Carisma Regimurilor Totalitare In Perioada Interbelica
TEZĂ DE LICENȚĂ
Tema:
CARISMA REGIMURILOR TOTALITARE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
C U P R I N S:
INTRODUCERE
Comunismul și fascismul, au reprezentat expresiile patologice ale radicalismului politic al secolului al XX-lea. Prelungirile lor în secolul al XXI-lea nu pot fi negate. Mișcările politice constituite pe bază de “celule”, cultul liderului și charisma politică, sacralizarea ideologiei, sunt atribuite regimurilor totalitare.
În ultimii ani atât în Rusia cît și în Germania au fost editate unșir de lucrări care demonstrează că fascismul și comunismul sunt regimuri totalitare și au foarte multe tangențe și scopurilor sale – lagărele de concentrare fasciste au apărut după GULAG-ul sovietic. O altă similititudine a celor două regimuri este legată de tendința spre expansiune. Acest fapt explică de ce Germania nazistă și Uniunea Sovietică comunistă au devenit aliați în 1939, împărțind Europa Centrală între ele.
În present, atitudinea față de fascism și communism este diferită, deoarece primul a fost învins într-un război “fierbinte”, fiind supus justiției pentru reglarea conturilor și plata reparațiilor de război. Pe de altă parte, comunismul a degenerat pe parcursul unui îndelungat război rece, prăbușindu-se sub povara propriei inconsistențe. Evidend , marilor puteri nu le-a ars de tribunal pentru condamnarea atrocităților comunismului, ele fiind preocupate mai mult de înlăturarea unor eventuale consecințe dezrastruase pentru populație de pe urma colapsului. Aceasta însă nu înseamnă că au fost date uitării crimele comunismului, dovezile cărora se manifestă cu regularitate pînă în present.
Cert este faptul că fascismul și comunismul au reprezentat proiecte de inginerie socială totalitară. Ambele mișcări s-au născut din resentiment și au transformat revanșa, ura și frustrarea în mecanisme și mobilizare și înreșimentare. Anihilarea gîndirii autonome, distrugerea societății civile, subordonarea individului fașă de partid/stat făceau parte din perspectiva colectivistă pentru care idea de elită în sensul traditional al cuvîntului, era o blasfemie. Refuzul ierarhilor de valoare și instituirea unor criterii aberante (puritate rasială ori socială), mitul societății perfect organizate și al conducătorului, partidul selectat de Istorie să salveze umanitatea s-au întîlnit în proiectul totalitar.
Este important de remarcat, că o condiție absolut necesară în instaurarea și evoluția regimurilor totalitare o constituie liderul, personalitatea- lider al partidului care pretendinde a se afla la putere. Personalitate carismatică, puternică și care prin mașinăria represivă poate construe regimul totalitar și o anumită perioadă de timp să-l poată menține. Acesată personalitate are în jurul său un grup de oameni fideli și docile care cu naivitate cred în ideea proiectului totalitar, alții slugarnici și fricoși, și toți aceșteaoria îl ajută în promovarea politicilor totalitare. Istoria demonstrează că totuși regimurile totalitare nu pot să dăinuie în timp și pînă la urmă se prăbușesc. Carisma personalității datorită căreia liderul era idolatrizat ulterior este calificată drept personalitate negativă și care a avut un impact distrugător asupra societății și statului. Asdtfel au fost catalogați Stalin, Hitler, Mussolini. După cum stipula Alexandre Dorna “Carisma totalitară este înainte de toate o carismă de stat. Este calamitatea ideologică a secolului al XX-lea”
Actualitatea temei de investigație. Ampla reînnoire a studierii istoriei regimurilor totalitare nu lasă indiferente societățile contemporane. Această reînnoire contribuie la perpetuarea durerii victimelor regimurilor regimurilor fascist și communist, reactivează memoria tragică. După cel de-al Doilea Război Mondial, fascismul datorită faptului că a pierdut bătălia este ușor condamnat și în occident și în răsăsrit, mai dificil este de condamnat comunismul, care se pomenește în rîndul statelor învingătoare. Și dacă regimul totalitar communist, regimul sovietic este acuzat în Occident atunci în Răsărit este problematic datorită nimeririi statelor din Europa Centrală și de Est în sfera de interes sovietică. În Europa Occidentală comunismul nu a fost niciodată la putere, deaceea imaginea acestuia este asociată cu Frontul Popular, antifascismul sau Rezistența – mai ales în Franța și Italia. În Rusia, unde puterea postcomunistă încearcă prin mijloace premise și juridice, să ignore atît tragedia căreia i-a căzut victimă poporul rus, cît și responsabilitatea pe care o are puterea sovietică – deși și urmașii ei – în persecutarea popoarelor ”eliberate” de către Armata Roșie și anexate cu forța la URSS în timpul războiului civil, în timpul alianței Stalin-Hitler din anii 1939-1941, și în anii 1944-1945. Este important de studiat rolul peronalității în istorie, rolul lui Iosif Visarionovici Stalin în consolidarea regimului totalitar-comunist în URSS cît și rolul lui Hitler în instaurarea regimului nazist în Germania. semnificația teoretică a demersului este determinată de actualitatea subiectului investigat – rolului și importanța carismei în viața politică din toate timpurile și de pe toate continentele alocându-i-se un spațiu distinct în literatura de specialitate. Ideologiile totalitare, în opinia experților precum Hannah Arendt sau Raymond Aron, au luat naștere din înseși slăbiciunile societății liberale moderne. Ele nu sunt însă legate numai prin origine, ci și prin evoluțiile lor paralele, dar complementare și interdependente. Conducătorii totalitari își conduc popoarele la sinucidere colectivă. Este important de studiat, de cercetat, de mediatizat, de informat omenirea despre acest fenomen, de demonstrat pericolul și impactul negativ, pentru a preveni și evita repetarea acestuia în istorie
Scopul și obiectivele investigației. Lucrarea detaliază reperele teoretice de bază ale celor două „tiranii”. rezenta lucrare și-a propus să ofere o privire de ansamblu asupra multiplelor aspecte subsumate problematicii carismei liderilor politici în regimurile totalitare. Deși cu privire la geneza, manifestarea și consecințele „perversiunilor ideologice” ale comunismului, nazismului și fascismului, există o largă diversitate de opinii, unele contradictorii, în explicarea rolului carismei liderilor politici în constituirea și funcționarea acestor regimuri am optat pentru abordarea interdisciplinary.
Obiectivele investigației:
prezentarea profilelor celor mai „malefici” lideri carismatici ai secolului XX: Iosif Visarionovici Stalin și Adolf Hitler;
reconstituirea metamorfozei marilor dictatori ai secolului trecut de la statutul de „oameni obișnuiți” la cel de prototip biblic al „tatălui”, căruia trebuie să i te supui necondiționat;
identificarea rolului ce a revenit carismei în process de constituire și evoluție a regimurilor totalitare;
deducerea argumentelor care să susțină existența unei corelații între un sistem politic totalitar și personalitatea creatorului sau conducătorului său;
Prezentarea caracteristicilor carismei totalitare definită drept „ răul societăților fără suflet și fără bun simț, bolnave de așteptare și de umilințe, condamnate la explozii pasionale și violente; mase disperate, supuse influenței ideologiilor colectiviste, sub hegemonia atotputernică a unui aparat politico-militar în vârful căruia se află lideri autoritari, cu o carismă paranoică și perversă” (Alexandre Dorna)
explicarea așa-numitei „colegialitate a dictatorilor”, sintagma utilizată recent de un istoric german pentru a explica admirația, paradoxală la prima vedere, pe care Hitler o manifesta față de Stalin, inclusiv după declanșarea războiului, biografii celor doi dictatori relevând în mod repetat faptul că aceștia s-au perceput reciproc, în diferite etape ale carierei politice, drept „modele”.
Obiectul cercetării îl constituie carisma regimurilor totalitare în perioada interbelică, rolul personalităților Iosif Stalin și Adolf Hitler în constituirea regimului totalitar, impactul activității acestor personalități asupra societății și statului.
Metodologia cercetării.
Metoda istorică – reproducerea evenimentelor în formele inițiale și esențiale de desfășurare a lor;
Metoda sistematică de organizare de organizare a informației – stabilirea evenimentelor într-o ordine cronologică cît mai accesibilă;
Metoda obiectivității – cercetarea evenimentelor din punct de vedere științific și cu un înalt grad de obiectivitate, prin utilizarea diferitor puncte de vedere;
Metoda comparativă –compararea celor doi lideri din cadrul regimulor nazist și comunist: Hitler și Stalin și în acest context compararea aspectelor vieții sociale, politice, economice, culturale în Germania, Rusia Sovietică, URSS
Gradul de cercetare a temei – scurt parcurs istoriografic. Epitetul totalitar a fost folosit pentru prima dată de B.Mussolini și D.Dgentelli în scopul aprecierii regimului politic care tindea să instituie controlul absolut asupra vieții sociale. Noțiunea „totalitar” , în viziunea celor doi italieni, reprezenta unitatea personalității, partidului și statului, în numele realizării ideii naționale. Pe de altă păarte, în vocabularul mișcării antifasciste termenul totalitar a avut cu totul altă semnificație, devenind sinonim al cuvintelor „antidemocrație, represiuni”. Palmiro Toliati, spre exemplu, găsea în termenul totalitarism trăsături comune regimurilor aflate la putere în Italia, Germania și Uniunea Sovietică [5, p.513].
În 1932 Benito Musolini, în articolul publicat în Enciclopedia Italiană s-a numit pe sine „totalitar” și a numit statul fascist italian „La stato totalitario” [2, p.15].
La simpozionul organizat în 1939 de către Asociația Filosofică Americană a fost efectuată prima încercare de a da o interpretare științifică totalitarismului. În una din comunicările prezentate fenomenul represiv a fost definit drept „răscoală împotriva întregii civilizații istorice a Occidentului” [5, p.260].
În URSS termenul totalitarist a fost utilizat în ajunul , dar mai des după cel de-al Doilea Război Mondial, în vederea caracterizării regimurilor fasciste. Cînd însă acest termen era folosit în alte țări cu referire la Uniunea Sovietică, acest lucru era apreciat drept propagandă efectuată în scopul ațîțării „războiului rece”. În SUA pînă la război, termenul era folosit la adresa Italiei fasciste, Germaniei naziste și Uniounea Sovietică. În Enciclopedia științelor sociale drept totalitare erau considerate statele monopartididiste, inclusiv URSS.
După cel de-al Doilea Război Mondial studierea totalitarismului continuă sub diferite aspecte. În 1950, la Conferința consacrată examinării acestui fenomen, care si-a desfășurat lucrările în SUA, a fost trasă concluzia că „poate fi numită totalitară societatea închisă în care totul, de la educația copiilor, pînă la producerea bunurilor materiale, este controlat dintr-un centru unic” [2, p.13].
Din anii ”50 literatura despre totalitarism în care se formulează definiții și se enumeră trăsături caracteristice ale acestui fenomen, atinge cote impresionante, dintre care, cele mai valoroase, în opinia noastră, și accesibile pentru noi, sunt cărțile „Originile totalitarismului”[1] de Hannah Arend, „Democrație și totalitarism” de Raimond Aron [2], „Totalitarian Dictatorship and Autocracy” de C.Fridrich și Z.Brzezinski [17], „Лицо тоталитаризма” de Milovan Djilas.
Dintre multiplele definiții date totalitarismului aducem doar cîteva care, în opinia noastră, cuprind, mai mult ori mai puțin, trăsăturile fundamentale ale acestui sistem. Howard D.Mehinger afirmă că totalitarismul ar putea fi definit simplu ca „un fenomen politic, social și economic în cadrul căruia se urmărește supunerea totală a individului față de stat ”.
V. Turcin susține că „prin totalitarism se înțelege controlul statului asupra tuturor aspectelor principale ale vieții cetățenilor, inclusiv modul lor de gîndire. Statul totalitar stabilește sistemul ideologic unic toți și implimentează, prin forță, în mințile cetățenilor. Persoanele ce nu recuanele ce nu recunosc ideologia de stat sunt supuse pedepselor care, în funcție de măsura devierii și alți factori, variază de la blocarea avansării pe scara ierarhică de serviciu pînă la nimicirea fizică. Drepturile fundamentale ale persoanei- libertatea la asociații, libertatea obținerii și răspîndirii informației, libertatea schimbului de idei și opinii-toate sunt lichidate. Lupta ideilor cedează locul luptei împotriva ideilor pe calea violenței fizice”. Din punctul de vedere al teoriei evoluționiste consideră acelaș autor, constituie o perversiune, degenerare, deoarece un nivel inferior al organizării mutilează și strivește un nivel superior. Socetatea totalitară pierde capacitatea de a se dezvolta în mod normal și se osifică. Aceasta este un impas, „groapa lupului” în calea evoluției [32].
C.S.Gadjiev apreciază sistemul totalitar drept „dominație totală a statului asupra societății, eliminarea deosebirilor dintre stat și societate. Mai mult ca atît, societatea și statul de fapt sunt absorbite de unicul partid dominant. În condițiile sistemului monopartidist are loc contopirea structurilor superioare ale partidului cu acele ale statului. Finalul logic îl constituie transformarea partidului în elementul decisiv al structurii de stat ” [32].
O definiție referitoare la acest fenomen, mai puțin sofisticată și în acelaș timp, destul de amplă prin volumul de informație cuprins cuprins în sine, este dată de istoricul rus I.V.Mazurov. El susține că totalitarismul este un regim terorist, format în baza sistemului monopartidist și sprijinit pe mișcarea social-politică ori religioasă, în condițiile concentrării absolute a puterii în mâinile liderilor săi [46].
Milovan Djilas spune că totalitarismul leninist cel impus de Uniunea Sovietică Europei de Est, „este fără îndoială cea mai completă și plină de succes tiranie a epocii industriale”.
O încercare de a sistematiza și de a lămuri esența totalitarismului a făcut-o C.Fridrich și Z.Brzezinski în lucrarea „Dictatura totalitară și autocrația”. Ei evidențiază șase trăsături caracteristice regimurilor totalitare: ideologie oficială, care penetrează toate sferele vitale ale omului și este susținută de toți cetășenii societății; un singur partid de masă, condus de un lider dictator. Acest partid este organizat după principiul oligarhic, și ca regulă, ori stă deasupra organizării sociale birocratice, oro complet se contopește cu ea; sistem de control terorist-polițienesc; monopolul partidului asupra tuturor mijloacelor de informare în masă; controlul partidului asupra organelor de forță; cîrmuirea centralizată a întregii economii, prin intermediul coordonării birocratice [17].
După R.Linț, un sistem politic poate fi considerat totalitar dacă are următoarele trăsături: un centru unic al puterii care determină pluralismul de opinii și activitatea diferitelor structuri și grupuri ce sunt create de fapt de putere cu scopul evidențierii opoziției și controlului asupra ei; funcționează o singură ideologie, mai mult sau mai puțin intelectual fundamentată, care legiferează activitatea grupului guvernamentsal, a liderului sau a partidului; ideologie pe care se bazează politica ori cu care se manipulează pentru a îndreptăți politica. Sunt determinate limitele peste care orice opinie este calificată drept o erezie supusă pedepsei. Ideologia depășește cadrul fundamentării programelor politice, incluzînd în sine tendința interpretării universale a realității sociale și a omului în particular; partidul și multiplicarea structurilor lui care stimulează activitatea cetățenilor în realizarea funcțiilor politice și sociale. Supușenia pasivă și apatică a aomenilor [25]. “Totalitarismul este un sistem politic extrem de logic, chiar dacă ține de un delir ilogic” – scria Stephane Courtois, autor al lucrării Cartea Neagră a Comunismului. Acesta identifică anumite trăsături comune ale regimurilor totalitare: ideologia (doctrina) oficială, la care se presupune că aderă toți membrii; controlul partidului asupra mijloacelor de producție; monopolul asupra mijloacelor de comunicare; monopolul puterii asupra forțelor armate; teroare polițienească și politică [11].
H. Spiro în lucrarea “Sisteme politice ale democrației” menționează că universalismul este o falsa pretenție de a reface specia umană după propria sa imagine. Și acest autor specifică trăsăturile regimurilor totalitare: participarea forțată, prin care aleșii obțin până la 100% din voturi; desființarea organizațiilor/asociațiilor neoficiale; violența militară și paramilitară; incertitudinea, imprevizibilitatea și insecuritatea normelor, voința personală fiind legea; unicitatea scopului în opoziție cu pluralismul regimurilor constituționale [31].
R. Aron în lucrarea “Democrație și totalitarism”, identifică caracteristicile regimurilor totalitare: un partid are monopolul activității politice; partidul unic este animat de o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută; statul își rezervă monopolul forței și al mijloacelor de convingere; aproape întreaga activitate economică și profesională este controlată de stat; politizarea și transfigurarea ideologică a greșelilor ale indivizilor; dubla teroare: polițienească și ideologică [2]. “Totalitarismul este un sistem politic extrem de logic, chiar dacă ține de un delir ilogic” – scria Stephane Courtois, autor al lucrării Cartea Neagră a Comunismului. Acesta identifică anumite trăsături comune ale regimurilor totalitare: ideologia (doctrina) oficială, la care se presupune că aderă toți membrii; controlul partidului asupra mijloacelor de producție; monopolul asupra mijloacelor de comunicare; monopolul puterii asupra forțelor armate; teroare polițienească și politică [11].
H. Spiro în lucrarea “Sisteme politice ale democrației” menționează că universalismul este o falsa pretenție de a reface specia umană după propria sa imagine. Și acest autor specifică trăsăturile regimurilor totalitare: participarea forțată, prin care aleșii obțin până la 100% din voturi; desființarea organizațiilor/asociațiilor neoficiale; violența militară și paramilitară; incertitudinea, imprevizibilitatea și insecuritatea normelor, voința personală fiind legea; unicitatea scopului în opoziție cu pluralismul regimurilor constituționale [31].
