principal pe realitate, ajungem să des-
coperim și în acest atribut o particularitate extravertită, ceea ce
face ca îndoielile noastre inițiale să se spulbere. Am văzut deja
că idealismul filozofic corespunde ideologismului introvertit.
Un idealism moral nu ar fi însă defel caracteristic pentru intro-
vertit, căci și materialistul poate fi din punct de vedere moral
un idealist.
d) Cea de a patra pereche de contrarii este optimism
versus pesimism.
592. Am mari îndoieli că această cunoscută opoziție după ca-
re se deosebesc temperamentele umane este aplicabilă tipurilor

340 TIPURI PSIHOLOGICE
lui James. Este, de pildă, empirismul lui Darwin pesimist? Evi-
dent, da, pentru cine are o concepție ideologică despre lume și
vede celălalt tip uman prin ochelarii unei proiecții afective in-
conștiente. Sau este, oare, gînditorul Schopenhauer, a cărui con-
cepție de viață e pur ideologică (la fel ca ideologismul pur al
Upanișadehr), un optimist? Kant însuși, un tip introvertit pur,
se află dincolo de optimism și pesimism, la fel ca marii empi-
riști. Iată de ce mi se pare că această opoziție nu are nimic a
face nici cu tipurile lui James. După cum există introvertiți op-
timiști, există și extravertiți optimiști și viceversa. Este foarte
posibil ca lui James să-i fi scăpat această eroare din cauza pro-
iecției subiective mai sus amintite. Concepția de viață materia-
listă, empiristă sau pozitivistă este pentru ideolog lipsită de ori-
ce speranță. Pentru el ea este pesimistă. în schimb, pentru cel
care crede în zeul „materie", concepția materialistă este opti-
mistă. Aceasta taie nervul vital al ideologismului, a cărui forță
principală, constînd în apercepție activă și în realizarea imagi-
nilor primordiale este astfel paralizată. De aceea pentru punctul
de vedere ideologic, o atare concepție pare pesimistă, căci ea îi
răpește orice speranță de a mai vedea vreodată ideea eternă rea-
lizată în fenomen. O lume de fapte reale înseamnă pentru el
exilare și absență perpetuă a patriei. Faptul că James așază ma-
terialismul în paralel cu pesimismul ar putea sugera că el per-
sonal este de partea ideologismului — presupunere ce ar putea
fi, fără dificultate, întărită de multe alte date din viața filozofu-
lui. Această împrejurare ar putea lămuri și de ce „tough-min-
ded" a primit epitete ușor suspecte, precum senzualism, mate-
rialism, ireligios. La aceeași împrejurare trimite și acel pasaj din
Pragmatism în care James compară aversiunea reciprocă dintre
tipuri cu întîlnirea dintre turiștii bostonieni și populația din
Cripple Creek1-''. Comparația, puțin măgulitoare pentru tipul
opus, lasă să se întrevadă o aversiune afectivă căreia nici măcar
o voință puternică de dreptate nu îi poate face față. Acest mic
15 James, Pragmatism, p. 13. Locuitorii din Boston sînt cunoscuți pentru
estetismul lor „spiritualizat". Cripple Creek este un bine cunoscut district mi-
nier din Colorado. Nu e greu de imaginat contrastul!

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 341
„document humain" îmi pare a fi o dovadă prețioasă a faptului
că există o deosebire iritantă între cele două tipuri. Ar putea să
pară meschin faptul că pun accentul tocmai pe astfel de incom-
patibilități afective. Dar nenumărate experiențe m-au convins că
asemenea sentimente reținute în adîncul conștiinței pot influența
nefavorabil pînă și raționamentul cel mai frumos, împiedicînd
înțelegerea. E ușor de imaginat că și populația din Cripple Creek
privește într-un anume fel pe turistul bostonian.
e) Cea de a cincea pereche de contrarii este
religiozitate versus ireligiozitate.
593. Valabilitatea acestei opoziții pentru psihologia tipurilor
elaborată de James atîrnă în mod esențial de definiția pe care el
o dă religiozității. Concepînd esența religiozității integral din
punct de vedere ideologic ca o atitudine în care ideea religioasă
joacă un rol dominant (în opoziție cu sentimentul), el are evi-
dent dreptate să considere tipul „tough-minded" și ireligios. Dar
James gîndește prea departe și prea uman ca să nu vadă că atitu-
dinea religioasă poate fi determinată și de sentimentul religios.
Doar afirmă chiar el: „Venerația pe care o avem față de realități
nu a neutralizat religiozitatea din noi. Dar această venerație
este ea însăși așa-zicind religioasă. Atitudinea noastră științifi-
că este evlavioasă (our scientific temper is devout)."16 Lipsa de
venerație față de. ideile „eterne" este înlocuită de empirist prin-
tr-o așa-zisă credință religioasă în faptul real. A-ți orienta atitu-
dinea pe ideea de Dumnezeu ori pe ideea de materie sau a ridica
faptele reale la rang de factori determinanți ai acestei atitudini
este din punct de vedere psihologic același lucru. în măsura în
care atare orientare se desfășoară doar necondiționat, ea merită
epitetul „religios". Dintr-un punct de vedere mai înalt însă, fap-
tul real este vrednic să fie factor necondiționat tot atît de mult
cît și ideea, cît și imaginea primordială pe care ciocnirea dintre
om și condițiile sale interioare, pe de-o parte, și faptele dure ale
realității exterioare, pe de alta, a creat-o timp de miriade de ani.
Dăruirea necondiționată către faptele reale nu poate fi nicicînd
16 Loc. cit., p. 15.

342 TIPURI PSIHOLOGICE
socotită, din punct de vedere psihologic, ireligioasă. Tipul
„tough-minded" dispune tocmai de religia lui empirică, după
cum tipul „tender-minded" posedă o religie ideologizantă. Ori-
cum, e un dat al epocii culturale contemporane faptul că știința
este dominată de obiect, iar religia de subiect, respectiv de ideo-
logism, căci ideea acționînd din ea însăși a trebuit să se refu-
gieze undeva, după ce în știință i-a cedat obiectului locul. Dacă
religia este înțeleasă în acest mod, ca un fenomen cultural con-
temporan, atunci James are dreptate să-i considere pe empirist
ireligios, dar numai în acest caz. De vreme ce filozofii nu sînt
neapărat o clasă de oameni aparte, tipurile lor se vor regăsi mult
dincolo de domeniul insului care filozofează, anume în întreaga
umanitate, poate chiar pînă acolo pînă unde se întinde umanita-
tea cultivată în genere. Fie și numai din acest motiv, nu ar fi
permis să se considere ireligioasă o jumătate din umanitatea cul-
tivată. Știm din psihologia primitivului că funcția religioasă face
parte din psihic și este întotdeauna și pretutindeni prezentă, ori-
cît ar fi de nediferențiată.
594. Dacă acceptăm ideea că James nu se oprește la limitarea
indicată mai sus a noțiunii de „religie", atunci trebuie să con-
venim că este din nou vorba în cazul său de o deviație afectivă
care, după cum am văzut, se produce mult prea ușor.
0 Cea de a șasea pereche de contrarii este indeterminism
versus determinism.
595. Această opoziție este interesantă din punct de vedere
psihologic. E de la sine înțeles faptul că empirismul gîndește
cauzal, acceptînd axiomatic legătura necesară dintre cauză și
efect. Atitudinea empirică este orientată de către obiectul per-
ceput empatetic, ea este cumva determinată de faptul exterior,
cu sentimentul necesității unei acțiuni decurgînd dintr-o cauză.
E firesc ca acestei atitudini să i se impună psihologic impresia
de raporturi cauzale irevocabile. Identificarea proceselor psihice
lăuntrice cu desfășurarea faptelor exterioare este dată din pricină
că în actul empatetic îi revine obiectului, în mod inconștient, o
parte considerabilă din propria activitate, din propria viață a su-
biectului. Acesta este astfel asimilat obiectului, deși cel care

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 343
percepe empatetic crede că el asimilează obiectul. Dacă se pune
însă un accent puternic pe obiect, atunci acesta capătă o impor-
tanță care influențează, la rîndu-i, subiectul, constrîngîndu-1 la
o disimulare de sine. Psihologia umană este, după cum se știe,
catneleonică, experiență pe care psihologul o face zi de zi.
Oriunde precumpănește obiectul, subiectul se asimilează naturii
obiectului. Așa, de pildă, identificarea cu obiectul iubit joacă în
terapia analitică un rol nu mic. Psihologia primitivilor ne oferă
o mulțime de exemple de disimilare în favoarea obiectului, de
pildă, asimilarea animalului totemic și a duhurilor strămoșilor.
Stigmatizarea sfinților din Evul Mediu și pînă astăzi aparține
aceleiași categorii. în imitatio Christi, disimilarea este ridicată
chiar la rangul de principiu.
5%. Ținînd seama de această incontestabilă predispoziție a
psihicului uman pentru disimilare, acceptarea de către subiect a
legăturilor cauzale obiective este ușor de înțeles. Cum am spus,
psihicul are astfel impresia că principiul cauzal este singurul va-
labil. Ca să se poată apăra de atotputernicia acestei impresii, el
are nevoie de întregul eșafodaj al teoriei cunoașterii. Lucrurile
sînt complicate de faptul că, prin întreaga ei esență, atitudinea
empirică ne împiedică să credem în libertatea interioară. Căci
ne lipsește orice dovadă, orice posibilitate de a o dovedi. Ce
poate într-adevăr spune acel sentiment palid, nelămurit, de li-
bertate față cu masa strivitoare de dovezi obiective de semn
contrar? Determinismul empiristului este de aceea inevitabil,
presupunînd că el îl gîndește într-adevăr și nu preferă — precum
se întîmplă adesea — să posede două sertare, unul pentru știință,
iar celălalt pentru religia transmisă de părinți și de societate.
597. După cum am văzut, esența ideologismului stă în acti-
varea inconștientă a ideii. Această activare se poate sprijini pe
o aversiune ulterioară, dobîndită în viață împotriva empatiei, dar
ea poate fi și înnăscută, ca o atitudine apriorică creată și favo-
rizată de natură. (în experiența mea practică m-am întîlnit în
mai multe rînduri cu astfel de cazuri.) în această din urmă
împrejurare, ideea este aprioric activă, fără ca, din cauza lipsei
ei de conținut și de reprezentabilitate, să fie însă și conștientă,
în calitate de dat interior, predominant, dar nereprezentabil, ea

344 TIPURI PSIHOLOGICE
este supraordonată realităților „obiective", exterioare și conferă
cel puțin subiectului sentimentul independenței și al libertății ce
îi sînt proprii, subiectul simțindu-se independent și liber față de
obiect în virtutea asimilării lăuntrice a ideii.
Dacă ideea este factorul orientativ principal, ea își asimilea-
ză subiectul tot așa cum subiectul încearcă, modelînd materia
experienței, să-și asimileze ideea. Are prin urmare loc, exact ca
în cazul atitudinii centrate pe obiect — vezi mai sus —, o disi-
milare a subiectului de el însuși, dar în sens invers, respectiv în
favoarea ideii. Imaginea primordială moștenită este o mărime
supraordonată tuturor schimbărilor fenomenale; ea supraviețu-
iește tuturor timpurilor și se află deasupra oricărei experiențe
individuale. De aici, energia remarcabilă a ideii. Activată, ea
transferă subiectului un sentiment pronunțat de forță, asimilîn-
du-și subiectul prin intermediul empatiei interioare inconștiente.
De unde faptul că în subiect ia naștere un sentiment de forță,
de autonomie, de libertate și de veșnicie.17 Cînd subiectul simte
activitatea liberă a ideii sale înălțate deasupra datului real, i se
impune firesc ideea de libertate. Dacă ideologismul său este pur,
el trebuie să ajungă chiar la indeterminism.
5!>8. Opoziția discutată aici caracterizează în bună măsură ti-
purile noastre. Extravertitul este definit de aspirația către obiect,
de identificarea empatetică cu el și de dependența voită de el.
Extravertitul este influențat de obiect în aceeași măsură în care
aspiră să-i asimileze. Introvertitul, în schimb, este caracterizat
de o aparentă autonomie față de obiect. Se împotrivește oricărei
dependențe de acesta, îi respinge influența, ba simte uneori chiar
spaimă față de el. Cu atît mai mult depinde de idee, care îl apără
de dependența exterioară, conferindu-i sentimentul libertății in-
terioare, dar și o marcată psihologie a puterii.
g) Cea de a șaptea opoziție este monism versus pluralism.
599. Se înțelege, potrivit celor afirmate mai sus, că atitudinea
orientată de idee tinde către monism. Fie că este dedusă prin
abstracție din reprezentări și noțiuni concrete, fie că există a
17 Cf. postulatele lui Kant despre Dumnezeu, fericire și nemurire.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 345
priori ca formă inconștientă, ideea are întotdeauna caracter ie-
rarhic, în primul caz, ea este punctul cel mai înalt al edificiului
care încheie și îmbrățișează tot ceea ce se află sub el; în cel din
urmă caz, ea este legislatorul inconștient care reglează posibi-
litățile și necesitățile gîndirii. în ambele împrejurări, ideea po-
sedă însușiri dominatoare. Deși există un număr mare de idei,
una dintre ele deține pentru un timp mai scurt sau mai lung în-
tîietatea și constelează monarhic majoritatea elementelor psihi-
ce. Tot atît de limpede este și situația inversă, anume că atitu-
dinea care se orientează către obiecte înclină întotdeauna către
un număr mare de principii (pluralism), căci varietatea calități-
lor obiectelor impune un număr mare de noțiuni și principii, fără
de care o explicație nu se poate adapta esenței obiectului.
600. Tendința monistă aparține atitudinii introvertite, tendința
pluralistă celei extravertite.
h) Cea de a opta opoziție este dogmatism versus scepticism.
601. Este ușor de văzut și în acest caz că dogmatismul ascultă
în primul rînd de atitudinea branșată pe idee, deși realizarea in-
conștientă a ideii nu este eo ipso dogmatism. Oricum, felul în
care o idee inconștientă se realizează, ca să spun așa prin con-
strîngere, lasă asupra celui din afară impresia că cel care gîn-
dește potrivit ideilor pleacă de la o dogmă în ale cărei limite
rigide este comprimată materia experienței. Atitudinea orientată
către obiect pare evident sceptică în raport cu toate ideile aprio-
rice, căci ea vrea în primul rînd să dea cuvîntul obiectului și
experienței, nesocotind ideile generale. Scepticismul este în
acest sens chiar o condiție prealabilă necesară oricărui empi-
rism.
602. Și această pereche de opoziții confirmă asemănarea
esențială dintre tipurile lui James și tipurile mele.
3. Privire critică asupra concepției lui James
603. Dacă e să critic concepția lui James, voi sublinia în pri-
mul rînd faptul că ea tratează aproape exclusiv calitățile de gîn-

346 TIPURI PSIHOLOGICE
dire ale tipurilor. De altfel, de la o lucrare filozofică nici nu
ne-am fi putut aștepta la altceva. Dar această unilateralitate de-
terminată de cadru oferă ușor prilej de confuzie. Căci nu este
greu a demonstra că o calitate ori alta sau chiar mai multe dintre
ele aparțin și tipului opus. Există, de pildă, empiriști dogmatici,
religioși, idealiști, intelectual iști și raționaliști, după cum există
ideologi materialiști, pesimiști, determiniști și ireligioși. Chiar
dacă se poate invoca faptul că aceste expresii desemnează stări
complexe de lucruri, în care intră în joc o mare varietate de
nuanțe, confuzia persistă. Expresiile lui James luate separat sînt
prea lungi și oferă doar în totalitatea lor o imagine aproximativă
a opoziției tipice, fără însă a o reduce pe aceasta la o formulă
simplă. în general, tipurile lui James reprezintă o completare
valoroasă a imaginii tipurilor pe care am dedus-o din celelalte
surse. Lui James îi revine meritul incontestabil de a fi arătat
pentru prima dată, cu minuție, importanța extraordinară a tem-
peramentelor pentru constituirea gîndirii filozofice. Concepția
sa pragmatică urmărește să suspende opozițiile dintre concepții-
le filozofice, determinate de deosebiri temperamentale. După
cum se știe, pragmatismul este un curent de gîndire foarte răs-
pîndit, cu originea în filozofia engleză18, care recunoaște „ade-
vărului" o valoare limitată la utilitatea și eficiența sa practică,
eventual fără a lua în considerare caracterul contestabil al unui
punct de vedere sau al altuia. Este semnificativ faptul că James
își începe expunerea concepției sale filozofice tocmai cu opo-
ziția tipurilor, fundamentînd astfel necesitatea unei viziuni prag-
matice. Se repetă în felul acesta spectacolul pe care ni I-a oferit
deja Evul Mediu timpuriu. Opoziția de atunci era: nominalism
versus realism, iar Abelard a fost acela care a încercat să acorde
contrariile în sermonism sau conceptualism. Dar cum gîndirea
de atunci ignora cu totul punctul de vedere psihologic, soluția
lui s-a dovedit a fi în chip unilateral logic-intelectualistă. James
e mai profund, el concepe psihologic opoziția și încearcă în mod
corespunzător să găsească o soluție pragmatică. Oricum, nu tre-
buie să ne facem iluzii în ce privește valoarea acestei soluții:
18 Cf. F.C.S. Schiller, Humanism, 1906.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 347
pragmatismul nu este decît un expedient care poate pretinde va-
labilitate atîta timp cît, în afară de posibilitățile de cunoaștere
temperamental nuanțate ale intelectului, nu există alte surse ca-
pabile să adauge noi elemente la instituirea concepției filozofi-
ce.
6(M. Bergson s-a referit oricum la intuiție și la posibilitatea
unei „metode intuitive". Dar, după cum se știe, el a rămas la
simpla referință. Lipsește dovada metodei, care nici nu poate fi
lesne adusă, deși Bergson invocă noțiunile de „elan vital" și de
„duree creatrice" ca rezultate ale intuiției. Exceptînd viziunea
intuitivă fundamentală, care se justifică psihologic prin faptul
că ea era deja curentă în Antichitate, în special în neoplatonism
ca o combinație intuitivă, metoda lui Bergson este intelectualistă
și nu intuitivă.
605. Sursa intuitivă a fost folosită într-o măsură incomparabil
mai mare de către Nietzsche care, elaborîndu-și concepția filo-
zofică, s-a eliberat astfel de simplul intelect, chiar dacă sub o
formă și într-o măsură care a făcut ca intuiționismul lui să de-
pășească mult limitele unei viziuni filozofice asupra lumii și să
conducă la un act artistic în bună parte inaccesibil criticii filo-
zofice. Mă refer evident la Zarathustra și nu la culegerile de
aforisme filozofice care ca atare sînt în primul rînd criticabile
din punct de vedere filozofic, și anume precumpănitor în virtu-
tea metodei lor intelectualiste. Dacă se poate în genere vorbi de
o „metodă intuitivă", atunci Zarathustra lui Nietzsche oferă, du-
pă părerea mea, cel mai bun exemplu și totodată dovada con-
cludentă că problemele pot fi concepute într-un mod noninte-
lectualist și totuși filozofic. Ca precursori ai intuiționismului
nietzscheean ar trebui, cred, citați Schopenhauer și Hegel, pri-
mul în legătură cu intuiția afectivă care îi influențează decisiv
concepția filozofică, ultimul în legătură cu intuiția ideală care
stă la baza sistemului său. La acești doi precursori, intuiția s-a
situat — dacă mă pot exprima astfel — sub nivelul intelectului,
la Nietzsche, în schimb, deasupra lui.
606. Opoziția dintre cele două „adevăruri" pretinde mai întîi
o atitudine pragmatică, dacă vrem să fim drepți cu punctul de
vedere contrar. Oricît de indispensabilă este metoda pragmatică,

348 TIPURI PSIHOLOGICE
ea presupune totuși prea multă resemnare, corelîndu-se aproape
inevitabil cu o lipsă de modelare artistică. Or, rezolvarea con-
flictului dintre contrarii nu se produce nici printr-un compromis
logico-intelectualist, ca în conceptualism, și nici prin măsurarea
pragmatică a valorii practice proprie concepțiilor logic irecon-
ciliabile, ci numai prin creație sau faptă pozitivă care absoarbe
contrariile ca elemente necesare ale coordonării, așa cum o miș-
care musculară coordonată implică întotdeauna și inervarea an-
tagoniștilor. Pragmatismul nu poate fi de aceea decît o atitudine
tranzitorie, destinată să pregătească drumul faptei creatoare prin
înlăturarea prejudecăților. Cred că pe noul drum, pregătit de
pragmatism și la care trimite Bergson, filosofia germană — în
orice caz nu cea academică — s-a angajat deja: este vorba de
Nietzche care, cu violența ce îl caracterizează, a forțat această
poartă. Fapta sa depășește insuficiența soluției pragmatice, și
anume tot atît de radical pe cît recunoașterea pragmatică a va-
lorii vitale a unui adevăr depășește — și va depăși în continuare
— unilateralitatea uscată a conceptualismului inconștient al fi-
lozofiei de după Abelard.

IX
PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE
607. Cum era aproape de așteptat, și domeniul biografiei își
aduce contribuția la problema tipurilor psihologice. Datorăm
metodologiei de ordinul științelor naturii a unui Wilhelm
Ostwald1 faptul că, prin compararea unui număr oarecare de
biografii aparținînd unor cercetători eminenți ai naturii, el a pus
în lumină existența unei opoziții psihologice tipice, aceea dintre
tipul clasic și cel romantic. „în timp ce primul, afirmă Ostwald,
este caracterizat prin dcsăvîrșirea în toate privințele a fiecăreia
din prestațiile sale, totodată de un mod de a fi rezervat și de o
influență personală redusă asupra celor din jurul său, romanticul
izbește prin calități opuse. El este definit nu atît prin dcsăvîrși-
rea unei lucrări anume, cît prin varietatea și originalitatea pro-
bantă a numeroase prestații ce se succed rapid, de asemenea
prin faptul că obișnuiește să acționeze nemijlocit asupra con-
temporanilor săi […| Se cuvine de asemenea subliniat că viteza
de reacție mentală este determinantă pentru stabilirea tipului că-
ruia îi aparține savantul. Cercetători cu viteză foarte marc de
reacție sînt romantici, cei cu viteză mică de reacție sînt clasici."2
Clasicul are un mod lent de producție și uneori dă relativ tîrziu
la lumină roadele cele mai depline ale spiritului său.-' O carac-
teristică a tipului clasic este, după Ostwald, „nevoia stringentă
de a apărea ireproșabil în fața opiniei publice."4 Tipului clasic,
1 Ostwald, Grofie Manner, ed. a 3-a și a 4-a, 1910.
2 Loc. cit., pp. 44 ș. urm.
3 Loc. cit., p. 89.
4 Loc. cit., p. 94.

350 TIPURI PSIHOLOGICE
ca o compensație pentru „influența personală scăzută, îi este
conferită influența cu atît mai generoasă a scrisului"5. Oricum
însă, și această influență are limite, după cum rezultă din urmă-
torul caz, amintit de Ostwald, din biografia lui Helmholtz. Cu
ocazia cercetărilor matematice ale lui Helmholtz despre efectele
curenților de inducție, Du Bois-Reymond îi scrie acestuia: „Tu
trebuie — nu mi-o lua în nume de rău — să ai mai multă grijă
în a face abstracție de punctul de vedere al științei tale și a te
situa în perspectiva punctului de vedere al acelora care nu știu
despre ce este vorba și nu știu ce vrei să le explici." Helmholtz
răspunde: „în ce privește expunerea articolului, ea mi-a dat de
astă dată multă bătaie de cap, dar cred, în cele din urmă, că pot
fi mulțumit de ea." Ostwald observă în această ordine de idei:
„El nu se oprește nicidecum la problema cititorului căci, potrivit
naturii clasicului, el scrie pentru sine, adică astfel îneît expune-
rea proprie să îi pară lui, și nu altora, ireproșabilă." Este carac-
teristic ceea ce îi scrie Du Bois în aceeași epistolă lui Helm-
holtz: „Ți-am citit de cîteva ori studiul și extrasul fără să înțeleg
ce ai făcut de fapt […] în cele din urmă am descoperit singur
metoda ta și treptat ți-am înțeles și expunerea."6
608. Acest caz reprezintă un eveniment absolut tipic în viața
clasicului — care izbutește rareori sau niciodată să „aprindă prin
sufletul său suflete asemănător alcătuite"7 și arată că eficiența
prin scris care îi este atribuită vine în principal de la faptul că
ea este, de regulă, postumă, cu alte cuvinte că se face simțită
atunci cînd omul este ulterior descoperit prin scrierile sale, așa
cum s-a întîmplat cu Robert Mayer. Și lucrările acestuia par să
fie foarte adesea lipsite de acea influență nemijlocit personală
care convinge și înflăcărează, căci scrierea este în cele din urmă
o expresie la fel de personală ca și o conversație sau o confe-
rință. Influența mediată de scriere a clasicului se întemeiază deci
mai puțin pe calitățile exterioare stimulatoare ale acesteia, și
5 Loc. cit., p. 100.
6 Loc. cit., p. 280.
7 Loc. cit., p. 100.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE 351
mai mult pe faptul că ea este în definitiv tot ce rârnîne după el
și tot ceea ce permite reconstituirea ulterioară a prestației omu-
lui. Reiese, s-ar zice, și din descrierea lui Ostwald că tipul clasic
comunică doar rareori ceea ce face și cum face, ci mai degrabă
doar rezultatele obținute, căci lui nu îi pasă că publicul nu are
habar de drumul pe care el s-a angajat. S-ar părea că pentru
clasic drumul urmat, modurile creației proprii sînt de importanță
mai mică deoarece ele sînt intim legate de personalitatea sa pe
care el și-o menține într-un plan secund.
609. Ostwald compară cele două tipuri ale sale cu cele patru
temperamente din Antichitate8, și anume în funcție de particu-
laritatea fundamentală, pe care o socotește importantă, a reacției
lente, respectiv rapide. Reacția lentă corespunde temperamentu-
lui flegmatic și melancolic, reacția rapidă celui sangvin și
coleric. Ostwald consideră sangvinul și flegmaticul drept tipuri
normale medii, iar colericul și melancolicul drept exagerări ma-
ladive ale caracterelor fundamentale. Parcurgînd biografiile lui
Humphry Davy și Liebig pe de-o parte, pe acelea ale lui Robert
Mayer și Faraday pe de alta, observăm fără dificultate că primii
au fost inechivoc „romantici" și totodată sangvin-colerici, ulti-
mii în schimb, atît „clasici", cît și flegmatic-melancolici. Aceste
observații ale lui Ostwald mi se par întru totul convingătoare,
căci cele patru temperamente antice au fost foarte probabil sta-
bilite cu pornire de la același principiu al experienței, în baza
căruia și Ostwald a diferențiat tipul clasic de cel romantic. Cele
patru temperamente sînt evident identificate în funcție de afec-
tivitate, adică de reacțiile afective manifestate. Psihologic însă
această clasificare este superficială; ea judecă exclusiv din punc-
tul de vedere al manifestării exterioare. Potrivit acestei vechi
clasificări, un ins care se comportă liniștit și nu atrage atenția
aparține temperamentului flegmatic. El trece drept „flegmatic"
și este integrat flegmaticilor. în realitate, el poate să fie orice în
afară de flegmatic, poate să fie o natură sensibilă, chiar păti-
mașă, la care emoția să se desfășoare în interior, iar o excitație
lăuntrică foarte puternică să se exprime prin cea mai deplină
8 Loc. cit., p. 372.

352 TIPURI PSIHOLOGICE
liniște. Interpretarea pe care Jordan o dă tipurilor ia în conside-
rare această stare de fapt. Ea nu judecă după o impresie super-
ficială, ci după o înțelegere mai adîncă a naturii umane. Trăsătura
distinctivă fundamentală a lui Ostwald se sprijină, ca și vechea
clasificare a temperamentelor, pe impresia exterioară. Tipul său
„romantic" este caracterizat de o reacție rapidă în afară. Tipul
„clasic" reacționează poate tot atît de rapid, dar in interior.
610. Parcurgînd biografiile lui Ostwald, se observă fără difi-
cultate că tipul „romantic" corespunde tipului extravertit, iar ti-
pul „clasic", celui introvertit. Humphry Davy și Licbig sînt
exemple școlare pentru tipul extravertit, după cum Robert Ma-
yer și Faraday, pentru cel introvertit. Reacția în afară îl carac-
terizează pe extravertit, cea în interior pe introvertit. Extraver-
titul nu are dificultăți speciale în a se exterioriza, el își valorifică
aproape involuntar prezența, căci întreaga sa natură tinde să se
transfere asupra obiectului. El se dăruiește ușor lumii încon-
jurătoare, și anume într-o formă necesarmente comprehensibilă
și deci acceptabilă pentru mediul său. Forma este de regulă plă-
cută, oricum însă comprehensibilă, chiar atunci cînd e neplă-
cută. Căci ține de reacția și de exteriorizarea rapidă faptul că
asupra obiectului se transferă nu doar ceea ce e de preț, ci și
ceea ce e lipsit de valoare, atît ceea ce atrage, cit și gînduri și
afecte respingătoare. Din cauza exteriorizării și transferării ra-
pide, conținuturile sînt puțin prelucrate și de aceea ușor com-
prehensibile, din chiar succesiunea cronologică a exprimărilor
nemijlocite apare o scrie gradată de imagini care arată limpede
publicului drumul pe care s-a angajat cercetătorul, ca și modul
în care el a obținut rezultatul dorit.
611. Introvertitul, in schimb, care reacționează mai întîi doar
în interior, nu își exteriorizează de regulă reacțiile (cu excepția
exploziilor afective!). El își trece sub tăcere reacțiile, care pot
fi la fel de rapide ca și cele ale extravertitului. Dar ele nu se
manifestă și de aceea introvertitul lasă ușor impresia de lentoare.
Deoarece reacțiile nemijlocite sînt întotdeauna intens personale,
extravertitul nu poate decît să-și dea la iveală personalitatea. In-
trovertitul în schimb își ascunde personalitatea, treeîndu-și re-
acțiile imediate sub tăcere. El nu tinde către empatie, către trans-

PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE 353
ferul conținuturilor sale asupra obiectului, ci către abstragerea
din obiect. în loc să-și exteriorizeze nemijlocit reacțiile, el pre-
feră, de aceea, să le prelucreze îndelung în interior și să iasă
apoi la lumină cu un rezultat gata elaborat. El aspiră să-și epu-
reze pe cît posibil rezultatul de orice trăsătură personală și să-i
prezinte ca pe ceva distinct de orice relație personală. Conținu-
turile sale se oferă lumii exterioare într-o formă cît mai abstractă
și mai depersonalizată, ca rezultat al unei lucrări interioare de
lungă durată. Dar aceste rezultate sînt și greu de înțeles, căci
publicului îi lipsește orice cunoaștere a preliminariilor și a mo-
dului în care cercetătorul a ajuns la ele. Publicului îi lipsește și
relația personală cu el, deoarece introvertitul tace și își ascunde
personalitatea. Or, tocmai raporturile personale sînt acelea care
permit adesea să se înțeleagă ceea ce scapă intelectului. Trebuie
să se țină riguros scama de această împrejurare cînd e vorba să
se aprecieze dezvoltarea unui introvertit. De regulă, sîntem rău
informați în ce îl privește pe introvertit, deoarece nu îl putem
vedea. Fiindcă nu reacționează direct în afară, personalitatea sa
nu se manifestă. întotdeauna viața lui oferă publicului libertatea
de a se exersa în interpretări și proiecții fantastice, in împreju-
rarea în care — de pildă grație prestațiilor sale — el devine
obiect de interes general.
612. Atunci cînd Ostwald afirmă că precocitatea spirituală îl
caracterizează pe romantic, se cuvine să adăugăm că romanticul
tocmai își arată precocitatea, în timp ce clasicul poate că este
tot atît de matur, dar își închide produsele proprii în sine, nu
intenționat, ci din incapacitatea de a le exterioriza. Din pricina
unei diferențieri afective insuficiente, introvertitul continuă
multă vreme să-și păstreze o anume stîngăcie, de fapt un infanti-
lism al relației personale, a ceea ce englezii numesc „personality".
Manifestarea personală a introvertitului este într-o asemenea
măsură nesigură și imprecisă, îneît el nu cutează să se înfățișeze
celor din jurul său decît cu produse pe care le consideră perfec-
te. El preferă totodată să-și lase produsele să vorbească în fa-
voarea lui decît să se angajeze personal pentru ele. Din cauza
acestei atitudini, apariția sa pe scena lumii este amînată, ceea
ce îi poate atrage calificativul de întîrziat. O astfel de apreciere

354 TIPURI PSIHOLOGICE
superficială nu ține seama de faptul că infantilismul celui apa-
rent precoce, diferențiat către exterior, este de natură interioară,
ținînd vădit de ființa sa lăuntrică. Ceea ce se manifestă abia mai
tîrziu în viața precocelui, de pildă sub forma unei imaturități
morale sau — foarte frecvent — sub forma unui izbitor infan-
tilism în gîndire.
613. Romanticul are, de regulă, posibilități mai favorabile de
dezvoltare și evoluție decît clasicul, așa cum observă, pe bună
dreptate, Ostwald. El se înfățișează publicului într-un mod evi-
dent și convingător, manifestîndu-și prin reacții exterioare im-
portanța personală. Astfel el își face rapid nenumărate relații
prețioase care îi fertilizează munca și îi favorizează dezvoltarea
pe orizontală.^ Invers, clasicul rămîne ascuns, lipsa de relații
personale îi limitează extensia domeniului de preocupări, în
schimb, activitatea sa cîștigă în adîncime, iar roadele muncii sa-
le, în durată.
614. Entuziasm posedă ambele tipuri, cu toate acestea, cînd
este plină, inima extravertitului se revarsă, în vreme ce entuzias-
mul îi pecetluiește introvertitului gura. Drept urmare, introver-
titul nu aprinde flacăra entuziasmului în cei din jurul său și nu
are un cerc de colaboratori pe potriva lui. Chiar dacă ar simți
dorința și impulsul de a comunica, s-ar teme de laconismul ex-
primării sale și de uimirea neînțelegătoare, decurgînd de aici, a
publicului; ar evita să facă alte tentative, mai ales că foarte ade-
sea nimeni nu l-ar crede în stare să spună ceva ieșit din comun.
Pentru o judecată superficială, expresia, personalitatea lui sînt
obișnuite, în vreme ce romanticul apare „interesant" din naștere
și posedă arta de a sublinia, cu mijloace permise sau nepermise,
o astfel de impresie. Această capacitate diferențiată de exprima-
re constituie un fundal favorabil ideilor importante și ajută, pre-
venitor, publicul, ale cărui cunoștințe sînt insuficiente, să treacă
peste lacunele gîndirii lui.
615. Subliniind activitatea didactică eficientă și strălucitoare
a romanticului, Ostwald caracterizează cît se poate de nimerit
acest tip. Romanticul întreține o relație empatetică cu elevul său
și găsește de aceea cuvîntul potrivit la momentul potrivit. Cla-
9 Loc. cit., p. 374.

PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE 355
șicul, în schimb, se concentrează asupra propriilor gînduri și
probleme și trece cu vederea dificultățile de înțelegere ale ele-
vului său. Ostwald observă în legătură cu clasicul Helmholtz:
„în ciuda științei enorme, a experienței cuprinzătoare și a spiri-
tului creator care îi erau proprii, el nu a fost niciodată un bun
profesor: nu reacționa pe moment, ci doar cu întîrziere. Cind un
elev îl întreba ceva în laborator, el îi promitea să se gîndească
la întrebare și îi aducea intr-adevăr răspunsul peste cîteva zile.
Răspunsul se afla însă la o asemenea distanță față de condiția
elevului încît acesta izbutea doar rareori să stabilească o core-
lație între dificultatea de care se izbise și teoria completă a unei
probleme generale pe care i-o prezenta profesorul. Lipsea astfel
nu numai ajutorul instantaneu de care orice începător are atîta
nevoie, ci și îndrumarea nemijlocit calibrată pe personalitatea
elevului, în virtutea căreia acesta evoluează treptat de la o lipsă
de autonomie inițială la stăpînirea deplină a domeniului științific
ales. Toate aceste deficiențe vin din faptul că profesorul nu poa-
te să reacționeze imediat la nevoia de învățătură a elevului; pen-
tru a-și exercita acțiunea așteptată și dorită, profesorul are ne-
voie de atîta timp, încît acțiunea însăși se pierde din chiar acest
motiv."10
616. Explicația furnizată de Ostwald, respectiv lentoarea re-
acției introvertitului, nu mi se pare suficientă. Nu este dovedit
faptul că Helmholtz poseda o viteză de reacție redusă. El re-
acționează nu numai în afară, ci și în interior. El nu are o relație
empatetică cu elevul, de aceea nu înțelege ce dorește acesta.
Concentrîndu-se asupra gîndurilor sale, el nu reacționază la do-
rința personală a elevului, ci la gîndurile pe care întrebarea ele-
vului i le suscită, și anume atît de rapid și de temeinic încît
intuiește pe loc o înlănțuire vastă de idei pe care însă nu este
în măsură să o sesizeze imediat și să o redea într-o formă ab-
stractă și elaborată, dar nu pentru că gîndește prea lent, ci pentru
că este obiectiv imposibil să cuprindă pe moment, într-o singură
formulă și în toată întinderea ei, problema intuită. Neobservînd,
firește, că elevul nu are habar de toate acestea, el crede că e
vorba tocmai de acea problemă anume și nu de un sfat extrem
10 Loc. cit, p. 377.

356 TIPURI PSIHOLOGICE
de simplu pe care ar fi fost fără doar și poate în stare să-i dea,
dacă ar fi înțeles că de el are nevoie elevul tocmai în acel mo-
ment spre a putea merge mai departe. Ca introvertit, profesorul
însă nu intră în empatie cu psihologia elevului, ci cu propriile
sale probleme teoretice, răsucind mai departe firul întins de
elev, evident de o manieră adaptată chestiunii, nu însă și nece-
sității de moment a acestuia din urmă. Atitudinea particulară a
profesorului introvertit este în ce privește activitatea didactică
foarte nepotrivită și nefavorabilă impresiei personale pe care el
o face. Profesorul introvertit lasă impresia de lentoare, de ciu-
dățenie, chiar de mărginire, motiv pentru care este subapreciat
nu doar de marele public, ci și de cercul restrins al colegilor de
breaslă pînă în clipa în care elaboratele sale intelectuale sînt re-
gîndite, prelucrate și traduse de cercetătorii care îl urmează.
617. Matematicianul Gauss resimțea atîta neplăcere la ideea
de a preda, încît înștiința pe fiecare student care se înscria la ci
că probabil cursul anunțat nu va mai avea loc; și asta, pentru a
scăpa astfel de obligația de a-i ține. Ceea ce i se părea a fi pe-
nibil în activitatea didactică era, după cum remarca pe bună
dreptate Ostwald, „necesitatea de a exprima în prelegeri rezul-
tatele sale științifice, înainte de a le fi fixat și cizelat în amănunt
formularea. A comunica astfel rezultatele sale altora, fără aceas-
tă prelucrare prealabilă, va fi fost pentru el echivalent cu a se
înfățișa unor străini în pijama."11 Cu această observație,
Ostwald atinge un punct foarte important, anume aversiunea
mai sus semnalată a introvertitului de a comunica celor din jurul
său altceva decît informații impersonale.
618. Ostwald subliniază faptul că romanticul trebuie să-și în-
cheie cariera, de regulă, relativ devreme din pricina unei epui-
zări în continuă creștere. Ostwald înclină să explice și această
stare de fapt printr-o viteză de reacție sporită. Deoarece sînt de
părere că noțiunea de viteză a reacției mentale nu este nici pe
departe lămurită științific, iar pînă acum nu a fost dovedit, și
probabil nici nu va fi, faptul că reacția externă este mai rapidă
decit cea internă, cred că epuizarea mai rapidă a savantului ex-
travertit se bazează în esență pe reacția externă care îl particu-
11 Loc. cit., p. 380.

PROBLEMA TIPURILOR iN BIOGRAFIE 357
larizează. El începe să publice foarte devreme, devine repede
cunoscut, desfășoară în scurtă vreme o activitate publicistică și
academică intensivă, cultivă relații personale cu un cerc întins
de prieteni și de cunoscuți și contribuie neobișnuit de mult la
dezvoltarea elevilor săi. Cercetătorul introvertit începe să publi-
ce mai tîrziu, lucrările sale se succed la intervale mai mari de
timp, sînt de cele mai multe ori sărăcăcioase în expresie, evită
repetările tematice în măsura în care nu pot aduce ceva funda-
mental nou; ca urmare a laconismului pregnant al comunicării
științifice, în care lipsesc adesea toate referințele la drumul par-
curs sau la materialele prelucrate, lucrările sale nu sînt nici în-
țelese, nici prețuite, iar autorul rămîne necunoscut. Neplăcerea
de a preda îl face să nu caute discipoli, ignorarea sa de către
ceilalți exclude relațiile cu un cerc mai mare de cunoștințe și de
aceea el trăiește, de regulă, nu doar de nevoie, ci și în virtutea
propriei opțiuni, retras, în afara primejdiei de a se cheltui prea
mult. Reacția sa către interior îl face să se angajeze mereu pe
căile limitate ale activității de cercetare care se dovedește a fi
foarte obositoare și, în timp, chiar epuizantă, dar care nu se re-
varsă asupra cunoscuților și a elevilor săi. Oricum, cade greu în
cumpănă faptul că succesul evident al romanticului este un sti-
mulent vitalizant, foarte adesea refuzat clasicului, care se vede
obligat să-și caute satisfacția doar în perfecțiunea muncii de cer-
cetare. Mi se pare de aceea că epuizarea relativ timpurie a ge-
niului romantic se sprijină pe reacția în afară și nu pe o viteză
mai mare de reacție.
619. Ostwald nu își consideră clasificarea absolută, în sensul
că oricare savant ar putea fi fără probleme înfățișat ca aparținînd
unuia din cele două tipuri. El este însă de părere că „tocmai cei
mai mari" pot fi foarte adesea precis încadrați într-una din gru-
pele extreme, în vreme ce „oamenii mărunți" reprezintă din
punctul de vedere al vitezei de reacție verigile intermediare.12
620. în concluzie, aș vrea să adaug că biografiile lui Ostwald
cuprind un material parțial foarte valoros pentru psihologia ti-
purilor și că ele stabilesc pertinent concordanța dintre tipul ro-
mantic și cel extravertit pe de-o parte, dintre cel clasic și cel
introvertit, pe de altă parte.
12 Loc. cit., pp. 372 ș. urm.

X
DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR
1. Introducere
621. în cele ce urmează voi încerca să dau o descriere gene-
rală a psihologiei tipurilor. Voi începe mai întîi cu tipurile ge-
nerale pe care le-am numit introvertit și extravertit. în continua-
re voi încerca să caracterizez acele tipuri speciale a căror
particularitate stă în faptul că individul se adaptează sau se
orientează prin intermediul funcției sale celei mai diferențiate.
Pe primele le voi numi tipuri atitudinale generale, care se dis-
ting prin direcția interesului lor, prin mișcarea lor libidinală, iar
pe ultimele, tipuri funcționale.
622. Tipurile atitudinale generale se deosebesc, așa cum am
arătat de repetate ori în capitolele precedente, prin atitudinea lor
particulară față de obiect. Introvertitul se comportă abstractiv
față de obiect, fiind tot timpul preocupat să abstragă libidoul din
el, așa ca și cum ar avea de învins o forță enormă intrinsecă
obiectului. Extravertitul, în schimb, se comportă pozitiv față de
obiect. El afirmă importanța acestuia pînă într-atît îneît își ra-
portează constant atitudinea subiectivă la obiect și și-o orientea-
ză după el. în realitate, obiectul nu are pentru el niciodată prea
multă valoare, de unde faptul că importanța acestuia trebuie
sporită. Cele două tipuri sînt atît de diferite, iar opoziția dintre
ele atît de izbitoare îneît, dacă i se atrage atenția, pînă și cel
neinițiat în chestiuni de psihologie le remarcă fără dificultate
existența. Oricine cunoaște acele naturi închise, greu de pătruns,
adesea timide, care contrastează vehement cu naturile deschise,
sociabile, adesea senine sau cel puțin binevoitoare și accesibile,
care se înțeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămîn totuși în
relații cu ei, acționează asupra lor, suferă, la rîndu-lc, acțiunea
acestora. Sîntem desigur înclinați să vedem în aceste deosebiri

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 359
doar cazurile individuale ale unor formații caracteriale particu-
lare. Cine are însă prilejul de a cunoaște temeinic mulți oameni
va descoperi fără dificultate că în privința acestei opoziții nu e
vorba de cazuri individuale izolate, ci mai degrabă de atitudini
tipice, mult mai generale decît poate presupune o experiență psi-
hologică limitată. într-adevăr, după cum s-a văzut în capitolul
precedent e vorba de o opoziție fundamentală, uneori mai acu-
zată, alteori mai estompată, întotdeauna însă vizibilă atunci cînd
e vorba de indivizi cu personalitate întrucîtva marcată. Astfel
de oameni se găsesc nu doar printre intelectuali, ci în toate stra-
turile populației, de unde faptul că tipurile noastre apar atît la
muncitorii și țăranii obișnuiți, cît și la personalitățile cele mai
diferențiate ale unei națiuni. Nici deosebirea dintre sexe nu joa-
că vreun rol. Aceleași opoziții se pot identifica și la femei, și
anume la femei aparținînd tuturor categoriilor sociale.
623. O răspîndire atît de generală nu s-ar produce dacă ar fi
vorba de o chestiune de conștiință, adică de o atitudine conștient
și intenționat adoptată. într-un asemenea caz atitudinea aceasta
ar caracteriza o pătură restrînsă a populației, ai cărei membri ar
fi cu toții beneficiarii unei anume educații și instruiri. Or, lu-
crurile nu stau așa, dimpotrivă, tipurile se distribuie neselectiv.
în aceeași familie, un copil este introvertit, un altul extravertit,
în consecință, tipul atitudinal, fenomen general și aparent în-
tîmplător răspîndit, nu poate fi rezultatul unei judecăți sau in-
tenții conștiente, ci își datorează probabil existența unei cauze
inconștiente, instinctive. Este posibil ca opoziția tipurilor să aibă
cumva un antecedent biologic ca fenomen psihologic general.
624. Relația dintre subiect și obiect este întotdeauna, din
punct de vedere biologic, un raport de adaptare, căci presupune
că termenii săi au unul asupra celuilalt efecte modificatoare.
Aceste modificări constituie adaptarea. Atitudinile tipice față de
obiect sînt de aceea procese de adaptare. Natura cunoaște două
căi fundamental diferite de adaptare care fac posibilă persistența
organismelor vii; una dintre ele este fecunditatea crescută, în
condiții în care capacitatea de apărare și durata de viață a indi-
vidului sînt relativ mici; cealaltă cale este înzestrarea individului

360 TIPURI PSIHOLOGICE
cu tot felul de mijloace de autoconservare în condiții de fertili-
tate relativ scăzută. Această opoziție biologică îmi pare a fi nu
doar analogon-u\, ci și baza generală a celor două moduri de
adaptare psihologică a noastră. Aș vrea să mă limitez aici la o
indicație generală, și anume la particularitatea introvertitului, pe
de o parte, de a se cheltui neîntrerupt și de a se răspîndi în toate,
și la tendința introvertitului, pe de altă parte, de a se apăra de
exigențele exterioare, de a se abține pe cit posibil de la orice
cheltuială de energic, legată direct de obiect și de a-și crea, în
schimb, pentru sine o poziție cit mai sigură și mai puternică.
Intuiția lui Blake a denumit fericit aceste moduri „prolific" și
„devouring type"1. După cum arată biologia generală, ambele
căi sînt practicabile și, în felul lor, eficiente, tot astfel și atitu-
dinile tipice. Ceea ce una înfăptuiește prin relații multiple, cea-
laltă realizează printr-un monopol.
625. Faptul că atitudinile tipice se manifestă ocazional la co-
pii încă din primii ani de viață ne face să presupunem că nu
lupta pentru existență, in accepția curentă, este aceea care im-
pune o anumită atitudine. S-ar putea oricum obiecta, pe bună
dreptate, că și copilul minor, sugarul chiar, trebuie să depună o
prestație de adaptare psihologică, de natură inconștientă, parti-
cularitatea influențelor materne ducînd la reacții specifice la co-
pil. Deși acest argument se poate raporta la realități incontes-
tabile, el devine caduc prin luarea în considerare a faptului, la
fel de incontestabil, că doi copii ai aceleiași mame pot manifesta
de timpuriu tipuri opuse, fără a se putea constata cea mai mică
schimbare în atitudinea mamei. Deși n-aș vrea în nici un caz să
subapreciez importanța incalculabilă a influențelor părintești,
această experiență ne obligă să tragem concluzia că factorul de-
terminant stă în dispoziția copilului. Este de atribuit în primul
rînd dispoziției individuale faptul că în condiții exterioare foarte
asemănătoare un copil preia un anume tip, iar un altul, tipul
opus. Firește, am aici în vedere doar cazurile care evoluează în
condiții normale. în situații anormale, cînd este vorba de atitu-
Cf. § 526 din acest volum.

DESCRIERE GENERALA A TIPURILOR 361
dini extreme, deci anormale, la mame, pot fi impuse copiilor
atitudini relativ asemănătoare prin siluirea dispozițiilor lor indi-
viduale care, dacă nu ar fi intervenit influențele exterioare anor-
male care să le tulbure, ar fi ales poate un alt tip. Acolo unde
are loc o falsificare a tipului, determinată de influențe exterioa-
re, se produce mai apoi, frecvent, o nevroză vindecabilă doar
prin restabilirea atitudinii care corespunde în mod natural indi-
vidului.
626. în ce privește dispoziția particulară, nu pot să spun decît
că există probabil indivizi care fie dispun de o ușurință sau de
o aptitudine mai mare în a se adapta, fie suportă mai bine un
mod sau altul de adaptare. Rațiuni inaccesibile cunoașterii noas-
tre, în ultimă instanță fiziologice, intră aici probabil în joc.
Această ipoteză îmi pare probabilă, deoarece am constatat că
răsturnarea tipului poate provoca, în anumite cazuri, tulburări
profunde în echilibrul fiziologic al organismului, ducînd de cele
mai multe ori la o epuizare adîncă.
2. Tipul extravertit
627. Din rațiuni de sistematizare și de claritate a expunerii
este necesar ca la descrierea acestui tip și a celor următoare să
distingem psihologia conștiinței de aceea a inconștientului. Ne
vom ocupa mai întîi de descrierea fenomenelor conștiinței.
a) Atitudinea generală a conștiinței
628. După cum se știe, oricine se orientează după datele pe
care i le mijlocește lumea exterioară; vedem totuși că această
împrejurare este mai mult sau mai puțin decisivă. Pentru că afa-
ră este rece, unul se simte îndemnat să-și îmbrace pardesiul, în
vreme ce altul găsește, din motive de călire, că este inutil să o
facă; unul îl admiră pe noul tenor, fiindcă toată lumea îl admiră,
altul nu o face, nu pentru că tenorul i-ar displăcea, ci pentru că
socotește că ceea ce toată lumea admiră nu este neapărat de ad-
mirat; unul se supune împrejurărilor date, pentru că experiența

362 TIPURI PSIHOLOGICE
arată că este cu neputință să procedeze altminteri, altul, în
schimb, este de părere că ceea ce s-a petrecut identic de o mie
de ori, a o mie una oară poate să se petreacă altfel etc. Primul
se orientează după datele exterioare, ultimul își rezervă o opinie
care se insinuează între el și datul obiectiv. Dacă orientarea du-
pă obiect și după datele obiective precumpănește, în sensul că
hotărîrile și actele cele mai frecvente și mai importante sînt de-
terminate nu de păreri subiective, ci de împrejurări obiective,
atunci putem vorbi de o atitudine extravertită. Cînd aceasta este
atitudinea obișnuită, avem de-a face cu tipul extravertit. Atunci
cînd cineva gîndește, simte și acționează, într-un cuvînt trăiește
în acord nemijlocit cu împrejurările obiective și cu exigențele
acestora, atît în sens bun cit și în sens rău, el este extravertit.
El trăiește astfel îneît obiectul, ca mărime determinantă, joacă
în conștiința sa un rol mai mare decît opinia sa subiectivă. Cert,
are și el opinii subiective, dar forța lor determinantă este mai
mică decit aceea a condițiilor obiective exterioare. El nu se aș-
teaptă de aceea niciodată să găsească în propriul său interior
factori necondiționați, căci pe aceștia îi recunoaște doar în ex-
terior. Ființa sa lăuntrică cedează epimeteic în fața cerințelor ex-
terioare, desigur, nu fără luptă; dar sfîrșitul este întotdeauna în
favoarea condițiilor exterioare. întreaga sa conștiință privește
spre exterior, deoarece de aici îi vine determinarea hotărîtoare
și importantă. Ea îi vine astfel, pentru că el de acolo o așteaptă.
Din această atitudine fundamentală derivă toate particularitățile
psihologiei sale, în măsura în care acestea nu se sprijină pe pri-
matul unei funcții psihologice anumite sau pe particularități in-
dividuale.
629. Interesul și atenția lui ascultă de evenimente obiective,
în primul rînd de cele care se produc în imediata sa apropiere.
Nu doar persoanele, ci și lucrurile îl captivează. Corespunzător,
și actele sale se orientează după influențele persoanelor și ale
lucrurilor. Ele se raportează direct la date și determinări obiec-
tive și sînt în întregime explicabile prin ele. Actul se raportează
evident la condiții obiective. în măsura în care el nu este doar
reactiv față de excitațiile mediului, el este întotdeauna aplicabil
la împrejurări reale și găsește în interiorul limitelor datelor

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 363
obiective un spațiu de manevră suficient și potrivit. El nu ma-
nifestă nici un fel de tendință serioasă de a ieși de aici. Același
lucru este valabil și pentru interes: evenimentele exterioare po-
sedă un farmec inepuizabil, în așa fel incit în mod normal, in-
teresul nu se mai simte atras către altceva. Legile morale ale
acțiunii se acoperă cu exigențele corespunzătoare ale societății,
respectiv cu concepția morală general valabilă. în cazul în care
concepția general valabilă ar fi o alta, atunci și liniile subiective
de conduită morală ar fi altele, fără ca prin aceasta habitusul
psihologic general să fie cumva modificat.
630. Această determinare severă prin factori obiectivi nu în-
seamnă neapărat, așa cum s-ar părea, o adaptare deplină sau chiar
ideală la condițiile de viață. Pentru o opinie extravertită o astfel
de inserare în datul obiectiv poate să pară o adaptare deplină,
căci pentru această opinie alt criteriu nici nu există. Dintr-un
punct de vedere mai înalt însă nu e deloc sigur că datul obiectiv
coincide, în orice condiții, cu normalul. Examinate din punct de
vedere istoric sau local, condițiile obiective pot fi anormale. In-
serat în astfel de împrejurări, un individ oarecare participă la
stilul anormal al mediului său, dar se află concomitent cu acesta
într-o situație anormală față de legile general valabile ale vieții.
Individul poate în aceste condiții să prospere, dar numai pînă
cînd, din cauza păcatului comis împotriva legilor generale ale
vieții, el se va prăbuși împreună cu întreg mediul său. El va fi
antrenat în această prăbușire tot atît de sigur pe cît de sigur s-a
inserat înainte în datul obiectiv. El s-a inserat, nu s-a adaptat,
căci adaptarea pretinde mai mult decît o simplă alăturare fără
fricțiuni la condițiile mediului imediat. (Să ne amintim de Epi-
meteu al lui Spitteler.) Adaptarea pretinde observarea acelor legi
care sînt mai generale decît condițiile istorice contemporane și
locale. Simpla inserare marchează limitele tipului normal extra-
vertit.
631. Tipul extravertit își datorează „normalitatea", pe de-o
parte, faptului că el este inserat relativ fără fricțiuni în condițiile
date și evident nu are, firește, alte pretenții decît de a îndeplini
aceste condiții obiective, spre pildă de a alege profesia care

364 TIPURI PSIHOLOGICE
atunci și acolo oferă posibilități bogate în perspectivă; sau de a
face, respectiv executa, ceea ce este cel mai necesar pentru so-
cietate și ceea ce aceasta așteaptă de la el; sau de a se abține de
la orice inovație care nu este absolut și evident necesară, ori de
la ceea ce ar depăși cumva așteptările sociale. Pe de altă parte
însă, „normalitatea" extravertitului are drept efect faptul că el
ia prea puțin în calcul realitatea nevoilor și a necesităților sale
subiective. Acesta anume este punctul său slab; căci tendința
tipului său se îndreaptă în asemenea măsură către exterior ineît
realitatea subiectivă dintre toate cea mai sensibilă, adică starea
corpului, nu este nici ea luată suficient de mult in seamă, ca
fiind prea puțin obiectivă, prea puțin „exterioară", astfel ineît
satisfacția indispensabilă bunăstării fizice nu se mai produce.
Drept urmare, corpul ca și sufletul suferă. De regulă însă, aceas-
tă din urmă împrejurare scapă extravertitului, este însă luată cu
atît mai mult în seamă de ambianța sa familială. Pierderea echi-
librului îi devine perceptibilă abia în clipa în care îi apar senzații
fizice anormale.
632. Acest fapt tangibil nu ii poate scăpa. E natural ca extra-
vertitul să-i considere concret și „obiectiv", căci potrivit men-
talității sale, la el nu există nimic altceva. La ceilalți, observă
imediat „iluzia". O atitudine prea extravertită poate să se îndrep-
te în asemenea măsură împotriva subiectului îneît acesta să fie
cu totul sacrificat așa-numitelor exigențe obiective, de pildă în
cazul în care o întreprindere se extinde continuu pe motiv că
există comenzi, iar posibilitățile ivite trebuie realizate.
633. Pericolul care îl amenință pe extravertit este ca el să se
absoarbă și să se piardă cu totul în obiecte. Tulburările funcțio-
nale (nervoase) sau cu adevărat fizice care rezultă de aici au o
semnificație compensatoare, căci ele obligă subiectul la o auto-
limitare involuntară. Dacă simptomele sînt funcționale, ele pot
exprima simbolic, prin particularitățile ce le sînt proprii, o si-
tuație psihologică anume, de exemplu aceea a unui cîntăreț a
cărui faimă, atingînd rapid o cotă primejdioasă, îl duce la o chel-
tuială disproporționată de energie, care îl face brusc să nu mai
poată lua sunetele acute din cauza inhibiției nervoase. La un
bărbat care ajunge foarte rapid de la începuturi modeste la o

