Cariera Functionarului Public

Introducere privind noțiunea de carieră și cariera funcționarului public

Conceptul de carieră

În general, înțelesul popular al termenului de carieră este asociat cu ideea de mișcare ascendentă sau de avansare a unei persoane într-un domeniu de activitate dorit, cu scopul de a obține mai mulți bani, mai multă responsabilitate sau de a dobândi mai mult prestigiu și mai multă putere. Deși în limbajul curent noțiunea de carieră este larg folosită, conceptul de carieră are numeroase înțelesuri. Până în prezent nu este o definiție oficială, unanim acceptată, care să întrunească consensul specialiștilor. În literatura de specialitate sunt cunoscute diferite formulări și numeroase opinii.

Pentru a defini cariera trebuie să avem în vedere următorii factori:

contribuția individului la dezvoltarea propriei cariere;

contribuția organizațiilor în care evoluează;

contextele pe care le intersectează;

calitatea legislației specifice

maniera de aplicare a acesteia.

Ca și definiții ale carierei enumerăm în continuare pe cele care le considerăm mai relevante:

Cariera este o succesiune de activități și poziții profesionale pe care o persoană le atinge, ca și atitudinile, cunoștințele și componentele asociate, care se dezvoltă de-a lungul timpului.

Cariera reprezintă o succesiune de funcții, în ordinea crescătoare a prestigiului prin care trece un individ în mod ordonat, după o regula previzibilă.

De fapt, cariera constă în acea succesiune de posturi într-o ierarhie, acea succesiune de experiențe, separate, corelate între ele prin care orice persoana trece de-a lungul vieții. Dezvoltarea carierei sau cum mai este numită dezvoltarea profesionala este un proces mai complex decât pregătirea profesionala, având drept obiectiv însușirea cunoștințelor utile, atât în raport cu poziția actuală, cât și cu cea viitoare. O carieră poate fi lungă sau scurtă, iar un individ poate avea mai multe cariere, una după alta sau mai multe în același timp.

Cariera individuală include atât viata profesională și familială cât și legăturile dintre ele. In dorința de a controla viata profesională cât și pe cea familială, orice persoană își dezvoltă un concept propriu prin care își autoevaluează calitățile si valorile. Acest proces este dinamic și are loc pe parcursul întregii vieți.

Cariera individuală se dezvoltă prin interacțiunea dintre aptitudinile existente, dorința de realizare profesionala a individului si experiența în muncă pe care o furnizează organizația. Individul se va dezvolta si va fi mulțumit de cariera sa în măsura în care organizația va putea furniza căi pe care individul să avanseze în diferite poziții și niveluri, în care să-și pună în valoare cunoștințele si să-și dezvolte aptitudinile.

Sunt trei elemente importante pentru a înțelege ce este aceea o carieră:

A. Cariera este un proces dinamic în timp, care are două dimensiuni:

Cariera externă – succesiunea obiectivă de poziții pe care individul le parcurge în timp;

Cariera internă – interpretarea pe care o dă individul experiențelor obiective prin prisma subiectivității sale.

B. Cariera presupune interacțiunea între factorii organizaționali și cei individuali. Percepția postului ca și poziția adoptată de către individ, depind de compatibilitatea între ceea ce concepe individul potrivit pentru sine (aptitudini, nevoi, preferințe), și ceea ce reprezintă postul de fapt (constrângeri, oportunități, obligații).

C. Cariera oferă o identitate ocupațională; profesia, poziția ocupată, organizația în care lucrează fac parte din identitatea individului. Oamenii sunt diferiți între ei dar, în același timp, putem determina și lucruri pe care le au în comun. Utilizând sisteme de clasificare se pot identifica asemănări și diferențieri în orientarea carierei. Orientarea carierei este deci, acel tipar relativ stabil al talentelor, valorilor, atitudinilor și activităților ocupaționale.

Orientarea carierei a unui individ este importantă atunci când o raportăm la profesia pe care acesta o are. Din compatibilitatea celor două rezultă consecințe importante pentru individ, pentru comportamentul și atitudinile sale la serviciu, cât și pentru starea sa de echilibru și satisfacție. Este esențial ca individul să își aleagă cu atenție profesia; trebuie să se gândească pe termen lung ce ar însemna mai concret, care sunt activitățile specifice, tipurile de organizații, oportunitățile, posibilitățile de a-și valorifica potențialul natural; este posibil să existe o diferență între percepția despre ce înseamnă profesia respectivă din afară, și ceea ce presupune de fapt.

Stadiile carierei

Interdependența dintre stadiile carierei și stadiile vieții este deosebit de importantă, deoarece, fiecare etapă din carieră, duce la un nivel superior de înțelegere de sine ca urmare a succesului sau insuccesului, iar fiecare experiență de viață modifică atât aspirațiile, preferințele și dorințele individului privind cariera, cât și comportamentul acestuia.

Putem defini stadiile carierei ca tipare generale ale progreselor, obligațiilor esențiale și schimbărilor din activitățile rolului profesional. Aceste stadii succesive sunt :

explorarea

stabilizarea

avansarea,

menținerea

finalul carierei

Explorarea reprezintă confruntări între viziunile nerealiste formate în adolescență și lumea reală. Individul cunoaște și alege din rolurile explorate. În acest timp își descoperă și dezvoltă talente, abilități, interese, valori. Este un moment important în formarea identității profesionale și alegerii unui domeniu. Câteva din elementele importante în această perioadă sunt: rețeaua socială, mentorul, discipolul.

Rețeaua socială este grupul de colegi care oferă feed-back și informații generale despre organizație și activități.

Mentorul este o persoană mai în vârstă din organizație și care joacă un rol important pentru cel af1at la începuturile carierei. Mentorul este persoana competentă nu numai în ceea ce privește conținutul activității, dar înțelegând mai mult, având o viziune de ansamblu, și având calitățile personale necesare, poate transfera știința de a face lucrurile către cineva mai tânăr. Nu este vorba numai de a-i rezolva sarcinile și de a-l ajuta, ci de a-1 învăța să facă acest lucru singur în cele din urmă. Mentorul constituie un model pentru discipol. Pentru a fi mentor sunt necesare calități personale rare, acest proces de învățare, de transfer de „know-how” are loc într-un mod natural. Este nevoie de înțelepciune, de flexibilitate și, în plus, de compatibilitate între mentor și discipol. Câteva din funcțiile comun acceptate ale mentorului sunt: modelarea rolului, acceptare și confirmare, consilier.

Stabilizarea constă în dobândirea unui grad de cunoștințe, de expertiză într-un domeniu. Este stadiul carierei în care se așteaptă să se treacă de la situația celui care învață la statutul omului de acțiune și perioada în care oamenii fac, adesea, o evaluare a succeselor sau realizărilor obținute.

Avansarea (promovarea) și menținerea urmează după stabilizarea în diverse roluri ocupaționale și presupune focalizarea pe obiectivele cheie, realiste ale carierei.

Finalul carierei poate să însemne o perioadă de creșteri continue în statut și influență în organizație, sau o perioadă petrecută în cel mai înalt nivel de responsabilitate și statut. Un concept tot mai folosit este cel de “carieră elastică”; se referă la permanenta preocupare a individului pentru cariera sa, fie mereu activ, să cunoască care sunt competențele sale ca și oportunitățile pentru cineva cu pregătirea și experiența sa așa încât să se afle mereu în zona în care este îndreptățit să se af1e. În același timp trebuie să evolueze și să crească continuu din punct de vedere profesional.

Cariera Funcționarilor Publici

Ideea de carieră este legată pe de o parte de noțiune de corp al funcționarilor publici bazat pe conceptul de „stabilitate și continuitate” iar, pe de altă parte de particularitățile regimului juridic al funcției publice, ceea ce îi conferă funcției publice profesionalism și caracter nepartizan pentru aceasta.

Un lucru foarte important care trebuie menționat este apariția în țara noastră a legislației în domeniul dezvoltării carierei funcționarilor publici. Astfel în anul 2003 Guvernului României a emis Hotărârea nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici. Respectivul act normativ reglementează organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.

În conformitate cu acest act normativ cariera în funcția publică este definită astfel: „Cariera în funcția publică cuprinde ansamblul situațiilor juridice și efectele produse, care intervin de la data nașterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui raport, în condițiile legii”. Tot aici sunt prevăzute și modalitățile de dezvoltare a carierei: „modalitățile de dezvoltare a carierei în funcția publică sunt promovarea într-o funcție publică superioară și avansarea în gradele de salarizare.”

Legea mai enumără și principiile care stau la baza organizării și dezvoltării carierei în funcția publică:

– competența, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să promoveze într-o funcție publică trebuie să dețină și să confirme cunoștințele și aptitudinile necesare exercitării funcției publice respective;

– competiția, principiu potrivit căruia confirmarea cunoștințelor și aptitudinilor necesare exercitării unei funcții publice se face prin concurs sau examen;

– egalitatea de șanse, prin recunoașterea vocației la carieră în funcția publică a oricărei persoane care îndeplinește condițiile stabilite potrivit legii;

– profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcției publice se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;

– motivarea, principiu potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autoritățile și instituțiile publice au obligația să identifice și să aplice, în condițiile legii, instrumente de motivare morală și materială a funcționarilor publici, precum și să sprijine inițiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora

– transparența, principiu potrivit căruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a pune la dispoziție tuturor celor interesați informațiile de interes public referitoare la cariera în funcția publică.

În conformitate cu această lege managementul carierei în funcția publică se asigură de către:

– Agenția Națională a Funcționarilor Publici, prin elaborarea cadrului legal și a instrumentelor necesare organizării și dezvoltării carierei în funcția publică;

– autoritățile și instituțiile publice, prin aplicarea principiului egalității de șanse și a motivării;

– funcționarul public, prin aplicarea consecventă a principiilor competenței și al profesionalismului, în vederea dezvoltării profesionale individuale.

Un alt lucru prevăzut de către această normă legislativă este și promovarea funcționarilor publici care este definită astfel: „Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții publice superioare vacante”. Promovarea poate fi:

a) definitivă, atunci când funcția publică superioară se ocupă prin concurs sau examen, în condițiile prevăzute de prezenta hotărâre;

b) temporară, atunci când funcția publică de conducere sau, după caz, funcția publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici se ocupă pe perioadă determinată, în condițiile legii.

Practica managerială în domeniul resurselor umane dovedește că pe parcursul îndeplinirii programelor de dezvoltare a carierei pot apărea unele probleme destul de dificile, ca, de exemplu, aceea a integrării dezvoltării carierei și planificării resurselor umane. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin programele de dezvoltare a carierei, se urmărește armonizarea permanentă a nevoilor individuale și a oportunităților organizaționale în continuă schimbare.

Legăturile între dezvoltarea carierei și planificarea resurselor umane sunt evidente, deoarece dezvoltarea carierei asigură o ofertă a capacităților și abilităților oamenilor, iar planificarea resurselor umane previzionează cererea de capacități și abilități.

În general, organizațiile care au preocupări în domeniul planificării resurselor umane inițiază și programe de dezvoltare a carierei, deoarece se apreciază că nu are sens să previzionăm nevoile de resurse umane fără a avea un program de dezvoltare a carierei care să susțină cererea respectivă. De asemenea, inițierea unor programe de dezvoltare a resurselor umane trebuie să aibă în vedere oportunitățile organizației de a asigura posturile adecvate.