R. Aron în lucrarea “Democrație și totalitarism”, identifică caracteristicile regimurilor totalitare: un partid are monopolul activității politice; partidul unic este animat de o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută; statul își rezervă monopolul forței și al mijloacelor de convingere; aproape întreaga activitate economică și profesională este controlată de stat; politizarea și transfigurarea ideologică a greșelilor ale indivizilor; dubla teroare: polițienească și ideologică [2].
Structura lucrării: Lucrarea Carisma regimurilor totalitare în perioada interbelică este alcătuită din Introducere, trei capăitole divizate în cîte două subcapitole, Concluzii, cuvinte cheie, Bibliografie, anexe.
În Introducere sunt expuse actualitatea temei investigate, scopul și obiectivele, obiectul cercetării, metodele și gradul de investigare a temei.
Primul capitol întitulat Totalitarismul-delimitări conceptuale se referă la noțiunile principale și geneza regimurilor totalitare. Deasemenea sunt enunțate particularitățile liderului politic în regimurile totalitare.
În cel de-al doilea capitol întitulat Carisma totalitară sunt analizate cele două tipuri de carismă politică: carisma totalitară de dreapta și carisma totalitară de stînga.
Capitolul trei Rolul propagandei politice în protejeaea carismei se referă la propaganda politică de dreapta și de stîngă, se fac asemănări cît și deosebiri, determinarea rolul acesteia în evoluția regimurilor totalitare.
În Concluzii sunt stipulate principalele concluzii și recomandări ce rezultă din investigarea subiectului dat.
Cuvintele-cheie.
Carismă, regim totalitar, totalitarism, ideologie, propagandă, GULAG, cultul personalității, nazizm, comunism, perioadă interbelică, soluția finală, holocaust
TOTALITARISMUL – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Totalitarismul – delimitări conceptuale
Noțiunea totalitarism reprezintă un fenomen politic social și economic în cadrul căruia se urmărește supunerea totală a individului față de stat. Totalitarism semnifică controlul statului asupra tuturor aspectelor principale ale vieții cetățenilor inclisiv modul de gîndire. Epitetul totalitar a fost folosit pentru prima dată de B.Mussolini și D.Dgentelli în scopul aprecierii regimului politic care tindea să instituie controlul absolut asupra vieții sociale [5, p. 332].
Deși cu privire la geneza, manifestarea și consecințele „perversiunilor ideologice” ale comunismului, nazismului și fascismului, există o largă diversitate de opinii, unele contradictorii, în explicarea rolului carismei liderilor politici în constituirea și funcționarea acestor regimuri am optat pentru abordarea interdisciplinară a disciplinei psihologie politică. Semnificația teoretică a demersului este determinată de actualitatea subiectului investigat – rolului și importanței carismei în viața politică din toate timpurile și de pe toate continentele alocându-i-se un spațiu distinct în literatura de specialitate
Lucrarea detaliază reperele teoretice de bază ale celor trei „tiranii” despre care vorbea în premieră,în 1938, filosoful și istoricul francez Élie Halèvy: preluarea puterii de către Lenin – 1917, Mussolini – 1922 și respectiv Hitler – 1933, cu accent pe prima și ultima [11,p. 46].
Referitor la ideologiile regimurilor totalitare, experți precum Hannah Arendt [1] sau Raymond Aron [2], au demonstrat că acestea au luat naștere din slăbiciunile societăților liberale moderne. Ele nu au particularități comune numai prin origine, ci și prin dezvoltarea lor paralelă, și complementare și interdependente. Conform opiniei istoricului Serge Moscovici, potrivit căreia dominația carismatică este specifică regimurilor autoritare, totalitare și dictatoriale. Am optat pentru prezentarea „în oglindă” a profilelor celor mai impunători lideri carismatici ai secolului XX: Iosif Visarionovici Djugașvili (Stalin)- URSS și Adolf Hitler Germania. Prezintă interes deosebit reconstituirea metamorfozei marilor dictatori ai secolului XX, de la statutul de „oameni obișnuiți” la cel de prototip biblic al „tatălui”, căruia trebuie să i te supui necondiționat și rolul ce a revenit carismei în acest proces. Am identificat argumente care să susțină existența unei corelații între un sistem politic totalitar și personalitatea creatorului sau conducătorului său. Totodată, am încercat să desprind caracteristicile carismei totalitare definită drept „ răul societăților fără suflet și fără bun simț, bolnave de așteptare și de umilințe, condamnate la explozii pasionale și violente; mase disperate, supuse influenței ideologiilor colectiviste, sub hegemonia atotputernică a unui aparat politico-militar în vârful căruia se află lideri autoritari, cu o carismă paranoică și perversă”[1, p.22]
Nu în ultimul rând, am căutat să explic așa-numita „colegialitate a dictatorilor”, sintagma utilizată recent de un istoric german pentru a explica admirația, paradoxală la prima vedere, pe care Hitler o manifesta față de Stalin, inclusiv după declanșarea războiului, biografii celor doi dictatori relevând în mod repetat faptul că aceștia s-au perceput reciproc, în diferite etape ale carierei politice, drept „modele”.
Carisma mesianică – proprie persoanelor percepute de către un anumit grup ca întrunind calitățile unui mesia (charismă, influență, luptă pentru răsturnarea opresiunii) figură ideală născută din nevoia de idealizare manifestată în perioadele de efervescență socială.
Carisma cezaristă – cezarismul = sistem politic autoritar în care puterea se sprijină sau caută să se sprijine pe popor și armată- carismă pragmatică ce conduce la o căutare acerbă a popularității, pe fondul nemulțumirii produse de degenerarea democrației.
Carisma populistă – carisma este o calitate comunătuturor liderilor populișt – fenomen modern, care se reproduce în forme multiple și contrastante- apelul la o ideologie “transversală”, ce influențează toate straturile sociale.
Carisma totalitară este o carismă de stat caracterizată prin idolatrizarea conducătorului și cultul personalității care sunt inerente nevoii de coeziune a unei societăți aflate în criză. Conducerea carismatică este principiul unificator – “cheia de boltă” a regimului totalitar.
Comunismul și fascismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului-regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități. Rusia este prima țară în care, în octombrie 1917 s-a instaurat regimul comunist. Venirea comuniștilor la putere s-a făcut pe calea unei lovituri de stat. Autoritățile comuniste au considerat că armata, poliția, organele puterii de stat trebuie înlocuite cu altele, devotate noilor autorități, create de acestea și supuse acestora.
În noaptea de 25 octombrie (7 noiembrie) 1917 bolșevicii, conduși de V.Lenin, ptreiau puterea în Rusia. Noul guvern a adoptat două documente: Decretul despre pace și Decretul despre pămînt. Înepe un război civil dezastruos, care a dus la sărăcie și criză de proporții. În aceste condiții se întroduce politica comunismului de război, potrivcit căreia economia de piață este interzisă. După încheerea războiului civil (1918-1920), Lenin promovează noua politică economică (NEP), concepută drept capitalism de stat, dar aceasta a fost abandonată după venirea la putere a lui Stalin. În 1929 odată cu primul cincinal se întroduce planificarea centralizată a economiei, se declară industrializarea și colectivizarea drept sarcini primordiale.
După moartea lui Lenin (1924) se intensifică lupta pentru putere în interiorul partidului bolșevic. Treptat Iosif Stalin îi înlătură de la putere pe principalii rivali politici Troțki, Kamenev, Zinoviev, instaurînd în Uniunea Sovietică un regim totalitar. A fost consolidat monopolul partdidului comunist asupra tuturor sferelor vieții, întreaga societate era supraveghiată cu ajutorul poliției politice.
Prin metode represive, Stalin îi elimina pe adversarii săi de partid și optează pentru construirea socialismului. Statul controlează viața privată a cetățenilor. Au fost arestați, exilați în lagărele de concentrare di Siberia milioane de oameni care își doreau o alternativă a evoluției țării.
Astfel, Stalin a fabricat o serie de procese publice intentate împotriva așa-numiților „sabotori industriali”procesul inginerilor de la minele Șahtî, Donbas. Cele mai mici greșeli, ca întîrzierile, stricăciunile accidentale ale uneltelor, ori erori de calcul, constituiau un pretext pentru condamnarea nefericitului ca dușman al progresului socialist. Astfel constatăm instaurarea dictaturii personale și a cultului personalității lui Stalin. Economia centralizată-comisariatele poporului controlau producerea și repartizarea fiecărei tone de metal, cărbune. Organele de partid tutelau ori înlocuiau administrația de stat. Sistemul administrativ controla orice activitate economică. Păturile sociale marginalizate: țărani orășenizați, muncitori necalificați. Regimul stalinist promova psihologia egalitaristă- în sărăcie dar toți să fim egali. Societatea comunistă era lipsită de posibilitatea de a controla aparatul de stat și de partid. În URSS lipsea separarea puterilor. Drepturile personalității erau înlocuite cu interesele de clasă, interesele birocratice cu cele de partid.
Sistemul stalinist educa oamenii în spiritul urii față de dușmanii poporului. Regimul a format conștiința represivă de masă fiecare dorea cu orice preț să descopere un dușman de clasă.
În regimul comunist era pedepsită originalitatea gîndirii, spiritul de inițiativă, gîndirea creatoare. Deasemenea regimul comunist era un sistem concentraționar și represiv, iar instituția principală- Gulag-Главное Управление Лагерей-Direcția Generală a Lagărelor.
În anul 1919 au fost create primele lagăre de reeducare prin muncă unde erau internați adversarii politici a bolșevicilor din toate categoriile sociale și naționale Acestea erau create în Extremul Orient, Cercul Polar de Nord în care milioane de oameni nevinovați și-au găsit moartea [9, p.63].
În anul 1934 au loc alegerea membrilor Comitetului Central. S.Kirov a acumulat mai multe voturi decît Stalin, iar la 1 decembrie 1934 Kirov este asasinat. Din cei 1966 de deputați ai Congresului-1108 au fost executați în următorii trei ani. Din cei 139 membri ai Comitetului Central doar 40 au rămas în viață. După asasinarea lui Kirov au fost executate încă 114 persoane.
Este împușcatNicolaev-asasinul lui Kirov, și prietenii lui. Are loc arestarea și închiderea tuturor adepților lui Zinoviev și Kamenev(300 persoane). Este organizată deportarea în masă a mii de cetățeni din Leningrad. NKVD-Comisariatul poporului pentru afacerile interne este justiție în sine. Arestările arbitrare și execuțiile sumare au devenit o regulă [25. p.43].
În anii 1936-1939 are loc Marea epurare începutul căreia este o scrisoare secretă trimisă către org. de partid prin care erau informate despre existența unei conspirații secrete. În procesele publice intentate liderilor suspectați ai partidului aceștia fiind supuși unor groaznice torturi fizice, presiuni psihice, își recunoșteau vina pentru crime pe care în realitate nu le-au comis.În anii 1937-1938 – Buharin, Rîkov, Tomski, Socolnikov sunt învinuiți de troțkism, de spionaj în favoarea Germaniei naziste, de conspirație la atentat împotriva lui Stalin; Nicolae Buharin și alți doi colegi ai săi au fost împușcați [25. p. 51].
În mai 1937 s-a anunțat că în cadrul Armatei Roșii există o „conspirație gigantică”. Mareșalul Tuhacevski și încă șapte generali „eroi ai războiului civil” au fost arestați și împușcați;
75 din cei 80 de membri ai Consiliului Militar Suprem au fost executați, 14 din 16 comandanți de armată, 2/3 din 280 de comandanți de divizie au fost schimbați. Jumătate dintre membrii corpului de ofițeri, 35 000 în total au fost ori întemnițați ori împușcați. Ofițerii erau duși la execuție cu camioanele Aproape toate familiile din URSS au suferit pierderea cel puțin a unui membru căzut victimă a terorii. Soția lui M.Kalinin-președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS a fost condamnată la ani grei de pușcărie pe baza unor învinuiri neîntemeiate. Populația URSS este dezorientată. Frica a distrus valorile umane: Singurul țel devenise supraviețuirea, chiar cu prețul trădării 1934-arestate și executate 1mln. de oameni. Pînă în 1937 -17-18 milioane de oameni au fost trimiși în lagăre de muncă- dintre care 10mln. au murit acolo. Pînă în 1939-alte 5-10 mln au fost reprimați dintre care un milion au fost împușcați, 1-2 milioane au murit în lagăre [25, p.52].
Pentru a realiza ideile comunismului Stalin a folosit înfometarea. Pentru a domina în Rusia, bolșevicii trebuie să instaureze „monopolul asupra pâinii”, adică asupra produselor alimentare. Foametea a cuprins regiuni întregi și ca rezultat al politicii bolșevice în agricultură. În anii 1932-33-au suferit de foamete locuitorii regiunilor din Ucraina, Caucazul de Nord, de pe Volga, Don… Pentru adunarea spicelor de grîu după cosit oamenii puteau fi împușcați sau condamnați la 10 ani de închisoare cu confiscarea averii. Numai în cinci luni 1932 au fost condamnați 55mii de oameni; Condamnați la moarte prin împușcare-2,1 mii persoane. Între condamnați au fost foarte multe femei. În 1932-1933-au murit de foame 11 mln oameni [25, p.53].
La sfîrșitul anilor 20 începutul anilor 30 se consolidează stalinismul ca ideologie li sistem politic represiv, în care se formează structurile de stat sovietice. Este lichidat sectorul privat, iar distribuirea produselor alimentare într-o țară înfometată s-a transformat într-o armă a puterii. În politica externă bolșevicii doreau extinderea comunismului în Europa și în lume.
În Germania nazistă, formal, puterea furerului era nelimitată: Hitler era conducătorul singurului partid, era conducător al Reichului, era comandantul suprem al forțelor armate. Totuși, puterea lui era limitată de influiența marelui capital financiar și bancar. În ciuda faptului că propaganda îl prezenta pe Hitler ca pe un lider carismatic și energic, lui de fapt îi displăcea studierea documentelor oficiale multe alte lucruri importante îl interesau puțin sau deloc.
Coloana vertebrală a celui de-al Treilea Reich erau trupele SS. Inițial SS-ul era un corp de elită pentru paza personală a lui Hitler. În 1933 erau 52 000 de colaboratori ai SS-ului, toți fiind animați de o credință oarbă pentru cauza nazistă. O forță de temut era și SA-ul. Hitler a acordat o atenție deosebită propagandei, folosind cu mare iscusință radioul, presa, cinematogarfia, teatrul etc [19, p.22].
Naziștii au aprobat „Decretul pentru protecția poporului și statului”, prin care au lichidat libertășile politice și civile. Puterea guvernului central asupra guvernelor statelor din federație a sporit considerabil. Sute de adversari ai partidului nazist au fost arestați. Totuși, în alegerile din martie 1933, naziștii n-au obținut decît cu 10,8% voturi mai mult decît în cele precedente. În centrul politicii sociale a regimului nazist s-a aflat problema rasială, în special – cea antievreească. La 1 aprilie 1933, pentru prima dată hitleriștii au devastat magazinele evreești. Au fost aprobate legi ce priveau excluderea evreilor din aparatul de stat. În septembrie 1935, la Nurnberg , au fost aprobate legile privind cetățenia germană și cea a protejării sîngelui și onoarei germane. Calvarul evreilor a continuat cu pogromuri, asasinate în masă, deportări în lagăre de concentrare. În noiembrie 1938 profesorii evrei au fost dați afară din învățămînt. În aprilie 1939 naziștii au confiscat toate posesiunile evreilor, iar din 1940 autoritățile au început să-i deporteze pe evrei din anumite regiuni germane. În 1941 evreii au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, iar în ianuarie 1942 conducerea nazistă a dat acordul „soluționării finale” a problemei evreești. Naziștii au construit lagăre ale morții la Auschwitz, Chelmno, Treblinka, Maidanek. Naziștii s-au făcut vinovați de masacrarea a cca 6 milioane de evrei [19, p.24].
Comunismul și fascismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului. Regimul totalitar-comunist în URSS a fost instaurat în rezultatul unei lovituri de stat, iar în Germania, Hitler a fost numit de președintele Hindenburg, cancelar. Ambele regimuri au aplicat dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități.
Totalitarismul conține promisiunea plenitudinii a vieții armonioase și a fericirii. Este adevărat că nu-și ține promisiunea, dar ea rămîne acolo și se poate spune oricînd că data viitoare va fi cea bună și vom fi salvați. Democarția liberală nu conține o promisiune asemănătoare, ea se angajază doar să permită fiecăruia să-și caute el singur fericirea, arnia și plenitudinea. În cel mai bun caz , le asigură cetățenilor liniștea, participarea la conducerea treburilor publice, justiția în relațiile dintre ei și în raporturile cu statul, nu le promite nicidecum mîntuirea. Autonimia corespunde dreptului de căuta singur, nu certitudinea de a găi [32, p.134].
Noțiunea totalitarism reprezintă un fenomen politic social și economic în cadrul căruia se urmărește supunerea totală a individului față de stat. Totalitarism semnifică controlul statului asupra tuturor aspectelor principale ale vieții cetățenilor inclisiv modul de gîndire. Epitetul totalitar a fost folosit pentru prima dată de B.Mussolini și D.Dgentelli în scopul aprecierii regimului politic care tindea să instituie controlul absolut asupra vieții sociale.
Particularitățile liderului politic în regimurile totalitare
Indiscutabil, caracteristicile unui lider politic, neapărat trebuie să corespundă rigorilor politice ale timpului. În cazul regimurilor politice totalitare, liderul politic a construit și creat regimul, care ulterior au fost calificate de către istorici drept criminale.
După moartea lui Lenin (1924) se intensifică lupta pentru putere în interiorul partidului bolșevic. Treptat Iosif Stalin îi înlătură de la putere pe principalii rivali politici Troțki, Kamenev, Zinoviev, instaurînd în Uniunea Sovietică un regim totalitar. A fost consolidat monopolul partdidului comunist asupra tuturor sferelor vieții, întreaga societate era supraveghiată cu ajutorul poliției politice.