DESCRIERE GENERALA A TIPURILOR 365
poziție socială foarte influentă și plină de perspective se insta-
lează toate simptomele psihogene ale răului de altitudine. Un
bărbat aflat pe punctul de a se însura cu o femeie de caracter
îndoielnic pe care o adoră și o supraevaluează nemăsurat este
atins de un spasm al laringelui care îl obligă să se mulțumească
cu două căni de lapte pe zi pe care spre a le absorbi ii sînt ne-
cesare trei ore. în felul acesta, el este eficient împiedicat să-și
viziteze logodnica și obligat să se îndeletnicească doar cu hrăni-
rea propriului corp. Un bărbat care nu mai poate face față afa-
cerilor sale, a căror enormă prosperitate se datorează meritelor
proprii, este atins de crize nervoase de sete, în urma cărora ajun-
ge rapid la alcoolism isteric.
634. Cred că cea mai frecventă nevroză a tipului extravertit
este de departe isteria. Cazul clasic de isterie este caracterizat
de un raport exagerat cu persoanele din apropiere, după cum
adaptarea imitativă la condițiile date constituie o altă particula-
ritate semnificativă. O caracteristică fundamentală a istericului
este tendința permanentă de a fi interesant și de a face impresie
asupra mediului înconjurător. Corelativa este și sugestibilitatea
proverbială, capacitatea istericului de a se lăsa influențat de alte
persoane. O incontestabilă extravertire se manifestă și în expan-
sivitatea istericilor care uneori poate merge pînă la comunicarea
unor conținuturi pur fantastice, de unde și acuza de minciună
isterică. „Caracterul" isteric este mai întîi o exacerbare a atitu-
dinii normale, complicată apoi de reacții compensatorii venind
din partea inconștientului care, opunîndu-se extravertirii excesi-
ve, obligă energia psihică, prin tulburări fizice, să se introver-
tcască. în virtutea reacției inconștientului, apare o altă categorie
de simptome, al căror caracter este mai degrabă introvertit. Aici
intră mai cu seamă creșterea maladivă a activității imaginare.
După această caracterizare generală a atitudinii extravertite,
vom descrie transformările pe care le suferă funcțiile psihice
fundamentale prin atitudinea extravertită.
b) Atitudinea inconștientului
635. Poate să pară straniu că vorbesc de o „atitudine a in-
conștientului". După cum am explicat pe larg, eu concep relația

366 TIPURI PSIHOLOGICE
conștientului cu inconștientul ca fiind de natură compensatoare.
Potrivit acestui punct de vedere, inconștientului i-ar fi proprie,
ca și conștientului, o atitudine anume.
636. în capitolul precedent am subliniat tendința atitudinii ex-
travertite către o anume unilateralitate, adică poziția predomi-
nantă a factorului obiectiv în desfășurarea evenimentului psihic.
Tipul extravertit se simte întotdeauna îndemnat să renunțe (apa-
rent) la sine în favoarea obiectului și să asimileze subiectul
obiectului. Am arătat în amănunt consecințele care pot decurge
din exagerarea atitudinii extravertite, anume reprimarea nocivă
a factorului subiectiv. în consecință este de așteptat ca o com-
pensație psihică a atitudinii conștient extravertite să accentueze
în mod special momentul subiectiv, cu alte cuvinte, vom arăta
că în inconștient există o tendință intens egocentrică. într-ade-
văr, experiența practică izbutește să aducă această dovadă. Nu
intru aici în cazuistică, ci trimit la paragrafele următoare în care
încerc să prezint atitudinea caracteristică a inconștientului pen-
tru fiecare tip funcțional. în măsura în care în acest capitol e
vorba doar de compensarea unei atitudini generale extravertite,
mă voi limita la o caracterizare la fel de generală a atitudinii
compensatoare a inconștientului.
637. Atitudinea inconștientului, capabilă a compensa eficient
atitudinea conștientă extravertită, are un anume caracter intro-
vertit. Ea concentrează energia asupra momentului subiectiv,
adică asupra tuturor acelor necesități și revendicări care sînt re-
primate sau refulate în virtutea unei atitudini conștiente prea
marcat extravertite. Este ușor de înțeles — după cum s-a văzut
și în capitolul precedent — că orientarea pe direcția obiectului
și a datului obiectiv violentează nenumărate mișcări, opinii, do-
rințe și necesități, răpindu-le energia care în mod normal ar tre-
bui să le revină. Omul nu este o mașină, putînd fi ocazional
recondiționată în cu totul alte scopuri și funcționînd altminteri
la fel de regulat ca înainte. Omul poartă cu sine întreaga istorie,
atît a sa, cît și a umanității. Factorul istoric reprezintă însă o
necesitate vitală căreia o economie înțeleaptă trebuie să-i vină
în întîmpinare. Este necesar ca trecutul să se exprime cumva
prin ceea ce este nou și să participe la viața acestuia. Asimilarea

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 367
totală cu obiectul se lovește de aceea de protestul minorității
reprimate din trecut și din tot ceea ce a fost de la început pînă
în clipa de față. Pornind de la aceste reflecții generale, e lesne
de înțeles de ce exigențele inconștiente ale tipului extravertit au
un caracter egoist, de fapt de natură primitivă și infantilă. Cînd
Freud spune că inconștientul nu poate „decît să dorească", lu-
crul acesta este valabil în mare măsură pentru inconștientul ti-
pului extravertit. Inserarea în datul obiectiv și asimilarea cu el
împiedică conștientizarea mișcărilor subiective prea slabe. Aces-
te tendințe (gînduri, dorințe, necesități, sentimente etc.) capătă,
corespunzător gradului lor de refulare, un caracter regresiv, cu
alte cuvinte, ele devin cu atît mai infantile și mai arhaice cu cît
sînt mai puțin recunoscute. Atitudinea conștientă le răpește po-
tențialul energetic relativ disponibil, lăsîndu-le doar acea ener-
gie pe care nu le-o poate lua. Acest rest, care dispune oricum
de o forță ce nu e de subestimat, poate fi considerat ca fiind
instinctul originar. Instinctul nu poate fi stîrpit prin măsurile ar-
bitrare ale unui singur individ, în acest scop ar fi necesară mai
degrabă transformarea organică lentă a mai multor generații,
căci instinctul este expresia energetică a unei dispoziții organice
determinate.
638. Fiecare tendință reprimată conservă deci un considerabil
potențial energetic, corespunzător forței instinctului, și își păs-
trează eficacitatea, în ciuda faptului că, lipsită de energie, a de-
venit inconștientă. Atitudinea inconștientă este caracterizată de
un egoism brutal, depășind cu mult infantilitatea și frizînd infa-
mia. Aici găsim înflorind acele dorințe incestuoase pe care le
descrie Freud. E de la sine înțeles că aceste lucruri sînt complet
inconștiente, rămînîndu-i ascunse și observatorului neavizat atî-
ta timp cît atitudinea conștientă extravertită nu atinge un grad
mai înalt. Dacă se ajunge însă la o dezvoltare exacerbată a punc-
tului de vedere conștient, atunci se manifestă simptomatic și in-
conștientul, adică egoismul inconștient, infantilismul și arhais-
mul își pierd caracterul compensator inițial, opunîndu-se mai
mult sau mai puțin deschis atitudinii conștiente. Este vorba mai
întîi de o exagerare absurdă a punctului de vedere conștient, ca-
re trebuie să slujească unei reprimări a inconștientului, dar care

368 TIPURI PSIHOLOGICE
se încheie, de regulă, cu o reductio ad absurdum a atitudinii
conștiente, respectiv cu o prăbușire. Catastrofa poate fi de na-
tură obiectivă, țelurile obiective fiind treptat fals subicctivizatc.
Așa de pildă, un tipograf, după două decenii de muncă dură, s-a
ridicat de la condiția unui simplu angajat la aceea a proprieta-
rului autonom al unei întreprinderi de mare vază. Aceasta s-a
dezvoltat din ce în ce mai mult, iar el s-a lăsat tot mai mult
absorbit de ea, sacrificîndu-și aici treptat toate interesele cola-
terale. El a fost astfel înghițit de ea și distrus; iată cum, în mod
inconștient, s-au trezit în el anumite amintiri din copilărie, con-
trabalansînd interesele exclusive pentru afaceri. Pe atunci, lui îi
plăcea foarte mult să picteze și să deseneze. în loc să accepte
această însușire și să facă din ea o preocupare secundară cu rol
compensator, el a canalizat-o în afaceri și a început să fantazeze
despre o dotare „artistică" a produselor sale. Din nefericire și-a
transformat fanteziile în realitate: a început să producă într-ade-
văr potrivit gustului său primitiv și infantil, iar rezultatul a fost
că în cîțiva ani întreprinderea i-a dat faliment. El a acționat po-
trivit unuia dintre „idealurile noastre culturale", după care un
om activ și întreprinzător trebuie să concentreze totul în direcția
unui singur scop final. El a mers însă prea departe și s-a prăbușit
strivit de forța unor exigențe infantile.
639. Deznodămîntul catastrofal poate fi și de natură subiec-
tivă, poate anume să ia forma unei prăbușiri nervoase. Ceea ce
se întîmplă ori de cîte ori opoziția inconștientă este în măsură
să paralizeze acțiunea conștientă. în acest caz, revendicările in-
conștientului se impun categoric conștientului și produc astfel
un dezacord nefast care se manifestă cel mai adesea prin faptul
că oamenii fie nu mai știu ce vor de fapt și nu mai au chef de
nimic, fie vor prea mult deodată și își doresc prea multe lucruri
imposibile. Reprimarea exigențelor infantile și primitive, adesea
necesară din rațiuni culturale, duce ușor la nevroză sau la con-
sumul abuziv de substanțe narcotice ca alcool, morfină, cocaină
etc. în cazuri mai grave, dezacordul se încheie cu sinuciderea.
Este o particularitate probantă a tendințelor inconștiente faptul
că, în măsura în care sînt deposedate de energie, ca urmare a
refuzului de a fi recunoscute conștient, ele asumă caracter des-

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 369
tructiv de îndată ce încetează să mai joace vreun rol compensa-
tor oarecare. Ceea ce se întîmplă atunci cînd ating nivelul cores-
punzător unui stadiu de cultură absolut incompatibil cu al nos-
tru. Din acest moment, tendințele inconștiente alcătuiesc un bloc
opus în orice privință atitudinii conștiente, a cărui existență duce
la un conflict deschis.
640. Faptul că atitudinea inconștientului o compensează pe
aceea a conștientei se exprimă în genere în echilibrul psihic. O
atitudine extravertită normală nu înseamnă niciodată că indivi-
dul se comportă întotdeauna și pretutindeni potrivit unei scheme
extravertite. în toate cazurile se observă la același individ ne-
numărate procese psihologice în care apare mecanismul intro-
vertirii. Numim extravertit acel habitus in care mecanismul ex-
travertirii precumpănește. în acest caz, funcția psihică cea mai
diferențiată este utilizată extravertit, în vreme ce funcțiile mai
puțin diferențiate sînt folosite introvertit, cu alte cuvinte, funcția
superioară valoric este cea mai conștientă, supusă fiind pe de-
plin controlului conștiinței și intenției conștiente, în vreme ce
funcțiile mai puțin diferențiate sînt și mai puțin conștiente, res-
pectiv parțial inconștiente și supuse într-o măsură mult mai
mică arbitrarului conștient. Funcția superioară valoric este întot-
deauna expresia personalității conștiente, a intenției, voinței și
prestației acesteia, în timp ce funcțiile mai puțin diferențiate țin
de ceea ce se întîmplă individului. Nu e necesar ca acestea să
fie tocmai lapsus linguae, lapsus calami sau alte greșeli de acest
fel, ci ele pot izvorî din jumătăți sau din trei pătrimi de intenții,
căci funcțiile mai puțin diferențiate sînt și mai puțin conștiente.
Un exemplu clasic îl oferă tipul simțirii extravertite, care se bu-
cură de excelente raporturi afective cu cei din jurul său, dar că-
ruia i se întîmplă ocazional să formuleze judecăți de inegalabilă
lipsă de tact. Aceste judecăți corespund gîndirii sale mai puțin
diferențiate și mai puțin conștiente, doar parțial controlate iar
pe deasupra, insuficient raportate la obiect, putînd de aceea ac-
ționa în mare măsură fără scrupule.
641. în atitudinea extravertită, funcțiile mai puțin diferențiate
trădează întotdeauna o condiționare subiectivă extremă, carac-
terizată de un egocentrism absolut și de prejudecăți por-male

370 TIPURI PSIHOLOGICE
care atestă legătura lor directă cu inconștientul. Prin ele, incon-
știentul se manifestă continuu. Nu trebuie să ne închipuim cum-
va că inconștientul se află îngropat sub atîtea și atîtea straturi și
că poate fi descoperit doar prin foraje trudnice de adîncimc.
Dimpotrivă, inconștientul se revarsă continuu în procesele psiho-
logice conștiente și anume, în asemenea măsură, încît uneori
observatorul are dificultăți în a decide care dintre însușirile ca-
ractcrialc țin de personalitatea conștientă și care de cea incon-
știentă. Această dificultate apare în principal la persoane care
se exteriorizează mai abundent decît altele. Depinde, firește, și
de atitudinea observatorului, dacă el sesizează mai degrabă ca-
racterul conștient sau inconștient al unei persoane. în genere, un
observator branșat pe judecarea faptelor va sesiza mai degrabă
caracterul conștient, în vreme ce un observator orientat pe per-
cepție va fi influențat mai mult de caracterul inconștient; căci
judecata se interesează mai mult de motivarea conștientă a rea-
lității psihice, în vreme ce percepția înregistrează mai degrabă
realitatea în sine. Utilizînd însă în aceeași măsură percepția și
judecata se poate ușor întîmpla ca una și aceeași persoană să ne
apară introvertită și extravertită deopotrivă, fără să putem de la
început ști cărei atitudini îi aparține funcția superioară. în astfel
de cazuri, doar o analiză temeinică a proprietăților funcționale
ne poate conduce la o interpretare corectă. E necesar să distin-
gem care funcție este în întregime supusă controlului și moti-
vației conștiinței și care sînt funcțiile care au un caracter întîm-
plâtor și spontan. Prima funcție prezintă întotdeauna un grad
mai înalt de diferențiere decît ultimele funcții care pe deasupra
au și proprietăți cumva infantile și primitive. Ocazional, prima
funcție lasă impresia de normalitate, în vreme ce ultimele au în
ele ceva anormal sau patologic.
c) Particularitățile funcțiilor psihologice fundamentale
în atitudinea extravertită
Gîndirea
642. Ca urmare a atitudinii globale extravertite, gindirea (das
Denken) se orientează pe direcția obiectului și a datelor obiecti-
ve. Din această orientare a gîndirii rezultă o particularitate mar-
cată a ei.

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 371
643. în genere, gîndirea se alimentează, pe de-o parte, din
surse subiective, în ultimă instanță din surse inconștiente, pe de
altă parte, din datele obiective mijlocite de percepțiile simțuri-
lor. Gîndirea extravertită este determinată într-o măsură mai
mare de acești din urmă factori decît de primii. Judecata presu-
pune întotdeauna o măsură; pentru judecata extravertită, măsura
împrumutată în principal împrejurărilor obiective este valabilă
și determinantă, fie că este reprezentată direct de un fenomen
obiectiv perceptibil prin simțuri, fie că este reprezentată de o
idee obiectivă, căci o astfel de idee este, și ea, un dat exterior,
împrumutat din afară, chiar și atunci cînd este aprobată de su-
biect. Gîndirea extravertită nu are defel nevoie să fie o gîndire
concretă, pur factuală, ci poate să fie și o gîndire pur ideală, în
măsura în care se demonstrează că ideile de care se uzează în
gîndire sînt într-o mai mare măsură împrumutate din exterior,
respectiv sînt mediate de tradiție, educație și instruire. Criteriul
care ne permite să decidem dacă o gîndire este extravertită sau
nu constă deci mai întîi în faptul de a ne întreba care este măsu-
ra după care se orientează judecata, este ea exterioară sau este
de natură subiectivă?
644. Un alt criteriu este dat de direcția concluziei, anume de
întrebarea dacă gîndirea este sau nu orientată către exterior.
Faptul că gîndirea se ocupă de obiecte concrete nu este o dovadă
că natura ei e extravertită, căci mă pot gîndi la un obiect concret
abstrăgîndu-mi gîndirea din el sau concretizîndu-mi-o prin el.
Chiar dacă gîndirea mea se ocupă de obiecte concrete, putînd fi
în virtutea acestui fapt socotită extravertită, rămîne problematică
și caracteristică întrebarea privind direcția pe care se va angaja
gîndirea, anume dacă va conduce din nou la date obiective, la
fapte reale sau la noțiuni generale, deja date. Pentru gîndirea
practică a negustorului, a tehnicianului, a cercetătorului naturii
orientarea pe direcția obiectului este evidentă. în cazul filo-
zofului pot apărea îndoieli atunci cînd orientarea gîndirii aces-
tuia țintește producerea de idei. într-o astfel de situație trebuie
să se vadă dacă aceste idei nu sînt decît abstracții scoase din
experiența cu obiecte și deci nu reprezintă altceva decît noțiuni
colective de grad superior care închid în ele suma unor fapte

372 TIPURI PSIHOLOGICE
obiective; sau dacă (atunci cînd în mod evident nu sînt abstracții
scoase din experiențele imediate) au fost transmise prin tradiție
ori au fost împrumutate ambianței spirituale. Dacă răspunsul
este afirmativ, atunci și astfel de idei aparțin categoriei datelor
obiective, iar gîndirea de acest tip poate fi socotită extravertită.
645. Deși mi-am propus să nu descriu aici ci într-un capitol
următor esența gîndirii introvertite, mi se pare totuși indispen-
sabil să fac încă de pe acum unele referiri la ea. Dacă reflectăm
bine la ceea ce tocmai am spus în legătură cu gîndirea extraver-
tită, se poate lesne deduce că am folosit acest concept în ac-
cepția de gîndire în genere. O gîndire care nu se îndreaptă nici
spre fapte obiective, nici spre idei generale nu ar merita — s-ar
putea spune — să fie numită „gîndire"! Sînt conștient de faptul
că epoca noastră și reprezentanții ei de vază cunosc și recunosc
doar tipul gîndirii extravertite. Ceea ce ține în parte de faptul
că, în general, orice formă de gîndire care se manifestă pe su-
prafața globului nostru — ca știință, ca filozofie sau chiar ca
artă — fie izvorăște nemijlocit din obiecte, fie se varsă în idei
generale. Ceea ce pare, din aceste două rațiuni, dacă nu întot-
deauna evident, în orice caz cel puțin în mare comprehensibil
și, în consecință, relativ valabil. Se poate deci în acest sens spu-
ne că doar intelectul extravertit, cel care se orientează după da-
tele obiective, este cunoscut.
646. Or, există și o cu totul altă formă de gîndire — și aici
mă refer la intelectul introvertit — căreia cu greu i s-ar putea
refuza acest nume, respectiv o formă care nu se orientează nici
după experiența obiectivă directă, nici după ideile generale, mij-
locite obiectiv. Ajung la această altă formă de gîndire în felul
următor: atunci cînd îmi ocup gîndurile cu un obiect concret sau
cu o idee generală, și anume într-un fel în care direcția gîndirii
mele mă readuce la obiectul de la care am pornit, această deru-
lare intelectuală nu este singurul proces psihic care are momen-
tan loc în mine. Fac abstracție de toate senzațiile și sentimentele
care pot tulbura mai mult sau mai puțin cursul gîndirii mele și
subliniez faptul că acest curs al gîndirii, care pleacă de la datul
obiectiv și tinde să revină la el, se află în relație constantă cu
subiectul. Această relație este o conditio sine qua non, căci în

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 373
absența ei nu ar avea loc nici o desfășurare de idei. Chiar atunci
cind cursul meu de idei se îndreaptă pe cît posibil către datul
obiectiv, el rămîne totuși cursul meu subiectiv de idei, care nu
poate nici evita intruziunea elementului subiectiv, nici nu se
poate lipsi de ea. Străduindu-mă să dau gîndirii mele o direcție
în orice privință obiectivă, nu pot totuși împiedica producerea
și participarea de la un capăt la altul la ea a procesului subiectiv
paralel, decît în cazul în care mi-aș suprima însuși cursul gîndi-
rii. Acest proces subiectiv paralel are tendința naturală și doar
mai mult sau mai puțin evitabilă de a subiectiviza datul obiectiv,
respectiv de a-i asimila subiectului. Dacă accentul principal ca-
de pe procesul subiectiv, apare acea formă de gîndire, opusă
tipului extravertit, anume direcția orientată pe subiect și pe datul
subiectiv, direcție pe care o numesc introvertită. Pe baza ei apa-
re o gîndire care nu este nici determinată de fapte obiective și
nici orientată pe datul obiectiv, o gîndire deci care pornește din
datul subiectiv și se orientează către idei subiective sau fapte de
natură subiectivă. Nu voi zăbovi aici mai îndelung asupra aces-
tei gîndiri; este suficient să-i constat existența pentru a conferi
astfel gîndirii extravertite complementul necesar și pentru a-i
explica esența.
647. Gîndirea extravertită nu apare, așadar decît ca urmare a
unei anumite preponderențe acordate orientării obiective. Aceas-
tă împrejurare nu schimbă cu nimic logica gîndirii, ci dă doar
măsura deosebirii- dintre gînditori, deosebire pe care James o
concepea în termeni de temperament. Această orientare pe di-
recția obiectului nu schimbă deci cu nimic esența funcției gîndi-
rii, schimbă însă manifestarea ei. Orientîndu-se după datul
obiectiv, gîndirea extravertită este, s-ar zice, vrăjită de obiect,
este ca și cum nu ar putea să existe fără orientarea exterioară.
Ea apare cumva în suita faptelor exterioare sau pare a-și fi atins
punctul culminant în clipa în care poate să se reverse într-o idee
general valabilă. Pare întotdeauna determinată de datul obiectiv
și capabilă a-și formula concluziile doar în acord cu acesta. Ea
lasă din acest motiv impresia de lipsă de libertate și uneori de
miopie, în ciuda mobilității cu care evoluează în spațiul limitat
de granițe obiective.

374 TIPURI PSIHOLOGICE
648. Ceea ce descriu aici nu este altceva decît simpla impre-
sie pe care o face manifestarea gîndirii extravertite asupra ob-
servatorului plasat inevitabil într-un punct de vedere diferit, căci
altminteri i-ar fi imposibil să o observe. Or, din cauza acestei
diferențe de punct de vedere, el nu vede dccît manifestarea, nu
și esența. în schimb, insul care are o esență identică înțelege
această gîndire, dar nu îi înțelege manifestarea. Judecarea doar
a manifestării nu poate să dea seama de esență, de unde și faptul
că o astfel de judecată este de cele mai multe ori depreciatoare.
Potrivit cu esența ei, această gîndire nu este mai puțin fertilă,
mai puțin creatoare decît gîndirea introvertită, doar că puterile
ei vizează alte țeluri. Această deosebire devine și mai percepti-
bilă atunci cînd gîndirea extravertită ia în posesie o materie care
este un obiect specific al gîndirii orientate subiectiv. Un aseme-
nea caz apare atunci cînd, de pildă, o convingere subiectivă se
explică analitic prin fapte obiective sau ca decurgînd și derivînd
din idei obiective. Pentru conștiința noastră orientată pe științele
naturii, diferența dintre cele două forme devine și mai evidentă
atunci cînd gîndirea orientată subiectiv face încercarea de a pu-
ne fapte obiective în conexiuni care nu sînt date obiectiv, res-
pectiv de a le subordona unei idei subiective. Ambele forme de
gîndire lasă impresia de abuz, iar concomitent se manifestă și
acel efect de umbră pe care ele și-i produc reciproc. Gîndirea
orientată subiectiv apare ca pură arbitrarietate, iar gîndirea ex-
travertită, în schimb, ca plată și banală incomensurabilitate. De
aceea cele două puncte de vedere se războiesc neîntrerupt.
649. S-ar zice că acest conflict s-ar putea încheia fără difi-
cultate, dacă s-ar separa net obiectele de natură subiectivă de
cele de natură obiectivă. în fapt însă, atare separație este din
păcate un lucru imposibil, deși nu puțini au fost aceia care au
încercat să o realizeze. Și chiar dacă ar fi realizabilă, ea ar fi o
nenorocire, căci ambele orientări sînt în sine unilaterale și au o
valabilitate limitată, trebuind tocmai din acest motiv să influen-
țeze reciproc. Atunci cînd datul obiectiv aduce gîndirea într-o
măsură mai mare sub influența sa, el o sterilizează, coborînd-o
la nivelul unui simplu accesoriu al său, în așa fel îneît ea nu
mai este în nici o privință în stare să se elibereze de el pînă

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 375
într-acolo încît să producă, abstrăgînd din el, un concept. Pro-
cesul de gîndire se limitează în acest caz la o simplă „gîndire
conformă cu" („Nachdenken"), nu în accepția de „reflecție", ci
în aceea de simplă imitație, care în esență nu spune altceva decît
ceea ce este preexistent, în chip evident și nemijlocit, în datul
obiectiv. Un astfel de proces de gîndire duce firesc înapoi la
datul obiectiv, dar niciodată dincolo de el, deci el nu izbutește
nici măcar să lege experiența de o idee obiectivă; și, invers, dacă
această gîndire are ca obiect o idee obiectivă, ea nu va fi în stare
să ajungă la experiența practică particulară, ci va rămînc într-o
stare mai mult sau mai puțin tautologică. Mentalitatea materia-
listă oferă în acest sens exemple convingătoare.
650. Dacă, drept urmare a unei determinări accentuate prin
obiect, gîndirea extravertită se subordonează datului obiectiv, ea
se pierde cu totul în experiențe particulare și produce o acumu-
lare de materiale empirice nemistuite. Pe de altă parte, masa
apăsătoare de experiențe particulare mai mult sau mai puțin le-
gate între ele creează o stare de disocieri intelectuale care pre-
tinde, de regulă, o compensație psihologică. Aceasta constă într-o
idee la fel de simplă pe cît de generală, care urmează să confere
întregului interiormente lax o coerență sau cel puțin sugestia
unei coerențe. Idei potrivite în acest scop sînt cele de „materie"
sau de „energic". Dacă gîndirea nu depinde prea mult și în pri-
mul rînd de fapte exterioare, ci de o idee transmisă, atunci, ca
o compensație la sărăcia acestei idei, apare o acumulare cu atît
mai impresionantă de fapte, grupate tocmai unilateral după un
punct de vedere relativ limitat și steril, în timp ce aspecte mult
mai valoroase și mai semnificate ale lucrurilor dispar de regulă
cu totul. Abundența amețitoare a așa-numitei literaturi științifice
din zilele noastre își datorează existența, din păcate în marc
măsură, acestei false orientări.
Tipul gîndire' extravertită
651. După cum arată experiența, funcțiile psihologice funda-
mentale nu ating în același individ decît rareori sau niciodată
același grad de forță sau de dezvoltare. De regulă, domină o

376 TIPURI PSIHOLOGICE
funcție sau alta, atît din unghiul de vedere al forței, cit și din
acela al dezvoltării. Dacă dintre funcțiile psihologice, gîndirea,
este aceea căreia îi revine primatul, respectiv dacă individul își
îndeplinește actele vieții lăsîndu-se în principal călăuzit de o
gîndire chibzuită, în așa fel îneît toate acțiunile sale importante
să izvorască din motive gîndite intelectual, atunci avem a face
cu tipul gîndire. Un astfel de tip poate fi introvertit sau extra-
vertit. Ne vom ocupa aici mai întîi de tipul gîndire extravertită.
652. Potrivit definiției, acesta este un om care tinde — firește
doar în măsura în care este un tip pur — să-și subordoneze toate
manifestările vieții concluziilor intelectuale, acestea fiind în ul-
timă instanță orientate permanent către datul obiectiv, fie către
fapte obiective, fie către idei general valabile. Acest tip își con-
feră nu doar sieși forța determinantă, ci o conferă și mediului
său înconjurător în raport cu realitatea obiectivă, respectiv cu
formula intelectuală orientată obiectiv a acesteia. După această
formulă se măsoară binele și răul, după ea se determină frumo-
sul și urîtul. Deoarece această formulă pare să corespundă sen-
sului universal, ea devine și o lege universală, trebuind întot-
deauna și pretutindeni să se realizeze, în particular ca și în
general. După cum tipul gîndire extravertită se subordonează
formulei sale, tot astfel trebuie să procedeze, pentru binele pro-
priu, și mediul său înconjurător, căci a proceda altminteri este
eronat, este în contradicție cu legea universală, este în conse-
cință absurd, imoral și fără scrupule. Morala sa îi interzice ti-
pului gîndire extravertită să suporte excepțiile. El trebuie în ori-
ce condiții să-și realizeze idealul despre care crede că este
expresia cea mai pură a realității obiective și de aceea un adevăr
general valabil, indispensabil mîntuirii omenirii. Aceasta nu din
iubire de aproapele său, ci din punctul de vedere mai înalt al
dreptății și al adevărului. Tot ceea ce, în natura sa, pare a con-
trazice această formulă nu este decît nedesăvîrșire, eșec întîm-
plător, trebuind să fie eliminat cu prima ocazie,; în caz contrar
e vorba de ceva patologic. Pentru a include în această formulă
toleranța față de bolnavi, de suferinzi, de anormali e nevoie să
se facă amenajări speciale, de pildă instituții de salvare, spitale,
închisori, colonii etc, respectiv planurile și proiectele aferente.

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 377
De regulă, motivul echității și cel al adevărului nu sînt suficiente
pentru executarea proiectelor; mai e nevoie și de iubirea
adevărată de aproapele care are mai mult a face cu sentimentul
decît cu formula intelectuală. Acel „ar trebui de fapt" sau „ar fi
necesar" joacă un rol însemnat. Dacă formula este destul de
largă, acest tip poate juca un rol extrem de util în viața socială
ca reformator, ca acuzator public și ca purificator de conștiințe
sau ca propagator de inovații importante. Cu cit însă formula e
mai îngustă, cu atît acest tip devine mai cîrtitor, mai sofisticat,
mai criticist și mai îngîmfat, tinzînd să se înghesuie pe sine și
pe alții într-o simplă schemă. Acestea sînt cele două extreme
între care se mișcă majoritatea reprezentanților acestui tip.
653. Corespunzător esenței atitudinii extravertite, influențele
și manifestările acestor personalități sînt cu atît mai favorabile
și mai benefice cu cit se situează mai în afară. Aspectul lor cel
mai benefic se află la periferia sferei de influență ce le este pro-
prie. Cu cît se pătrunde mai adînc în domeniul lor, cu atît se
fac simțite consecințele nefavorabile ale tiraniei pe care ele o
exercită. La periferie mai pulsează altă viață; pentru aceasta,
adevărul formulei este un adaos prețios la tot restul. Mai ales
propriile rude ajung să guste cel mai mult din consecințele ne-
gative ale unei formule extravertite, ele fiind primele pe care ea
le fericește neîndurător. Dar cel mai mult suferă subiectul în-
suși, și astfel ajungem la cealaltă latură a psihologiei acestui tip.
654. Faptul că nu a existat vreodată și nici nu va exista o
formulă intelectuală capabilă să închidă în sine și să exprime
adecvat abundența și posibilitățile vieții produce o inhibiție, res-
pectiv o excludere a altor forme importante de viață și de acti-
vități vitale. La acest tip de om sînt în primul rînd reprimate
toate formele de viață dependente de sentiment, spre pildă, acti-
vități estetice, gustul, simțul artei, cultivarea prieteniei etc. For-
me iraționale ca experiențe religioase, pasiuni și altele de același
fel sînt adesea stîrpite, respectiv împinse cu totul în inconștient.
Aceste forme de viață, ocazional extrem de importante, duc o
existență în cea mai mare parte inconștientă. Deși există oameni
de excepție, capabili să-și sacrifice viața unei formule anume,
majoritatea indivizilor nu este în stare să suporte vreme înde-

378 TIPURI PSIHOLOGICE
lungată o astfel de exclusivitate. Mai devreme sau mai tîrziu —
după împrejurările exterioare și după înzestrarea interioară —
formele de viață refulate prin atitudine intelectuală se fac indi-
rect simțite, tulburînd comportamentul conștient. Dacă această
tulburare atinge un grad ridicat, se vorbește de nevroză. De cele
mai multe ori nu se ajunge însă atît de departe, căci individul
își îngăduie instinctiv unele moderări preventive ale formulei,
aceasta însă, oricum, prin intermediul unei deghizări raționale
potrivite. Este creată astfel o supapă de siguranță.
655. Ca urmare a inconștienței lor relative sau totale, tendin-
țele și funcțiile excluse din atitudinea conștientă rămîn într-o
stare de relativă nedezvoltare. Ele sînt inferioare în raport cu
funcția conștientă. în măsura în care sînt inconștiente, rămîn
contopite cu celelalte conținuturi ale inconștientului, împrejura-
re ce le conferă un caracter bizar. în măsura în care sînt con-
știente, ele joacă un rol secundar, iar pentru imaginea psiholo-
gică de ansamblu ele sînt de o considerabilă importanță.
Sentimentele sînt în primul rînd atinse de inhibiția pornită din
conștiință, căci mai degrabă ele sînt cele care contrazic formula
intelectuală rigidă, de unde și faptul că sînt cel mai intens refu-
late. Cu totul extirpată nu poate fi nici o funcție, ci doar con-
siderabil deformată. în măsura în care sentimentele se formulea-
ză și se subordonează arbitrar, ele trebuie să sprijine atitudinea
intelectuală a conștiinței și să se adapteze intențiilor ei. Ceea ce
e posibil doar într-o oarecare măsură; o parte a sentimentului
nu se subordonează și trebuie de aceea refulată. Dacă refularea
izbutește, sentimentul dispare din conștiință și desfășoară subli-
minal o activitate contrară intențiilor conștiente ocazional cu
efecte a căror apariție rămîne și pentru individul în chestiune o
adevărată enigmă. Așa, de pildă, altruismul conștient, adesea
extraordinar, se încrucișează cu un egoism secret, tăinuit și celui
în cauză și care, de fapt, imprimă unor acțiuni dezinteresate pe-
cetea interesării. Intenții pur etice pot să-i pună pe individ în
situații critice în care uneori nu doar aparența creează impresia
că alte motive decît cele de ordin etic ar fi determinante. Sal-
vatorii voluntari sau păzitorii de moravuri sînt aceia care au
brusc nevoie să fie ei înșiși salvați sau care se văd deodată corn-

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 379
promiși. Intenția salvatoare care îi animă îi duce la utilizarea
acelor mijloace care provoacă exact ceea ce ei vor să evite.
Există idealiști extravertiți care țin atît de mult să-și înfăptuiască
idealul spre fericirea omenirii, încît nu se dau înapoi nici în fața
minciunii sau a altor mijloace necinstite. Există în știință mai
multe exemple penibile care arată că cercetători foarte meritu-
oși, fiind profund convinși de adevărul și de valabilitatea gene-
rală a formulei lor, au falsificat dovezi spre a-și susține idealul.
Ei au acționat potrivit adagiului: scopul scuză mijloacele. Doar
o funcție afectivă inferioară, lucrînd inconștient, poate provoca
astfel de aberații, la oameni altminteri superiori.
656. Inferioritatea sentimentului la acest tip se manifestă și
în alt chip. Corespunzător formulei concrete dominante, atitudi-
nea conștientă este mai mult sau mai puțin personală, adesea
într-o asemenea măsură încît interesele personale sînt conside-
rabil afectate. Dacă atitudinea conștientă este extremă, toate
scrupulele personale cad, deci și cele relative la propria persoa-
nă. Sănătatea se neglijează, poziția socială se prăbușește, propria
familie este violentată în interesele ei vitale și păgubită în ce
privește sănătatea, averea, morala, toate acestea puse fiind în
slujba idealului. în orice caz, interesul personal pentru ceilalți,
dacă incidental nu e vorba de indivizi care se reclamă de aceeași
formulă, apare diminuat. Iată de ce nu rareori se întîmplă ca
cercul îngust al familiei, de exemplu propriii copii, să-și cunoas-
că părintele doar sub chipul unui tiran crud, în vreme ce mediul
social mai îndepărtat răsună de laudele aduse omeniei sale. Nu
în pofida, ci tocmai din cauza caracterului intens impersonal al
atitudinii conștiente, sentimentele trădează, inconștient, o extra-
ordinară susceptibilitate personală și provoacă anume prejude-
căți secrete, respectiv o anume disponibilitate către interpreta-
rea, bunăoară, greșită a unei opoziții obiective la adresa
formulei drept rea-voință personală, sau către elaborarea necon-
tenită de ipoteze negative în legătură cu însușirile altuia, spre
a-i slăbi anticipat argumentele și a-și proteja astfel, firește, pro-
pria susceptibilitate. Din cauza susceptibilității inconștiente,
limbajul devine foarte adesea aspru, tranșant, agresiv. Apar
frecvent insinuări. Sentimentele sînt remanente, evoluează

380 TIPURI PSIHOLOGICE
tîrîș-grăpiș, în concordanță cu o funcție inferioară. Există de
aceea categoric o înclinare spre resentiment. Pe cît de generos
poate să fie sacrificiul în scop intelectual al individului, pe atît
de meschin bănuitoare, de capricioase și de conservatoare pot
fi sentimentele sale. Orice inovație care nu este deja cuprinsă
în formulă este văzută printr-un văl de ură inconștientă și jude-
cată corespunzător.
Pe la mijlocul veacului trecut, un medic vestit pentru bună-
voința sa și-a amenințat un asistent cu concedierea pentru că
acesta folosise un termometru, căci formula suna: febra se cu-
noaște după puls. Cazuri asemănătoare există din abundență.
657. Cu cît sînt mai puternic refulate, cu atît sentimentele in-
fluențează mai rău și mai în ascuns gîndirea, care altminteri poa-
te fi perfect structurată. Punctul de vedere intelectual care, dată
fiind valoarea sa reală, ar putea să pretindă o acceptare unanimă,
suferă datorită influenței susceptibilității personale conștiente o
transformare caracteristică: devine rigid dogmatic. Afirmarea de
sine a personalității este transferată asupra lui. Adevărul nu mai
este lăsat să acționeze firesc, ci este tratat, în virtutea identi-
ficării sale cu subiectul, ca o păpușică sensibilă jignită de un
critic răutăcios. Criticul este demolat pe cît posibil cu invective
de ordin personal, nici un argument nefiind prea dur spre a ră-
mîne neutilizat. Adevărul trebuie invocat atît de mult pînă cînd
publicul va începe să înțeleagă că în mod evident este mai puțin
vorba de adevăr cît de promotorul lui.
658. Dogmatismul punctului de vedere intelectual cunoaște
uneori, prin intervenția sentimentelor personale inconștiente, al-
te modificări particulare care se sprijină mai puțin pe sentiment
sensu strictiori, cît mai degrabă pe amestecul altor factori in-
conștienți care sînt contopiți cu sentimentul refulat în incon-
știent. Deși rațiunea însăși dovedește că orice formulă intelec-
tuală nu poate fi decît un adevăr cu valoare limitată și de aceea
nu poate pretinde să domine singură, formula asumă practic o
asemenea preponderență, îneît toate celelalte puncte de vedere
și posibilități trec în comparație cu ea pe planul al doilea. Ea
înlocuiește orice concepție de viață mai generală și de aceea mai
modestă și mai adevărată, substituindu-se chiar și acelei con-

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 381
cepții generale numită religie. Formula devine astfel religie, chiar
și atunci cînd, potrivit esenței ei, ea nu are cîtuși de puțin a face
cu sfera religioasă. Ea dobîndește astfel pecetea necondiționa-
tului, propriu religiei. Devine o superstiție intelectuală. Toate
acele tendințe psihologice, refulate de ea, se adună în calitate
de contrapartidă în inconștient și provoacă accese de îndoială.
Pentru a combate îndoiala, atitudinea conștientă devine fanatică,
fanatismul nefiind altceva decît îndoială supracompensată.
Această dezvoltare duce în cele din urmă la o poziție conștientă
supraaccentuată și la constituirea unei poziții inconștiente abso-
lut opuse, care este, de pildă, extrem de irațională în opoziție
cu raționalismul conștient și extrem de arhaică și de supersti-
țioasă în opoziție cu caracterul științific modern al punctului de
vedere conștient. De aici, acele opinii înguste și ridicole, bine
cunoscute în istoria științelor, de care s-au împiedicat mulți cer-
cetători merituoși. Uneori, inconștientul unui astfel de bărbat se
încarnează într-o femeie.
659. Acest tip, cu siguranță cunoscut cititorului, apare, după
experiența mea, în principal la bărbați, după cum în genere la
ei gîndirea este o funcție care tinde să domine mult mai mult
decit la femei. Dacă ea ajunge să predomine la femei, e vorba,
pe cît pot să-mi dau seama, de o gîndire care însoțește o acti-
vitate intelectuală precumpănitor intuitivă.
660. Gîndirea tipului gîndire extravertită este pozitivă, adică
este creatoare. Ea duce fie la fapte noi, fie la interpretări gene-
rale ale unor materiale disparate furnizate de experiență. Jude-
cata ei este în general sintetică. Chiar și atunci cînd analizează,
ea construiește, căci transgresează descompunerea, rcalizînd o
nouă combinație, o nouă concepție care unește din nou, dar în
alt fel, ceea ce a fost divizat, sau adăugind ceva la substanța
dată. Acest fel de judecată poate fi numit predicativ. Oricum,
fapt caracteristic, el nu este niciodată absolut depreciator sau
destructiv, ci înlocuiește întotdeauna, prin alta, o valoare dis-
trusă, însușire derivînd din faptul că gîndirea acestui tip este, ca
să spun așa, canalul prin care se scurge, în principal, energia
vitală ce îi este proprie. Viața înaintînd necontenit se manifestă
în gîndirea sa prin aceea că imprimă ideilor un caracter progre-

382 TIPURI PSIHOLOGICE
siv șî creator. Gîndirea nu îi este stagnantă sau regresivă. Dar
ea devine astfel atunci cînd nu deține primatul la nivelul con-
științei. Cum într-un atare caz, gîndirea are o importanță relativ
mică, ea este lipsită și de caracterul unei activități vitale poziti-
ve. Ea urmează alte funcții, devine epimeteică, coboară aproape
la rangul de reflecție lentă, cu declanșare întîrziată, care se mul-
țumește să rumege trecutul, să-i disece și să-i digere. Deoarece
într-o astfel de situație elementul creator este deținut de altă
funcție, gîndirea nu mai este progresivă ci stagnantă. Judecata
ei dobîndește caracter de inerentă, cu alte cuvinte se limitează
cu totul la extensia substanței sale date, nedepășind-o niciodată.
Ea se mulțumește cu constatări mai mult sau mai puțin abstrac-
te, fără a conferi substanței experienței altă valoare decît aceea
cuprinsă de la început în ea. Judecata de inerentă a gîndirii se
orientează după obiect, respectiv constatarea sa se face întotdea-
una în sensul importanței obiective a experienței. De aceea ea
rămîne nu numai sub influența orientativă a datului obiectiv, ci
și sub aceea a experienței particulare despre care nu afirmă
nimic altceva care să nu fi fost deja cuprins în prealabil în ea.
Se poate observa această gîndire la oameni care nu pot să nu
adauge unei impresii sau unei experiențe o observație rezonabilă
și neîndoielnic valabilă, care însă nu depășește prin nimic sfera
experienței. O astfel de observație nu spune în esență decît:
„Am înțeles, voi reflecta la asta." Și lucrurile rămîn aici. O ast-
fel de judecată semnifică cel mult încadrarea unei experiențe
într-un context obiectiv, apartenența ei la acest cadru fiind ori-
cum de o evidență neechivocă.
661. Dacă însă o funcție, alta decît gîndirea, domină într-o
măsură mai mare conștiința, atunci gîndirea capătă, dacă este
conștientă și nu se află în dependență directă de funcția domi-
nantă, un caracter negativ. Subordonată funcției predominante,
gîndirea poate într-adevăr să pară pozitivă, dar o cercetare mai
amănunțită poate lesne demonstra că ea nu face altceva decît să
se situeze în ecou față de funcția predominantă, sprijinind-o cu
argumente, adesea în evidentă contradicție cu legile logice pro-
prii gîndirii. Această gîndire nu intră deci sub raza considerații-
lor de față. Noi ne ocupăm mai degrabă de natura acelei gîndiri

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 383
care nu se poate subordona primatului unei alte funcții, ci
rămîne credincioasă propriului principiu. Examinarea și cerce-
tarea acestei gîndiri este dificilă deoarece în cazuri concrete ea
este mai mult sau mai puțin refulată prin atitudinea conștiinței.
Ea trebuie de cele mai multe ori scoasă din adîncurile conștiin-
ței, dacă nu ajunge întîmplător, într-un moment ce scapă con-
trolului, singură la suprafață. Cel mai adesea, trebuie ademenită
cu întrebarea: „Dar ce gîndiți de fapt în adîncul dumneavoastră
despre asta?" Sau e necesar să se recurgă la un șiretlic, formu-
lindu-se întrebarea cam așa: „Ce credeți că gîndesc eu despre
acest lucru?" Această ultimă formă trebuie aleasă anume atunci
cînd gîndirea propriu-zisă este inconștientă și, de aceea, proiec-
tată. Atrasă astfel la suprafața conștiinței, gîndirea are însușiri
caracteristice, în virtutea cărora o denumesc negativă. Habitus-ul
ei este cel mai bine caracterizat de cuvintele „nimic decît".
Goethe a personificat această gîndire în figura lui Mefistofel.
Ea are mai ales tendința de a reduce obiectul judecății sale la o
banalitate oarecare și de a-i dezbrăca de orice importanță auto-
nomă, reprezentîndu-1 în dependență de altă banalitate. Dacă în-
tre doi oameni se ivește un conflict de natură aparent concretă,
atunci gîndirea negativă declară: „Cherchez la femmc!" Dacă
cineva combate sau apără o cauză, gîndirea negativă nu se întrea-
bă cu privire la importanța acelei cauze, ci: „Ce cîștigă, pro-
cedînd astfel?" Atribuită lui Moleschott, expresia „omul este ceea
ce mănîncă" aparține de asemenea acestui capitol, ca și alte
multe sentințe și concepții pe care e inutil să le reproduc aici.
662. Atît caracterul distructiv al acestei gîndiri, cit și utilitatea
ei ocazional limitată nu au nevoie de explicații suplimentare.
Mai există și o altă formă de gîndire negativă, greu de recunos-
cut ca atare la prima vedere, care este gîndirea teozofică, astăzi
în curs de răspîndire rapidă în toate părțile lumii, poate ca o
reacție la materialismul epocii imediat precedente. Aparent, gîn-
direa teozofică nu este reductivă, ea ridică totul la nivelul ideilor
transcendente, universale. Un vis de exemplu nu mai este doar
un vis, ci o experiență într-o „altă dimensiune". Realitatea pen-
tru moment încă neelucidată a telepatiei este explicată foarte
simplu prin „vibrațiile" care merg de la un ins la altul. O tul-

384 TIPURI PSIHOLOGICE
burare nervoasă obișnuită este explicată la fel de simplu ca fiind
rezultatul unei agresiuni la nivelul „corpului astral". Anumite
particularități antropologice ale locuitorilor de pe coasta atlan-
tică sînt explicate fără dificultate prin prăbușirea Atlantidei etc.
Nu trebuie decît să deschidem o carte de teozofie pentru a fi
striviți de constatarea că totul a fost deja lămurit și că „știința
spiritului" nu a mai lăsat nici o enigmă. Acest mod de gîndire
este de fapt tot atît de negativ ca și cel materialist. Concepînd
psihologia ca pe o modificare chimică a celulelor ganglionare
sau ca pe o extensie și contragere a apendicelor celulare ori ca
secreție interioară, modul de gîndire materialist este la fel de
superstițios ca și tcozofia. Singura deosebire stă în faptul că ma-
terialismul reduce totul la fiziologia care nouă ne este familiară,
în vreme ce teozofia reduce totul la conceptele metafizicii in-
diene. Visul nu este lămurit prin aceea că este redus la un sto-
mac supraîncărcat, după cum nici telcpatia nu este explicată prin
recursul la „vibrație". Căci ce este o „vibrație?" Ambele moduri
explicative nu sînt numai impotente, ci și distructive, împiedi-
cînd cercetarea serioasă a problemei prin aceea că recurg la o
pseudoexplicație, abătînd atenția de la obiect și îndreptînd-o în
primul caz către stomac, în cel de al doilea caz către vibrații
imaginare. Ambele moduri de gîndire sînt sterile și sterilizante.
Calitatea negativă rezultă din faptul că această gîndire este in-
descriptibil de ieftină, adică săracă în energic creatoare. Este o
gîndire situată la remorca altor funcții.
Simțirea
663. în atitudinea extravertită simțirea (das Fiihlen) se orien-
tează după datul obiectiv, adică obiectul este determinanta indis-
pensabilă a modului de simțire. Simțirea este în acord cu valori
obiective. Cine cunoaște sentimentul doar ca pe o stare de fapt
subiectivă nu va înțelege ușor esența simțirii extravertite, căci
aceasta s-a eliberat pe cit posibil de factorul subiectiv, supu-
nîndu-se în schimb cu totul influenței obiectului. Chiar și acolo
unde ea se dovedește aparent autonomă față de calitatea obiec-
tului concret, ea stă totuși sub înrîurirea valorilor tradiționale

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 385
sau altminteri general valabile. Eu mă pot simți împins către
predicatul „frumos" sau „bun", nu pentru că din motive subiec-
tive aș considera că obiectul este „frumos" sau „bun", ci pentru
că este convenabil a-i numi „frumos" sau „bun"; și convenabil
în măsura în care o judecată opusă ar tulbura situația afectivă
generală. în cazul unei judecăți afective convenabile nu este
nicidecum vorba de simulare sau de minciună, ci de un act de
inserare. Așa, de pildă, un tablou poate fi numit „frumos", de-
oarece un asemenea obiect, semnat de un nume cunoscut și agă-
țat într-un salon este în genere presupus a fi „frumos" sau de-
oarece predicatul „urît" ar putea jigni familia fericitului posesor
sau, in fine, deoarece vizitatorul nutrește intenția de a crea o
atmosferă afectivă plăcută, ceea ce pretinde ca totul să fie simțit
ca plăcut. Astfel de sentimente se orientează după măsura unor
determinante obiective. Ele sînt ca atare genuine și reprezintă
întreaga funcție vizibilă a simțirii. După cum gîndirea extraver-
tită se eliberează pe cît posibil de influențe subiective, tot astfel
și simțirea extravertită trebuie să. parcurgă un anume proces de
diferențiere pînă cînd se scutură de orice adaos subiectiv. Es-
timările care rezultă din actul afectiv corespund fie direct valo-
rilor obiective, fie cel puțin unor anumite măsuri de valoare tra-
diționale și universal răspîndite.
664. în virtutea acestui mod de simțire foarte mulți oameni
merg la teatru, la concert sau la biserică, și anume cu sentimente
pozitive corect măsurate. Tot lui i se datorează și moda, ca și
— ceea ce e cu mult mai prețios — sprijinul pozitiv și larg
răspîndit acordat unor demersuri sociale, filantropice și altora
de natură culturală. în astfel de ocazii, simțirea extravertită se
dovedește un factor creator. Fără această simțire de exemplu,
frumusețea și armonia relațiilor sociale ar fi de negîndit. în acest
sens simțirea extravertită reprezintă o forță la fel de binefăcătoa-
re, de rezonabilă ca și gîndirea extravertită. Efectul ei salutar
însă se pierde de îndată ce obiectul capătă o influență exagerată,
într-un astfel de caz, simțirea excesiv extravertită atrage perso-
nalitatea prea mult în obiect, cu alte cuvinte, obiectul absoarbe
persoana, ceea ce are drept rezultat faptul că simțirea își pierdo
caracterul personal care îi conferă farmec. Sentimentul devine

386 TIPURI PSIHOLOGICE
rece, obiectiv și își pierde credibilitatea. El trădează o intenție
secretă sau trezește o atare bănuială în mintea observatorului
imparțial. El nu mai lasă acea impresie plăcută și tonică ce în-
soțește întotdeauna o simțire genuină, ci dimpotrivă, sugerează
poza, comedia, chiar dacă intenția egocentrică este poate încă
total inconștientă. Un astfel de sentiment excesiv extravertit răs-
punde unor așteptări estetice, dar nu se mai adresează inimii, ci
doar simțurilor sau — și mai rău — doar intelectului. El poate
răspunde unei situații estetice, dar se limitează la ea și nu are
efect dincolo de ea. El a devenit steril. Dacă acest proces merge
mai departe, se dezvoltă o disociere ciudat contradictorie a sim-
țirii: aceasta pune stăpînire, cu evaluări afective, pe orice fel de
obiect și astfel se stabilesc numeroase relații care se contrazic
lăuntric. Cum acest lucru nu este compatibil cu un subiect în-
trucîtva marcat, sînt reprimate și ultimele resturi ale unui punct
de vedere cu adevărat personal. Subiectul este într-o asemenea
măsură absorbit de diferitele procese ale simțirii, îneît observa-
torului i se pare că nu mai există decît un proces, nu și un su-
biect, al simțirii. în această stare, simțirea și-a pierdut căldura
umană inițială, ea lasă impresia de poză, de inconstanță, de ceva
pe care nu se poate conta, iar în cazuri extreme, de isterie.
Tipul simțire extravertită
665. în măsura în care sentimentul este incontestabil o parti-
cularitate a psihologiei feminine, mai evidentă decît gîndirea,
tipurile cele mai marcate de simțire se vor găsi la sexul feminin.
Dacă simțirea extravertită deține primatul, avem de-a face cu
un tip de simțire extravertit. Exemplele care îmi vin aici în min-
te se referă fără excepție la femei. Acest tip de femeie trăiește
după cum îi dictează sentimentul. Ca urmare a educației, acesta
s-a dezvoltat ca o funcție adaptată și supusă controlului con-
științei, în cazuri care nu sînt extreme, sentimentul are caracter
personal, chiar dacă factorul subiectiv este în mare măsură re-
primat. Personalitatea apare, drept urmare, ca adaptată condiții-
lor obiective. Sentimentele corespund situațiilor obiective și va-
lorilor general valabile. Ceea ce nu se vede nicăieri mai bine ca

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 387
în cazul așa-numitei opțiuni în iubire. Iubit este bărbatul „potri-
vit", nu oricare altul; el este potrivit nu pentru că place esenței
subiective, ascunse, a femeii — ceea ce ea de cele mai multe
ori nici nu știe —, ci pentru că el corespunde, în ce privește
situația, vîrsta, averea, rangul, respectabilitatea familiei sale,
oricăror exigențe rezonabile. O asemenea formulare ar putea fi
ușor respinsă ca ironică și depreciatoare, dar eu sînt convins că
sentimentul de iubire al unei astfel de femei corespunde în între-
gime alegerii făcute de ea. Nu e vorba de ceva autentic, construit
rațional. Astfel de căsnicii „raționale" sînt nenumărate și nu din
cele mai rele. Aceste femei sînt soții și mame bune, alîta vreme
cît bărbații și copiii lor posedă constituția psihică obișnuită lo-
cului în care trăiesc. Poți simți „cum se cade" doar atunci cînd
nimic altceva nu tulbură sentimentul. De nimic însă nu este sim-
țirea mai tulburată ca de gîndire. Se înțelege de aceea că acest
tip își reprimă gîndirea la maximum. Nu trebuie să înțelegem
de aici că o astfel de femeie nu gîndește deloc; dimpotrivă, ea
poate gîndi chiar foarte mult și foarte bine, dar gîndirea ei nu
este niciodată sui generis, ci este întotdeauna o anexă epime-
teică a simțirii. Ceea ce nu poate simți, ea nu poate nici gîndi
conștient. „Doar nu pot să gîndesc ceea ce nu simt", mi-a spus
odată o pacientă pe un ton indignat. Ea poate gîndi atît cît îi
îngăduie sentimentul, în schimb respinge a limine orice conclu-
zie, oricît de logică, ce ar putea să ducă la un rezultat capabil
să tulbure sentimentul. Pur și simplu, o astfel de concluzie nu
este gîndită. Și în felul acesta ea prețuiește sau iubește tot ceea
ce, potrivit cu o evaluare obiectivă, este bun; restul nu pare să
existe decît în afara eului ei.
666. Această imagine se modifică atunci cînd importanța
obiectului sporește în grad. După cum am arătat deja, se produ-
ce o asemenea asimilare a subiectului prin obiect, îneît subiectul
simțirii ajunge în cele din urmă să dispară. Simțirea își pierde
caracterul personal, devine simțire în sine, și avem impresia că
personalitatea se dizolvă cu totul în sentimentul respectiv. De-
oarece, în viață, situațiile se înlocuiesc unele pe altele, declan-
șînd diferitele tonalități afective, uneori contrastînde, personali-
tatea se descompune în tot atîtea sentimente diferite. Aparent,

388 TIPURI PSIHOLOGICE
o dată sîntem într-un fel, altă dată, în cu totul alt fel; în realitate
însă, o asemenea multiplicitate a personalității este cu neputință.
Baza eului rămîne întotdeauna identică cu sine însăși și din
acest motiv se opune net stărilor afective în schimbare. Drept
urmare, observatorul nu mai vede în sentimentul manifestat ex-
presia personală a aceluia care simte, ci mai degrabă o alterare
a eului său, un capriciu. Potrivit cu gradul de disociere între eu
și starea afectivă corespunzătoare apar mai multe sau mai puține
semne ale dezbinării de sine, cu alte cuvinte atitudinea inițial
compensatoare a inconștientului se transformă în opoziție des-
chisă. Ceea ce se vede mai întîi în manifestări afective exage-
rate, de exemplu în predicate afective gălăgioase și inoportune,
cărora nu li se poate acorda credit. Ele sună a gol și nu conving.
Dimpotrivă, sugerează că în acest caz ar putea fi vorba de su-
pracompensarea unei rezistențe și că deci o astfel de judecată
afectivă ar putea să sune și cu totul altfel. Ceea ce, puțin mai
tîrziu, se și întimplă. Situația nu trebuie decît să se schimbe ușor
pentru ca același obiect să fie evaluat cu totul diferit. Rezultatul
unei astfel de experiențe este că observatorul nu poate lua în
serios nici una din judecăți. El începe prin a-și rezerva propria
judecată. Or, cum acest tip ține mai presus de orice la stabilirea
unui raport afectiv cu cei din preajma sa, sînt necesare eforturi
duble pentru a învinge rezerva acestora. Ceea ce duce la o în-
răutățire a situației prin instituirea unui circulus vitiosus. Cu cît
este mai accentuată relația afectivă cu obiectul, cu atît opoziția
inconștientă se apropie mai mult de suprafață.
667. Am văzut deja că tipul simțire extravertită își reprimă
cel mai adesea gîndirea, căci tocmai gindirea este cea mai în
măsură să tulbure simțirea. Din acest motiv și gîndirea, dacă
vrea să ajungă la un oarecare rezultat inechivoc, trebuie să ex-
cludă simțirea, căci nimic nu e în măsură să tulbure și să falsi-
fice mai mult valorile afective ca gîndirea. Ca funcție autonomă,
gîndirea tipului simțire extravertită este de aceea refulată. Dar,
cum am văzut, ea nu este cu totul refulată, ci doar în măsura în
care logica ei implacabilă impune concluzii care nu se acordă
cu sentimentul. Ea este acceptată ca slujitoare sau mai bine spus
ca sclavă a sentimentului. Coloana vertebrală îi este ruptă, ea

DESCRIERE GENERALA A TIPURILOR 389
nu se poate realiza conform cu propria-i lege. Or, cum totuși
există o logică și concluzii de o neîndurătoare exactitate, ele tre-
buie să se desfășoare undeva, dar în afara conștiinței, deci în
inconștient. Motiv pentru care conținutul inconștient al acestui
tip este în primul rînd o gîndire aparte. Ea este infantilă, arhaică
și negativă. Atîta timp cît simțirea conștientă își păstrează ca-
racterul personal, sau altfel spus, atîta timp cît personalitatea nu
este absorbită de diferitele stări afective, gîndirea inconștientă
funcționează compensator. Dacă însă personalitatea se disocia-
ză, desfăcîndu-se în stări afective contrarii, identitatea eului se
pierde, subiectul devine inconștient. Ajungînd în inconștient, su-
biectul se asociază cu gîndirea inconștientă și ajută gîndirii in-
conștiente să devină eventual conștiință. Cu cît relația afectivă
conștientă este mai puternică și sentimentul se depersonalizează
mai mult, cu atît mai puternică este și opoziția inconștientă. Lu-
crul acesta se exprimă prin faptul că tocmai obiectele cele mai
prețuite adună în jurul lor idei inconștiente; acestea ajung să dis-
trugă necruțător valoarea obiectelor. Gîndirea de tipul „nimic
decît" este aici la locul ei, căci ea distruge supremația sentimen-
tului înlănțuit de obiect.
668. Gîndirea inconștientă ajunge la suprafață sub forma idei-
lor subite, adesea de natură obsesională, al căror caracter gene-
ral este întotdeauna negativ și depreciator. Există de aceea la
femeile acestui tip momente în care cele mai rele gînduri se
prind de obiectele pe care sentimentul le evaluează la cea mai
înaltă cotă. Gîndirea negativă se folosește de toate prejudecățile
sau comparațiile infantile susceptibile a pune sub semn de între-
bare valoarea afectivă și recurge la toate instinctele primitive
spre a putea explica sentimentele printr-un „nimic decît". Re-
marc aici — o observație mai mult marginală — că în acest fel
se recurge și la inconșiientul colectiv, la totalitatea imaginilor
primordiale, din a căror prelucrare rezultă apoi din nou posibi-
litatea unei regenerări pe altă bază a atitudinii.
669. Principala formă de nevroză a acestui tip este isteria cu
lumea ei de reprezentări inconștiente, infantil sexuale care o ca-
racterizează.