O primă cauză a dificultăților de integrare a eforturilor din domeniile menționate o constituie faptul că activitățile respective sunt realizate, în multe situații, de specialiști diferiți (economiști, ingineri, analiști de sistem, psihologi etc.) a căror pregătire de bază sau cunoștințe de specialitate creează posibile bariere în realizarea unei comunicări eficiente.

O a doua cauză a insuccesului de integrare a eforturilor privind dezvoltarea carierei și planificarea resurselor umane este legată de structura organizatorică, deoarece, în unele situații, activitățile menționate sunt realizate în unități distincte.

Eventualele insuccese în atingerea scopurilor carierei pot duce la unele reevaluări privind scopurile, posturile sau programele de pregătire, ceea ce va influența pozitiv performanța și continuarea carierei.

Capitolul I

Funcția publică

1.1. Scurt istoric privind funcție publică în România

După Decembrie 1989, funcția publică a redevenit, integral, o instituție a dreptului administrativ. Astfel a avut loc desprinderea conceptuală a funcției publice de raportul juridic de muncă, ieșirea acesteia de sub incidența dreptului muncii, sub a cărui incidență intrase din 1950. De altfel, în perioada 1949-1989, a fost distrusă întreaga clasă politică a țării și întregul aparat funcționăresc al statului, de la Guvern și până la nivelul administrației publice locale. Mai mult decât atât, nici una din cele trei constituții socialiste nu a cuprins nici o referire cu privire la funcția publică, această noțiune fiind considerată desuetă, funcționarii publici dobândind statutul de „om al muncii”, supus principiilor juridice ale Codului Muncii, intrat în vigoare în 1950. În pofida argumentărilor din literatura de specialitate, un statut general al funcționarilor din administrația publică nu s-a adoptat până în 1989, în schimb au fost adoptate prin lege statute disciplinare sau profesionale pentru diferite domenii.

Funcția publică este o noțiune fundamentală a dreptului administrativ, motiv pentru care a constituit o preocupare constantă atât a legislativului, precum și a doctrinei de specialitate din țară și din străinătate.

În țara noastră, s-a înregistrat o bogată tradiție în ceea ce privește reglementarea și definirea conceptului de funcție publică.

Primele reglementări în această materie le regăsim în Regulamentele Organice ale Moldovei și Munteniei.

Au urmat apoi reformele legislative ale domnitorului Al. I. Cuza care au vizat și funcționarii din administrația de stat.

Constituția din 1866, consacra în art. 88 principiul conform căruia regele avea competența să numească și să revoce miniștrii și de asemenea, numea sau confirma în „funcțiunile publice potrivit legii”. În acest spirit, art. 131 alin. (5) al legii fundamentale prevedea adoptarea unei legi speciale „asupra condițiilor de admisibilitate și înaintare în funcțiunile administrației publice”, care, din nefericire nu a mai fost adoptată.

În mod indubitabil, Constituția din 1923 a reprezentat un progres, articolul 8 statuând:

„(1) Nu se admite în stat nici o deosebire de naștere sau de clase sociale.

(2) Toți Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice.

(3) Numai ei sunt admisibili în funcțiile și demnitățile publice, civile și militare.

(4) Legi speciale vor determina statutul funcționarilor publici.

(5) Străinii nu pot fi admiși în funcțiunile publice decât în cazuri excepționale și anume statornicite de legi.”

Pe baza principiilor constituționale la data de 19 iunie 1923 a fost publicată Legea pentru Statutul funcționarilor publici, care avea următoarea structură:

Partea I intitulată „Dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici” cu un număr de 7 capitole, după cum urmează:

Capitolul I: „Dispoziții generale”

Capitolul II: „Condiții generale de accesibilitate în funcțiuni”

Capitolul III: „Stabilitate”

Capitolul IV: „Îndatoriri și răspunderi”

Capitolul V: „Incompatibilități”

Capitolul VI: „Salarii, indemnizări, pensii și concedii”

Capitolul VII: „Asociațiile de funcționari”

Partea a II-a intitulată „Dispozițiuni speciale” cu un număr de 7 capitole astfel:

Capitolul I

Capitolul II: „Condiții de admisibilitate”

Capitolul III: „Despre numiri și înaintări”

Capitolul IV: „Transferări”

Capitolul V: „Disciplina”

Capitolul VI: „Comisiile de disciplină”

Capitolul VII: „Dispoziții diverse și tranzitorii”

Câteva luni mai târziu, a fost adoptat Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici care a avut menirea de a detalia prevederile legii și de a statua un cadru general, unitar, de aplicare a acesteia.

În opinia noastră, importanța celor două acte normative rezidă în faptul că stabilesc regimul juridic al funcționarului public, un regim juridic diferit de cel al personalului angajat pe baza unui contract individual de muncă.

Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923 cu unele modificări ulterioare, a fost abrogată odată cu adoptarea Codului funcționarilor publici la 8 iunie 1940. Și acest Cod a suferit numeroase modificări care au impus republicarea sa în Monitorul Oficial din 10 martie 1942, fiind abrogat după 23 august 1944.

Ulterior, materia a fost reglementată prin Legea nr. 746 din 22 septembrie 1946, abrogată prin Decretul nr. 418 din 16 noiembrie 1949, întrucât se afla în curs de legiferare primul Cod al muncii.

Codul muncii din 8 iunie 1950, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogat prin Legea nr. 10 din 23 noiembrie 1972 pentru aprobarea Codului muncii al R.S.R., dispozițiile lor fiind aplicabile tuturor categoriilor de „oameni ai muncii”, inclusiv „aparatului de stat”.

În „aparatul de stat” era inclus „personalul încadrat în ministere și alte organe centrale, în organele locale ale administrației de stat, în justiție, procuratură și în alte instituții …”

Cu unele modificări explicite sau implicite, Legea nr. 10/1972 a produs efecte juridice până la data de 1 martie 2003, fiind abrogată de Legea nr. 53/2003, actualul Cod al muncii.

1.2. Reglementarea funcției publice în Constituție și legea organică

Sediul materiei îl regăsim în art. 16 și art. 73 alin. (3) lit. j) din legea fundamentală și în legea organică privind statutul funcționarilor publici.

Astfel, art. 16 alin. (3) al Constituției din 1991 prevedea că: „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară.”

Textul citat instituia două condiții care trebuiau îndeplinite în mod cumulativ de către persoanele care doreau să ocupe o funcție publică, respectiv: cetățenia română și domiciliul în țară. Pe cale de consecință, străinii și apatrizii nu puteau să ocupe astfel de funcții.

Actuala Constituție, a cărei revizuire s-a impus, printre altele și din perspectiva integrării țării noastre în structurile Uniunii Europene, a adus modificări de substanță inclusiv în materia funcției publice, articolului 16 alin. (3) dându-i-se următorul conținut: „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea în șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”

Dintr-o analiză comparativă a celor două variante ale textului art.16 alin. (3) din Constituție, observăm două modificări substanțiale și anume:

a fost eliminată norma imperativă cu privire la cetățenia română, fiind înlocuită cu o normă permisivă; în consecință, s-a lăsat la latitudinea legiuitorului să stabilească condițiile, funcțiile și demnitățile publice care pot fi ocupate de cetățenii străini sau apatrizi;

s-a prevăzut garantarea egalității dintre femei și bărbați în ceea ce privește accesul la funcțiile și demnitățile publice, dispoziție care se încadrează într-un curent de idei specific pentru dezvoltarea democrațiilor contemporane.

Referitor la modalitatea de reglementare a statutului funcționarilor publici, atât Constituția din 1991, precum și Constituția revizuită consacră obligativitatea aprobării acestuia prin lege organică (art. 73 alin.3 lit. j).

Deși, în mod declarativ, legea privind statutul funcționarilor publici a constituit o prioritate pentru toate guvernele, ea a fost adoptată cu mare întârziere, respectiv în anul 1999, prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și Senatului reunite în ședință comună, conform art. 113 din Constituția României. Considerăm că adoptarea unei legi organice prin acest procedeu legislativ care elimină dezbaterea parlamentară, nu a constituit o alegere benefică, dimpotrivă, a rezultat o lege lacunară și în mare măsură inaplicabilă.

Aceste afirmații sunt susținute de faptul că Legea nr. 188/1999 a suferit numeroase modificări într-un termen foarte scurt, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aplicarea multor dispoziții din lege a fost condiționată de norme pe care Guvernul României le-a emis cu mare întârziere.

Astfel, Legea nr. 188/1999 a fost modificată și completată succesiv prin O.U.G. nr. 82/2000, O.U.G. nr. 284/2000 și Legea nr.161/2003, aplicarea unor dispoziții a fost suspendată prin O.U.G. nr.33/2001, iar altele nu au putut fi aplicate până la data de 7 noiembrie 2001, dată la care au intrat în vigoare H.G. nr. 1083, 1084, 1085, 1086 și 1087/2001.

Aceste acte normative de aplicare a Legii au avut și ele o existență relativ scurtă. Astfel, prin H. G. nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici au fost abrogate H.G. nr.1084/2004, H.G. nr. 1085/2004 și H.G. nr. 1087/2004 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice și au abrogat H.G. nr. 1083/2001 și 1086/2001.

Chiar dacă Legea nr. 188/1999 a conținut și conține o serie de dispoziții lacunare sau discutabile, pozitiv rămâne faptul că a consfințit regimul juridic al funcției publice și al funcționarilor publici.

1.3. Noțiunea de funcție publică

Conceptul de funcție publică s-a bucurat de o atenție deosebită, în literatura de specialitate fiind emise o multitudine de definiții, cu nuanțări de la un autor la altul, de la un sistem de drept la altul.

Astfel, în perioada interbelică prof. Paul Negulescu considera că „Funcțiunea publică apare ca o grupare de atribuțiuni, de puteri și de competențe în scopul de a da satisfacțiune unor anumite interese generale, căci orice putere socială se legitimează numai prin scopul său de interes public, neputându-se concepe ca o asemenea putere să fie întrebuințată pentru scopuri personale”. În opinia autorului „funcțiunile publice” sunt organizări instituționale, abstracte, care însă au menirea de a realiza un triplu scop, respectiv: să facă, să pregătească sau să execute actele juridice. Întrucât actele juridice sunt manifestări de voință proprii doar indivizilor „funcțiunile publice trebuie să aibă titulari persoane fizice, care să exercite puterile atribuite funcțiuni, în limitele competenței determinate de legiuitor…”, cu alte cuvinte funcțiile publice trebuie deservite de funcționari publici.

În perioada 1949 – 1989 nu au existat reglementări privind funcția publică și funcționarul public, fiind aplicabile întregului personal dispozițiile Codului muncii care a intrat în vigoare în 1950.

Cu toate acestea, doctrina de specialitate a învederat necesitatea elaborării unor statute aplicabile diferitelor categorii de funcționari din administrația de stat.

După anul 1990, doctrina de drept public din țara noastră s-a preocupat în mod constant de abordarea conceptului de funcție publică, impunând legiuitorului adoptarea unei reglementări specifice.

Într-o opinie de referință, funcția publică reprezintă „situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice și constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a învestit.”