Prin metode represive, Stalin îi elimina pe adversarii săi de partid și optează pentru construirea socialismului. Statul controlează viața privată a cetățenilor. Au fost arestați, exilați în lagărele de concentrare di Siberia milioane de oameni care își doreau o alternativă a evoluției țării.
Iosif Stalin (1878-1953) a fost un revoluționar și conducător politic sovietic. Stalin a devenit secretar general al PCUS în 1922, consolidîndu-și pe deplin autoritatea în perioada de represiune cruntă al cărei apogee a fost atins în 1937-1938. Stalin a fost un conducător despotic, care mai mult ca orice individ a modelat trăsăturile regimului communist sovietic și a direcționat Europa după cel de-al Doilea Război Mondial [26, p. 74].
Numele de familie adevărat a lui Stalin era Djugașvili. Născut în orașul Gori din Georgia în familia unui cizmar și a unei casnice. Din cei trei copii ai familiei Djugașvili, este singurul care a supraviețuit. Studiile le-a făcut initial la școala bisericească din orașul natal. A fost elev îrguincios cîștigînd în anul 1894 o bursă la Seminarul Teologic di Tbilisi. Părea că cu adevărat împărtășește religia creștin-ortodoxă, însă în curînd a aderat la una din mișcările radicale, a început să citească lucrările lui Karl Marx și Fridrih Enghels și alte lucrări interzise. Drept consecință a renunțat la studiile religioase, a rupt crucea de la gît, astfel fiind exmatriculat. Este captivat de mișcarea revoluționară din Rusia, este contra monarhiei. O anumită perioadă de timp a realizat o activitate propagandistică clandestine, răspîndea ideologia Marxistă. În anul 1902 este aresat de poliția imperial, pentru că a oragnizat manifestări de protest. În anul 1903 Stalin este exilat în Siberia de unde revine în Georgia peste un an de zile [38, p.22].
Când Partidul Social Democratic Muncitoresc Rus (PSDMR) s-a împărțit in Menșevici și Bolșevici in 1903, Stalin a fost atras de militanții Bolșevici conduși de Vladimir Lenin. In Georgia,menșevicii se bucurau de autoritate. Stalin se bucura de reputație și apreciat pentru fidelitate față de Lenin. Se întîlnește pentru prima dată cu „marele conducător” în anul 1905, la o conferință care se desfășura în Finlanda [38, p.23
În rezultatul activității revoluționare ilegale urmează un alt arest, în anul 1908, după care de mai multe ori este arestat și exilat. Pentru duritatea și rezistența de care dădea dovadă fusese numit de către camarazii deluptă și de idei „omul de oțel”. Lenin l-a observat și a contribuit la accederea lui Stalin la putere în cadrul Comitetului Central al Partidului bolșevic. La insistența lui Lenin, Stalin elborează o lucrare cu titlul sugestiv Marxismul și Întrebarea Națională, însă înainte ca aceasta să fie editată, este din nou arestat și trimis în Siberia [38, p. 24].
După răsturnarea monarhiei ruse în februarie 1917, Stalin este eliberat din exil, revine la Petrogard, devine membru al birului CC al PC(b)din Rusia și va conduce redacția ziarului Pravda (Adevărul). În cadrul CC al PC(b)din Rusia, Stalin era responsabil de problemele naționale, care devine crucială în perioada popliticii expansioniste a statului sovietic [38, p.25].
Stalin s-a manifestat în anii Războiului Civil (1918-1920) împotriva armatei albgardiste, iar în luarea de decizii s-a confruntat cu Lev Troțki, care ulterior va culmina în epurarea partidului comunist.
După moartea primei soții, Stalin se căsătorește cu fiica prietenilor săi Svetlana Aliluieva, care se va sinucide mai tîrziu din cauza asprimii și durității pe care-o manifesta Stalin față de ea și fașă de feciorul din prima căsătorie – Iacob. Stalin a tins spre putere, în anul 1922 ocupă una din cele mai importante funcții cum ar fi secretar al PC. Însă Lenin nemulțumit de comportamentul agresiv a lui Stalin îl demască în așa numitul Testament, ultimul articol al „Marelui conducător”. Conținutul acestuia este pe de-a dreptul contra lui Stalin, în care comuniștii sunt avertizațide pericolul pe care-l reprezintă acesta pentru stat și regim. În Testament, Lenin exprima îndoiala, față de Stalin, este învinuit de abuz de putere, de agresivitate și brutalism Stalin este uuiltimul care l-a vizitat, șu după cum afirmă unii istorici, acesta a modficat din conținut, astfel încît la funeraliile lui Lenin este citit Testamentul redactat. După moartea lui Lenin (1924) se intensifică lupta pentru putere în interiorul partidului bolșevic. Treptat Iosif Stalin îi înlătură de la putere pe principalii rivali politici Troțki, Kamenev, Zinoviev, instaurînd în Uniunea Sovietică un regim totalitar. A fost consolidat monopolul partdidului comunist asupra tuturor sferelor vieții, întreaga societate era supraveghiată cu ajutorul poliției politice [26, p.34].
Prin metode represive, Stalin îi elimina pe adversarii săi de partid și optează pentru construirea socialismului. Statul controlează viața privată a cetățenilor. Au fost arestați, exilați în lagărele de concentrare di Siberia milioane de oameni care își doreau o alternativă a evoluției țării. Decapitarea Armatei Roșii a lăsat URSS vulnerabilă invaziei hitleriste în anul 1941 [9].
Încă din anii douăzeci ai secolului XX, Germania încearcă să se apropie de URSS, izolată și ea din cauza regimului comunist și la fel de ostilă Conferinței de la Paris. Colaborarea dintre cele două state va duce la semnarea Tratatului de la Rapallo în anul 1922, conform căreia Germania primea permisiunea să-și instruiască soldații pe teritoriul sovietic. Va exista colaborare și mai tîrziu, între Hitler și Stalin, care era dispus să îi dea lui Stalin o serie de teritorii în schimbul neutralității față de conflictul pe care Germania vroia să-l declanșeze împotriva Poloniei. Pus în situația să aleagă între propunerea făcută de Hitler și cea a Franței și Marii Britanii, care consta în apărarea Poloniei fără nici o recompensă teritorială. Conducătorul sovietic a ales varinata propusă de Hitler [19, p.33].
La 23 august 1939 Germania și URSS au semnat la Moscova un pact de neagresiune, numit Molotov-Ribbentrop, după numele miniștrilor de externe al acestor două țări. Pe lîngă angajamentele de neagresiune ale celor două state, a fost semnat și un protocol adițional secret, nepublicat atunci, de împărțire a sferelor de influență în Europa. Este vorba de Finlanda, polonia, Țările Baltice, România-articolul trei al protocolului adțional secret se referea la Basarabia. Astfel Geramnia a primit undă verde pentru a declanșa cel de-al Doilea Război Monsial [28, p.50].
In 1950 Stalin era bolnav atât fizic cat și psihic și absentează mult de la lucrările guvernului de la Kremlin. Subalternilor lui Stalin le era frica sa nu cada victima paranoiei crescânde. In ianuarie 1953 Stalin ordona arestarea unor doctori din Kremlin pentru ca ar fi încercat uciderea oficialilor sovieți. Pe când un nou val de teroare părea iminent Stalin moare datorita unei congestii cerebrale in martie. In încercarea de a repara anumite abuzuri urmașii lui Stalin au acționat rapid și eficient. Nikita Khrushchev, care la înlocuit pe Stalin la putere a denunțat metodele de conducere si teoriile politice ale lui Stalin intr-un discurs ținut in cadrul celui de al 20 – lea Congres al Partidului din 1956 [11, p. 89].
Dacă crimele în masa care au mobilizat cu precădere atenția opiniei publice și a cercetătorilor sunt cele comise de naziști. Iar asta pe drept cuvînt, prin amploarea: 25 de milioane de victime pentru civili și ferocitatea lor, incendierea unor sate întregi, prin caracterul apparent irrațional, cum ar fi asasinarea în masa a evreilor și țiganilor, prin latura lor industrial ansamblului deportare-cameră de gazare-ardere, aceste crime au depășit omenescul, și par cu atît mai grave cu cît au fost înfăptuite de indivizi ce aparțin unui popor “civilizat”
Dacă pot fi comparate crimele comuniste cu cele naziste atît prin amploarea lor, cît și prin ferocitate, anumiți observatori consideră că această comparație se oprește aici: nazismul distingîndu-se de communism prin două elemente esențiale-caracterul rasist al crimei și metoda industrial.
Or, asasinatul industrial, a cărei expresie emblematică a devenit lagărul de la Auschwitz, chiar dacă șochează și este extraordinar de, el nu acoperă decît o parte a realității: sistemul gazare-ardere a fost inventat pentru a extermina mai întîi peste 700 000 de germani arieni (bolnavi psihic și bătrîni) din toamna anului 1941. Camerele de gazare au început să funcționeze pentru evrei la începutul anului 1942. Pînă atunci naziștii masacraseră cu revolverul, cu pușca și cu mitraliera, precum și înfometare, frig și boală, adică toate metodele practicate de două decenii de comuniștii sovietici. Toți evreii din fosta Uniune Sovietică au fost exterminați de naziști prin aceste metode, care chiar dacă au fost “artizanate”, nu au fost mai puțin ucigașe [12, p.86].
Folosirea camerei de gazare pentru exterminarea sistematică a evreilor și țiganilor începînd cu 1942 nu are echivalent în istorie. Dar, în opinia unor autori, nu numai ea face parte din acest genocide. Crimele lui Hitler, după caracterul lor rasist și în mod special prin uciderea evreilor, sunt faptele unui bolnav mintal și nu au nici o justificare rațioinală.
Dimpotrivă crimele comise de Lenin, Troțki, Stalin și ceilalți corespund ideii de luptă politică pentru instaurarea și apărarea uni societăți mai drepte, lupta împotriva “dușmanilor poporului” și a “contrarevoluționarilor” ar fi fost legitimă și justificată prin lupta împotriva nazizmului.
Antisemitismul, ultranaționașlismul și ura bolșevismului au fost importante pentru Hitler și strîns legate între ele. Pe de altă parte, Hitler a avut mai întîi ca obiectiv debarasarea Germaniei de evrei, dar nu neapărat exterminarea lor. Abia în iunie 1941 a început masacrul systematic de așa numitle einsatzgruppen, iar în decembrie Hitler a dat ordinal soluției finale.
Cît despre bolșevici, deși au pretins încă din primele săptămîni cînd au preluat puterea că teroarea nu a fost o acțiune preventive și de ajutorare împotriva reacțiunii burgheze, ei au proclamat începînd cu anul 1916 necesitatea exterminării clasei burgheze, cee ace au și pus în imeiat în parctică, termenul burghezie avînd în curînd sensul de de asamblu al celor care nu le acceptă politica.
Eroarea metodologică: condamnarea crimelor groaznice ale nazismului nu scutește de la o analiză a mecanismului intern care a dus la crimă, în funcție de valorile călăilor. Plecînd tot de la o filosofie tot atît de materialistă ca și a naziștilor comuniștii au acționat în numele acelorași valori antidemocartice, antimorale și antiumane. Pare aberrant că, în urma înfrîngerii din noiembrie 1918 și a mișcărilor revoluționare din 1919, Hitler a tras concluzia că Germania este victim unui complot al “iudeo-bolșevismului”. Însă gîndirea lui Stalin nu a fost oare la fel de aberantă atunci cînd, confruntat cu eșecul etatizării economice, el vedea în asta în primul rind complotul “chiaburilor” – îm privința cărora dă un decret prin care clasa culacilor trebuia exterminate, apoi complotul “bandiților hitleristo-troțchiști”, care justifică Marea Teroare?
Aceste două sisteme de gîndire și de putere, nazist și communist, plasau în centrul viziunii lor asupra lumii imaginea “dușmanului”. Un dușman care nu avea nimic de-a face cu adversarul politic traditional: un duțman absolut, ireductibil,care trebuie exterminate pentru a supraviețui. La Hitler, acest dușman este iudeo-bolșevicul, care, după lichidarea comuniștilor în1933-1934, va devein numai evreul. Pentru Lenin și succesorii săi, acesta este capitalistul sau chiaburul.
După 55 de ani de la înfrîngerea și dispariția lui Hitler, crimele nazizmului continua să bîntuie Europa și lumea întreagă. La nouă ani după căderea comunismului la Moscova, cînd un milliard continua să trăiască sub acest tip de regim, crimele comunismului par a fi căzute într-o pubelă a istoriei.
Mișcarea comunistă care a preluat puterea în 1917, amurit în 1991, dar comuniștii sunt prezenți în continuare, reconvertiți în sociodemocrați, socioliberali, sau ultranaționaliști. Nu a început nici un process juridic serios pentru condamnarea călăilor Veaceslav Molotov, brațul drept a lui Stalin și responsabil personal pentru sutele de mii de assassinate, a murt liniștit în patul său în 1986, la vîrsta de 96 de ani. Nichita S.Hrușciov prezentat ca denunțătorul lui Stalin, a fost sub ordinele acestuia călăul Ucrainei, fiind însărcinat în 1938 cu Marea Teroare, soldată cu peste 100 000 de arestări și execuții. Înregistrîndu-se numai trei supraveghetori din 200 de membri ai Comitetului Central a Partidului Comunist din Ucraina, a atacat apoi naționaliștii ucraineni, ale căror grupuri de partizani au fost exterminate la începutul anilor 50 [25, p. 98].
Așa cum a arătat Alain Besanqon în cartea Răul secolului, hipermneziei crimelor nazizmului îi corespunde o amnezie a crimelor communiste. Fără îndoială, trebuie văzut în aceasta efectul presiunii persistente a comunismului din fosta Uniune Sovietică, din Europa de Est, din China și chiar din conducerea franceză.
Liniștea democratică a europenilor occidental, prosperitatea economică și bunăstarea social au fost plătite direct prin abandonarea lui Stalin a unei părți a Europei. Reunificarea pec ale de înfăptuire a vastei arii culturale și a civilizației care a fost cîndva Europa, de la Atlantic la Ural, înainte de 1917 nu se va putea face decît dacă recunoașterem imensa tragedie trăită de Europa de Est.
Pentru aceasta, este necesar curajul intellectual, moral și politic de a privy în față crimele comunismului și nazizmului. Adolf Hitler și Iosif Visarionovici Stalin sunt cei cărora le datorăm cuvântul „totalitar”. Pe parcursul celor 12 și respectiv 29 de ani de putere, ambii dictatori au ucis milioane de oameni și au terorizat sute de milioane, recurgând la o represiune internă feroce. Preluarea puterii de către liderii totalitari aleși drept studiu de caz s-a datorat, în bună măsură, carismei deținute. Acționând cu abilitate în direcția preluării controlului total, aceștia s-au folosit de propagandă, duplicitate și teroare, pentru a convinge, seduce și domina masele de remarcat circumstanțele similare ale genezei regimurilor: situațiile de criză economică și politică și lipsa unor perspective. Ambii dictatori și-au construit și justificat ascensiunea prin valorificarea magistrală a imaginii “salvatorului”, a “omului providențial”, reușind să “contamineze” masele, să le anuleze incertitudinile și insufle siguranță, să le indice o cale de urmat, să le garanteze un viitor mai bun.
Concepțiile lui Hitler și Stalin (exprimate în Mein Kampf sau cuvântările “marelui” Stalin) au devenit adevărate instrumente ale cunoașterii și “literă de lege” pentru toți adepții fermitatea propagandei de partid a amplificat carisma celor doi lideri, prin creșterea dependenței și obedienței mulțimilor față de conducător cu timpul, atât Hitler, cât și Stalin, au devenit “conducătorul suprem”, infailibil, unicul în măsură să stabilească țelurile poporului. Ei au dobândit supunerea necondiționată a adepților apelând la un instrumentar variat, care a inclus limbajul profetic, demagogia, populismul, controlul total, clamarea dependenței reciproce mase – lider și nu în ultimul rând, teroarea psihologică și politică Astfel, în cazul regimurilor politice totalitare, liderul politic a construit și creat regimul, care ulterior au fost calificate de către istorici drept criminale. Adolf Hitler și Iosif Visarionovici Stalin sunt cei cărora le datorăm cuvântul „totalitar”.Pe parcursul celor 12 și respectiv 29 de ani de putere, ambii dictatori au ucis milioane de oameni și au terorizat sute de milioane, recurgând la o represiune internă feroce. Preluarea puterii de către liderii totalitari aleși drept studiu de caz s-a datorat, în bună măsură, carismei deținute acționând cu abilitate în direcția preluării controlului total, aceștia s-au folosit de propagandă, duplicitate și teroare, pentru a convinge, seduce și domina masele. De remarcat circumstanțele similare ale genezei regimurilor: situațiile de criză economică și politică și lipsa unor perspective. Ambii dictatori și-au construit și justificat ascensiunea prin valorificarea magistrală a imaginii “salvatorului”, a “omului providențial”, reușind să “contamineze” masele, să le anuleze incertitudinile și insufle siguranță, să le indice o cale de urmat, să le garanteze un viitor mai bun.
Astfel, concepțiile lui Hitler și Stalin au devenit adevărate instrumente ale cunoașterii și “literă de lege” pentru toți adepții fermitatea propagandei de partid a amplificat carisma celor doi lideri, prin creșterea dependenței și obedienței mulțimilor față de conducător. Cu timpul, atât Hitler, cât și Stalin, au devenit “conducătorul suprem”, infailibil, unicul în măsură să stabilească țelurile poporului. Ei au dobândit supunerea necondiționată a adepților apelând la un instrumentar variat, care a inclus limbajul profetic, demagogia, populismul, controlul total, clamarea dependenței reciproce mase – lider și nu în ultimul rând, teroarea psihologică și politică.