390 TIPURI PSIHOLOGICE
Rezumatul tipurilor raționale
670. Numesc cele două tipuri de mai sus raționale sau judi-
cative, deoarece sînt definite de primatul funcțiilor raționale ale
judecății. Le caracterizează în genere faptul de a-și subordona
în bună măsură viața judecății raționale. Oricum însă, trebuie să
se ia în considerare perspectiva adoptată, respectiv punctul de
vedere al psihologiei subiective a individului sau acela al ob-
servatorului care percepe și judecă din afară. Acest observator
ar putea foarte bine să ajungă la o judecată contrară, și anume
atunci cînd sesizează doar intuitiv și apoi judecă ceea ce se pe-
trece, în totalitatea ei, viața acestui tip nu este niciodată depen-
dentă doar de judecata rațională ci și, în aceeași mare măsură,
de iraționalitatea inconștientă. Cel care observă doar ceea ce se
petrece, fără a se preocupa de economia interioară a conștiinței
individului, poate fi ușor izbit mai mult de iraționalitatea și de
caracterul accidental al unor anumite manifestări inconștiente
ale individului, decît de raționalitatea intențiilor și a motivațiilor
sale conștiente. îmi întemeiez judecata pe ceea ce individul sim-
te că este psihologia sa conștientă. Recunosc însă că aș putea
tot atît de bine interpreta și reprezenta exact pe dos o astfel de
psihologie. Sînt de asemenea convins că, dacă aș avea eu însumi
o altă psihologie individuală, aș descrie ca fiind iraționale tipurile
raționale, pornind invers, de la inconștient. Această împrejurare
îngreunează reprezentarea și înțelegerea realităților psihologice
într-un mod care nu trebuie subapreciat și sporește nemăsurat
posibilitatea neînțelegerilor. Discuțiile care rezultă de aici sînt
de regulă fără speranță, căci cuvintele unuia alunecă pe lingă
celălalt fără să-i atingă. Această experiență a constituit pentru
mine un argument în plus în favoarea întemeierii descripției pe
psihologia subiectiv conștientă a individului, care este în măsură
să ofere un anume sprijin obiectiv, cu desăvîrșire absent în
eventualitatea întemeierii unei legități psihologice pe incon-
știent, în atare situație, obiectul nu ar avea nimic de spus, căci
el știe despre orice mai mult decît despre propriul inconștient.
Judecata ar fi atunci lăsată în seama observatorului, a subiectu-
lui — o garanție sigură că acesta se va sprijini pe propria psi-

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 391
hologie individuală pe care o va atribui insului observat. Este,
după părerea mea, cazul psihologiei lui Freud cit și al celei a
lui Adler. Individul este lăsat aici la bunul plac al observatorului
care judecă. Ceea ce nu se întîmplă atunci cînd drept bază de
pornire este luată psihologia conștientă a celui observat. într-o
astfel de situație el este cel competent, căci numai el își cu-
noaște motivele conștiente.
671. Raționalitatea conduitei conștiente a acestor două tipuri
semnifică o excludere conștientă a întîmplătorului și a non-ra-
ționalului. Judecata rațională reprezintă in această psihologie o
forță care constrînge dezordinea și accidentalul evenimentelor
reale să ia forme, sau cel puțin încearcă să le constrîngă. în felul
acesta, pe dc-o parte există o alegere determinată a posibilită-
ților vieții, acceptîndu-se conștient doar ceea ce este conform
cu rațiunea, pe de altă parte, autonomia și influența acelor
funcții psihice care slujesc percepției evenimentelor sînt sub-
stanțial limitate. Limitarea senzației și a intuiției nu este, firește,
absolută. Ele există și aici ca pretutindeni, doar că în acest caz
produsele lor sînt supuse alegerii judecății raționale. De pildă,
nu forța absolută a senzației este determinantă pentru motivarea
acțiunii, ci judecata.
672. Funcțiile perceptive au în anume sens destinul simțirii
în cazul primului tip, și pe acela al gîndirii, în cazul celui de al
doilea tip. Ele sînt relativ refulate și de aceea în stare mai puțin
diferențiată. Această împrejurare conferă inconștientului ambe-
lor noastre tipuri o marcă particulară: ceea ce oamenii fac con-
știent și intenționat este conform cu rațiunea (conform cu rațiu-
nea lor'.): ceea ce li se întîmplă însă corespunde pe de-o parte
caracterului senzațiilor infantil primitive, iar, pe de altă parte,
tocmai unor astfel de intuiții. Voi încerca să arăt în capitolele
următoare ce înțeleg prin aceste noțiuni. Oricum, ceea ce se pe-
trece cu aceste tipuri este irațional (evident, din unghiul lor de
vedere!). Deoarece există foarte mulți oameni care trăiesc mai
mult din ceea ce li se întîmplă decît din ceea ce întreprind în
scop rațional, se poate ivi o situație în care cineva să considere,
în urma unei analize minuțioase, că ambele tipuri sînt iraționale.
Trebuie să-i dăm dreptate, acceptînd ideea că nu de puține ori

392 TIPURI PSIHOLOGICE
inconștientul cuiva face o impresie mult mai puternică decît
conștientul său și că faptele sale cîntăresc adesea mai greu decît
motivațiile sale raționale.
673. Raționalitatea ambelor tipuri este orientată obiectiv, de-
pendentă de datul obiectiv. Ea corespunde cu ceea ce colectivi-
tatea consideră a fi rațional. Pentru subiectivitatea lor nu este
rațional decît ceea ce trece în ochii tuturor drept rațional. Dar
și rațiunea este în bună măsură subiectivă și individuală. în ca-
zul nostru, această latură este refulată, și anume cu atît mai mult
cu cît este mai mare importanța obiectului. Subiectul și rațiunea
subiectivă sînt de aceea întotdeauna amenințate de refulare și
dacă se lasă acesteia pradă, cad sub dominația inconștientului
care în acest caz posedă particularități cu deosebire neplăcute.
Am vorbit deja de gîndirea sa. Se adaugă senzații primitive ma-
nifestate constrîngător, cum ar fi patima anormală, obsesivă a
plăcerii, care poate îmbrăca orice formă, sau intuiții primitive
care se pot transforma într-un adevărat chin pentru cel în cauză
și pentru cei din imediata sa apropiere. Se adulmecă sau se pre-
supune la alții tot ceea ce e neplăcut și penibil, respingător, urît
sau rău, și nu o dată e vorba de jumătăți de adevăr destinate
mai mult ca orice să producă neînțelegeri de cea mai veninoasă
speță. Ca urmare a influenței puternice exercitate de conținutu-
rile inconștiente opuse, apare adesea inevitabil o transgresare a
regulilor conștiente ale rațiunii, respectiv se produce o izbitoare
dependență de evenimente accidentale care, în virtutea fie a for-
ței lor senzoriale, fie a importanței lor inconștiente, dobîndesc
o influență constrîngătoare.
Senzația
674. în atitudinea extravertită, senzația {das Empfinderi) este
precumpănitor determinată de obiect. Ca percepție senzorială,
senzația depinde, firește, de obiect. Dar tot atît de firesc, ea de-
pinde și de subiect, de unde și faptul că există o senzație su-
biectivă care, potrivit naturii ei, este cu totul diferită de senzația
obiectivă. în atitudinea extravertită, componenta subiectivă a
senzației e inhibată sau refulată, în măsura în care e vorba de

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 393
utilizarea ei conștientă. Tot astfel, senzația ca funcție irațională
este relativ refulată atunci cînd predomină gîndirea sau simțirea,
cu alte cuvinte senzația funcționează doar cînd atitudinea con-
știentă, judicativâ, transformă percepțiile întîmplătoare în conți-
nuturi ale conștiinței, respectiv le realizează. Funcția senzorială
sensu strictiori este, firește, absolută; de pildă, se vede și se
aude tot ceea ce e fiziologic posibil, dar nu totul atinge acea
valoare de prag pe care trebuie să o posede orice percepție ca
să fie și apercepută. Lucrurile se schimbă atunci cînd nici o altă
funcție, în afară de senzație, nu predomină. în acest caz, sen-
zația obiectului nu suferă nici excludere nici refulare (cu ex-
cepția componentei subiective de care am amintit). Senzația este
determinată precumpănitor de obiect, iar obiectele care declan-
șează cea mai puternică senzație sînt esențiale pentru psihologia
individului. Apare astfel o dependență eminamente senzorială
de obiect. Senzația este de aceea o funcție vitală, dotată cu cel
mai puternic instinct vital. în măsura în care declanșează sen-
zații, obiectele sînt valabile și, pe cît îngăduie senzațiile, sînt
înregistrate de conștiință, indiferent dacă ele convin sau nu ju-
decății raționale. Criteriul valorii lor stă doar în forța senzației
condiționată de calitățile lor obiective. Drept urmare, toate pro-
cesele obiective intră în conștiință în măsura în care declanșează
în genere senzații. Dar în atitudinea extravertită, numai obiec-
tele sau procesele concrete, senzorial perceptibile produc sen-
zații, și anume doar senzații pe care oricine și oricînd le-ar con-
sidera concrete. Individul este astfel orientat doar de realitatea
care cade sub simțuri. Funcțiile judicative se situează sub rea-
litatea concretă a senzației și posedă de aceea toate caracteristi-
cile funcțiilor mai puțin diferențiate, respectiv o oarecare nega-
tivitate cu trăsături infantil-arhaice. Evident că funcția opusă
senzației, anume percepția inconștientă sau intuiția, este cel mai
puternic atinsă de refulare.
Tipul senzație extravertită
675. Nu există nici un alt tip uman comparabil în materie de
realism cu tipul senzație extravertită. Simțul obiectiv al realității

394 TIPURI PSIHOLOGICE
este la el extraordinar de dezvoltat. El acumulează în cursul vie-
ții experiențe reale, legate de obiecte concrete, și cu cît este mai
pronunțat, cu atît uzează mai puțin de experiențele sale. în unele
cazuri, trăirea sa nu merită nicidecum numele de „experiență".
Ceea ce simte îi slujește cel mult drept călăuză către noi senzații
și orice noutate ivită în cercul său de interese este dobîndită pe
calea senzației și este destinată acesteia. în măsura in care în-
clinăm să socotim perfect rezonabil un simț pronunțat al rea-
lității, vom considera că acești oameni sînt foarte rezonabili. în
fapt, ei nu sînt deloc, căci ascultă atît de senzația produsă de o
întîmplare irațională, cît și de aceea care provine de la un eve-
niment rațional. Un astfel de tip — de cele mai multe ori c vor-
ba, după cît se pare, de bărbați — nu consideră că este „aservit"
senzației. Această expresie îl va face mai degrabă să zîmbească,
socotind-o total inadecvată, căci pentru ci senzația este manifes-
tare concretă a vieții; ea înseamnă pentru el o bogăție de viață
reală. Intenția lui vizează plăcerea concretă, tot astfel și mora-
litatea lui. Căci adevăratul hedonism își are morala lui specială,
moderația și legitatea lui, generozitatea și spiritul lui de sacrifi-
ciu. Tipul senzație extravertită nu are nevoie să fie o brută sen-
zuală, ci își poate nuanța trăirea pînă la maxima puritate este-
tică, fără a fi necredincios, chiar în senzația cea mai abstractă,
principiului senzației obiective ce îi este propriu. Ciceronele lui
Wulfcn2, reprezentînd plăcerea cea mai lipsită de scrupul a
vieții, este confesiunea necosmetizată a unui astfel de tip. Din
acest punct de vedere cartea merită să fie citită.
676. Pe o treaptă inferioară, acest tip este omul realității tan-
gibile, care nu înclină către reflecție și nu are intenții domina-
toare. Scopul său constant este să simtă obiectul, să aibă senzații
și, pe cît posibil, să le savureze. Nu este un ins lipsit de ama-
bilitate, dimpotrivă, posedă adesea capacitatea agreabilă și vie
de a se desfăta, fiind uneori un chefliu bine dispus, alteori un
estet rafinat. în primul caz, marile probleme ale vieții depind de
un prînz mai mult sau mai puțin copios, în al doilea caz, ele
2 Willem van Wulfen, Der Genufimeiisch; ein Cicerone im riicksichtslosen
Lebensgenufi, 1911.

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 395
sînt o chestiune de gust. A avea senzații reprezintă pentru el
esențialul, punctul culminant al dorințelor sale. în ce îl privește,
nimic nu poate fi mai concret și mai real; supozițiile care îl
însoțesc sau îl depășesc sînt admise doar în măsura în care îi
intensifică senzația. Ele nu trebuie să o intensifice nicidecum
într-un sens agreabil, căci acest tip este nu un desfrînat obișnuit,
ci un ins care caută doar senzația cea mai puternică, pe care,
potrivit naturii sale, el nu o poate primi dccît din afară. Ceea ce
vine dinăuntru i se pare maladiv și condamnabil. în măsura în
care gîndește și simte, el readuce totul la o bază obiectivă, res-
pectiv la influențe venind dinspre obiect, indiferent la distor-
sionările oricît de acuzate ale logicii. Realitatea palpabilă îl re-
laxează în orice împrejurări. Din acest punct de vedere, este de
o credulitate neașteptată. Fără să reflecteze prea mult, va atribui
un simptom psihogen unei scăderi barometrice, existența unui
conflict psihic, în schimb, îi va apărea ca o reverie anormală.
Iubirea lui se întemeiază fără doar și poate pe farmecul sensibil
al obiectului. în măsura în care este normal, se adaptează în chip
izbitor la realitatea dată, izbitor căci întotdeauna vizibil. Idealul
său este realul, în această privință e plin de scrupule. Nu arc
idealuri în materie de idei și — de aceea — nici un motiv să
se comporte cumva ca un străin față de realitatea efectivă. Ceea
ce se vede în toate aspectele sale exterioare. Se îmbracă bine,
corespunzător condiției sale, la el se bea și se mănîncă bine, se
stă comod sau cel puțin se înțelege că gustul său rafinat poate
ridica unele pretenții față de cei din jur. Izbutește chiar să con-
vingă că anumite sacrificii de dragul stilului merită cu prisosință
să fie făcute.
677. Cu cît precumpănește însă mai mult senzația, fâcînd să
dispară subiectul în spatele ei, cu atît acest tip devine mai dez-
agreabil. El evoluează fie către o senzualitate grosolană, fie că-
tre un estetism rafinat și lipsit de scrupul. Oricît de indispensabil
îi este obiectul, el îl devalorizează ca existînd în și prin sine
însuși. El violentează și oprimă în mod mîrșav obiectul, utilizîn-
du-1 doar ca prilej de senzație. Atașamentul față de obiect este
împins la extrem. Astfel însă inconștientul este obligat să treacă
de la rolul său compensator la opoziție fățișă. Mai cu seamă

396 TIPURI PSIHOLOGICE
intuițiile refulate apar sub formă de proiecții asupra obiectului.
Cele mai aventuroase supoziții ies acum la iveală; dacă e vorba
de un obiect sexual, atunci geloziile imaginare joacă un rol con-
siderabil, la fel și stările de angoasă. în cazuri grave, se dezvoltă
tot felul de fobii, mai ales simptome obsesive. Conținuturile pa-
tologice au un caracter remarcabil de irealitate, adesea de nuanță
morală și religioasă. Se dezvoltă nu o dată un spirit cîrcotaș so-
fisticat, o morală ridicol de scrupuloasă și o religiozitate primi-
tivă, superstițioasă și „magică" ce recurge la rituri abstruze.
Toate acestea provin din funcțiile refulate, mai puțin diferenția-
te, care în astfel de cazuri se opun net conștiinței și se manifestă
cu atît mai izbitor cu cît par să se sprijine pe cele mai absurde
premise, în totală opoziție cu simțul conștient al realității. în-
treaga cultură a simțirii și gîndirii apare, în această personalitate
secundă, desfigurată într-o primitivitate patologică; rațiunea este
sofisticare și despicare a firului în patru, morala este moralizare
seacă și fariseism vădit, religia este superstiție absurdă, capaci-
tatea de instruire, acest nobil dar al omului, este subtilitate per-
sonală hipertrofiată, adulmecare a fiecărui colț, care în loc să
ducă departe se pierde în îngustimea unei meschinării preaome-
nești.
678. Caracterul obsesiv special al simptomelor nevrotice re-
prezintă contrapartida inconștientă a relaxării morale conștiente
a unei atitudini doar senzitive care, din unghiul de vedere al
judecății, acceptă neselectiv tot ceea ce i se înfățișează. Cu toate
că absența premiselor la tipul senzație nu înseamnă defel lipsa
absolută a legilor și a limitelor, nu e mai puțin adevărat că, în
cazul său, limitarea esențială izvorîtă din judecată dispare. Ju-
decata rațională reprezintă o constrîngere conștientă pe care ti-
pul rațional și-o asumă, s-ar zice, de bunăvoie. Această constrîn-
gere este exercitată la tipul senzație de către inconștient. în plus,
tocmai în virtutea existenței judecății, atașamentul de obiect al
tipului rațional nu deține niciodată importanța care revine re-
lației necondiționate cu obiectul a tipului senzație. Atunci cînd
atitudinea sa ajunge la o unilateralitate anormală, el riscă să fie
absorbit de inconștient într-o măsură tot atît de mare pe cît fu-
sese conștient legat de obiect. Odată nevrozat, el este mult mai

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 397
greu de tratat pe cale rațională, deoarece funcțiile către care se
îndreaptă medicul se află într-o stare relativ nediferențiată și de
aceea se poate conta puțin sau deloc pe ele. E nevoie adesea să
se recurgă la mijloace de presiune afectivă pentru a-i conștien-
tiza acestui tip ceva.
Intuiția
679. Intuiția (die Intuition) ca funcție a percepției inconștien-
te se îndreaptă în atitudinea extravertită în întregime către obiec-
te exterioare. Deoarece intuiția este în principal un proces
inconștient, esența ei este foarte greu de sesizat conștient. în
conștiință, funcția intuitivă se înfățișează ca o anume atitudine
expectativă, o reprezentare și o privire introspectivă, în care în-
totdeauna doar rezultatul ulterior poate să ateste partea care re-
vine vederii în interior și cea care revine într-adevăr obiectului.
După cum senzația, atunci cînd predomină, nu este doar un pro-
ces reactiv, fără altă importanță pentru obiect, ci mai degrabă o
actio care pune mîna pe obiect și îl modelează, tot astfel și in-
tuiția nu este doar percepție, doar reprezentare, ci un proces
creator, activ care pune în obiect tot atît cît și ia din el. După
cum își extrage în mod inconștient reprezentarea din obiect, tot
astfel el produce inconștient și un efect în obiect. Intuiția mijlo-
cește mai întîi doar imagini și reprezentări de relații și de ra-
porturi care nu pot fi obținute prin alte funcții sau pot fi obținute
doar pe căi foarte ocolite. Aceste imagini posedă valoarea unor
cunoștințe anume care influențează hotărîtor acțiunea în măsura
în care accentul principal cade pe intuiție. în acest caz, adapta-
rea psihică se întemeiază aproape exclusiv pe intuiții. Gîndirea,
simțirea și senzația sînt relativ refulate, aceasta din urmă fiind
cea mai afectată, deoarece ea, în calitate de funcție senzorială
conștientă, obstaculează cel mai mult intuiția. Senzația tulbură
intuiția pură, lipsită de prejudecăți, naivă, prin excitații senzo-
riale inoportune care orientează privirea către suprafețe fizice,
deci tocmai către lucrurile dincolo de care intuiția încearcă să
ajungă. Deoarece în atitudinea extravertită intuiția se orientează
către obiect, ea se apropie de fapt foarte mult de senzație, căci

398 TIPURI PSIHOLOGICE
este aproape tot atît de verosimil ca atitudinea de expectativă în
fața obiectelor exterioare să se poată sluji de senzație. Dar pen-
tru ca intuiția să funcționeze, senzația trebuie să fie în bună mă-
sură reprimată. Prin senzație înțeleg în acest caz senzația sen-
zorială simplă și directă ca dat fiziologic și psihic ferm conturat.
E necesar să se stabilească acest lucru în mod expres, căci dacă
îl voi întreba pe intuitiv după ce se orientează, îmi va vorbi de
lucruri care seamănă riguros exact cu senzațiile senzoriale. El
se va sluji chiar de expresia „senzație". El arc într-adevăr sen-
zații, dar se orientează nu după ele, ci ele îi servesc drept punct
de sprijin pentru reprezentări intuitive. Ele sînt alese în virtutea
unor premise inconștiente. Nu cea mai puternică senzație fizio-
logică este aceea care dobîndește valoarea maximă, ci oricare
alta, căreia atitudinea inconștientă a intuitivului îi sporește sen-
sibil valoarea. Ea capătă uneori o importanță majoră și apare în
conștiința intuitivului sub forma unei senzații pure, ceea ce, de
fapt, ea nici nu este.
680. După cum în atitudinea extravertită senzația tinde să ai-
bă cea mai puternică realitate, deoarece numai astfel se creează
aparența unei vieți plenare, tot așa și intuiția tinde să sesizeze
posibilitățile cele mai mari, întrucît prin reprezentarea posibi-
lităților presimțirea este satisfăcută în chipul cel mai plenar. In-
tuiția tinde să descopere posibilitățile conținute în datul obiectiv,
de aceea ea și este în calitate de simplă funcție coordonată (și
anume, atunci cînd nu este predominanță), mijlocul auxiliar care
acționează automat atunci cînd nici o altă funcție nu poate găsi
o ieșire dintr-o situație pe toate laturile închisă. Dacă însă predo-
mină intuiția, atunci toate situațiile obișnuite de viață se înfăți-
șează ca niște spații închise pe care ea urmează să le deschidă.
Ea caută necontenit ieșiri și posibilități noi de viață exterioară.
Pentru atitudinea intuitivă orice situație de viață devine în scurt
timp o închisoare, un fel de lanțuri strivitoare ce împing la găsi-
rea de soluții. Obiectele apar episodic ca posedînd aproape o
valoare exagerată, anume atunci cînd au a se pune în slujba unei
soluții, a unei eliberări, a găsirii unei noi posibilități. De îndată
însă ce și-au îndeplinit misiunea în calitate de treaptă sau de
punte, ele își pierd, s-ar zice, orice valoare și sînt îndepărtate ca

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 399
anexe incomode. Un fapt real are valoare în măsura în care des-
chide noi posibilități capabile să îl transgreseze și care totodată
îl pot elibera pe individ de el. Posibilitățile care apar sînt motive
constrîngătoare, cărora intuiția nu i se poate sustrage și cărora
ea le sacrifică totul.
Tipul intuiție extravertită
681. Acolo unde domină intuiția, apare o psihologie aparte,
inconfundabilă. Deoarece intuiția se orientează după obiect, ea
manifestă o dependență puternică de situații exterioare, dar na-
tura acestei dependențe este cu totul diferită de aceea a tipului
senzație. Intuitivul nu e de găsit acolo unde sînt valori reale,
unanim acceptate, ci întotdeauna acolo unde avem de-a face cu
posibilități. El posedă un fler fin pentru ceea ce e încă în ger-
mene și anunță un viitor promițător. Nu c niciodată de găsit în
situații stabile, care există de multă vreme, sînt solid întemeiate
și au o valoaie general recunoscută, dar limitată. De vreme ce
se află necontenit în căutarea de noi posibilități, situațiile stabile
amenință să-i sufoce. Ce-i drept, el ia în stăpînire cu o mare
intensitate, uneori cu un entuziasm extraordinar, obiecte și căi
noi pentru ca apoi, de îndată ce le-a măsurat acestora întinderea
și a intuit că nu se mai pot dezvolta considerabil în viitor, să le
abandoneze cu răceală, cu nepăsare și parcă fără amintire. Atîta
timp cît există o posibilitate, intuitivul este legat de ea prin forța
destinului. Este ca și cum întreaga-i existență s-ar absorbi în
noua situație. Ai impresia, pe care el o împărtășește, că a ajuns
la o cotitură definitivă în viață și că de acum încolo nu va mai
putea să gîndească și să simtă altminteri. Oricit de rezonabil și
de oportun este totul, oricîte argumente ar pleda în favoarea sta-
bilității, nimic nu îl va împiedica însă ca într-o bună zi să con-
sidere aceeași situație, care mai înainte îi păruse o eliberare sa-
lutară, drept închisoare, și să acționeze în consecință. Nici
rațiunea, nici sentimentul nu îl pot opri sau face să dea înapoi
în fața unei noi posibilități, chiar dacă ea este eventual în con-
tradicție cu convingerile sale de pînă atunci. Gîndirea și sim-
țirea, comportamentele indispensabile ale convingerii, sînt la el

400 TIPURI PSIHOLOGICE
funcții mai puțin diferențiate care nu dispun de o greutate ho-
tăritoare și care ca atare nu sînt în măsură să opună o rezistență
de durată forței intuiției. Și totuși aceste funcții, singure, sînt
capabile să compenseze eficient primatul intenției, conferind in-
tuitivului judecata care lui, în calitate de tip, îi lipsește cu de-
săvîrșire. Moralitatea intuitivului nu este nici intelectuală, nici
afectivă; el are o morală a sa anume, respectiv fidelitatea față
de propria intuiție și supunerea de bunăvoie față de forța aces-
teia. Grija pentru bunăstarea celor din jurul său este mică. Bu-
năstarea fizică a acestora constituie pentru el un argument tot
atît de puțin temeinic ca și propria lui bunăstare. Tot atît de pu-
țin respect are și pentru convingerile și obișnuințele de viață ale
mediului său, în așa fel încît trece nu o dată drept aventurier
imoral și lipsit de scrupule. Deoarece intuiția lui se ocupă de
obiecte exterioare și presimte posibilitățile exterioare, el se în-
dreaptă bucuros către îndeletniciri care îi permit să-și dezvolte
pe cit posibil mai complex însușirile. Numeroși negustori, între-
prinzători, speculanți, agenți, politicieni etc. aparțin acestui tip.
682. Tipul intuiție extravertită apare la femei mai frecvent
decît la bărbați. La ele, activitatea intuitivă se manifestă mai
puțin profesional și mai mult social. Femeile de acest gen se
pricep să exploateze toate mijloacele sociale, să înnoade tot fe-
lul de legături mondene, să găsească bărbați de viitor, pentru ca
apoi să renunțe la tot pentru o nouă posibilitate.
683. E de la sine înțeles că un astfel de tip este atît din punct
de vedere economic, cît și din acela al provocării culturii extrem
de important. Dacă este bun din fire, adică nu prea egoist, el își
poate dobîndi merite enorme ca inițiator sau cel puțin ca pro-
motor al oricăror activități de început. El este avocatul natural
al tuturor minorităților care promit. Deoarece e în stare să sesi-
zeze intuitiv anumite însușiri și posibilități atunci cînd se orien-
tează mai puțin după lucruri și mai mult după oameni, el poate
să-și „facă" oameni. Nimeni ca el nu posedă o mai mare capa-
citate de a insufla semenilor săi curaj sau entuziasm pentru o
nouă cauză, chiar dacă el o va abandona în foarte scurt timp.
Cu cît intuiția îi este mai puternică, cu atît subiectul său se con-
topește mai mult cu posibilitatea întrezărită. El o însuflețește, o

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 401
reprezintă intuitiv cu o căldură convingătoare, o încarnează ca
să spun așa. Pentru el, ea nu este comedie, ci destin.
6S4. Această orientare își are primejdiile ei mari, căci intui-
tivul își risipește prea ușor viața, însuflețind oameni și lucruri
și răspîndind în jurul lui o plenitudine de viață pe care însă nu
el o trăiește, ci ceilalți o trăiesc. Dacă ar putea să se fixeze la
un lucru anume, ar culege roadele muncii sale, dar foarte repede
trebuie să alerge după o nouă posibilitate și să-și părăsească pă-
mînturile abia însămînțate de pe care alții vor strînge recolta.
La sfîrșit pleacă cu mîinile goale. Dacă lasă însă lucrurile să
ajungă atît de departe, intuitivul are și propriul inconștient îm-
potriva lui.
685. Inconștientul intuitivului prezintă o anume asemănare cu
acela al tipului senzitiv. Gîndirea și simțirea sînt relativ refulate
și formează în inconștient gînduri și sentimente infantil-arhaicc,
comparabile cu acelea ale tipului opus. Ele apar sub formă de
proiecții intensive și sînt tot atît de absurde ca acelea ale tipului
senzație, doar că le lipsește, cred, caracterul mistic; ele se referă
de cele mai multe ori la lucruri cvasireale, precum supoziții
sexuale, financiare și de altă natură, ca de pildă flerul pentru
boli ascunse. Această deosebire este produsă, s-ar zice, de refu-
larea senzațiilor reale. Acestea din urmă se fac, de regulă, ob-
servate și prin aceea că intuitivul se leagă brusc de o femeie
nepotrivită lui, respectiv de un bărbat nepotrivit ei, și anume ca
urmare a faptului că aceste persoane au atins sfera de senzații
arhaice. De aici rezultă o legătură obsesională inconștientă cu
obiectul, a cărei lipsă de perspectivă este cel mai adesea ne-
echivocă, într-un astfel de caz avem de-a face cu un simptom
obsesional, absolut caracteristic pentru acest tip. Nesupunîndu-și
deciziile judecății raționale, ci exclusiv perceperii de posibilități
întîmplătoare, el revendică aceeași libertate și independență ca
și tipul senzație. El iese din limitele impuse de rațiune și, în
nevroză, cade pradă constrîngerilor inconștiente, sofisticării,
subtilității hipertrofiate și atașamentului obsesional față de sen-
zația obiectului. în conștiință el trădează cu suverană superio-
ritate și brutalitate senzația și obiectul perceput. Nu în sensul că
s-ar socoti pe sine superior și brutal, ci în acela că pur și simplu

402 TIPURI PSIHOLOGICE
nu vede obiectul vizibil oricui, că trece pe lingă el la fel ca tipul
senzație pe lîngă sufletul obiectului pe care nu îl vede. Motiv
pentru care obiectul se răzbună tîrziu sub forma ipohondriilor
obsesionale, a fobiilor și a tot felul de alte senzații fizice absur-
de.
Rezumatul tipurilor iraționale
686. Denumesc iraționale cele două tipuri precedente pentru
motivul deja amintit, după care ele nu își întemeiază conduita
pe judecăți raționale, ci pe forța absolută a percepției. Percepția
lor se orientează după evenimcnțialul propriu-zis, fără interven-
ția selectivă a judecății. în această privință, ele dețin o superi-
oritate semnificativă asupra primelor două tipuri raționale. Eve-
nimențialul obiectiv este legic și întîmplâtor. Legic fiind, el este
accesibil rațiunii, întîmplător fiind, el este inaccesibil rațiunii.
S-ar putea spune și invers, anume că socotim legic acel aspect
al evenimențialului care apare rațiunii noastre ca atare, și întîm-
plător, acela în care nu descoperim nici o legitate. Postulatul
unei legități universale rănii tic singurul postulat al rațiunii noas-
tre, nu însă și al funcțiilor noastre perceptive. Neîntemeindu-se
în nici un fel pe principiul rațiunii și pe postulatul ei, ele sînt
de natură irațională. De aceea, în conformitate cu natura lor, nu-
mesc aceste tipuri de percepție, iraționale.
687. Ar fi însă cu desăvîrșire incorect să le considerăm „ne-
rezonabile" pentru că subordonează judecata percepției. Ele nu
sînt decît empirice; într-un grad foarte înalt se întemeiază ex-
clusiv pe experiență, și o fac atît de exclusiv îneît judecata lor
nu poate de cele mai multe ori să țină pasul cu experiența lor.
Totuși, funcțiile judicative există, doar că existența lor se des-
fășoară în mare parte în inconștient. Și cum inconștientul, in
ciuda separării sale de subiectul conștient, se manifestă mereu,
se observă și în viața tipurilor iraționale judecăți și acte opțio-
nale izbăvitoare care se ivesc sub formă de aparente sofisticări,
de manie a judecății reci, de selectare aparent premeditată de
persoane și situații. Aceste trăsături poartă o pecete infantilă și
chiar primitivă; uneori ele sînt izbitor de naive, alteori sînt și

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 403
lipsite de considerație, brutale și violente. Celui care are o ati-
tudine rațională i s-ar putea ușor părea că astfel de oameni ar fi
potrivit caracterului lor adevărat, raționaliști și interesați în sens
rău. Această apreciere s-ar potrivi însă doar inconștientului lor,
nu și psihologiei lor conștiente care, orientată în întregime pe
percepție, este inaccesibilă judecății raționale, în virtutea naturii
ei iraționale. în fine, s-ar putea ca pentru atitudinea rațională, o
astfel de aglomerare de întîmplări accidentale nici să nu merite
numele de „psihologie". Tipul irațional compensează această ju-
decată defavorabilă prin impresia pe care i-o face tipul rațional:
el vede în acesta din urmă o ființă doar pe jumătate vie, al cărei
unic scop ar sta în faptul de a pune în lanțurile rațiunii și de a
sufoca prin judecăți tot ceea ce e viu. Evident, e vorba aici de
cazuri extreme, dar ele apar.
688. Judecat după ceea ce i se întîmplă, tipul irațional ar pu-
tea să pară tipului rațional un raționalist de calitate inferioară.
Lui nu i se întîmplă, într-adevăr, nimic fortuit — în asta este
maestru —, ci judecata rațională și intenția rațională sînt acelea
care îi ies în cale. Fapt care pentru tipul rațional este de o in-
conceptibilitate comparabilă doar cu uimirea tipului irațional ca-
re descoperă că cineva situează ideile raționale mai presus de
evenimentele vii și reale. Așa ceva i se pare acestuia incredibil.
De regulă, e inutil a voi să-i propui un principiu în această di-
recție, căci el ignoră și respinge chiar orice înțelegere rațională,
tot așa precum pentru tipul rațional ideea de a face un contract
fără consultări și angajamente reciproce este de negîndit.
689. Aceste considerații mă conduc la problema relațiilor psi-
hice între reprezentanții diverselor tipuri în psihiatria mai nouă.
Relația psihică este desemnată prin noțiunea de „raport", împru-
mutată terminologiei școlii franceze de hipnoză. Raportul constă
în primul rînd în sentimentul unui acord existent în pofida deo-
sebirii recunoscute ca atare. Chiar recunoașterea deosebirilor
existente, în măsura în care este comună, constituie deja un ra-
port, adică un sentiment de concordanță. Conștientizînd în cazul
dat, într-o măsură mult mai mare, acest sentiment, descoperim
că nu este vorba doar de un sentiment de factură inanalizabilă,
ci și de o înțelegere sau de un conținut de cunoaștere care re-

404 TIPURI PSIHOLOGICE
prezintă sub formă ideatică punctul de concordanță. Această re-
prezentare rațională este exclusiv valabilă doar pentru tipul ra-
țional, nici într-un caz pentru cel irațional, căci raportul acestuia
nu se bazează nicidecum pe judecată, ci pe paralelismul eveni-
mentelor, pe paralelismul a ceea ce se întîmplă în chip viu. Sen-
timentul său de concordanță stă în perceperea comună a unei
senzații sau intuiții. Insul rațional ar spune că raportul cu irațio-
nalul se sprijină pe date pur accidentale. Atunci cînd situațiile
obiective concordă întîmplător, ia naștere ceva care seamănă cu
o relație umană, dar nimeni nu ii cunoaște acesteia valabilitatea
și durata. Pentru tipul rațional este aproape penibilă ideea că
relația durează exact atît timp cît împrejurările exterioare au în-
tîmplător ceva în comun. Lui i se pare că așa ceva nu ar fi cu
deosebire uman, în vreme ce tipul irațional vede aici tocmai un
caracter uman de o frumusețe deosebită. Urmarea este că fiecare
îl consideră pe celălalt un ins lipsit de relații, un om pe care nu
se poate conta și cu care nu te poți înțelege. în orice caz, la un
astfel de rezultat ajunge cineva abia atunci cînd încearcă să dea
seama în chip conștient de genul de relație pe care îl întreține
cu semenul său. Această probitate psihologică nefiind prea obiș-
nuită, se întîmplă adesea ca, în ciuda diferenței absolute de
puncte de vedere, să se stabilească un raport, după cum urmea-
ză: printr-o proiecție tăcută, cineva presupune că altcineva îi
împărtășește opinia în cîteva puncte esențiale, in vreme ce aces-
ta din urmă intuiește sau simte o comunitate obiectivă, despre
care acela nu are nici cea mai vagă conștiință și a cărei existență
ar contesta-o imediat, tot așa după cum acestuia nu i-ar trece
prin minte că relația sa trebuie să se sprijine pe o comunitate
de opinii. Astfel de raporturi sînt din cele mai frecvente, ele se
bazează pe o proiecție care ulterior devine sursă de neînțelegeri.
690. Relația psihică în atitudinea extravertită se reglează în-
totdeauna după factori obiectivi, după condiții exterioare. Ceea
ce este un individ în interiorul său nu are niciodată o importanță
decisivă. Pentru cultura noastră contemporană, atitudinea extra-
vertită este, în principiu, hotărîtoare în problema relațiilor uma-
ne; principiul introvertirii apare și el, firește, dar trece drept o
excepție și face apel la toleranța celor din jur.

DESCRIERE GENERALA A TIPURILOR 405
3. Tipul introvertit
a) Atitudinea generală a conștiinței
691. După cum am arătat la începutul acestui capitol, tipul
introvertit se deosebește de cel extravertit prin faptul că el nu
se orientează, asemenea celui din urmă, precumpănitor după
obiect și după datul obiectiv, ci după factori subiectivi. în capi-
tolul amintit, am menționat între altele că, în cazul introvertitu-
lui, între percepția obiectului și propria sa acțiune se strecoară
o opinie personală care împiedică acțiunea să capete un caracter
corespunzător datului obiectiv. Acesta este firește un caz spe-
cial, citat cu titlu de exemplu și destinat unei simple ilustrări.
Aici trebuie să căutăm, firește, formulări mai generale.
692. Conștiința introvertită vede, ce-i drept, condițiile exte-
rioare, alege însă determinanta subiectivă pe care o socotește a
fi cea mai importantă. Acest tip se orientează deci după acel
factor al perceperii și cunoașterii reprezentînd dispoziția subiec-
tivă cu care se receptează excitația senzorială. Două persoane
văd, de pildă, același obiect, dar ele nu îl văd astfel îneît cele
două imagini care rezultă să fie absolut identice. Abstracție fă-
cînd de diferențele ținînd de acuitatea organelor de simț și de
ecuația personală, există adesea deosebiri profunde în modul și
gradul de asimilare psihică a imaginii percepute. în vreme ce
tipul extravertit se revendică precumpănitor de la ceea ce îi vine
dinspre obiect, introvertitul se sprijină mai cu seamă pe conste-
lația pe care impresia exterioară o produce în subiect. în cazul
unei apercepții, deosebirea poate fi desigur foarte delicată, dar
în ansamblul economiei psihice ea se manifestă foarte viu, și
anume sub forma unei rezervații a eului; iar pentru a anticipa:
consider că este eronată și depreciatoare opinia care, alăturîndu-se
lui Weininger, numește această atitudine filautică sau autoero-
tică, sau egocentrică, sau subiectivistă sau egoistă. Ea corespun-
de prejudecății nutrite de atitudinea extravertită față de esența
introvertitului. Nu trebuie niciodată uitat — ceea ce modul de
a vedea extravertit uită prea lesne —, că orice percepție și orice
cunoaștere sînt nu doar obiectiv, ci și subiectiv determinate. Lu-
mea este nu doar în sine și pentru sine, ci este și așa cum îmi

406 TIPURI PSIHOLOGICE
apare. în fapt, noi nu avem nici un criteriu care să ne permită
să evaluăm o lume pe care subiectul n-ar putea-o asimila. Tre-
cînd cu vederea factorul subiectiv, am nega marea îndoială cu
privire la posibilitatea de cunoaștere absolută. Ne-am angaja ast-
fel pe calea acelui pozitivism găunos și searbăd care a schimo-
nosit epoca de trecere către veacul nostru și am ajunge la acea
lipsă de modestie intelectuală care anunță grosolănia sentimen-
tului și o violență pe cit de stupidă, pe atît de arogantă. Supra-
apreciind capacitatea de cunoaștere obiectivă, refulăm impor-
tanța factorului subiectiv, în genere, importanța subiectului. Dar
ce este subiectul? Subiectul este omul, subiectul sîntem noi. E
păgubitor să se uite că actul de cunoaștere implică un subiect
și că nu există în general nici un fel de cunoaștere și, în conse-
cință, pentru noi nici lume, dacă cineva nu poate spune: „eu
cunosc", punînd însă astfel limitele subiective ale oricărei cu-
noașteri. Același lucru e valabil pentru toate funcțiile psihice:
ele au un subiect, care e tot atît de indispensabil ca și obiectul.
693. Este caracteristic pentru aprecierea extravertită de astăzi
că termenul „subiectiv" sună ocazional aproape peiorativ și că
formula „doar subiectiv" reprezintă o armă primejdioasă, desti-
nată să-i lovească pe acela care nu este pe deplin convins de
superioritatea necondiționată a obiectului. Trebuie de aceea să
înțelegem bine accepția în care este folosit termenul „subiectiv"
în cercetarea de față. Prin factor subiectiv desemnez acea acțiu-
ne și reacțiune psihică ce se contopește cu influența obiectului
într-o nouă stare de fapt, de natură psihică. Atît timp cit factorul
subiectiv rămîne din cele mai vechi timpuri și la toate popoarele
lumii într-o foarte mare măsură identic cu sine însuși — prin
faptul că percepțiile elementare și actele de cunoaștere sînt pre-
tutindeni și în toate timpurile aceleași —, el este o realitate tot
atît de solid întemeiată ca și obiectul exterior. Dacă nu ar fi așa,
nu s-ar putea vorbi de nici un fel de realitate durabilă și în esen-
ță egală cu sine însăși, iar un acord cu tradițiile ar fi un lucru
imposibil. în această măsură deci, factorul subiectiv este ceva
tot atît de inexorabil dat ca și întinderea mării sau raza Pămîntu-
lui. Și tot astfel, el reclamă întreaga demnitate a unei dimensiuni
care determină lumea și care se cuvine să nu fie nicăieri și nici-

DESCRIERE GENERALA A TIPURILOR 407
odată scoasă din calcul. Factorul subiectiv este cealaltă lege uni-
versală, iar cel care se sprijină pe el se sprijină pe o temelie la
fel de sigură, de durabilă și de valabilă ca și cel care se reven-
dică de la obiect. Cum însă obiectul și datul obiectiv nu rămîn
mereu la fel, supuse fiind atît caducității cît și hazardului, și
factorul subiectiv este, la rîndu-i, supus schimbării și hazardului
individual. Astfel, valoarea lui este doar relativă. Dezvoltarea
nemăsurată a punctului de vedere introvertit in conștiință duce
nu la o utilizare mai bună și mai valabilă a factorului subiectiv,
ci la o subiectivizare artificială a conștiinței care merită reproșul
de „doar subiectiv". Apare astfel replica la desubiectivizarea
conștiinței în atitudinea excesiv extravertită pe care Weininger
o numește „mizautică".
694. Deoarece atitudinea introvertită se sprijină pe o condiție
universală, extrem de reală și absolut indispensabilă a adaptării
psihologice, expresii ca „filautic", „egocentric" și altele de ace-
lași fel sînt mai degrabă nepotrivite și reprobabile, căci nasc pre-
judecata după care ar fi vorba doar de mult iubitul nostru cu.
Nimic mai fals decît o astfel de presupunere, pe care însă o în-
tîlnim adesea examinînd judecățile extravertitului despre intro-
vertit. Nu aș vrea însă să atribuim în nici un caz această eroare
de judecată doar extravertitului ca individ, ci, mai degrabă, ve-
derilor extravertite, astăzi general răspîndite, care nu se limi-
tează la tipul extravertit, ci sînt reprezentate, în aceeași măsură
și de către tipul introvertit, chiar împotriva lui însuși. Acesta din
urmă, spre deosebire de tipul extravertit, poate fi pe bună drep-
tate învinuit că este infidel propriei sale naturi.
695. Atitudinea introvertită se orientează în mod normal după
structura psihică, în principiu dată ereditar și inerentă subiectu-
lui. Ea nu este însă nicidecum identică pur și simplu cu eul su-
biectului, cum s-ar putea crede după expresiile amintite mai sus,
ci este structura psihică a subiectului de dinaintea oricărei dez-
voltări a eului. Subiectul care stă propriu-zis la bază, anume și-
nele, este de departe mai cuprinzător decît eul, prin faptul că el
conține și inconștientul, în timp ce eul constituie în esență cen-
trul conștiinței. Dacă eul ar fi identic cu șinele, ar fi de necon-
ceput că putem apărea ocazional în vise sub cu totul alte forme

408 TIPURI PSIHOLOGICE
și cu totul altfel de semnificații. Este o particularitate caracteris-
tică a introvertitului faptul că el, urmîndu-și deopotrivă înclina-
rea proprie și prejudecata generală, își confundă eul cu șinele
propriu, ridicîndu-1 pe primul la rangul de subiect al procesului
psihic și înfăptuind astfel acea subiecți vizare maladivă a con-
științei, pomenită mai sus, care îl înstrăinează de obiect.
6%. Structura psihică este identică cu ceea ce Semon3 a nu-
mit mneme, iar eu, inconștientul colectiv. Șinele individual este
o parte, un fragment sau un reprezentant al unui fel de curent
psihic, existent în nuanțe particulare pretutindeni, în toate fiin-
țele vii, și care renaște de fiecare dată cu fiecare nouă făptură.
Din cele mai vechi timpuri, modul înnăscut al acțiunii este nu-
mit instinct; pentru modalitatea sau forma în care este sesizat
psihic obiectul, am propus termenul de arhetip. Presupun că ce-
ea ce se înțelege prin instinct este cunoscut. Cu arhetipurile, lu-
crurile stau altminteri. înțeleg prin arhetip ceea ce am numit,
printr-un termen împrumutat de la Jacob Burckhardt, „imagine
primordială"4. Arhetipul este o formulă simbolică ce intră în
funcțiune ori de cîte ori fie nu există încă noțiuni conștiente, fie
acestea sînt absolut imposibile, din rațiuni interioare sau exte-
rioare. Conținuturile inconștientului colectiv apar în conștiință
sub formă de concepții și înclinații marcate. Individul le inter-
pretează, de regulă, ca fiind determinate de obiect — de fapt,
în mod eronat, căci ele provin din structura inconștientă a psi-
hicului și sînt doar declanșate de acțiunea obiectului. Aceste
înclinații și concepții subiective sînt mai puternice decît in-
fluența obiectului, valoarea lor psihică este mai mare, în așa fel
îneît ele se suprapun tuturor impresiilor. După cum introverti-
tului i se pare de neconceput ca obiectul să fie întotdeauna fac-
torul hotărîtor, tot astfel pentru extravertit rărnîne o enigmă fap-
tul că un punct de vedere subiectiv poate fi considerat superior
unei situații obiective. El ajunge inevitabil la presupunerea că
introvertitul este fie un egoist încrezut, fie un doctrinar exaltat.
Mai recent, ar crede că introvertitul se află sub influența unui
3 Richard Semon, Die Mneme als erhahendes Prinzip im Weclisel des or-
ganischen Geschehens, 1904.
4 Vezi „Imagine" în capitolul Definiții.

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 409
complex inconștient al puterii. Această prejudecată extravertită
este fără îndoială întărită de introvertit prin modul său de ex-
presie, precis și intens generalizator, care lasă impresia că ar
exclude de la bun început orice altă părere. De altfel chiar mo-
dul categoric și rigid al judecății subiective, supraordonată
aprioric oricărui dat obiectiv, este suficient pentru a crea impre-
sia de egocentrism accentuat. împotriva acestei prejudecăți, in-
trovertitului îi lipsește de cele mai multe ori argumentul corect:
el ignoră premisele inconștiente, dar de valabilitate absolut ge-
nerală, ale judecății sau ale percepțiilor sale subiective. Cores-
punzător stilului momentului, el caută în afara și nu în spatele
conștiinței sale. Dacă este și puțin nevrozat, acesta este semnul
unei identități inconștiente mai mult sau mai puțin depline dintre
eu și sine, prin care șinele este redus la valoarea zero, iar eul
este umflat fără măsură. Forța indubitabilă, definitorie pentru
lume, a factorului subiectiv este comprimată apoi în eu, ceea ce
duce la o sete imensă de putere și la un egocentrism de-a dreptul
stupid. Orice psihologie care reduce esența omului la instinctul
inconștient al puterii ia naștere din această dispoziție. în multe
cazuri, lipsa de gust la Nietzsche, de pildă, își datorează exis-
tența subiectivizării conștiinței.
b) Atitudinea inconștientului
697. Poziția privilegiată a factorului subiectiv în conștiință
semnifică o valorizare minoră a factorului obiectiv. Obiectul nu
deține acea importanță care ar trebui de fapt să-i revină. După
cum în atitudinea extravertită, el joacă un rol prea mare, în cea
introvertită are prea puțin de spus. în măsura în care conștiința
introvertitului se subiectivizează, iar eul deține o importanță ne-
cuvenită, obiectului i se conferă, în schimb, o poziție care în
timp nu se poate susține. Obiectul este o mărime de indubitabilă
forță, în vreme ce eul este foarte limitat și fragil. Altceva ar fi
dacă șinele s-ar opune obiectului. Șinele și lumea sînt mărimi
comensurabile, de unde faptul că atitudinea introvertită normală
are tot atîta valabilitate și legitimitate existențială ca și atitudi-
nea normală extravertită. Dacă însă eul asumă revendicarea su-
biectului, atunci apare firesc o intensificare, cu rol compensator,
a influenței obiectului. Această schimbare se traduce prin aceea

410 TIPURI PSIHOLOGICE
că, în ciuda unui efort uneori de-a dreptul disperat de a asigura
superioritatea eului, obiectul și datul obiectiv exercită influențe
extrem de puternice, care sînt cu atît mai insurmontabile cu cît
cuprind pe cale inconștientă individul, impunîndu-se astfel ire-
zistibil conștiinței. Ca urmare a relației defectuoase dintre eu și
obiect — voința de dominație nu înseamnă adaptare — apare
în inconștient o relație compensatoare cu obiectul care se ma-
nifestă in conștiință ca atașament necondiționat și ircpresibil fa-
ță de acesta. Cu cît eul încearcă să-și asigure toate libertățile
posibile, cu cît încearcă să fie autonom, superior și fără îndato-
riri, cu atît se înrobește mai mult datului obiectiv. Libertatea de
spirit este pusă în lanțurile unei mizere dependențe financiare,
nepăsarea în acțiune se fringe din cînd in cînd cu teamă în fața
opiniei publice, superioritatea morală se pierde în mlaștina unor
relații inferioare, voluptatea dominației se sfîrșcștc într-o jalnică
dorință de a fi iubit.
698. Inconștientul se îngrijește în primul rînd de relația cu
obiectul, și anume într-un mod capabil să distrugă temeinic ilu-
ziile puterii și fanteziile superiorității conștiinței. Obiectul ia
proporții înfricoșătoare, în ciuda eforturilor minimalizatoare de-
puse de conștiință. în consecință, eul se străduiește și mai mult
să se separe de obiect și să-i stăpînească. în cele din urmă, eul
se înconjoară de un sistem formal de siguranță (așa cum I-a de-
scris exact A. Adler), care încearcă să păstreze cel puțin iluzia
superiorității. Introvertitul se separă astfel complet de obiect și
se uzează cu totul în măsuri defensive, pe de-o parte, în încercări
zadarnice de a se impune obiectului, de cealaltă parte. Aceste
strădanii se încrucișează permanent cu impresiile copleșitoare
pe care i le face obiectul, care îi impune continuu, în pofida
voinței sale, stîrnind în el afectele cele mai neplăcute și mai du-
rabile, și urmărindu-1 pas cu pas. Introvertitul are nevoie mereu
de o lucrare interioară enormă pentru a se putea „menține". De
unde faptul că forma nevrotică tipică pentru el este psihastenia,
o boală caracterizată, pe de-o parte, de o mare senzitivitate, pe
de alta, de o mare epuizare și oboseală cronică.
699. Analiza inconștientului personal descoperă o mulțime de
fantezii ale puterii, asociate cu anxietăți în fața unor obiecte pu-
ternic însuflețite, cărora introvertitul le și cade de fapt pradă. Ca

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 41 1
urmare, spaima de obiect dezvoltă o lașitate particulară atunci
cînd este vorba ca subiectul să se afirme sau să-și afirme opinia,
căci lui îi este frică de o infiuență crescîndă a obiectului. El se
teme de afectele impresionante ale altcuiva și abia dacă se poate
apăra de spaima de a nu cădea sub o influență străină. Obiectele
au pentru el calități puternice, neliniștitoare, pe care nu le poate
analiza conștient, dar pe care crede că le percepe inconștient.
Deoarece relația sa conștientă cu obiectul este relativ refulată,
ea trece prin inconștient unde captează calitățile acestuia. Ele
sînt în primul rînd de ordin infantil-arhaic. în consecință, relația
sa cu obiectul devine primitivă și asumă toate acele particula-
rități ce caracterizează relația obiectuală primitivă. Este ca și
cum obiectul ar poseda forțe magice. Obiectele noi, străine sus-
cită spaimă și neîncredere, ca și cum ar ascunde primejdii ne-
cunoscute, obiectele tradiționale par legate cu fire nevăzute de
sufletul său, orice schimbare apare ca supărătoare, dacă nu chiar
primejdioasă, căci ea semnifică, s-ar zice, o însuflețire magică
a obiectului. Idealul căutat este o insulă pustie, unde nu se mișcă
decît ceea ce capătă îngăduință să se miște. Romanul lui F. Th.
Vischer Auch Einer luminează în chip eminent această latură a
stării sufletului introvertit și totodată a simbolisticii inconștien-
tului colectiv care se ascunde dincolo de ea și pe care, în cadrul
de față, am lăsat-o deoparte, pentru că ea nu caracterizează nu-
mai tipul, ci este de ordin general.
c) Particularitățile funcțiilor psihologice fundamentale
în atitudinea introvertită
Gîndirea
700. Descriind gîndirea extravertită, am caracterizat pe scurt
și gîndirea introvertită, asupra căreia aș vrea să revin acum. Gîn-
direa introvertită se orientează în primul rînd după factorul su-
biectiv. Acesta este reprezentat cel puțin de un sentiment su-
biectiv al direcției, care determină în ultimă instanță judecățile.
Uneori e vorba și de o imagine mai mult sau mai puțin completă
care slujește cumva de măsură. Gîndirea se poate ocupa de mă-
rimi concrete sau abstracte, ea se orientează însă întotdeauna,

412 TIPURI PSIHOLOGICE
în momentul hotăritor, după datul subiectiv. Așadar, ea nu duce
de la experiența concretă din nou la datul obiectiv, ci la conținu-
tul subiectiv. Stările de fapt exterioare nu sînt cauza și scopul
acestei gîndiri, cu toate că introvertitul ar dori să-i dea o atare
aparență, ci gîndirea lui începe în subiect și duce înapoi la su-
biect, chiar dacă ea întreprinde incursiuni foarte întinse în do-
meniul faptelor reale. De aceea, în ce privește stabilirea de fapte
noi, ea nu are decît indirect valoare, căci mijlocește precumpăni-
tor opinii noi și doar mult mai puțin cunoașterea de fapte noi.
Ea pune probleme și creează teorii, deschide orizonturi și per-
spective către interior, dar se arată rezervată față de fapte. Aces-
tea sînt pentru ea bune exemple ilustrative, cu condiția să nu fie
niciodată precumpănitoare. Faptele sînt adunate ca dovezi, nici-
odată pentru ele însele. Dacă totuși se întîmplă și așa ceva, sen-
sul demersului este de reverență adresată stilului extravertit.
Faptele sînt pentru această gîndire de importanță secundară, în
vreme ce dezvoltarea și reprezentarea ideii subiective, a imagi-
nii simbolice inițiale, ce îi plutește mai mult sau mai puțin
obscur prin fața privirii interioare, sînt pentru ea de o importanță
capitală. De aceea ea nu tinde niciodată să reconstruiască în idee
realul concret, ci să modeleze imaginea obscură, transformînd-o
într-o idee plină de lumină. Ea aspiră să ajungă la real, să vadă
cum faptele exterioare îi umplu cadrul de idei, iar forța ei crea-
toare se confirmă în producerea acelei idei care, fiind absentă
din faptele exterioare, este totuși expresia cea mai adecvată a
acestora. Sarcina gîndirii este împlinită atunci cînd ideea creată
de ea pare să izvorască din faptele exterioare care, la rîndul lor,
îi demonstrează valabilitatea.
701. Dar după cum gîndirea extravertită nu izbutește să smul-
gă faptelor concrete un concept empiric solid și nici să producă
fapte noi, tot astfel gîndirea introvertită nu ajunge întotdeauna
să traducă imaginea sa inițială într-o idee adecvată faptelor. Du-
pă cum în primul caz aglomerarea de fapte pur empirice muti-
lează gîndirea și înăbușă sensul, tot așa gîndirea introvertită în-
clină primejdios să constringă faptele să intre în forma imaginii
ei sau înclină chiar să le ignore, spre a-și putea desfășura în voie
produsul propriei fantezii. în acest caz, ideea reprezentată nu va

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 413
putea să-și renege originea situată în imaginea arhaică obscură.
Ea conservă o trăsătură mitologică, interpretată ca „originalita-
te", iar în cazuri mai grave ca „toană", deoarece caracterul ar-
haic nu-i apare imediat specialistului care ignoră motivele mi-
tologice. Forța subiectivă de convingere a unei astfel de idei
obișnuiește să fie mare, cu atît mai mare cu cit vine mai puțin
în atingere cu faptele exterioare. Deși aceluia care reprezintă
ideea i se poate părea că materialul faptic sărăcăcios de care
dispune constituie baza și cauza credibilității și valabilității pro-
priei sale idei, lucrurile nu stau așa, căci ideea își extrage forța
de convingere din arhetipul ei inconștient, care, ca atare, este
general valabil și adevărat și va fi astfel în eternitate. Dar acest
adevăr este atît de general și de simbolic, încît pentru a deveni
un adevăr practic de o oarecare importanță vitală, el trebuie să
se insereze în cunoștințele momentane admise și recunoscute ca
atare. Ce ar însemna, de pildă, o cauzalitate care nu ar putea fi
în nici un fel identificată în cauze și efecte practice?
702. Gîndirea introvertită se pierde ușor în adevărul imens al
factorului subiectiv. Ea creează teorii de dragul teoriilor, aparent
cu referire la fapte reale sau cel puțin posibile, dar cu tendința
de a trece de la ideal la simplul imaginar. Apar astfel intuițiile
a nenumărate posibilități, dintre care însă nici una nu se reali-
zează, și, în fine, imagini care nu mai exprimă nici o realitate
exterioară, ci sînt „doar" simboluri ale incognoscibilului pur și
simplu. Această gîndire devine astfel mistică și la fel de sterilă
ca o gîndire care se desfășoară doar în cadrul faptelor obiective.
După cum aceasta din urmă coboară la nivelul reprezentării fap-
telor, cea dintîi se absoarbe în reprezentarea nereprezentabilului,
care nu ar putea fi tradus nici măcar în imagini. Reprezentarea
faptelor este de un incontestabil adevăr, căci factorul subiectiv
este exclus, iar faptele se impun prin ele însele. Primul spune:
est, ergo est; în schimb, ultimul Cogito, ergo cogito. Gîndirea
introvertită împinsă la extrem ajunge la evidența propriei ființe
subiective; la rîndu-i, gîndirea extravertită ajunge la evidența
deplinei sale identități cu faptul real. După cum ultima se renea-
gă pe sine, absorbindu-se cu totul în obiect, prima se golește de
orice conținut și se mulțumește cu simpla sa existență. în felul

414 TIPURI PSIHOLOGICE
acesta, înaintarea vieții este, în ambele cazuri, refulată din
funcția de gîndire și îndreptată către domeniul celorlalte funcții
psihice, aflate pînă atunci într-o relativă inconștiență. Sărăcirea
gîndirii introvertite în materie de fapte obiective este compen-
sată de o abundență de fapte inconștiente. Cu cit conștiința li-
mitează funcția gîndirii la un cerc foarte restrîns și pe cît posibil
vid, dar care pare să conțină întreaga plenitudine a divinului, cu
atit fantezia inconștientă se îmbogățește cu o multitudine de fap-
te de formă arhaică, un pandemonium dc dimensiuni magice și
iraționale care, potrivit genului de funcție care înlocuiește gîndi-
rea ca purtătoare a vieții, dobîndesc o înfățișare specială. Dacă
este vorba de funcția intuitivă, atunci „cealaltă parte" este vă-
zută cu ochii unui Kubin sau unui Meyrink. Dacă avem a face
cu funcția simțirii, atunci apar relații și judecăți afective fantas-
tice, nemaiauzite, de caracter contradictoriu și incomprehensibil.
Dacă, în fine, este vorba de funcția senzației, atunci simțurile
descoperă lucruri noi, nemaitrăite înainte în propriul corp și în
afara lui. O examinare amănunțită a acestor transformări poate
demonstra fără dificultate apariția aici a unei psihologii primi-
tive cu toate caracteristicile ei. Firește, experiența de viață nu
este în acest caz doar primitivă, ci și simbolică, și cu cît ea are
o înfățișare mai veche, mai originară, cu atît este mai aproape
dc adevăruri viitoare. Căci tot ceea ce este vechi în inconștientul
nostru semnifică ceea ce urmează să vină.
703. în împrejurări obișnuite, nici măcar trecerea de „cealaltă
parte" nu izbutește, nemaivorbind de traversarea salutară a in-
conștientului. Trecerea spre „cealaltă parte" este de cele mai
multe ori împiedicată de rezistența conștientă la supunerea eului
de către realul inconștient, de către realitatea determinantă a
obiectului inconștient. Starea este o disociere, cu alte cuvinte, o
nevroză avînd caracterul unei uzuri interne asociate cu epuiza-
rea cerebrală creseîndă, deci a unei psihastenii.
Tipul gîndire introvertită
7<M. După cum, de pildă, un Darwin ar ilustra tipul normal
al gîndirii extravertite, Kant bunăoară, opus lui, ar ilustra tipul

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 415
normal al gîndirii introvertite. După cum primul se exprimă în
fapte, tot astfel cel de al doilea se revendică de la factorul su-
biectiv. Darwin tinde către crmpul larg al faptelor obiective,
Kant, în schimb, își rezervă o critică a cunoașterii în genere.
Dacă îl luăm pe un Cuvier și îi opunem un Nietzsche, opozițiile
se ascut și mai mult.
705. Tipul gîndire introvertită este caracterizat de primatul
gîndirii mai sus descrise. El este, ca și omologul său extravertit,
determinat în chip hotărîtor de idei care nu izvorăsc din datul
obiectiv, ci din fondul subiectiv. El își va urma, ca și extraver-
titul, propriile idei, dar în sens invers, nu spre exterior, ci spre
interior. El tinde să aprofundeze, nu să se extindă. Prin această
dispoziție fundamentală, el se deosebește într-o măsură conside-
rabilă și în mod izbitor de extravertit. Ceea ce îl caracterizează
pe acesta, anume relația intensă cu obiectul, ii lipsește celuilalt,
uneori cu desăvîrșire, ca de altfel oricărui tip introvertit. Dacă
obiectul ales de introvertit este un om, atunci acesta simte lim-
pede că, de fapt, el nu e luat în seamă decît în chip negativ, cu
alte cuvinte că, în cazul cel mai bun, el este conștient de propria
sa inutilitate, iar în cazuri mai grave se simte direct respins ca
fiind supărător. Această relație negativă cu obiectul, de la indi-
ferență pînă la respingere, îl caracterizează pe orice introvertit
și face în genere extrem de dificilă descrierea tipului. în el toate
tind să dispară și să se ascundă. Judecata sa pare rece, inflexi-
bilă, arbitrară și brutală pentru că este raportată mai puțin la
obiect și mai mult la subiect. în ea nu se simte nimic din ceea
ce ar conferi obiectului o valoare mai înaltă; ca trece întotdeau-
na cumva dincolo de obiect, lăsînd să se simtă o anume supe-
rioritate a subiectului. Politețe, amabilitate, afabilitate pot exista
dar adesea cu o nuanță de îngrijorare care trădează intenția
ascunsă de dezarmare a adversarului, care trebuie liniștit sau
redus la tăcere, căci ar putea deveni turbulent. El nu este, de
fapt, un adversar, dar dacă e sensibil, se va simți respins sau
chiar depreciat. Obiectul este întotdeauna cumva neglijat sau, în
cazuri mai grave, înconjurat de inutile măsuri de precauție.