Prof. Alexandru Negoiță definește funcția publică ca fiind: „un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin acte juridice emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice”.

Într-o altă concepție, funcția publică reprezintă „complexul drepturilor și obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități publice, instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal învestite.”

Într-o lucrare recentă, funcția publică este definită ca „situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes general.”

În sfârșit, o abordare deopotrivă explicită și pragmatică o regăsim la prof. Ioan Santai care atribuie noțiunii două accepțiuni.

În sens larg, funcția publică reprezintă „o situație juridică predeterminată normativ constituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește în mod specific competența unui organ de stat exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității respective.”

În sens restrâns, autorul consideră că trebuie să avem în vedere funcția executivă sau administrativă, pe care o definește ca „o categorie ce reprezintă situația juridică legal predeterminată, constând dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin care se înfăptuiește, de regulă, competența unui organ al administrației publice contribuindu-se la exercitarea puterii publice executive în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității în cauză.” În primul rând, funcția publică este obiectiv predeterminată, fiind reglementată legal astfel încât drepturile și obligațiile care îi alcătuiesc conținutul sunt prestabilite neputând fi create, modificate sau suprimate de către titularul ei sau de către alte subiecte de drept, chiar superioare ierarhic, dacă legea nu le-a conferit o asemenea prerogativă.

În al doilea rând, funcția publică este o situație juridică, adică un complex unitar și interdependent de drepturi și obligații ce revin titularului ei, căruia îi conferă un adevărat statut propriu, iar nu un simplu conținut de raport juridic – format între funcționar și superior ori între primul și cel administrat – în care părțile se disting doar prin opozabilitatea, uneori reciprocă, a drepturilor și obligațiilor ce le revin ca participanți în respectiva relație juridică.

În al treilea rând, funcția are un caracter propriu, aparținând numai celui învestit anume în cadrul unei autorități pentru a-i realiza competența. În cadrul funcției se vor putea săvârși numai anumite acte și fapte (cu sau fără semnificație juridică) conform atribuțiilor ce revin instituției respective, ceea ce delimitează – în cadrul organului – o funcție de alta chiar similară. Desigur, acest lucru nu împiedică, pe de o parte, ca o persoană sau mai multe să poată îndeplini simultan sau succesiv aceeași funcție sau funcții similare, iar prin delimitări de ordin material, teritorial, personal sau temporal să se poată face distincție între funcții.

Pe de altă parte, o funcție de regulă, nu epuizează, prin conținutul ei, întreaga sferă atribuțională a unei autorități, decât în mod cu totul excepțional (de exemplu, în cazul organelor unipersonale), întrucât – corespunzător diversității de sarcini și atribuții reglementate în vederea realizării lor – în cadrul unei autorități se exercită mai multe funcții a căror sumă evidențiază specificul competenței organului din care fac parte.

În al patrulea rând, funcția are un caracter continuu sau de permanență în timp, în întreg intervalul scurs de la investirea și până la dezinvestirea titularului căruia îi aparține, indiferent de existența sau nu a unui mandat ca durată limitată ori a lipsei oricărui termen limită.

În al cincilea rând, funcția are un caracter obligatoriu, prin îndatorirea exercitării drepturilor și cea de îndeplinire a obligațiilor care-i alcătuiesc conținutul, în sensul că ea nu este o facultate sau o posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridice și față de care există latitudinea de a intra sau nu, după propria voință, în raporturi juridice conform interesului propriu.

În al șaselea rând, numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcțiilor din cadrul unei autorități se realizează exercitarea practică a competenței autorității în cauză conform atribuțiilor legal stabilite. Aceasta înseamnă că funcțiile trebuie încredințate efectiv unor persoane fizice apte să le exercite, care dispun de voința și energia necesară realizării lor. Desigur, pot exista și funcții neocupate de titulari, iar, uneori, chiar funcții neexercitate, dar acestea nu afectează, pe ansamblu, realizarea atribuțiilor organului, ci numai integralitatea îndeplinirii lor. De asemenea, uneori, pot exista delegări sau cumuluri ori suplinirii de funcții ca situații excepționale când una și aceeași persoană va asigura exercitarea efectivă a două sau mai multor funcții tocmai pentru asigurarea funcționării normale a instituției.

Prof. univ. dr. Corneliu Manda spune că, spre deosebire de particulari, care urmăresc cu predilecție satisfacerea unui interes general, printr-o remunerare și un beneficiu adecvat investițiilor realizate și muncii depuse, administrația publică urmărește nu numai satisfacerea nevoilor generale ale colectivității și a cetățenilor acesteia, indiferent, dacă activitatea desfășurată se soldează sau nu cu un deficit. Administrației publice îi este străină idea de „profitabilitate”

Analiza definițiilor prezentate ne relevă câteva elemente constante, cu alte cuvinte trăsăturile specifice ale funcției publice, după cum urmează:

funcția publică reprezintă o situație juridică, o abstractizare care trebuie îndeplinită exclusiv de o persoană fizică;

funcția publică se obiectivează printr-un complex de drepturi și obligații;

se creează prin lege sau prin acte administrative emise în temeiul legii, în scopul de a satisface interesul general;

se exercită în mod continuu, fără intermitențe, întrucât este afectată satisfacerea interesului public;

funcția publică se exercită în regim de putere publică, fie în mod direct prin emiterea de acte juridice, fie indirect prin activități de pregătire, executare sau control care presupun prerogative de putere politică;

are o anumită specializare care derivă din competența stabilită prin lege.

Față de cele relevate, considerăm că funcția publică poate fi definită ca fiind o situație juridică predeterminată prin lege, care constă într-un ansamblu de drepturi și obligații de interes general, în scopul de a îndeplini, în regim de putere politică, competența unei autorități publice de către funcționari publici legal învestiți.

În același timp, definiția funcției publice o regăsim și în legislație.

Conform art. 2 alin.1 din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare „Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.”

În varianta inițială a Legii nr. 188/1999, art. 3 consacra următoarea definiție: „Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.”

Pe de altă parte, legiuitorul stabilește prin anexa la lege lista cuprinzând funcțiile publice.

Realizând o analiză comparativă a modalității în care doctrina de drept public și legiuitorul definesc noțiunea de funcție publică, apreciem ca necesare și oportune câteva observații.

În primul rând, remarcăm faptul că legiuitorul a avut în vedere funcția publică în sens restrâns, mai precis, funcția publică din administrația publică centrală și locală. Această concluzie ne-o fundamentăm pe două argumente, respectiv:

prevederea expresă din art. 2 al Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

lista funcțiilor publice prevăzute în anexa aceleiași legi.

În același timp, subliniem că nu există identitate între funcția publică administrativă și funcția publică executivă, care nu constituie apanajul exclusiv al administrației publice, ea putându-se regăsi și în activitatea publică desfășurată de alte autorități (parlament, justiție, Președintele României).

În al doilea rând, relevăm că legiuitorul stabilește conținutul funcției publice ca fiind „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților”. Dacă, în mod tradițional, doctrina de drept public înțelege prin atribuții prerogativele cu care este înzestrată o autoritate, o structură funcțională sau o persoană (complex de drepturi și obligații), totalitatea atribuțiilor constituind competențele autorității publice, inedită și de natură a induce confuzie, ne apare utilizarea termenului de responsabilitate.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, termenul de responsabilitate excede sferei de reglementare prin acte normative, având mai mult o conotație politico-etică, decât una juridică. Altfel spus, termenul de responsabilitate nu se identifică cu cel de răspundere juridică, responsabilitatea fiind strâns legată de morală, de civism etc. spre deosebire de răspundere care, intervine atunci când este încălcată o obligație stabilită prin normă juridică.

În consecință, ne apare inexplicabilă, nefericită și de natură a crea confuzie inconsecvența legiuitorului în utilizarea terminologiei, lăsând doctrinei și jurisprudenței sarcina de a aduce clarificările necesare.

1.4. Clasificarea funcțiilor publice

Doctrina nu este unitară în identificarea criteriilor după care se pot clasifica funcțiile publice.

În perioada interbelică, prof. Paul Negulescu considera că: „Pe lângă unele din aceste funcțiuni sunt stabilite atribuțiuni și competențe necesare pentru conducerea serviciilor, alte funcțiuni au numai atribuțiuni de a prepara lucrările și a documenta pe conducătorul serviciului, când urmează să ia deciziunea; în fine, pe lângă alte funcțiuni, găsim puteri și competențe pentru a putea executa măsurile ordonate de organele de deciziune.”

Prin descrierea făcută, autorul realiza o clasificare a funcțiilor publice după importanța acestora, în două categorii și anume:

funcții de conducere, caracterizate prin preponderența atribuțiilor de decizie;

funcții de execuție, caracterizate prin preponderența atribuțiilor de pregătire (organizare) și executare a deciziei.

Același autor, mai realiza o clasificare din punct de vedere al competenței, relevând că funcțiile publice sunt destinate, după caz:

unele să facă acte juridice, adică manifestări de voință în scop de a produce efecte juridice;

altele să prepare facerea acestor acte;

iar altele să execute actele juridice sau deciziunile administrative sau judecătorești.

În doctrina actuală de drept public, prof. A. Iorgovan realizează o amplă analiză a funcțiilor publice, inclusiv sub aspectul clasificării acestora, utilizând mai multe criterii, astfel: din punct de vedere al importanței funcției în realizarea competențelor unei autorități publice autorul distinge două mari categorii:

funcții de conducere

funcții de execuție

La rândul lor, funcțiile de conducere sunt clasificate după:

conținutul procesului decizional administrativ;

sursa legislativă în temeiul căreia a fost înființată;

gradul de complexitate și răspundere;

natura intrinsecă a funcției;

salariu.

Din punct de vedere al naturii lor, funcțiile de execuție sunt clasificate în două categorii, respectiv:

funcții pur administrative (principale, auxiliare etc.)

funcții de specialitate (tehnice, economice, juridice etc.).

După gradul de strictețe, sunt identificate două categorii și anume: funcții civile și funcțiile cu caracter militar.

După modul de desemnare a titularilor, autorul distinge trei categorii, după cum urmează:

funcții care presupun numirea titularilor;

funcții care presupun repartizarea titularilor;

funcții care presupun alegerea titularilor.

După regimul juridic aplicabil, se disting două categorii, respectiv:

funcții cărora li se aplică regimul dreptului comun, prin dreptul comun înțelegând regimul stabilit prin Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici

funcții cărora li se aplică regimuri statutare speciale. A se vedea Art.5 alin.1, lit. a, b, c, d, e, f, g. din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 365 din 29/05/2007.

După intrarea în vigoare a Legii privind Statutul funcționarilor publici, în literatura de specialitate s-au reformulat criteriile de clasificare a funcțiilor publice, baza de referință constituind-o atât doctrina tradițională, precum și legea organică în materie.

Înainte de a identifica criteriile după care sunt clasificate funcțiile publice prin Legea nr. 188/1999, considerăm că sunt necesare două precizări, astfel:

funcțiile publice sunt clasificate de legiuitor utilizându-se atât criterii explicite

precum și criterii implicite; unele criterii sunt aplicabile tuturor funcțiilor publice (funcției publice în sens larg), în timp ce altele sunt aplicabile exclusiv funcțiilor publice administrative (în sensul restrâns).