CARISMA TOTALITARĂ
II.1 Carisma totalitară de dreapta
Conducerea carismatică este principiul unificator – “cheia de boltă” a regimurilor totalitare. Carisma totalitară este o carismă de stat caracterizată prin idolatrizarea conducătorului și cultul personalității care sunt inerente nevoii de coeziune a unei societăți aflate în criză. Fascismul și comunismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului-regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități.
“Personalitatea lui Hitler a jucat un rol fundamental în această tragedie. Fără el, fără geniul său politic orientat spre rău, totul ar fi fost altfel” – este afirmația istoricului Francois Furet despre liderul nazist Hitler. Acesta identifică circumstanțele necesare în apariția și manifestarea unei dictaturi de tip totalitar: context favorizant pentru apariția unui conducător carismatic; despăgubirile de război percepute drept excesive, dublate de rănirea sentimentelor patriotice ale unui popor naționalist, apariția unui lider politic care a promis schimbări radicale a alimentat speranța într-un viitor mai bun, prin manifestul politic – “Mein Kampf”, menit să reaprindă flacăra mândriei rănite, a canalizat frustrările și temerile germanilor către grupuri din interiorul/afara granițelor, fabricând “țapi ispășitori”, promovarea unei imagini de “salvator al națiunii”, continuator al unei glorioase tradiții de figuri emblematice precum au fost Otto von Bismark și Wilhelm al II-lea etc [9, p.125].
Succesul nazismului poate fi atribuit și carismei liderului, șansele accederii în demnitatea supremă au fost favorizate de existența unei minorități consistente, aflate în căutarea unei figuri paterne, care să îi satisfacă necesitățile în plan afectiv, a ajuns la putere în anul 1933, prin alegeri libere, datorită unui mesaj convingător, carismei și magnetismului personal, extrem de atent și minuțios în elaborarea retoricii, recurgând la ore de exerciții în fața oglinzi și analiza fotografiilor din timpul discursurilor și înregistrărilor sonore. Odată cu construirea “mitului Hitler”, acțiunile Fuhrerului au fost asemuite în mentalul colectiv cu cele ale unui monarh medieval, simbolizând unitatea națională și generând loialitate.
Cum a ajuns Hitle la putere în Germania. În anul 1923, A.Hitler încearcă cu ajutorul SA să pună mîna pe putere prin organizarea la Munhen a unui putci. Putciul eșuiază. Hitler este arestat. În anul 1925 Hindenburg devine președinte din partea dreptei. Către anul 1929 situația politică din Germania este îngrijorătoare. Partidul național-german dispune de un adevărat imperiu de presă și de o puternică organizație paramilitară „Stahlhelm-Căștile de oțel”. Partidul nazist are în continuare numeroși aderenți și se sprijină pe formațiuni de luptă SA și SS. Hindenburg nu este o persoană cu adevărat de încredere. Armata nu răspunde în fața cancelarilor și a rămas în întregime fidelă veciului regim. Fragilitatea Germaniei atestată către anul 1929 are explicații prin criza economică mondială impactul căreia este destul de grav: Repatrierea capitalului american a dus la falimentul băncilor, scade exportul, rata șomajului atinge cote îngrijorătoare. În condițiile create comuniștii și național-socialiștii obțin succese electorale. Republica Germană devine neguvernabilă. Astfel, la 30 ianuarie 1933 Hindenburg sub presiunea marilor magnați îl numește pe Hitler cancelar. Acesta este momentul decesului Republicii de la Weimar. La 1 august 1934 moare președintele Hindenburg. Prin Decretul din 2 august 1934-funcția de cancelar al Reichului și președinția au fost unificate. Hitler și-a asigurat puteri depline – Fiuhrer și cancelar. Iar la 19 august 1934 – 89,9% din electori printr-un referendum-acceptă cumulul de funcții. Venirea naziștilor la putere a coincis cu depășirea crizei economice, succes atribuit lui Hitler pe nedtrept [33, p.98].
Pentru asigurarea unui suport politic Hitler întreprinde acțiuni în impunerea monopolulului unui singur partid – cel nazist. Astfel, crește numărul membrilor partidului nazist, care în anul 1933 număra 1,6 mln. membri, iar către anul 1939 acesta atinge cifra de 6 mln. Economia națională a fost trecută pe picior de război. În perioada 1933-1939 cheltuelile militare au sporit de 10 ori. În Martie 1935 a fost întrodus serviciul militar obligator – încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului de la Versailles. Hitler militarizează zona Renană [33, p.100].
Unitățile SS-Schutzstaffel constituie eșalonul de protecție a lui Hitler. 1924 la ieșirea din închisoare, Hitler hotărîse să formeze o mică trupă de bărbați devotați pînă la fanatism persoanei sale. Rolul SS este dublu-să participe alături de SA la procesul de intimidare care-i va permite lui Hitler să vină la putere și să rezolve conflictele care apar în interiorul partidului. Din acest moment se poate vorbi despre instaurarea „Statului SS”. Uniforma –cămașă și o șapcă cafeniu închis. Principala funcție să asigure serviciul de ordine în timpul întrunirilor mișcării. În anul 1930 – SA devin o adevărată armată și vor juca un rol de prim plan în cucerirea puterii de către naziști. În anul 1931 ele sunt conduse de căpitanul Rohm și îndeplinesc diferite sarcini legate de propagandă. Prezența trupelor SS în Germania creează o atmosferă apăsătoare de intimidare care în anul 1934 numără 400 000 oameni . În timpul operațiunii “Noaptea cuțitelor lungi” Rohm manifestă putere. De atunci SA nu mai joacă decît un rol secundar [15, p.44].
Din acest moment se poate vorbi despre instaurarea „Statului SS” bazat pe Indocrinare, Ideologie rasistă, Inculcă idealul supraomului, Dispreț absolut față de existența ființelor umane. Desemnarea lui Hitler în funcția de Cancelar nu a deschis imediat o nouă eră în politica externă a Germaniei. Postul de ministru de externe fiind ocupat în continuare de Constantin von Neurath, un naționalist conservator, fapt care sugera mai degrabă continuitatea decât schimbare. O astfel de percepție publică îi convenea lui Hitler. În plus, prioritatea o reprezenta consolidarea dictaturii pe plan intern. În consecință, în primii ani ai politicii externe naziste, obiectivele urmărite de Hitler se limitau la cultivarea prieteniei cu Marea Britania și Italia, pentru a evita izolarea Germaniei și slăbirea puterii și influenții Franței [33, p. 101].
Hitler a fost ajutat de schimbarea situației internaționale, care se producea în favoarea Germaniei. Invazia japoneză asupra Manciuriei din 1931 nu numai că subliniase ineficiența Ligii Națiunilor, dar puse în lumină și delema cu care se confrunta Anglia. Gravitatea crizei economice adâncise izolarea Statelor Unite, în Franța, efectele acesteia, avea să contribuie la destabilizarea sistemului politic, contribuind astfel la lipsa unei abordări eficiente a afacerilor externe.
Nevoia de precauție în această primă fază a politicii externe naziste a fost exploatată constructiv. Retragerea Germaniei de la Conferința pentru dezarmare și din Liga Națiunilor în 1933, ca urmare a refuzului Franței de a accepta principiul parității în ceea ce privește forțele armate terestre. În acest fel, s-a ajuns să se creadă că partenerul lipsit de moderație era Franța, în vreme ce Hitler a reușit să-și câștige simpația Marii Britaniei și Italiei. Profituri similare s-au obținut în urma semnării neașteptate a pactului de neagresiune cu Polonia pe o perioadă de 10 ani, document semnat în ianuarie 1934. Semnificația pactului se extindea dincolo de simpla propagandă, reușise ră rupă sistemul de alianțe al Franței în Europa de Est și în scurt timp avea să asigure Germaniei flangul de răsărit [15, p.46].
Astfel de succese nu au adus la nici un acord oficial cu Marea Britanie și Italia în cursul anului 1934. deși Anglia manifesta o mare simpatie față de cererile revezioniste ale Germaniei, aceasta nu echivala cu o înțelegere militară sau strategică. La fel, o alianță cu Italia era la fel de imposibilă. Încercarea de lovitură de stat a naziștelor austrieci din iulie 1934 s-a bucurat numai de suportul moral al Berlinului, dar a genirat tremiterea a 40.000 de soldați la frontiera austro-italian, care considera Austria un stat-tampon util, de preferat sub influența sa. Acest incident era un semn clar al limitelor puterii naziste din acea vreme.
La sfârșitul lui 1934, Hitler își asigura poziția în interiorul țării, iar economia cunoștea un proces rapid de revitalizare. Prestigiul său a crescut și mai mult în ianuarie 1935, când regiunea Saar, care fusese sub controlul Ligii Națiunilor, a votat cu ocazia unui plebiscit liber și corect reântoarcerea la conducerea exercitată de Germania. Oricum dacă Hitler urma să slăbească lanțurile Versailles-ului în mod unilateral, părea că va avea pretenția acordării unei puteri militare sporite față de prevederile tratatului. Fapt că într-o perioadă de numai doi ani tratatul de la Versailles ajunsese ineficient, iar balanța puterii pe continent se schimbase în favoarea Germaniei. Eșirea din Liga Națiunilor și încălcarea tot mai mult a prevederilor tratatului de la Versailles, dar și incapacitatea Franței și a Marii Britaniei de a soluționa problema legate de cerințele revizioniste ale Germaniei, a paralizat și a dus dreptat la necesitatea înlocuirii prevederilor tratatului de la Versailles cu un nou tratat colectiv. Însă acest lucru nu sa întâmplat, atât franța cât și Marea Britania au căutat să se apropie de Germania prin închierea unor tratate bilaterale, încercând să pună sub controlul său înarmarea Germaniei. Acesta de fapt a dus la paralizarea Ligii Națiunilor și tot înacelași timp a dus și mai mult la întărirea Germaniei [12, p. 62].
Primul pas important făcut de Hitler a fost ocuparea și militarizarea zonei renane, care era cunoscut ca un important centru industrial cu bogate zăcăminte de cărbune. De fapt, militarizarea zonei renane deschidea calea Germaniei spre o nouă expansiune, cea economică în Europa și în lume. Crește tot mai mult necesitatea găsirii unei noi piețe de desfacere, dar în același timp crește și necesitatea găsirii unor noi surse de materie primă, atât de importante pentru Germania.
Un partener de breaslă important devine Italia fascistă, Mussolini tot mai mult vede în Germania un partener de încredere pentru realizarea planurilor sale de a crea un nou imperiu în bazinul Mării Mediterane. Ajutorul primit în timpul războiului cu Etiopia dar și susținerea politică a a dus până la urmă la închierea unui tratat dintre Hitler și Musolini de apropiere și ajutor, fiind alepit și un protocol secret prin care Germania și Italia împart Europa în sferele sale de influență [4, 13].
Intervenția în războiul civil din Spania de fapt a fost un poligon pentru Germania în pregătirea cadrelor specializate ale armatei dar în același timp testarea noilor tipuri de arme.
Găsirea unor parteneri viabili cu aceleași interese ca și Germania a dus la apropierea Germaniei și a Japoniei. Încheerea unui tratat dintre aceste două state de fapt a dus la crearea unui nou bloc agresiv în lume și formarea axei Berlin-Roma-Tochio.
Succesul nazismului poate fi atribuit și carismei liderului, șansele accederii în demnitatea supremă au fost favorizate de existența unei minorități consistente, aflate în căutarea unei figuri paterne, care să îi satisfacă necesitățile în plan afectiv, a ajuns la putere în anul 1933, prin alegeri libere, datorită unui mesaj convingător, carismei și magnetismului personal, extrem de atent și minuțios în elaborarea retoricii, recurgând la ore de exerciții în fața oglinzi și analiza fotografiilor din timpul discursurilor și înregistrărilor sonore. Odată cu construirea “mitului Hitler”, acțiunile Fuhrerului au fost asemuite în mentalul colectiv cu cele ale unui monarh medieval, simbolizând unitatea națională și generând loialitate [14, p. 22].
Astfel, carisma totalitară este o carismă de stat caracterizată prin idolatrizarea conducătorului și cultul personalității care sunt inerente nevoii de coeziune a unei societăți aflate în criză. Fascismul și comunismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului-regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități.
II.2 Carisma totalitară de stînga
Carisma totalitară este o carismă de stat caracterizată prin idolatrizarea conducătorului și cultul personalității care sunt inerente nevoii de coeziune a unei societăți aflate în criză. Conducerea carismatică este principiul unificator – “cheia de boltă” a regimului totalitar.
Comunismul și fascismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului-regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități. Rusia este prima țară în care, în octombrie 1917 s-a instaurat regimul comunist. Venirea comuniștilor la putere s-a făcut pe calea unei lovituri de stat. Autoritățile comuniste au considerat că armata, poliția, organele puterii de stat trebuie înlocuite cu altele, devotate noilor autorități, create de acestea și supuse acestora.
“Ideile sunt mai puternice decat puștile. Daca nu îi lăsăm pe inamicii noștri să aibă puști, de ce să-i lăsăm să aibă idei?” – Stalin. Indiscutabil, Stalin a consolidat și consumat ceea ce lideri politici precum Lenin sau Troțki au început, devenind un al doilea mare simbol al răului în secolul XX , la paritate cu Hitler [10, p.47].
Felul în care a guvernat, a făcut ca un sfert din Rusia să devină închisoare, iar restul cazarmă. În Stalin „s-au împletit absurdul criminal Caligula cu rafinamentul lui Borgia și cu brutalitatea țarului Ivan cel Groaznic” [26, p.99].
Cazul Stalin este unic nu doar prin consecințele fără precedent ale politicii sale, ci și prin succesul de a le ascunde și crea impresia opusă, a unui binefăcător luminat al poporului său. Nici unul din ceilalți mari tirani ai secolului nu a dovedit o astfel de capacitate de disimulare, care a făcut ca în timpul vieții să se bucure de o bună reputație printre politicienii occidentali. Personalitatea sa a fost într-o deplină consonanță cu trăsăturile sistemului totalitar, cultul personalității, creat după consolidarea puterii, a reușit să multiplice atributele personalității carismatice. Liderul sovietic și-a întărit carisma pe măsură ce percepția sa în rândul maselor s-a transformat, sub impactul propagandei politice, în cea a unui lider omnipotent, omniscient, supranatural.
Nimeni nu isi imaginase vreodatat ca orasul Gori va deveni celebru in secolul XX datorita unui caucazian, ce va vedea lumina soarelui la 6 decembrie 1878, si unde a locuit timp de 17 ani. Iosif Visarionovici Djugasvili traia intro saracie lucida impreuna cu mama sa si tatal sau. Soso nu a pastrat o amintire prea frumoasa despre acest tata betiv. Insa apare intrebarea daca acesta era intradevar tatal lui, Visarion. Nepoata lui Stalin ,Nadejda afirma ca tatal cel mai plauzibil este probabil contele Iakov Egnatasvili. Keke facuse menajul in casa aceia si ar fi avut o aventura amoroasa cu acesta. Dovadă, spun istoricii este ca cind ar fi ajuns la putere la adus la Kremlin pe fratele sau de lapte Alexandru Iakovlevici. La 8 ani Soso intrase la seminarul religios din Gori. Îi suprindea pe profesori cu memoria sa extraordinara însa rugăciunile si practicile de cult îl plictiseau enorm.A învățat repede să ascundă ceea ce gândea și simtea cu adevarat. Cînd își atingea un scop mereu făcea piruete mărturisește prietenul său de atunci Piotr Kapanatze. A suferit în școală din cauza inegalităților sociale și aerul superior al aristocraților, de aceea încerca mereu să se impună. Era un copil cu sănătate șubredă. La marcat profund bătăile tatălui său bețiv. Cărțile erau prietenii lui Iosfi, avea un abonament la biblioteca de unde lua cărți ce nu erau permise din cauza aceasta fiind foarte des pedepsit cu carcere lungi. Scria versuri în georgiană. Formează cu alți studenți un cerc clandestin de tineri socialiști. În 1899 Iosif iși incepe viața de fugar. Întors in Tiflis în 1904, Koba a reluat vechile preocupări coordonînd acțiunile în 3 orașe cheie: Tiflis, Baku, Batum. La influențat foarte mult lucrarea lui Lenin scrisă în 1902 Cei de facut?, il admira foarte mult pe acesta, dorins să fie un „al doilea Lenin” sau un „Lenin al Caucazului”. In rapoartele jandarmeriei de atunci figura ca fiind în fruntea Partidului Muncitoresc social-democrat georgian. Revolutia din 1905 luase in Caucaz forme violente insa Koba si camarazii sai erau mai mult preocupați de lupta dintre fracțiuni decît de revoluție. În decembrie 1905 a avut loc prima întîlnire istorica dintre Lenin și cel ce avea sa fie Stalin. In Tamerfors, un oraș finlandez, insa care la dezamagit pe Stalin dupa cum afirma chiar el :”Mare mia fost dezamagirea cind am vazut un om dintre cei mai obișnuiți, mic de statură, care nu se remarca prin nimi de restul muritorilor”. .În 1906 se căsătorește cu Ekaterina Semionovna Șvanidtze. Soția sa era foarte bșînăa și afectiăa cu el, ce la ajutat foarte mult acesta fiind mereu prin inchisori și in fuga ,cei ce il vizitate pe Stalin erau uimiti de curațenia ideală a camerei jalnice in care traiau. In 1907 aduce pe lume primul fiu Iakov iar 17 luni mai tirziu moare de tifos, ea a fost marea dragoste a lui Stalin.Din 1899 el și-a completat singur educația politică, astfel a devenit un marxist erudit. Urmează o perioadă în care a fost de mai multe ori închis. In 1912 în urma unei legături amoroase i se naște un fiu – Konstantin. Avea un simț al umorului foarte dezvoltat și îi plăcea să facă curte femeilor. Călătorind fără acte în regulă a juns la Cracovia pentru a participa la reuninea membrilor Comitetului Central. Avea de gînd să se întoarcă în Sankt – Petersburg și să dirijeze activitatea unui mic grup de bolșevici. Lenin găsea în acest Koba care treptat se transforma in Stalin un om care deși era unul din șefii naționali, gîndea că și el în acest domeniu. în 1913 pleacă la Viena unde îl întîlnește pe Trotki care îi era antipatic de la început. Aici Stalin a facut un studiu despre problema naționalităților, studiu ce a fost apreciat de Lenin, Stalin sa intoarce la Sankt Petersburg insa a fost arestat si judecat. Lenin supărat de situație, încearcă să-l ajute, dar fără rezultat, cu atît mai mult că singur a fost exilat intr-o regiune în Siberia de Nord [26, p.102].