416 TIPURI PSIHOLOGICE
Acestui tip îi place astfel să dispară într-un nor de neînțelegeri,
care devine cu atît mai dens cu cît el încearcă, ajutat de funcțiile
sale inferioare, să adopte compensator masca unei anume urba-
nități, aflată însă adesea într-un contrast violent cu natura sa rea-
lă, în dezvoltarea propriilor idei, nu se dă în lături din fața nici-
unui demers oricît de temerar, nu alungă nici un gînd, pe motiv
că ar fi primejdios, revoluționar, eretic sau jignitor; în schimb
este cuprins de o mare anxietate de îndată ce cutezanța sa pare
să devină realitate. Așa ceva îi este foarte neplăcut. Chiar dacă
își trimite ideile în lume, el nu procedează ca o mamă grijulie
cu propriii prunci; ci le expune doar și se supără cel mult,
văzînd că ele nu progresează de la sine. Lipsa lui, adesea
enormă, de însușiri practice sau repulsia față de orice fel de re-
clamă îi dau concursul în acest sens. Dacă produsul propriu îi
apare subiectivmente corect și adevărat, el trebuie negreșit să și
fie astfel, iar ceilalți trebuie să se supună pur și simplu acestui
adevăr. Cu greu va încerca să cîștigc pe cineva, mai ales pe
cineva influent, de partea sa. Iar dacă totuși o va face, va pro-
ceda atît de neîndemînatic îneît va obține exact contrariul a ceea
ce și-a dorit. Cu concurenții din propriul domeniu face de obicei
experiențe proaste, nefiind niciodată capabil să le cucerească fa-
voarea; de regulă, le dă chiar a înțelege că îi sînt complet indi-
ferenți.
706. în urmărirea ideilor lui se dovedește a fi îndărătnic, ob-
stinat și neinfluențabil, ceea ce contrastează ciudat cu sugesti-
bilitatea sa la influențe personale. Recunoscînd lipsa aparentă
de periculozitate a obiectului, acest tip este extrem de accesibil
tocmai elementelor inferioare valoric, care îl invadează din di-
recția inconștientului. El se lasă brutalizat și exploatat în chipul
cel mai rușinos, numai să nu fie tulburat în urmărirea ideilor
sale. Nu observă nici măcar atunci cînd este jefuit pe la spate
și practic păgubit, căci pentru el relația cu obiectul nu e decît
secundară, iar evaluarea obiectivă a produsului său este și ea
inconștientă. Deoarece își gîndește problemele pe cît posibil
pînă la capăt, le complică și se lasă permanent năpădit de tot

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 417
felul de scrupule. Pe cît de clară îi este structura intimă a gîndu-
rilor, pe atît de neclar îi este locul ce le revine acestora in lumea
reală și modul în care ele aparțin lumii reale. El acceptă greu
că ceea ce este limpede pentru el nu este limpede și pentru cei-
lalți. Stilul îi este de cele mai multe ori îngreunat de tot felul
de adausuri, limitări, prevederi, îndoieli, izvorînd, toate, din
scrupulele sale. în lucru avansează încet. El este fie tăcut, fie
dă peste oameni care nu îl înțeleg; de aici deduce că oamenii
sînt nemăsurat de proști. Dacă se întîmplă să fie înțeles, atunci
se lasă pradă unei supraaprecieri naive. Devine ușor victima fe-
meilor orgolioase care se pricep să exploateze lipsa lui de spirit
critic față de obiect sau evoluează către celibatarul mizantrop
cu inimă de copil. Adesea, însăși înfățișarea sa exterioară are
ceva neîndemînatic, uneori e penibil de îngrijit, spre a evita să
producă senzație, alteori chiar remarcabil de nepăsător, de o nai-
vitate copilăroasă. în domeniul său de specialitate suscită con-
trarietăți aprinse la care nu știe cum să reacționeze, dacă nu
cumva se lasă antrenat, în virtutea afectului său primitiv, într-o
polemică pe cît de caustică, pe atît de sterilă. în cercuri largi
trece drept o persoană dură și autoritară. Cu cît e mai bine cu-
noscut, cu atît este apreciat mai favorabil, iar cei apropiați știu
să-i prețuiască în chipul cel mai înalt intimitatea. Străinilor le
apare rebarbativ, inaccesibil și orgolios, adesea chiar înveninat
ca urmare a prejudecăților sale defavorabile societății. Ca pro-
fesor are o influență scăzută, deoarece nu cunoaște mentalitatea
elevilor săi. De altfel, învățămîntul nu îl interesează nicidecum,
în afară de situația în care îi furnizează întîmplător o problemă
teoretică. Este un profesor slab, căci în timpul predării nu se
mulțumește doar să expună materia, ci se și gîndește la ea.
707. O dată cu intensificarea trăsăturilor tipologice, convin-
gerile sale îi devin mai rigide, mai inflexibile. Exclude influ-
ențele străine, iar personal devine antipatic străinilor și de aceea
mai dependent de cei apropiați. Limbajul i se face mai personal
și mai dur, ideile i se adîncesc, dar nu se mai pot exprima su-
ficient prin materia existentă. Emotivitatea și sensibilitatea corn-

418 TIPURI PSIHOLOGICE
pensează ceea ce lipsește. înrîuririle străine, pe care în exterior
le respinge energic, se exercită asupra lui din interior, din di-
recția inconștientului și el trebuie, în schimb, să adune dovezi
împotriva lor, și anume lucruri care celor din afară le par cu
totul de prisos. Deoarece, în virtutea lipsei de relație cu obiectul,
conștiința i se subiectivizează, esențial i se pare a fi ceea ce se
referă în secret la persoana sa. El începe să confunde adevărul
său subiectiv cu propria persoană. Nu va încerca, ce-i drept, să
forțeze pe nimeni să-i adopte convingerile, dar, plin de venin,
se va împotrivi oricărei critici, oricît de întemeiate. Se va izola
astfel treptat în orice privință. Ideile sale, inițial rodnice, devin
cu timpul distructive, înveninate fiind de amărăciune conden-
sată. O dată cu izolarea de exterior, crește lupta cu înrîurirea
exercitată de inconștient, care ajunge cu timpul să îl paralizeze.
O pornire accentuată către singurătate ar trebui să îl apere de
înrîuririle inconștiente, dar ea îl împinge, de regulă, mai adine
în conflictul care îl macină lăuntric.
708. Raportată la dezvoltarea ideilor care se apropie într-o
măsură creseîndă de valabilitatea eternă a imaginilor primordia-
le, gîndirea tipului introvertit este pozitivă și sintetică. Dacă însă
corelația ideilor cu experiența obiectivă se relaxează, atunci ele
se mitologizează și devin false pentru momentul istoric dat. Prin
urmare, pentru contemporani această gîndire are valoare atîta
timp cît rămîne vizibil și comprehensibil corelată cu faptele cu-
noscute în epoca respectivă. Odată mitologizată, gîndirea devine
irelevantă și se prăbușește în ea însăși. Funcțiile relativ incon-
știente ale simțirii, intuiției și senzitivității care se opun acestei
gîndiri sînt inferioare și au un caracter primitiv extravertit; aces-
tuia i se pot atribui toate influențele obiectuale supărătoare căro-
ra tipul gîndire introvertită le este supus. Măsurile de autopro-
tecție pe care astfel de oameni obișnuiesc să le ia și zonele de
obstacole pe care obișnuiesc să le aștearnă în jurul lor sînt su-
ficient de cunoscute spre a nu fi nevoie să mai insist aici asupra
lor. Toate acestea sînt puse în slujba apărării de influențe „ma-
gice"; aici intră și teama de sexul feminin.

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 419
Simțirea
709. Simțirea introvertită este în principal determinată de fac-
torul subiectiv, ceea ce face ca judecata afectivă să se deose-
bească tot atît de substanțial de simțirea extravertită precum se
deosebește introvertirea gîndirii de extravertirea ei. Este fără în-
doială unul din cele mai dificile lucruri acela de a reprezenta
intelectualmente procesul afectiv introvertit sau de a-i descrie
fie și aproximativ, cu toate că natura particulară a acestei simțiri
ne izbește de îndată ce o percepem. Deoarece este în primul
rînd supusă unor precondiții subiective și doar în al doilea rînd
se ocupă de obiect, simțirea introvertită se manifestă mult mai
puțin și, de regulă, echivoc. Este o simțire care aparent devalo-
rizează obiectele și care de aceea se exprimă mai cu seamă ne-
gativ. Existența unui sentiment pozitiv poate fi doar indirect de-
dusă. Acest sentiment nu încearcă să se adapteze obiectului, ci
să i se supraordoneze, tinzînd inconștient să realizeze imaginile
care îi slujesc de bază. El caută de aceea necontenit o imagine
de negăsit în realitate, pe care ar fi văzut-o cîndva. Alunecă pe
deasupra obiectelor, care nu corespund niciodată țelului său,
aparent fără să le observe. El aspiră la o intensitate interioară la
care obiectele contribuie cel mult cu un impuls. Adîncimea
acestui sentiment se poate doar intui, nu și sesiza limpede. El
îi face pe oameni tăcuți și greu accesibili, căci se retrag ca o
mimoză în fața brutalității obiectului, spre a umple planul se-
cund al subiectului. Pentru a se proteja, sentimentul împinge în
prim-plan judecăți negative de ordin afectiv sau o izbitoare in-
diferență.
710. Imaginile primordiale sînt, după cum se știe, atît idee cît
și sentiment. Motiv pentru care idei fundamentale ca Dumne-
zeu, libertate și nemurire sînt în egală măsură valori afective și
idei. în consecință, tot ceea ce s-a spus despre gîndirea intro-
vertită s-ar putea raporta și la simțirea introvertită, doar că în
acest caz este simțit ceea ce în celălalt caz este gîndit. Faptul
că, de regulă, gîndurile pot fi exprimate mai inteligibil decît sen-
timentele face însă ca simțirea introvertită să aibă nevoie —
pentru a-și reprezenta sau a-și comunica în afară fie și aproxi-

420 TIPURILE PSIHOLOGICE
mativ bogăția — de o capacitate de exprimare lingvistică și ar-
tistică neobișnuită. Gîndirea subiectivă poate fi cu dificultate în-
țeleasă în mod adecvat, tocmai din cauza lipsei ei de raportare
la exterior; același lucru este valabil, dar într-o măsură chiar mai
mare, și pentru simțirea subiectivă. Spre a se împărtăși celor-
lalți, ea trebuie să găsească o formă exterioară, capabilă pe de-o
parte să preia simțirea subiectivă, pe de alta să o transmită ce-
luilalt, spre a trezi în aceasta un proces analog. în virtutea ega-
lității interioare (ca și exterioare) relativ mari dintre oameni,
acest efect se poate chiar obține, cu toate că este extrem de di-
ficil a găsi o formă potrivită sentimentului, atîta timp cît sim-
țirea se orientează într-adevăr mai cu seamă către tezaurul de
imagini primordiale. Dacă este însă falsificată de egocentrism,
atunci ea devine antipatică, deoarece se ocupă precumpănitor de
ea. în acest caz, ea lasă inevitabil impresia de amor propriu sen-
timental, de tendința de-a se face interesantă și chiar de auto-
contemplare maladivă. După cum conștiința subiectivă a gîndirii
introvertite aspiră să ajungă la o abstracție și nu atinge astfel
decît intensitatea maximă a unui proces de gîndire vid, tot astfel
simțirea egocentrică se adîncește într-o personalitate lipsită de
conținut, care se simte doar pe sine. Această fază este de natură
mistico-extatică; ea pregătește trecerea către funcțiile extraver-
tite, refulate de simțire.
711. După cum gîndirii introvertite i se opune o simțire pri-
mitivă de care se atașează obiecte cu forță magică, tot astfel
simțirii introvertite i se opune o gîndire primitivă care nu are
pereche în ce privește concretețea și aservirea față de fapte.
Simțirea se emancipează treptat de relația cu obiectul și își cre-
ează o libertate de acțiune și de conștiință doar subiectivă care
se detașează de orice tradiție. Gîndirea inconștientă cade cu atît
mai mult pradă forței datului obiectiv.
Tipul simțire introvertită
712. Primatul simțirii introvertite I-am întîlnit mai cu seamă
la femei. Acestora li se potrivește proverbul „apele liniștite sînt
adînci". Ele sînt de cele mai multe ori tăcute, greu accesibile,

DESCRIERE GENERALA A TIPURILOR 421
incomprehensibile, ascunzîndu-se adesea în spatele unei măști
copilăroase sau banale, dispunînd nu o dată de un temperament
melancolic. Ele nu strălucesc, nu ies în evidență. Deoarece se
lasă conduse în special de sentimentul lor orientat subiectiv,
mobilurile lor reale rămîn de cele mai multe ori ascunse. în ex-
terior arată un mod șters dar armonios de a fi, un calm plăcut,
o egalitate de umoare simpatică ce nu ține să-i determine, să-i
impresioneze, eventual să-i îndoctrineze și să-i transforme pe
celălalt. Dacă această latură exterioară este ceva mai acuzată,
apare bănuiala de ușoară indiferență și răceală, defecte care se
pot agrava pînă la nepăsare față de fericirea sau nefericirea celor
din jur. Se simte atunci limpede mișcarea de desprindere de
obiect a sentimentului. La timpul normal, atare situație intervine
doar atunci cînd influența obiectului este cumva prea intensă.
Acompaniamentul armonios al sentimentului se produce numai
atunci cînd obiectul, aflat într-o situație afectivă medie, se mișcă
pe traiectoria sa și nu încearcă să încrucișeze drumul altuia. Nu
există nici o participare la emoțiile propriu-zise ale obiectului;
acestea sînt temperate și respinse sau, cu alte cuvinte, „răcite"
printr-o judecată negativă de ordin afectiv. Deși există perma-
nent deschiderea către o înaintare calmă și armonioasă în co-
mun, nu se manifestă nici un fel de amabilitate pentru obiectul
străin, nici un fel de bunăvoință caldă, ci o atitudine de aparentă
indiferență, răceală și chiar distanțare. Uneori se transmite ce-
luilalt sentimentul zădărniciei propriei existențe. Față de ceva
copleșitor, entuziast, acest tip adoptă mai întîi o neutralitate bi-
nevoitoare, uneori cu o nuanță de superioritate și de critică, ce
fringe ușor elanul unui obiect sensibil. O emoție impetuoasă poa-
te fi însă respinsă brutal cu răceală glacială, dacă ea nu se re-
varsă asupra individului din direcția inconștientului, cu alte cu-
vinte, dacă nu însuflețește o imagine afectivă primordială și nu
înrobește simțirea acestui tip. într-un asemenea caz, o astfel de
femeie simte pe moment un fel de paralizie, împotriva căreia se
va ridica mai tîrziu, inevitabil, o rezistență cu atît mai violentă,
care va atinge obiectul în punctul său cel mai nevralgic. Relația
cu obiectul va fi pe cît posibil menținută într-o stare afectivă
medie, calmă și sigură, cu respingerea îndărătnică a pasiunii și

422 TIPURILE PSIHOLOGICE
a nemăsurii ei. Expresia sentimentului rămîne de aceea sărăcă-
cioasă și, atunci cînd este conștient de această împrejurare,
obiectul se simte permanent subestimat. Ceea ce nu se întîmplă
întotdeauna, căci deficitul rămîne foarte adesea inconștient, în
schimb, ca urmare a exigenței afective inconștiente, se dezvoltă
cu timpul simptome destinate să impună subiectului o atenție
sporită.
713. Deoarece acest tip apare cel mai adesea rece și rezervat,
o judecată superficială îi neagă fără dificultate orice sentiment.
Ceea ce e fundamental fals, sentimentele lui fiind nu extensive,
ci intensive. Ele se dezvoltă în adîncime. în vreme ce, de pildă,
un sentiment extensiv de compasiune se manifestă oportun prin
cuvinte și fapte, putîndu-se mai apoi elibera de această impresie,
o compasiune intensivă se închide în fața oricărei forme de ex-
presie și dobîndește o adîncime pasionată care înțelege mizeria
lumii și încremenește în ea. Ea poate izbucni într-o formă ex-
tensivă și duce la o faptă uluitoare, de natură, să spun așa, eroică
cu care însă nici obiectul și nici subiectul nu pot întreține ra-
porturi corecte. în afară și pentru privirea oarbă a extravertitului,
această compasiune apare ca răceală, căci ea nu întreprinde ni-
mic vizibil, iar în forțe invizibile, judecata extravertită nu poate
să creadă. O astfel de neînțelegere este caracteristică pentru via-
ța acestui tip și e, de regulă, înregistrată ca un argument impor-
tant împotriva oricărei relații afective mai profunde cu obiectul.
Dar tipul normal abia dacă poate intui care este preocuparea rea-
lă a simțirii introvertite. Ea își exprimă țelul și conținutul într-o
religiozitate ascunsă, ferită cu grijă de ochii profanilor, sau în
forme poetice tot atît de grijuliu apărate de orice surpriză, nu
fără ambiția secretă de a cîștiga astfel o superioritate asupra
obiectului. Femeile care au copii pun în ei multe din toate aces-
tea, insuflîndu-le tainic propriile lor pasiuni.
714. Cu toate că în cadrul tipului normal tendința arătată mai
sus de a situa deschis și vizibil sentimentul secret deasupra
obiectului, sau de a i-1 impune prin forță acestuia, nu joacă nici
un fel de rol perturbator și nu duce niciodată la o tentativă se-
rioasă în acest sens, ceva din toate acestea se strecoară în efectul
personal exercitat asupra obiectului, sub forma unei influențe

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 423
dominatoare, adesea greu de definit. Este ca și cum un senti-
ment apăsător sau înăbușitor s-ar așterne ca o vrajă peste cei
din jur. Prin ea, tipul simțirii introvertite dobîndește o anume
forță misterioasă, care îl poate fascina în cel mai înalt grad pe
bărbatul extravertit, pentru că îi atinge inconștientul. Această
forță provine de la imaginile simțite inconștient, dar raportate
ușor de conștiință la eu, ceea ce are drept efect o falsificare a
influenței în sensul unei tiranii personale. Dacă însă subiectul
inconștient se identifică cu eul, atunci forța tainică a sentimen-
tului intensiv se transformă într-o banală pretenție de dominare,
în vanitatea și opresiunea tiranică. Rezultă de aici un tip de fe-
meie puțin stimată, din cauza ambiției sale lipsite de scrupule
și a cruzimii viclene ce îi sînt proprii. Această evoluție duce
însă la nevroză.
715. Atît timp cit eul se simte inferior subiectului inconștient
iar sentimentul se deschide către ceva mai înalt și mai puternic
decît eul, tipul este normal. Gîndirea inconștientă este, ce-i
drept, arhaică, dar ea compensează eficient, prin reducții, even-
tuale veleități de a ridica eul la rang de subiect. Dacă totuși
această situație se produce prin reprimarea totală a influențelor
reductive ale gîndirii inconștiente, atunci gîndirea inconștientă
trece în opoziție și se proiectează în obiecte. în felul acesta su-
biectul devine egocentric, începe să simtă puterea și semnifi-
cația obiectelor devalorizate. Conștiința începe să simtă „ceea
ce gîndesc ceilalți". Evident, ceilalți gîndesc toate trivialitățile
posibile, plănuiesc tot soiul de lucruri malefice, ațîță, țes intrigi
în secret etc. Toate acestea trebuie preîntîmpinate prin aceea că
subiectul începe chiar el să facă, preventiv, intrigi, să-i bănuias-
că pe ceilalți, să spioneze, să combine. Este năpădit de zvonuri
și trebuie să facă eforturi disperate pentru a transforma pe cit
posibil în superioritate o inferioritate amenințătoare. Apar ne-
sfîrșite rivalități de natură secretă, iar în aceste lupte înverșunate
nu numai că nu este ocolit nici un mijloc, oricît de rău și de
trivial, dar se abuzează și de virtuți, doar pentru a avea un atu
în joc. O astfel de evoluție duce la epuizare. Forma de nevroză
este în acest caz mai puțin isterică și mai mult neurastenică, la
femei însoțită adesea intens de fenomene somatice, precum ane-
mia cu toate consecințele ei.

424 TIPURILE PSIHOLOGICE
Rezumatul tipurilor raționale
716. Cele două tipuri precedente sînt raționale, întemeindu-se
pe funcțiile raționale judicative. Judecata rațională se bazează
nu doar pe datul obiectiv, ci și pe cel subiectiv. Predominanța
unuia sau a altuia dintre factori, determinată de o dispoziție psi-
hică existentă adesea încă din prima tinerețe, constrînge rațiunea
să se încline. O judecată cu adevărat rațională ar trebui să se
refere atît la factorul obiectiv, cit și la cel subiectiv și să poată
da seama în egală măsură de amîndoi. Aceasta ar fi însă un caz
ideal și ar presupune o dezvoltare egală a extraversiei și a in-
troversiei. Ambele mișcări însă se exclud reciproc și, atîta vre-
me cît există dilema lor, ele nu pot evolua în paralel, ci cel mult
se pot succeda. De aceea, în împrejurări obișnuite nu poate exis-
ta o rațiune ideală. Un tip rațional are întotdeauna o rațiune tipic
variată. Tipurile raționale introvertite au fără îndoială o judecată
rațională, doar că ea se orientează mai degrabă după factorul
subiectiv. Nu e nevoie să se distorsioneze logica, deoarece uni-
lateralitatea este cuprinsă în premisă: premisa este predominan-
ța, înaintea oricăror concluzii și judecăți, a factorului subiectiv.
El se prezintă din capul locului cu o valoare firesc mai mare
decît aceea a factorului obiectiv. Este vorba în acest caz, după
cum am spus, nu de o valoare anume atribuită, ci de o dispoziție
naturală, preexistentă oricărei atribuiri de valoare. De aici faptul
că introvertitului judecata rațiunii îi apare puțin altminteri decît
extravertitului. Pentru a aminti de cazul cel mai general, acest
lanț de concluzii care duce la factorul subiectiv îi apare intro-
vertitului ceva mai rațional decît acela care duce la obiect.
Această diferență, mai întîi minimă, aproape imperceptibilă în
fiecare caz particular, produce în ansamblu opoziții irezolvabile,
cu atît mai iritante cu cît se ignoră mai mult deplasările mini-
male de punct de vedere, determinate de premisele psihologice.
O eroare esențială, dar care se produce regulat, este următoarea:
ne străduim să descoperim o eroare de raționament în loc să
recunoaștem o diferență de premise psihologice. O astfel de re-
cunoaștere este dificilă pentru orice tip rațional, căci ea îi sub-

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 425
minează valabilitatea aparent absolută a propriului principiu și
îl predă pe acesta opusului său, ceea ce echivalează cu o catas-
trofa.
717. Tipul introvertit este chiar mai mult decît cel extravertit
supus acestei neînțelegeri; nu fiindcă extravertitul ar reprezenta
pentru el un adversar mai necruțător sau mai critic decît ar putea
el însuși să fie, ci deoarece stilul epocii la care participă este
împotriva lui. El se află în minoritate nu față de extravertit, ci
față de concepția generală de viață a occidentalilor; și nu din
punct de vedere numeric, ci potrivit sentimentelor sale. Deoa-
rece participă convingător la stilul general, el se subminează pe
sine, căci stilul contemporan care ține aproape în exclusivitate
cont de vizibil și tangibil se opune principiului său. El trebuie
să devalorizeze factorul subiectiv din cauza invizibilității aces-
tuia și să se constrîngă să participe la supraevaluarea extravertită
a obiectului. El însuși prețuiește prea puțin factorul subiectiv și
este bîntuit, în schimb, de complexe de inferioritate. Nu trebuie
de aceea să ne mirăm că tocmai în epoca noastră și mai cu sea-
mă în acele mișcări care devansează întrucîtva prezentul, facto-
rul subiectiv se manifestă în mod exagerat și, prin urmare, lipsit
de gust și caricatural. Mă refer la arta contemporană. Subapre-
cierea propriului principiu îl face pe introvertit egoist și îi im-
pune psihologia exploatatului. Cu cît devine mai egoist, cu atît
ceilalți, care participă aparent fără rezervă la stilul contemporan,
îi par a fi exploatatorii de care trebuie să se ferească și să se
apere. Nu observă de cele mai multe ori că eroarea lui principală
rezidă în faptul că nu ține la factorul subiectiv cu aceeași fide-
litate și cu același devotament de care extravertitul dă dovadă
orientîndu-se către obiect. Subapreciindu-și propriile principii,
pornirea sa către egoism devine inevitabilă, justificînd -astfel
tocmai prejudecata pe care extravertitul o nutrește în legătură
cu el. Dacă ar rămîne devotat principiului său, ar fi fundamental
fals să fie socotit egoist; justificarea atitudinii sale s-ar confirma
prin efectele ei generale, iar neînțelegerile s-ar risipi.

426 TIPURILE PSIHOLOGICE
Senzația
718. Și senzația, legată potrivit naturii ci de obiect, este su-
pusă în atitudinea introvertită unei schimbări importante. Și ca
comportă un factor subiectiv, căci alături de obiectul perceput
se află un subiect care percepe și care adaugă la excitația obiec-
tivă dispoziția sa subiectivă. Senzația se întemeiază in atitudinea
introvertită precumpănitor pe latura subiectivă a percepției. Ce
se înțelege prin aceasta poate fi cel mai bine ilustrat de opere
de artă care reproduc obiecte exterioare. Dacă, de pildă, mai
mulți pictori pictează același peisaj, străduindu-se să-i redea cu
fidelitate, fiecare tablou va fi diferit, nu doar în virtutea unor
competențe felurite, ci în principal ca urmare a unui mod diferit
de a vedea; la unele tablouri se va putea chiar vedea o deosebire
psihică exprimată în atmosferă, in mișcarea culorii și a desenu-
lui. Aceste însușiri trădează o participare mai mult sau mai puțin
intensă a factorului subiectiv.
719. Factorul subiectiv al senzației este în esență același ca
și in cazul funcțiilor descrise mai sus. Este o dispoziție incon-
știentă care transformă percepția senzorială din chiar clipa apa-
riției ei, retezîndu-i astfel caracterul de pur efect al obiectului.
în acest caz, senzația se referă precumpănitor la subiect și abia
in al doilea rind la obiect. Cit de puternic este factorul subiectiv
ne arată cel mai deslușit arta. Predominanța factorului subiectiv
merge ocazional pînă la reprimarea totală a influenței obiectului
și totuși senzația rămîne senzație; doar că ea devine o percepție
a factorului subiectiv, iar influența obiectului coboară la rang
de simplu stimulator. Senzația introvertită se dezvoltă în această
direcție. Nu există o percepție senzorială corectă, dar s-ar zice
că obiectele nu pătrund de fapt în subiect, ci că subiectul vede
lucrurile cu totul altfel dccît ceilalți oameni sau că vede cu totul
altfel de lucruri. într-adevăr, subiectul percepe aceleași lucruri
ca orișicine, dar nu zăbovește asupra purei acțiuni a obiectului,
ci se ocupă de percepția subiectivă declanșată de stimulul obiec-
tiv.
720. Percepția subiectivă este vizibil diferită de cea obiectivă.
Nu o întîlnim decit cel mult sugerată în obiect, adică ca poate
fi asemănătoare la alți oameni, dar nu poate fi direct întemeiată

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 427
pe atitudinea obiectivă a lucrurilor. Ea nu lasă impresia că ar fi
un produs al conștiinței, pentru așa ceva e prea genuină. Dar
lasă, în schimb, impresia de produs psihic, căci în ea sînt recog-
noscibile elemente ale unei ordini psihice superioare. Acestea
însă nu coincid întru totul cu conținuturile conștiinței. E vorba
de premise sau dispoziții colectiv-inconștiente, de imagini mi-
tologice, de posibilități primordiale, de reprezentări. Percepția
subiectivă este încărcată de semnificație. Ea spune mai mult de-
cît simpla imagine a obiectului, dar firește doar aceluia pentru
care factorul subiectiv înseamnă în genere ceva. Altuia i se pare
că impresia subiectivă reprodusă nu seamănă îndeajuns cu
obiectul și de aceea și-a ratat scopul. Senzația introvertită sesi-
zează mai degrabă fundalul lumii fizice decît suprafața ei. Ea
nu percepe, ca fiind determinantă, realitatea obiectului, ci reali-
tatea factorului subiectiv, anume a imaginilor primordiale care
reprezintă în totalitatea lor o lume psihică reflectată. Această
reflectare are însă capacitatea particulară de a oglindi conținu-
turile actuale ale conștiinței nu sub forma lor curentă, cunoscută
nouă, ci în anume sens sub specie aeternitalis, adică așa precum
ar putea să o vadă o conștiință în vîrstă de milioane de ani. O
astfel de conștiință ar vedea devenirea și dispariția lucrurilor
concomitent cu ființa lor prezentă și momentană, și nu doar cu
aceasta, ci și cu aceea care a existat înainte de devenirea ei și
care va continua să existe după dispariția ei. Momentul actual
nu are pentru această conștiință nici un fel de verosimilitate. Fi-
rește, e vorba aici doar de un simbol de care mă folosesc pentru
a ilustra cumva senzația introvertită. Aceasta mijlocește o ima-
gine care reproduce mai puțin obiectul decît îl învăluie într-un
precipitat de experiență subiectivă străveche și viitoare. Simpla
impresie senzorială se dezvoltă astfel în direcția bogăției intui-
tive din adînc, în timp ce senzația extravertită sesizează ființa
momentană, evidentă a lucrurilor.
Tipul senzație introvertită
721. Primatul senzației introvertite produce un tip bine defi-
nit, caracterizat de anume particularități. Este un tip irațional în

428 TIPURILE PSIHOLOGICE
sensul că, la nivel evenimențial, opțiunile lui sînt determinate nu
de judecăți raționale, ci de ceea ce tocmai se întîmplă. în vreme
ce tipul senzație extravertită este determinat de intensitatea ac-
țiunii obiectului, tipul senzație introvertită se orientează după
intensitatea participării subiective a senzației declanșate de sti-
mulul obiectiv. Evident, nu este nici un raport proporțional între
obiect și senzație, ci unul aparent total disproporționat și arbi-
trar. Nu este niciodată previzibil din afară ce va face impresie
și ce nu. Dacă ar exista o proporționalitate între intensitatea sen-
zației, pe de-o parte, capacitatea și voința de expresie, pe de altă
parte, atunci iraționalitatea acestui tip ar fi extraordinar de izbi-
toare. Ceea ce se întîmplă cînd, bunăoară, avem de-a face cu un
artist creator. Dar astfel de cazuri sînt excepționale, iar dificul-
tatea de exprimare proprie introvertitului ascunde și caracterul
irațional al acestuia. Dimpotrivă, el poate izbi prin liniștea, prin
pasivitatea sau stăpînirea rațională de sine. Această particulari-
tate care induce în eroare judecata superficială își datorează
existența absenței raportării la obiect. în mod normal, obiectul
nu este devalorizat conștient, dar atractivitatea îi este retrasă,
înlocuită fiind cu o reacție subiectivă care nu mai ține seama de
realitatea obiectului, ceea ce echivalează, firește, cu o devalori-
zare a obiectului. în prezența unui astfel de tip ești îndemnat să
te întiebi de ce există de fapt, care este legitimitatea existențială
a obiectelor, de vreme ce esențialul se desfășoară în afara lor.
Aceste îndoieli pot fi întemeiate în cazuri extreme, în mod nor-
mal însă nu, căci pentru senzație, stimulul obiectiv rămîne in-
dispensabil, doar că el produce altceva decît ceea ce s-ar putea
bănui în virtutea stării exterioare de fapt.
722. Privind lucrurile din afară este ca și cum influența obiec-
tului nu ar pătrunde pînă la subiect. O astfel de impresie este
corectă în măsura în care un conținut subiectiv, provenind din
inconștient, se strecoară între subiect și obiect, captînd acțiunea
acestuia din urmă. Penetrarea se poate face atît de brutal încît
se creează impresia că individul se apără direct de efectele
obiectului. în cazuri cumva mai marcate, o astfel de apărare pro-
tectoare se și produce. Dacă inconștientul este doar cu puțin mai
întărit, participarea subiectivă a senzației devine atît de vie, încît

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 429
acoperă aproape în întregime acțiunea obiectului. De unde, pen-
tru obiect, sentimentul unei totale devalorizări, iar pentru su-
biect, o interpretare iluzorie a realității, care în cazuri patologice
merge atît de departe încît individul nu mai este în stare să dis-
tingă între obiectul real și percepția subiectivă. Deși o distincție
atît de importantă dispare total abia în stări aproape psihotice,
percepția subiectivă poate, cu mult timp înainte, să influențeze
într-o foarte mare măsură gîndirea, simțirea și acțiunea, deși
obiectul este clar perceput în întreaga sa realitate. în cazurile în
care influența obiectului pătrunde, în virtutea unor împrejurări
speciale, de pildă, a unei intensități particulare a lui sau a ana-
logiei totale cu imaginea inconștientă, pînă la subiect, acest tip
în varianta sa normală este determinat să acționeze conform cu
modelul său inconștient. Această acțiune are în raport cu reali-
tatea obiectivă un caracter iluzoriu și de aceea extrem de straniu.
Ea dezvăluie dintr-o dată subiectivitatea străină de realitate a
tipului în discuție. Acolo însă unde influența obiectului nu pă-
trunde cu totul, ea întîlnește o neutralitate binevoitoare care tră-
dează o participare redusă și care se străduiește necontenit să
liniștească și să echilibreze. Ceea ce este situat prea jos se înalță
puțin, ceea ce e situat prea sus se coboară, entuziasmul se do-
molește, extravaganța se înfrinează, neobișnuitul se reduce la
formula „justă", totul pentru a menține în limite necesare acțiu-
nea obiectului. Drept urmare, și acest tip produce un efect apă-
sător asupra celor din jur, în măsura în care candoarea lui este
îndoielnică. Dacă însă ea este reală, individul devine lesne vic-
tima agresivității și a despotismului altora. De astfel de oameni
se abuzează în genere, ceea ce îi determină să se răzbune nepo-
trivit prin îndărătnicie și rezistență sporită.
723. Dacă lipsește capacitatea de exprimare artistică, toate
impresiile se string în interior, în profunzime, și domină con-
știința, fără ca aceasta să poată găsi expresia conștientă care s-o
elibereze de impresia fascinantă. Pentru impresiile sale, acest tip
dispune într-o oarecare măsură doar de posibilități arhaice de
exprimare, căci gîndirea și simțirea lui sînt relativ inconștiente,
iar în măsura în care sînt conștiente au la îndemînă doar expresii
indispensabile, banale și cotidiene. Ca funcții conștiente, ele sînt

430 TIPURILE PSIHOLOGICE
cu totul improprii pentru a reda adecvat percepțiile subiective.
Acest tip este de aceea deosebit de greu accesibil înțelegerii
obiective: de cele mai multe ori el își este însuși incomprehen-
sibil.
724. Dezvoltarea sa îl îndepărtează în principal de realitatea
obiectului și îl lasă în voia percepțiilor sale subiective, care îi
orientează conștiința în sensul unei realități arhaice, deși, în ab-
sența unei judecăți comparative, acest fapt îi rămîne complet in-
conștient, într-adevăr, el se mișcă într-o lume mitologică, în care
oameni, animale, trenuri, case, fluvii, munți îi apar în parte ca
zei binevoitori, în parte ca demoni răuvoitori. Ceea ce el însă
nu conștientizează. Dar aceștia își exercită ca atare acțiunea asu-
pra judecăților și faptelor sale. El judecă și acționează ca și cum
ar avea de-a face cu astfel de forțe. începe să-și dea seama de
acest lucru abia în clipa în care descoperă că percepțiile sale
sînt total diferite de realitate. Dacă înclină mai mult către rațiu-
nea obiectivă, el va percepe această deosebire ca fiind patolo-
gică; dacă, în schimb, devotat fiind iraționalității sale, tinde să
acorde propriei senzații valoare reală, atunci lumea obiectivă va
fi pentru el doar aparență și spectacol. Numai cazurile extreme
ajung la această dilemă. De regulă, individul se mulțumește cu
închiderea în sine și cu banalitatea realității pe care o tratează,
fără să știe, în mod arhaic.
725. Inconștientul său este în principal caracterizat de repri-
marea intuiției, care are un caracter extravertit și arhaic. în vre-
me ce intuiția extravertită posedă acea iscusință caracteristică,
acel „nas fin" pentru toate posibilitățile realității obiective, intu-
iția inconștientă, arhaică are fier pentru toate dedesubturile am-
bigue, întunecate, murdare și periculoase ale realității. Intuiția
reală și conștientă a obiectului nu înseamnă nimic pentru intuiția
inconștientă care presimte toate posibilitățile stadiilor arhaice
premergătoare ale acelei intenții. Intuiția inconștientă are ceva
de-a dreptul primejdios, subminător, adesea în contrast violent
cu modul inofensiv și binevoitor de a fi al conștiinței. Atîta timp
cît individul nu se îndepărtează prea mult de obiect, intuiția in-
conștientă are efectul unei compensații salutare în raport cu ati-
tudinea ușor fantastică, înclinată către credulitate a conștiinței.

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 431
Dacă inconștientul se opune conștiinței, astfel de intuiții ajung
la suprafață și își desfășoară efectele nocive, impunîndu-se cu
forță individului și declanșînd obsesii dintre cele mai respingă-
toare față de obiecte. Nevroza rezultînd de aici este, de regulă,
o nevroză obsesională, în care trăsăturile isterice sînt mascate
de simptome de epuizare.
Intuiția
726. în atitudinea introvertită intuiția se îndreaptă către obiec-
tele interioare, cum s-ar putea numi, pe bună dreptate, elemen-
tele inconștientului. Obiectele interioare se comportă față de
conștiință analog celor exterioare, deși ele au o realitate nu fi-
zică, ci psihică. Obiectele interioare apar percepției intuitive ca
imagini subiective ale unor lucruri care nu pot fi întîlnite în ex-
periența exterioară, ci constituie conținuturile inconștientului, în
ultimă instanță ale inconștientului colectiv. Aceste conținuturi
nu sînt în sine accesibile, firește, nici unei experiențe, particu-
laritate pe care ele o au în comun cu obiectul exterior. După
cum obiectele exterioare, așa cum le percepem noi, sînt doar re-
lative, tot atît de relative sînt și formele sub care apar obiectele
interioare, rezultate din esența acestora din urmă, inaccesibilă
nouă, și din particularități ale funcției intuitive. Intuiția are, ca
și senzația, factorul ei subiectiv, care în intuiția extravertită este
reprimat la maximum, în schimb în cea introvertită ajunge să
fie o mărime decisivă. Chiar dacă intuiția introvertită își pri-
mește impulsul de la obiectele exterioare, ea nu se oprește totuși
la posibilitățile exterioare, ci zăbovește la ceea ce exteriorul
declanșează în interior. în timp ce senzația introvertită se limi-
tează, în principal, la percepția fenomenelor particulare de iner-
vație, provocate de inconștient, și se oprește la ele, intuiția re-
primă această latură a factorului subiectiv și percepe imaginea
care a declanșat inervația. Dacă, de pildă, cineva este cuprins
de un acces psihogen de amețeală, senzația se oprește la natura
particulară a acestei tulburări, percepîndu-i în detaliu toate cali-
tățile, intensitatea, desfășurarea în timp, modul de apariție și de
dispariție al ei, fără însă a se ridica mai sus și a pătrunde în

432 TIPURILE PSIHOLOGICE
conținutul de la care a pornit tulburarea. Intuiția, în schimb, pri-
mește de la senzație doar impulsul către o activitate imediată;
ea încearcă să vadă ce se află dedesubt și percepe curind ima-
ginea interioară care a provocat fenomenul ce o exprimă, res-
pectiv accesul de amețeală. Ea vede imaginea unui bărbat stră-
puns de o săgeată în inimă, care se clatină. Această imagine
fascinează activitatea intuitivă, care se oprește la ea, iscodindu-i
toate detaliile. Ea o reține și constată, cu vie participare, că ima-
ginea se schimbă, evoluează și, în fine, dispare.
727. Intuiția introvertită percepe astfel toate procesele din
fundalul conștiinței cu aceeași acuitate cu care senzația extra-
vertită percepe obiectele exerioare. Pentru intuiție, imaginile in-
conștiente capătă demnitatea lucrurilor și a obiectelor. Deoarece
însă intuiția exclude participarea senzației, ea nu ajunge să cu-
noască decît în insuficientă măsură sau deloc tulburările de iner-
vație, influențele exercitate de corp prin imaginile inconștiente.
Imaginile dispar astfel ca desprinse de subiect și ca existînd
pentru sine, fără legătură cu persoana. Ca urmare, intuitivul in-
trovertit, atins de un acces de amețeală, din exemplul amintit
mai sus, nu bănuiește defel că imaginea percepută se poate re-
feri cumva la el; fapt aproape de negîndit în cazul unei persoane
cu atitudine rațională, dar care nu e mai puțin real și pe care
I-am întîlnit frecvent la tipul intuiție introvertită.
728. Indiferența ciudată a intuitivului extravertit față de
obiectele exterioare o are și intuitivul introvertit față de obiec-
tele interioare. După cum intuitivul extravertit presimte încon-
tinuu noi posibilități pe care le urmărește fără să-i pese de soarta
lui și a altora, trecînd fără scrupule peste considerații umane și
demolînd, împins de patima eternă a schimbării, ceea ce tocmai
s-a terminat de construit, intuitivul introvertit trece de la o ima-
gine la alta, alergînd după toate posibilitățile născute din adîncul
inconștientului, fără a stabili nici o corelație între sine și ima-
gine. După cum lumea nu devine niciodată o problemă morală
pentru cel care doar o percepe, tot astfel nici pentru intuitiv lu-
mea imaginilor nu devine vreodată o problemă morală. Ea este
atît pentru unul, cît și pentru celălalt o problemă estetică, o

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 433
chestiune de percepție, o „senzație". în acest fel, intuitivului in-
trovertit îi dispar atît conștiința existenței sale fizice, cît și con-
știința influenței sale asupra altora. Punctul de vedere extravertit
ar spune despre intuitivul introvertit că pentru el „realitatea nu
există", că el se „lasă în voia unor reverii sterile". Contemplarea
imaginilor inconștientului pe care forța creatoare le produce din
abundență este în orice caz sterilă în raport de utilitate imediată,
în măsura totuși în care aceste imagini sînt posibilități de con-
cepții, capabile în cazul dat să confere energiei o nouă declivi-
tate, și această funcție — din cîte există, cea mai străină lumii
exterioare — este indispensabilă economiei psihice globale,
după cum și tipul corespunzător ei este indispensabil vieții psi-
hice a unui popor. Israel nu și-ar fi avut profeții săi, dacă acest
tip n-ar fi existat.
729. Intuiția introvertită înțelege imaginile care izvorăsc din
temelia apriorică, respectiv existentă ereditar, a spiritului incon-
știent. Aceste arhetipuri, a căror esență interioară este inaccesi-
bilă experienței, reprezintă sedimentul format în cursul funcțiilor
psihice a seriei ancestrale, adică experiențele existenței organice
în genere, acumulate prin milioane de repetări și condensate în
tipuri. în aceste arhetipuri sînt deci reprezentate toate experien-
țele apărute din cele mai vechi timpuri pe această planetă. Ele
apar cu atît mai deslușit în arhetip cu cît au fost mai frecvente
și mai intense. Arhetipul ar fi, spre a folosi limbajul lui Kant,
un fel de noumenon al imaginii pe care intuiția îl percepe și îl
produce percepînd. Deoarece inconștientul este nu ceva care za-
ce asemenea unui caput mortuum psihic, ci mai degrabă ceva
care participă la viață, care suferă transformări interioare aflate
în relații profunde cu nivelul evenimențial, intuiția introvertită
oferă prin perceperea proceselor lăuntrice anumite date ce pot
fi de importanță excepțională pentru interpretarea a tot ceea ce
se întîmplă; ea poate chiar să prevadă mai mult sau mai puțin
clar atît noile posibilități, cît și ceea ce urmează să se întîmple
efectiv. Caracterul ei profetic se explică din relația pe care o
întreține cu arhetipurile care, la rîndul lor, reprezintă desfășura-
rea logică a tuturor lucrurilor accesibile experienței.

434 TIPURILE PSIHOLOGICE
Tipul intuiție introvertită
730. Particularitatea intuiției introvertite produce, în condiții-
le în care aceasta este predominantă, un tip original, anume vi-
sătorul și vizionarul mistic, pe de-o parte, fantastul și artistul,
de cealaltă parte. Ultimul caz este, s-ar zice, cel normal, căci
acest tip înclină în genere să se limiteze la caracterul perceptiv
al intuiției. Intuitivul se oprește, de regulă, la percepție, proble-
ma lui e prin excelență percepția și plăsmuirea percepției, în mă-
sura în care este un artist creator. Fantastul însă se mulțumește
cu intuiția prin care se lasă format, adică determinat. Adîncirea
intuiției produce, firesc, o îndepărtare uneori extraordinară a in-
dividului de realitatea tangibilă, în așa fel încît el însuși devine
o adevărată enigmă pentru cei din imediata sa apropiere. Dacă
este artist, atunci arta lui enunță lucruri extraordinare, rupte de
realitate, seînteind în luciri multicolore, semnificative și banale,
frumoase și grotești, sublime și bizare în același timp. Dacă nu
e artist, atunci e adesea un geniu neînțeles, un marc talent de-
căzut, un fel de înțelept pe jumătate smintit, un personaj de ro-
man „psihologic".
731. Deși nu ține cu totul de linia tipului intuiție introvertită
să facă din percepție o problemă morală, pentru aceasta fiind
nevoie de o anume intensificare a funcțiilor judicative, este su-
ficientă o diferențiere relativ mică a judecății pentru ca intuiția
să treacă din domeniul esteticului pur în acela al moralei. Apare
astfel o varietate a tipului intuitivului introvertit, substanțial di-
ferită de forma sa estetică, dar caracteristică în același timp pen-
tru el. Problema morală apare atunci cînd intuitivul intră în re-
lație cu viziunea sa, cînd nu se mai mulțumește cu simpla
intuiție, cu modelarea și evaluarea ei estetică, ci își pune între-
barea: ce înseamnă acest lucru pentru mine sau pentru lume?
Ce îndatorire sau sarcină rezultă de aici pentru mine sau pentru
lume? Intuitivul pur, care refulează judecata sau a cărui judecată
se menține în limitele percepției, nu își pune de fapt niciodată
o asemenea întrebare, căci întrebarea lui nu este decît „cum"-ul
percepției. Problema morală i se pare incomprehensibilă sau
chiar absurdă și refuză pe cît posibil să se gîndească la ceea ce

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 435
a văzut. Altfel este cel orientat intuitiv. Acesta se ocupă de sem-
nificația viziunii sale, interesîndu-se mai puțin de posibilitățile
ei estetice cît de posibilele ei efecte morale, izvorind pentru el
din sensul conținutului lor. Judecata sa îi permite să recunoască,
adesea ce-i drept doar vag, că el este în calitate de om, de întreg,
înglobat cumva în viziunea sa, că aceasta este ceva care nu tre-
buie doar intuit ci și integrat vieții subiectului. Prin această re-
cunoaștere, el se simte dator să-și transfere viziunea în propria
viață. Deoarece însă în principal el se sprijină numai pe această
viziune, tentativa sa morală rămîne unilaterală, el se face pe sine
și își face din viață un simbol, adaptat la sensul interior și etern
al devenirii, neadaptat însă la realitatea efectivă a momentului.
Rămînînd incomprehensibil, el se lipsește și de efectul pe care
l-ar fi putut avea asupra realității. Limbajul lui nu este cel uti-
lizat de toți, ci unul prea subiectiv. Argumentelor sale le lipsește
acea ratio care convinge. El nu poate decît să mărturisească și
să vestească. Este glasul profetului în deșert.
732. Intuitivul introvertit refulează de cele mai multe ori sen-
zația obiectuală. Aceasta este o caracteristică a inconștientului
său. în inconștient există o funcție a senzației extravertite, com-
pensatoare, de natură arhaică. Personalitatea inconștientă s-ar
putea cel mai bine descrie ca un tip de senzație extravertită, de
factură inferioară, primitivă. Instinctualitatea și lipsa de măsură
sînt calitățile acestei percepții, împreună cu atașarea foarte strîn-
să de impresia senzorială. O astfel de calitate compensează aerul
rarefiat de înălțime, propriu atitudinii conștiente și îi conferă
acesteia o anume greutate, care împiedică „sublimarea" totală.
Dacă însă, în virtutea unei exagerări forțate a atitudinii conștien-
te, se instituie o subordonare deplină față de percepția internă,
atunci inconștientul intră în opoziție, iar ulterior apar senzații
obsesionale, contrare atitudinii conștiente, însoțite de atașarea
nemăsurată de obiect. Forma de nevroză este una obsesională
ale cărei simptome sînt fie ipohondria, fie o hiperestezie a or-
ganelor de simț, fie atașamente obsesionale față de anumite per-
soane sau obiecte.