În opinia noastră, din conținutul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, se pot desprinde următoarele criterii de clasificare și, pe cale de consecință, următoarele categorii de funcții publice.

Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil distingem două categorii:

funcții publice cărora li se aplică dispozițiile Legii nr.188/1999; funcții publice cărora le sunt aplicabile dispozițiile unor statute speciale (art.5 din lege).

Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 188/1999 „Pot beneficia de statute speciale, funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

structurile de specialitate ale Parlamentului României;

structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;

structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

serviciile diplomatice și consulare;

autoritatea vamală;

poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;

alte servicii publice stabilite prin lege.

Față de textul legal menționat, considerăm pertinente câteva observații și comentarii.

În primul rând, ne exprimăm opinia că legea prevede prea multe excepții putându-ne conduce la concluzia că nu constituie „dreptul comun” în materie.

Spre deosebire de actuala reglementare, Legea pentru statutul funcționarilor publici din 1923 stipula în art. 2: „Nu intră în prevederile prezentei legi:

funcțiunile politice și cele elective;

Mitropoliții și Episcopii;

funcționarii corpurilor legiuitoare a căror organizare este stabilită de regulamentul interior al fiecărui corp legiuitor în parte, care constituie statutul lor;

specialiștii străini cărora li se încredințează, vremelnic sau prin contract, o funcțiune publică;

lucrătorii, precum și personalul angajat pentru un timp determinat sau pentru o anume lucrare.”

Ne apare evident faptul că reglementarea din perioada interbelică avea o aplicabilitate mult mai largă, constituind „dreptul comun” sau „legea cadru” pentru toți funcționarii publici.

În al doilea rând, ni se pare bizar faptul că legiuitorul organic utilizează o normă permisivă și una de trimitere: „Pot beneficia de statute speciale … lit. g: alte servicii publice stabilite prin lege”, atâta timp cât art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituția României, republicată, instituie principiul conform căruia statutul funcționarilor publici se aprobă prin lege organică.

În sfârșit, apreciem că, în fapt, dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici sunt aplicabile unei sfere restrânse de funcționari publici, respectiv celor din Guvern, din cadrul unor ministere și altor organe ale administrației publice centrale, unor servicii publice descentralizate ale ministerelor, parțial prefecturilor și, mai ales, funcționarilor din aparatul propriu al consiliilor locale și județene.

Pe de altă parte, conform art. 6 din lege:

„Prevederile prezentei legi nu se aplică:

   a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii;

   b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;

   c) corpului magistraților;

   d) cadrelor didactice;

   e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică”.

Având drept criteriu natura atribuțiilor, distingem două categorii de funcții, respectiv:

funcții publice generale

funcții publice specifice (art. 7 lit. a).

Funcțiile publice generale sunt definite de legiuitor ca fiind „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale”, iar

Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, în vederea realizării competențelor lor specifice.”

După nivelul studiilor, legea împarte funcțiile publice în trei clase, astfel:

clasa I-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

clasa a II-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

clasa a III-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.

După preponderența (ponderea) unor activități în conținutul funcției distingem funcții publice de conducere și funcții publice de execuție.

Din punct de vedere al rigurozității disciplinei distingem: funcții publice civile și funcții publice cu caracter militar.

După vechimea în specialitate, distingem funcții publice ocupate de funcționari debutanți și de funcționari publici definitivi.

Situații statistice al funcțiilor publice pe ansamblul administrației publice în România perioada 2003 – 2006.

Analiza statistică prezentată în continuare s-a efectuat utilizând atât datele transmise pe suport magnetic de autoritățile și instituțiile publice, în perioada 01.01.2006 – 01.02.2007, cât și datele colectate de ANFP în perioada 2003 – 2005.

Pe baza datelor transmise de autoritățile și instituțiile publice în cursul anului 2006 și a lunii ianuarie 2007, numărul total de funcții publice din administrația publică din România la data de 31 decembrie 2006 era de 128514, din care 70232 funcții publice în instituțiile publice centrale și serviciile publice deconcentrate, iar 58282 în cadrul aparatului propriu al consiliilor județene, consiliilor locale și al altor autorități publice locale.

Comparativ cu perioada 2003 – 2005, în perioada de referință a fost înregistrată o tendința de scădere a numărului de funcții publice din administrația publică centrală (de la 59,31% în 2003, la 54,65% în 2006) paralel cu creșterea procentului alocat funcțiilor publice din cadrul autorităților publice locale. Ușoara creștere a procentului funcționarilor publice din cadrul administrației publice centrale în perioada 2005 – 2006 se datorează modificărilor legislative din această perioadă, pe anamblu evidențiindu-se un proces de descentralizare administrativă din perioada 2003 – 2006.

Aspecte privind dinamica corpului funcționarilor publici

La data de 01.04.2006, numărul total de funcționari publici era de 111624, din care 8762 lucrau în cadrul administrației publice de stat (7,85%), 58123, în cadrul administrației publice teritoriale(52,07%) iar 44739, în cadrul administrației publice locale(40,08%).

Comparativ cu anii precedenți, se remarcă o creștere a numărului de funcționari publici din administrația publică locală (de la 37,76% în 2003 la 40,08% în 2006), datorată în principal eforturilor făcute în vederea descentralizării, apropierii administrației de cetățeni și a dezvoltării serviciilor de proximitate.

Aspecte privind pregătirea profesională a funcționarilor publici

Din punct de vedere al nivelului studiilor, se observă că, din totalul de 100911 funcționari publici de execuție, un număr de 45212 funcționari publici au studii superioare de lunga durata (44,80%), 3754 studii superioare de scurta durata (3,72%), iar 51945 au studii medii liceale sau postliceale (51,48%).

Defalcarea pe categorii de autorități și instituții publice scoate în evidență procentul relativ ridicat de funcționari publici cu studii superioare din cadrul aparatului propriu al instituțiilor administrației publice centrale (8 din 10 funcționari) și din cadrul administrației publice teritoriale (7 din 10 funcționari au studii superioare). Gradul de profesionalizare scade însă în cazul consiliilor locale și al altor autorități ale administrației publice locale (doar 3 din 10 funcționari au studii superioare), fapt datorat atât lipsei unei piețe a forței de muncă cu înaltă calificare cât și lipsei unui pachet atractiv de salarizare și recompensare a potențialilor angajați.

1.5. Natura juridică a funcției publice

Determinarea naturii juridice a funcției publice a constituit și constituie un teren al disputei în planul doctrinei.

Totuși, din diversitatea opiniilor exprimate în țară și în străinătate, s-au conturat două teze fundamentale.

Astfel, o primă teză promovată de doctrina dreptului civil consacră „situația contractuală” a funcției publice.

Cu alte cuvinte, în această opinie se susține că persoanelor angajate în baza unui contract de muncă, precum și funcționarilor care exercită o funcție de stat (publică) li se aplică același regim juridic contractual.

Dimpotrivă, reprezentanții celei de a doua teze, doctrinarii dreptului administrativ susțin faptul că funcția de stat (publică) are un statut legal distinct de cel născut în baza unui contract.

Adepții acestei teorii își bazează susținerile pe două argumente puternice și anume:

raportul de funcțiune ia naștere în toate cazurile în temeiul unui act de autoritate și nu ca urmare a consimțământului, acordului dintre părți;

titularul funcției publice (funcționarul public) exercită prerogative de putere publică reieșite din lege și nu drepturi născute pe bază contractuală.

În acest sens, elocvente sunt aprecierile prof. M. Văraru: „Trebuie să recunoaștem că funcționarii nu sunt nici mandatarii, nici negotiorum gestori, nici comisionari ai acelora care i-au numit în funcție. Actul de numire nu este nici un contract de natură civilă pentru simplul motiv că voința și consimțământul funcționarului numit – elemente care joacă un rol esențial în contractele civile – nu au nici o importanță la numire, nici mai târziu în exercițiul funcțiunii. Între raporturile ce se nasc între stat și funcționarii săi și raporturile civile dintre doi particulari nu se poate face absolut nici o apropiere. În primul caz raporturile sunt de drept public, în cazul din urmă, de drept civil. Funcționarii nu dețin nici o putere și nici un drept de la autoritatea care i-a numit, ci competența lor atât ratione loci cât și ratione materie o dețin de la o lege organică a funcțiunii.”

Considerăm că această problemă a fost soluționată de legea fundamentală, în sensul că legiuitorul constituant a stabilit cu claritate că prin două legi organice diferite se consacră statutul funcționarilor publici (art. 73 alin. 3 lit. j) și cel al salariaților (art. 73 alin. 3 lit. p). În alți termeni, se instituie două regimuri juridice diferite, unul de drept public aplicabil funcționarilor publici și altul de drept privat, aplicabil salariaților.

Astfel, Legea nr. 188/1999(republicată) privind Statutul funcționarilor publici, clarifică disputa doctrinară, statuând în art. 1 alin. (1): „Prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.”

Iată așadar, că legiuitorul organic a consacrat o sintagmă specifică, cu caracter de noutate, anume „raporturi de serviciu” distinctă de „raporturile de muncă”, denumire ce sugerează, în opinia noastră și faptul că funcționarul public prestează un serviciu public.

Menționăm că raportul de serviciu ia naștere și se exercită în temeiul actului administrativ de numire, emis în condițiile legii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată.

Pe de altă parte, Codul muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003 reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă bazate pe consimțământul părților, cu alte cuvinte, pe contractul individual și contractul colectiv de muncă.

Ne apare astfel, cât se poate de evident faptul că, este vorba despre raporturi juridice distincte, raporturi de serviciu guvernate de normele dreptului public, pe de o parte, și raporturi de muncă guvernate de normele dreptului privat, pe de altă parte.

Capitolul II

Funcționarul public

2.1. Noțiune

În perioada interbelică, noțiunea de funcționar public o regăsim în art. 1 al Legii pentru Statutul funcționarilor publici , conform căruia: „Sunt funcționari publici cetățenii români fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil și eclesiastic) la Stat, județ, comună sau la instituțiunile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, guvernului sau consiliilor județene sau comunale.”

Prof. Paul Negulescu critică această definiție socotind-o lacunară, în sensul că nu este suficientă doar condiția impusă de legiuitor (aprobarea bugetului) pentru a transforma o instituție privată în serviciu public și pe cale de consecință, personalul acesteia să aibă calitatea de funcționar public. Astfel, deși unele stabilimente de utilitate publică – persoane juridice de drept privat – își supun bugetele de venituri și cheltuieli spre aprobarea parlamentului, guvernului sau consiliilor locale, funcționarii acestora nu sunt funcționari publici, pentru că nu exercită prerogative de putere publică.

O trăsătură specifică funcționarilor publici o reprezintă numirea în funcție care, nu poate fi făcută decât de autoritatea publică, „căci numirea funcționarilor publici este un act de autoritate, pe care nu-l pot face particularii.”

Plecând de la aceste considerente autorul citat consideră că o definiție corectă a funcționarului public trebuie să țină cont de următoarele constante:

desemnarea sau numirea funcționarului trebuie să se facă în conformitate cu legea sau cu regulamentul;

funcționarul public trebuie să exercite un serviciu permanent;

să primească un salariu periodic;

învestirea funcționarului cu atributele funcțiunei are loc în urma depunerii jurământului.