Tinerețea Stalin a petrecut-o mai mult prin inchisori si exiluri iar la virsta de 35 de ani a avut ragazul sa se ocupe de pregatirea sa. Temutul Stalin deja se contura in timpul aflării în exil devenind si mai inrait. Singurii care mai țineau legatura cu el in aceasta perioadă și ii trimiteau bani si pachete erau familia Alilluiev. La 14 decembrie 1916 Stalin a fost înrolat în armată, la Krasnoiarsc, însă din cauza brațului rigid a fost scutit. Lenin continua să planifice evadarea lui Stalin Dupa abdicarea Tarului la 2 martie, exilatii începeau sa se întoarca la casele lor. Din această zi Stalin va întra în istorie. Imediat după sosirea sa în Petrograd merge la familia Alliluiev, unde a fost foarte bine primit, el fiind foarte fericit si de faptul ca o vazupe pe femeia pe care incepuse deja sa o iubeasca. Nadejda vedea în Stalin un erou revoluționar. Prima mișcare politică a lui Stalin a fost sa între împreună cu Kamenev și Muratov în redacția ziarului Pravda condus de Molotov. Trei saptamini cit Lenin a absentat, cel care a condus partidul a fost Stalin si Kemenev. Stalin știia să se impună. Mai apoi el se opune politicii promovate de Lenin împreună cu alți bolșevici. Însă avea aceleași concepții ca și Lenin privind chestiunea națională. Discret, Stalin se pregătea de ascensiune. A devenit ministru în timpul guvernării lui Lenin, dupa ce acesta a luat puterea. In 1917 Stalin a indeplinit primul sau act istoric: este delegat la Helsinki in calitate de reprezentat a lui Lenin pentru a acorda Finlandiei dreptul la autodeterminare. In 1918 a izbucinit razboiul civil [29, p.56].
Orice persoană vinovată de conspiratie impotriva bolsevismului era impușcată la ordinul lui Stalin, care acesta concentrase deja in miinile sale o putere foarte mare.Și-a schimbat modul de a se imbraca: din haine civile în cele militare. În 1920 a fost numit comisar politic pe frontul de sud-est. Din 1925 a devenit seful de necontestat al Partidului.Stalin a avut succes pentru ca majoritatea bolsevicilr voiau o politica unitara pentru a stavili diferitele curente ce divizau partidul dupa moartea lui Lenin. O Legenda vorbeste despre o idila amoroasa legata de cintareata de la Bolisoi Teatr,VeraDavîdovna, pe care Stalin o aprecia mult pentru talentul ei, insa acestea s-au dovedit a fi doar zvonuri.Viața intimă a lui Stalin în perioada următoare dupa moartea sotiei sale, a fost axată pe copiii lui. cu care a vea o relatie extrem de dificilă.Stalin se simțea trădat de către fosta soție Nadejda Aliluieva. Pe 1 decembrie 1934, la ora 16.30, la sediul sovietului din Leningrad, Serghei Kirov, un bun prieten a lui Stalin a fost impuscat, asasinat organizat de însuși Stalin, care nu putea să accepte ca cineva din Partid sa se bucure de mai multă autoritate decît „tătuca popoarelor”. A fost formată o adevarată vînătoare asupra complicilor, aceștia fiind găsiți și aspru pedepsiți. După moartea soției sale acesta a rămas să aibă grijă de copii, însă îi era extrem de dificil încercind să petreacă cît mai mult timp cu ei, in special cu fiica sa Svetlana [10. p.89].
De fapt nici nu-și dădeau seama ca alunecau cu toții: tara, partidul, colaboratorii, către o prapastie care îi va înghiți- teroarea roșie. După ce a eliminat cea mai mare parte a familiei sale, Stalin sa trezit confruntat cu una din cele mai mari incercari ale sale- războiul.
In 1939 avea loc cel de-al XVIII Congres al Partidului,la ordinul lui Stalin un numar mare de militari,victime ale epurării din 1937 sau intors din exil, conștient că se apropie Marea Teroare, încerca să salveze ce se mai putea din armată. In 22 iunie 1941 era pus în aplicare, planul Barbarosa, unde armatele Reichului invadau Uniunea Svietica fara să declare razboi. „Știam că războiul trebuie să izbucnească, dar speram să mai cîștig măcar șase luni” îi mărturisea Stalin lui Churchill in 1942. Cînd sa terminat războiul Stalin avea o imagine foarte clară asupra situației. Stalin a revenit la politica teroriii. Din ce în ce mai suspicios Stalin vedea peste tot comploturi, avea o adevarata paranoie. La sf. anilor 40 încerca să-i bănuiască pe Molotov,Vorosilov. Moltov i-a rămas fidel lui Stalin pînă in anul cînd a murit în 1986, chiar daca l-a înlăturat din funcție, acesta încă îi purta sentimentele de loialitate și respect [25, p.33].
Pe 5 martie Stalin moare, la orele 21.50. Funerariile au avut loc pe data de 9 martie 1953. Moscova era în doliu, peste 400 de oameni au murit călcați în picioare, în îmbulzeală, în încercarea de al vedea pe Stalin. Chiar și cei de la conducere au fost speriați de această mulțime dezlanțuită, oarba, purtată de sentimente puternice, care putea să măture totul din calea ei. Carisma totalitară este o carismă de stat caracterizată prin idolatrizarea conducătorului și cultul personalității care sunt inerente nevoii de coeziune a unei societăți aflate în criză. Conducerea carismatică este principiul unificator – “cheia de boltă” a regimului totalitar. Comunismul și fascismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului-regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități [25, p.90].
Cazul Stalin este unic nu doar prin consecințele fără precedent ale politicii sale, ci și prin succesul de a le ascunde și crea impresia opusă, a unui binefăcător luminat al poporului său. Nici unul din ceilalți mari tirani ai secolului nu a dovedit o astfel de capacitate de disimulare, care a făcut ca în timpul vieții să se bucure de o bună reputație printre politicienii occidentali. Personalitatea sa a fost într-o deplină consonanță cu trăsăturile sistemului totalitar, cultul personalității, creat după consolidarea puterii, a reușit să multiplice atributele personalității carismatice. Liderul sovietic și-a întărit carisma pe măsură ce percepția sa în rândul maselor s-a transformat, sub impactul propagandei politice, în cea a unui lider omnipotent, omniscient, supranatural.
ROLUL PROPAGANDEI POLITICE ÎN PROTEJAREA CARISMEI
III.1 Propaganda politică de dreapta
“Doar marii creatori de cuvinte au făcut să existe bolșevismul și fascismul” – Raoul Girardet [8, p.54]. Propaganda a ocupat primul loc în ierarhia puterilor totalitarismului modern, considerat flagelul ideologic al secolului trecut scria (ean – Marie Domenach în lucrarea Propaganda politică.
Fără propagandă politică marile tulburări ale secolului XX, comunismul și nazismul – cele mai nocive forme de totalitarism – nu ar fi fost posibile. Ambii creatori ai regimurilor analizate – Lenin și Hitler – au fost genii ale propagandei în ambele totalitarisme, cuvântul liderilor a slujit drept adevăr politic “relevat”aparatul propagandistic a atins proporții impresionante, utilizând toate mijloacele disponibile, de la afișul politic, la presă, radio, filmul artistic și documentar. Propaganda și Tineretul. “Propaganda ne-a permis să păstrăm puterea, propaganda ne va da posibilitatea să cucerim lumea” – Hitler propaganda de dreapta a creat, prin specularea dorințelor subconștiente ale masei și a legăturilor afective cu aceasta, ceea ce Serghei Ceahotin a numit „violul psihic” elemente cheie: adaptarea permanentă a mesajelor auditoriului (campanii tematice) apelul la specialiști din domeniul cinematografiei pentru regizarea adunărilor publice (mitinguri, marșuri, defilări) utilizarea pe scară largă a simbolurilor (grafice – zvastica, acvila; imagistice – embleme, insigne, drapele; muzicale – imnul partidului, plastice – salutul nazist)recurgerea la sloganuri (Ein Volk, ein Reich, ein Fuhrer) utilizarea pe scară largă a radioului și controlul total asupra presei [3, p.43]. .
În Germania nazistă educația devenise doar o unealtă în slujba supraviețuirii de lungă durată a sistemului nazist, într-o declarație întrucîtva frapantă, în anul 1933 Hitler își dezvăluia opiniile astfel: Cînd un opozant declară:”Nu voi trece de partea voastră”, eu îi răspund calm: “Copilul tău deja ne aparține…Ce reprezenți tu? Tu vei pieri. Urmașii tăi, oricum, aparțin taberei celeilalte, în scurtă vreme nu vor mai ști decît de noua lor comunitate”[4, p.45].
Educația în cel de-al Treilea Reich era îndreptată spre indocrinarea tineretului în așa măsură cu principiile și etosul national-socialismului, încît supraviețuirea “Noii Ordini” să nu fie niciodată pusă la îndoială. Organizarea sistemului educational era realizat prin Legea din anul 1934, conform căreia sistemul era centralizat, trecut în subordinea Ministerului Educației și Științei Reich-ului. Reforma a atins în primul rind profesiunea de Dascăl. Au fost îndepărtate persoanele cu un trecut politic necorespunzător, s-au înființat cursuri special pentru profesorii care continuau să nu să se supună noilor cerințe. A crescut influența și implicarea NSLB-ului (Nationalsozialistische Lehrerbund – Liga Profesorilor Național-Socialiști), care în anul 1937 cuprindea 97% din numărul total al profesorilor. Au fost modificate și adaptate regimului programele școlare și disciplinele de studiu. Atenție sporită i-a fost acordată disciplinei Educația fizică, astfel încît 15% din timpul activității școlare era atribuit disciplinei respective. Specialiștilor din acest domeniu le-a sporit importanța în ierarhia școlii și se bucurau de un statut deosebit. În centru atenției se aflauși disciplinele biologia, limba germane și istoria. Prin disciplina biologia naziștii susțineau teoria rasială: clasificarea etnică, politica populației și genetica rasială – aceste component erau reflectate în programele școlare [4, p.47].
Studierea limbii și literaturii germane urmărea scopul să creeze “o conștiință a germanității” și să insufle un spirit national și marțial.
Nu este surprinzător faptul că istoriei i se acorda un loc special în planul educational nazist. Obiectul istoriei îl constituie națiunea germane, în deplina ei măreție și esență. Ea se bazează pe legătura natural a copilului cu neamul din care provine, educarea tinerilor în spiritul respectării mărețului trecut al Germaniei și al încrederii în misiunea și viitorul lor și al Țării. O nouă interpretare a trecutului german a apărut ca urmare a convingerii pe care mișcarea national-socialistă o are în viitorul poporului german.
O ultimă inovație a reprezentat-o crearea unor școli de elită, care viza pregătirea celor mai buni dintre tinerii germani, în scopul pregătirii potențialilor conducători ai Germaniei, viitoarei elite politice.
Ideologia nazistă a pătruns adănc în școli și universități. Tineretul a fost înregimentat în organizații de tineret: Tineretul hitlerist Nația Tînără Uniunea fetelor germane. Tinerilor li se insufla ideea admisibilității oricărui act de violență săvîrșit în interesul marelui Reich. Se cultivă supușenia oarbă față de Fuhrer. În anul 1936 organizațiile de tineret naziste numărau aproximativ – 7,7mln oameni, totuși patru milioane de oameni rămîn în afara organizațiilor Naziste. În anul1939 înscrierea devine obligatorie pentru toți tinerii. De la vîrsta de 6 și pînă la 10 ani tînărul german trebuie să particiă la activități fizice și să urmeze o formare ideologică. La vîrsta de 10 ani tînărul german era obligat să depună jurămînt de fidelitate „În prezența acestui stindard de sînge, care-l reprezintă pe Fuhrerul nostru, jur să-mi consacru toată energia și toată forța salvatorului țării noastre adolf Hitler. Sunt gata să-mi dau viața pentru el și mă încredințez lui Dumnezeu”. Intervalul de vîrstă cuprins între14 și 18 ani tinerii germani erau supuși onor exerciții de educație militară ce presupunea mînuirea armelor înainte de satisfacerea serviciului militar. Și tinerele fete erau și ele integrate în organizații care le pregăteau să devină bune soții și mame [33, p.150].
Concluziile istorice legate de educația nazistă sunt următoarele: statutul profesorului era amenințat, în ciuda simpatiei inițiale a acestei categorii față de regim. Etosul antiacademic și indocrinarea fascist i-au îndepărtat pe mulți în timp ce preferința partidului pentru Tineretul Hitlerist și activitățile acestuia au produs resentimente, Standardele învățămîntului academic traditional au produs fisuri în primii ani ai razboiului. Eficiența acestui sistem educațional s-a manifestat în școlile de elită, în care predomina pregătirea fizică.
Femeile și Familia. Opiniile naziste cu privire la femei erau strîns legate de preocupările lor sub aspect demographic. O populație în creștere era considerate ca un semn al puterii naționale – o reflectare a aspirației Germaniei de a deține statutul de supraputere. Hitler considera esențială sporirea substanțială a populației, iar în acest scop femeile erau prezentate ca fiind în mod special, mamele noii generații – o imagine convenabilă antisemitismului nazist. Inițial a fost redus numărul femeilor angajate în cîmpul muncii. Între anii 1933-1936 femeile căsătorite rind pe rind au fost îndepărtate din slujbele pe care le dețineu în medicină, drept și structurile administrației civile. A fost redus considerabil numărul profesoarelor și studentelor. Legislația nazistă a afectat evident și categoria de femei apartenente categoriei de mijloc. Presiunea exercitată de partid și reducerile financiare au fost utilizate pentru a le face pe femei să-și părăsească locurile de muncă și să se întoarcă la căminul familiei [] Aceste politici au dus la scăderea drastică a numărului de femei angajate în favoarea bărbaților șomeri. Aceste măsuri răspundeau dorinței obsessive de creștere a numărului populației, atitudine încurajată prin diferite tactici: promovarea legilor împotriva avortului; restricții cu privire la utilizarea contraceptivelor; avantaje pentru mame și alocații pentru familii; îndemnizații pentru nașterea fiecărui copil – toate acestea erau suținute de o campanie propagandistică exstinsă de încurajare a maternității și familiilor numeroase. Erau instituite și distincții precum: Crucea de Onoare a Mamei germane din bronz, argint și aur, acordată pentru patru, șase sau opt copii. Pe medalii era încrustată inscripția”Am donat un copil pentru Furer”. Datele statistice ale timpului demonstrează că cu adevărat a crescut rata natalității, process în care era necesră atît sporirea cantitativă cît și calitativă. Politica de igienă rasială presupunea sterilizarea persoanelor cu boli ereditare sau care prezentau devieri în comportamentul social, alcoolismul etc. Pînă în anul 1939 au fost sterilizați forțat 375.000 de oameni [12, p.187].
Arena politică era categoric interzisă femeilor. Singura posibilitate de afirmare a femeilor era în cadrul organizațiilor naziste pentru femei precum NSF-Femeile Național Socialiste și DFW-Asociația Femeilor Germane. Acestea prezentau drept simple unelte de propagare a ideologiei anti-Semite prin intermediul programelor culturale, educative și sociale [12, p. 190].
Nazizmul și cultira. Naziștii au organizat o cruciadă împotriva culturii germane și universale. La 2 februarie1933Rozenberg cere epurarea vieții culturale, demiterea dirijorilor evrei, dizolvarea asociațiilor de muzică conduse de către evrei germani, interdicția muzicii moderne și a jazzului. Limba germană devine subiect de interes – excluderea cuvintelor de origine străină „limba este sufletul poporului german”. La 13.martie, 1933Goebbels, Ministerul Informației și al Propagandei a instituit 5 sectoare: Radio, Presa, Cinematografia, Teatrul, Propaganda. Cu ocazia aniversării lui Hitler a fost regizată o piesă de teatru care sa bucurat de mare success, iar o frază din piesă spunea: „Cînd aud cuvîntul cultură scot revolverul”. Goebbels preciza că vrea să combată internaționalismul, să-i paralizeze pe evrei și să facă din naționalism ideia directoare a vieții culturale. La radio erau organizate transmiteri în direct a cuvîntărilor lui Hitler. În anul 1934 1 milion de cămine erau instalate aparate de radio. În anul 1933 Academia Germană de Arte, Asociația scriitorilor germani, Presa, Știrile sunt puse sub călcîiul lui Goebbels. „Cartea este o armă, iar scriitorul este un soldat” sub această lozincă a fost organizat controlul editurilor. La 10 mai 1933 în Piața Operei din Berlin au fost aruncate în foc Opere de valoare ale scriitorilor și oamenilor de cultură germani și de peste hotarele țării aproximativ 20 000 cărți au ars. Operațiunea este extinsă în toată țara. Bibliotecile au fost golite de scrierile lui Marx, Freud, Henrich Mann. Purificarea capătă aspectul unei ceremonii de ispășire prin foc în sunet de fanfare. Artele plastice sunt de asemenea au fost ținta distrugerilor. Arta expresionistă este interzisă. 4 829 de opere sunt distruse. La 16.02.1934 afost creată comisia de cenzură și control a scenariilor. În anul 929 NSDAP-crează o școală de oratori care formează 2 000 de propangatiști trimiși la sate. Distracțțile sunt puse sub control „Cu forța prin bucurie”-creată sub egida frontului german al muncii în cadrul căreia erau organizate vizite collective la expoziții, organizate discuții, activități sportive, excursii [14, p.132].