436 TIPURILE PSIHOLOGICE
Rezumatul tipurilor iraționale
733. Este aproape imposibil să se judece din exterior cele
două tipuri descrise mai sus. Dat fiind că sînt introvertite și au
deci o capacitate sau o voință redusă de exprimare, ele oferă o
priză prea mică pentru o evaluare adecvată. Deoarece activitatea
lor principală se îndreaptă spre interior, în afară nu se văd decît
reticență, tendință de a se ascunde, lipsă de participare sau ne-
siguranță și jenă aparent neîntemeiată. Dacă se exteriorizează
totuși ceva, este vorba mai ales de manifestări indirecte ale
funcțiilor slab diferențiate și relativ inconștiente. Manifestări de
acest fel provoacă firește prejudecățile mediului îndreptate îm-
potriva acestor tipuri. Drept urmare, ele sînt de cele mai multe
ori subapreciate sau cel puțin neînțelese. Cum ele nu se înțeleg
nici pe ele însele, deoarece le lipsește în mare măsură tocmai
judecata, tipurile iraționale nu pot să înțeleagă nici de ce sînt
necontenit subapreciate de opinia publică. Ele nu-și dau seama
că prestația lor îndreptată către exterior este într-adevăr de ca-
litate inferioară. Privirea le este absorbită de bogăția evenimen-
telor subiective. Tot ce li se întîmplă este atît de captivant și are
un farmec atît de inepuizabil, îneît ele nici nu observă că infor-
mațiile pe care le împărtășesc mediului lor nu conțin, de regulă,
decît foarte puțin din ceea ce trăiesc ele însele. Caracterul frag-
mentar și de cele mai multe ori doar episodic al comunicărilor
lor pretinde prea mult de la înțelegerea și disponibilitatea celor
din jur; în plus, comunicarea lor este lipsită de acea căldură care
ar trebui să învăluie obiectul și care, singură, ar putea să aibă
forță de convingere. Dimpotrivă, tipurile iraționale arată foarte
adesea către exterior o atitudine brutală de respingere, deși o
fac fără să-și dea seama și fără intenția de a se manifesta astfel.
Acești oameni vor fi judecați mai echitabil și vor fi înconjurați
de mai multă indulgență, dacă se va ști cît de greu se transpun
intuițiile interioare într-un limbaj inteligibil. Oricum însă aceas-
tă indulgență nu trebuie să meargă atît de departe îneît ei să fie
complet dispensați de obligația de a comunica, ceea ce nu ar fi
decît în detrimentul unor astfel de tipuri. Destinul le pregătește
lor, poate mai mult decît altor oameni, dificultăți exterioare co-

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 437
pleșitoare, susceptibile să-i trezească din beția provocată de in-
tuițiile interioare. E nevoie adesea de multă stăruință pentru a
le stoarce, în fine, o comunicare omenească.
734. Dintr-un punct de vedere extravertit și raționalist, aceste
tipuri îi reprezintă pe oamenii cei mai nefolositori. Dintr-un
punct de vedere superior, ei sînt dovada vie a faptului că lumea
bogată, plină, în nesfîrșită mișcare, și viața ei debordantă, ame-
țitoare nu există doar în afară, ci și înăuntru. Evident, tipurile
iraționale reprezintă demonstrații unilaterale ale naturii; dar ele
sînt, totodată, pline de învățăminte pentru cei care nu se lasă
orbiți de moda intelectuală a vremii. Oamenii de această factură
sînt promotori de cultură și, în felul lor, educatori. Viața lor in-
struiește mai mult decît spusele lor. Din ea, și nu mai puțin din
marea lor greșeală, din incapacitatea de a se comunica, înțele-
gem că una din cele mai grave erori ale culturii noastre constă
în superstiția cuvîntului și în superstiția reprezentării, în supraes-
timarea nemăsurată a transmiterii prin cuvinte și metode a în-
vățăturii. Unui copil, firește, cuvintele mari ale părinților săi îi
impun; se nutrește chiar convingerea că el ar putea fi astfel edu-
cat, în realitate, educația o face viața părinților, iar cuvintele și
gesturile pe care ei le adaugă nu fac decît să-i zăpăcească pe
copil. Același lucru e valabil și pentru profesor. Se crede atît de
tare în metode, îneît se atribuie unei metode bune calitatea de
a-i sfinți pe profesorul care o utilizează. Un om de proastă ca-
litate nu e niciodată un bun profesor. El își ascunde inferiorita-
tea nocivă, care îl otrăvește în secret pe elev, în spatele unei
metodologii strălucite și al unei capacități de exprimare intelec-
tuală, la fel de strălucite. Firește, elevul mai mare nu pretinde
decît să cunoască metodele utile, deoarece el împărtășește deja
atitudinea generală care crede în biruința metodei. El a învățat
deja că pînă și cea mai seacă minte, dacă se poate face ecoul
unei metode bune, se transformă în cel mai destoinic elev. Toți
cei din jurul său vorbesc despre faptul — și trăiesc potrivit lui —,
că orice succes și orice fericire vin din afară și că e nevoie doar
de o metodă adecvată pentru a obține lucrul dorit. Sau, îi arată
oare viața profesorului său de religie acea fericire pe care o ra-
diază bogăția intuiției interioare? Firește, tipurile iraționale in-

438 TIPURILE PSIHOLOGICE
trovertite nu sînt propovăduitorii unei umanități desăvîrșite. Le
lipsesc rațiunea și etica rațiunii; dar viața lor instruiește asupra
celeilalte posibilități, aceea a cărei lipsă cultura noastră o resim-
te în chip dureros.
Funcție principală și funcție auxiliară
735. Nu aș vrea ca descripția de mai sus să lase impresia că
aceste tipuri se întîlnesc des în practica zilnică, sub această for-
rnă pură. Ele nu sînt, în realitate, decît fotografii de familie de
tip galtonian care cumulează și, în consecință, scot exacerbat în
relief trăsăturile tipice, estompîndu-le, tot atît de disproporțio-
nat, pe cele individuale. Din cercetarea exactă a cazului indivi-
dual rezultă că, alături de funcția cea mai diferențiată există
întotdeauna în conștiință și o a doua funcție de importanță se-
cundară și de aceea mai puțin diferențiată și relativ determinată.
736. Să repetăm, din rațiuni de claritate: produsele tuturor
funcțiilor pot fi conștiente; vorbim insă doar atunci de caracterul
conștient al unei funcții, cînd nu numai utilizarea ei este la dis-
poziția voinței, ci și principiul ei este hotăritor pentru orientarea
conștiinței. Ceea ce se produce, de pildă, atunci cînd gîndirea
este nu doar reflecție șchiopătîndă și ruminare, ci un proces care
se încheie cu o concluzie de valabilitate generală, în așa fel îneît
concluzia logică trece, fără nici un fel de altă evidență, drept
motiv și drept garanție a acțiunii practice. Această hegemonie
absolută îi revine empiric întotdeauna unei funcții anume și nu
poate reveni decît uneia singure, căci intervenția tot atît de au-
tomată a alteia ar duce inevitabil la o altă orientare care s-ar
opune, cel puțin în parte, primei funcții. Deoarece însă o con-
diție vitală a procesului conștient de adaptare este aceea de a
avea țeluri clare și univoce, este exclus, firește, ca o a doua
funcție să aibă același rang ca prima. Cea de a doua funcție nu
poate avea deci decît o importanță secundară, ceea ce se con-
firmă și empiric. Importanța ei secundară rezidă în faptul că ea
nu este, ca funcția primară, nici absolut sigură, nici absolut de-
cisivă, ci mai degrabă o funcție auxiliară sau complementară.
Secundară poate fi doar acea funcție a cărei esență nu se opune

DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 439
funcției principale. Simțirea, de pildă, nu poate niciodată să apa-
ră alături de gîndire ca o a doua funcție, căci esența ei se opune
prea puternic gîndirii. Gîndirea trebuie să excludă cu grijă sim-
țirea, dacă vrea să rămînă o gîndire adevărată și fidelă princi-
piului ei. Ceea ce nu exclude, firește, faptul că există indivizi
la care gîndirea se află la aceeași înălțime ca simțirea, amîndouă
avînd aceeași forță conștientă de motivație. într-un astfel de caz,
nu este vorba de un tip diferențiat, ci de o gîndire și o simțire
relativ nedezvoltate. Același grad de conștientizare și de lipsă
de conștientizare a funcțiilor caracterizează deci starea de spirit
primitivă.
737. Funcția secundară are, conform experienței, întotdeauna
o natură diferită de aceea a funcției principale, dar nu opusă ei;
altfel, gîndirea ca funcție principală se poate uni ușor cu intuiția
ca funcție secundară, sau tot atît de bine cu senzația, dar, cum
am spus, niciodată cu simțirea. Intuiția și senzația nu se opun
gîndirii, adică ele nu trebuie neapărat excluse, căci esența lor
nu este inversă gîndirii — precum simțirea care, ca funcție ju-
dicativă, concurează cu succes gîndirea —, ci sînt funcții de per-
cepție care oferă gîndirii un ajutor binevenit. De îndată însă ce
ar ajunge la același nivel de diferențiere ca gîndirea, ele ar
determina o schimbare de atitudine care ar contrazice tendința
gîndirii. Ele ar face anume din atitudinea judicativă o atitudine
perceptivă. în felul acesta, s-ar reprima principiul raționalității,
indispensabil gîndirii, în favoarea iraționalității simplei percep-
ții. De aceea, funcția auxiliară este posibilă și utilă doar în mă-
sura în care slujește funcției principale, fără a ridica pretenții
asupra autonomiei principiului ei.
738. Pentru toate tipurile întîlnite în practică este valabil prin-
cipiul după care, alături de funcția principală conștientă, acestea
mai posedă și o funcție auxiliară relativ conștientă, diferită în
orice privință de esența funcției principale. Din aceste ameste-
curi apar imagini bine cunoscute, de exemplu intelectul practic,
asociat cu senzația; intelectul speculativ, pătruns de intuiție, in-
tuiția artistică ce își alege și reprezintă imaginile prin interme-
diul judecății afective, intuiția filozofică ce își transpune viziu-
nea, grație unui intelect robust, în sfera inteligibilului etc.

440 TIPURILE PSIHOLOGICE
739. Corespunzător raportului dintre funcțiile conștiente, se
organizează și gruparea funcțiilor inconștiente. Astfel, unui in-
telect practic conștient îi corespunde o atitudine intuitiv-afectivă
inconștientă, funcția simțirii fiind relativ mai puternic inhibată
decît funcția intuiției. Această particularitate nu prezintă interes,
ce-i drept, decît pentru acela care se ocupă de tratarea psiholo-
gică a unor astfel de cazuri. Este important ca el să fie la curent
cu toate acestea. Am văzut, de pildă, adesea, medici străduin-
du-se să dezvolte funcția simțirii la intelectuali de elită direct
din inconștient. O astfel de încercare este destinată eșecului, în-
trucît siluiește excesiv punctul de vedere conștient. Dacă izbu-
tește, atunci apare obligatoriu o dependență obsesivă a pacien-
tului de medic, un „transfer" care poate fi stopat doar cu
brutalitate, căci făcîndu-i-se violență, pacientul își pierde punc-
tul de vedere, adică medicul devine punctul său de vedere. Ac-
cesul la inconștient și la funcția cea mai refulată se deschide de
la sine, menținîndu-se, totodată, într-o măsură suficientă perce-
perea punctului de vedere conștient, atunci cînd calea de dez-
voltare trece prin funcția secundară, deci în cazul unui tip rațio-
nal, prin funcția irațională. Aceasta conferă punctului de vedere
conștient o astfel de perspectivă asupra a ceea ce este posibil și
asupra a ceea ce urmează să vină, îneît conștiința dobîndește o
protecție suficientă împotriva efectului distructiv al inconștien-
tului. Invers, un tip irațional pretinde o dezvoltare mai puternică
din partea funcției auxiliare raționale, reprezentată în conștiință,
spre a fi mai bine pregătit să primească șocul inconștientului.
740. Funcțiile inconștiente se află într-o stare arhaic-anima-
lică. Expresiile lor simbolice manifestate în vise și în fantezii
reprezintă de cele mai multe ori lupta sau înfruntarea dintre
două animale sau doi monștri.

XI
DEFINIȚII
741. Poate că cititorului i se pare inutil faptul că adaug la
sfirșitul cercetării de față un capitol special consacrat definirii
conceptelor. Am făcut însă de nenumărate ori experiența că toc-
mai în lucrările de psihologie conceptele și expresiile nu pot fi
niciodată suficient de atent mînuite, căci tocmai aici, mai mult
ca oriunde, apar cele mai mari variații în utilizarea noțiunilor,
prilejuind frecvent neînțelegeri din cele mai tenace. Această si-
tuație supărătoare pare să vină nu doar din aceea că psihologia
este o știință tînără, ci și din faptul că materia experienței, exa-
minată științific, nu poate fi pusă concret sub ochii cititorului.
Psihologul se vede mereu obligat să reprezinte realitatea obser-
vată de el prin descrieri perifrastice și, ca să spun așa, indirecte.
Se poate vorbi de o reprezentare directă doar atunci cînd sînt
comunicate stări de fapt elementare, susceptibile a fi numărate
și măsurate. Dar cît din psihologia reală a omului poare fi trăit
și observat ca fenomen sesizabil prin număr și măsură? Astfel
de fenomene există însă și cred că prin studiile mele asociative1
am demonstrat că și fapte foarte complicate sînt accesibile unei
metode de măsurare. Dar cine a pătruns mai adînc în esența
psihologiei și pretinde mai mult de la aceasta ca disciplină știin-
țifică, respectiv nu acceptă ca ea să ducă o existență precară în
limitele impuse de o metodologie care este proprie științelor na-
turii, acela a înțeles și faptul că o metodă experimentală nu va
izbuti niciodată să dea seama de natura sufletului uman și nici
să schițeze o imagine, fie și aproximativ fidelă, a fenomenelor
psihice complexe.
Diagnostische Assoziatioiisstudien [Gesammelte Werke, II].

442 TIPURILE PSIHOLOGICE
742. Părăsind însă domeniul faptelor sesizabile prin număr și
măsură, sîntem reduși la concepte care trebuie să ni le înlocu-
iască pe acestea. Precizia pe care o conferă faptelor observate,
măsura și numărul, poate fi înlocuită doar de exactitatea con-
ceptuală. Or, așa cum știe orice cercetător care lucrează în acest
domeniu, conceptele psihologice curente suferă de o imprecizie
și de o multiplicitate de sensuri atît de mare, îneît abia dacă ne
putem înțelege unii cu ceilalți. Să luăm, de pildă, noțiunea de
„sentiment", să ne reprezentăm tot ceea ce acoperă ea; și vom
avea o imagine a variabilității și a multiplicității de sens a con-
ceptelor psihologice. Și totuși această noțiune exprimă ceva ca-
racteristic, inaccesibil măsurii și numărului, dar care există în
chip indiscutabil, ceva la care nu putem renunța precum a re-
nunțat Wundt în psihologia sa fiziologică; nu putem nega aces-
tor stări de fapt calitatea de fenomene fundamentale și nu le
putem înlocui cu faptele elementare, după cum nu le putem di-
zolva în acestea. Ar însemna să suprimăm astfel o bună parte
de psihologie.
743. Pentru a evita inconvenientul care decurge din supra-
estimarea metodicii științelor naturii, sîntem obligați să recur-
gem la concepte solide. Spre a ajunge la ele este în orice caz
nevoie de colaborarea unui marc număr de persoane, de un fel
de consensus gentium. Cum e imposibil de obținut imediat așa
ceva, fiecare cercetător are obligația de a determina și fixa, fie
și aproximativ, termenii pe care îi utilizează; cel mai nimerit
este să se explice sensul fiecărui termen în așa fel îneît oricine
să poată înțelege accepția în care el este folosit.
744. Pentru a răspunde acestei necesități, îmi voi explica mai
jos, în ordine alfabetică, principalele concepte psihologice. Tot-
odată îl rog pe cititor să binevoiască a-și aminti de aceste lămu-
riri în caz că are îndoieli. E de la sine înțeles că explicațiile și
definițiile ce urmează arată doar sensul în care utilizez eu con-
ceptele în discuție, fără a pretinde că această întrebuințare e sin-
gura posibilă sau că e neapărat cea corectă.
745. Abstracție. Abstracția este, după cum indică și cuvîntul,
o extragere sau o desprindere a unui conținut anume (a unei

DEFINIȚII 443
semnificații, a unei caracteristici generale etc.) dintr-un context
care mai cuprinde și alte elemente, a căror combinare în întreg
reprezintă ceva unic, individual și incomparabil. Unicitatea, par-
ticularitatea și incomparabilitatea stînjenesc cunoașterea, motiv
pentru care celelalte elemente legate de conținutul resimțit ca
esențial trebuie să pară non-necesare voinței de cunoaștere.
746. Abstracția este deci acea activitate spirituală care elibe-
rează conținutul sau faptul, resimțit ca esențial, de legătura cu
elemente resimțite ca non-necesare, prin aceea că le distinge de
acestea, cu alte cuvinte le diferențiază (v. mai jos). Abstract,
într-o accepție mai largă, denumește tot ceea ce este extras
dintr-o conexiune de elemente resimțite ca non-necesare în ra-
port cu semnificația lui.
747. Abstracția este o activitate proprie în genere funcțiilor
psihologice. Există o gîndire abstractivă, după cum abstractive
pot fi simțirea, senzația și intuiția (vezi aceste concepte). Gîndi-
rea abstractivă detașează un conținut caracterizat de calități in-
telective, logice, din elemente care nu-i sînt adecvate. Simțirea
abstractivă procedează la fel cu un conținut de natură afectivă,
tot astfel senzația și intuiția. Există de aceea atît gînduri abstracte
cît și sentimente abstracte, ultimele numite de Sully intelectuale,
estetice și morale.2 Nahlowsky adaugă sentimentul religios.3
Sentimentele abstracte, așa cum le concep eu, ar corespunde
sentimentelor „mai înalte" sau „ideale" ale lui Nahlowsky. Eu
așez sentimentele abstracte pe același plan cu gîndurile abstrac-
te. Senzația abstractă s-ar putea numi senzație estetică în opo-
ziție cu senzația senzorială (vezi Senzație), iar intuiția abstractă
s-ar putea numi intuiție simbolică, în opoziție cu intuiția fantas-
tică (v. Fantezie și Intuiție).
748. în această lucrare corelez conceptul de abstracție cu re-
prezentarea unui proces psihoenergetic de care el este legat: da-
că adopt o atitudine abstractivă față de obiect, nu acesta ca în-
treg acționează asupra mea, ci eu extrag o parte din conexiunile
sale, excluzînd părțile neaferente. Intenția mea este de a scăpa
2 Sully, The Human Mind, 1892, II, cap. 16.
3 Nahlowsky, Das Gefihlsleben, 1907, p. 48.

444 TIPURILE PSIHOLOGICE
de obiect în calitatea sa de întreg unic și individual și de a nu
reține decît o parte din el. Reprezentarea întregului îmi este, ce-i
drept, dată, dar eu nu mă absorb în ea ; interesul meu nu merge
în direcția întregului, ci se retrage din obiect ca întreg, cu partea
prelevată, și revine la mine; cu alte cuvinte, revine la lumea mea
de concepte dispuse sau constelate în vederea abstragerii unei
părți a obiectului. (Obiectul nu se poate abstractiza astfel decît
în virtutea unei constelații subiective de concepte.) Prin „inte-
res" înțeleg energia=libido (v. mai jos) pe care o atribui ca va-
loare obiectului, sau pe care obiectul o atrage la sine, eventual
fără voința sau fără conștiința mea. îmi reprezint de aceea pro-
cesul de abstractizare ca pe o retragere a libidoului din obiect
către conținutul subiectiv abstract. Pentru mine deci, abstracția
înseamnă o devalorizare energetică a obiectului. Cu alte cuvin-
te, abstracția este o mișcare libidinală care se introvertește.
749. Numesc abstractivă o atitudine (v. mai jos) care, pe de-o
parte, este introvertită, pe de alta, asimilează o parte resimțită
ca esențială a obiectului, conținuturi lor abstracte deja existente
în subiect. Cu cît un conținut e mai abstract, cu atît e mai puțin
reprezentabil. Mă alătur lui Kant care consideră că un concept
este cu atît mai abstract „cu cît este epurat mai mult de dife-
rențele dintre obiecte"4, în sensul că, la gradul său maxim, ab-
stracția se îndepărtează în chip absolut de obiect și ajunge astfel
la extrema nereprezentabilitate, abstracție pe care eu o numesc
idee (v. Idee). Invers, o abstracție care mai posedă încă repre-
zentabilitate sau elemente imagistice este un concept concret
(v. Concretism).
750. Afect. Prin afect se înțelege o stare a sentimentului ca-
racterizată, pe de-o parte, de o inervație perceptibilă a corpului,
pe de alta, de o tulburare specifică a cursului reprezentării.5 Uti-
lizez ca sinonim cu afect termenul de emoție. Spre deosebire de
Bleuer (v. Afectivitate), disting sentimentul de afect, deși trece-
rea sentimentului în afect este fluidă, căci orice sentiment, cînd
atinge o anume intensitate, declanșează inervații corporale și se
4 Kant, Logik, § 6.
5 Cf. Wundt, Grundzuge der physiologischen Psychologie, V, ed. a Hl-a,
1903, pp. 209 ș. unn.

DEFINIȚII 445
transformă astfel în afect. Din rațiuni practice, este bine să deo-
sebim însă afectul de sentiment. Căci acesta din urmă poate fi
o funcție de care putem dispune după bunul nostru plac, în vre-
me ce afectul, de regulă, nu este. Tot așa, afectul este caracte-
rizat prin inervații sensibile ale corpului, în vreme ce acestea
lipsesc în cazul sentimentului sau au o intensitate atît de scăzută
încît nu pot fi percepute decît cu instrumente foarte fine cum ar
fi fenomenul psihogalvanic.6 Afectul își adaugă senzația iner-
vațiilor corporale declanșate de el. De aici a pornit teoria afec-
telor a lui James-Lange, în care afectul este derivat cauzal din
inervațiile corpului. Față de această interpretare extremă, eu
concep afectul, pe de-o parte, ca o stare psihică a sentimentului,
pe de alta, ca o stare fiziologică de inervare; ambele cumulîndu-
se reciproc, se influențează una pe cealaltă; cu alte cuvinte, unui
sentiment intens i se asociază o componentă senzitivă prin care
afectul se apropie mai mult de senzație (v. mai jos) și se deo-
sebește substanțial de starea sentimentului. în ce mă privește,
atribui afectele net marcate, adică afectele însoțite de inervații
corporale violente, nu domeniului funcției simțire ci aceluia al
funcției senzație (v. Funcție).
751. Afectivitate. Afectivitatea este un concept creat de E.
Bleuler. Afectivitatea desemnează și înglobează „nu doar afec-
tele în sensul propriu al cuvîntului, ci și sentimenele ușoare sau
tonalitățile de plăcere sau neplăcere în registrul sentimentului"7.
Bleuler distinge de afectivitate, pe de-o parte, senzațiile simțuri-
lor și celelalte senzații corporale, pe de altă parte, „sentimente-
le", în măsura în care acestea sînt procese interioare de percepție
(de pildă, sentimentul certitudinii, al verosimilității) și gînduri
sau cunoștințe imprecise.8
6 Fere, Note sur des modifications de la resistance e'lectrique etc, în:
Comptes rendus de la Sociitd de Biologie, 1888, pp. 217 ș. urm. Veraguth,
Das psychogalvanische Reflexphănomen, în: „Monatsschrift fur Psychologie
und Neurologie", XXI (1907) p. 387. Jung, Ober die psychophysischen Beglei-
terscheinungen im Assoziationsexperiment (Gesammelte Werke, II). Binswan-
ger, Ober das Verhahen des psychogalvanischen Phănomens etc, în: Diagnos-
tische Assoziarionsstudien, D, p. 113.
7 Bleuler, Affectivităt, Suggestibilităt, Paranoia, 1906, p. 6.
8 Loc. cit., pp. 13 ș. urm.

446 TIPURILE PSIHOLOGICE
752. Anima, Animus, vezi Suflet, Imagine a sufletului.
753. Apercepție. Apercepția este un proces psihic prin care
un conținut nou este atașat unor conținuturi analoage, deja exis-
tente, în așa fel încît să poată fi considerat înțeles, priceput sau
clar.9 Se distinge o apercepție activă de una pasivă; prima este
un proces în cadrul căruia subiectul înțelege atent, conștient, cu
de la sine putere și din motive ce îi sînt proprii un conținut nou
pe care îl asimilează altor conținuturi, gata pregătite; ultima este
un proces în cadrul căruia un conținut nou se impune din afară
(prin simțuri) sau dinăuntru (din inconștient) conștiinței, forțînd
cumva atenția și înțelegerea. în primul caz, accentul activității
cade pe eu, în al doilea caz pe conținutul nou care se impune.
754. Arhaism. Prin arhaism înțeleg caracterul vechi al unor
conținuturi și funcții psihice. E vorba nu de acea antichitate de
imitație, de natură arhaizantă, atestată spre exemplu de opere de
artă din perioada romană tîrzie sau de „goticul" veacului al
XIX-lea, ci de calități care au caracter de relicve. Acestea sînt
toate trăsăturile psihologice care coincid în esență cu însușirile
proprii mentalității primitive. în chip evident, arhaicul este în
primul rînd inerent fanteziilor inconștientului, adică produselor
activității imaginative inconștiente care atinge conștiința. Cali-
tatea imaginii este arhaică atunci cînd are incontestabile paralele
mitologice.10 Arhaice sînt asociațiile analogice ale fanteziei in-
conștiente, de asemenea simbolismul ei (v. Simbol). Arhaică
este relația de identitate cu obiectul (v. Identitate), apoi acea
„participation mystique" (v. mai jos). Arhaic este concretismul
gîndirii și al simțirii. Arhaisme sînt totodată constrîngerea și in-
capacitatea de a se domina (abandonare de sine). Arhaism este
contopirea funcțiilor psihologice (v. Diferențiere), de exemplu,
gîndire și simțire, simțire și senzație, simțire și intuiție, de ase-
menea contopirea părților unei funcții (audition coloree), ambi-
tendință și ambivalență (Bleuler), adică fuziunea cu ceea ce este
contrar, de exemplu, sentiment și sentiment opus.
9 Cf. Wundt, Grundziige der ptiysiologischen Psychologic I, 1902, p. 322.
10 Cf. Jung, Wandlungen utid Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammehe Werke, VI].

DEFINIȚII 447
755. Arhetip11 v. Imagine.
756. Asimilare. Asimilarea este identificarea unui nou con-
ținut conștient cu materialul subiectiv disponibil12, situație în
care este subliniată în special asemănarea noului conținut cu
materialul subiectiv disponibil, uneori în defavoarea calității au-
tonome a noului conținut.13 Asimilarea este de fapt un proces
de apercepție (v. Apercepție) care se deosebește la simpla aper-
cepție prin elementul de identificare cu materialul subiectiv. în
acest sens Wundt afirmă: „Acest mod de formare (respectiv asi-
milarea) se manifestă în mod special în procesul de reprezenta-
re, atunci cînd elementele asimilatoare apar prin reproducere,
iar cele asimilate printr-o impresie senzorială nemijlocită. Ele-
mentele unor imagini-amintiri sînt transferate cumva în obiectul
exterior, în așa fel îneît în cazul în care obiectul și elementele
reproduse se deosebesc considerabil, percepția senzorială înre-
gistrată apare ca o iluzie care ne induce în eroare în legătură cu
natura reală a lucrurilor."14
757. în ce mă privește, utilizez termenul într-un sens ceva
mai larg, anume ca identificare a obiectului cu subiectul în ge-
nere, și îi opun disimilarea ca identificare a subiectului cu obiec-
tul și ca înstrăinare a subiectului față de sine însuși în favoarea
obiectului, indiferent dacă e vorba de un obiect exterior sau de
un obiect „psihologic", de pildă o idee.
758. Atitudine. Acest concept reprezintă o cucerire relativ
nouă în psihologie. El a fost introdus de Miiller și Schumann15,
în vreme ce Kiilpe16 definește atitudinea ca o predispoziție a
centrilor senzoriali sau motori pentru o anume excitație sau pen-
11 Structura arhetipală s-a aflat dintotdeauna în centrul cercetărilor lui
Jung. Versiunea definitivă a noțiunii a fost însă elaborată în timp. Cf. Jung,
Die Beziehungen zwischen dem Ich and dem Unbewufiten. Von den Wurzeln
des Bewufitseins ș. a.
12 Wundt, Logik, 1, 1906, p. 20.
13 Cf. Lipps, Leițfaden der Psycliologie, ediția a Il-a, 1906, p. 104.
14 Wundt, Grundzuge der physiologischen Psychologie, 111, 1903, p. 529.
15 Pflugers „Archiv", vol. 45, p. 37.
16 Grundrifi der Psychologie, 1893, p. 44.

448 TIPURILE PSIHOLOGICE
tru un impuls permanent, Ebbinghaus17 o concepe în sens larg,
ca deprindere de a introduce obișnuitul în prestația individuală
care se abate de la obișnuit. Felul în care utilizăm noi termenul
derivă din accepția pe care i-o acordă Ebbinghaus. Atitudinea
este pentru noi o dispoziție a psihicului de a acționa sau reacțio-
na într-o anumită direcție. Denumind acel fenomen particular,
respectiv faptul că anumiți stimuli acționează uneori puternic,
alteori slab, alteori nu acționează deloc, conceptul de atitudine
este foarte important în special pentru psihologia fenomenelor
sufletești complexe. A fi orientat atitudinal înseamnă: a fi pre-
gătit pentru ceva anume, chiar dacă acest ceva anume nu este
conștientizat, căci a fi orientat atitudinal echivalează cu a avea
o direcție apriorică spre ceva precis, indiferent dacă acesta este
sau nu reprezentat. Disponibilitatea, care pentru mine este tot
una cu atitudinea, constă în faptul că există o anume constelație
subiectivă, o anume combinație de factori psihici sau de conți-
nuturi care fie determină acțiunea într-o direcție sau alta, fie
concep intr-un fel sau altul un stimul exterior. Fără atitudine,
nu este posibilă apercepția (v. mai sus) activă. Atitudinea arc
întotdeauna un punct de orientare care poate fi conștient sau in-
conștient, căci o combinație deja pregătită de conținuturi va sub-
linia în actul de apercepție a unui nou conținut acele calități sau
momente care apar ca ținînd de conținutul subiectiv. Arc loc
atunci o selecție sau o judecată care exclude elementele nepo-
trivite. De ceea ce este potrivit sau nepotrivit decide combinația
sau constelația gata pregătite. Caracterul conștient sau inconști-
ent al obiectivului nu are nici o importanță pentru acțiunea se-
lectivă a atitudinii, deoarece selecția pe care o face atitudinea
este dată aprioric și de altfel ea se produce automat. Distincția
între conștient și inconștient este însă necesară, deoarece există
adesea două atitudini, una conștientă și alta inconștientă. Ceea
ce înseamnă că conștiința are pregătite alte conținuturi decît in-
conștientul. Deosebit de limpede apare atitudinea duală în ne-
vroză.
17 Grundziige der Psychologie, 1, 1905, pp. 681 ș. urm.

DEFINIȚII 449
759. Conceptul de atitudine este întrucîtva înrudit cu acela de
apercepție al lui Wundt, cu deosebire că acesta din urmă închide
în sine procesul relației dintre conținutul disponibil și conținutul
nou, de aperceput, în timp ce conceptul de atitudine se referă
exclusiv la conținutul subiectiv disponibil. Apercepția este cum-
va podul care unește conținutul deja existent și disponibil cu
conținutul nou, în vreme ce atitudinea este contrafortul podului
de pe un mal al apei, iar conținutul nou, contrafortul de pe ce-
lălalt mal. Atitudinea semnifică o așteptare, iar așteptarea acțio-
nează întotdeauna selectiv și orientativ. Un conținut puternic ac-
centuat, situat în orizontul conștiinței, alcătuiește (uneori
împreună cu alte conținuturi) o anume constelație, echivalentă
cu o anume atitudine, căci un astfel de conținut al conștiinței
favorizează percepția și apercepția asemănătorului și inhibă per-
cepția și apercepția neasemănătorului. El își produce astfel ati-
tudinea care îi corespunde. Acest fenomen automat este o cauză
esențială a unilateralității orientării conștiente. Ceea ce ar duce
la o pierdere deplină a echilibrului dacă în psihic nu ar exista o
funcție autoreglatoare, compensatoare (v. mai sus) care corec-
tează atitudinea conștientă. în acest sens, dualitatea atitudinii
este un fenomen normal care se manifestă supărător numai atunci
cînd unilateralitatea conștientă este excesivă. Atitudinea ca
atenție curentă poate să nu fie decît un fenomen parțial, relativ
neimportant sau și un principiu general care determină întreg
psihicul. Dispoziția, influența mediului, a educației, experiența
generală de viață sau convingerile pot crea de obicei o conste-
lație de conținuturi care determină, la rîndul ei, continuu și pînă
în cele mai mici detalii, o anumită atitudine. Cineva care resimte
deosebit de profund caracterul neplăcut al vieții va avea, în mod
firesc, o atitudine care așteaptă permanent ceva neplăcut. Aceas-
tă atitudine excesiv conștientă este compensată de o atitudine
inconștientă orientată către plăcere. Cel reprimat se așteaptă
întotdeauna la reprimare, el o alege în cursul experiențelor sale,
o adulmecă în tot locul; atitudinea lui inconștientă vizează de
aceea putere și superioritate.
760. întreaga psihologie a individului este în chiar liniile ei
mari diferit orientată în funcție de atitudinea habituală. Cu toate

450 TIPURILE PSIHOLOGICE
că legile psihologice generale sînt valabile pentru toți, ele nu
caracterizează niciodată individul singular, căci modul acțiunii
lor este complet diferit, în funcție de atitudinea generală. Aceas-
ta este întotdeauna rezultatul tuturor factorilor capabili să influ-
ențeze substanțial psihicul, deci al dispoziției înnăscute, al edu-
cației, al influențelor mediului, al experiențelor de viață, al
opiniilor și convingerilor dobîndite prin diferențiere (v. mai
jos), al reprezentărilor colective etc. Dacă nu ar fi importanța
absolut fundamentală a atitudinii, existența unei psihologii indi-
viduale ar fi exclusă. Atitudinea generală produce însă deplasări
atît de mari de energie și schimbări în raporturile reciproce din-
tre diferitele funcții, încît de aici rezultă afecte globale care pun
adesea sub semn de întrebare valabilitatea legilor psihologice
generale. Deși, de pildă, exercitarea în anumită măsură a func-
ției sexuale trece din motive fiziologice și psihologice drept in-
dispensabilă, există totuși indivizi care se pot dispensa aproape
complet de ea, fără a manifesta din acest motiv simptome pa-
tologice sau limitări evidente ale capacității lor de realizare; în
schimb, în alte cazuri, tulburări mărunte în acest domeniu pot
avea consecințe grave. Cît de enorme sînt diferențele individua-
le se vede poate cel mai bine în problema plăcerii și a neplăcerii.
Aici eșuează, ca să spun așa, toate regulile. Există oare ceva
care să nu stîrnească omului, după caz, fie plăcere, fie neplăce-
re? Orice instinct se poate subordona altuia, orice funcție se
poate subordona alteia, dîndu-i ascultare. Instinctul eului sau in-
stinctul puterii se poate pune în slujba sexualității sau dimpo-
trivă o poate supune pe aceasta. Gîndirea înăbușă tot restul sau
simțirea absoarbe gîndirea și senzația; totul depinde de atitudi-
nea care domină.
761. De fapt, atitudinea este un fenomen individual care se
refuză modului de examinare științific. în practică se pot dis-
tinge anumite tipuri de atitudine, în măsura în care se pot dis-
tinge și anumite funcții psihice. De regulă, dacă o funcție ajunge
să predomine, atunci apare și o atitudine tipică. Fiecare funcție
diferențiată provoacă o constelație de conținuturi care determină
o atitudine corespunzătoare. Intelectualul, afectivul, senzitivul
au, fiecare, o atitudine tipică. în afară de aceste tipuri de atitu-

DEFINIȚII 451
dine pur psihologică, al căror număr s-ar putea înmulți, există
și tipuri sociale, anume acelea care poartă pecetea unei repre-
zentări colective. Ele sînt caracterizate de diferite „isme". Aces-
te atitudini determinate colectiv sînt oricum foarte importante,
în unele cazuri chiar superioare ca însemnătate atitudinilor in-
dividuale.
762. Colectiv. Numesc colective toate acele conținuturi psi-
hice care particularizează nu un individ, ci mai mulți indivizi
concomitent, prin urmare o societate, un popor sau chiar întrea-
ga umanitate. Astfel de conținuturi sînt cele descrise de Levy-
Bruhl18 sub numele de „reprezentări colective mistice" (repre-
sentations collectives), proprii primitivilor, ca și noțiunile
generale de drept, stat, religie, știință etc. Dar nu numai noțiu-
nile și reprezentările pot fi denumite colective, ci și sentimen-
tele. Levy-Bruhl arată că la primitivi, reprezentările colective
exprimă concomitent și sentimente colective. în virtutea acestei
valori afective colective, el califică „reprezentările colective"
drept „mystiques", deoarece reprezentările nu sint doar intelec-
tuale ci și emoționale.19 La cei civilizați, anumite noțiuni colec-
tive, precum ideea colectivă de Dumnezeu, de drept sau de pa-
trie, se leagă de sentimente colective de același ordin. Caracterul
colectiv este propriu nu doar diferitelor elemente sau conținuturi
psihice, ci și unor inxregi Juneții (v. mai jos). Așa, de pildă, gîn-
direa ca funcție totală poate asuma caracter colectiv în măsura
în care este o gîndire general valabilă, de exemplu, corespunde
legilor logicii. Tot astfel, simțirea ca funcție totală poate fi co-
lectivă în măsura în care se identifică cu simțirea generală, cu
alte cuvinte corespunde așteptărilor generale, de pildă conștiin-
ței morale generale etc. Tot a,stfel, este colectivă acea senzație
sau acea categorie de senzații și acea intuiție care concomitent
sînt proprii unui grup mai mare de oameni. Contrariul caracte-
rului colectiv este cel individual (v. mai jos).
763. Compensare înseamnă echilibrare sau înlocuire. Noțiu-
nea a fost, de fapt, introdusă de A. Adler20 în psihologia nevro-
18 Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28 ș. urm.
19 Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28 ș. urm.
20 Adler, Ober den nervosen Charakter, 1912.

452 TIPURILE PSIHOLOGICE
zelor21. El înțelege prin compensare echilibrare funcțională a
sentimentului de inferioritate printr-un sistem psihologic com-
pensator, comparabil dezvoltării compensatoare a organelor în
cazul insuficienței organice. Adler afirmă: „O dată cu desprin-
derea de organismul matern, aceste organe și sisteme de organe
insuficiente intră în luptă cu lumea exterioară, luptă care izbuc-
nește inevitabil și cu o violență mai mare decît în cazul unui
aparat dezvoltat normal. […] Totuși caracterul foetal sporește
totodată compensarea și supracompensarea, potențează capaci-
tatea de adaptare la obstacolele obișnuite și neobișnuite și asi-
gură constituirea de forme noi, superioare și de randamente noi,
mai înalte"22. Sentimentul de inferioritate al nevroticului care,
după Adler, corespunde etiologic unei insuficiențe organice, pri-
lejuiește o „construcție auxiliară", respectiv o compensare care
constă în producerea unei ficțiuni destinate să echilibreze insu-
ficiența. Ficțiunea sau „linia fictivă de conduită" este un sistem
psihologic care încearcă să transforme inferioritatea în superio-
ritate. Importantă în această concepție este existența indenega-
bilă practic a unei funcții compensatoare în domeniul proceselor
psihologice. Ea corespunde unei funcții asemănătoare în dome-
niul fiziologiei, respectiv autodirecționării sau autoreglării orga-
nismului.
764. în vreme ce Adler limitează noțiunea de compensare la
echilibrarea sentimentului de inferioritate, eu îi atribui un sens
general, înțelegînd prin ea o echilibrare funcțională, generală, o
autoreglare a întregului aparat psihic.2-' După părerea mea, ac-
tivitatea inconștientului24 (v. mai jos) compensează și exclusi-
vismul atitudinii generale datorat funcției conștiente. Conștiința
este comparată adesea de psihologi cu ochiul; se vorbește de un
cîmp de vedere, de un punct de vedere al conștiinței. Prin aceas-
tă comparație este caracterizată perfect esența funcției conștiin-
21 Aluzii la teoria compensației și la Gross, care se inspiră de la Anton.
22 Adler, Studie uber Minderwertigkeit von Organen, 1907, p. 73.
23 Adler, Ober den nervosen Charakter, p. 14.
24 Jung, Ober die Bedeutung des Unbewufiten in der Psychopatliologie
(Gesammelte Werke, III).

DEFINIȚII 453
ței; doar puține sînt conținuturile care pot să atingă gradul cel
mai înalt de conștiință și doar un număr limitat de conținuturi
se poate menține în cîmpul conștiinței. Activitatea acesteia este
selectivă. Selecția pretinde direcție. Direcția însă pretinde exclu-
derea a tot ceea ce este neadecvat. De unde o anume unilatera-
litate a orientării conștiinței. Conținuturile inhibate și excluse de
la direcția aleasă cad mai întîi în inconștient, dar constituie, în
virtutea existenței lor afective, o contrapondere la orientarea
conștientă, care sporește o dată cu creșterea unilateralității con-
știente și duce în cele din urmă la o tensiune perceptibilă. Aceas-
tă tensiune echivalează cu o anume frînare a activității conștien-
te, care poate fi totuși anulată printr-un efort conștient sporit.
Dar cu timpul, tensiunea crește în asemenea măsură încît con-
ținuturile inconștiente frînate intră în conștiință, și anume prin
vise și imagini spontane. Cu cît unilateralitatea atitudinii con-
știente este mai mare, cu atît i se opun mai vehement conținu-
turile de proveniență inconștientă, în așa fel încît se poate vorbi
de un contrast efectiv între conștiință și inconștient. în acest caz
compensarea apare sub forma unei funcții contrastante. Este
vorba aici de un caz extrem. De regulă, compensarea prin in-
conștient nu contrastează cu orientarea conștientă, ci o echili-
brează sau o completează pe aceasta. Inconștientul, de pildă,
oferă în vis toate conținuturile constelate de situația conștientă,
dar frînate de selecția conștientă și a căror cunoaștere ar fi in-
dispensabilă conștientului în vederea unei depline adaptări.
765. în stare normală compensarea este inconștientă, adică
acționează reglînd inconștient activitatea conștientă. în nevroză,
inconștientul se află într-un contrast atît de puternic cu conștiin-
ța, încît compensația este tulburată. De aici faptul că terapia
analitică urmărește o conștientizare a conținuturilor inconștien-
te, spre a restabili astfel compensarea.
766. Complexul puterii. Prin complexul puterii înțeleg între-
gul complex al reprezentărilor și aspirațiilor care tind să așeze
eul deasupra oricăror alte influențe, supraordonîndu-1 acestora,
indiferent dacă ele vin din partea oamenilor și a împrejurărilor
sau izvorăsc din propriile instincte, sentimente sau gînduri su-
biective.

454 TIPURILE PSIHOLOGICE
767. Concretism. Prin noțiunea de concretism înțeleg o anu-
me particularitate de gîndire și simțire, opusă abstracțiunii. Con-
cret înseamnă de fapt „crescut împreună". O noțiune concret
gîndită este aceea pe care ne-o reprezentăm ca fiind concrescută
sau contopită cu alte noțiuni. O asemenea noțiune nu este nici
abstractă, nici distinctă, nici gîndită în sine, ci raportată la ceva
cu care se contopește. Nediferențiată, noțiunea este împlîntată
încă în materialul intuitiv mediat senzorial. Gîndirea concretistă
se mișcă printre noțiuni și intuiții exclusiv concrete și se rapor-
tează permanent la senzorialitate. Tot astfel, și simțirea concre-
tistă este întotdeauna dependentă senzorial.
768. Gîndirea și simțirea primitivă sînt exclusiv concretiste,
raportate întotdeauna la senzorialitate. Gîndul primitivului nu
are autonomie distinctă, ci se lipește de fenomenul material. El
se ridică cel mult pînă la treapta analogiei. Tot astfel, simțirea
primitivă este permanent raportată la fenomenul material. Gîn-
direa și simțirea se sprijină pe senzație și se disting foarte puțin
de ea. Concretismul este de aceea un arhaism (v. mai sus). In-
fluența magică a fetișului nu este trăită ca o stare de afectivitate
subiectivă, ci este resimțită ca acțiune magică. Acesta este con-
cretismul sentimentului. Primitivul nu își dă seama că ideea lui
de Dumnezeu este un conținut subiectiv, ci crede că arborele
sacru este sălașul lui Dumnezeu, ba chiar Dumnezeu însuși.
Acesta este concretismul gîndirii. La insul civilizat, concretis-
mul gîndirii stă, de pildă, în incapacitatea de a gîndi altceva
dccît fapte nemijlocite senzorial, de evidență imediată, sau în
incapacitatea de a distinge simțirea subiectivă de obiectul sen-
zorial dat al simțirii.
769. Concretismul este o noțiune care cade sub incidența ace-
leia mai generale de „participation mystique" (v. mai jos). După
cum participarea mistică reprezintă o contopire a individului cu
obiectele exterioare, tot astfel concretismul reprezintă contopi-
rea gîndirii și simțirii cu senzația. Concretismul face ca obiectul
gîndirii și al simțirii să fie întotdeauna și obiect al senzației.
Această contopire împiedică o diferențiere a gîndirii și simțirii,
menținînd ferm ambele funcții în sfera senzației, adică în sfera
raportării senzoriale, ceea ce face ca ele să nu poată atinge ni-

DEFINIȚII 455
velul unor funcții pure, ci să rămînă subordonate senzației. Apa-
re astfel o predominare a factorului senzație în orientarea psiho-
logică, (în legătură cu importanța factorului senzație v. Senzație
și Tip).
770. Dezavantajul concretismului stă în atașarea funcției de
senzație. Senzația fiind percepția stimulilor fiziologici, concre-
tismul fie menține ferm funcția în sfera senzorială, fie o reduce
mereu la ea. Rezultă în felul acesta o atașare a funcțiilor psiho-
logice de senzație care împiedică autonomia psihică a individu-
lui favorizînd faptele date senzorial. Această orientare este fi-
rește prețioasă în ce privește recunoașterea faptelor, nu și în ce
privește interpretarea lor și a raportului lor cu individul. Con-
cretismul face să predomine semnificația faptelor; el reprimă
astfel individualitatea și libertatea acesteia în favoarea procesu-
lui obiectiv. Deoarece însă individul nu este determinat doar de
stimuli fiziologici, ci și de factori care eventual se opun faptelor
exterioare, concretismul are drept efect o proiecție a acestor fac-
tori interni asupra faptelor exterioare, iar prin aceasta, o supra-
evaluare superstițioasă a faptului pur, la fel ca în cazul primiti-
vului. Un bun exemplu în acest sens îl oferă concretismul
simțirii lui Nietzsche și supraaprecierea derivată de aici a dietei,
un altul, materialismul lui Moleschott („Omul este ceea ce mă-
nîncă"). Un exemplu de supraevaluare superstițioasă a faptelor
îl constituie ipostazierea noțiunii de energie în monismul lui
Ostwald.
771. Constructiv. Utilizez noțiunea într-o accepție sinonimă
cu sintetic, cumva pentru a o explica pe aceasta din urmă. Con-
structiv înseamnă „zidind". Folosesc „constructiv" și „sintetic"
pentru a desemna o metodă opusă celei reductive. Metoda con-
structivă are în vedere prelucrarea produselor inconștiente (vise,
fantezii). Ea pornește de la produsul inconștient ca de la o ex-
presie simbolică (v. mai jos) care reprezintă, anticipînd, un frag-
ment de dezvoltare psihologică.25 Maeder vorbește în acest sens
de o adevărată funcție prospectivă a inconștientului, care anti-
25 Un exemplu detaliat în acest sens îl oferă Jung în: Zur Psychologie und
Pathologie sogenanmer occulter Phănomene (Gesammelte Werke, I).

456 TIPURILE PSIHOLOGICE
cipează aproape în joacă dezvoltarea psihologică viitoare.26 Și
Adler recunoaște existența unei funcții anticipative a inconștien-
tului.27 Sigur este faptul că produsul inconștientului nu trebuie
considerat în chip unilateral ca ceva împlinit, ca încheiat, alt-
minteri ar trebui să i se nege orice semnificație adecvată scopu-
lui. Freud însuși atribuie visului un rol teleologic, cel puțin de
„păzitor al somnului"28, în vreme ce funcția prospectivă este li-
mitată de el mai cu seamă la „dorințe". Caracterul teleologic al
tendințelor inconștiente nu poate fi, prin analogie cu alte funcții
psihologice sau fiziologice, negat a priori. Noi considerăm de
aceea că produsul inconștientului este o expresie orientată către
un țel sau scop, pe care îl caracterizează în limbaj simbolic.29
772. Corespunzător cu această concepție, metoda constructivă
de interpretare nu se ocupă de sursele sau materialele originare
ce le stau la baza produsului inconștient, ci încearcă să confere
produsului simbolic o expresie generală și inteligibilă.30 Ideile
apărute spontan în minte în legătură cu produsul inconștient sînt
prin urmare examinate din unghiul țelului și nu din acela al pro-
venienței lor. Ele sînt examinate din punct de vedere a ceea ce
se face sau nu se face în viitor, ținîndu-se cu grijă seama de
raportul lor cu starea conștiinței, căci potrivit interpretării com-
pensatoare a inconștientului, activitatea acestuia are o semnifi-
cație în principal de echilibrare sau de completare a stării de
conștiință. Deoarece este vorba de o orientare anticipativă, re-
lația reală cu obiectul e mult mai puțin importantă decît în cazul
procedeului reductiv, care se ocupă de relațiile efective cu
obiectul. E vorba mai degrabă de atitudinea subiectivă în care
obiectul este mai întîi doar un semn al tendințelor subiectului.
26 Maeder, Ober das Traumproblem. în „Jahrbuch fur psychoanalytische
und psychopathologische Forschungen", voi. V, p. 647.
27 Adler, Ober den nervosen Charakter.
28 Freud, Traumdeutung.
29 Vorbind despre semnificația aiiagogică, Silberer se exprimă într-un
mod asemănător. Cf. Probleme der Mystik und Hirer Symbolik, 1914, pp. 149
ș. urm.
30 Jung, Ober die Psychologie des Unbewufiten, pp. 145 ș. urm. (Gesam-
melte Werke, VII).

DEFINIȚII 457
Metoda constructivă încearcă deci să stabilească sensul produ-
sului inconștient față de atitudinea viitoare a subiectului. Deoa-
rece, de regulă, inconștientul nu este capabil să producă decît
expresii simbolice, metoda constructivă slujește la clarificarea
sensului exprimat simbolic, încît situează corect orientarea con-
știentă; în felul acesta ea procură subiectului acordul cu incon-
știentul, de care el are nevoie ca să poată acționa.
773. Nici o metodă de interpretare psihologică nu se sprijină
numai pe materialul asociativ al subiectului analizat; metoda
constructivă utilizează și ea anumite materiale comparative. După
cum interpretarea reductivă se folosește de reprezentări compa-
rative din domeniul biologiei, al fiziologiei, al folclorului, al li-
teraturii etc, tot astfel și interpretarea constructivă a probleme-
lor gîndirii se raportează la paralele din domeniul filozofiei, iar
cea a problemelor intuiției la paralele din domeniul mitologic și
din acela al istoriei religiilor.
774. Metoda constructivă este în chip necesar individualistă,
căci o atitudine viitoare se dezvoltă doar cu pornire de la indi-
vid, în schimb, metoda reductivă este colectivă, căci ea duce de
la cazul individual înapoi la atitudini sau fapte fundamentale ge-
nerale. Metoda constructivă poate fi aplicată direct de subiect
la materialele sale subiective. în acest din urmă caz, ea este o
metodă intuitivă, utilizată la elaborarea sensului general al unui
produs inconștient. Această elaborare se face prin înlănțuirea
asociativă (deci nu activ aperceptivă, v. mai jos) de materiale
care îmbogățesc și adîncesc în asemenea măsură expresia sim-
bolică a inconștientului (de exemplu, visul), încît ea atinge acea
limpezime care face posibilă înțelegerea conștientă. îmbogățită
astfel, expresia simbolică ajunge să fie întrețesută, și deci asi-
milată, în corelații mai generale.
775. Conștiință. Prin conștiință înțeleg punerea în relație a
conținuturilor psihice cu eul (v. Eu); există conștiință în măsura
în care ea este percepută ca atare de eu.31 Relațiile cu eul, în
măsura în care nu sînt percepute de acesta, sînt inconștiente
31 Natorp, Einleitung in die Psychologie, p. 11. Tot astfel Lipps, Leițfaden
der Psycfwlogie, 1906, p. 3.

458 TIPURILE PSIHOLOGICE
(v. mai jos). Conștiința este funcția sau activitatea32 care între-
ține relația conținuturilor psihice cu eul. Conștiința nu se iden-
tifică cu psihicul, căci acesta reprezintă totalitatea conținuturilor
psihice, care nu sînt toate obligatoriu legate direct de eu, adică
nu sînt raportate la eu astfel încît să le revină calitatea de con-
știință. Există o atitudine de complexe psihice care nu toate sînt
legate în mod necesar de eu.33
776. Diferențiere înseamnă dezvoltarea deosebirilor, izolarea
părților din întregul de care aparține. Utilizez în această lucrare
noțiunea de diferențiere în principal în legătură cu funcțiile psi-
hologice. Atîta timp cît o funcție este în asemenea măsură con-
topită cu o altă funcție sau cu mai multe, de pildă gîndirea cu
simțirea sau simțirea cu senzația etc, încît nu se poate manifesta
izolat, ea are o condiție arhaică (v. mai sus), nu este diferen-
țiată, adică nu este separată de întreg ca parte și nu există ca
atare. 0 gîndire nediferențiată este incapabilă să gîndească in-
dependent de alte funcții, adică în ea se amestecă fără încetare
senzații, sentimente sau intuiții; o simțire nediferențiată se ames-
tecă, de pildă, cu senzații și fantezii, precum sexualizarea
(Freud) simțirii și a gîndirii în nevroză. De regulă, funcția ne-
diferențiată este caracterizată și de faptul că posedă ambivalență
și ambitendință34, cu alte cuvinte, fiecare poziție este însoțită
vizibil de propria sa negație, de unde inhibițiile caracteristice în
utilizarea funcției nediferențiate. Și părțile acesteia fuzionează
între ele, de pildă, o capacitate senzorială nediferențiată este
afectată de faptul că diferitele sfere senzoriale se amestecă (au-
dition colore'e), o simțire nediferențiată este afectată de ameste-
cul de ură și iubire. în măsura în care o funcție este în întregime
sau în mare măsură inconștientă, ea nu este diferențiată, ci păr-
32 Cf. Riehl, în Zur Einjuhrung in die Philosophie, p. 161, care concepe
conștiința tot ca „activitate", ca „proces".
ii Jung, Ober die Psychologie der Dementia praecox (Gesammelte
Werke, III).
34 Bleuler, Die negative Suggestibility în „Psychiatrisch-Neurologische
Wochenschrift", 1904. Zur Theorie des schizophrenen Negativismus în „Psy-
chiatrisch-Neurologische Wochenschrift", 1910. Lehrbuch der Psychiatric
1916, pp. 92, 285.

DEFINIȚII 459
țile ei se amestecă atît între ele, cît și cu alte funcții. Diferenție-
rea constă în izolarea unei funcții de alte funcții și în izolarea
diferitelor ei elemente unele față de altele. Fără diferențiere, di-
recția este imposibilă, căci direcția unei funcții, respectiv con-
diția orientării ei se bazează pe separarea și excluderea a ceea
ce îi este impropriu. Prin contopirea cu ceea ce e impropriu,
orientarea devine imposibilă; doar o funcție diferențiată se do-
vedește a fi capabilă de orientare.
777. Disimilare, v. Asimilare.
778. Emoție, v. Afect.
779. Empatie. Empatia este o introiecție (v. mai jos) a obiec-
tului. Pentru descrierea mai amănunțită a noțiunii, v. capitolul
VII (v. și Proiecție).
780. Enantiodromie. Enantiodromie înseamnă „a alerga în
sens contrar". Prin această noțiune, filozofia lui Heraclit35 de-
semnează jocul contrariilor la nivelul devenirii, anume concep-
ția după care tot ceea ce există trece în contrariul său. „Viul
moare iar ceea ce a murit învie, ceea ce e tînăr îmbătrînește și
ceea ce a îmbătrînit întinerește, ceea ce veghează adoarme iar
ceea ce a dormit se trezește, fluxul zămislirii și al pieirii nu se
oprește niciodată."36 „Căci zidire și nimicire, nimicire și zidire
constituie norma care îmbrățișează toate sferele vieții naturii, pe
cele mai mici, ca și pe cele mai mari. Cosmosul însuși, după
cum a ieșit din focul primordial, tot astfel se va reîntoarce în el
— un proces dublu care se desfășoară și se va desfășura necon-
tenit la răstimpuri măsurabile, chiar dacă uriașe."37 Aceasta este
enantiodromia lui Heraclit, potrivit interpreților săi avizați. Ne-
numărate fragmente din Heraclit o exprimă. Astfel: „Și natura
tinde către ceea ce este antagonic; de aici, iar nu din ceea ce
este identic, izvorăște armonia ei".
781. „Odată născuți, ei se hotărăsc să trăiască și astfel să în-
dure moartea."
35 Stobaeus, EkL, I, 60: ci)i*W*viiv & Xoyov i.; tnț tvavuoapo^oț 5nni°up7&v twv ovrav.
36 Zeller, Die Philosophie der Ghechen, I, 1856, p. 456.
37 Gomperc, Griechische Denker, I, 1911, p. 53.

460 TIPURILE PSIHOLOGICE
782. „Pentru suflete, a deveni apă înseamnă moarte, pentru
apă a deveni pămînt înseamnă moarte. Pămîntul se face apă, apa
— suflet."
783. „Schimbul se face alternativ, al întregului cu focul, al
focului cu întregul, după cum al aurului cu marfa, al mărfii cu
aurul."
784. Aplicîndu-și principiul psihologic, Heraclit spune: „Efe-
sieni, să nu vă lipsească niciodată bogăția, pentru ca depravarea
voastră să apară la lumina zilei."38
785. Prin enantiodromie înțeleg manifestarea opusului incon-
știent, anume în desfășurare temporală. Acest fenomen caracte-
ristic are loc aproape pretutindeni acolo unde viața conștientă
este dominată de o tendință unilaterală extremă, în așa fel încît
în timp se dezvoltă o contrapoziție inconștientă, la fel de puter-
nică, ce se manifestă mai întîi prin inhibiția randamentului con-
știent, mai apoi prin întreruperea direcției conștiente. Un bun
exemplu de enantiodromie îl oferă psihologia lui Pavel și con-
vertirea lui la creștinism; tot astfel, istoria convertirii lui Ray-
mundus Lullius, identificarea cu Cristos a lui Nietzsche bolnav,
zeificarea de către același a lui Wagner și mai tîrziu adversitatea
față de el, transformarea lui Swedenborg din savant în vizionar
etc.
786. Eu. Prin „eu" înțeleg un complex de reprezentări care
constituie centrul cîmpului conștiinței mele și care îmi pare a
poseda un grad înalt de continuitate și de identitate cu el însuși.
Vorbesc de aceea de „complexul eului"39. Acesta este atît con-
ținut al conștiinței, cit și condiție a conștiinței (v. mai sus), căci
sînt conștient de un element psihic anume doar dacă el se ra-
portează la complexul eului. în măsura în care eul nu este decît
centrul cîmpului conștiinței mele, el nu este identic cu totalitatea
psihicului meu, ci doar un complex printre altele. Deosebesc de
aceea între eu și sine, în măsura în care eul nu este decît su-
biectul conștiinței mele, iar șinele, subiectul întregului meu psi-
38 Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, I, 1912, pp. 79, 82.
39 Jung, Ober die Psychologie der Dementia praecox, p. 45 (Gesammelte
Werke, III).