În acest context, prof. Paul Negulescu formulează următoarea definiție: „Funcționarii publici sunt acei cetățeni care, fiind numiți de autoritatea competentă și învestiți în mod legal, cu atributele funcțiunei lor, prestează în mod permanent, o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcționeze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic.”

Într-o altă opinie, aparținând aceleiași perioade, prof. Anibal Teodorescu definește funcționarul public ca fiind: „persoana care, în schimbul unei remunerațiuni, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor.”

Definirea noțiunii de funcționar public a constituit o preocupare permanentă a doctrinei de drept administrativ postrevoluționare, atât înainte cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 cu modificările și completările ulterioare, privind Statutul funcționarilor publici.

În sens restrâns, noțiunea de funcționar este echivalentă cu cea de funcționar public, adică persoana investită cu o funcție publică, în cadrul autorităților și instituțiilor publice ale statului și unităților administrativ teritoriale.

Astfel, într-o altă concepție, funcționarul public este definit ca fiind „persoana legal învestită prin numire sau alegere, într-o funcție publică din structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenței acesteia.”

În opinia prof. Ioan Santai:

„Titularul unei funcții se numește funcționar, iar cel al unei funcții publice se numește funcționar public. Titularul unei funcții publice care implică și exercițiul autorității se va numi funcționar public de autoritate.” Cu aceste precizări prealabile, autorul consideră că „Funcționarul public este persoana fizică învestită în mod legal cu exercitarea unei funcții publice.”

Rezumându-ne la aceste exemple din literatura de specialitate, relevăm că potrivit art. 2 din Legea nr. 188/1999: „Funcționarul public este persoana numită într-o funcție publică”, iar prin articolul 5 se instituie principiul conform căruia „Dispozițiile prezentei legi se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel.”

Remarcăm că, spre deosebire de definițiile din doctrină, foarte complexe, motivate de demersul științific de a surprinde cât mai multe trăsături specifice ale noțiunii, legiuitorul s-a rezumat la o definire deosebit de succintă.

După circa 3 ani, optica legiuitorului nostru se schimbă, redefinind noțiunea și limitându-i sfera, art. 2 alin. (2) al Legii nr.188/1999, republicată în 2004, având următorul conținut: „Funcționarul public este persoana numită, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstrează calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.”

În varianta actuală art.2 alin. (2) al Legii nr.188/1999, republicată, are următorul conținut: Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își păstrează calitatea de funcționar public.

Altfel spus, legiuitorul se rezumă la sensul restrâns al funcției publice, lista acestora fiind aprobată prin anexă la lege.

În același timp, legiuitorul stabilește prerogativele de putere publică pe care le poate exercita un funcționar public din cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, după cum urmează:

punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice;

    d) consilierea, controlul și auitul public intern;

    e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

   f) colectarea creanțelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

2.2. Categorii de funcționari publici

Pentru doctrina de specialitate gruparea, clasificarea funcționarilor publici în diferite categorii a constituit o preocupare permanentă, autorii identificând diferite criterii de clasificare.

Fără a realiza o prezentare exhaustivă a demersurilor teoretice în materie, vom reda mai jos câteva opinii care ni se par a fi edificatoare.

În perioada interbelică, prof. Paul Negulescu distingea trei categorii de funcționari publici, utilizând drept criteriu de departajare specificul activității (obiectul principal al acesteia) și anume:

funcționari de deciziune sau de direcțiune, „acei cari au conducerea unor servicii sau a unor subdiviziuni ale unui serviciu sub direcțiunea superioară și controlul funcționarului public”;

funcționari „de preparațiune”, a căror misiune principală este aceea de a pregăti deciziile administrative;

funcționari de execuțiune, care pun în aplicare deciziile superiorilor.

În perioada postbelică, prof. Romulus Ionescu consideră că funcționarii din administrația de stat pot fi clasificați după patru criterii, respectiv:

gradul de independență în exercitarea funcției, conform căruia distinge două categorii: funcționari cu munci de răspundere și funcționari fără munci de răspundere;

gradul de strictețe al disciplinei, după care identifică funcționari civili și funcționari militari;

după gradul de tehnicitate, potrivit căruia distinge două categorii de funcționari, unii care exercită funcții cu caracter pronunțat tehnic și alții care exercită funcții cu caracter preponderent productiv;

după modul de recrutare, autorul distinge funcționari aleși și funcționari numiți.

Într-o altă opinie, funcționarii din administrația de stat sunt clasificați în trei categorii, în funcție de rolul pe care îl au în realizarea activității executive și anume: funcționari de decizie, de control și de execuție.

Alți autori abordează concomitent clasificarea funcțiilor publice și implicit a funcționarilor publici.

Astfel, prof. Antonie Iorgovan identifică un număr de patru criterii după care realizează clasificarea funcției și, în mod implicit a funcționarilor publici.

Prof. Ioan Santai realizează clasificarea funcțiilor și funcționarilor publici după șase criterii, astfel:

după natura competențelor (grad de independență în exercitarea atribuțiilor și mod de subordonare) distinge funcționari de conducere și funcționari de execuție (operatorii);

după cerințele privind nivelul studiilor absolvite;

după vechimea în muncă și modul de învestire (titularizare) conform căruia distinge între funcționarii publici debutanți și definitivi;

după modul de învestire, autorul distinge potrivit Statutului două categorii: funcționari publici și personal auxiliar din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice. (În opinia noastră, această clasificare este superfluă întrucât se referă la două categorii distincte de personal: funcționari publici și salariați – personal contractual);

după competența teritorială se disting două categorii, respectiv: funcționari centrali sau guvernamentali (ministeriali sau departamentali) și funcționari teritoriali sau locali (ai prefecturilor, primăriilor, serviciilor publice descentralizate);

după gradul de strictețe a disciplinei și modului de subordonare, două categorii respectiv funcționari civili și funcționari militari.

Într-o altă opinie, prof. Verginia Vedinaș identifică șase criterii după care realizează clasificarea funcțiilor publice și în mod implicit, a funcționarilor publici, după cum urmează:

după regimul juridic aplicabil, se disting două categorii și anume: funcționari supuși statutului general și funcționari supuși unor statute speciale;

după rigurozitatea disciplinei, cu o notă de personalitate sunt identificate trei categorii: funcționari publici civili, funcționari publici militari și o categorie intermediară, în concret fiind vorba despre funcționarii civili din armată sau poliție;

din punct de vedere al preponderenței unor activități în competența funcției distinge funcționari publici de conducere și de execuție;

după natura autorității publice, se disting două categorii, respectiv funcționari publici care fac parte din structura unor autorități de natură statală și funcționari publici locali;

în funcție de nivelul studiilor sunt identificați:

funcționari publici din categoria A, absolvenți cu studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licență sau echivalentă;

funcționari publici din categoria B, studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

funcționari publici din categoria C, cei care au studii medii liceale sau postliceale absolvite cu diplomă;

în funcție de statutul lor se disting două categorii și anume: funcționari publici debutanți și funcționari publici definitivi.

Menționez că, în opiniile menționate mai sus nu a fost avută în vedere ultima modificare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 365 din 29/05/2007 pentru faptul că apariția lucrărilor s-a produs anterior acestei legi.

În ceea ce ne privește, vom realiza clasificarea funcționarilor publici, cu precădere în funcție de dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată.

Pentru început, considerăm că trebuie remarcată preocuparea legiuitorului pentru obiectul analizei noastre, Capitolul II al legii fiind intitulat „Clasificarea funcțiilor publice – Categorii de funcționari publici”, iar Capitolul III are titlul „Categoria înalților funcționari publici”. Menționăm însă, că regăsim în mod explicit sau implicit criterii de clasificare ale funcționarilor publici și în alte dispoziții care nu sunt cuprinse în cele două capitole.

Astfel, din analiza Statutului funcționarilor publici identificăm următoarele criterii de clasificare și categorii de funcționari publici:

Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, distingem din lege următoarele categorii categorii de funcționari:

funcționari publici din cadrul autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale cărora li se aplică dispozițiile Statutului aprobat prin Legea nr.188/1999 cu modificările și completările ulterioare;

funcționari publici din cadrul unor autorități și instituții publice ale administrației publice centrale și locale cărora li se pot aplica dispozițiile unor statute speciale conform art. 5.

Ne permitem doar observația că utilizarea de către legiuitorul organic a unei norme permisive este nefericită, de natură a crea ambiguitate și confuzie.

Din punct de vedere al autorității publice în care își desfășoară activitatea și implicit cu care se află în raporturi de serviciu, identificăm potrivit art. 1 din lege:

funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală;

funcționari publici care activează în cadrul altor autorități publice;

Din punct de vedere al actualității raporturilor de serviciu potrivit art. 2, alin. (2) din lege, identificăm:

corpul funcționarilor publici în activitate, care se găsesc în raporturi de serviciu cu autoritățile și instituțiile publice la care au fost numiți și învestiți în funcție;

corpul funcționarilor publici în rezervă, care include funcționarii publici cărora le-a încetat raporturile de serviciu dar care își păstrează calitatea de funcționar public

Sub aspectul funcției publice pe care o îndeplinesc astfel cum sunt clasificate și definite în art. 7, alin. (1) lit. a din lege distingem:

funcționari publici care exercită funcții publice generale

    I. Funcții publice generale

   A. Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici

   1. secretar general al Guvernului;

   2. secretar general adjunct al Guvernului;

   3. secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

   4. secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

   5. prefect;

   6. subprefect;

   7. inspector guvernamental.

   B. Funcții publice de conducere

   1. director general din cadrul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

   2. director general adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

   3. secretar al județului și al municipiului București;

   4. director din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, director executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora;

   5. director adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora;

   6. secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și comunei;

   7. șef serviciu;

   8. șef birou.

   C. Funcții publice de execuție

 2. Funcțiile publice prevăzute la lit. B pct. 1 și 2 se pot stabili și în cadrul autorităților și instituțiilor publice din administrația publică locală care au un număr de minimum 150 de posturi.

3. Funcțiile publice de conducere prevăzute la lit. B pct. 7 și 8, precum și funcțiile publice de execuție prevăzute la lit. C pot fi funcții publice de stat, teritoriale sau locale.

funcționari publici care exercită funcții publice specifice, enumerarea concretă a acestora fiind realizată de legiuitor în anexa la lege

Funcții publice specifice

   A. Funcții publice de conducere

    1. arhitect-șef.

   B. Funcții publice de execuție

   1. inspector de concurență;

   2. inspector vamal;

   3. inspector de muncă;

   4. controlor delegat;

   5. expert în tehnologia informațiilor și a telecomunicațiilor;

   6. comisar.

   C. Alte funcții publice specifice

    1. manager public.

NOTĂ:

Funcțiile publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili de autoritățile și instituțiile publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

După nivelul studiilor, distingem conform art. 9 din lege trei clase, respectiv:

funcționari publici clasa I-a, din care fac parte funcționarii care au studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

funcționari publici clasa a II-a, în care se includ cei care au studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

funcționari publici clasa a III-a, în cadrul căreia se includ persoanele cu studii liceale respectiv studii medii liceale, absolvite cu diplomă de bacalaureat.

După nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, legea distinge în art. 10:

categoria înalților funcționari publici;

categoria funcționarilor publici de conducere;

categoria funcționarilor publici de execuție.

Totodată, legiuitorul instituie în art. 10, alin. (2) regula conform căreia funcționarii publici numiți în funcții publice din clasele a II-a și a III-a pot ocupa numai funcții publice de execuție.

În legătură cu această clasificare apreciem necesare câteva precizări și comentarii pentru fiecare categorie în parte.

În ceea ce privește categoria înalților funcționari publici, precizăm că potrivit art. 12 din lege sunt incluse în această categorie persoanele numite într-una din următoarele funcții publice:

a) secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;

b) secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

   c) prefect;

d) secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

    e) subprefect;

    f) inspector guvernamental.

O primă observație este aceea că, legiuitorul organic nu stabilește norme generale, abstracte cu privire la funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici utilizând procedeul enumerării care, evident este subiectiv. În opinia noastră, această categorie trebuia să constituie un „vârf” al carierei, la care să se acceadă pe baza unor criterii obiective, cum ar fi: nivelul studiilor, activitatea științifică, experiența în administrație etc., pe bază de examen susținut în fața unei comisii formată din specialiști în domeniu, neangajați din punct de vedere politic.

O a doua observație are în vedere funcțiile de prefect și subprefect, art. 12 lit. c și e, care înainte de anul 2006, aceste funcții erau numite în funcție de coloratura politică care era la putere. În prezent s-a realizat depolitizarea acestor funcții.

Schimbarea regimului juridic al funcției de prefect avută în vedere de art.12 din lege este un lucru bun și sperăm că și guvernele viitoare, indiferent de coloratura politică, vor renunța la numirea reprezentanților săi politici în teritoriu.

În categoria funcționarilor publici de conducere sunt nominalizate în art. 13 al Legii 188/1999 republicată, următoarele funcții publice:

a) director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

b) director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

c) secretar al unității administrativ-teritoriale;

d) director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în cadrul instituției prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

e) șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

f) șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

În cadrul autorităților administrative autonome pot fi stabilite și funcțiile publice prevăzute la alin. (1) lit. e) și f), precum și alte funcții publice prevăzute în reglementările specifice.

Funcțiile publice prevăzute la alin. (1) lit. a) se pot stabili și în cadrul autorităților și instituțiilor publice din administrația publică locală care au un număr de minimum 150 de posturi.

În art. 14 din Legea 188/1999 (republicată) sunt nominalizate funcțiile publice de execuție, pe cele trei clase. Astfel

Sunt funcționari publici de execuție din clasa I persoanele numite în următoarele funcții publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora.

Sunt funcționari publici de execuție din clasa a II-a persoanele numite în funcția publică generală de referent de specialitate, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

Sunt funcționari publici de execuție din clasa a III-a persoanele numite în funcția publică generală de referent, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcționarii publici de execuție, în funcție de vechime, se clasifică în 4 grade profesionale, în următoarea cronologie: debutant, asistent, principal și superior, ca nivel maxim. conform art. 15 din Legea 188/1999 (republicată).

După vechimea în specialitate corespunzătoare funcției publice distingem, conform art.11 din lege, funcționari publici:

Debutanți și definitivi.

Pot fi numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant.

Pot fi numiți funcționari publici definitivi:

funcționarii publici debutanți care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;

Persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcției publice de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite.

Din punct de vedere al rigorii disciplinei, distingem implicit din prevederile art. 5, categorii:

funcționari publici civili;

funcționari publici militari;

funcționari publici civili cu statut special, în categoria cărora intră categoriile de funcționari publici prevăzute în art. 5 al legii.

Spre pildă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului: „Polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poarta, de regula, uniforma si exercită atribuțiile stabilite pentru Politia Romană prin lege, ca instituție specializată a statului”.

2.3. §Regimul juridic al învestirii în funcție

2.4. Condițiile de acces în funcțiile publice

În doctrina de specialitate, se consideră că pentru a accede în corpul funcționarilor publici candidații trebuie să îndeplinească atât o serie de condiții generale, precum și condiții speciale instituite pentru anumite funcții publice.

Potrivit art. 54 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, pentru a ocupa o funcție publică persoana trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții:

cetățenia română și domiciliul în România;

Față de textul inițial al legii care stipula în art. 16 alin.3 din constituție „are numai cetățenia română și domiciliul în România”, se poate spune că legiuitorul a anticipat modificarea ce urma să se producă cu ocazia revizuirii Constituției, actuala redactare a art. 16 alin. (3) având următorul conținut: „Funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară…”.

Așadar, a fost eliminată condiția persoanei de a avea exclusiv cetățenia română, consacrându-se în mod implicit, posibilitatea ca funcțiile publice să poată fi exercitate de către persoane cu dublă cetățenie.

cunoașterea limbii române, scris și vorbit;

Este o condiție firească, care își găsește suportul constituțional în art. 13 al legii fundamentale conform căruia: „În România, limba oficială este limba română”.

În același timp însă, potrivit art. 120 alin. (2) din Constituția republicată: „În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice descentralizate, în condițiile prevăzute de legea organică.”

Legea organică a administrației publice locale nr. 215/2001 cuprinde în acest sens o serie de dispoziții specifice cu privire la desfășurarea ședințelor consiliilor locale, publicitatea hotărârilor cu caracter normativ etc.

În concluzie, se impune constatarea că în anumite unități administrativ-teritoriale funcționarii publici trebuie să cunoască și limba unor minorități naționale.

vârsta de 18 ani împliniți;

capacitate deplină de exercițiu;

Această condiție are menirea de a bara accesul la o funcție publică a persoanelor puse sub interdicție prin hotărâre judecătorească, din motive de alienare sau debilitate mintală.

stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

să aibă studiile prevăzute de lege pentru ocuparea funcției publice respective;

să îndeplinească condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice respective;

să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedica înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

nu a fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită de lege.

2.5. Funcționarul de fapt

Așa cum am arătat în subcapitolul anterior, atribuțiile care formează conținutul unei funcții publice pot fi exercitate în mod legal de către funcționarul public învestit în funcție conform procedurii prevăzute de lege, considerat a fi funcționar de drept.

În practică, se pot însă întâlni situații în care persoane (funcționari publici) care nu au parcurs sau au parcurs doar în parte procedura învestirii legale în funcție, să emită sau, să semneze acte administrative producătoare de efecte juridice.

Este vorba despre ceea ce doctrina denumește funcționar de fapt, pe care un autor îl definește ca fiind: „persoana care, deși nu a fost legal investită într-o funcție publică, exercită – pe o anumită perioadă de timp – atribuțiile ce constituie conținutul acelei funcții publice, îndeplinind acte producătoare de efecte juridice.”

Problema „funcționarului de fapt” a constituit și constituie o preocupare constantă a doctrinei de specialitate.

Astfel, într-o opinie, se disting două situații în care s-ar putea afla un funcționar de fapt, după cum urmează:

învestirea în funcția publică este afectată de vicii esențiale. În astfel de situații, autorul consideră că: „Lipsa numirii și a celor mai multe din formalitățile esențiale ale investirii antrenează nevalabilitatea exercitării funcției și, implicit, a oricărei manifestări de voință care se vrea producătoare de efecte juridice, din partea persoanei în cauză, adică inexistența actelor administrative lipsite de orice aparență de legalitate (cazul persoanei încă nenumite, destituite, concursul nevalidat, numire neaprobată).

investirea în funcția publică este afectată de vicii neesențiale (lipsa avizului, nedepunerea jurământului, avansare înainte de termen), situație în care autorul consideră că atât actele administrative precum și operațiunile sunt valabile, mai ales față de terți.

Argumentul pentru această concluzie, rezidă în faptul că terților nu li se poate imputa iregularitatea investirii, în schimb, ar putea fi afectați (vătămați) în drepturile lor prin eventuala anulare a actelor și operațiunilor administrative ai căror beneficiari sunt.

Se poate observa că, prima ipoteză, are în vedere actele administrative emise de un funcționar de fapt, în timp ce, ipoteza a doua vizează atât actele administrative precum și operațiunile administrative emise sau, după caz, instrumentate de un astfel de funcționar.

Într-o altă opinie, plecându-se de la constatarea că „ilegalitatea investirii este dificil să poată fi imputată cuiva” și având în vedere consecințele grave pe care le-ar avea de suportat terții, se apreciază că principiul „quod nullum est ab initio nullus producit effectus”, nu trebuie aplicat cu rigiditate.

Mai mult, autorul invocă soluția dată de legiuitor în ceea ce privește materia actelor de stare civilă. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă: „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.”

În concluzie, prof. Antonie Iorgovan consideră necesar de lege ferenda soluționarea acestor situații printr-o lege specială.

Având în vedere cele două opinii de referință în doctrina actuală a dreptului administrativ, pe de o parte și complexitatea practicii administrative, pe de altă parte, ne exprimăm următoarele puncte de vedere:

a) Actele administrative emise de funcționarii de fapt nu produc în mod valabil efecte juridice, fiind lovite de nulitate.

În literatura de specialitate, s-a relevat faptul că pentru a produce în mod valabil efecte juridice actele administrative (actele de drept administrativ) trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții de valabilitate:

actul să fie emis de organul competent și în limitele competenței sale legale;

actul să fie emis cu respectarea formelor procedurale legale;

conținutul actului să fie conform cu legea;

actul să corespundă scopului urmărit de lege.

Prima condiție de valabilitate trebuie înțeleasă în sens larg, fiind vorba atât despre o autoritate publică, precum și de un funcționar public competent. Întrucât această condiție nu este îndeplinită, actul administrativ în cauză este nevalabil.

b) Operațiunile administrative instrumentate de către un funcționar de fapt sunt valabile.

În opinia noastră, aceasta este ipoteza reglementată de legiuitor în art. 7 al Legii nr. 119/1996, conform căruia: „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.”

Se poate observa, din textul citat, că însuși legiuitorul se referă la întocmirea actului, cu alte cuvinte la redactarea înscrisului și nu la emiterea sau adoptarea actului administrativ, spiritul legii vizând operațiunea administrativă.

Actele de stare civilă sunt acte constatatoare sau recognitive, care produc efecte juridice ca urmare a unui fapt juridic (nașterea sau decesul) sau, după caz, a consimțământului exprimat de viitorii soți, în cazul actului de căsătorie.

Funcționarul public „de fapt” doar întocmește actul de naștere, deces sau căsătorie dar, numai pe baza documentelor prevăzute de lege și a declarației persoanei (persoanelor) îndreptățite, cu alte cuvinte, nu emite un act administrativ (manifestare unilaterală de voință, în scopul de a naște, modifica sau stinge drepturi și obligații), ci săvârșește o operațiune administrativă.

Ea este considerată a fi valabilă numai dacă sunt respectate prevederile legale în materie, astfel cum prevăd dispozițiile art. 7 din Legea nr. 119/1996.

c) Comparând doctrina în ceea ce privește materia „funcționarului de fapt” pe de o parte, cu legislația și practica administrativă pe de altă parte, vom constata următoarele inadvertențe:

în doctrină se analizează consecințele juridice ale actelor emise de către funcționarii de fapt, exemplificându-se cu acte emise de către demnitarii publici de fapt (ex. primarul);

legislația nu conferă sau, sunt foarte rare situațiile în care funcționarii publici au competența de a emite acte administrative, cu precădere, săvârșind operațiuni administrative (semnează, contrasemnează, avizează acte administrative emise/adoptate de autoritățile administrației publice sau demnitarii publici).

d) De lege ferenda apreciem a fi necesară o reglementare specială care să elucideze problema în discuție.