Hitler a susținut întotdeauna că national-socialismul reprezenta ceva mai mult decît un simplu partid. Era o mișcare și o ideologie care urmăreau exercitarea puterii în așa fel, încît să transforme societatea germane [40, p.231]. Se ridica împotriva valorilor predominante ale individualismului liberal și ale conflictului dintre clase promovat de socialiști, susținînd în locul acestora conceptual de Volksgemeinshaft sau comunitatea populară. Prin încercarea de a aplana divergențele de clasă și sociale, această idee devenise un element important al propagandei electorale. Odată instaurată, însemna aplicarea ideilor naziste în ceea ce privește și lupta în viața de zi cu zi, prin încurajarea unor noi atitudini sociale, și prin implantarea principiilor rasiale în întreaga societate, în practică, apartenența la Volksgemeinshaft o puteau reclama arienii, ce se bucurau de o bună condiție fizică și mintală (cu excepția invalizilor) și care erau gata să accepte constrîngerile dictaturii. Fără îndoială, national-socialismul este o gîndire a spaimei. El vînează inamici potențiali, bănuiți că ar dori moartea civilizației. Gîndirea negativă, dominate de obsesia decadenței și a morții. Dar în acelaș timp, este o ideologie a unei perfecțiuni visate, a transformării naturii umane, ideologie a unei societăți fără pată. Oricum, este destul de dificil să pătrunzi dincolo de aceste prevederi destul de vagi ale ideologiei naziste și să identifici cu precizie felul în care se intenționa să arate societatea nazistă [40, p.135].
Antisemitismul. Societatea ideală în viziiunea national-socialiștilor nu se mai naște din dominația terorizantă a unei clase, ci a unei rase. Rasa pură și consacrată mîntuirii înlocuiește clasa imaculată, dedicate mîntuirii. Așteptarea unui paradis terestru, presupune desemnarea unui țap ispășitor care reprezintă rădăcinile răului. Astfel apare și explicația de ce în centrul politicii sociale a naziștilor se afla problema rasială și prin extindere, cea a antisemitismului. Ura obsesivă a lui Hitler față de evrei a reprezentat probabilea cea mai consistentă și dominant temă a carierei sale politice [19, p.67].
Ascuțirea antisemitismului de factură politică era o replica la progresele pe plan intellectual și la condițiile sociologice în schimbare. Evreii au devenit țapul ispășitor, ca urmare a nemulțumirii și dezorientării resimțite de numeroși oameni, și declanșate de industrializarea și urbanizarea rapide [23, p.67]. Comunitatea evreiască era ușor de identificat privelegiată. De exemplu, în 1933, deși evreii reprezentau mai puțin de un procent din populația Germaniei, iar reprezentanții lor alcătuiau 16% dintre avocați, 10 dintre doctori și 5% dintre scriitori și ziariști. Antisemitismul personal a lui Hitler, caracterizat prin ura excesivă față de evrei, obsesivă și vindicativă i-a influiențat întreaga filosofie politică. Persecuțiile au dus la emigrarea a aproximativ 150.000 de evrei (apropae 30% din populația evreiască înregistrată în 1933) și moartea a cel puțin 1.250 000 de ființe omenești [33, p.56].
Și totuși au existat acțiuni de rezistență împotriva lui Hitler și a regimului nazist, aceasta manifestîndu-se cu precădere în rîndurile oamenilor de cultură. Peste 250 de scriitori și artiști germani s-au pomenit în exil. Actrița Marlen Dietrich a emigrat în SUA, a jucat în filme realizate pentru trupele americane. Scriitori germani aflați în exil publică lucrări politice despre nazizm. În anul 1933, la Paris – Henrich Mann, Josef Roth, Anna Seghers constituie societatea germană a oamenilor de litere din exil. În anul 1934 este create Biblioteca Libertății pentru păstrarea lucrărilor condamnate de către regimul hitlerist. După înfrîngerea Franței, cei care nu au putut să fugă au fost închiși în lagăre și reduși la tăcere [33, p.89].
Hitler a susținut întotdeauna că national-socialismul reprezenta ceva mai mult decît un simplu partid. Era o mișcare și o ideologie care urmăreau exercitarea puterii în așa fel, încît să transforme societatea germane [40, p. 154]. Se ridica împotriva valorilor predominante ale individualismului liberal și ale conflictului dintre clase promovat de socialiști, susținînd în locul acestora conceptual de Volksgemeinshaft sau comunitatea populară. Prin încercarea de a aplana divergențele de clasă și sociale, această idee devenise un element important al propagandei electorale. Odată instaurată, însemna aplicarea ideilor naziste în ceea ce privește și lupta în viața de zi cu zi, prin încurajarea unor noi atitudini sociale, și prin implantarea principiilor rasiale în întreaga societate, în practică, apartenența la Volksgemeinshaft o puteau reclama arienii, ce se bucurau de o bună condiție fizică și mintală (cu excepția invalizilor) și care erau gata să accepte constrîngerile dictaturii. Fără îndoială, national-socialismul este o gîndire a spaimei. El vînează inamici potențiali, bănuiți că ar dori moartea civilizației. Gîndirea negativă, dominate de obsesia decadenței și a morții. Dar în acelaș timp, este o ideologie a unei perfecțiuni visate, a transformării naturii umane, ideologie a unei societăți fără pată. Oricum, este destul de dificil să pătrunzi dincolo de aceste prevederi destul de vagi ale ideologiei naziste și să identifici cu precizie felul în care se intenționa să arate societatea nazistă [40, p.156].
Societatea ideală în viziiunea national-socialiștilor nu se mai naște din dominația terorizantă a unei clase, ci a unei rase. Rasa pură și consacrată mîntuirii înlocuiește clasa imaculată, dedicate mîntuirii . Așteptarea unui paradis terestru, presupune desemnarea unui țap ispășitor care reprezintă rădăcinile răului. Astfel apare și explicația de ce în centrul politicii sociale a naziștilor se afla problema rasială și prin extindere, cea a antisemitismului. Ura obsesivă a lui Hitler față de evrei a reprezentat probabilea cea mai consistentă și dominant temă a carierei sale politice
III.2 Propaganda poltică de stînga
Esențialul este agitația și propaganda în toate categoriile sociale” spunea Lenin. Elementele cheie:sistemul comisarilor politici; repetiția constantă a unor sloganuri (“Moarte invadatorilor germani!”, “Totul pentru front, totul pentru victorie”), conform principiului simplificării grosiere; răsturnări bruște de imagine, conform intereselor de moment (de la aliat al Germaniei la principalul promotor al anti-nazismului); invocarea unor mari figuri naționale (Suvorov, Pușkin, Tolstoi) apelul la similitudini cu apărarea împotriva altor invadatori (Kaiserul, Napoleon) satanizarea adversarului (“Luptați până ucideți fiara fascistă!”) cenzura strictă a știrilor din străinătate. Chiar din ziua cînd pune mâna pe putere, Lenin visează să instaureze socialismul și promulgă, în consecință, decrete după decrete care naționalizează rapid întreaga economie, plasează sub control muncitoresc uzinele, se jefuiescs safeurile particularilor din bănci, rechiziționarea produselor cerealiere și alimentare de la țărani. Lenin instaurează monopolul partidului-stat asupra producerii și distribuirii bunurilor, cee ace se vanumi “comunismul de război”, care duce la dezastrul general și la foametea din 1920-1922. Lenin veghează instaurarea monopolului ideologic, cultural și mediatic. După ce a suprimat sute de ziare, chiar și socialiste, el instaurează din 1920 Glavit, organ de cenzură general a tot cee ace se tipărește. Foarte repede, ideologia bolșevică popularizată prin toată mass-media și printr-o propaganda din ce mai prezentă devine normă obligatory[10, p.33]
Imaginea lui Iosif Visarionovici Djugașvili, mai cunoscut sub pseudonimul Stalin – “Omul de oțel”, a trezit timp de decenii cele mai contraste atitudini, de la adorație pînă la diabolizare. Dacă adorarea era rezervată fidelilor comuniști, admirația era larg răspîndită și în rîndul celor care nu făceau fasci parte dintre ei. Multe dintre străzile și piețele noastre se numeau Stalingrad, Stalin, iar cînd a murit dictatorul, pe 5 martie 1953, președintele Camerei Deputaților, Eduard Herriot, împotriva părerii chiar a ministrului Afacerilor Externe, a propus Camerei să se asocieze “profund” “durerii poporului sovietic” și să țină un minut de reculegere în memoria “mareșalului Stalin”. Doar doi deputați au refuzat să se ridice [11, p.80].
Motivele acestei adulări generale erau foarte diverse. Pentru comuniști, aceasta venea dintr-o credință adînc înrădăcinată în tripla lor pasiune, revoluționară, scientist și utopică, și ducea la o iubire pseudomistică. La necomuniști, ea se sprijinea pe recunoștința datorată învingătorului armatelor naziste-farmecul universal al Stalingardului, pe o anumită fascinație pentru idea revoluționară și violența sa inerentă și, în mod mai trivial, pe imperativele Realpoliticii [14, p.67].
În cazul tuturor, adularea se datora în mare parte unei formidabile propaganda. Stalin se îngrijise personal, din anii ”30, de rescrierea istoriei revoluției bolșevice, pentru a-și atribui cel mai important rol, reezitînd, pentru a fi mai credibil, să-I facă, să-I facă să dispară mai întîi symbolic, din biblioteci și fotografii, apoi fizic, în timpul epurărilor și al proceselor înscenate, pe principalii actori și martori ai acestor istorii.
În anul 1959, în lucrarea Memoires de guerre, generalul de Gaulle, remarcabil observatory al oamenilor puterii, care s-a confruntat personal cu dictatorul de la Moscova în decembrie 1944, nu ținea cont de falsitatea elogiului ditirambic, de critica diabolizantă sau de sigmatizarea psihiatrică pentru a aborda problema de fond: Stalin era posedat de dorința de putere. Determinat de o viață de complot să-și ascundă trăsăturile și sufletul, să nu-și facă iluzii, să nu aibă milă și să nu fie sincer, să vadă în fiecare om un obstacol sau un pericol, totul la el este manevră, neîncredere și obstinație. Revoluția, partidul, statul, războiul i-au oferit ocaziile și mijloacele de a domina. El a ajuns astfel folosind temeinic teritoriile exegezei marxiste și rigorile totalitare punînd în joc o îndrăzneală și o viclenie supraomenești, subjugînd-ui sau lichidîndu-I pe ceilalți. Multe dintre trăsăturile evidențiate în acest portret sunt exacte, dar generalul se înșela atunci, căutînd să definească “scopurile despotului”, considera că acestea vizau satisfacerea “visurilor patriei” și că Stalin “Iubea Rusia în felul său”, o Rusie al cărei “csmpion viclean și implacabil” ar fi fost el. E adevărat că de Gaulle nu a crezut niciodată în vitalitatea istorică a sistemelor ideologice și că la 74 de ani după 7 noiembrie 1917, istoria i-a dat dreptate: sistemul communist s-a prăbușit ca un castel de cărți [22, p.189].
Nu e mai puțin adevărat că, în faza fondării sistemului din 1917 pînă în 1953 ideologia a fost cea care a dictat conduit lui Lenin, apoi a lui Stalin. O ideologie revoluționară și comunistă, constituită de Lenin în doctrină și în vulgate de Stalin, dar o ideologie care, în orice conjuncture, a cîntărit asupra alegerii în sensul “dictaturii proletariatului” și al unui proiect totalitar tot mai afirmat, contra legitimității tradiționale și a legitimității democratice.
Stalin s-a impus ca un stăpîn-“vojdi”- conducător-în urma unei serii de manevre prin care și-a demonstrate întreaga capacitate de om al puterii, dar mai ales o înțelegere profundă a naturii totalitare a regimului care, încă de pe vremea lui Lenin, se baza pe principiul partidului unic, al autorității necontestate a șefului și a unității absolute a partidului.
Spre deosebire de mulți alți bolșevici, Stalin a înțeles că natura partidului va fi modificată de cucerirea puterii, partidul va devein din element al mișcării revoluționare partid-stat. La 19 ianuarie 1924, el a adoptat o rezoluție care denunță în cazul lui Troțki o “tentativă direct de discreditare a aparatului de partid” care nu putea ”obiectiv vorbind, conduce la nimic altceva decît la sustragerea aparatului de stat a influenței Partidului”. În spatele acestei dispute se ascunde una dintre bazele sistemului totalitar: superioritatea constatntă a partidului asupra aparatului de stat, a ideologiei asupra constrîngerilor guvernului, a ideocraților asupra tehnocraților, a “roșilor” asupra “experților” [29, p.145].
De altfel, din acest punct de vedere, Stalin și-a încheiat cucerirea puterii absolute: la 22 septembrie 1930, el i-a scris lui Molotov o scrisoare propunîndu-i demiterea lui Rîjkov, șeful guvernului: „Este absolut indispensabil. În caz contrar, va exista întotdeauna o ruptură între conducerea partidului și cea a statului. Prin combinația pe care ți-o propun, vom avea în sfîrșit o perfectă unitate între vîrfurile statului și cele ale partiduluui, ceea ce nu va consolida puterea. Stalin a făcut promisiuni în fața sicriului lui Stalin – păstrarea și întărirea dictaturii proletariatului, ceea ce mai clar însemna păstrarea puterii prin toate mijloacele și dezvoltarea puterii comuniste inaugurate în noiembrie 1917. Și în acest caz, Stalin dă dovadă de un mare simț politic și de o formidabilă eficacitate [35, p.34].
Teroarea a fost principalul mijloc rațional de guvernare, iar una dintre condițiile eficacității acesteia era secretul care o înconjura. În domeniul politicii externe, Stalin a demonstrat aceleași calități excepționale de prudență și îndrăzneală, o viziune strategică și o abilitate tactică, o disimulare și o lipsă de scrupule care, datorită virajului antifascist al Frontului Popular în 1934 către pactele germano-sovietic din 1939, apoi cel de la Ialta, ia-u permis asigurarea pentru mult timp a puterii sovietice, constituirea unui imperiu european și încurajarea serioasă a apariției altor poli comuniști în Asia, apoi în America Latină și în Africa [28, p.99].
Această teroare și acest expansionism au fost foarte devreme masacrate printr-o formidabilă , element esențial al vicleniei, al disimulării și al dezinformării inerente politicii lui Stalin, căreia el îi dădea cea mai mare atenție. Cuplul teroare-propagandă este de altfel ilustrat simbolic de cuplul Ejov, cînd acesta a devenit conducătorul Marii Terori, soția lui era directoarea principalei reviste de propagandă sovietică – URSS în construcție.
Este indispensabil să argumentezi cu informații indignarea în fața în fața crimelor monstruoasei ale secretarului general și ale părintelui său politic, Lenin. Stalin a participat la putere din 1917, înainte de a deveni un conducător tot mai autocrat, pînă la moartea lui în 1953. Nici visător, nici exaltat, dar fanatic realist, el măsura cel mai bine raportul de forțe, și nu se angaja decît atunci, cînd era sigur de succes, chair dacă știa, cînd era cazul, să facă dovadă unei formidabile îndrzneli. El a impus întregii lumi comuniste un regim care i-a supraviețuit aproape 40 de ani. A înălțat la rang de superputere o Uniune Sovietică devenită matrice ideologică și politică a sistemului comunist mondia [35, p.87l.
Dacă a fost tot atît de fanatic ca și Hitler – un profesionist perfecționist, supremachiavelic și remarcabil strateg și tactician al politicii, el a fost mult deasupra concurentului său totalitar, care, în comparație cu el, este un amator, chiar un diletant.
Stalin a fost un om al puterii din sec.XX, care a știut cel mai bine să-și adapteze mijloacele obiectivelor sale. Desigur un astfel de sistem întemeiat pe distrugerea proprietății private și pe economie centralizată, pe teroare și pe minciună, pe negarea persoanei umane și pe pretenția de a crea „omul nou”, ține de nebunie, fiind o construcție intelectuală patologică, fără legătură cu lumea reală și care e însoțită de o convingere absolută. Pe termen lung, nu se putea înțelege nimic din istoria comunismului secolului din sec.XX și din durata unui sistem atît criminal dacă se neglijază calitățile specifice ale celui care l-a moștenit și a știut să facă din el modelul totalitarismului.
Astfel, Stalin s-a impus ca un stăpîn-“vojdi”- conducător-în urma unei serii de manevre prin care și-a demonstrat întreaga capacitate de om al puterii, dar mai ales o înțelegere profundă a naturii totalitare a regimului care, încă de pe vremea lui Lenin, se baza pe principiul partidului unic, al autorității necontestate a șefului și a unității absolute a partid, impunerea și acceptarea instituțiilor sovietice un sistem de integrare în sistemul comunist, rusianizarea – care vizează exclusiv aspectul lingvistic, astfel spus impunerea și asimilarea limbii ruse ca limbă oficială.
III.3 Fascism și comunism: practici politice
Comunismul și fasc ismul constituie două forme de manifestare ale totarismului – regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației ăți.lipsite de drepturi și posibilități.
Rusia a fost prima țară în care, în octombrie 1917, s-a instaurat regimul comunist. Venirea bolșevicilor la putere s-a făcut pe calea unei lovituri de stat. Autoritățile comuniste au considerat că armata, poliția, organele puterii de stat trebuie înlocuite cu altele, devotate noilor autorități, create de acestea și supuse acestora.