DEFINIȚII 461
hie, deci și al celui inconștient. în acest sens, șinele ar fi o mări-
me ideală care înțelege eul în el însuși. Șinele apare în fantezia
inconștientă ca personalitate supraordonată sau ideală, precum
Faust în cazul lui Goethe sau Zarathustra în cel al lui Nietzsche.
Din rațiuni de idealitate, trăsăturile arhaice ale sinelui au fost
prezentate ca existînd separat de șinele „superior", precum la
Goethe în figura lui Mephisto, în Spitteler în figura lui Epime-
teu, în psihologia creștină sub chipul diavolului sau al lui An-
ticrist, la Nietzsche, Zarathustra își descoperă umbra în „omul
cel mai slut".
787. Extraversie. Extraversia înseamnă orientarea în afară a
libidoului (v. mai jos). Desemnez prin această noțiune o relație
evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozi-
tive a interesului subiectiv față de obiect. Cineva care se află
într-o stare extravertită gîndește, simte și acționează în raport
de obiect, și anume într-un mod direct și limpede perceptibil, în
așa fel îneît nu poate exista nici o îndoială în legătură cu atitu-
dinea sa pozitivă față de obiect. Extraversia este de aceea într-o
oarecare măsură un transfer al interesului de la subiect la obiect.
Dacă extraversia este intelectuală, atunci subiectul se gîndește
pe sine în obiect; dacă ea este afectivă, subiectul se simte pe
sine în obiect. în starea de extraversie subiectul este puternic
determinat, chiar dacă nu exclusiv, de obiect. Se poate vorbi de
o extraversie activă, atunci cînd ea este intenționată de subiect,
și de o extraversie pasivă, atunci cînd obiectul o impune cu for-
ța, adică atrage interesul subiectului, eventual împotriva propriei
intenții a acestuia.
788. O stare de extraversie habituală duce la apariția tipului
extravertit (v. Tip).
789. Fantezie. Prin fantezie înțeleg două lucruri diferite, anu-
me fantasma și activitatea imaginativă. Din textul lucrării mele
rezultă sensul atribuit de fiecare dată termenului. Prin fantezie
în accepția de fantasmă înțeleg un complex de reprezentări care
se deosebește de alte complexe de reprezentări prin aceea că nu
îi corespunde un conținut exterior real. Deși ea se poate baza
inițial pe rememorarea unor imagini legate de trăiri efective,
conținutul ei nu corespunde unei realități exterioare, ci este în

462 TIPURILE PSIHOLOGICE
esență doar emanarea activității creatoare a spiritului, o acțiune
sau un produs al combinației unor elemente psihice dotate cu
energie. în măsura în care energiei psihice i se poate imprima
o direcție arbitrară, fantezia poate fi declanșată conștient și ar-
bitrar, fie în totalitate, fie în parte. în primul caz, ea nu este
altceva dccît o combinație de elemente conștiente. Ceea ce re-
prezintă, de fapt, doar un experiment artificial, semnificativ din
punct de vedere teoretic. în realitatea experienței psihologice de
zi cu zi, fantezia este declanșată fie de o atitudine intuitivă, de
așteptare, fie este o irumpere în conștiință a unor conținuturi
inconștiente.
790. Se poate distinge o fantezie activă de una pasivă; fan-
teziile active sînt provocate de intuiție, adică de o atitudine per-
ceptiv orientată către perceperea conținuturilor inconștiente, si-
tuație în care libidoul ia în primire toate elementele izvorîte din
inconștient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele,
claritate și relief; fanteziile pasive apar de la început sub formă
de imagini, fără o atitudine intuitivă anterioară sau simultană a
subiectului cunoscător care rămîne absolut pasiv. Aceste fante-
zii aparțin „automatismelor" psihice (Janet). Ele pot, firește, să
apară doar la o disociere relativă a psihicului, căci apariția lor
presupune sustragerea de sub control conștient a unui cuantum
substanțial de energie care investește materiale inconștiente.
Astfel, viziunea lui Pavel presupune că, inconștient, el era deja
creștin, împrejurare care a scăpat atitudinii sale conștiente. Fan-
tezia pasivă este declanșată probabil întotdeauna de un produs
inconștient, opus conștiinței, care acumulează în sine aproxima-
tiv tot atîta energie cîtă posedă și atitudinea conștientă și care,
în consecință, este aptă să învingă rezistența acesteia din urmă.
791. Fantezia activă, în schimb, își datorează existența nu doar
unui proces inconștient intens contrastant ci, în aceeași măsură,
și înclinării atitudinii conștiente de a prelua sugestii sau frag-
mente de corelații inconștiente, relativ slab accentuate, și de a
le conferi, prin asocierea cu elemente paralele, o deplină clari-
tate, în cazul fanteziei active e vorba deci nu neapărat de o stare
de disociere psihică, ci mai degrabă de o participare pozitivă a
conștiinței.

DEFINIȚII 463
792. Dacă forma pasivă a fanteziei poartă nu rareori pecetea
patologicului sau cel puțin a anormalului, forma activă aparține
adesea celor mai înalte activități spirituale ale omului. Căci în
ea fuzionează, sub forma unui produs comun și unificator, per-
sonalitatea conștientă și inconștientă a subiectului. O fantezie
astfel constituită poate fi expresia supremă a unității unei indi-
vidualități și poate chiar să o producă pe aceasta din urmă, fiind
tocmai expresia desăvîrșită a unității ei (cf. cu noțiunea de „dis-
poziție estetică" a lui Schiller). Fantezia pasivă nu este, de re-
gulă, niciodată expresia unei individualități ajunsă la unitate,
căci ea presupune, cum am spus, o puternică disociere care, la
rîndu-i, nu se poate sprijini decît pe un antagonism la fel de
puternic între conștient și inconștient. Fantezia izvorîtă dintr-o
astfel de stare prin irumperea în conștiință nu va putea fi nicio-
dată expresia deplină a unei individualități unite, ci va reprezenta
precumpănitor punctul de vedere al personalității inconștiente.
Viața lui Pavel oferă un bun exemplu în acest sens: convertirea
lui la creștinism a corespuns asumării punctului de vedere in-
conștient de mai înainte și refulării punctului de vedere anti-
creștin de pînă atunci, acesta din urmă manifestat apoi în crizele
sale de isterie. Fantezia pasivă are întotdeauna nevoie să fie su-
pusă unei critici conștiente, altminteri ea pune în valoare doar
punctul de vedere antagonic al inconștientului. în schimb, fan-
tezia activă, ca produs pe de-o parte al unei atitudini conștiente
neantagonice față de inconștient, pe de altă parte al unor procese
care se comportă nu antagonic, ci doar compensator față de con-
știință, nu are nevoie de astfel de critică, ci doar de înțelegere.
793. Ca și în cazul visului (care nu este altceva decît o fan-
tezie pasivă), fantezia are un sens manifest și unul latent. Primul
rezultă din intuirea nemijlocită a imaginii fanteziei, a enunțului
nemijlocit al complexului de reprezentări imaginative. Sensul
manifest abia dacă merită de cele mai multe ori acest nume,
deși în fantezie el este mult mai dezvoltat decît în vis, ceea ce
decurge probabil din faptul că, de regulă, fantezia onirică nu are
nevoie de o energie specială spre a se putea opune eficient con-
științei adormite, motiv pentru care ajung să fie percepute mai
puțin tendințele contrarii și mai mult cele vag compensatoare.

464 TIPURILE PSIHOLOGICE
Fantezia stării de veghe, în schimb, trebuie să dispună de o ener-
gie considerabilă spre a putea birui inhibiția izvorită din atitudi-
nea conștientă. Opoziția inconștientă trebuie să fie foarte puter-
nică pentru a putea pătrunde în conștiință. Dacă ar fi constituită
doar din aluzii vagi, greu sesizabile, ea nu ar putea să atragă
atenția (libidoul conștient) în asemenea măsură asupra ei încît
să poată întrerupe coerența conținuturilor conștiinței. Conținutul
inconștient depinde de o foarte puternică coerență interioară,
care se exprimă tocmai printr-un sens manifest pronunțat.
794. Sensul manifest are întotdeauna caracterul unui proces
intuitiv și concret, care din pricina irealității sale obiective nu
poate satisface pretenția conștiinței de a fi înțeleasă. Se va căuta
de aceea o altă semnificație a fanteziei, o interpretare a acesteia,
altfel spus, un sens latent. Deși existența unui sens latent al fan-
teziei nu pare pentru început deloc sigură și nimic nu se opune
unei eventuale contestări a ei, a revendica o înțelegere satisfă-
cătoare constituie un motiv suficient pentru o cercetare aprofun-
dată. Această cercetare a sensului latent poate fi mai întîi de
natură pur cauzală: ea se poate interesa de cauzele psihologice
ale apariției fanteziei. O astfel de abordare duce, pe de o parte,
la motivele îndepărtate care au prilejuit fantezia, pe de altă par-
te, la constatarea forțelor instinctive răspunzătoare de apariția
ei. După cum se știe, Freud a exploatat deosebit de intens aceas-
tă direcție. Am denumit un atare mod de interpretare reductiv.
Justificarea unei concepții reductive este de la sine înțeleasă;
după cum absolut de înțeles este că pentru anumite tempera-
mente acest mod de interpretare a faptelor psihologice este atît
de mulțumitor încît ele renunță la orice pretenție de a înțelege
lucrurile mai adînc. Dacă cineva lansează un strigăt de ajutor,
acest fapt este suficient și satisfăcător explicat prin aceea că res-
pectivul se află^pe moment în pericol de moarte. Dacă cineva
visează mese încărcate și dacă se dovedește că înainte de cul-
care a fost chinuit de foame, o asemenea explicație a visului
apare ca satisfăcătoare. Dacă cineva care își reprimă sexualita-
tea, de pildă un sfint din Evul Mediu, are fantezii sexuale, acest
fapt este satisfăcător explicat prin reducere la sexualitatea repri-
mată.

DEFINIȚII 465
795. în schimb este puțin satisfăcătoare explicația după care
viziunea lui Petru se poate reduce la faptul că, suferind de foa-
me, el a fost împins de inconștientul său să consume animale
impure sau că hrana cu animale impure ar însemna în genere
doar împlinirea unei dorințe interzise. Tot astfel nu poate satis-
face exigențele noastre încercarea de a reduce, de pildă, viziu-
nea lui Pavel la refularea invidiei pe care i-ar fi trezit-o rolul
jucat de Cristos pe lingă compatrioții săi și, consecutiv, la iden-
tificarea lui cu Cristos. Ambele explicații pot avea ceva adevărat
în sine, dar ele nu se află în nici un fel de raport cu psihologia
istoricește determinată atît a lui Petru, cît și a lui Pavel. Astfel
de interpretări sînt prea simple și prea facile. Istoria universală
nu poate fi tratată ca o problemă de fiziologie sau de cronică
personală scandaloasă. Acest punct de vedere ar fi prea limitat.
Sîntem de aceea nevoiți să ne lărgim substanțial concepția de-
spre sensul latent al fanteziei; mai întîi într-o privință cauzală:
psihologia individului nu este niciodată explicabilă exhaustiv
prin el însuși, ci trebuie să recunoaștem limpede că ea este de-
terminată, și este într-un anume fel determinată, de împrejurările
istorice corespunzătoare. Ea nu este doar o problemă fiziolo-
gică, biologică sau personală, ci și una de natură istorică. Și ast-
fel, un fapt psihologic oarecare nu poate fi niciodată explicat
total prin cauzalitatea lui; el este un fenomen viu, legat indes-
tructibil de continuitatea procesului vital, în așa fel încît este,
pe de-o parte, întotdeauna un ce care a devenit, pe de alta, un
ce în curs de devenire, un ce creator.
7%. Momentul psihologic are chipul lui Janus: privește atît
înainte, cît și înapoi. Fiind în devenire, el pregătește și viitorul.
Altminteri, intenția, scopul, punerea de țeluri, antecalcularea sau
premoniția ar fi tot atîtea imposibilități psihologice. A explica,
de pildă, o opinie prin faptul că alta a precedat-o este cu totul
insuficient din punct de vedere practic; pentru a o înțelege tre-
buie să cunoaștem nu doar cauza care o dictează, ci și sensul,
scopul și intenția ei; dacă știm toate acestea, ne declarăm, de
regulă, mulțumiți. în viața curentă adăugăm fără șovăială și ab-
solut instinctiv un punct de vedere final oricărei explicații; nu
rareori îl considerăm pe acesta chiar decisiv în paguba momen-

466 TIPURILE PSIHOLOGICE
tului strict cauzal, probabil din pornirea de a recunoaște momen-
tul creator propriu ființei psihice. Dacă în experiența de fiecare
zi noi acționăm astfel, atunci trebuie să existe și o psihologie
științifică în măsură să dea seama de această împrejurare, și
anume nu situîndu-se exclusiv în planul strict cauzal, preluat din
domeniul științelor naturii, ci luînd in considerare și natura fi-
nală a psihicului.
797. Dacă, în experiența zilnică, orientarea finală a conținu-
turilor conștiinței se află deasupra oricăror îndoieli, nu există,
pînă la proba contrară, nici un motiv să presupunem că acesta
ar fi cazul și în ceea ce privește conținuturile inconștientului.
Potrivit experienței mele, nu avem motive să contestăm orien-
tarea finală a conținuturilor inconștiente, dimpotrivă; cazurile în
care se ajunge la o explicație satisfăcătoare doar prin adoptarea
unui punct de vedere final sînt foarte numeroase. Dacă, de pildă,
considerăm viziunea lui Pavel în raport cu misiunea lui univer-
sală și ajungem la concluzia că el îi persecuta conștient pe creș-
tini, dar că inconștient îmbrățișase deja creștinismul, că a deve-
nit creștin prin faptul că la el inconștientul a predominat și a
irupt, căci personalitatea sa inconștientă aspira către acest țel
căruia i-a înțeles instinctiv necesitatea și importanța, o atare ex-
plicație a însemnătății acestor stări de fapt îmi pare mai adec-
vată decît explicația care reduce totul la momente personale,
deși, sub o formă ori alta, au jucat și ele un rol oarecare, căci
„preaomenescul" nu lipsește de nicăieri. Tot astfel, interpretarea
finalistă a viziunii sfîntului Petru, sugerată de Faptele Aposto-
lilor, este cu mult mai satisfăcătoare decît o ipoteză de fiziologie
personală.
798. în concluzie, putem spune că fantezia poate fi înțeleasă
atît cauzal, cît și finalist. Pentru explicația cauzală, fantezia apa-
re ca simptom al unei stări fiziologice sau personale, produs de
evenimente anterioare. Pentru explicația finalistă, în schimb,
fantezia apare ca un simbol care încearcă să caracterizeze sau
să interpreteze cu ajutorul materialelor existente un țel anumit
sau mai degrabă o anume linie de dezvoltare psihologică viitoa-
re. Deoarece fantezia activă este principala caracteristică a ac-
tivității artistice, artistul nu este doar un interpret, ci și un crea-

DEFINIȚII 467
tor, căci operele sale au valoarea unor simboluri care prefigu-
rează linii de dezvoltare viitoare. Valoarea socială mai limitată
sau mai generală depinde de capacitatea vitală mai limitată sau
mai generală a individualității creatoare. Cu cît individualitatea
este mai anormală, adică mai puțin viabilă, cu atît mai limitată
este valabilitatea socială a simbolurilor produse de ea, chiar
dacă acestea au pentru individualitatea respectivă o însemnătate
absolută.
799. Existența sensului latent al fanteziei poate fi contestată
doar dacă se contestă și acela al proceselor naturale. Or, științele
naturii I-au demonstrat chiar sub forma legilor naturii. Se admite
în general că acestea sînt ipoteze pe care omul le elaborează
pentru a explica procesele naturale. în măsura în care este sigur
că legile formulate concordă cu procesul obiectiv, sîntem în-
dreptățiți să vorbim de un sens al fenomenului material. în mă-
sura deci în care izbutim să demonstrăm legalitatea fanteziei,
sîntem îndreptățiți să vorbim și de un sens al acesteia. Dar sen-
sul descoperit este satisfăcător, cu alte cuvinte legitatea demon-
strată merită acest nume, doar atunci cînd redă adecvat esența
fanteziei. A visa cînd dormi este logic, dar această legitate nu
ne spune nimic despre esența visului. Ea este doar o simplă con-
diție a visului. A dovedi că fantezia are un izvor fiziologic este
o simplă condiție a existenței ei, nu și o lege a esenței ei. Legea
fanteziei ca fenomen psihologic nu poate fi decît de natură
psihologică.
800. Ajungem acum la punctul al doilea al explicației noastre
privind noțiunea de fantezie, anume la noțiunea de activitate
imaginară. Imaginația este activitatea reproductivă sau creatoa-
re a spiritului în genere; ea nu este o facultate specială, căci se
poate manifesta în toate formele fundamentale ale fenomenului
psihic, în gîndire, în sentiment, în senzație, în intuiție. Fantezia
ca activitate imaginativă este pentru mine pur și simplu expresia
nemijlocită a activității vitale de natură psihică, a energiei psi-
hice care este dată conștiinței doar sub formă de imagini sau
conținuturi, după cum energia fizică nu se manifestă decît ca
stare fizică ce excită pe cale fizică organele de simț. După cum
din punct de vedere energetic orice stare fizică nu este altceva

468 TIPURILE PSIHOLOGICE
deck un sistem de forțe, tot așa și un conținut psihic, considerat
din unghi energetic, nu este altceva decît un sistem de forțe care
apare conștiinței. Din acest punct de vedere se poate spune că
fantezia ca fantasmă nu e nimic altceva decît o cantitate deter-
minată de libido care nu poate apărea conștiinței niciodată altfel
decît sub forma unei imagini. Fantasma este o „idee-force".
Fantazarea ca activitate imaginativă este identică cu desfășura-
rea procesului de energie psihică.
801. Funcție, (v. și Funcție valoric inferioară). Prin funcție
psihologică înțeleg o formă anume de activitate a psihicului, care
în condiții schimbate rămîne egală în principiu cu sine însăși.
Din punct de vedere energetic, funcția este o formă de manifes-
tare a libidoului (v. mai jos), care în condiții schimbate rămîne,
în principiu, egală cu sine, asemenea unei forțe fizice care poate
fi de fiecare dată considerată ca o formă determinată de energia
potențială. Deosebesc, în mare, patru funcții fundamentale, două
raționale și două iraționale; anume gîndirea și simțirea, senzația
și intuiția. Nu aș putea să ofer a priori nici un motiv pentru
care socotesc fundamentale aceste funcții, ci doar să subliniez
faptul că mi-am format această concepție de-a lungul unor ani
întregi de experiență. Disting aceste funcții între ele, pentru mo-
tivul că ele nu se pot raporta, respectiv reduce, unele la celelalte.
Principiul gîndirii de pildă este absolut diferit de acela al simțirii
etc. Deosebesc, în principiu, această funcție de fantazare prin
faptul că fantazarea îmi apare ca o formă particulară de activi-
tate care se poate manifesta în toate cele patru funcții funda-
mentale. Voința îmi apare ca un fenomen psihic secundar, tot
astfel și atenția.
802. Funcție valoric inferioară. Prin funcție valoric inferioară
înțeleg acea funcție care în procesul de diferențiere rămîne în
urmă. Din experiență rezultă că este aproape imposibil ca, în
pofida condițiilor generale, toate funcțiile psihologice să se dez-
volte concomitent. Chiar exigențele sociale fac ca omul să-și
diferențieze în primul rînd și cel mai mult acea funcție pentru
care este de la natură cel mai dotat sau care îi oferă cele mai
eficiente mijloace pentru succesul său social. Foarte adesea, sau
aproape de regulă, ne identificăm mai mult sau mai puțin corn-

DEFINIȚII 469
plet cu funcția cea mai privilegiată și de aceea cea mai dezvol-
tată. Aici își au originea tipurile (v. mai jos) psihologice. Uni-
lateralitatea acestui proces de evoluție întîrzie inevitabil maturi-
zarea unei funcții sau a mai multora. Ele pot fi de aceea adecvat
numite „inferioare", și anume în sens psihologic, nu psihopato-
logic; căci funcțiile rămase în urmă nu sînt nici într-un caz pa-
tologice, ci doar întîrziate în raport cu funcțiile favorizate. Ca
fenomen, funcția inferioară este conștientă, dar nu este recunos-
cută în semnificația ei propriu-zisă. Ea se comportă ca nume-
roase conținuturi refulate sau insuficient luate în seamă, care pe
de-o parte sînt conștiente, pe de alta sînt inconștiente, ca de pil-
dă situațiile în care cunoaștem un ins anume după înfățișarea
lui exterioară, fără ca să știm, de fapt, cine este. Astfel, în cazuri
normale, funcția valoric inferioară rămîne, cel puțin în efectele
ei, conștientă; în schimb, în nevroză ea este în parte, sau în cea
mai mare parte, inconștientă. în măsura în care întreaga masă
de libido este îndreptată către funcția privilegiată, funcția valo-
ric inferioară se dezvoltă regresiv, adică se reîntoarce la stadiile
ei arhaice preliminare, situație în care ea devine incompatibilă
cu funcția conștientă, privilegiată. Dacă o funcție care în mod
normal ar trebui să fie conștientă cade în inconștient, atunci și
energia specifică ei trece în inconștient. O funcție naturală, pre-
cum simțirea, are o energie care îi vine de la natură, ea este un
sistem viu, solid organizat, care nu poate fi nicicum deposedat
cu totul de energia lui.
803. Prin trecerea în inconștient a funcției valoric inferioare,
restul ei de energie ajunge în inconștient, însuflețindu-1 pe aces-
ta în mod nefiresc. Apar astfel fanteziile corespunzătoare func-
ției devenite arhaice. O eliberare pe calea analizei a funcției va-
loric inferioare din inconștient poate avea loc doar prin ridicarea
la nivel conștient a formațiilor imaginative declanșate de funcția
devenită inconștientă. Prin conștientizarea acestor fantezii este
redusă în conștiință și funcția valoric inferioară, conferindu-i-se
astfel posibilități de dezvoltare.
804. Funcție transcendentă*0, v. Simbol.
40 Cf. Jung, Die transzendente Fuiiktion (Gesammelte Werke, VIII).

470 TIPURILE PSIHOLOGICE
805. Gînd. Gîndul este conținutul determinat de discriminarea
intelectuală sau materia funcției gîndirii (v. Gîndire).
806. Gîndire. înțeleg prin gîndire una din cele patru funcții
fundamentale (v. Funcție). Gîndirea este acea funcție psiholo-
gică ce corelează (conceptual), potrivit legilor ei proprii, conți-
nuturi date de reprezentări. Ea este o activitate aperceptivă și ca
atare poate fi împărțită într-o formă activă și una pasivă. Gîndi-
rea activă este o acțiune volițională, cea pasivă o acțiune eve-
nimențială. în primul caz supun conținuturile reprezentării unui
act de judecată voit, în cel de al doilea caz, se ordonează core-
lații conceptuale, se formează judecăți care eventual sînt în con-
tradicție cu intenția mea sau nu corespund țelului meu și sînt
lipsite de sentimentul direcției, deși ulterior printr-un act aper-
ceptiv activ pot să-mi dau seama de orientarea lor. Gîndirea ac-
tivă ar corespunde deci conceptului meu de gîndire orientată41.
în lucrarea mai jos citată am caracterizat insuficient gîndirea pa-
sivă drept „fantazare"4^ Astăzi aș numi-o gîndire intuitivă.
807. O succesiune simplă de reprezentări, denumită de unii
psihologi gîndire asociativă, nu este pentru mine gîndire, ci
simplă reprezentare. Se poate vorbi de gîndire, după opinia
mea, doar atunci cînd avem în vedere conexiunea unor repre-
zentări într-un concept, deci cu alte cuvinte atunci cînd există
un act de judecată, indiferent dacă el corespunde sau nu intenției
noastre.
808. Denumesc intelect capacitatea gîndirii direcționate, și in-
tuiție intelectuală, capacitatea gîndirii pasive sau nedirecționate.
Mai departe, denumesc funcție rațională (v. mai jos), gîndirea
direct ionată, intelectul, în virtutea faptului că ordonează în con-
cepte, potrivit condițiilor normei mele raționale, conștiente,
conținuturile reprezentării. în schimb, gîndirea nedirecționată,
intuiția intelectuală, este pentru mine o funcție irațională (v.
mai jos), în virtutea faptului că judecă și ordonează conținuturile
reprezentării după norme inconștiente și ca atare nerecunoscute
41 Jung, Wandlungen uiui Symbole der Libido, pp. 7 ș. urm. (Reeditare:
Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, VI).
42 Loc. cit., p. 19.

DEFINIȚII 471
ca fiind conforme cu rațiunea. Eu pot eventual recunoaște ulte-
rior că și actul intuitiv de judecată corespunde rațiunii, deși el
a apărut pe o cale care mie îmi pare irațională.
809. Prin gîndire afectivă nu înțeleg gîndirea intuitivă, ci gîn-
direa dependentă de simțire, deci o gîndire care nu își urmează
principiul său logic, ci care este subordonată simțirii. în gîndirea
afectivă legile logicii există doar aparent, în fapt ele sînt suspen-
date în favoarea intenției afective.
810. Idee. Folosesc în această lucrare uneori conceptul de
idee pentru a desemna un anume element psihologic care se află
în relație strînsă cu ceea ce numesc imagine (v. mai jos). Ima-
ginea poate fi de proveniență personală sau impersonală. în ul-
timul caz, ea este colectivă, caracterizată de calități mitologice.
Eu o denumesc imagine primordială. Dacă nu are caracter mi-
tologic, respectiv dacă îi lipsesc însușirile plastice, concrete și
este doar colectivă, atunci o denumesc idee. Folosesc termenul
de idee ca expresie ce desemnează sensul unei imagini primor-
diale care a fost abstras din concretismul acesteia. în măsura în
care ideea este o abstracție, ea apare ca fiind derivată sau dez-
voltată din ceva mai elementar, ca un produs al gîndirii.
Wundt43 și alții dau ideii acest înțeles de secundar și derivat.
811. în măsura însă în care ideea nu face altceva decît să
formuleze sensul unei imagini primordiale, în care ea era deja
reprezentată simbolic, esența ei nu mai este un produs derivat;
examinînd lucrurile din unghi psihologic, ea apare ca existînd
aprioric, ca o posibilitate dată de conexiuni de gînduri. De ace-
ea, potrivit esenței și nu formulării ei, ideea este o mărime psiho-
logică, determinată, existînd aprioric. în acest sens, ideea este
la Platon un arhetip al lucrurilor, la Kant „prototipul utilizării
intelectului", un concept transcendental care ca atare depășește
granița experimentabilului44, un concept rațional „al cărui obiect
nu poate fi găsit în ordinea experienței"45. Kant afirmă: „Deși
despre conceptele raționale transcendentale trebuie să spunem:
43 Philosophische Studien, VII, 13.
44 Kritik der reinen Vemunft. Ed. Kehrbach, pp. 279 ș. urm.
45 Logik, p. 140.

472 TIPURILE PSIHOLOGICE
ele nu suni decît Idei, nu le vom considera totuși nicidecum ca
fiind de prisos și zadarnice. Căci, deși nici un obiect nu poate
fi determinat prin ele, ele pot totuși servi în fond și fără să se
observe intelectului ca un canon care să-i permită să-și extindă
folosirea lui și s-o facă uniformă, prin aceasta, el nu cunoaște,
ce-i drept, un obiect mai mult decît ar cunoaște după conceptele
lui, dar este mai bine și mai departe condus în această cunoaște-
re. Fără să mai spun că, poate, aceste Idei fac posibilă o trecere
de la conceptele despre natură la cele practice și, în felul acesta,
pot procura Ideilor morale însele suport și legătură cu cunoștin-
țele speculative ale rațiunii."46
812. Schopenhauer afirmă: „înțeleg prin idee oricare din trep-
tele determinate și fixe de obiectivare a voinței, în măsura în
care aceasta este lucrul în sine și este ca atare străină de plura-
litate, trepte care se comportă față de lucrurile individuale la fel
ca formele sau ca prototipurile lor eterne."47 La Schopenhauer,
ideea este oricum intuitivă, căci el o concepe exact în sensul
atribuit de mine imaginii primordiale, ca fiind însă oricum in-
cognoscibilă individului, revelîndu-se doar „subiectului pur al
cunoașterii", înălțat deasupra voinței și a individualității.48
813. Hegcl ipostaziază total ideea și îi conferă atributul de
unică ființă reală. Ea este „conceptul, realitatea conceptului și
unitatea amîndurora"49. Ea este „zămislire eternă"50.
814. La Lasswitz, ideea este o „lege care indică direcția pe
care urmează să se dezvolte experiența noastră". Ea este „rea-
litatea cea mai sigură și mai înaltă"51.
815. La Cohen, ideea este „conștiința de sine a conceptului",
„fundamentarea" ființei.52
816. Nu vreau să multiplic dovezile privitoare la natura pri-
mară a ideii. Citatele pe care le-am dat arată în suficientă mă-
46 Kritik der reinen Vernunft. [Ed. cit., p. 301 — n. t.]
47 Die Welt als Wilie und Vorstellung. Voi. I, 25.
48 Loc. cit., § 49.
49 Ăsthetik, I, 138.
50 Logik, III, pp. 242 ș. urm.
51 Wirklichkeiten, pp. 152, 154.
52 Logik der reinen Erkenntius, pp. 14, 18.

DEFINIȚII 473
sură că ideea este concepută și ca mărime fundamentală, exis-
tînd a priori. Această ultimă calitate ea o deține de la treapta
ce o premerge, respectiv de la imaginea (v. mai jos) simbolică
primordială. Natura secundară, de ordin abstract și derivat, ce
îi este proprie, ideea o are de la prelucrarea rațională pe care o
suferă imaginea primordială pentru a fi aptă de utilizare rațio-
nală. Imaginea primordială este întotdeauna și pretutindeni o
mărime psihologică ce se reînnoiește în forme autohtone. într-o
anumită măsură același lucru se poate spune și despre idee. To-
tuși, în virtutea naturii sale raționale, ideea este mult mai supusă
prelucrării raționale care, puternic influențată de timp și de îm-
prejurări, îi procură expresiile adecvate, de fiecare dată, spiritu-
lui vremii. Din pricina faptului că provine din imaginea primor-
dială, unii filozofi îi atribuie o calitate transcendentală, ceea ce
de fapt nu este propriu ideii așa cum o concep eu, ci mai de-
grabă imaginii primordiale care este atemporală ca parte com-
ponentă, dintotdeauna și pretutindeni, a spiritului uman. Auto-
nomia ideii vine de asemenea de la imaginea primordială, care
nu este creată, ci există dintotdeauna, intrînd în componența per-
cepției, în așa fel încît s-ar putea spune că ea tinde din sine
însăși către propria realizare, resimțită fiind de spirit ca o po-
tentă activ determinantă. Această concepție nu este de altfel ge-
nerală, ci depinde probabil de atitudine (cf. cap. VII).
817. Ideea este o mărime psihologică care nu determină nu-
mai gîndirea, ci (ca idee practică) și simțirea. Folosesc termenul
de idee oricum doar atunci cînd vorbesc despre determinarea
gîndirii la cel care gîndește; tot astfel aș vorbi de idee în cazul
determinării simțirii la cel care simte. Pe de altă parte, este ter-
minologic adecvat să se vorbească de determinarea prin imagi-
nea primordială atunci cînd avem de-a face cu determinarea
apriorică a unei funcții nediferențiate. Natura dublă a ideii ca
un ce concomitent primar și secundar provoacă ocazional con-
fundarea sa promiscuă cu „imaginea primordială". Pentru atitu-
dinea introvertită, ideea este primum moveits, pentru cea extra-
vertită, ea este un produs.
818. Identificare. Prin identificare se înțelege un proces psiho-
logic în care personalitatea se disimilează (v. Asimilare) parțial

474 TIPURILE PSIHOLOGICE
sau total de sine. Identificarea este o înstrăinare a subiectului de
sine însuși în favoarea unui obiect în care subiectul se deghizea-
ză într-o oarecare măsură. Identificarea cu tatăl semnifică prac-
tic adoptarea modului de a fi al tatălui, ca și cum fiul ar fi ase-
menea părintelui său, iar nu o individualitate diferită de a
acestuia. Identificarea se deosebește de imitație prin aceea că
este o imitație inconștientă, în timp ce imitația este o copie con-
știentă. Imitația este un auxiliar indispensabil, in slujba perso-
nalității tinere, în curs de dezvoltare. Ea acționează stimulator
atîta timp cit nu este o formă de comoditate, împiedicînd dez-
voltarea unei căi individuale adecvate. De asemenea poate fi fa-
vorabilă atîta timp cit calea individuală nu este încă practicabilă.
Dacă se ivește însă o posibilitate individuală mai bună, identi-
ficarea își vădește caracterul patologic prin aceea că devine tot
atît de stînjenitoare pe cît fusese înainte de stimulatoare, sus-
ținînd inconștient dezvoltarea. în acest caz, ea acționează diso-
ciator, scindînd personalitatea în două părți, străine una de cea-
laltă.
819. Identificarea nu se referă întotdeauna la persoane, ci și
la lucruri (de pildă, la o mișcare spirituală, o afacere etc.) și la
funcții psihologice. Această eventualitate este cu deosebire im-
portantă (cf. cap. II). în acest caz, identificarea duce la consti-
tuirea unui caracter secundar, și anume la faptul că individul se
identifică în asemenea măsură cu funcția sa cea mai bine dez-
voltată, încît se îndepărteză în mare parte sau total de caracterul
său inițial, individualitatea sa propriu-zisă căzînd în inconștient.
Este, aproape de regulă, cazul tuturor care posedă o funcție di-
ferențiată. Trebuie chiar să se treacă prin această etapă pentru
a se ajunge la individuație. Identificarea cu părinții sau cu mem-
brii apropiați ai familiei este în parte un fenomen normal, în
măsura în care coincide cu „identitatea familială" existînd aprio-
ric, într-o atare situație e recomandabil să nu se vorbească de
identificare, ci corespunzător situației de fapt, de identitate.
Identificarea cu membrii familiei se deosebește de identitate
prin aceea că nu este un fapt aprioric dat, ci apare doar secundar
prin următorul proces: individul care se dezvoltă cu pornire de
la identitatea familială inițială se lovește în procesul său de

DEFINIȚII 475
adaptare și de dezvoltare de un obstacol nu ușor de biruit; drept
urmare, apare o stază libidinală care își caută treptat o cale re-
gresivă. Prin regresie sînt retrăite stări mai vechi, printre care
identitatea familială. Tocmai această identitate, aproape depășită
și trăită regresiv, constituie identificarea cu membrii familiei.
Toate identificările cu persoane urmează această cale. Identifi-
carea țintește întotdeauna la obținerea unui avantaj, la înlătura-
rea unui obstacol sau la rezolvarea unei probleme în maniera
altcuiva.
820. Identitate. Vorbesc de identitate în cazul unei echiva-
lențe patologice. Identitatea este întotdeauna un fenomen incon-
știent, căci o echivalență conștientă ar presupune întotdeauna
conștiința a două obiecte echivalente, prin urmare separarea su-
biectului de obiect, ceea ce ar suprima fenomenul identității.
Identitatea psihologică are deci drept condiție prealabilă incon-
știența. Ea este o caracteristică a mentalității primitive și baza
propriu-zisă a „participării mistice", care nu e nimic altceva de-
cît un reziduu al indistincției psihice primordiale între subiect
și obiect, deci al stării inconștiente primordiale; astfel, ea este
o caracteristică a stării de spirit proprie primei copilării și, în
fine, o caracteristică a inconștientului civilizatului adult care,
dacă nu a trecut în conținutul conștient, rămîne permanent în
stare de identitate cu obiectele. Pe identitatea cu părinții se spri-
jină identificarea (v. mai sus) cu ei; de asemenea, se întemeiază
pe ea posibilitatea proiecției și a introiecției (v. mai jos).
821. Identitatea este în primul rînd o echivalență inconștientă
cu obiectele. Ea nu este o punere pe aceeași treaptă, o identifi-
care, ci o echivalență apriorică, ce nu a fost niciodată obiect al
conștiinței. Pe identitate se sprijină prejudecata naivă că psiho-
logia unuia ar fi echivalentă cu psihologia altuia, că aceleași
motive ar fi valabile pretutindeni, că ceea ce e plăcut pentru
mine e și pentru altul, că ceea ce este imoral pentru mine trebuie
să fie în mod necesar și pentru ceilalți. Pe identitate se înteme-
iază și tendința general răspîndită de a voi să schimbi la altul
ce ar trebui să schimbi la tine. Pe identitate se întemeiază apoi
posibilitatea sugestiei și a contagiunii psihice. Identitatea apare
în cazuri patologice, de exemplu în delirul paranoic de interpre-
tare, în care bolnavul presupune la ceilalți, fără să ezite, propriul

476 TIPURILE PSIHOLOGICE
său conținut subiectiv. Identitatea deschide posibilitatea unui
colectivism conștient, a unei atitudini sociale conștiente care
și-a găsit expresia cea mai înaltă în idealul iubirii creștine a
aproapelui.
822. Imaginație, v. Fantezie.
823. Imagine. Cînd vorbesc în această lucrare de imagine, am
în vedere nu copia psihică a obiectului exterior, ci mai degrabă
o reprezentare provenind din domeniul terminologiei poetice,
anume reprezentarea imaginară care se referă doar indirect la
percepția obiectului exterior. Ea se bazează mai degrabă pe ac-
tivitatea imaginară a inconștientului; se manifestă în conștiință
ca produs inconștient, și anume mai mult sau mai puțin subit,
oarecum ca o viziune sau ca o halucinație, dar fără caracterul
patologic al acesteia, adică fără a face parte vreodată din tabloul
clinic al unei boli. Imaginea are caracterul psihologic al unei
reprezentări imaginare și niciodată pe acela cvasireal al haluci-
nației, adică ea nu stă niciodată în locul realității și este întot-
deauna, în calitate de imagine „interioară", deosebită de realita-
tea senzorială. De regulă, îi lipsește orice proiecție în spațiu, cu
toate că în cazuri excepționale poate să apară cumva din afară.
Acest mod de apariție se cuvine denumit arhaic (v. mai sus),
dacă nu este în primul rînd patologic, ceea ce însă nu-i suspendă
nicidecum caracterul arhaic. Pe o treaptă primitivă, adică în
mentalitatea primitivului, imaginea interioară se transpune ușor
în spațiu, sub forma unei viziuni sau a unei halucinații auditive,
fără a deveni însă patologică.
824. Dacă, de regulă, imaginea nu are o valoare reală, în
schimb, ocazional, ea poate asuma o importanță cu atît mai ma-
re pentru trăirea sufletească, adică o considerabilă valoare
psihologică ce reprezintă o realitate „interioară" care depășește
în anumite împrejurări importanța realității „exterioare". în
acest caz, individul tinde să se adapteze nu la realitate, ci la
exigențele interioare.
825. Imaginea interioară este o mărime complexă, alcătuită
din materialele cele mai diferite și de origini din cele mai felu-
rite. Ea nu este însă un conglomerat, ci un produs unitar care
își are propriul sens autonom. Imaginea este o expresie concen-

DEFINIȚII 477
trată a situației psihice globale și nu doar sau precumpănitor a
conținuturilor inconștiente, dar nu a tuturor conținuturilor, ci doar
a celor constelate momentan. Această constelație rezultă, pe de-o
parte, din activitatea proprie a inconștientului, pe de alta, din
starea momentană a conștiinței care stimulează întotdeauna ac-
tivitatea materialelor subliminale corespunzătoare și totodată le
inhibă pe cele necorespunzătoare. în consecință, imaginea este
o expresie atît a situației momentane inconștiente cit și a celei
conștiente. Interpretarea sensului ei nu se poate face numai cu
pornire de la conștiință sau numai de la inconștient, ci doar ți-
nîndu-se cont de relația lor reciprocă.
826. Numesc primordială53 imaginea care are un caracter ar-
haic. Vorbesc de caracter arhaic atunci cînd imaginea prezintă
o remarcabilă concordanță cu motive mitologice cunoscute. în
acest caz, ea exprimă, pe de-o parte, materiale precumpănitor
colectiv-inconștiente (v. mai jos), iar pe de altă parte, indică fap-
tul că situația momentană a conștiinței este supusă mai puțin
unei influențe personale și mai mult uneia colective.
827. Imaginea personală nu are caracter arhaic și nici sem-
nificație colectivă, ci exprimă conținuturi personal-inconștiente
și o situație personal-condiționată a conștiinței.
828. Imaginea primordială pe care am numit-o și „arhetip"
este întotdeauna colectivă, adică este comună cel puțin unor în-
tregi popoare sau epoci istorice. Motivele mitologice principale
sînt probabil comune tuturor raselor și tuturor timpurilor; am
izbutit să demonstrez existența unei serii de motive din mitolo-
gia greacă în visele și fanteziile negrilor pur sînge, atinși de boli
mintale54.
829. Din punctul de vedere al unei cauzalități de ordinul știin-
țelor naturii, imaginea primordială poate fi interpretată ca un
53 Termen împrumutat de la J. Burckhardt. Cf. Jung, Wandlungen uiid
Symbole der Libido, p. 35 (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte
Werke, V]).
54 Un exemplu remarcabil de imagine arhaică în: Jung, Wandlungen und
Symbole der Libido, pp. 94 ș. urm. (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesam-
melte Werke, V]).

478 TIPURILE PSIHOLOGICE
precipitat mnemic, o engramă (Semon), apărută prin condensa-
rea a nenumărate procese asemănătoare. în această viziune, ima-
ginea este un precipitat, deci o formă tipică fundamentală, a unei
anume trăiri sufletești, continuu repetate. Ca motiv mitologic,
ea este o expresie permanent activă și neîncetat reînnoită care
fie evocă anumite trăiri sufletești, fie conferă acestora formula-
rea adecvată. Din acest punct de vedere, ea este expresia psihică
a unei situații anatomo-fiziologice determinate. Dacă admitem
că orice structură anatomică se datorează efectului pe care con-
dițiile ambiante îl au asupra materiei vii, atunci putem considera
că imaginea primordială în ocurența ei perpetuă și universală
răspunde unei influențe exterioare tot atît de generale și de con-
stante, care trebuie să aibă caracterul unei legi naturale. în felul
acesta orice mit ar putea fi redus la natură — ceea ce numeroși
mitologi au și făcut — , de exemplu, miturile solare la răsăritul
și apusul zilnic al soarelui, la alternanța perceptibilă prin simțuri
a anotimpurilor. Totuși astfel nu se poate explica de ce soarele
și metamorfozele sale aparente nu alcătuiesc nemijlocit și fățiș
conținutul mitului. Faptul că soarele sau luna sau fenomenele
meteorologice apar cel puțin alegorizate traduce o colaborare
autonomă a psihicului care, drept urmare, nu poate fi nici un
simplu produs, nici o simplă copie a condițiilor de ambianță.
Căci de unde ar avea psihicul facultatea de a se situa în afara
percepției senzoriale? De unde ar avea el facultatea de a face
mai mult, sau de a face altceva, decît de a confirma mărturiile
simțurilor? în fața acestor întrebări, teoria engramelor a lui Sc-
mon, bazată pe cauzalitatea științelor naturii, nu mai este sufi-
cientă. Sîntem, prin urmare, constrînși să presupunem că struc-
tura dată a creierului își datorează alcătuirea nu doar influenței
condițiilor ambiante, ci și constituției specifice și autonome a
materiei vii, adică unei legi date o dată cu viața. Constituția dată
a organismului este de aceea un produs, pe de-o parte, al con-
dițiilor exterioare, pe de alta, al determinărilor inerente viului.
Corespunzător, și imaginea primordială este neîndoielnic de ra-
portat, pe de-o parte, la anumite procese perceptibile ale naturii,
în veșnică reînnoire și deci neîntrerupt active, pe de altă parte,
la anumite determinări interioare ale vieții spirituale și ale vieții

DEFINIȚII 479
în genere. Organismul opune luminii o nouă structură, ochiul,
iar spiritul opune procesului naturii o imagine simbolică ce îl
percepe pe acesta precum ochiul percepe lumina. Și după cum
ochiul este o mărturie a activității creatoare specifice și autono-
me a materiei vii, tot astfel și imaginea primordială este o ex-
presie a forței creatoare, proprii și autonome a spiritului.
830. Imaginea primordială este astfel o expresie care sinteti-
zează procesul viu. Ea conferă percepțiilor senzoriale și celor
interioare ale spiritului, inițial haotice și dezordonate, un înțeles
structuram care le leagă, eliberind astfel energia psihică de legă-
tura cu percepția simplă și neînțeleasă. Ea leagă însă și energiile
descătușate prin percepția stimulilor de un sens determinat care
conduce acțiunea pe căi corespunzătoare lui.
831. Imaginea primordială este treapta premergătoare a ideii
(v. mai sus), solul matricial al acesteia. Pornind de aici și prin
eliminarea concretismului (v. mai sus) propriu și necesar al ima-
ginii primordiale, rațiunea dezvoltă din acest sol matricial un
concept — e vorba tocmai de idee — care se deosebește de
toate celelalte concepte prin faptul că nu este dat prin experien-
ță, ci se dovedește a fi un principiu situat la baza oricărei ex-
periențe. Această calitate ideea o deține de la imaginea primor-
dială care ca expresie a structurii cerebrale specifice conferă
formă precisă oricărei experiențe.
832. Gradul de eficiență psihologică a imaginii primordiale
este determinat de atitudinea individului. Dacă atitudinea este
introvertită, se produce, ca urmare a abstragerii libidoului din
obiectul exterior, o accentuare sensibilă a obiectului interior, res-
pectiv a gîndului. De aici rezultă o dezvoltare deosebit de in-
tensă a gîndurilor pe linia trasată anticipativ și inconștient de
imaginea primordială. Aceasta iese astfel indirect la lumină.
Continuînd dezvoltarea intelectuală se ajunge la idee, care nu e
altceva decît imaginea primordială formulată în ordinea intelec-
tului. Dincolo de idee duce numai dezvoltarea funcției contrare,
astfel spus, dacă ideea este sesizată intelectualmente, ea tinde
să acționeze asupra vieții. Ea atrage de aceea simțirea care în
acest caz este mai puțin diferențiată și, drept urmare, mai con-
cretistă decît gîndirea. Simțirea este din acest motiv impură și

480 TIPURILE PSIHOLOGICE
contopită cu inconștientul, căci nediferențiată. într-o atare situa-
ție, individul este incapabil să unească simțirea astfel constituită
cu ideea. Atunci, în cîmpul vizual lăuntric, imaginea primor-
dială apare sub formă de simbol (v. mai jos). în virtutea naturii
sale concrete, ea poate percepe sentimentul concret încă nedife-
rențiat, iar în temeiul semnificației sale, ea poate percepe ideea
a cărei mamă este, contopind astfel ideea și simțirea. Imaginea
primordială asumă deci un rol mediator și își demonstrează din
nou eficiența salvatoare pe care a avut-o întotdeauna în religii.
Motiv pentru care aș raporta ceea ce Schopenhauer spune de-
spre idee mai degrabă la imaginea primordială, deoarece, cum
am explicat în cadrul definiției ideii, aceasta nu este în întregime
și exclusiv apriorică, ci trebuie interpretată și ca produs derivat
care s-a dezvoltat cu pornire de la ceva. îl rog deci pe cititor
ca, în citatul din Schopenhauer ce urmează, să înlocuiască ter-
menul „idee" din text cu „imagine primordială", pentru a înțele-
ge la ce mă refer.
833. „De individ ca atare, ea — ideea — nu este niciodată
recunoscută, ci doar de acela care s-a ridicat deasupra oricărei
individualități pînă la subiectul pur al cunoașterii: deci ea este
accesibilă doar geniului și aceluia care prin intensificarea, de
cele mai multe ori prilejuită de operele geniului, a forței sale
pure de cunoaștere se află într-o stare de spirit genială: de unde
faptul că ideea nu este pur și simplu, ci doar determinat, comu-
nicabilă, căci odată concepută și repetată (de exemplu) în opera
de artă, ea se adresează fiecăruia doar potrivit cu valoarea inte-
lectuală ce îi este acestuia proprie" etc.
834. „Ideea este, în virtutea formei temporale și spațiale a
aprehensiunii, unitate prăbușită în pluralitate."
835. „Conceptul este asemenea unui recipient fără viață în
care lucrurile introduse zac într-adevăr alăturea, din care însă
nici nu se poate socoti altceva decît s-a pus: ideea, în schimb,
dezvoltă în cel care a înțeles-o reprezentări noi în raport de con-
ceptul omonim: ea este asemenea unui organism viu, în dezvol-
tare, dotat cu forță de zămislire, care produce ceea ce nu a fost
introdus în compartimentele sale."55
55 Die Welt als Wille und Vorstellung, voi. I, p. 49.

DEFINIȚII 481
836. Schopenhauer a recunoscut limpede că „ideea", adică
imaginea primordială, după definiția mea, nu este accesibilă în
modul în care este produsă o noțiune sau o „idee" („idee" în
accepția lui Kant de „concept din noțiuni"56, ci că la ea se poate
ajunge cu ajutorul unui element de dincolo de intelectul formu-
lator, ceva în genul „stării de spirit geniale" de care vorbește
Schopenhauer și care nu e altceva decît o stare afectivă. Căci
de la idee se ajunge la imaginea primordială doar prin faptul că
drumul care duce la idee poate fi continuat, trccînd peste pun-
ctul ei culminant, pînă la funcția contrară.
837. Față de claritatea ideii, imaginea primordială are avan-
tajul de a fi vie. Ea este un organism propriu, însuflețit, „dotat
cu forță de zămislire", organizare ereditară de energie psihică,
sistem solid care nu e doar expresia, ci și posibilitatea de des-
fășurare a procesului energetic. Pe de-o parte, ea caracterizează
felul mereu același în care s-a desfășurat din timpuri imemoriale
procesul energetic, pe de altă parte, ea face reînnoit posibilă
această curgere regulată, mijlocind o aprehensiune sau o înțele-
gere psihică de situații, în așa fel îneît viața să poată fi mereu
continuată. Ea este cealaltă față a instinctului, acțiune de ordin
teleologic, dar care presupune totodată și o înțelegere, adecvată
sensului și scopului deopotrivă, a situației date. Aprehensiunea
situației date este conferită de imaginea existînd aprioric. Ea re-
prezintă formula utilizabilă fără de care aprehensiunea unei noi
stări de fapt ar fi imposibilă.
838. Imagine a sufletului. Imaginea sufletului reprezintă un
caz special de imagini (v. mai sus) psihice, produse de incon-
știent. După cum persona, atitudinea exterioară, apare în vise
în general sub chipul anumitor persoane posedînd într-un grad
foarte marcat calitățile corespunzătoare, tot astfel inconștientul
figurează sufletul, atitudinea interioară, prin persoane prezen-
tînd calități corespunzătoare sufletului. O astfel de imagine se
numește imagine a sufletului. Ocazional e vorba de persoane
complet necunoscute sau de persoane mitologice. La bărbați, su-
fletul este, de regulă, înfățișat de inconștient sub forma unei per-
56 Kritik der reinen Vemunft, ed. Kehrbach, p. 279.

482 TIPURILE PSIHOLOGICE
soane feminine; invers la femei. în cazurile în care individuali-
tatea este inconștientă și asociată de aceea sufletului, imaginea
acestuia va fi de același sex. în toate împrejurările în care su-
biectul se identifică cu persona (v. Suflet) și deci sufletul este
inconștient, imaginea acestuia este transferată într-o persoană
reală. Această persoană este obiect de iubire sau de ură sau chiar
de spaimă intensă. Influențele acestei persoane au un caracter
de imediatitate și de constringere inevitabilă, căci suscită întot-
deauna un răspuns afectiv. Afectul vine din aceea că o adaptare
conștientă efectivă la obiectul ce reprezintă imaginea sufletului
este imposibilă. Din pricina imposibilității, a inexistenței unei
relații obiective, libidoul se acumulează și explodează într-o
descărcare afectivă. în locul unor adaptări eșuate apar întotdea-
una afecte. O adaptare conștientă la obiectul care reprezintă
imaginea sufletului este imposibilă tocmai fiindcă, pentru su-
biect, sufletul este inconștient. Dacă ar fi conștient, subiectul
l-ar putea distinge de obiect și, în consecință, ar putea suspenda
efectele nemijlocite ale obiectului, căci acestea provin din pro-
iecția pe obiect a imaginii sufletului57
839. în real, suportul care se potrivește cel mai bine imaginii
sufletului unui bărbat, în virtutea calității feminine a sufletului
său, este o femeie, și invers; pentru femeie, un bărbat. întotdea-
una acolo unde există o relație inevitabilă, de efect, ca să spun
așa, magic între sexe, ne aflăm în prezența unei proiecții a ima-
ginii sufletului. De vreme ce aceste relații sînt frecvente, proba-
bil că și sufletul este frecvent inconștient, adică trebuie să fie
numeroși oamenii care nu au conștiința atitudinii pe care o adop-
tă în fața proceselor psihice interioare. Inconștiența fiind întot-
deauna însoțită de o identificare corespunzătoare cu persona,
această identificare trebuie să fie de asemenea frecventă. Ceea
ce se produce într-adevăr, de vreme ce numeroase persoane se
identifică atît de complet cu atitudinea lor exterioară, îneît ei nu
mai au nici o relație conștientă cu procesele lor interioare. Ori-
cum, se produce și situația inversă; imaginea sufletului nu se
proiectează, ci rămîne în subiect; acesta se identifică astfel cu
57 Cf. Jung, Die Psychologie der Obenragung (Gesammelte Werke, XVI).

DEFINIȚII 483
sufletul propriu în măsura în care este convins că modul său de
a se comporta față de propriile procese lăuntrice reprezintă ca-
racterul său unic și real. în acest caz, ca urmare a stării sale de
inconștiență, persoana este proiectată, anume asupra unui obiect
de același sex. Este baza a numeroase cazuri de homosexualitate
manifestă sau latentă; sau de transfer patern la bărbați, respectiv
de transfer matern la femei. Astfel de transferuri afectează în-
totdeauna oameni cu adaptare exterioară defectuoasă și cu o lip-
să relativă de relații, căci identificarea cu sufletul creează o ati-
tudine care se orientează precumpănitor în funcție de percepția
proceselor interioare, ceea ce răpește obiectului influența sa de-
terminantă.
840. Dacă imaginea sufletului este proiectată, apare o legătu-
ră afectivă necondiționată cu obiectul. Dacă nu este proiectată,
apare o stare de relativă neadaptare, numită de Freud narcisism.
Proiectarea imaginii sufletului dispensează de preocuparea lega-
tă de procesele lăuntrice atîta vreme cît comportamentul obiec-
tului concordă cu imaginea sufletului. Subiectul este pus astfel
în situația de a-și trăi și dezvolta mai departe persona proprie,
în timp, obiectul însă abia dacă va fi în stare să corespundă în-
totdeauna exigențelor imaginii sufletului, deși există femei care
izbutesc, în paguba propriei lor vieți, să joace pe lîngă soții lor,
de-a lungul a numeroși ani, rolul imaginii sufletului. în acest
scop, ele sînt ajutate de instinctul lor biologic de femei. Același
lucru îl poate face inconștient un bărbat pentru soția sa, dar
atunci el este determinat să facă fapte ce-i depășesc capacitățile,
atît în bine, cît și în rău. Și el este ajutat de instinctul său bio-
logic masculin.
841. Dacă imaginea sufletului nu este proiectată, apare cu
timpul o diferențiere de-a dreptul patologică în relațiile cu in-
conștientul. Subiectul este inundat în măsură creseîndă de con-
ținuturile inconștiente pe care nu le poate nici utiliza și nici pre-
lucra în vreun fel, din cauza relației sale defectuoase cu
obiectul. E de la sine înțeles că astfel de conținuturi prejudiciază
în bună măsură raportul cu obiectul. Aceste două atitudini re-
prezintă, firește, cazuri limită, între care se plasează atitudinile
normale. După cum se știe, insul normal nu este caracterizat de

484 TIPURILE PSIHOLOGICE
claritatea, puritatea sau adîncimea fenomenelor sale psihologice,
ci mai degrabă de caracterul lor atenuat și estompat. La oamenii
cu atitudine exterioară cordială și lipsită de agresivitate, imagi-
nea sufletului are, de regulă, un caracter răutăcios. Un exemplu
literar în acest sens îl oferă femeia demonică ce ii însoțește pe
Zeus în Primăvara olimpică a lui Spitteler. .Bărbatul decăzut
este adesea pentru femeile idealiste un purtător al imaginii su-
fletului, de unde, în astfel de cazuri, frecventele „fantezii de sal-
vare"; același lucru la bărbații pentru care prostituata este împo-
dobită cu aureola sufletului ce trebuie salvat.
842. Inconștient. Noțiunea de inconștient este pentru mine de
natură exclusiv psihologică și nu filozofică, în sens metafizic.
Inconștientul este, după opinia mea, o noțiune psihologică de
graniță ce acoperă toate conținuturile și procesele psihice care
nu sînt conștiente, adică nu sînt raportate perceptibil la eu. Legi-
timitatea în genere a discuției despre existența proceselor incon-
știente decurge pentru mine exclusiv din experiență, și anume
mai întîi din experiența psihopatologiei care arată de o manieră
indiscutabilă că, de pildă, într-un caz de amnezie isterică, eul
ignoră total existența unor complexe psihice întinse, dar că o
procedură hipnotică simplă este în stare să determine, în mo-
mentul imediat următor, reproducerea perfectă a conținutului
pierdut. Din miile de experiențe de acest fel rezultă legitimitatea
discuției despre existența conținuturilor psihice inconștiente. A
ști în ce stare se află un conținut inconștient, atîta timp cît el nu
este atașat conștiinței, scapă oricărei posibilități de cunoaștere.
Este de aceea inutil a voi să formulăm ipoteze în această pri-
vință. Unor astfel de fantezii le aparțin, de pildă, supoziția ce-
rebrației, a procesului fiziologic etc. Cu totul imposibil este să
se stabilească și întinderea inconștientului, cu alte cuvinte, să se
fixeze conținuturile pe care el le înglobează. în această privință
decide doar experiența. Grație ei știm că, pierzîndu-și valorile
energetice, conținuturile conștiente pot deveni inconștiente.
Acesta este procesul normal al uitării. Că aceste conținuturi care
cad sub pragul conștiinței nu se pierd pur și simplu, aflăm tot
din experiență: după decenii de cufundare în inconștient, ele se
pot din nou ridica la suprafață, dacă împrejurările sînt adecvate,

DEFINIȚII 485
precum în vis, în hipnoză sau sub formă de criptomnezie58, ori
prin reîmprospătarea asociațiilor cu conținut uitat.
843. Experiența ne învață mai departe că conținuturile con-
știente, fără să-și piardă considerabil din valoare, pot cădea sub
pragul conștiinței prin uitare intenționată — ceea ce Freud nu-
mește refularea unui conținut penibil. Un efect asemănător îl
are și disocierea personalității, adică destrămarea unității con-
științei ca urmare a unui afect puternic, a unui șoc nervos sau
a disocierii conștiinței în schizofrenie (Bleuler).
844. Știm astfel tot din experiență că percepțiile senzoriale,
ca urmare a unei intensități scăzute sau a unei atenții deviate,
nu mai ajung la nivelul apercepției conștiente, devenind totuși
conținuturi psihice prin apercepție inconștientă, ceea ce iarăși
se poate demonstra prin hipnoză. Același lucru se petrece cu
anumite concluzii sau combinații care rămîn inconștiente ca ur-
mare a valorii lor scăzute sau a devierii atenției. în fine, tot ex-
periența ne învață că există corelații psihice inconștiente, de pil-
dă, imagini mitologice, care, nefiind niciodată obiecte ale
conștiinței, decurg în întregime din activitatea inconștientă.
845. Experiența ne oferă deci puncte de sprijin care confirmă
presupunerea că există conținuturi inconștiente. Ea nu poate însă
să ne spună nimic în legătură cu ceea ce ar putea constitui con-
ținuturi inconștiente. E de prisos a formula orice ipoteză în acest
sens, deoarece determinarea întinderii cîmpului inconștientului
e cu neputință de aproximat. Unde se situează granița unei per-
cepții senzoriale subliminale? Există vreo măsură capabilă să
dea seama de gradul de subtilitate și de întindere al unor com-
binații inconștiente? Cînd dispare cu totul un conținut uitat? Tot
atîtea întrebări fără răspuns.
846. Experiența noastră de pînă acum privind natura, conținu-
turilor inconștiente ne îngăduie o anume clasificare generală.
58 Cf. Flournoy, Des hides ă la Planete Mars, 1900. Nouvelles observa-
tions sur un cos de somnambulisme avec glossolalie, în: „Archives de Psycho-
logie", I (1901), p. 101. Jung, Zur Psychologie und Pathologie sogenannter
occulter Phănomene. Cf. apoi articolul despre Kryptomnesie (ambele în Ge-
sammelte Werke, I).