Unul dintre primele decrete bolșevice a fost cel care a interzis presa de opoziție, ceea ce a constituit încă o lovitură dată democrației. Comuniții au refuzat să aplice legile Rusiei democratice. Pînă la adoptarea noilor norme juridice, ei au practicat acțiuni bazate pe principiul „legalității revoluționare”, pe „utilitatea” revoluționară, considerîndviolența drept mijloc „obișnuit” în atingerea scopurilor lor. Consiliile locale (sovietele) au format judecătorii și tribunalele revoluționare, care în activitatea lor s-au condus după „conștiința revoluționară”. La 7 decembrie 1917, guvernul sovietic a înființat Comisia extraordinară de luptă cu contrarevoluția și sabotajul (VCK) în frunte cu Feliks Dzerjinski. Atît VCK, cît și miliția sovietică, creată în ianuarie 1918, organul central de conducere al Partidului Comunist a luat o decizie specială prin care considera Comisia extarordinară ca fiind „infailibilă”, deoarece ea activează în condiții deosebit de grele. La 11 februarie 1918, guvernul sovietic a întrodus pedeapsa capitală, ceea ce adus la escalasarea terorii [11, p.99].
Forțele democratice din Rusia considerau că Adunarea Constituantă va adopta o nouă Constituție, ce va orienta societatea rusă pe calea democrației. Deputații Adunării Constituante fuseseră aleși pînă la revoluția bolșevică. Data convocării Constituantei a fost amînată în cîteva rînduri. Din cei 715 deputați aleși, doar 183 erau bolșevici. Ponderea lor în Constituantă era nesemnificativă. Lenin a spus: „Constituanta nu e cu noi”. Ținînd totuși cont de dorința păturilor largi ale populației de a convoca Adunarea Constituantă, guvernul sovietic a stabilit 5 ianuarie 1918 zi a întrunirii Constituantei. Pe data de trei ianuarie însă liderii bolșevici, au luat o decizie prin care subliniau că în Rusia puterea aparține sovietelor [13, p.87].
Pe data de 5 ianuarie, ziua convocării Constituantei, un grup de susținători ai acesteia, avînd sloganul „Toată puterea – Adunării Constituante!”, a fost atacat de bande bolșevizate. În urma confruntărilor, 10 aoameni au fost omorîți, 23 – răniți [13, p.89].
V.M.Cernov, președintele Adunării Constituante, a declarat că faptul convocării acestui for dovedește încetarea războiului civil. Deputatul comunist N.N.Buharin i-a replicat: „Noi jurăm de la această tribună să nu promovăm politica concilierii, ci să ducem războiul civil”. Deputații comuniști s-au retras de la lucrările Constituantei, iar la 6 ianuarie aceasta a fost dizolvată de Putere Sovietică. Regimul dictaturii comuniste s-a întărit și mai mult [13, p.90].
În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, sub motiv că ar fi existat un complot monarhist în scopul eliberării familiei imperiale ruse, aflate în detenție în Ecaterinburg, și temîndu-se că vor fi nevoiți să cedeze capitala „Uralului Roșu” trupelor albgardiste, conducătorii comuniști locali, primind aprobarea personală a lui Vladimir Lenin, l-au omorît într-un mod bestial pe fostul împărat al Rusiei Nicolai al II-lea, pe soția acestuia – Alexandra, pe cele patru fiice și pe feciorul Alexei, pe medicul, bucătarul și servitorii acestora [16, p.66].
Fiind respinși cu brutalitate de către comuniști, unii reprezentanți ai ai forțelor politice din opoziție au revenit la metodele teroriste. La 30 august, 1918 a fost rănit Lenin. Guvernul sovietic a declanșat „teroarea roșie”, aplicată sistematic și în proporții de masă. La Petrograd, bolșevicii au împușcat 500 de oameni nevinovați, tot atîția au fpost masacrați la Kronștandt. Bolșevicii au aplicat pe larg metoda teroristă de luare a ostaticilor din rîndurile liderilor opoziției politice și ale claselor avute. Perioada august – noiembrie 1918 a fost timpul celei mai sîngeroase terori declanșate de comuniști [17, p.45].
În plan economic, bolșevicii au naționalizat întreprinderile industriale, inclusiv cele mici și cele mijlocii, pămîntul, băncile, mijloacele de transport etc. Proprietate individuală a fost lichidată, iar împreună cu ea și libertatea cetățenilor, deveniți totalmente dependenți de bunul plac al autorităților comuniste.
După moartea lui Lenin în anul 1924 se intensifică lupta pentru putere în interiorul păartidului bolșevic. Treptat Iosif Stalin îl înlătură de la putere pe principalii rivali poltici Troțki, Camenev, Zinoviev, instaurînd în Uniunea Sovietică un regimtotalitar. A fost consolidat monopolul Partidului Comunist asupra tuturor sferelor vieții, întreaga societate era supraveghiată cu ajutorul poliției politice []18, p.23].
În 1929, odată cu primul plan cincinal, se întroduce planificarea centralizată, se declară colectivizarea și industrializarea – sarcini primordiale [20, p34].
Prin metode represive, Stalin îi elimina pe adversarii săi de partid și optează pentru construirea socialismului. Statul controlează viața privată a cetățenilor. Au fost arestați , exilați în lagărele de concentrare din Siberia milioane de oameni care își doreau o alternativă a evoluției țării. La sfîrșitul anilor ”20 – începutul anilor ”30 se consolidează stalinismul ca ideologie și sistem politic represiv, în care se formează, structurile de stat sovietice. Este lichidat sectorul privat, iar distribuirea produselor alimentare într-o țară înfometată s-a transformat într-o armă a puteri [21, p.89].
În politica externă bolșevicii urmăreau extinderea comunismului în Europa și în lume. Pe ruinile fostului imperiu țarist s-a format URSS, din RSFSR, RSSUcraineană, RSSBelorusă și Republica Trancaucaziană din care faceau parte Georgia, Armenia, Azerbadjan. În anii 20-30 au fost incluse în componența URSS și alte republici: Kazahstan, Kirghistan, Tadjichistan, Turcmenistan, Uzbechistan. Ca urmare a Pactului sovieto-german din anul 1939, au fost anexate Țările Baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Basarabia și Bucovina de Nord [28, p.80].
Obiectivul lui Stalin a fost exterminarea a trei categorii specifice. Primii erau cei pe care NKVD-ul îi nume „oamenii vechiului regim”: preoți, credincioșii, ex-ofițerii regimului țarist, aristocrații, burghezii etc.Apoi, era vorba de oamenii din popor, de așa numiții „chiaburi” culaci, prezentați drept țărani bogați. Totalul victimelor din aceste prime două categorii se ridica la 767 397 de oameni, dintre care 386 798 au fost împușcați, iar ceilalți deportați în gulag. A treia categorie cuprindea minoritățile naționale care făceau parte din Rusia de foarte mult timp: polonezii, germanii, letonienii, estonienii, grecii, iranienii, românii, finlandezii, chinezii, bulgarii, macedonienii, coreenii, afganii ș.a. Totalul victimelor acestor „operațiuni naționale” urcă la circa 350 000 de persoane arestate, dintre care 247 157 au fost executate [11, p50].
Criza economică mondială a avut urmări destul de grave asupra economiei germane, deoarece aceasta depindea într-o mare măsură de investițiile străine. Starea de criză a generat o nouă activizare politică a păturilor sociale. O parte a germanilor susțineau programele comuniștilor, iar altă parte, mai numeroasă, i-a urmat pe hitleriști.
Partidul lui A.Hitler propovăduia ideea că problemele social-economice pot fi rezolvate pe calea nimicirii dușmanilor interni, adică a comuniștilor, a elementelor de stînga și prin eliminarea evreilor din sferele economice și politice etc. Fasciștii promiteau că, dacă vor veni la putere, le vor asigura muncitorilor locuri de muncă și le vor acorda asistența socială necesară, micilor proprietari de la orașe li sa-a promis anularea datoriilor și micșorarea impozitelor. Naziștii se pronunțau vehement împotriva celor mai umilitoare pentru germani clauze ale Tratatului de la Versaillees, cerînd abrogarea lor. În condițiile unei mizerii materiale generale sporite, ideologia și propaganda fascistă cîștigau tot mai mulți aderenți, astfel lărgindu-se și baza socială a fascismului german [3, p.33].
În noiembrie 1932 au avut loc alegerile în Reichstag. Cele mai multe voturi le-a obținut partidul nazist (11,7 milioane). Pentru social-democrați au votat 7,2 milioane de oameni, pentru comuniști-5,9 milioane. La 30 ianuarie 1933, președintele von Hindenburg îl numește pe A.Hitler cancelar al Germaniei. Astfel, în condițiile în care comuniștii luptau înverșunat cu social-democrații, la Gemania au venit, pe cale legată, forțe dictatoriale de extremă dreapta [4, p.56].
Ajungînd la putere, hitleriștii au luat măsuri energice pentru a-și consolida pozițiile. La sfîrșitul lunii februarie 1933, clădirea Reichstagului a fost cuprinsă de flăcări. Naziștii i-au învinuit pe comuniști de incendiere și au arestat 10 mii, după alte date cca 20 mii de oameni, marea lor majoritate fiind membri ai PCG, activiști ai forțelor de stînga, lideri sindicali [12, p.34].
În scurt timp, naziștii au interzis activitatea Partidului Comunist și a Partidului Social Democrat. Partidele de centru s-au autodizolvat. Deoarece o parte din membrii Partidului Social Democrat, inclusiv unii conducători nu împărtășeau politica promovată de Hitler, acesta a luat decizia de a curăța rîndurile propriului propriului partid. În noaptea de 29 spre 30 iunie 1934, la indicația lui Hitler, au fost masacrați 1500 de membri de partid, inclusiv numeroși activiști. Această crimă a fost comisă în scopul consolidării poziției personale a lui Hitler [14, p.15].
La 1 august 1934, după moartea președintelui Hindenburg, funcția de cancelar al Reichului și cea de președinte au fost unificate prin decretul din 2 august 1934, Hitler și-a arogat puteri depline, numindu-se furer și cancelar al Reichului [15, p. 16].
Venirea naziștilor la putere a coincis cu depășirea momentului culminant al crizei economice. Economia națională a fost trecută pe picior de război. În anii 1933-1939, cheltuielile militare au sporit de 10 ori. În 1935, în luna martie, în Germania a fost întrodus serviciul militar obligatoriu, ceea ce constituia o încălcare a prevederilor Trartatului de la Versailles [19, p. 29].
În Germania nazistă, formal, puterea furerului era nelimitată. Hitler era conducătorul singurului partid, era conducător al Reichului, era Comandantul suprem al forțelor armate. Totuși puterea lui era limitată de influența marelui capital industrial și bancar. În ciuda faptului că propaganda îl prezenta pe Hitler drept un lider carismatic și energic, lui de fapt îi displăcea studierea documentelor oficiale, multe alte lucruri îl interesau puțin sau deloc.
Coloana vertebrală a celui de-al Treilea Reich erau trupele SS. Inițial SS-ul era un corp de elită pentru paza personală a lui Hitler. În 1933 erau 52 000 de colaboratori ai SS-ului, toți fiind animați de o credință oarbă pentru cauza nazistă. O forță de temut era și SA-ul [33, p.89].
Hitler a acordat o atenție deosebită propagandei, folosind cu mare iscusință radioul, presa, cinematogarfia, teatrul etc.. Naziștii au aprobat „Decretul pentru protecția poporului și statului”, prin care au lichidat libertățile politice și civile. Puterea guvernului central asupra guvernelor statelor din federație a sporit considerabil. Sute de adversari ai partidului nazist au fost arestați. Totuși, în alegerile din martie 1933, naziștii n-au obținut decît cu 10,8% voturi mai mult decît în cele precedente. Hitler vorbea despre necesitatea instaurării unei „ordini noi” în Europa, ceea ce , în viziunea lor însemna dominația rasei germane asupra celorlalte, considerate inferioare. Ideologia nazistă a pătruns adînc în școli, în universități. Tineretul a fost înregimentat în organizații de tipul „Tineretul Hitlerist”, „Nația Tînără”, „Uniunea Fetelor Germane”. Tinerilor li se insufla că orice act de violență este admisibil, dacă e săvîrșit în interesul Marelui Reich.Se cultiva obediența oarbă și devotamentul fără margini față de furer. Naziștii au organizat o adevărată cruciadă împotriva culturii germane și universale. Opere de valoare ale scriitorilor și oamenilor de cultură din Germania și de peste hotarele țării au fost arse[39, p.45].
În centrul politicii sociale a regimului nazist s-a aflat problema rasială, în special – cea antievreească. La 1 aprilie 1933, pentru prima dată hitleriștii au devastat magazinele evreești. Au fost aprobate legi ce ce priveau excluderea evreilor din aparatul de stat. În septembrie 1935, la Nurnberg, au fost aprobate legile privind cetățenia germană și cea a protejării sîngelui și onoarei germane. Calvarul evereilor a continuat pogromuri, asasinate în masă, deportări în lagăre de concentrare. În noiembrie 1938 profesorii evrei au fost dați afară din învățămînt. În aprilie 1939 nazișii au confiscat toate posesiunile evreilor, iar din 1940 autoritățile au început să-i deporteze pe evrei din anumite teritorii germane. În 1941 evreii au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, iar în ianuarie 1942 conducerea nazistă a dat acordul „ soluționării finale”, a problemei evreești. Naziștii au construit lagăre ale morții la Aushwity, Chelmno, Treblinca, Maidanek. Naziștii s-au făcut vinovați de masacrarea a cca 6 milioane de evrei. Personalitatea lui Hitler a jucat un rol fundamental în această tragedie. Fără el, fără geniul său politic orientat spre rău, totul ar fi fost altfel” – este afirmația istoricului Francois Furet despre liderul nazist Hitler. Acesta identifică circumstanțele necesare în apariția și manifestarea unei dictaturi de tip totalitar: context favorizant pentru apariția unui conducător carismatic; despăgubirile de război percepute drept excesive, dublate de rănirea sentimentelor patriotice ale unui popor naționalist, apariția unui lider politic care a promis schimbări radicale a alimentat speranța într-un viitor mai bun, prin manifestul politic – “Mein Kampf”, menit să reaprindă flacăra mândriei rănite, a canalizat frustrările și temerile germanilor către grupuri din interiorul-afara granițelor, fabricând “țapi ispășitori”, promovarea unei imagini de “salvator al națiunii”, continuator al unei glorioase tradiții de figuri emblematice precum au fost Otto von Bismark și Wilhelm al II-lea etc. [45, p.18]
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Adolf Hitler și Iosif Visarionovici Stalin sunt cei cărora le datorăm cuvântul „totalitar”.Pe parcursul celor 12 și respectiv 29 de ani de putere, ambii dictatori au ucis milioane de oameni și au terorizat sute de milioane, recurgând la o represiune internă feroce. Preluarea puterii de către liderii totalitari aleși drept studiu de caz s-a datorat, în bună măsură, carismei deținute acționând cu abilitate în direcția preluării controlului total, aceștia s-au folosit de propagandă, duplicitate și teroare, pentru a convinge, seduce și domina masele. De remarcat circumstanțele similare ale genezei regimurilor: situațiile de criză economică și politică și lipsa unor perspective. Ambii dictatori și-au construit și justificat ascensiunea prin valorificarea magistrală a imaginii “salvatorului”, a “omului providențial”, reușind să “contamineze” masele, să le anuleze incertitudinile și insufle siguranță, să le indice o cale de urmat, să le garanteze un viitor mai bun.
Concepțiile lui Hitler și Stalin (exprimate în Mein Kampf sau cuvântările “marelui” Stalin) au devenit adevărate instrumente ale cunoașterii și “literă de lege” pentru toți adepții fermitatea propagandei de partid a amplificat carisma celor doi lideri, prin creșterea dependenței și obedienței mulțimilor față de conducător. Cu timpul, atât Hitler, cât și Stalin, au devenit “conducătorul suprem”, infailibil, unicul în măsură să stabilească țelurile poporului. Ei au dobândit supunerea necondiționată a adepților apelând la un instrumentar variat, care a inclus limbajul profetic, demagogia, populismul, controlul total, clamarea dependenței reciproce mase – lider și nu în ultimul rând, teroarea psihologică și politică.
Prin metode represive, Stalin îi elimina pe adversarii săi de partid și optează pentru construirea socialismului. Statul controlează viața privată a cetățenilor. Au fost arestați , exilați în lagărele de concentrare din Siberia milioane de oameni care își doreau o alternativă a evoluției țării. La sfîrșitul anilor ”20 – începutul anilor ”30 se consolidează stalinismul ca ideologie și sistem politic represiv, în care se formează, structurile de stat sovietice. Este lichidat sectorul privat, iar distribuirea produselor alimentare într-o țară înfometată s-a transformat într-o armă a puteri.
Obiectivul lui Stalin a fost exterminarea a trei categorii specifice. Primii erau cei pe care NKVD-ul îi nume „oamenii vechiului regim”: preoți, credincioșii, ex-ofițerii regimului țarist, aristocrații, burghezii etc.Apoi, era vorba de oamenii din popor, de așa numiții „chiaburi” culaci, prezentați drept țărani bogați. Totalul victimelor din aceste prime două categorii se ridica la 767 397 de oameni, dintre care 386 798 au fost împușcați, iar ceilalți deportați în gulag. A treia categorie cuprindea minoritățile naționale care făceau parte din Rusia de foarte mult timp: polonezii, germanii, letonienii, estonienii, grecii, iranienii, românii, finlandezii, chinezii, bulgarii, macedonienii, coreenii, afganii ș.a. Totalul victimelor acestor „operațiuni naționale” urcă la circa 350 000 de persoane arestate, dintre care 247 157 au fost executate [Stephan Curtois]. Hitler a acordat o atenție deosebită propagandei, folosind cu mare iscusință radioul, presa, cinematogarfia, teatrul etc.. Naziștii au aprobat „Decretul pentru protecția poporului și statului”, prin care au lichidat libertățile politice și civile. Puterea guvernului central asupra guvernelor statelor din federație a sporit considerabil. Sute de adversari ai partidului nazist au fost arestați. Totuși, în alegerile din martie 1933, naziștii n-au obținut decît cu 10,8% voturi mai mult decît în cele precedente.