486 TIPURILE PSIHOLOGICE
Putem astfel să deosebim un inconștient personal care cuprinde
toate achizițiile existenței personale, deci tot ceea ce a fost uitat
sau refulat, precum și percepții, gînduri și sentimente sublimi-
nale. Alături de aceste conținuturi personale inconștiente există
altele care provin nu din achiziții personale, ci din posibilitatea
transmisă ereditar a funcționării psihice în genere, anume din
structura cerebrală moștenită. Acestea sînt conexiuni mitologi-
ce, motive și imagini care pot apărea oricînd și oriunde, dincolo
de orice migrație sau tradiție istorică. Denumesc aceste conținu-
turi inconștient colectiv. Experiența ne arată că, asemenea con-
ținuturilor conștiente, și cele inconștiente sînt angrenate într-o
activitate precisă. După cum din activitatea psihică conștientă
decurg anumite rezultate sau anumite produse, tot astfel, și din
activitatea inconștientă apar anumite produse, precum visele sau
fanteziile. E inutil a se specula pe seama cuantumului de parti-
cipare a conștiinței, spre pildă, la vise. Un vis oarecare ni se
înfățișează ca atare, noi nu îl elaborăm conștient. Evident că re-
producerea conștientă sau chiar percepția îl modifică sensibil,
fără insă a suprima faptul fundamental, care este mișcarea pro-
ductivă de proveniență inconștientă.
847. Numim compensator (v. mai sus) raportul funcțional
dintre procesele inconștiente și conștiință, căci, potrivit obser-
vației, procesul inconștient împinge la suprafață materialul sub-
liminal, constelat prin starea conștiinței, deci toate acele conți-
nuturi care, dacă totul ar fi conștient, ar trebui neapărat să facă
parte din situația conștientă. Funcția compensatoare a incon-
știentului apare cu atît mai limpede cu cît atitudinea conștientă
este mai unilaterală, împrejurare ilustrată abundent în patologie.
848. Individ. Individul este ființa în singularitatea ei; indivi-
dul psihologic este caracterizat de psihologia particulară și, în
anume privință, unică ce îi este proprie. Particularitatea psihi-
cului individual apare mai puțin la nivelul elementelor și mai
mult la acela al structurilor sale complexe. Individul psihologic^
sau individualitatea psihologică, există inconștient a priori; el
nu există conștient decît în măsura în care subiectul are con-
știința elementelor care îl particularizează, adică în măsura în
care se deosebește conștient de ceilalți. Individualitatea psihică

DEFINIȚII 487
este un dat corelativ individualității fizice; dar inițial, cum am
arătat, ea este doar inconștientă. E nevoie de un proces conștient
de diferențiere, de individuație (v. mai jos), pentru ca individua-
litatea să se conștientizeze, altfel spus să se desprindă din iden-
titatea cu obiectul. Identitatea cu obiectul a individualității este
echivalentă cu inconștientul acesteia. Dacă individualitatea este
inconștientă, nu există individ psihologic, ci doar o psihologie
colectivă a conștiinței. în acest caz, individualitatea inconștientă
apare ca fiind identică cu obiectul, ca fiind proiectată asupra lui.
Drept urmare, obiectul are o valoare hipertrofiată, iar influența
lui determinantă este prea puternică.
849. Individualitate. înțeleg prin individualitate unicitatea și
particularitatea individului din toate punctele de vedere psiho-
logice. Individual este tot ceea ce nu e colectiv, deci tot ceea ce
aparține unui singur individ și nu unui grup mai mare de indi-
vizi. Nu s-ar putea vorbi de individualitatea elementelor psiho-
logice, ci doar de aceea a grupărilor sau combinațiilor lor sin-
gulare și unice.
850. Individuale. Noțiunea joacă un rol nu lipsit de impor-
tanță în psihologia noastră. Individuația este, în genere, un pro-
ces de formare și particularizare a individului, în special de dez-
voltare a individului psihologic ca ființă distinctă de ansamblu,
de psihologia colectivă. Individuația este deci un proces de di-
ferențiere, al cărei țel stă în dezvoltarea personalității individua-
le. Individuația este o necesitate firească în măsura în care frîna-
rea ei prin reglementări excesive sau chiar exclusive, potrivit
normelor colective, ar prejudicia grav activitatea vitală a indi-
vidului. Individualitatea este însă deja dată fizic și fiziologic, de
unde și expresia ei psihologică corespunzătoare. O frînare con-
siderabilă a individualității presupune de aceea o mutilare arti-
ficială. Este fără doar și poate că un grup social alcătuit din in-
divizi estropiați nu poate fi o instituție sănătoasă, viabilă în
timp; căci doar acea societate care își poate conserva coerența
internă și valorile colective, acordînd totodată individului maxi-
ma libertate posibilă, are șanse de viață durabilă. Deoarece in-
dividul nu este doar ființă individuală, existența lui presupunînd

48» TIPURILE PSIHOLOGICE
relații colective, procesul de individuație nu duce la izolare, ci
la o coeziune colectivă mai intensă și mai generală.
851. Procesul psihologic al individuației este strîns conexat
de așa-numita funcție transcendentă, care determină liniile in-
dividuale de dezvoltare ce nu ar putea fi atinse doar pe calea
normelor colective (v. Simbol).
852. Individuația nu poate în nici un caz constitui unicul țel
al educației psihologice. înainte ca ea să devină scop, este ne-
cesar ca educația să-i fi atins pe al ei, respectiv adaptarea la un
minim de norme colective necesare existenței: pentru ca o plan-
tă să fie pusă în situația de a-și dezvolta la maxim particula-
ritățile, trebuie mai întîi ca ea să poată crește în solul în care a
fost sădită.
853. Individuația se află mai mult sau mai puțin în opoziție
cu norma colectivă, căci ea este separare și diferențiere de gene-
ral și constituire a particularului, dar nu o particularitate căutată,
ci una întemeiată aprioric în dispoziția subiectului. Opoziția cu
norma colectivă este însă doar aparentă, căci la o examinare mai
atentă, punctul de vedere individual nu este contrar normei co-
lective, ci este doar altfel orientat. Calea individuală nici nu poa-
te fi în opoziție cu norma colectivă, deoarece opoziția cu aceasta
din urmă nu ar putea fi decît o normă contrară. Calea indivi-
duală însă nu este niciodată o normă. O normă apare pe baza
totalității căilor individuale și nu are legitimitate existențială și
efect vitalizant decît atunci cînd există, în genere, căi individua-
le care tind să se orienteze din cînd în cînd după normă. Cînd
are valoare absolută, o normă nu slujește la nimic. Un conflict
adevărat cu norma colectivă apare doar atunci cînd calea indi-
viduală este ridicată la rangul de normă, ceea ce constituie in-
tenția individualismului extrem. O astfel de intenție este evident
patologică și contrară vieții. Ea nu are nimic a face cu indivi-
duația care se angajează, ce-i drept, pe o cale individuală lătu-
ralnică, dar nu se poate lipsi de normă nici pentru orientarea
proprie față de societate, nici pentru a stabili raportul colectiv
indispensabil vieții indivizilor în societate. Individuația duce de
aceea la o prețuire firească a normelor colective, în vreme ce
pentru o orientare colectivă, exclusivă a vieții, norma este inu-

DEFINIȚII 489
tilă într-o măsură din ce în ce mai mare; de unde prăbușirea
moralității. Ca cît normarea colectivă a omului este mai puter-
nică, cu atît imoralitatea sa individuală este mai mare. Indivi-
duația coincide cu dezvoltarea conștiinței din starea de identi-
tate primordială (v. Identitate). Individuația semnifică deci o
lărgire a sferei conștiinței și a vieții psihologice conștiente.
854. Instinct. Atunci cînd vorbesc aici sau în alte lucrări de
instinct, am în vedere ceea ce se înțelege de obicei prin acest
termen: constringerea la anumite acțiuni. Ea poate proveni de
la o excitație exterioară sau interioară, declanșată de mecanis-
mul instinctului sau poate avea cauze organice situate în afara
sferei relațiilor psihice cauzale. Instinctiv este orice fenomen
psihic care nu își are originea într-o cauză pusă intenționat de
voință, ci într-o constrîngere dinamică, indiferent dacă această
constrîngere provine direct din surse extrapsihice sau este esen-
țialmente determinată de energiile declanșate doar de intenția
volițională; în ultimul caz, cu rezerva că rezultatul produs de-
pășește efectul țintit de voință. Noțiunea de instinct reunește,
după părerea mea, toate fenomenele psihice de a căror energie
conștiința nu poate să dispună.59 Prin urmare, potrivit acestei
concepții, afectele (v. mai sus) aparțin atît proceselor instinctuale
cît și proceselor afective (v. Simțirea). Procesele psihice care în
împrejurări obișnuite sînt funcții voliționale (sînt deci subordo-
nate în întregime controlului conștiinței) pot în împrejurări anor-
male să devină procese instinctive dacă li se asociază o energie
psihică inconștientă. Acest fenomen apare atunci cînd sfera con-
științei este limitată de refularea unor conținuturi incompatibile
sau cînd se produce un „abaissement du niveau mental" (Janet)
ca urmare a oboselii, a intoxicațiilor sau, în genere, a proceselor
cerebrale patologice, într-un cuvînt, acolo unde conștiința nu
mai poate, sau nu poate încă, să controleze procesele cele mai
accentuate.
855. Nu le-aș considera procese instinctive, ci automate, pe
acelea care au fost cîndva conștiente, iar cu timpul s-au auto-
59 Cf. Jung, lustinkt und Unbewufltes, în: Ober psycliische Energetik und
dos Wesen der Traume, pp. 259 ș. urm. (Gesammelte Werke, VIII).

490 TIPURILE PSIHOLOGICE
matizat. în mod obișnuit, ele nu se comportă ca instincte, căci
în condiții normale nu apar niciodată sub formă de constrîngeri,
ci doar atunci cînd primesc o energie de origine străină.
856. Intelect. Prin intelect înțeleg gindire direcțională (v. mai
sus).
857. Introiecție. Termenul a fost introdus de Avenarius60 ca
omolog proiecției. Dar transferul în obiect al unui conținut su-
biectiv pe care îl are în vedere introiecția poate fi tot atît de bine
exprimat prin noțiunea de proiecție care este preferabilă pentru
desemnarea acestui proces. Ferenczi a definit noțiunea de intro-
iecție ca fiind opusă celei de „proiecție", anume ca înglobare a
obiectului în cercul de interese subiective, în vreme ce „pro-
iecția" semnifică o transpunere a conținuturilor subiective in
obiect.61 „în timp ce paranoicul refulează din eu toate mișcările
neplăcute, nevroticul se ajută preluînd o parte cît mai mare din
lumea exterioară și făcînd din ea obiectul unor fantezii in-
conștiente." Primul mecanism este o proiecție, ultimul, o intro-
iecție. Introiecția este un fel de „proces de dilatare", o „lărgire
a cercului de interese". După Ferenczi, introiecția este un proces
normal.
858. Din punct de vedere psihologic, introiecția este deci un
proces de asimilare (v. mai sus), în timp ce proiecția este un
proces de disimilare. Introiecția reprezintă o asimilare a obiec-
tului de către subiect, proiecția, în schimb, o diferențiere a
obiectului de subiect prin transferarea în obiect a unui conținut
subiectiv. Introiecția este un proces de extravertire, căci pentru
a asimila obiectul e necesară empatia — în genere, investirea
obiectului. Deosebim o introiecție pasivă de una activă; de pri-
ma formă țin procesele de transfer care se produc sub durata
tratamentului nevrozelor, în genere toate cazurile în care obiec-
tul exercită asupra subiectului o atracție necondiționată; de ul-
tima formă ține empatia ca proces de adaptare.
859. Introversie. Introversia este îndreptarea către interior a
libidoului (v. mai jos). Prin aceasta se exprimă o relație negativă
60 Der menschliche Weltbegriff, 1905, pp. 25 ș. urm.
61 Ferenczi, Introjektion und Obertragung, 1910, pp. 10 ș. urm.

DEFINIȚII 491
a subiectului cu obiectul. Interesul nu se îndreaptă către obiect,
ci se retrage de la acesta și revine la subiect. Cine are o atitudine
introvertită gîndește, simte și acționează într-un mod care lasă
limpede să se vadă că subiectul este în primul rînd cel care mo-
tivează, în vreme ce obiectului îi revine cel mult o valoare se-
cundară. Introversia poate să aibă un caracter mai mult intelec-
tual sau mai mult sentimental, tot astfel ea poate fi caracterizată
de intuiție sau de senzație. Introversia este activă, atunci cînd
subiectul vrea să se închidă, într-o anume măsură, față de obiect
și este pasivă, atunci cînd subiectul nu este în stare să readucă
la obiect libidoul care se scurge din el. Introversia obișnuită este
caracteristică tipului introvertit (v. Tip).
860. Intuiție (de la intueri — a privi). După părerea mea, in-
tuiția este o funcție psihologică de bază. Este acea funcție care
mijlocește percepții pe cale inconștientă. Obiectul unor atare
percepții poate fi de orice natură, exterioară, interioară sau de
ordinul conexiunii dintre acestea. Particularitatea intuiției stă în
faptul că ea nu este nici senzație senzorială, nici sentiment și
nici deducție intelectuală, deși poate să apară și sub aceste for-
me, în cazul intuiției, conținutul ni se înfățișează ca un întreg
definitiv, fără ca noi să fim în stare să spunem sau să înțelegem
în ce fel el s-a constituit. Intuiția este un fel de înțelegere in-
stinctivă a oricăror feluri de conținuturi. Ea este, ca și senzația
(v. mai jos), o funcție irațională (v. mai jos) de percepție. Con-
ținuturile ei sînt date ca și acelea ale senzației, spre deosebire
de conținuturile afective și intelective care au caracter de „de-
rivat", de „produs". De aici, siguranța și certitudinea cunoașterii
intuitive care i-au permis lui Spinoza să considere „scientia in-
tuitiva" drept forma cea mai înaltă de cunoaștere.62 Intuiția îm-
parte această calitate cu senzația al cărei fundament fizic con-
stituie baza și cauza certitudinii ei. Tot astfel, certitudinea
intuiției se întemeiază pe anumite fapte psihologice, a căror apa-
riție și disponibilitate rămîn inconștiente. Intuiția apare sub for-
mă subiectivă sau obiectivă; prima este o percepție de fapte
psihice inconștiente, de proveniență csențialmente subiectivă;
62 Tot astfel și Bergson.

492 TIPURILE PSIHOLOGICE
ultima, o percepție de fapte care se întemeiază pe percepții sub-
liminale referitoare la obiect și pe sentimente și ginduri subli-
minale determinate de aceste percepții. După gradul de partici-
pare a senzației se pot deosebi forme concrete și forme
abstracte de intuiție. Intuiția concretă mijlocește percepții refe-
ritoare la realitatea lucrurilor; intuiția abstractă, în schimb, mij-
locește percepția corelațiilor ideatice. Intuiția concretă este un
proces reactiv, rezultînd pur și simplu din stările date de fapt.
Intuiția abstractă, în schimb, necesită ca și senzația abstractă un
anumit element de orientare, volitional sau intențional.
861. Intuiția este, alături de senzație, o caracteristică a psiho-
logiei infantile și primitive. Contrabalansînd intensitatea impre-
siei senzoriale, ea transmite copilului și primitivului percepția
imaginilor mitologice, treptele premergătoare ale ideilor (v. mai
sus). Intuiția compensează senzația și este, ca și aceasta, matri-
cea din care se dezvoltă gîndirea și simțirea ca funcții raționale.
Intuiția este o funcție irațională, deși componentele ei pot fi ul-
terior analizate, iar apariția ei poate fi pusă de acord cu legile
rațiunii. Cel care își orientează atitudinea generală după princi-
piul intuiției, deci după percepțiile care trec prin inconștient,
aparține tipului intuitiv6* (v. Tip). Putem distinge intuitivi intro-
vertiți sau extravertiți, după cum intuiția e valorificată în interior
în vederea cunoașterii sau a contemplației lăuntrice, ori în ex-
terior, în scopul acțiunii și al executării. în cazuri anormale, in-
tuiția se contopește cu conținuturile inconștientului colectiv care
o condiționează intim; de aici faptul că tipul intuitiv poate părea
în acest caz irațional și incomprehensibil în cel mai înalt grad.
862. Irațional. Utilizez acest termen pentru a desemna nu ceea
ce contravine rațiunii, ci ceea ce e în afara rațiunii, respectiv
nu poate fi motivat prin rațiune. Aici intră fapte elementare, de
pildă că pămîntul are o lună, că clorul este un element, că apa
își atinge densitatea maximă la 4°C etc. Irațional este mai apoi
hazardul, chiar dacă ulterior cauzalitatea sa rațională ar putea fi
demonstrată.64 Iraționalul este un factor al ființei pe care com-
63 Meritul de a fi descoperit acest tip îi revine lui M. Moltzer.
64 Cf. Jung, Synchronizităt als ein Prinzip okausaler Zusammenhănge
(Gesammelte Werke, VIII).

DEFINIȚII 493
plicarea explicației rezonabile îl poate împinge tot mai departe,
dar care complică în cele din urmă explicația într-atît, încît aceas-
ta sfîrșește prin a depăși forța comprehensivă a gîndirii rațio-
nale, atingînd limitele acesteia, înainte ca ea să fi putut îmbră-
țișa totalitatea universului prin legile rațiunii. O explicație pe
deplin rațională a unui obiect ființînd cu adevărat (și nu a unuia
doar pus) este o utopie sau un ideal. Doar un obiect care a fost
pus poate fi rațional și pe deplin explicat, căci el închide de la
început în sine doar ceea ce a pus în el logica gîndirii. Știința
empirică, de asemenea, nu pune decît obiecte rațional limitate,
prin faptul că, lăsînd intenționat deoparte intîmplătorul, ea nu ia
în considerare obiectul real ca totalitate, ci doar o parte a aces-
tuia pusă în vedetă de examinarea rațională. Astfel, ca funcție
direcțională, gîndirea este rațională, tot astfel și simțirea. Dacă
însă aceste funcții nu tind către o selecție logic determinată de
obiecte, de calități sau de relații între obiecte, ci către ceea ce
este perceput întîmplător, și este propriu oricărui obiect real,
atunci ele își pierd direcția și prin aceasta ceva din caracterul
lor rațional; asumînd caracter întîmplător, ele devin parțial
iraționale. Gîndirea și simțirea care se orientează după percepții-
le întîmplătoare, și tocmai de aceea iraționale, sînt o gîndire și
o simțire intuitivă sau senzorială. Intuiția ca și senzația sînt
funcții psihologice care își ating desăvîrșirca în percepția abso-
lută a ceea ce se petrece în genere. Potrivit naturii lor, ele tre-
buie să adopte o atitudine corespunzătoare fortuitului absolut ca
și oricărei posibilități; ele sînt de aceea în mod necesar lipsite
cu totul de o direcție rațională. Le denumesc din acest motiv
funcții iraționale, în opoziție cu gîndirea și simțirea, funcții care
ating desăvîrșirea într-o deplină concordanță cu legile rațiunii.
863. Deși iraționalul nu poate constitui niciodată obiectul
vreunei științe, pentru psihologia practică este de mare însem-
nătate să se aprecieze corect momentul irațional. Psihologia
practică ridică multe probleme care nu au o soluție rațională, ci
pretind o rezolvare irațională, respectiv neconformă cu legile ra-
țiunii. Dacă se speră sau se nutrește exclusiv convingerea că
fiecare conflict se poate rezolva potrivit legilor rațiunii, există

494 TIPURILE PSIHOLOGICE
riscul de a se obstacula o soluționare reală de natură irațională
(v. Raționat).
864. Libido65. Prin libido înțeleg energia psihică. Energia
psihică este intensitatea procesului psihic, valoarea sa psiholo-
gică. Nu este vorba de o valoare morală, estetică sau intelec-
tuală atribuită, ci de faptul că valoarea psihologică este definită
în raport cu forța determinantă a numitului proces, care se ex-
primă în efecte („randamente") psihice precise. Nu concep libi-
doul nici ca o forță psihică, așa cum greșit procedează unii cri-
tici. Nu ipostaziez noțiunea de energie, ci o utilizez pentru a
desemna intensități sau valori. întrebarea dacă există sau nu o
forță psihică specifică nu are nimic a face cu noțiunea de libido.
Utilizez adesea termenul de libido cu sensul de „energie". Jus-
tificarea folosirii lui în accepția de energie psihică am dezvol-
tat-o amănunțit în lucrările indicate în nota de la subsol.
865. Orientare. Numesc orientare principiul general al unei
atitudini (v. mai sus). Orice atitudine se orientează după un anu-
me punct de vedere, indiferent dacă acesta e conștient sau in-
conștient. Așa-numita atitudine de putere, de pildă, se orientează
după punctul de vedere al forței exercitate de eu asupra influen-
țelor și atitudinilor care tind să îl subjuge. Atitudinea intelec-
tuală se orientează, de exemplu, după principiul logic ca lege
supremă. Atitudinea senzitivă se orientează după percepția sen-
zorială a faptelor date.
866. „Participation mystique". Acest termen este împrumutat
de la Levy-Bruhl66. Prin el se înțelege o formă particulară de
legătură psihologică cu obiectul. Ea constă în faptul că subiectul
nu se poate distinge clar de obiect, ci este legat de acesta printr-o
relație directă, care poate fi numită identitate parțială. Aceasta
se sprijină pe o contopire apriorică dintre obiect și subiect. Par-
ticiparea mistică este de aceea o rămășiță a unei stări primor-
diale. Ea nu se referă la totalitatea relației dintre subiect și
65 Cf. Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, pp. 119 ș. urm. (reedi-
tare: Symboleder Wandlung [Gesammelte Werke, V]) și Ober psychische Ener-
getik und das Wesen der Traume, pp. 7 ș. urm. (Gesammelte Werke, VIII).
66 Levy-Bruhl, Les fonctions mentales dans Ies socie'te's infe'rieures, 1912.

DEFINIȚII 495
obiect, ci doar la anumite cazuri în care apare fenomenul acestei
relații speciale. Participarea mistică este firește un fenomen care
se poate observa cel mai bine la primitivi; ea apare însă foarte
des și în societățile civilizate, chiar dacă nu în aceeași proporție
și cu aceeași intensitate. De regulă, ea se produce aici între per-
soane, mai rar între o persoană și un lucru. în primul caz, ea
este relația așa-zisă de transfer, în care obiectul exercită un efect
cumva magic, adică necondiționat, asupra subiectului. în ulti-
mul caz, e vorba fie de un efect asemănător al unui lucru, fie
de un fel de identificare cu un lucru sau cu ideea acestuia.
867. Persona, v. Suflet.
868. Planul obiectului. Prin interpretarea în planul obiectului
înțeleg acea concepție privind visul sau fantezia în care persoa-
nele sau relațiile care apar aici sînt raportate la persoane sau
situații obiectiv reale. Aceasta în opoziție cu interpretarea la
planul subiectului (v. mai jos) care leagă persoanele și situațiile
onirice de valori subiective. Concepția freudiană a visului se
mișcă aproape exclusiv în planul obiectului de vreme ce reduce
dorințele onirice la obiecte reale sau la procese sexuale apar-
ținînd sferei fiziologice, deci extrapsihologice.
869. Planul subiectului. Prin interpretarea în planul subiectu-
lui înțeleg acea concepție privind visul sau fantezia în care per-
soanele sau relațiile care apar aici sînt raportate în întregime la
factori aparținînd propriului nostru psihic. Este cunoscut faptul
că imaginea unui obiect din psihicul nostru nu este niciodată
identică cu obiectul, ci cel mult asemănătoare lui. Ea apare, de-
sigur, prin percepția senzorială și prin apercepția acestor stimuli,
dar prin intermediul unor procese de formare aparținînd deja
psihicului nostru și pe care obiectul nu face decît să le declan-
șeze. Mărturia simțurilor noastre se acoperă, ce-i drept, după
cum știm din experiență, în bună măsură cu calitățile obiectului,
apercepția noastră însă se află sub influențe subiective care sca-
pă aproape controlului nostru și care îngreunează foarte mult
cunoașterea exactă a caracterului uman. O mărime psihologică
atît de complexă precum este un caracter uman oferă percepției
senzoriale doar foarte slabe puncte de susținere. Cunoașterea lui
pretinde empatie, reflecție și intuiție. Ca urmare a acestor corn-

496 TIPURILE PSIHOLOGICE
plicații, judecata finală este, firește, de valoare discutabilă, în
așa fel încît imaginea pe care ne-o formăm despre un obiect
uman este, în orice împrejurare, extrem de subiectiv condițio-
nată. Și iată de ce este esențial ca în psihologia practică să se
distingă ferm imaginea, imago-u\ unui om de existența sa reală.
Ca urmare a constituirii sale extrem de subiective, imago-ul este
nu o dată mai degrabă imaginea unui complex funcțional su-
biectiv dccît aceea a obiectului însuși. De aceea, în cazul tratării
analitice a unui produs inconștient este esențial ca imago-u\ să
nu se identifice pur și simplu cu obiectul, ci să se considere mai
degrabă o expresie a relației pe care subiectul o întreține cu
obiectul. Aceasta este interpretarea în planul subiectului.
870. Tratarea unui produs inconștient in planul subiectului
demonstrează existența unor opinii și tendințe subiective cu care
este investit obiectul. Dacă deci apare într-un produs inconștient
imago-n\ obiectului, e vorba eo ipso nu de un obiect real, ci tot
atît de bine, și poate chiar precumpănitor, de un complex func-
țional subiectiv (v. Imagine a sufletului). Această interpretare în
planul subiectului ne îngăduie o interpretare psihologică cuprin-
zătoare nu doa. a visului, ci și a operelor literare în care dife-
ritele figuri reprezintă complexele funcționale relativ autonome
din psihicul poetului.
871. Proiecție. Spre deosebire de introiecție (v. mai sus), pro-
iecția desemnează transferarea unui proces subiectiv într-un
obiect. Prin urmare, proiecția este un proces de disimilare: un
conținut subiectiv este înstrăinat de subiect și încorporat cumva
obiectului. Este vorba atît de conținuturi penibile, incompatibile,
de care subiectul se eliberează astfel, cit și de valori pozitive,
care din anumite motive, de pildă ca urmare a unei autodepre-
cieri, sîm inaccesibile subiectului. Proiecția se bazează pe iden-
titatea (v. mai sus) arhaică dintre subiect și obiect, dar se poate
vorbi despre ea ca atare doar în clipa în care se manifestă ne-
cesitatea destrămării identității cu obiectul. Ceea ce se produce
atunci cînd identitatea devine supărătoare, adică atunci cînd ab-
sența conținutului proiectat prejudiciază considerabil adaptarea
și face dezirabilă readucerea lui la subiect. începînd cu acest
moment, identitatea parțială de pînă acum dobîndește caracter

DEFINIȚII 497
de proiecție. Expresia desemnează deci o stare de identitate per-
ceptibilă, devenită în consecință obiect de critică, fie ea a su-
biectului, fie a altcuiva.
872. Se poate deosebi o proiecție pasivă de una activă. Prima
este forma obișnuită a tuturor proiecțiilor patologice și a mul-
tora din cele normale, care nu rezultă dintr-o intenție anume, ci
sînt fenomene pur automate. Ultima este o importantă parte
componentă a actului empatetic. Empatia (v. mai sus) este, ca
întreg, un proces de introiecție prin aceea că pune obiectul în
relație intimă cu subiectul. Pentru a înfăptui această relație, su-
biectul separă de sine un conținut, de pildă un sentiment, și îl
transferă în obiect, pe care îl însuflețește astfel și îl atrage în
sfera subiectivă. Forma activă a proiecției apare și ca act de ju-
decată care urmărește o separare a subiectului de obiect. în acest
caz, o judecată subiectivă, considerată ca circumstanță valabilă,
este separată de subiect și transferată în obiect, ceea ce duce la
detașarea subiectului de obiect. Proiecția este deci un proces de
introversie căci, spre deosebire de introiecție, ea nu duce la in-
cluderea subiectului in obiect și la asimilarea lor, ci la diferen-
țierea și separarea lor. Din acest motiv, proiecția joacă un rol
important în paranoia, care de regulă duce la o totală izolare a
subiectului.
873. Psyche, v. Suflet.
874. Rațional. Raționalul este rezonabilul, este ceea ce cores-
punde rațiunii. înțeleg prin rațiune acea atitudine al cărei prin-
cipiu stă în a modela gîndirea, simțirea și acțiunea potrivit cu
valori obiective. Valorile obiective se stabilesc prin experiența
obișnuită a faptelor exterioare pe de-o parte, a celor psihologice,
interioare, de cealaltă parte. Aceste experiențe nu pot oricum să
reprezinte „valori" obiective, dacă nu sînt evaluate ca atare de
subiect, ceea ce este deja un act al rațiunii. Dar atitudinea rațio-
nală care ne permite în genere să declarăm valabile valorile
obiective nu este opera unui singur subiect, ci aceea a istoriei
omenirii.
875. Majoritatea valorilor, obiective — și în felul acesta și
rațiunea — sînt complexe moștenite, solid constituite, de repre-
zentări la a căror organizare au lucrat nenumărate milenii, îm-

498 TIPURILE PSIHOLOGICE
pinse de aceeași necesitate care prezidează reacțiile organismu-
lui viu la media condițiilor necontenit repetate ale mediului,
reacții care îi opun acestuia din urmă complexe funcționale co-
respunzătoare, precum ochiul, perfect acordat naturii luminii.
S-ar putea vorbi de aceea de o rațiune metafizică preexistînd în
univers, dacă reacția adecvată a organismului viu la influența
exterioară medie nu ar fi condiția indispensabilă a existenței sa-
le, idee formulată încă de Schopenhauer. Rațiunea umană nu e
altceva decît expresia adaptării la media evenimențialului, sedi-
mentat în complexe de reprezentări, cu timpul solid organizate
și constituind valorile obiective. Legile rațiunii sînt deci acelea
care desemnează și reglează atitudinea medie, „corectă", adap-
tată. Rațional este tot ceea ce corespunde acestor legi; irațional
(v. mai sus), în schimb, tot ceea ce nu se acoperă cu aceste legi.
876. Gîndirea și simțirea sînt funcții raționale, în măsura în
care sînt decisiv influențate de momentul reflecției. Ele își rea-
lizează deplin vocația într-o concordanță pe cît posibil perfectă
cu legile rațiunii. Funcții iraționale, în schimb, sînt acelea care
urmăresc percepția pură, precum intuiția și senzația, căci, pentru
a ajunge să perceapă complet evenimențialul, ele trebuie să se
lipsească pe cît posibil de factorul rațional care presupune ex-
cluderea elementului extra-rațional.
877. Reducliv. Reductiv înseamnă „care duce înapoi". Folo-
sesc acest termen pentru a desemna acea metodă psihologică de
intepretare care tratează produsul inconștient nu din unghiul ex-
presiei simbolice, ci din unghi semiotic, ca semn sau ca simp-
tom al unui proces fundamental. Corespunzător, metoda reduc-
tivă tratează produsul inconștient' în sensul reducerii lui la
elemente, la procesele fundamentale, fie că acestea sînt reminis-
cențe ale unor evenimente care au avut cu adevărat loc sau sint
procese elementare care afectează psihicul. De unde faptul că,
spre deosebire de metoda constructivă (v. mai sus), cea reduc-
tivă este orientată regresiv, fie în sens istoric, fie în sensul fi-
gurat al reducerii unei mărimi complexe și diferențiate la gene-
ral și elementar. Metoda de interpretare atît a lui Freud, cît și a
lui Adler este reductivă, deoarece ambii reduc totul la procese
legate de dorință, respectiv de aspirație, în ultimă instanță la

DEFINIȚII 499
procese de natură infantilă sau fiziologică. Produsului incon-
știent îi revine în această viziune, în chip necesar, doar valoarea
unei expresii improprii, pentru care termenul de simbol (v. mai
jos) nu ar trebui de fapt utilizat. Efectul reducției asupra semni-
ficației produsului inconștient este dizolvant, căci el este fie rea-
dus la antecedentele sale istorice și deci distrus, fie este integrat
procesului elementar din care a izvorît.
878. Sentiment. Sentimentul este conținutul determinat sau
materia determinată de discriminarea empatetică a funcției sim-
țirii (v. Simțire).
879. Senzație. După opinia mea, senzația este una din funcții-
le psihologice fundamentale (v. Funcție). Și Wundt atribuie sen-
zația fenomenelor psihice elementare.67
880. Senzația este acea funcție psihologică ce transmite per-
cepției un stimul fizic. De unde faptul că se identifică cu per-
cepția. Senzația trebuie riguros diferențiată de sentiment, proces
cu totul deosebit de ea, dar care i se poate asocia, de pildă sub
formă de „tonalitate afectivă". Senzația nu se raportează numai
la stimuli fizici, externi, ci și la cei interni, adică la schimbările
din organele interne. Senzația este de aceea în primul rînd sen-
zorială, adică percepție datorată organelor de simț și „simțurilor
corporale" (senzații chinestezice, vasomotorii etc). Ea este, pe
de-o parte, un element al reprezentării, transmițînd acesteia ima-
ginea percepută a obiectului exterior, pe de altă parte, ea este
un element al sentimentului, care conferă acestuia caracter afec-
tiv (v. Afect) prin percepția modificărilor corporale. Prin faptul
că transmite conștiinței modificările corporale, senzația repre-
zintă și instinctele fiziologice, fără însă a se identifica cu ele,
fiind doar o funcție perceptivă.
881. E necesar să deosebim între o senzație senzorială sau
concretă și una abstractă. Cea dintîi cuprinde toate formele exa-
minate mai sus, ultima este abstractă sau izolată de orice alt
67 Pentru istoria noțiunii de senzație ef. Wundt, Grundzuge der pliysiolo-
gischen Psychologie, 1, 1902, pp. 350 ș. urm.; Dessoir, Geschichte der neueren
deutschen Psychologie, 1894; Willa, Einleitung in die Psychologie der Gegen-
wart, 1902. Von Hartmann, Die moderne Psychologie, 1901.

500 TIPURILE PSIHOLOGICE
element psihologic. Senzația concretă nu se prezintă niciodată
în stare „pură", ci întotdeauna amestecată cu reprezentări senti-
mente și gînduri. Senzația abstractă, în schimb, reprezintă o for-
mă diferențiată de percepție care ar putea fi numită „estetică",
deoarece ea se supune propriului principiu, neamestecîndu-se
nici cu elementele particulare ale obiectului perceput, nici cu
sentimentele și gîndurile subiective; ea se ridică astfel la un grad
de puritate pe care senzația concretă nu îl atinge niciodată. Sen-
zația concretă a unei flori, de pildă, transmite nu doar percepția
florii înseși, ci și a tulpinei, a frunzelor, a habitatului ei etc. Ea
se amestecă imediat cu sentimentele de plăcere sau neplăcere,
trezite de vederea florii sau cu percepții olfactive simultan
determinate, sau cu gînduri privind, bunăoară, clasificarea ei bo-
tanică. Senzația abstractă, în schimb, relevă pe loc trăsătura sen-
zorială, evidențiată a florii, cum ar fi culoarea roșie strălucitoare
și face din ea unicul sau principalul conținut al conștiinței, izolat
de toate amestecurile pomenite. Senzația abstractă este proprie
în special artistului. Ea este, asemenea oricărei abstracții, un
produs al diferențierii funcționale, deci nu are nimic primordial.
Forma funcțională primordială este întotdeauna concretă, adică
amestecată (v. Arhaism și Concretism). Senzația concretă este
un astfel de fenomen reactiv. Senzația abstractă, în schimb, nu
este lipsită niciodată, asemenea oricărei abstracții, de voință,
adică de element director. Voința îndreptată către abstracția sen-
zației este expresia și punerea în acțiune a atitudinii estetice sen-
zoriale.
882. Senzația caracterizează foarte puternic ființa copilului și
a primitivului, în măsura în care, față de gîndire și simțire, nu
și neapărat față de intuiție, ea este predominantă. în ce mă pri-
vește, consider senzația drept o percepție conștientă, iar intuiția
drept o percepție inconștientă. Pentru mine, senzația și intuiția
alcătuiesc o opoziție sau două funcții ce se compensează reci-
proc, precum gîndirea și simțirea. Din punct de vedere ontoge-
netic și filogenetic, funcțiile intelectuale și afective, în calitate
de funcții autonome, se dezvoltă cu pornire de la senzație (și,
firește, și de la intuiție, ca replică necesară a senzației).

DEFINIȚII 501
883. Senzația, în calitate de fenomen elementar, este un dat
pur, nesupus legilor rațiunii, spre deosebire de gîndire și de sim-
țire. Denumesc din acest motiv senzația funcție irațională (v.
mai sus), deși rațiunea izbutește să înglobeze un mare număr de
senzații în corelații logice.
884. Omul a cărui atitudine generală este orientată după prin-
cipiul senzației aparține tipului senzație (v. Tip).
885. Senzațiile normale sînt relative, altfel spus, ele cores-
pund aproximativ intensității stimulului fizic. Senzațiile patolo-
gice nu sint relative, ci anormal de slabe sau anormal de puter-
nice; în primul caz, ele sînt inhibate, în ultimul caz, exagerate.
Inhibarea apare prin predominanța unei alte funcții, exagerarea
prin contopire cu o altă funcție, de pildă cu funcția încă nedi-
ferențiată a simțirii sau a gîndirii. Exagerarea senzației dispare
de îndată ce funcția cu care s-a contopit se diferențiază pe cont
propriu. Exemple deosebit de elocvente oferă în acest sens
psihologia nevrozelor, în care se constată foarte frecvent o se-
xualizare puternică (Freud) a altor funcții, adică o contopire a
senzației sexuale cu alte funcții.
886. Simbol. Noțiunea de simbol trebuie, după părerea mea,
strict deosebită de noțiunea de semn. Semnificație simbolică și
semnificație semiotică sînt lucruri diferite. într-un sens strict,
Ferrero68 vorbește în cartea sa nu de simbol, ci de semn. De
pildă, vechiul obicei, potrivit căruia cu prilejul vînzării unei bu-
căți de pămînt se oferea cumpărătorului o brazdă, poate fi nu-
mit, în chip vulgar, „simbolic", dar potrivit naturii sale, el este
semiotic. Brazda este un semn care stă pentru întreaga bucată
de pămînt. Tot astfel, roata cu aripi a funcționarului de la gară
nu este un simbol al căii ferate, ci un semn al apartenenței la
exploatarea feroviară. Simbolul presupune întotdeauna că ex-
presia aleasă este cea mai bună denumire sau formulă pentru o
stare de fapt relativ necunoscută, dar recunoscută ca existență
sau ca necesară. Dacă deci roata cu aripi a funcționarului de la
căile ferate este declarată simbol, aceasta echivalează cu a spune
68 Ferrero, Les lois psychologiques du symbolisme, 1895.

502 TIPURILE PSIHOLOGICE
că acel om are de-a face cu o ființă necunoscută care nu se poate
exprima mai bine altminteri.
887. Orice interpretare care consideră expresia simbolică o
analogie sau o desemnare prescurtată a unui fapt cunoscut este
semiotică. O interpretare care socotește expresia simbolică drept
cea mai bună și, în consecință, cea mai clară sau mai caracteris-
tică formulare a unui fapt relativ necunoscut este simbolică. O
interpretare care consideră expresia simbolică o transferare sau
o transformare intenționată a unui fapt cunoscut este alegorică.
A interpreta crucea drept simbol al iubirii divine este un demers
semiotic, căci expresia „iubire divină" desemnează starea de
fapt ce trebuie exprimată, mai potrivit și mai bine decît crucea,
care poate avea și alte multe sensuri. Simbolică, în schimb, este
acea interpretare care, depășind orice altă explicație posibilă,
consideră crucea drept expresie a unui anume fapt încă necunos-
cut și incomprehensibil, mistic și transcendent, deci în primul
rînd psihologic, care nu poate fi reprezentat mai exact altfel de-
cît prin cruce.
888. Atît timp cit este viu, simbolul exprimă un fapt care alt-
minteri nu poate fi caracterizat mai bine. El este viu atîta timp
cît este greu de semnificații. Dacă își naște sensul din el, altfel
spus, dacă se găsește acea expresie care formulează lucrul cău-
tat, așteptat sau presimțit mai bine decît simbolul existent pînă
în acea clipă, atunci acesta este mort, adică nu mai posedă decît
o semnificație istorică. Se poate vorbi în continuare de el ca de
un simbol, cu condiția subînțeleasă de a vorbi despre ceea ce a
fost el înainte de a-și zămisli propria expresie mai bună. Felul
în care Pavel și speculația mistică mai veche tratează crucea
arată că pentru ei aceasta era un simbol viu, care reprezenta in-
dicibilul într-un mod inegalabil. Pentru orice interpretare ezote-
rică, simbolul este mort, căci ea îl readuce întotdeauna la o ex-
presie pe care o consideră, adesea pe nedrept, mai potrivită; în
felul acesta, ea face din simbol semnul convențional al unor ra-
porturi care aiurea sînt mai deplin și mai bine cunoscute. Sim-
bolul nu este viu decît pentru punctul de vedere ezoteric.
889. Expresia folosită pentru a desemna ceva cunoscut este
întotdeauna un simplu semn, niciodată un simbol. De aceea e

DEFINIȚII 503
absolut imposibil ca un simbol viu, adică greu de înțelesuri, să
ia naștere din raporturi cunoscute. Căci ceea ce decurge din aces-
te raporturi nu conține decît ceea ce s-a introdus în ele. Orice
produs psihic, care la un moment dat exprimă cel mai bine o
stare de fapt încă necunoscută sau doar relativ cunoscută, poate
fi interpretat ca simbol, în măsura în care se admite că el ex-
primă și ceea ce este doar presimțit și încă nelămurit cunoscut,
în măsura în care închide in sine o ipoteză sau este în consecință
desemnarea anticipată a unui fapt de natură încă necunoscută,
orice teorie științifică este un simbol. Același lucru e valabil
pentru orice fenomen psihologic cu condiția ca el să enunțe sau
să semnifice ceva în plus care scapă cunoașterii momentului dat.
Această ipoteză este posibilă oriunde există o conștiință care
caută alte posibilități de semnificare a lucrurilor. Ea nu este po-
sibilă — și anume doar pentru conștiința în chestiune — în ca-
zul în care aceasta a stabilit o expresie care urmează să spună
exact ceea ce a intenționat să spună, ca, de pildă, o expresie
matematică. Atare restricție însă nu există pentru altă cunoș-
tință. Aceasta poate concepe expresia matematică drept simbo-
lul unui fapt psihic ascuns și necunoscut intenției care îl stabi-
lește, în măsura în care se poate demonstra că acest fapt nu era
cunoscut celui care a creat expresia semiotică și în consecință
nu putea constitui obiectul unei utilizări conștiente.
890. Dacă ceva are sau nu caracter de simbol depinde mai
întîi de atitudinea conștiinței examinatoare, a unui intelect bună-
oară care consideră starea de fapt dată nu doar ca atare, ci și ca
expresie a necunoscutului. Este de aceea perfect posibil ca cine-
va să stabilească un fapt care din unghiul său de vedere să nu
pară simbolic, dar să pară din unghiul altei conștiințe. Și invers.
Există oricum produse al căror caracter simbolic nu depinde doar
de atitudinea conștiinței examinatoare, ci se revelează din sine
însuși prin efectul simbolic exercitat asupra observatorului.
Aceste produse sînt astfel constituite îneît, lipsite de simbolis-
mul lor, nu ar mai avea nici o semnificație. Un triunghi cu un
ochi închis în el este ca fapt pur atît de absurd îneît observatorul
nu îl poate asimila unui joc întîmplător. O astfel de configurație
impune o interpretare simbolică. Efectul ei este intensificat fie

504 TIPURILE PSIHOLOGICE
prin repetarea frecventă și identică a aceleiași configurații, Tie
prin grija cu care ea este confecționată, anume ca expresie a
unei valori particulare ce îi este atribuită.
891. Simbolurile care nu acționează din ele însele în modul
descris mai sus fie sînt moarte, adică depășite de formulări mai
potrivite, fie sînt produse a căror natură simbolică depinde ex-
clusiv de atitudinea conștiinței examinatoare. Putem numi pre-
scurtat această atitudine, care concepe simbolic fenomenul dat,
atitudine simbolică. Ea este doar în parte justificată de atitudi-
nea împrejurărilor exterioare; de cealaltă parte ea rezultă dintr-o
anumită concepție de viață, care atribuie un sens oricărui eve-
niment, mic sau mare, și conferă acestui sens o valoare mai ma-
re decît realului pur. Acestei concepții i se opune o alta care
pune accentul întotdeauna pe realul pur, subordonîndu-i acestuia
sensul. Pentru această atitudine nu există simbol acolo unde sen-
sul simbolic depinde doar de modul de examinare. Ea recunoaș-
te simbolul doar atunci cînd acesta invită observatorul să pre-
supună un sens ascuns. în imaginea unui zeu cu cap de taur se
poate, de pildă, vedea un corp omenesc căruia i s-a înlocuit ca-
pul cu acela al unui taur; o astfel de explicație însă nu rezistă
în fața unei intepretări simbolice, căci simbolul este aici prea
marcat pentru a putea fi trecut cu vederea.
892. Un simbol care își subliniază propria natură simbolică
nu e neapărat viu. El poate, bunăoară, să acționeze doar asupra
laturii istorice sau filozofice a intelectului, să suscite doar un
interes intelectual sau estetic. Viu este un simbol doar atunci
cînd pentru observator el exprimă în chip suprem un fapt pre-
simțit dar încă nerecunoscut. în aceste condiții el provoacă o
participare a inconștientului. El are un efect vitalizant și stimu-
lator. După cum spune Faust: „Dar altfel ah! mă zguduie-acest
semn! "*
893. Simbolul viu traduce un fragment esențial de incon-
știent, și cu cît acest fragment este mai răspîndit, cu atît efectul
său e mai general, căci face să vibreze în fiecare coarda comună.
Deoarece simbolul este, pe de-o parte, și expresia supremă a
* Ed. cit., P. 60.

DEFINIȚII 505
ceea ce este încă necunoscut, expresie de nedeslușit într-un anu-
me moment dat, el izvorăște în chip necesar din ceea ce este
mai diferențiat și mai complex în atmosfera spirituală a epocii
sale. Cum, pe de altă parte, simbolul viu închide în sine ceea
ce este comun unui grup mai mare de oameni, tocmai pentru a
putea acționa asupra lor, el trebuie să sesizeze exact atare ele-
mente comune. Ele nu pot fi niciodată de ordinul diferențierii
și achiționării celei mai înalte, căci acestea sînt accesibile și in-
teligibile doar unei minorități, ci natura lor trebuie să fie ceva
atît de primitiv, încît omniprezența ei să fie indiscutabilă. Efec-
tul simbolului este universal doar atunci cînd el exprimă în chip
suprem un astfel de conținut. în aceasta constă efectul puternic
și totodată eliberator al unui simbol social viu.
894. Tot ceea ce am spus despre simbolul social este valabil
și pentru cel individual. Există produse psihice individuale de
caracter evident simbolic care impun fără doar și poate o inter-
pretare simbolică. Pentru individ, ele au aceeași semnificație
funcțională pe care simbolul social o are pentru un grup mai
mare de oameni. Aceste produse nu au o proveniență exclusiv
conștientă sau exclusiv inconștientă, ci rezultă din colaborarea
egală a conștientului cu inconștientul. Nici produsele conștiente
pure, nici cele exclusiv inconștiente nu sînt eo ipso convingător
simbolice, ci atitudinii simbolice a conștiinței examinatoare îi
revine obligația de a le recunoaște caracterul simbolic. Ele pot
fi însă tot atît de bine interpretate ca fapte determinate pur cau-
zal, cum, de pildă, erupția roșie a scarlatinei poate fi interpretată
ca un „simbol" al scarlatinei. Se vorbește în acest caz pe bună
dreptate de „simptom" și nu de simbol. Freud a vorbit, perfect
legitim din punctul său de vedere, de acte simptomatice^ și nu
simbolice, căci pentru el aceste fenomene nu sînt simbolice în
sensul definit aici, ci semne simptomatice ale unui anume pro-
ces fundamental general cunoscut. Există firește nevrotici care
își interpretează produsele inconștiente, în principal și în primul
rînd simptomele patologice, drept simboluri extrem de semnifi-
cative, în general însă, nu acesta este cazul. Dimpotrivă, nevro-
69 Freud, Zur Psychopathologie des Alltagsleben

506 TIPURILE PSIHOLOGICE
ticul de astăzi este mult prea înclinat să interpreteze doar ca
„simptome" fenomene semnificative și altminteri. Faptul că în
legătură cu ceea ce semnifică sau nu semnifică lucrurile există
două concepții contradictorii, violent atacate și apărate de am-
bele părți, ne arată că, pe lingă procese care nu exprimă un sens
anume, fiind simple consecințe, doar simptome, există și altele
care poartă în sine un sens ascuns, care nu doar provin din ceva,
ci tind să și devină ceva, motiv pentru care sînt simbolice. Cade
în seama tactului și discernămîntului nostru critic a decide cînd
avem de-a face cu simptome și cînd cu simboluri.
895. Simbolul are întotdeauna o natură extrem de complexă,
fiind alcătuit din date proprii tuturor funcțiilor psihice. El nu
este nici rațional, nici irațional. Are o latură accesibilă rațiunii,
dar și una care scapă acesteia, fiind constituit nu doar din date
de factură rațională, ci și din date iraționale, venind de la pura
percepție interioară și exterioară. Fiind bogat în nresimțiri și
greu de semnificații, simbolul se adresează atît gîndirii, cît și
simțirii, iar atunci cînd natura sa imagistică aparte capătă o for-
mă senzorială, aceasta stimulează atît senzația cît și intuiția.
Simbolul viu nu poate apărea într-un spațiu obtuz, puțin evoluat,
căci acesta se mulțumește cu simbolurile existente pe care i le
oferă tradiția. Doar dorința frecventă a unui spirit foarte evoluat,
pentru care simbolul oferit nu mai este expresia unică a unirii
supreme, poate crea un nou simbol. Dar izvorînd din cuceririle
supreme și ultime ale spiritului și totodată din străfundurile fiin-
ței, simbolul nu poate să apară doar din funcțiile spirituale cele
mai diferențiate, ci trebuie să-și tragă rădăcinile, în egală mă-
sură, și din mișcările cele mai joase și mai primitive. Pentru ca
această colaborare de stări contradictorii să fie în genere posi-
bilă, ele trebuie să stea alături și să-și facă în chip conștient și
deplin opoziție. O astfel de stare trebuie să fie o dezbinare vio-
lentă de sine, și anume în măsura în care teza și antiteza se nea-
gă reciproc, iar eul e obligat să recunoască participarea sa
necondiționată la fiecare din ele. Dacă una din părți este în in-
ferioritate, simbolul apare precumpănitor ca produs al celeilalte
părți și este în aceeași măsură mai puțin simbol și mai mult
simptom, anume al unei antiteze reprimate. în măsura însă în

DEFINIȚII 507
care simbolul este doar simptom, el își pierde acțiunea elibera-
toare, căci nu exprimă dreptul deplin la existență al tuturor păr-
ților psihicului, ci amintește de reprimarea antitezei, chiar și în
situația în care conștiința nu își dă seama de aceasta.
8%. Dacă există însă o deplină egalitate și legitimitate a con-
trariilor, atestată de participarea necondiționată a eului la teză
și respectiv antiteză, se produce un blocaj al voinței: a voi nu
mai este posibil, căci orice motiv află în fața lui un motiv con-
trar de intensitate egală. Deoarece viața nu tolerează niciodată
stagnarea, apare o stază de energie vitală care ar duce la o stare
insuportabilă, dacă din tensiunea contrariilor nu s-ar ivi o nouă
funcție unificatoare, capabilă să definească pe acestea. Ea apa-
re, firește, din regresia libidoului provocată de stază. Deoarece
prin dezbinarea totală a voinței progresul este imposibil, libidoul
refulează, curentul curge înapoi spre sursă, adică oprirea și inac-
tivitatea conștiinței produc o activitate a inconștientului, din
care își trag rădăcinile arhaice comune toate funcțiile diferenția-
te și în care există acel amestec de conținuturi pe care îl atestă
nenumărate reziduuri de mentalitate primitivă.
897. Prin activitatea inconștientului se pune în lumină un con-
ținut constelat în egală măsură de teză și de antiteză și care, față
de acestea, se comportă compensator (v. mai sus). Deoarece în-
treține relații atît cu teza, cît și cu antiteza, conținutul se consti-
tuie într-o bază medie pe care contrariile se pot unifica. Dacă
luăm drept exemplu opoziția dintre simțuri și spirit, atunci con-
ținutul mediu izvorît din inconștient oferă tezei, în virtutea bo-
găției sale de raporturi spirituale, o expresie binevenită, iar în
virtutea evidenței sale senzoriale, va cuprinde în el și antiteza
senzorială. Eul divizat între teză și antiteză își găsește în baza
medie propria replică, propria și unica sa expresie de care se va
prinde cu aviditate spre a scăpa de dezbinare. De aici faptul că
tensiunea dintre contrarii se scurge în expresia medie pe care o
apără de lupta contrariilor care se declanșează curînd în ea și în
jurul ei, căci contrariile încearcă, fiecare, să rezolve noua ex-
presie în propria accepție. Factorul spiritual vrea să transforme
expresia inconștientului în ceva spiritual, simțurile vor să facă
din ea ceva senzorial, una tinde să creeze știință sau artă, cea-

508 TIPURILE PSIHOLOGICE
laltă să obțină o trăire la nivel sensibil. Dizolvarea produsului
inconștient într-un sens sau în altul izbutește doar dacă eul nu
este total disociat, ci înclină mai mult într-o parte decît în alta.
Dacă una din părți reușește să dizolve produsul inconștient,
atunci nu doar acesta înclină cu totul în direcția respectivă, ci
și eul, ceea ce duce la o identificare a eului cu funcția cea mai
favorabilă (v. Funcția inferioară). Drept urmare, procesul de di-
sociere se va repeta ulterior pe o treaptă mai înaltă.
898. Dacă, în virtutea stabilității eului, nici teza, nici antiteza
nu izbutesc să dizolve produsul inconștient, avem dovada că ex-
presia inconștientă este superioară atît uneia, cît și celeilalte.
Stabilitatea eului și superioritatea expresiei medii în raport de
teză și antiteză îmi par a fi corelații ce se condiționează reciproc.
Uneori s-ar zice că stabilitatea individualității înnăscute este de-
terminată, alteori că expresia inconștientă posedă o forță supe-
rioară care conferă stabilitate necondiționată eului. în realitate
însă probabil că lucrurile se prezintă în felul următor: stabilita-
tea și caracterul determinat al individualității, pe de-o parte, for-
ța superioară a expresiei conștiente, pe de alta, nu sînt dccît
semnele unei aceleiași stări de fapt.
899. Dacă expresia inconștientă se conservă în asemenea mă-
sură, atunci ea devine un fel de materie primă indisociabilă, dar
formativă care se constituie în obiectul comun al tezei și anti-
tezei. Ea se transformă astfel într-un conținut care domină în-
treaga atitudine, anulează disocierea și constrînge forța contra-
riilor să se angajeze pe firul unei albii comune. în felul acesta,
staza vieții este suspendată, ea poate curge mai departe cu forțe
reînnoite și țeluri noi.
900. Am numit procesul descris mai sus în totalitatea lui:
funcție transcendentă; înțeleg prin „funcție" nu o funcție funda-
mentală, ci una complexă, compusă din alte funcții, iar prin
„transcendent" nu o calitate metafizică, ci faptul că această
funcție operează o trecere de la o atitudine la alta. Materia primă
prelucrată de teză și de antiteză care reunește contrariile in pro-
cesul ei formativ este simbolul viu. în materia sa brută, multă
vreme indisolubilă, zace aspectul său divinatoriu, iar în forma

DEFINIȚII 509
pe care materia o capătă sub acțiunea contrariilor stă secretul
acțiunii sale asupra tuturor funcțiilor psihice. Aluzii la funda-
mentele procesului generator de simboluri găsim în puținele re-
latări despre perioadele de inițiere ale întemeietorilor de religii,
de pildă Isus și Satana, Buddha și Mara, Luther și Diavolul,
Zwingli și preistoria sa mireană, reînnoirea lui Faust prin con-
tractul cu Mephisto, la Goethe. La finele lui Zarathustra al lui
Nietzsche aflăm un exemplu elocvent de reprimare a antitezei
în figura „omului celui mai slut".
901. Simțire. Socotesc simțirea ca fiind una din cele patru
funcții psihologice fundamentale. Nu mă pot alătura acelei di-
recții psihologice care înțelege prin simțire un fenomen secun-
dar dependent de „reprezentări" sau de senzații, ci o concep,
asemenea lui Hoeffding, Wundt, Lehmann, Kiilpe, Baldwin și
a altora, ca o funcție autonomă suigeneris.70 Sentimentul este
mai întîi un proces care are loc între eu și un conținut dat, și
anume un proces care atribuie conținutului o anume valoare,
însemnînd acceptare sau respingere („plăcere" sau „neplăcere");
el este însă și un proces care, abstracție făcînd de conținutul
momentan al conștiinței sau de senzații momentane, poate apă-
rea izolat ca „stare de spirit". în această din urmă situație, el se
poate raporta cauzal la conținuturi anterioare ale conștiinței, dar
nu neapărat, putînd proveni tot atît de bine și din conținuturi
inconștiente, după cum atestă din belșug psihopatologia. Dar și
starea de spirit, fie că este o simțire generală sau doar parțial
dată, exprimă o evaluare, dar nu a unui anume conținut parti-
cular al conștiinței, ci a stării momentane, globale a acesteia, în
sensul, iarăși, de acceptare sau, respectiv, de respingere. Sim-
țirea este mai întîi un proces strict subiectiv, care poate fi în
70 Pentru istoria noțiunii de simțire și pentru teoria sistemului, cf. Wundt,
Grundrifi der Psychologie, 1902, pp. 35 ș. urm.; Nahlowsky, Das Gefuhlsleben
in seinen wesentlichsten Erscheinungen etc, 1907; Ribot, Psychologie der
Gejuhle, 1903; Lehmann, Die Hauptgesetze des menschlichen Gefihlslebens,
1908; Villa, Einleitung in die Psychologie der Gegenwart, 1902, pp. 208
ș. urm.

510 TIPURILE PSIHOLOGICE
orice privință independent de stimulul exterior, deși ea însoțește
orice senzație.71 Pînă și o senzație „indiferentă" are un „sunet
afectiv", anume acela al indiferenței, prin care, din nou, se ex-
primă o valorizare. Simțirea este deci o formă de judecată, di-
ferită însă de judecata intelectuală prin aceea că ea nu urmărește
să producă o relație conceptuală, ci un act subiectiv de acceptare
sau de respingere. Evaluarea prin simțire este proprie oricărui
conținut conștient, indiferent de natura lui. Dacă intensitatea
simțirii sporește, apare afectul (v. mai sus), adică o stare a sen-
timentului însoțită de inervații corporale perceptibile. Sentimen-
tul se deosebește de afect prin faptul că el nu provoacă nici un
fel de inervații corporale perceptibile, adică provoacă tot atît de
puțin sau tot atît de mult ca un proces obișnuit de gîndire.
902. Simțirea obișnuită, „simplă" este concretă (v. mai sus),
este adică amestecată cu alte elemente funcționale, de pildă,
foarte adesea cu senzații. în acest caz, ea poate fi numită afec-
tivă sau (așa cum procedez în lucrarea de față) senzație afectivă
{Gefiihlsempfindung), termen care desemnează o fuziune indi-
solubilă a simțirii cu elemente senzoriale. Acest amestec carac-
teristic se găsește pretutindeni acolo unde simțirea se dovedește
a fi o funcție nediferențiată, cel mai clar el apare în cazul unui
nevrotic cu gîndire diferențiată. Deși simțirea este o funcție în
sine autonomă, ea poate să ajungă dependentă de o alta, de pildă
de gîndire; în această situație apare o simțire care însoțește gîn-
direa și care se salvează de la a fi refulată din conștiință doar
în măsura în care se adaptează conexiunilor de natură intelec-
tuală.
903. Simțirea concretă, obișnuită trebuie deosebită de simți-
rea abstractă. După cum noțiunea abstractă (v. Gîndire) lasă de-o
parte diferențele dintre lucrurile pe care ea le concepe, tot astfel
simțirea abstractă se ridică deasupra deosebirilor dintre felurite-
le conținuturi de ea evaluate și produce o „stare de spirit" sau
stare a sentimentului care închide în sine, și suprimă astfel,
71 Pentru deosebirea dintre sentiment și senzație, cf. Wundt, Grundzuge
der pliysiologischen Psychologie, I, 1902, pp. 350 ș. urm.

DEFINIȚII 51 1
diferitele evaluări particulare. După cum gîndirea ordonează sub
formă de noțiuni conținuturile conștiente, tot astfel simțirea le
ordonează pe acestea din urmă în funcție de valoarea lor. Cu cit
simțirea este mai concretă, cu atît mai subiectivă și mai perso-
nală este valoarea conferită de ea; în schimb, cu cît simțirea este
mai abstractă, cu atît valoarea conferită de ea este mai generală
și mai obiectivă. După cum o noțiune integral abstractă nu mai
coincide cu detaliile și particularitatea obiectelor, ci doar cu ele-
mentele generale și comune ale lor, tot astfel simțirea integral
abstractă nu se acoperă cu elementul particular și cu însușirile
sale afective, ci doar cu ansamblul tuturor elementelor și cu ne-
diferențierea lor. Ca și gîndirea, simțirea este o funcție rațională,
căci, potrivit experienței, legile rațiunii sînt acelea care reparti-
zează valorile, după cum și noțiunile se constituie în acord cu
legile rațiunii.
904. Evident, definițiile de mai sus nu caracterizează nicide-
cum esența simțirii, ci îi trasează doar liniile exterioare. Faculta-
tea conceptuală a intelectului se dovedește incapabilă să formu-
leze esența simțirii într-un limbaj conceptual, deoarece gîndirea
aparține unei categorii pe care simțirea nu o poate măsura, după
cum în genere nici o funcție psihologică fundamentală nu se
poate exprima pe deplin prin alta. Acestei împrejurări i se da-
torează faptul că o definiție intelectuală nu va fi niciodată în
situația de a reda, fie și aproximativ, specificul sentimentului.
Faptul că sentimentele sînt clasificabile nu oferă nici un element
capabil să le elucideze esența, căci cea mai precisă clasificare
nu va putea să indice decît acel conținut sesizabil intelectual-
mente de care sentimentele sînt legate, fără însă ca prin aceasta
să dea seama de specificul sentimentului. Cîte clase de conținut
diferențiate și cunoscute de intelect, tot atîtea sentimente, fără
însă ca să se ajungă la o clasificare exhaustivă a acestora, căci
dincolo de clasele de conținuturi posibile, sesizabile prin inte-
lect, există și sentimente care se sustrag oricărei rubricări inte-
lectuale. Ideea de clasificare este ea însăși de ordin intelectual
și de aceea incomensurabilă în raport cu esența sentimentului.
Trebuie de aceea să ne mulțumim cu fixarea granițelor noțiunii.
905. Modul de evaluare prin simțire este comparabil cu aper-
cepția intelectuală, este o apercepție a valorii. Se poate distinge

512 TIPURILE PSIHOLOGICE
o apercepție activă și, respectiv, pasivă a sentimentului. Actul
pasiv al simțirii este caracterizat de faptul că un conținut psiho-
logic excită sau atrage sentimentul, forțînd participarea afectivă
a subiectului. Actul activ al simțirii distribuie valori cu pornire
de la subiect, el evaluează conținuturile după intenție, și anume
după o intenție afectivă și nu intelectuală. Simțirea activă este
deci o funcție direcționată, o acțiune a voinței, de pildă a iubi
în opoziție cu a fi îndrăgostit, această din urmă stare fiind o
simțire pasivă, nedirecționată, după cum arată și uzul lingvistic
care desemnează „iubirea" drept activitate și „a fi îndrăgostit"
drept stare. Simțirea nedirecționată este o intuiție afectivă. în
sens strict deci, doar simțirea activă, direcționată poate fi soco-
tită rațională; simțirea pasivă, în schimb, este irațională, în mă-
sura în care produce valori fără concursul, uneori chiar fără in-
tenția, subiectului.
906. Atunci cînd atitudinea generală a individului se orientea-
ză după funcția simțirii, vorbim de tipul simțire (v. Tip).
907. Șinele72. Ca noțiune empirică, șinele desemnează întreg
cuprinsul fenomenelor psihice ale omului. El exprimă unitatea
și totalitatea personalității. în măsura însă în care aceasta este,
în virtutea participării ei la inconștient, doar parțial conștientă,
noțiunea de sine este de fapt în parte empirică și în parte un
postulat. Cu alte cuvinte, ea cuprinde cognoscibil și incognosci-
bil, respectiv ceea ce încă nu este cunoscut. Aceste calități și-
nele le are în comun cu foarte multe noțiuni de ordinul științelor
naturii, care sînt mai mult nomina decît idei. în măsura în care
totalitatea, constînd din conținuturi atît conștiente cît și incon-
știente, este un postulat, noțiunea ei este transcendentă; ea pre-
supune de aceea că factorii inconștienți decurg din cauze empi-
rice și caracterizează astfel o esență doar în parte descriptibilă,
în parte însă pro tempore incognoscibilă și nelimitabilă. Deoa-
rece practic există fenomene ale conștiinței și fenomene ale in-
conștientului, șinele ca totalitate psihică are atît un aspect con-
știent, cît și unul inconștient. Empiric, șinele apare în vise, în
mituri, în basme sub chipul „personalității supraordonate", pre-
72 Această definiție a fost scrisă anume pentru volumul de față (1958).

DEFINIȚII 513
cum rege, erou, profet, mîntuitor etc, sau ca simbol al totalității,
precum cerc, pătrat, quadrat ura circuli, cruce etc. în măsura în
care reprezintă o complexio opposilorum, o îmbinare de contra-
rii, șinele poate apărea și ca o dualitate unită, precum Dao, com-
binație de Yang și Yin, perechea de frați, sau eroul și adversarul
său (dragonul, fratele dușmănos, dușmanul de moarte, Faust și
Mephisto etc); cu alte cuvinte, șinele apare empiric ca un joc
între lumină și umbră, deși conceptual el este înțeles ca totalitate
și deci ca unitate în care contrariile sînt unite. Nefiind evidentă,
o astfel de noțiune este — tertium non datur — din chiar acest
motiv, transcendentă. Ar fi chiar — logic — o speculație inutilă,
dacă nu ar desemna și numi simbolurile unității, apărute empi-
ric. Șinele nu este o idee filozofică, în măsura în care nu își
enunță propria existență, adică nu se ipostaziază. Intelectual-
mente, el nu are decît semnificația unei ipoteze. Simbolurile sale
empirice, în schimb, posedă foarte adesea o numinozitate sem-
nificativă (de pildă, mandala), adică o valoare afectivă apriorică
(de exemplu: „Deus est circulus…", pitagoreica tetraktys, cua-
ternitatea etc); șinele se dovedește a fi astfel o reprezentare ar-
hetipală care diferă de celelalte reprezentări de același tip prin
faptul că ocupă un loc central în virtutea importanței conținutu-
lui și a numinozității sale.
908. Sintetic, v. Constructiv.
909. Suflet. în cursul cercetărilor mele m-am simțit îndemnat
să fac o deosebire conceptuală între suflet și psyche. Prin psyche
înțeleg totalitatea proceselor psihice, atît a celor conștiente, cît
și a acelor inconștiente. Prin suflet, în schimb, înțeleg un com-
plex funcțional determinat și limitat care ar putea fi mai bine
caracterizat de termenul „personalitate". Spre a-mi preciza po-
ziția, voi aduce în discuție unele puncte de vedere mai îndepăr-
tate de subiectul meu. E vorba mai ales de cercetările strălucite
ale școlii franceze privind disocierea personalității, somnambu-
lismul, dedublarea caracterului etc. care ne situează în prezența
ipotezei unei multitudini de personalități într-unui și același in-
divid.73
73 Azam, Hypnotisme, double conscience et alterations de la personnalite",
87. Morton Prince, The Dissociation of a Personality, 1906. Landmann, Die

514 TIPURILE PSIHOLOGICE
910. E limpede că la un individ normal nu apare niciodată o
astfel de pluralitate a personalității; dar disocierea personalității,
de nenumărate ori constatată, trebuie să existe și la indivizii nor-
mali, cel puțin sub o formă vag schițată. într-adevăr, în condiții-
le unei examinări psihologice mai atente, se pot identifica fără
dificultăți prea mari și la indivizii normali urme cel puțin palide
de disociere a caracterului. E suficient, de pildă, să urmărim
foarte atent pe cineva în condiții diferite pentru a descoperi cit
de izbitor i se schimbă personalitatea cînd trece dintr-un mediu
în altul, manifestîndu-și de fiecare dată un caracter puternic con-
turat și clar diferit de precedentul. Proverbul „înger pe stradă,
diavol acasă" este o formulare, izvorîtă din experiența cotidiană,
a fenomenului de disociere a personalității. Un mediu anume
pretinde o atitudine anume. Această atitudine corespunzătoare
mediului devine cu atît mai obișnuită cu cît este pretinsă mai
îndelung și mai frecvent. Foarte mulți oameni din clasa cultivată
trebuie să se miște în două medii total diferite, în cercul domes-
tic, familial și în sfera profesională. Cele două medii total dife-
rite pretind două atitudini total diferite care, în funcție de gradul
de identificare (v. mai sus) a eului cu atitudinea respectivă, de-
termină dublarea caracterului. Corespunzător condițiilor și ne-
cesităților sociale, caracterul social se orientează pe de-o parte
după așteptările și exigențele mediului profesional, pe de alta
după intențiile sociale și aspirațiile subiectului. Caracterul do-
mestic ar trebui de regulă să se formeze în funcție de pretențiile
la cordialitate și comoditate ale individului, de unde faptul că
oameni care în viața publică sînt extrem de energici, curajoși,
tenace, voluntari și brutali, acasă, în familie sînt buni, delicați,
îngăduitori și slabi. Care este caracterul lor adevărat, personali-
tatea lor reală? A răspunde la această întrebare e adesea impo-
sibil.
911. Aceste scurte reflecții arată că disocierea caracterului
este perfect posibilă și în cazul individului normal. Motiv pentru
Mehrheit geistiger Personlichkeiten im Individuum, 1894. Ribot, Die Person-
lichkeit, 1894. Floumoy, Des îndes â la Planete Mars, 1909. Jung, Zur Psy-
chologie und Pathologie sogenannter occulter Phănomene (Gesammelte Wer-
ke, I).

DEFINIȚII 515
care tratarea disocierii personalității și ca o problemă a psiho-
logiei normale este perfect îndreptățită. După părerea mea, pen-
tru a continua discuția începută, la întrebarea de mai sus s-ar
putea răspunde că un astfel de om nu are un caracter real, adică
el nu este individual (v. mai sus), ci colectiv (v. mai sus), co-
respunzînd prin urmare împrejurărilor și așteptărilor de ordin
general. Dacă el ar fi individual, caracterul său ar rămîne ne-
schimbat, indiferent de diversitatea atitudinilor sale. El nu s-ar
identifica cu o atitudine sau alta și nu ar putea, și nici nu ar voi,
să împiedice ca individualitatea lui să se manifeste cumva într-o
stare ori în alta. El este într-adevăr individual, ca orice ființă,
dar este și inconștient. Identificîndu-se mai mult sau mai puțin
cu fiecare din atitudinile sale, el îi înșală cel puțin pe cei din
jur, adesea și pe sine, în legătură cu caracterul său real; el își
pune o mască despre care știe că răspunde, pe dc-o parte, in-
tențiilor sale, pe de alta, exigențelor și opiniilor mediului său,
în așa fel încît în el predomină cînd elementul personal, cînd
influența exterioară. Această mască, anume atitudinea adoptată
ad hoc, o numesc persona14. în Antichitate, acest termen denu-
mea masca actorului.
912. Ambele atitudini semnalate mai sus sînt două persona-
lități colective pe care le rezumăm sub numele de persona sau
personae. Am sugerat mai sus că individualitatea reală este di-
ferită atît de una cît și de cealaltă. Persona este deci un complex
funcțional constituit din rațiuni de adaptare sau de comoditate
necesară, dar care nu se identifică cu individualitatea. Acest
complex funcțional se referă exclusiv la relația cu obiectele.
913. Este necesar să se distingă relația pe care individul o
întreține cu subiectul și aceea pe care el o are cu obiectele ex-
terioare, înțeleg prin subiect mai întîi acele porniri, sentimente,
gînduri și senzații vagi sau tulburi care nu provin, de o manieră
demonstrabilă, din continuitatea trăirii conștiente în obiect, ci
răsar, mai degrabă tulburînd și frinînd, alteori stimulînd, din în-
tunecimile interioare, din adîncurile și fundalurile conștiinței și
74 Cf. Die Beziehungen zwischen dem leh und dem Unbewufiten, pp. 61
ș. urm. (Gesammelte Werke, VII).

516 TIPURILE PSIHOLOGICE
alcătuiesc în totalitatea lor percepția pe care o avem despre viața
inconștientului. Subiectul, conceput ca „obiect interior", este in-
conștientul. După cum există o relație cu obiectul exterior, o
atitudine exterioară, tot astfel există și o relație cu obiectul in-
terior, o atitudine interioară. E de înțeles că această atitudine
interioară este, în virtutea esenței ei extrem de intime și greu
accesibile, de departe mai puțin cunoscută decît atitudinea ex-
terioară pe care oricine o poate vedea fără probleme. Cu toate
acestea nu mi se pare dificil să ne facem o idee despre această
atitudine interioară. Toate așa-numitele inhibiții, capricii, dispo-
ziții întîmplătoare, toate sentimentele și fragmentele imaginative
care uneori tulbură activitatea concentrată, alteori liniștea celui
mai normal om și pe care obiceiul nostru de a raționaliza le
reduce la cauze corporale sau la altele de natură diferită nu pro-
vin de regulă niciodată din surse pe care conștiința li le atribuie;
ele sînt percepții ale unor procese inconștiente. Acestor feno-
mene le aparțin firește și visele care, după cum se știe, sînt ade-
sea reduse la cauze exterioare și superficiale, precum indigestii,
supinație și altele de același fel, deși o astfel de explicație nu
rezistă niciodată unei critici severe. Atitudinea oamenilor față
de aceste lucruri este diferită. Unul nu se lasă cîtuși de puțin
tulburat de procesele sale interioare, putîndu-le trece cu vederea,
altul este cu totul dominat de ele; încă de la sculare, o fantezie
oarecare sau un sentiment dezagreabil îi strică dispoziția pe toa-
tă ziua, o senzație neplăcută îi sugerează ideea unei boli ascun-
se, un vis îi lasă o presimțire întunecată, deși altminteri nu e
superstițios. Alții sînt doar episodic afectați de aceste impulsuri
inconștiente sau doar de o anume categorie a lor. Cineva nu este
conștient de faptul că ele sînt un subiect posibil de reflecție,
pentru altcineva, în schimb, ele constituie o problemă de medi-
tație cotidiană. Unul le evaluează fiziologic sau le atribuie com-
portamentului semenului său, altul descoperă în ele o revelație
religioasă.
914. Aceste moduri diferite de abordare a impulsurilor venite
din inconștient sînt la fel de obișnuite ca atitudinile față de
obiectul exterior. Ca și acestea, atitudinea interioară corespunde
de aceea unui complex funcțional la fel de bine definit. Acele
cazuri în care procesele psihice interioare par a fi în întregime

DEFINIȚII 517
trecute cu vederea nu sînt lipsite de atitudine interioară, după
cum nici acelea care, ignorind constant obiectul exterior, reali-
tatea faptelor, nu sînt lipsite de atitudine exterioară. în aceste
din urmă cazuri, destul de frecvente, persona prezintă o defec-
țiune totală a raporturilor, uneori chiar o brutalitate oarbă care
nu cedează decît în fața unor lovituri dure ale destinului. Nu
rareori, tocmai astfel de indivizi a căror persona este caracteri-
zată de o brutalitate inflexibilă au față de procesele inconștien-
tului o atitudine extrem de influențabilă. Pe cît de neinfluențabili
și de inaccesibili sînt în afară, pe atît de blînzi, de lipsiți de
vlagă și de determinabili sînt față de procesele lor interioare. în
aceste cazuri, atitudinea interioară a indivizilor corespunde deci
unei personalități interioare diametral opuse celei exterioare.
Cunosc, de pildă, un om care a distrus fără cruțare și cu orbire
fericirea celor apropiați lui, care însă își întrerupe importante
călătorii de afaceri spre a se desfăta cu priveliștea frumoasă a
lizierei unei păduri zărite din tren. Cazuri identice sau asemă-
nătoare sînt cu siguranță cunoscute oricui, așa încît nu are rost
să mai multiplic exemplele.
915. Dacă experiența cotidiană ne autorizează să vorbim de
o personalitate exterioară, ea ne autorizează, în egală măsură,
să admitem existența unei personalități interioare. Acesta este
modul de comportare pe care îl are cineva față de procesele psi-
hice interioare, este atitudinea interioară, caracterul cuiva întors
către inconștient. Numesc atitudinea exterioară, caracterul exte-
rior — persona; numesc atitudinea interioară — anima, suflet.
în măsura în care este obișnuită, atitudinea constituie un com-
plex funcțional mai mult sau mai puțin solid închegat cu care
eul se poate mai mult sau mai puțin identifica. Limba exprimă
plastic această stare de fapt; cînd cineva adoptă o atitudine obiș-
nuită față de anumite situații, se spune: el devine cu totul altul
în cutare sau cutare situație. în felul acesta se exprimă autono-
mia complexului funcțional al unei atitudini obișnuite: este ca
și cînd o altă personalitate ar lua individul în posesie, ca și cînd
„un alt spirit ar fi intrat în el". Aceeași autonomie care-i revine
foarte frecvent atitudinii exterioare este revendicată și de atitu-
dinea interioară, de suflet. Una din cele mai dificile probe de

518 TIPURILE PSIHOLOGICE
măiestrie pedagogică este schimbarea atitudinii exterioare, a
persona-ei. Tot atît de dificilă este însă și schimbarea sufletului,
căci structura acestuia obișnuiește să fie la fel de solidă ca și
aceea a persona-ei. După cum persona este o esență care con-
stituie adesea întreg caracterul aparent al unui om, însoțindu-1
uneori invariabil de-a lungul întregii sale vieți, tot astfel și su-
fletul este o esență precis conturată, care uneori are un caracter
invariabil stabil și autonom ce poate fi foarte bine definit și de-
scris.
916. Pe baza experienței mele cred, în ce privește caracterul
sufletului, că el se comportă în mare complementar față de ca-
racterul exterior. Sufletul conține toate calitățile general umane
care lipsesc atitudinii conștiente. Tiranul muncit de coșmaruri,
de presimțiri sumbre și spaime interioare este o figură tipică. în
afară brutal, dur și inaccesibil, este în interior prada fiecărei um-
bre, supus oricărui capriciu, ca și cum ar fi făptura cea mai puțin
autonomă și cea mai influențabilă. Sufletul său conține deci acele
însușiri general umane, precum determinabilitatea și slăbiciu-
nea, care lipsesc cu totul persona-ci sale. Dacă persona este in-
telectuală, sufletul este sigur sentimental. Caracterul comple-
mentar al sufletului afectează și sexul subiectului, așa cum am
văzut de nenumărate ori. O femeie foarte feminină are un suflet
masculin, un bărbat foarte viril are un suflet feminin. Acest con-
trast vine din faptul că, de pildă, bărbatul nu este absolut și în
toate lucrurile viril, ci el posedă în mod normal și anume trăsă-
turi feminine. Cu cît atitudinea sa exterioară e mai virilă, cu atît
trăsăturile feminine sînt mai deplin înlăturate și trec în incon-
știent. Această împrejurare explică de ce tocmai bărbații foarte
virili sînt afectați de anumite slăbiciuni caracteristice: față de
impulsurile inconștientului ei au un comportament feminin, de-
terminabil și influențabil. Și invers, tocmai femeile cele mai fe-
minine manifestă adesea față de unele lucruri lăuntrice o igno-
ranță, o îndărătnicie și o obstinație pe care, la aceeași intensitate,
le întîlnim doar în atitudinea exterioară a bărbaților. Dacă
vorbim deci în cazul bărbatului despre o anima, trebuie să ne
referim în cazul femeilor la un animus. După cum la bărbat pre-
valează, în genere, în atitudinea lui exterioară, logica și con-

DEFINIȚII 519
cretețea, sau cel puțin acestea sînt considerate ca idealuri, tot
astfel la femeie predomină sentimentul. în suflet însă, lucrurile
se inversează, în interiorul său bărbatul se lasă în voia sentimen-
telor, în vreme ce femeia reflectează. De aceea bărbatul dez-
nădăjduiește total în împrejurări în care femeia mai poate con-
sola și spera, motiv pentru care el se sinucide mai ușor decît ea.
Pe cît de lesne poate femeia să cadă victimă împrejurărilor so-
ciale, de pildă, ca prostituată, pe atît de mult poate bărbatul să
sucombe impulsurilor inconștientului, alcoolismului și altor vicii.
917. în ce privește însușirile general umane, caracterul sufle-
tului se poate deduce din caracterul persona-ei. Tot ceea ce în
mod normal ar fi trebuit să fie în atitudinea exterioară, dar nu
este, poate fi în mod sigur întîlnit în atitudinea interioară. Aceas-
ta este o regulă fundamentală, care mi se reconfirmă de fiecare
dată. în ce privește însă însușirile individuale, aici nu se poate
deduce nimic. Putem fi doar siguri că dacă cineva se identifică
cu persona lui, atunci însușirile sale individuale sint asociate
sufletului. Din această asociație izvorăște simbolul, frecvent în
vise, al gravidității sufletului care se sprijină pe imaginea pri-
mordială a nașterii eroului. Copilul care trebuie să se nască sem-
nifică în acest caz individualitatea încă neconștientizată. După
cum persona, ca expresie a adaptării la mediu, este de regulă
puternic influențată și formată de acesta, tot astfel și sufletul
este puternic format de inconștient și de calitățile acestuia. După
cum într-un mediu primitiv, persona asumă aproape inevitabil
trăsături primitive, tot astfel sufletul preia, pe de-o parte, trăsă-
turile arhaice ale inconștientului, pe de alta, caracterul simbolic
și prospectiv al acestuia. De aici, „bogăția de presimțiri" și
„creativitatea" atitudinii interioare.
918. Identitatea cu persona determină automat o identitate in-
conștientă cu sufletul, căci dacă subiectul, eul, este indistinct de
persona, el nu întreține o relație conștientă cu procesele incon-
știentului. El este totuna cu aceste procese. Cel care se identifică
necondiționat cu rolul său exterior este iremediabil căzut pradă
proceselor interioare, adică el se va încrucișa în cazul dat în
mod inevitabil cu rolul său exterior sau îl va duce pe acesta la
absurd (v. mai sus Enantiodromia). Afirmarea liniei individuale

520 TIPURILE PSIHOLOGICE
devine astfel imposibilă, și viața curge în albia unor inevitabile
antagonisme. în astfel de cazuri, și sufletul este întotdeauna pro-
iectat într-un obiect real corespunzător, față de care există o ne-
apărată relație de dependență. Toate reacțiile declanșate de acest
obiect au asupra subiectului un efect direct, care acționează pe
dinăuntru. E adesea vorba de legături tragice (v. Imagine a su-
fletului).
919. Tip. Tipul este un exemplu sau un model care redă în
mod caracteristic particularitățile unei specii sau ale unei gene-
ralități, în sensul mai restrîns al lucrării de față, tip este un mo-
del caracteristic al unei atitudini (v. mai sus) generale, care se
manifestă în numeroase forme individuale. Dintre multiplele
atitudini posibile, am pus în evidență, în cuprinsul acestei cer-
cetări, doar patru, anume acelea care se orientează în principal
după funcțiile psihologice fundamentale (v. Simțire), deci după
gîndire, sentiment, intuiție și senzație. în măsura în care o astfel
de atitudine devine obișnuită, punînd o anume pecete pe carac-
terul individului, vorbesc de un tip psihologic. Aceste tipuri ba-
zate pe funcțiile fundamentale și care se pot numi tipul gîndire,
tipul simțire, tipul intuiție și tipul senzație se pot împărți în două
clase în raport de calitatea funcțiilor fundamentale: în tipuri ra-
ționale și în tipuri iraționale. în prima categorie intră tipul gîn-
dire și tipul simțire, în cea de a doua, tipul intuiție și tipul sen-
zație (v. Rațional, Irațional). Sensul precumpănitor pe care îl ia
mișcarea libidinală permite o nouă împărțire în alte două clase:
introversie și extraversie (v. mai sus). Toate tipurile fundamen-
tale pot aparține atît unei clase cît și celeilalte, după cum atitudi-
nea lor dominantă este mai introvertită sau mai extravertită. Ti-
pul gîndire, bunăoară, poate aparține atît clasei introvertite, cît
și celei extravertite, tot așa, oricare dintre celelalte tipuri. Dis-
tincția între tipuri raționale și iraționale se sprijină pe alt punct
de vedere și nu are nimic a face cu extraversia și introversia.
920. în două comunicări provizorii despre tipologie75 nu am
deosebit tipul gîndire, respectiv simțire de tipul introvertit,
75 Jung, Zur Frage der psycliologischen Typen în „Archives de Psycholo-
gie", voi. XVI; apoi Die Psychologie der unbewufiten Prozesse (Gesammelte
Werke, VII).

DEFINIȚII 521
respectiv extravertit, ci am identificat tipul gîndire cu introversia
și tipul simțire cu extraversia. O dată cu prelucrarea întregului
material, mi-am dat seama că atît tipul introversiei cit și cel al
extraversiei trebuie tratate drept categorii supraordonate tipuri-
lor funcționale. Această distincție este perfect justificată de ex-
periență; nu e nici o îndoială că există, de pildă, două tipuri de
simțire, dintre care unul se orientează mai degrabă după trăirea
afectivă, celălalt mai degrabă după obiect.
921. Voință. înțeleg prin voință suma de energie psihică afla-
tă la dispoziția conștiinței. Procesul volitional ar fi deci un pro-
ces energetic, declanșat prin motivație conștientă. Nu aș desem-
na deci prin voință un proces psihic determinat de motivația
inconștientă. Voința este un fenomen psihologic care își dato-
rează existența culturii și educației morale. Ea lipsește în bună
măsură din mentalitatea primitivă.

CUVÎNT DE ÎNCHEIERE
922. în epoca noastră, în care s-a dezvoltat, cu pornire de la
cuceririle Revoluției franceze, de la „libertate, egalitate, frater-
nitate", un vast curent de gîndire socială care nu crede doar că
poate să coboare sau să înalțe drepturile politice la un același
nivel general, ci și să juguleze nefericirea prin reglementări și
niveluri exterioare, într-o astfel de epocă este o sarcină ingrată
a vorbi de perfecta inegalitate a elementelor care constituie o
națiune. Că oamenii sînt egali în fața legii, că fiecare își are
votul său politic, că nimeni nu poate prin privilegii de clasă
moștenite să-și depășească pe nedrept semenul e un lucru fru-
mos; în schimb, a extinde ideea de egalitate și la alte domenii
ale vieții e mai puțin frumos. Ar trebui să ai o privire foarte
tulbure sau să privești societatea umană de la o distanță nebu-
loasă ca să crezi că o distribuire echitabilă a fericirii s-ar putea
înfăptui prin reglementări uniforme ale vieții. Ar trebui ca cine-
va să aibă mintea încețoșată ca să-și închipuie că, de pildă, ace-
lași cuantum al venitului, respectiv aceleași posibilități de viață
au pentru toți aproximativ aceeași importanță. Ce ar face un ast-
fel de legislator cu toți aceia ale căror posibilități mai mari de
viață sînt situate înlăuntrul lor și nu în afară? Pentru a fi echi-
tabil, el ar trebui să dea unuia de două ori mai mult decît altuia,
căci ceea ce e mult pentru unul e puțin pentru altul. Nici o legis-
lație socială nu va putea să treacă peste diversitatea psihologică
a oamenilor, acest factor necesar energiei vitale a unei societăți
omenești. De aceea este util să se vorbească de disparitatea oa-
menilor. Diferențele determină diversitatea pretențiilor la ferici-
re de o manieră care face ca nici o legislație, oricît de perfectă,

CUVÎNT DE ÎNCHEIERE 523
să nu le poată, nici aproximativ, satisface. De altfel, ar fi impo-
sibil de imaginat o formă de viață exterioară, oricît de echitabilă
și de justă, care să nu fie injustă pentru un tip uman sau pentru
altul. Dacă, cu toate acestea, nenumărați visători politici, sociali
și religioși lucrează la descoperirea acelor condiții exterioare ge-
nerale și egalitare, capabile să aducă o mai mare posibilitate de
fericire universală, lucrul acesta se datorează, cred, unei atitu-
dini generale branșate prea mult pe exterior. Nu putem în cadrul
de față decît atinge în treacăt aceste probleme, căci nu ne-am
propus să le tratăm aici. Scopul nostni este de a ne ocupa doar
de problema psihologică. Iar existența diferitelor atitudini tipice
este o problemă de prima mînă nu doar pentru psihologie, ci și
pentru toate domeniile științei și vieții în care psihologia umană
joacă un rol hotăritor. Este, de pildă, evident pentru mintea ori-
cărui om obișnuit că orice filozofie care nu este numai istorie
a filozofiei se sprijină pe condiția prealabilă a unei psihologii
personale. Această condiție prealabilă poate fi de natură pur in-
dividuală, și de obicei ea este astfel interpretată, cel puțin din
unghiul unei critici psihologice. Și lucrurile au rămas aici. S-a
trecut însă cu vederea că ceea ce s-a socotit a fi un praeiudicium
individual nu a fost de fapt în nici o împrejurare, căci punctul
de vedere al unui filozof sau al altuia se dovedea asumat de o
suită adesea considerabilă de adepți. El plăcea nu pentru că pu-
tea fi mașinal imitat, ci pentru că putea fi înțeles și adaptat in-
tegral. O astfel de înțelegere ar fi cu neputință dacă punctul de
vedere al filozofului ar fi doar individual determinat, căci într-o
asemenea situație, el nu ar putea fi pe deplin înțeles sau măcar
acceptat. Particularitatea gîndirii înțelese și admise de adepți tre-
buie deci să corespundă unei atitudini personale tipice, proprie
în aceeași formă sau într-o formă analoagă și altor reprezentanți
în societate. De regulă, lupta dintre partide e pur exterioară, țin-
tind golurile din platoșa individuală a adversarului. O astfel de
dispută este, de regulă, puțin rodnică. Mai valoros ar fi să se
transfere opoziția în plan psihologic, în planul din care ea și
provine. Transferul ar lăsa curînd să se vadă că există diferite
atitudini psihologice, care au, toate, drept de existență, deși
această existență duce la elaborarea unor teorii incompatibile.

524 TIPURILE PSIHOLOGICE
Atîta timp cît se încearcă aplanarea conflictului prin compromi-
suri exterioare nu se satisfac decît modestele exigențe ale unor
capete plate, incapabile să se înflăcăreze pentru principii. O în-
țelegere reală se poate produce, după părerea mea, doar atunci
cînd este recunoscută diversitatea condițiilor psihologice prea-
labile.
923. în munca mea practică m-am lovit mereu de faptul că
omul este aproape incapabil să înțeleagă și să prețuiască alt
punct de vedere decît acela care îi este propriu. în lucruri mă-
runte, superficialitatea generală, o indulgență și toleranță nu toc-
mai frecvente și o bunăvoință de asemenea rară, permit să se
întindă o punte peste abisul lipsei de înțelegere. în lucruri mai
importante însă și mai ales în acelea în care e vorba de idealurile
tipurilor, înțelegerea pare cel mai adesea de domeniul imposi-
bilului. Firește, disputa și neliniștea vor ține întotdeauna de re-
cuzitele tragicomediei umane, dar nu se poate totuși nega că
progresul civilizației a dus de la dreptul celui mai tare la lega-
litate și astfel la constituirea unei instanțe și a unei măsuri su-
praordonate partidelor în conflict. O bază pentru aplanarea con-
flictului dintre concepții ar putea-o constitui, după părerea mea,
recunoașterea tipurilor de atitudine, dar nu numai a existenței
lor, ci și a faptului că fiecare individ este în asemenea măsură
prizonierul propriului tip, încît este incapabil să înțeleagă per-
fect punctul de vedere al altuia. Fără recunoașterea acestei ne-
cesități, vom asista aproape sigur la siluirea punctului de vedere
al celuilalt. Tot așa cum, la tribunal, părțile adverse renunță re-
ciproc la a-și face nemijlocit violență, încredințînd legii și ju-
decătorului pretențiile lor la dreptate, tot astfel fiecare tip trebuie
să se abțină de la a-și insulta, bănui și demola adversarul, avînd
conștiința propriului mod părtinitor de a vedea lucrurile. Prin
conceperea problemei atitudinilor tipice și prin expunerea ei în
linii mari, mă străduiesc să îndrept privirea cititorului meu către
acest tablou, cu multiple posibilități, al constituirii concepțiilor,
în speranța de a contribui astfel, fie și cu puțin, la cunoașterea
variațiilor și nuanțelor, aproape nesfîrșite, ale psihologiilor in-
dividuale. Sper că din descrierea tipurilor mele, nimeni nu va
trage concluzia că, după mine, cele patru sau opt tipuri descrise

CUVÎNT DE ÎNCHEIERE 525
epuizează numărul celor existente în realitate. Altminteri, ar fi
vorba de o neînțelegere. Nu mă îndoiesc că există posibilitatea
de a se examina și clasifica atitudinile date și din alte unghiuri
de vedere. Am făcut în această cercetare unele aluzii la alte po-
sibilități de clasificare, ca de exemplu, clasificarea sub specia
activității. Dar, indiferent de criteriul utilizat pentru stabilirea
tipurilor, compararea diverselor forme de atitudini obișnuite va
duce întotdeauna la identificarea aceluiași număr de tipuri
psihologice.
924. Pe cit de ușor ar fi să se cerceteze atitudinile existente
din alte unghiuri de vedere decît cele adoptate aici, pe atît ar fi
de greu să se aducă dovezi capabile să conteste existența tipu-
rilor psihologice. Nu mă îndoiesc că adversarii mei se vor stră-
dui să șteargă problema tipurilor din lista tratatelor științifice,
căci pentru orice teorie a proceselor psihice complexe care pre-
tinde valoare universală, chestiunea tipurilor este un obstacol cel
puțin nedorit. Orice teorie a proceselor psihice complexe presu-
pune o psihologie umană asemănătoare, în analogie cu teoriile
din domeniul științelor naturii care pornesc de la premisa uneia
și aceleiași naturi. Pentru psihologie, lucrurile au un caracter
aparte prin aceea că, în constituirea conceptelor ei, procesul psi-
hic nu este doar obiect, ci și subiect. Dacă se admite că în toate
cazurile individuale subiectul este unul singur, se poate presu-
pune și că procesul subiectiv de formare a conceptelor este pre-
tutindeni același. Că lucrurile nu stau însă așa rezultă convin-
gător din existența diverselor teorii despre esența proceselor
psihice complexe. Evident, orice nouă teorie presupune înde-
obște că toate cele care i-au premers au fost greșite, și anume,
de cele mai multe ori doar din cauză că autorul ei vede lucrurile
subiectivmente altfel decît predecesorii săi. El nu ține seama de
faptul că psihologia pe care o cunoaște este propria psihologie
sau cel mult aceea a tipului său. El se așteaptă ca pentru proce-
sul psihic, care e obiectul cunoașterii și cercetării sale, să existe
o singură explicație adevărată, tocmai aceea care îi convine ti-
pului său. Toate celelalte interpretări — aș fi înclinat să spun
toate cele șapte, care în felul lor sînt tot atît de adevărate ca și
a sa proprie — sînt pentru el eronate. în interesul valabilității

526 TIPURILE PSIHOLOGICE
teoriei pe care a elaborat-o, el va simți un fel de aversiune pro-
fundă, omenește de înțeles, pentru stabilirea unei tipologii psi-
hologice, căci astfel teoria proprie și-ar pierde, bunăoară, șapte
optimi din valoarea sa de adevăr; altminteri, ar trebui să accepte
pe lîngă teoria sa încă alte șapte teorii, ca fiind la fel de adevăra-
te sau, să spunem, cel puțin o a doua la fel de valoroasă.
925. Sînt pe deplin convins că un fenomen natural care este
în mare măsură independent de psihologia umană și care din
acest motiv nu poate fi pentru ea decît un obiect nu are decît o
singură explicație valabilă. Tot astfel, sînt convins că un proces
psihic complex care nu poate fi investigat cu nici un fel de apa-
rat de înregistrare obiectivă poate în mod necesar să aibă drept
explicație doar pe aceea pe care el însuși, în calitate de subiect,
o produce; adică autorul conceptului poate produce numai acel
concept care concordă cu procesul psihic pe care aspiră să-i ex-
plice. Conceptul va concorda doar atunci cînd se va acorda cu
procesul de explicat în însuși subiectul care gîndește. Dacă pro-
cesul de explicat, sau altul analog, nu îi apare autorului, acesta
s-ar afla în prezența unei enigme totale a cărei explicație ar tre-
bui s-o lase în seama celui care trăiește el însuși procesul. Nu
o să aflu niciodată cu ajutorul unor aparate obiective felul în
care ia naștere o viziune; pot doar să îi explic apariția, așa cum
mi-o reprezint eu. în acest „cum mi-o reprezint" se ascunde o
perplexitate, căci în cel mai bun caz, explicația mea izvorăște
din felul în care mi se înfățișează mie procesul unei viziuni.
Cine îmi dă însă dreptul să presupun că la altcineva procesul
viziunii se prezintă identic sau fie și numai analog?
926. Cu anume întemeiere se va putea aduce ca argument, în
favoarea acestei generalizări a judecății subiectiv determinate,
asemănarea universală a psihologiei umane din toate timpurile
și din toate zonele. Sînt atît de profund convins de această ase-
mănare a psihicului uman, încît am gîndit-o ca făcînd parte din
noțiunea de inconștient colectiv, respectiv ca substrat universal
și omogen, omogenitate care merge atît de departe încît aceleași
motive mitice și fabuloase se găsesc în toate colțurile, oricît de
îndepărtate, ale lumii, iar un negru din sudul Statelor Unite vi-
sează motive din mitologia greacă, în vreme ce un ucenic co-

CUVÎNT DE ÎNCHEIERE 527
merciant din Elveția repetă în psihoza lui viziunea unui gnostic
egiptean. Pe fondul acestei similitudini fundamentale se deta-
șează o disimilitudine la fel de mare a psihicului conștient. Ce
distanțe incomensurabile se întind între conștiința unui primitiv,
a unui atenian din timpul lui Themistocle și a unui european din
zilele noastre! Ce diferență între conștiința domnului profesor
și aceea a soției sale! Cum ar arăta lumea noastră de astăzi, în
condițiile in care ar exista identitate între spirite? Nu, ideea
identității psihismelor conștiente este o himeră academică, ce
simplifică sarcina unui profesor în prezența elevilor săi, dar care
în fața realității se prăbușește în neant. Independent de diversi-
tatea indivizilor a căror ființă intimă e separată de aceea a ve-
cinilor lor prin distanțe astronomice, tipurile însele, în calitate
de clase de indivizi, sînt într-o foarte mare măsură diferite între
ele, iar existenței lor i se datorează deosebirile dintre concepțiile
generale. Spre a descoperi similitudinea dintre psihismele umane,
trebuie să cobor în străfundurile conștiinței. Acolo găsesc ceea
ce le face similare. Dacă îmi întemeiez teoria pe factorul care
le unește pe toate, atunci explic psihicul prin ceea ce constituie
fundamentul și originea sa. Dar nu lămuresc nimic din ceea ce
este în el diferență istorică sau individuală. Cu o astfel de teorie,
trec cu vederea psihologia psihicului conștient și neg, de fapt,
în întregime celălalt aspect al psihicului, anume diferențierea lui
față de dispoziția embrionară primitivă. Eu reduc întrucîtva omul
la situația lui filogenetică sau îl disec în procesele sale elemen-
tare, iar dacă aș vrea să-i recompun după această reducție, aș
obține, în primul caz, o maimuță, iar în ultimul, o acumulare de
procese elementare al căror ansamblu ar produce o serie de in-
teracțiuni absurde și lipsite de scop. Fără îndoială că explicarea
psihicului pe baza ideii de similaritate nu este doar posibilă, ci
și pe deplin întemeiată. Dacă vreau însă să completez imaginea
psihicului, atunci trebuie să nu pierd din vedere eterogenitatea
psihismelor, căci psihicul conștient al individului ține, și el, ală-
turi de fundamentele sale inconștiente, de un tablou general al
psihologiei. Pentru a-mi constitui conceptele, eu pot deci, tot
atît de legitim, să iau ca punct de plecare diferențierea psihis-
melor și să examinez — acum din punctul de vedere al dife-

528 TIPURILE PSIHOLOGICE
rentierii — procesul pe care mai înainte îl cercetasem din pun-
ctul de vedere al similitudinii. Ajung astfel, firesc, la o con-
cepție opusă primei. Tot ceea ce acolo a fost lăsat deoparte ca
variantă individuală este aici punctul de pornire pentru noi di-
ferențieri, și tot ceea ce acolo avea valoare ca expresie a iden-
tității îmi pare aici fără valoare, ca fiind de natură doar colec-
tivă. Adoptînd acest mod de examinare, urmăresc doar către
ceea ce se îndreaptă, și nu de unde vine ceva, în vreme ce în
celălalt mod de examinare, mă preocupă nu scopul, ci exclusiv
originea. Pot explica unul și același proces psihic prin două teo-
rii opuse care se exclud reciproc, neputînd afirma despre nici
una dintre ele că ar fi nefondată, căci legitimitatea uneia se spri-
jină pe similitudinea psihismelor, a celeilalte pe disimilitudinea
acestora.
927. Aici începe însă mare dificultate care a creat probleme
atît profanului, cît și publicului de specialitate, la lectura cărții
mele despre Metamorfozele și simbolurile libidoului, și anume
de o manieră care a iscat confuzie în multe minți, altminteri
capabile. în acea lucrare încercasem să înfățișez, prin material
concret, ambele concepții. Cum însă realitatea, oricine o știe, nu
este constituită din teorii și nici condusă de ele, cele două aspec-
te pe care sîntem constrînși să le gîndim separat sînt contopite
în suflet, iar în el tot ceea ce e viu sclipește în multiple culori.
Orice lucru ține deopotrivă de tradiție și de viitor, și despre ni-
mic nu se poate spune cu certitudine dacă este doar o încheiere
sau reprezintă deja și un început. Pentru cine crede că un proces
psihic nu poate avea decît o singură explicație adevărată, aceas-
tă vitalitate a conținutului psihic care obligă recursul la două
teorii opuse e ceva dezesperant, mai ales cînd persoana în cauză
este un iubitor de adevăruri simple și necomplicate, incapabil
de a le gîndi concomitent.
928. Pe de altă parte, nu sînt de părere că cele două moduri
de examinare, pe care le-am numit reductivă și constructivă76,
epuizează posibilitățile de studiu. Dimpotrivă, cred că pentru
76 Jung, Der Inhalt der Psychose, ed. a H-a. Anexă (Gesammelte Werke,
III).

CUVÎNT DE ÎNCHEIERE 529
procesul psihic mai pot fi invocate și alte explicații la fel de
„adevărate", și anume tot atîtea cîte tipuri există. Iar aceste ex-
plicații se vor comporta unele față de altele asemenea tipurilor
în relațiile lor personale. Dacă se acceptă deci existența deose-
birilor tipice între psihismele umane — și nu văd de ce nu s-ar
accepta —, atunci teoreticianul domeniului științific se vede pus
în fața dilemei neplăcute, fie de a lăsa să subziste alături mai
multe teorii contradictorii privitoare la același proces, fie de a
întemeia o sectă care să întreprindă încercarea, de la început lip-
sită de orice șansă, de a revendica pentru sine unica metodă și
teorie corectă. Prima atitudine se lovește nu doar de dificultatea
enormă amintită a unei operații de gîndire duble și interiormente
contradictorii, ci și de unul din primele principii fundamentale
ale moralei intelectuale: principia explicandi non sunt multipli-
canda — praeter necessitatem. Necesitatea unei multitudini de
explicații este însă hotărît dată în cazul unei teorii psihologice,
căci spre deosebire de o teorie oarecare din domeniul științelor
naturii, obiectul explicației este în psihologie de aceeași natură
cu subiectul; un proces psihologic trebuie să-i explice pe altul.
Această dificultate delicată a constrîns de-a lungul timpului
mințile gînditoare să caute subterfugii ciudate, precum, de pildă,
ipoteza unui „spirit obiectiv" care s-ar afla dincolo de procesul
psihologic și care, din acest motiv, ar putea să gîndească obiec-
tiv psihicul subordonat lui, sau presupunerea că intelectul ar fi
o facultate care s-ar putea situa afară din sine și s-ar putea gîndi
pe sine. Cu aceste subterfugii și cu altele de același fel ar urma
să se creeze acel punct arhimedic în afara Pămîntului, cu ajuto-
rul căruia intelectul ar putea să iasă singur din balamale. înțeleg
nevoia omenească profundă de comoditate, dar nu înțeleg ca
adevărul să i se încline. înțeleg de asemenea că esteticește ar fi
mult mai satisfăcător dacă, în loc de paradoxul explicațiilor care
se contrazic reciproc, ar exista posibilitatea de a reduce procesul
psihic la o bază instinctivă cît mai simplă și de a ne liniști astfel
sau de a-i atribui un scop metafizic de natură soteriologică și
de a ne odihni apoi legănați de această speranță.
929. Dar tot ceea ce ne străduim să cercetăm Cu intelectul va
sfîrși în paradox și relativitate, dacă e vorba de un demers onest

530 TIPURILE PSIHOLOGICE
și nu de o petitio principii în slujba comodității. Că înțelegerea
intelectuală a procesului psihic trebuie să ducă la paradox și re-
lativitate este un fapt incontestabil, fie și numai pentru că inte-
lectul este una din diferitele funcții psihice care prin însăși na-
tura sa îl ajută pe om să-și construiască imaginile pe care le are
despre obiecte. Să nu ne creăm impresia că putem cunoaște lu-
mea doar prin intelect; o înțelegem tot atît de mult prin senti-
ment. De aceea judecata intelectului nu reprezintă decît cel mult
o jumătate de adevăr, iar dacă este sinceră, ea trebuie să-și re-
cunoască insuficiența.
930. A nega existența tipurilor nu le anulează acestora exis-
tența. Ținînd seama de această existență, orice teorie despre pro-
cesele psihice trebuie să admită că nu este nici ea altceva decît
un proces psihologic, și anume expresia unui tip de psihologie
umană care există și are drept la existență. Abia din atare des-
cripții tipice rezultă acele materiale a căror cooperare face po-
sibilă o sinteză superioară.

536 TIPURILE PSIHOLOGICE
dem C. G. Jung-Institut IV) Rascher, Zurich, 1952. [GW VIII
(1967, complet revizuită în 1976, 61991)]
— Die transzendente Funktion. în Geist und Werk. Festschrift zum
75. Geburtstag von D. Brody, 1958. [GW VIII (1967, complet
revizuită, 1976, 61991)]
— Ober die Bedeutung des Unbewufiten in der Psychopathologie. în
British Medical Journal II (London 1914), pp. 964-966. Trad,
din engleză de Hans Tbfele-Dohrmann. [GW III (1968, 41990)J
— Ober die Psychologie der Dementia praecox, Halle, 1907. [GW
III (1968, "1990)1
— Ober die Psychologie des Unbewufiten, Ziirich, 1943. Ediție lărgită
a lucrării Das Unbewufite im normalen und kranken Seelenleben,
Ziirich, 1926. [GW VII (1964, complet revăzută, 41989)]
— Ober die psychophysischen Begleiterscheinungen im Assoziations-
experiment. în Journal of Abnormal Psychology I (1907), pp.
247-255. Trad, din engleză de Sabine Lucas. [GW II (1979),
31991)]
— Ober psychische Energetik und das Wesen der Traume. (Psycho-
logische Abhandlungen II) ed. a Il-a, lărgită și îmbunătățită. Ra-
scher, Zurich, 1948. (Paperback) 1965. [GW VIII (1967, complet
revăzută în 1976, 61991)]
— Von den Wurzeln des Bewufitseins. Studien tiber den Archetypus.
(Psychologische Abhandlungen IX) Rascher, Ziirich, 1954. [Con-
tribuții distribuite în diverse volume: GW VIII (1967, complet
revizuită 1976, 61991), GW IX/l (1976, 81992), GW XI (1963,
complet revizuită, 1988, 61992), GW XIII (1978, 41993) și GW
XVIII/2 (1981, 21993)]
— Wandlungen und Symbole der Libido. Leipzig și Viena, 1912. Vezi
Symbole der Wandlung.
— Zur Psychologie und Pathologie sogenannter occulter Phănomene.
Diss. Leipzig Mutze, 1902. Ediție de studiu Walter, Olten 1971.
[GW I (1966,41989)]
— și Karl KERENY, Einfuhrung in das Wesen der Mythologie. Das
gdttlkhe Kind/ Das gdttliche Mădchen. Rhein-Verlag, Zurich,
1951. [JUNGS Beitrăge: GW IX/l (1976, 81992)]
KANT, Immanuel. Kritik der reinen Vernunft, Ed. de Kehrbach, Halle,
1878.
— Kritik der praktischen Vernunft. Ed. de Kehrbach. Halle și Leipzig,
1878.
— Logik. Ein Handbuch zu Vorlesungen. Ed. de G. B. Jăsche.
Konigsberg, 1800. Citat de R. Eisler, Worterbuch der philoso-
phischen Begriffe. Ed. a IH-a Berlin, 1910.
Kăthaka- sau Katha-Upanishad. Vezi DEUSSEN.
Vezi și Sacred Books of the East XV.

CUPRINS
Cuvînt înainte la ediția a șaptea 5
Prefață 7
Introducere 9
I. PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
A ANTICHITĂȚII ȘI A EVULUI MEDIU 15
1. Despre psihologia Antichității.
Tertullian și Origene 15
2. Controversele teologice ale Bisericii vechi …. 27
3. Problema transsubstanțierii 30
4. Nominalism și realism 33
a) Problema universaliilor în Antichitate 34
b) Problema universaliilor în scolastică 46
c) încercarea de unificare a lui Abelard 55
5. Controversa euharistică dintre Luther și Zwingli . . 74
II. DESPRE IDEILE LUI SCHILLER
ÎN PROBLEMA TIPURILOR 77
1. Scrisorile despre educația estetică a omului …. 77
a) Despre funcția valoric superioară
și funcția valoric inferioară 77
b) Despre instinctele fundamentale 109
2. Tratatul despre poezia naivă și poezia sentimentală . 143
a) Atitudinea naivă 144
b) Atitudinea sentimentală 145
c) Idealistul și realistul 147
III. APOLINICUL ȘI DIONISIACUL 149
IV. PROBLEMA TIPURILOR ÎN STUDIUL OMULUI . 160
1. Generalități despre tipurile lui Jordan 160
2. Prezentare specială și critica tipurilor lui Jordan . 166

542 CUPRINS
a) Femeia introvertită 166
b) Femeia extravertită 169
c) Bărbatul extravertit 174
d) Bărbatul introvertit 177
V. PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 180
Cari Spitteler: Prometeu și Epimeteu
1. Preliminarii la tipizarea lui Spitteler 180
2. Comparație între Prometeul lui Spitteler
și acela al lui Goethe 187
3. Semnificația simbolului unificator 205
a) Concepția brahmanică
despre problema contrariilor 211
b) Concepția brahmanică
despre simbolul unificator 216
c) Simbolul unificator ca legitate dinamică …. 226
d) Simbolul unificator în filozofia chineză …. 232
4. Relativitatea simbolului 240
a) Slujirea femeii și slujirea sufletului 240
b) Relativitatea noțiunii de Dumnezeu
la Meister Eckhart 261
5. Natura simbolului unificator la Spitteler 281
VI. PROBLEMA TIPURILOR
ÎN PSIHOPATOLOGIE 296
VII. PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE
ÎN ESTETICĂ 313
VIII. PROBLEMA TIPURILOR
ÎN FILOZOFIA MODERNĂ 325
1. Tipurile lui James 325
2. Perechile de contrarii caracteristice
ale tipurilor lui James 333
3. Privire critică asupra concepției lui James 345
IX. PROBLEMA TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE 349
X. DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR 358
1. Introducere 358
2. Tipul extravertit 361
a) Atitudinea generală a conștiinței 361
b) Atitudinea inconștientului 365

CUPRINS 543
c) Particularitățile funcțiilor psihologice
fundamentale în atitudinea extravertită 370
Gîndirea / 370. Tipul gîndire extravertită / 375.
Simțirea / 384. Tipul simțire extravertită / 386. Re-
zumatul tipurilor raționale / 390. Senzația / 392. Ti-
pul senzație extravertită / 393. Intuiția / 397. Tipul
intuiție extravertită / 399. Rezumatul tipurilor
iraționale / 402.
3. Tipul introvertit 405
a) Atitudinea generală a conștiinței 405
b) Atitudinea inconștientului 409
c) Particularitățile funcțiilor psihologice
fundamentale în atitudinea introvertită 411
Gîndirea / 411. Tipul gîndire introvertită / 414.
Simțirea/ /419. Tipul simțire introvertită / 420. Re-
zumatul tipurilor raționale / 424. Senzația / 426. Ti-
pul senzație introvertită / 427. Intuiția / 431. Tipul
intuiție introvertită / 434. Rezumatul tipurilor ira-
ționale / 436. Funcție principală și funcție auxiliară
/438.
XI. DEFINIȚII 441
Abstracție. Afect. Afectivitate. Anima. Apercepție.
Arhaism. Arhetip. Asimilare. Atitudine. Colectiv.
Compensare. Complexul puterii. Concretism. Con-
structiv. Conștiință. Diferențiere. Disimilare. Emoție.
Empatie. Enantiodromie. Eu. Extraversie. Fantezie.
Funcție. Funcție valoric inferioară. Funcție trans-
cendentă. Gînd. Gîndire. Idee. Identificare. Identi-
tate. Imaginație. Imagine. Imagine a sufletului. In-
conștient. Individ. Individualitate. Individuație.
Instinct. Intelect. Introiecție. Introversie. Intuiție.
Irațional. Libido. Orientare. „Participation mys-
tique". Persona. Planul obiectului. Planul subiectu-
lui. Proiecție. Psyche. Rațional. Reductiv. Senti-
ment. Senzație. Simbol. Simțire. Șinele. Sintetic.
Suflet. Tip. Voință.
Cuvînt de încheiere 522
Bibliografie 531

Redactor
DANIELA ȘTEFĂNESCU
Apărut 1997
BUCUREȘTI – ROMÂNIA
Tiparul executat la Regia Autonomă .Monitorul Oficial"
"7*

0
OCG.JUNG
Tipuri
psihologice
m HI

Operă capitală a lui Jung, cuprinzînd
forma definitivă a teoriei sale tipo-
logice și fundamentarea ei istorică,
Tipuri psihologice apare în prima sa
versiune românească integrală.
Tipologia jungiană este, probabil, cea
mai puțin reductivă și mai echilibrată
din cîte s-au construit în psihologie.
Cele opt tipuri care o compun sînt
rezultatul combinației a patru «tipuri
funcționale » cu două «tipuri de atitu-
dine ». Primele departajează oamenii
după funcția psihologică pe care o
folosesc de preferință spre a se
orienta în lume (gîndirea, simțirea,
senzația ori intuiția), în vreme ce
«tipurile de atitudine » – extravertit și
introvertit – diferențiază indivizii după
ponderea conferită « obiectelor » lumii
exterioare (lucruri și semeni) în raport
cu evenimentele lăuntrice.
Interesul Tipurilor psihologice depă-
șește cadrul îngust al psihologiei cli-
nice, în erudita incursiune pe urmele
« problemei tipurilor » întreprinsă de
Jung de-a lungul istoriei ideilor, citito-
rul de astăzi va descoperi dimensiu-
nea culturală a acestei cărți, iar în
descrierea propriu-zisă a tipurilor –
dimensiunea ei profund umanistă,
caracteristică de altfel pentru întreaga
psihologie analitică jungiană.
ISBN 973-28-0662-1