În centrul politicii sociale a regimului nazist s-a aflat problema rasială, în special – cea antievreească. La 1 aprilie 1933, pentru prima dată hitleriștii au devastat magazinele evreești. Au fost aprobate legi ce ce priveau excluderea evreilor din aparatul de stat. În septembrie 1935, la Nurnberg, au fost aprobate legile privind cetățenia germană și cea a protejării sîngelui și onoarei germane. Calvarul evereilor a continuat pogromuri, asasinate în masă, deportări în lagăre de concentrare. În noiembrie 1938 profesorii evrei au fost dați afară din învățămînt. În aprilie 1939 nazișii au confiscat toate posesiunile evreilor, iar din 1940 autoritățile au început să-i deporteze pe evrei din anumite teritorii germane. În 1941 evreii au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, iar în ianuarie 1942 conducerea nazistă a dat acordul „ soluționării finale”, a problemei evreești. Naziștii au construit lagăre ale morții la Aushwity, Chelmno, Treblinca, Maidanek. Naziștii s-au făcut vinovați de masacrarea a cca 6 milioane de evrei. Personalitatea lui Hitler a jucat un rol fundamental în această tragedie. Fără el, fără geniul său politic orientat spre rău, totul ar fi fost altfel” – este afirmația istoricului Francois Furet despre liderul nazist Hitler. Acesta identifică circumstanțele necesare în apariția și manifestarea unei dictaturi de tip totalitar: context favorizant pentru apariția unui conducător carismatic; despăgubirile de război percepute drept excesive, dublate de rănirea sentimentelor patriotice ale unui popor naționalist, apariția unui lider politic care a promis schimbări radicale a alimentat speranța într-un viitor mai bun, prin manifestul politic – “Mein Kampf”, menit să reaprindă flacăra mândriei rănite, a canalizat frustrările și temerile germanilor către grupuri din interiorul-afara granițelor, fabricând “țapi ispășitori”, promovarea unei imagini de “salvator al națiunii”, continuator al unei glorioase tradiții de figuri emblematice precum au fost Otto von Bismark și Wilhelm al II-lea etc.
Noțiunea totalitarism reprezintă un fenomen politic social și economic în cadrul căruia se urmărește supunerea totală a individului față de stat. Totalitarism semnifică controlul statului asupra tuturor aspectelor principale ale vieții cetățenilor inclisiv modul de gîndire. Epitetul totalitar a fost folosit pentru prima dată de B.Mussolini și D.Dgentelli în scopul aprecierii regimului politic care tindea să instituie controlul absolut asupra vieții sociale.
Astfel, concepțiile lui Hitler și Stalin au devenit adevărate instrumente ale cunoașterii și “literă de lege” pentru toți adepții fermitatea propagandei de partid a amplificat carisma celor doi lideri, prin creșterea dependenței și obedienței mulțimilor față de conducător. Cu timpul, atât Hitler, cât și Stalin, au devenit “conducătorul suprem”, infailibil, unicul în măsură să stabilească țelurile poporului. Ei au dobândit supunerea necondiționată a adepților apelând la un instrumentar variat, care a inclus limbajul profetic, demagogia, populismul, controlul total, clamarea dependenței reciproce mase – lider și nu în ultimul rând, teroarea psihologică și politică.
Astfel, carisma totalitară este o carismă de stat caracterizată prin idolatrizarea conducătorului și cultul personalității care sunt inerente nevoii de coeziune a unei societăți aflate în criză. Fascismul și comunismul constituie două forme de manifestare ale totalitarismului-regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației lipsite de drepturi și posibilități.
Cazul Stalin este unic nu doar prin consecințele fără precedent ale politicii sale, ci și prin succesul de a le ascunde și crea impresia opusă, a unui binefăcător luminat al poporului său. Nici unul din ceilalți mari tirani ai secolului nu a dovedit o astfel de capacitate de disimulare, care a făcut ca în timpul vieții să se bucure de o bună reputație printre politicienii occidentali. Personalitatea sa a fost într-o deplină consonanță cu trăsăturile sistemului totalitar, cultul personalității, creat după consolidarea puterii, a reușit să multiplice atributele personalității carismatice. Liderul sovietic și-a întărit carisma pe măsură ce percepția sa în rândul maselor s-a transformat, sub impactul propagandei politice, în cea a unui lider omnipotent, omniscient, supranatural.
Astfel, Stalin s-a impus ca un stăpîn-“vojdi”- conducător-în urma unei serii de manevre prin care și-a demonstrat întreaga capacitate de om al puterii, dar mai ales o înțelegere profundă a naturii totalitare a regimului care, încă de pe vremea lui Lenin, se baza pe principiul partidului unic, al autorității necontestate a șefului și a unității absolute a partid, impunerea și acceptarea instituțiilor sovietice un sistem de integrare în sistemul comunist, rusianizarea – care vizează exclusiv aspectul lingvistic, astfel spus impunerea și asimilarea limbii ruse ca limbă oficială. Astfel, comunismul și fasc ismul constituie două forme de manifestare ale totarismului – regimuri ce aplică dictatura unei minorități asupra populației ăți.lipsite de drepturi și posibilități.
Principalele concluzii și recomandări:
Pe parcursul celor 12 și respectiv 29 de ani de putere, ambii dictatori au ucis milioane de oameni;
au terorizat sute de milioane, recurgând la o represiune internă feroce.
Preluarea puterii de către liderii totalitari aleși drept studiu de caz s-a datorat, în bună măsură, carismei deținute acționând cu abilitate în direcția preluării controlului total;
s-au folosit de propagandă, duplicitate și teroare, pentru a convinge, seduce și domina masele.
circumstanțe similare ale genezei regimurilor: situațiile de criză economică și politică și lipsa unor perspective;
Ambii dictatori și-au construit și justificat ascensiunea prin valorificarea magistrală a imaginii “salvatorului”, a “omului providențial”, reușind să “contamineze” masele, să le anuleze incertitudinile și insufle siguranță, să le indice o cale de urmat, să le garanteze un viitor mai bun.
Concepțiile lui Hitler și Stalin (exprimate în Mein Kampf sau cuvântările “marelui” Stalin) au devenit adevărate instrumente ale cunoașterii și “literă de lege” pentru toți adepții;
fermitatea propagandei de partid a amplificat carisma celor doi lideri, prin creșterea dependenței și obedienței mulțimilor față de conducător;
Cu timpul, atât Hitler, cât și Stalin, au devenit “conducătorul suprem”, infailibil, unicul în măsură să stabilească țelurile poporului;
Ei au dobândit supunerea necondiționată a adepților apelând la un instrumentar variat, care a inclus limbajul profetic, demagogia, populismul, controlul total, clamarea dependenței reciproce mase – lider;
teroarea psihologică și politică.
BIBLIOGRAFIE
A. MONOGRAFII
Arendt, H. Originile totalitarismului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994.312p.
Aron, R. Democrație și totalitarism. Iași: POLIROM, 1995. 292 p.
Benz, W., Mihok, B. Holocaustul la periferie, Chișinău: 2010.
Berstein, S. Disctionnaire. Historique des fascismes et du nazizme. Bruxelles: 1992.
Caillard, J. M., Rokley., A Istoria continentului european. Chișinău: 2001.
Carol, A., Carrigues, J., Ivernei, M. Dicționar de istorie a sec.XX. București: 1994
Carpentier, J F. Lebrun, Istoria Europei. București, 1997. – ISBN: 973-45-0429-0
Chatelet, Fr.,Pisier E. Concepțiile politice ale secolului XX. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 552 p.
Ciupercă, I. Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Iași: POLIROM, 1995. 260 p.
Cojocaru, Gh. Tratatul de Uniune Sovietică, Chișinău: 2005.
Courtois, St. Comunism și totalitarism. Iași: POLIROM, 2011. 280 p.
De Launay, J. Ultimele zile ale fascismului în Europa. București: Ed., 1985
Djilas, M. Лицо тоталитаризма” Москва: Логос, 1995. 376 р.
Dorna, A. Le Leader Charismatique, 1998
Drozz, J. Istoria Germaniei. București: 2000
Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945, București, 2005.
Fridrich, C.,Brzezinski, Z. Totalitarian Dictatorship and Autocracy. Los Angeles: Timothy Peters, 1989. 198 p.
Friedrich, C. Dictaturile totalitare și autocrația”, 1956
Fest, J. Stăpînii celui de-al Treilea Reich,.București: 1969
Hobsbawm Eric, O istorie a secolului XX, Chișinău, 1999.
Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, București, 1994.
Istoria Rusiei. Iași: Polirom, 2001. 90 p.
Istoria secolului XX, Vol. I, Sfârșitul lumii europene, (1900-1945). Sub redacția: S. Bernstein, P. Milza, București, 1998 .ISBN: 973-45-0381-2
Keyserling, Hermann. Analiza spectrală a Europei, Iași, 1993.
Lynch, Michael, Stalin și Hrușciov. URSS 1924-1964, București, 1994..
Marie, J. Gulagul. București:1999
Mourin Maxim, Histoire des nations européenes, P. I (1918-1939), Paris, 2002.
Petrencu A. Istorie Universală Contemporană (1914-1999), Chișinău, 1999.
Petrencu A., Istorie Universală Contemporană (1914-1999). Chișinău: Muzeum, 1999.356 p.-ISBN:5-7790-0242-8
Preda, R. Comunismul – O modernitate eșuată, Cluj-Napoca, 2009.
Spiro, H. – “Sisteme politice ale democrației”, 1959
Turcin, B. Тоталитаризм. Погружение в трясину. Москва: Логос, 1991. 577 р.
Țurcanu, I. Istoria Relațiilor Internaționale. Chișinău: Știința, 2009.369 p.
Weinreich, M. Universitățile lui Hitler. Contribuția intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor. Iași: POLIRОM, 1995. 233 p.
Всеобщая История Дипломатии, Москва, 2009
Джузеппе, B. История Советского Союза, 2 тома, Москва, 1990.
Campus Elisa. Statele mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale. Prima jumătate a secolului al XX-lea.București: 1988.
Медведев Рой. О Сталине и сталинизме. Москва, 1990.
Сиполс В.Я., Дипломатическая борьба накануне второй мировой войны.Москва, 1989.
Энциклопедия Третьего Рейха,M., 2000,c.30
Varpinsci, A. Doctrine politice contemporane, Iași: 1993, p.46.
C. ARTICOLE
Гаджиев, К. Тоталитаризм как феномен ХХ века. În: Вопросы философии, Nr.2, 1992. p.33-46.
Головатенко, А. Тоталитаризм как феномен ХХ века. În: Вопросы философии, Nr.2, 1992. p.13-26.
Загладин, Н. Тоталитаризм и демокракратия: конфликт века. În: Кентавр, Nr.5, 1992, p.21-32.
Зубов, А. Плюрализм Тоталитарности. În: Политические иследования, Nr.6, 1993. p.45-60.
Мазуров, И. Фашизм как форма тоталитаризма. Общественные науки и современность. Nr.5, 1993, p.19-30.
D. SURSE ELECTRONICE
47. Bulbok, Alan. Adolf Hitler. Accesibil pe: http://www.carti-online.com/adolf-hitler-p-4076.html [Accesat la 17 aprilieie 2015].
48.Valode, Philippe. Hitler și societățile secrete. http://www.carti-online.com/hitler-si-societatile-secrete-p-1012 [Accesat la 20 aprilie 2015].
49. Butler, Rupert. Ghestapo. Istoria poliției secrete a lui Hitler. Accesibil pe: https: //www.google.md/search?q=htp.+www.carti.online.com.Butler%2C+Rupert.+Ghestapo.+Istoria+poli%C5%A3iei+secrete+a+lui+Hitler.&btnG=C%C4%83uta%C5%A3i&client=opera&oe=utf-8&channel=suggest&gws_rd=ssl [Accesat la 25 mai 2015].
50. Simon, Sebag,Mon. Stalin. Curtea Țarului Roșu. Accesibil pe: http://www.carti-online.com/advanced_search_result.php?d=off&inc_subcat=1&keywords=Stalin&x=0&y=0 Accesibil pe: [Accesat la 25 mai 2015].
BIBLIOGRAFIE
A. MONOGRAFII
Arendt, H. Originile totalitarismului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994.312p.
Aron, R. Democrație și totalitarism. Iași: POLIROM, 1995. 292 p.
Benz, W., Mihok, B. Holocaustul la periferie, Chișinău: 2010.
Berstein, S. Disctionnaire. Historique des fascismes et du nazizme. Bruxelles: 1992.
Caillard, J. M., Rokley., A Istoria continentului european. Chișinău: 2001.
Carol, A., Carrigues, J., Ivernei, M. Dicționar de istorie a sec.XX. București: 1994
Carpentier, J F. Lebrun, Istoria Europei. București, 1997. – ISBN: 973-45-0429-0
Chatelet, Fr.,Pisier E. Concepțiile politice ale secolului XX. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994. 552 p.
Ciupercă, I. Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Iași: POLIROM, 1995. 260 p.
Cojocaru, Gh. Tratatul de Uniune Sovietică, Chișinău: 2005.
Courtois, St. Comunism și totalitarism. Iași: POLIROM, 2011. 280 p.
De Launay, J. Ultimele zile ale fascismului în Europa. București: Ed., 1985
Djilas, M. Лицо тоталитаризма” Москва: Логос, 1995. 376 р.
Dorna, A. Le Leader Charismatique, 1998
Drozz, J. Istoria Germaniei. București: 2000
Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945, București, 2005.
Fridrich, C.,Brzezinski, Z. Totalitarian Dictatorship and Autocracy. Los Angeles: Timothy Peters, 1989. 198 p.
Friedrich, C. Dictaturile totalitare și autocrația”, 1956
Fest, J. Stăpînii celui de-al Treilea Reich,.București: 1969
Hobsbawm Eric, O istorie a secolului XX, Chișinău, 1999.
Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, București, 1994.
Istoria Rusiei. Iași: Polirom, 2001. 90 p.
Istoria secolului XX, Vol. I, Sfârșitul lumii europene, (1900-1945). Sub redacția: S. Bernstein, P. Milza, București, 1998 .ISBN: 973-45-0381-2
Keyserling, Hermann. Analiza spectrală a Europei, Iași, 1993.
Lynch, Michael, Stalin și Hrușciov. URSS 1924-1964, București, 1994..
Marie, J. Gulagul. București:1999
Mourin Maxim, Histoire des nations européenes, P. I (1918-1939), Paris, 2002.
Petrencu A. Istorie Universală Contemporană (1914-1999), Chișinău, 1999.
Petrencu A., Istorie Universală Contemporană (1914-1999). Chișinău: Muzeum, 1999.356 p.-ISBN:5-7790-0242-8
Preda, R. Comunismul – O modernitate eșuată, Cluj-Napoca, 2009.
Spiro, H. – “Sisteme politice ale democrației”, 1959
Turcin, B. Тоталитаризм. Погружение в трясину. Москва: Логос, 1991. 577 р.
Țurcanu, I. Istoria Relațiilor Internaționale. Chișinău: Știința, 2009.369 p.
Weinreich, M. Universitățile lui Hitler. Contribuția intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor. Iași: POLIRОM, 1995. 233 p.
Всеобщая История Дипломатии, Москва, 2009
Джузеппе, B. История Советского Союза, 2 тома, Москва, 1990.
Campus Elisa. Statele mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale. Prima jumătate a secolului al XX-lea.București: 1988.
Медведев Рой. О Сталине и сталинизме. Москва, 1990.
Сиполс В.Я., Дипломатическая борьба накануне второй мировой войны.Москва, 1989.
Энциклопедия Третьего Рейха,M., 2000,c.30
Varpinsci, A. Doctrine politice contemporane, Iași: 1993, p.46.
C. ARTICOLE
Гаджиев, К. Тоталитаризм как феномен ХХ века. În: Вопросы философии, Nr.2, 1992. p.33-46.
Головатенко, А. Тоталитаризм как феномен ХХ века. În: Вопросы философии, Nr.2, 1992. p.13-26.
Загладин, Н. Тоталитаризм и демокракратия: конфликт века. În: Кентавр, Nr.5, 1992, p.21-32.
Зубов, А. Плюрализм Тоталитарности. În: Политические иследования, Nr.6, 1993. p.45-60.
Мазуров, И. Фашизм как форма тоталитаризма. Общественные науки и современность. Nr.5, 1993, p.19-30.
D. SURSE ELECTRONICE
47. Bulbok, Alan. Adolf Hitler. Accesibil pe: http://www.carti-online.com/adolf-hitler-p-4076.html [Accesat la 17 aprilieie 2015].
48.Valode, Philippe. Hitler și societățile secrete. http://www.carti-online.com/hitler-si-societatile-secrete-p-1012 [Accesat la 20 aprilie 2015].
49. Butler, Rupert. Ghestapo. Istoria poliției secrete a lui Hitler. Accesibil pe: https: //www.google.md/search?q=htp.+www.carti.online.com.Butler%2C+Rupert.+Ghestapo.+Istoria+poli%C5%A3iei+secrete+a+lui+Hitler.&btnG=C%C4%83uta%C5%A3i&client=opera&oe=utf-8&channel=suggest&gws_rd=ssl [Accesat la 25 mai 2015].
50. Simon, Sebag,Mon. Stalin. Curtea Țarului Roșu. Accesibil pe: http://www.carti-online.com/advanced_search_result.php?d=off&inc_subcat=1&keywords=Stalin&x=0&y=0 Accesibil pe: [Accesat la 25 mai 2015].
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Carisma Regimurilor Totalitare In Perioada Interbelica (ID: 106145)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.