2.6. § Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, consecința investirii funcționarului public în funcție este nașterea raportului de serviciu dintre autoritatea administrației publice și funcționar. Este vorba despre un raport specific, guvernat de normele dreptului administrativ, al cărui conținut constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor specifice celor două părți ale raportului de serviciu, reglementate de Legea nr.188/1999 cu modificările și completările ulterioare, republicată.

În acest sens, prof. Ioan Santai arată că: „Investirea într-o funcție publică, indiferent de modalitatea ei de realizare, dă naștere unui raport tipic de serviciu sau de funcțiune care intră sub incidența regimului de drept public, administrativ în cazul nostru, având un conținut specific ce constă în totalitatea drepturilor și a obligațiilor specifice părților titulare participante la respectiva relație juridică.”

2.6.1. Drepturile funcționarilor publici

Drepturile funcționarilor publici, stabilite prin Legea privind Statutul funcționarilor publici sunt următoarele:

Dreptul la opinie (art. 27 alin. 1)

Este un drept fundamental, recunoscut tuturor cetățenilor, care își are sorgintea în două texte constituționale, respectiv în art. 29 intitulat „Libertatea conștiinței” și art. 30 „Libertatea de exprimare”.

Primul text consacră libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase care nu pot fi îngrădite sub nici o formă, în timp ce al doilea text stabilește inviolabilitatea dreptului de a-și exprima gândurile, opiniile și credința prin orice mijloace (în scris, prin viu grai, prin sunete, imagini etc.).

Conform art. 27 alin. (2) din Statut: „Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură.”

Prin discriminare legiuitorul înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie școlară, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice domenii ale vieții.

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului Statut și care îl vizează în mod direct (art. 28)

Este un drept care își găsește suportul în alin. (1)și (2) al art. 31 din Constituție, conform căruia: „Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.”

Dreptul la asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, în condițiile legii și constituie, de asemenea, o consecință a dreptului fundamental prevăzut de art. 40 din Constituția României, republicată.

În același timp, art. 29 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 instituie interdicția de a se asocia în sindicate pentru categoria înalților funcționari publici, a funcționarilor publici care dețin funcții de conducere și a altor categorii de funcționari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale.

Dreptul la grevă este consfințit de art. 30 conform căruia: „Funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii, cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.”

Trebuie observat faptul că, regimul grevei în ceea ce-i privește pe funcționarii publici prezintă în mod cert anumite particularități, care decurg din necesitatea de a se asigura continuitatea serviciilor publice. Mai mult chiar, potrivit modificărilor aduse articolului 30 din Legea nr.188/1999 (republicată) prin Legea nr. 161/2003, greva poate fi declanșată numai dacă se asigură și celeritatea serviciului public, cu alte cuvinte operativitate în prestație.

Așadar, pe de o parte, se face trimitere la legea specială iar, pe de altă parte, se instituie o dublă condiție, respectiv continuitatea și celeritatea serviciului public. Așa fiind, considerăm că de lege ferenda se impune o reglementare specială în această materie.

Dreptul la salariu (art. 31)

Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare. De asemenea, funcționarii publici pot beneficia de prime și de alte drepturi salariale, în condițiile legii.

Dreptul să poarte uniformă (art. 32)

Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit.

Deși, acest drept este prevăzut în Statut, este evident faptul că privește o categorie restrânsă de funcționari publici care, potrivit Statutelor speciale sunt obligați să poarte uniformă (polițiști, militari etc.),

Dreptul de a-și perfecționa continuu pregătirea profesională (art. 50)

   Art. 51. (1) Autoritățile și instituțiile publice au obligația să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecționare profesională a funcționarilor publici organizată la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice.

(2) Pe perioada în care funcționarii publici urmează forme de perfecționare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situația în care acestea sunt:

    a) organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice;

 b) urmate la inițiativa funcționarului public, cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice.

În practica administrativă, se poate imagina situația în care funcționarul public dorește să participe la cursuri de perfecționare dar nu i se aprobă de către conducătorul instituției din diferite motive, obiective sau subiective, cum ar fi: lipsa fondurilor bugetare, volumul sau urgența lucrărilor etc.

În mod paradoxal însă, neîndeplinirea acestei obligații de către funcționarul public chiar din motive neimputabile, îi poate atrage depunctarea cu prilejul evaluării anuale.

Dreptul de a fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitate publică (art. 34)

Funcționarii publici, cu excepția funcționarilor publici civili din ministerele privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitate publică, în condițiile legii.

Evident, în categoria excepțiilor trebuie incluși și funcționarii publici avuți în vedere de art. 40 alin. (3) din Constituție, conform căruia „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.”

Pentru perioada în care funcționarul public exercită o funcție de demnitate publică, ca urmare a alegerii sau numirii sale, raportul de serviciu al acestuia se suspendă de drept, astfel cum prevăd dispozițiile art. 94 alin.1, cu excepțiile prevăzute la art. 34 din Legea nr. 188/1999 republicată.

Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii (art. 35)

Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază pe luna anterioară plecării în concediu.

**) Până la data de 31 decembrie 2006, prevederile referitoare la acordarea primelor cu ocazia plecării în concediul de odihnă au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, precum și prin actele normative anuale de salarizare a funcționarilor publici.

În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză, (art. 36)

În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor până la vârsta de 2 ani, iar în cazul copiilor cu handicap până la vârsta de 3 ani etc. raportul de serviciu se suspendă, după caz, de drept sau din inițiativa funcționarului (art. 94 și art. 95 din lege).

Pe perioada suspendării raportului de serviciu, autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice, conform art. 89 alin. (3) din lege.

Dreptul la condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică și psihică (art. 37).

În mod excepțional, pentru motive de sănătate, funcționarilor publici li se poate aproba schimbarea compartimentului în care își desfășoară activitatea.

Funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente (art. 38)

Dreptul la pensie și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat (art. 39)

Dreptul la protecția legii în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau, în legătură cu serviciul (art. 41)

Acestui drept îi corespunde corelativ o obligație a autorității publice, art. 41 alin. (2) stipulând:

„Autoritatea sau instituția publică este obligată să asigure protecție funcționarului public împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției publice sau în legătură cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituția publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.

Dreptul la despăgubiri (art. 42)

În cazul în care funcționarul public a suferit din culpa autorității sau instituției publice un prejudiciu material, în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, are dreptul la despăgubiri din partea autorității sau instituției publice.

2.6.2. Obligațiile funcționarilor publici

Funcționarii publici au obligația să își îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici (art. 43 alin. 1).

Se poate observa că textul legal la care am făcut trimitere stabilește o dublă obligație, respectiv:

obligație pozitivă, de „a face”, care-i impune funcționarului public o conduită complexă, profesională, cu conotații juridico-etice;

o obligație negativă, de „a nu face”, prin care legiuitorul îi impune funcționarului public o conduită adecvată față de cetățean în slujba căruia se află, abținându-se de la orice faptă prejudiciabilă pentru particulari care, în același timp ar constitui o pată asupra corpului funcționarilor publici.

Funcționarii publici au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu participe la activitățile politice în timpul programului de lucru (art. 44 alin. 3).

Este vorba despre o obligație de „a nu face”, strâns legată de obligația de exercitare cu imparțialitate a atribuțiilor corespunzătoare funcției publice pe care o exercită și în același timp, de dreptul funcționarului public de a fi membru al unui partid politic.

Cu alte cuvinte, deși funcționarul public poate activa în plan politic, trebuie să desfășoare aceste activități în afara programului de lucru iar, în timpul serviciului să manifeste neutralitate politică.

Având în vedere natura subiectivă a individului, implicit a funcționarului public, ne exprimăm mari rezerve în legătură cu respectarea acestei obligații de cei aflați în această dublă ipostază.

În opinia noastră, cel puțin în acest stadiu, funcția publică din administrația publică locală și până la nivelul directorilor generali din ministere trebuia depolitizată, punându-se în acest fel bazele unei administrații profesioniste, în cadrul căreia recrutarea și promovarea funcționarilor să se facă exclusiv pe criteriul competenței.

Funcționarii publici răspund, în condițiile prevăzute de Statut, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate (art. 45 alin. 1).

Doctrina de specialitate a fost unanimă în a consacra teza conform căreia, una dintre obligațiile principale care-i incumbă funcționarului public este disciplina.

Pentru încălcarea, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu funcționarul public răspunde, după caz, disciplinar, contravențional, civil sau penal, conform Statutului.

Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici (art. 45 alin. 2).

Așa cum s-a susținut în literatura de specialitate, subordonarea față de șefii ierarhici constituie un principiu specific modului de organizare a funcției publice. Cu alte cuvinte, funcționarul public se află situat într-o anumită ierarhie și, pe cale de consecință, poate primi dispoziții cu caracter obligatoriu de la superiorii ierarhici. În cazul în care nu le execută întocmai și la termenul dispus, este pasibil de sancțiuni disciplinare.

Totuși, funcționarul public are dreptul să refuze, în scris și motivat îndeplinirea dispozițiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, funcționarul public este obligat să o execute, cu excepția în care este vădit ilegală, situație în care este obligat să o aducă la cunoștința superiorului ierarhic față de cel care a emis dispoziția (art. 45 alin. 3).

Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „Funcționarii publici de conducere sunt obligați să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciilor publice oferite cetățenilor.”

Funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice (art. 46). Evident, nu fac obiectul acestei obligații informațiile de interes public care, dimpotrivă, trebuie furnizate în condițiile prevăzute de lege.

Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje (art. 47).

La numirea într-o funcție publică, precum și la încetarea raportului de serviciu, funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice, declarația de avere, care, se actualizează anual potrivit legii.

Funcționarii publici au obligația de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate (art. 48 alin. 1), fiindu-le interzis:

să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor sau să discute direct cu petenții;

să facă intervenții care privesc soluționarea acestor cereri (art.48 alin. 2).

2.6.3. Conduita funcționarilor publici

Prevenirea corupției si îmbunătățirea managementului serviciului public sunt principalul scop al promovării unor standarde etice pentru funcționarii publici.

Codul internațional de conduită pentru funcționarii publici adoptat prin Rezoluția 51/59 Acțiune împotriva corupției a Adunării Generale ONU din 12 decembrie 1996 este recomandată statelor membre ca un instrument de îndrumare a eforturilor lor împotriva corupției. El prevede principii (integritate, imparțialitate, echitate, nediscriminare, etc.) si reguli generale privind conflictul de interese si descalificarea, declararea averii, acceptarea cadourilor sau a altor favori, informația confidențială si activitatea politica.

Multe guverne au revizuit politicile lor privind conduita etica in serviciul public, fiind preocupate atat de agravarea problemei corupției cat si de declinul încrederii in administrația publica. In vederea asistării acestor guverne, Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) a dezvoltat un set de principii pentru a ajuta tarile sa analizeze instituțiile, sistemele si mecanismele lor de promovare a eticii in serviciul public.

Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economica recomanda statelor membre sa asigure instituții funcționabile si sisteme de promovare a conduitei etice in serviciul public. Principiile identifică funcții de îndrumare, management si control, in baza cărora sunt verificate sistemele de management al eticii publice. Aceste principii reflecta experiența tarilor OCDE si părerile vis-a-vis de managementul stabil al eticii. Principiile au menirea unui instrument necesar tarilor pentru adaptarea la condițiile naționale. Ele nu sunt suficiente prin ele insesi, ele trebuie privite ca o cale de integrare in mediul mai larg al managementului public.

Recomandarea nr. R (2000) 10 privind codurile de conduita pentru funcționarii publici a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 11 mai 2000 prevede ca ridicarea valorilor etice sunt mijloace importante pentru prevenirea corupției.

Uniunea Europeana, de asemenea, atribuie o mare atenție luptei împotriva corupției si instituirii unor mecanisme de administrare eficienta si etica a serviciului public. Iar Compactul Inițiativei Anti-Coruptie a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est prevede explicit angajamentul promovării bunei guvernări si a administrațiilor publice de încredere, in special promovarea implementării recomandărilor privind etica serviciului public si codurile de conduita.

Una din condițiile puse in fata țărilor candidate la UE a fost adoptarea unui cod de conduita pentru funcționarii publici.

Sub influenta Codului european, in februarie 2004 au fost puse bazele creării unui cadru normativ pentru morala si etica in administrația publica din România, prin adoptarea de către Parlament a Legii nr. 7/2004. Adoptarea acestui act normativ reprezintă un pas important in reforma administrației publice din România, daca se va reuși punerea in aplicare a noii legi, deplin si corect, rapid si cu eficacitate.

Codul stabilește normele esențiale de conduita, obligatorii pentru toti funcționarii publici, evidențiind un mod de comportament care nu a fost, pana in prezent, instituționalizat sau respectat, cum ar fi evitarea conflicului de interese si a utilizării funcției pentru propriul interes.

Codul reprezintă atât un instrument de informare cu privire la conduita profesionala la care sunt indreptatiti cetatenii sa se aștepte din partea funcționarilor publici, cat si un mijloc de creare a unui climat de încredere si respect reciproc intre cetateni si funcționarii publici pe de o parte, si intre cetateni si autoritatile administrației publice, pe de alta parte. Din perspectiva funcționarilor publici, Codul reprezintă o colecție clara de norme de conduita, prin care se cere funcționarilor publici sa asigure un tratament egal a cetatenilor in fata autoritarilor si instituțiilor publice, profesionalism, imparțialitate si independenta, cinste si corectitudine.

Codul stabilește in mod detaliat drepturile si obligațiile funcționarilor publici in exercitarea funcției publice, printre care interdicția funcționarilor publici de a solicita ori a accepta cadouri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, parintilor ori persoanelor cu care au avut relații de afaceri sau de natura politica, care le pot influenta imparțialitatea in exercitarea funcțiilor publice deținute ori pot constitui o recompensa in raport cu aceste funcții. Încălcarea acestui principiu este ceea ce Codul Penal reglementează ca infracțiune de „luare de mita”.

Codul prevede că încălcarea prevederilor sale de către funcționarii publici poate atrage răspunderea disciplinara, atunci când prin faptele savarsite cu încălcarea normelor de conduita profesionala, creează prejudicii persoanelor fizice sau juridice. Atribuția de coodonare a aplicării, precum si de control al aplicării normelor prevăzute in Cod revine Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (ANFP). ANFP poate fi sesizata cu privire la încălcarea normelor Codului de către orice persoana interesata (art.20 alin.1) din Legea nr.7/2004. Comisiile de disciplina au dreptul de a examina asemenea fapte si de a propune masuri administrative. In cazul in care faptele unui funcționar public sunt prevăzute de Codul Penal, acestea vor fi supuse spre cercetare autoritarii competente. Fără a trece cu vederea aspectele pozitive ale legii, se impune totuși sa ne referim si la elementele lipsa. Pana in prezent, aplicare Codului este lenta, parțial deoarece lipsesc prevederile legislative suficient de clare, care sa stabilească sancțiunile in cazul incalcarii prevederilor sale. In lipsa unei astfel de clarificări, motivația funcționarilor publici de a adopta si aplica profesionalismul, integritatea si impartialitatea cerute de lege este deficienta.

Obiectivele declarate din Codul de conduita – art. 2 – sunt:

creșterea calității serviciului public;

contribuirea la eliminarea birocrației si a faptelor de corupție din administrația publica, prin:

reglementarea normelor de conduita profesionala necesare realizării unor raporturi sociale si profesionale corespunzătoare creării si menținerii la nivel înalt a prestigiului instituției funcției publice si funcționarilor publici;

informarea publicului cu privire la conduita profesionala la care este indreptatit sa se aștepte din partea funcționarilor publici in exercitarea funcțiilor publici;

crearea unui climat de încredere si respect reciproc intre cetateni di funcționarii publici, pe de o parte, si intre cetateni si autoritatile administrației publice, pe de alta parte.

Codul precizează – art. 3 – care sunt principiile generale care guvernează conduita profesionala a funcționarilor publici, si anume:

supremația Constituitei si a legii, principiu conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a respecta Constituția si legile tarii;

prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, in exercitarea funcției publice;

asigurarea egalitarii de tratament a cetatenilor in fata autoritarilor si instituțiilor publice, principiu conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a aplica același regim juridic in situații identice sa similare;

profesionalismul, principiu conform căruia funcționarii publici au obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competenta, eficienta, corectitudine si conștiinciozitate;

imparțialitatea si independenta, principiu conform căruia funcționarii publici sunt obligați sa aibă o atitudine obiectiva, neutra fata de orice interes politic, economic, religios sau de alta natura, in exercitarea funcției publice;

integritatea morala, principiu conform căruia funcționarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj sau beneficiu in considerarea funcției publice pe care o detin, ori sa abuzeze in vreun fel de aceasta funcție;

libertatea gândirii si a exprimării, principiu conform căruia funcționarii publici pot sa-si exprime sa sa-si fundamenteze opiniile cu respectarea ordinii de drept si a bunelor moravuri;

cinstea si corectitudinea, principiu conform căruia in exercitarea funcției publice si in îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici trebuie sa fie de bună credință;

deschiderea si transparenta, principiu conform căruia activitatile desfășurate de funcționarii publici in exercitarea funcției lor sunt publice si pot fi supuse monitorizării cetățenilor.

Codul ridica la rang de principiu asigurarea unui serviciu public de calitate, stabilind obligația funcționarilor publici de a participa activ la luarea deciziilor si la transpunerea lor in practica, pentru realizarea atribuțiilor instituțiilor publice. In exercitarea funcției publice, funcționarii publici au obligația de a avea un comportament profesionist, precum si de a asigura, in condițiile legii, transparenta administrativa, pentru a castiga si menține încrederea publicului in integritatea, imparțialitatea si eficacitatea autoritarilor si instituțiilor publice.

In completarea obligațiilor care le revin funcționarilor din statutul funcției publice, codul de conduită prevede ca acestora le este interzis: (art. 7 alin.2)

sa exprime in public aprecieri neconforme cu realitatea in legatura cu activitatea autoritarii sau instituția publica in care își desfasoară activitatea, cu politicile si strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

sa facă aprecieri neautorizate in legătura cu litigiile aflate in curs de soluționare si in care autoritatea sau instituția publica in care își desfasoara activitatea are calitatea de parte;

sa dezvăluie informații care nu au caracter public, in alte condiții decât cele prevăzute de lege;

sa dezvăluie informațiile la care au acces in exercitarea funcției publice, daca aceasta dezvăluire este de natura sa atragă avantaje necuvenite ori sa prejudicieze imaginea sau drepturile instituției sau ale unor funcționari publici, precum si ale persoanelor fizice sau juridice;

sa acorde asistenta si consultanta persoanelor fizice sau juridice in vederea promovării de acțiuni juridice sau de alta natura împotriva statului ori a instituției publice in care își desfasoara activitatea.

Aceste obligații subzista si după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioada de 2 ani, daca dispozițiile din legi speciale nu prevăd alte termene. Dezvăluirea informațiilor care nu au caracter public sau remiterea documentelor care conțin asemenea informații, la solicitarea reprezentațiilor unei alte autoritati sau instituții publice, este permisa numai cu acordul conducătorului autotitatii sai instituției publice in care funcționarul public respectiv își desfasoara activitatea(art.4).

Codul mai cuprinde prevederi cu privire la libertatea opiniilor, mentinand obligația funcționarului ca, in îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, sa respecte demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autoritarii sau instituției publice in care își desfasoara activitatea (art.8 alin.1 și 2). Conform legii, relațiile cu mijloacele de informare in masa se asigura de către funcționarii publici desemnați in aceste sens de conducătorul autoritarii sau instituției publice (art 9 alin.1). Funcționarii publici desemnați sa participe la activitati sau dezbateri publice, in calitate oficiala, trebuie sa respecte limitele mandatului de reprezentare incredintat de conducătorul unitarii sau instituției publice in care își desfasoara activitatea (alin.2). In cazul in care nu sunt desemnați in acest sens, funcționarii publici pot participa la activitati sau dezbateri publice, având obligația de a face cunoscut faptul ca opinia exprimata nu reprezintă punctul de vedere oficial al unitarii sau instituției publice in care isi desfasoara activitatea.

Cu privire la activitatea politica a funcționarilor publici, Codul de conduită prevede că acestora le este interzis (art.10):

sa participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;

sa furnizeze sprijin logistic candidaților la funcții de demnitate publica;

sa colaboreze, în afara relațiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac donații sau sponsorizări partidelor politice;

să afișeze, in cadrul autoritarilor sau instituțiilor publice, însemne sau obiecte inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a canditatiilor acestora.

In considerarea funcției publice deținute, funcționarilor publici le este interzis sa permită utilizarea numelui sau imaginii proprii in acțiuni publicitare pentru promovarea unei activități comerciale, precum si scopuri electorale.

Funcționarii publici au obligația de a nu aduce atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea precum si persoanelor cu care intră in legătură în exercitarea funcției publice, prin (art.12 alin2):

– întrebuințarea unor expresii jignitoare;

– dezvăluirea unor aspecte ale vieții private;

– formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.

Funcționarii publici trebuie sa adopte o atitudine imparțiala si justificata pentru rezolvarea clară si eficientă a problemelor cetățenilor. Funcționarii publici au obligația sa respecte principiul egalității cetățenilor. Funcționarii publici au obligația sa respecte principiul egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, prin:

– promovarea unor soluții similare sau identice raportate la aceeași categorie de situații de fapt;

– eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naționalitatea, convingerile religioase si politice, starea materiala, sănătatea , vârsta, sexul sau alte aspecte.

Funcționarii publici care reprezintă autoritatea sau instituția publica in cadrul unor organizații internaționale, instituții de învățământ, conferințe, seminarii si alte activități cu caracter internațional au obligația sa promoveze o imagine favorabila țării si autorității sau instituției publice pe care o reprezintă (art 13 alin.1) . In relațiile cu reprezentanții altor state, funcționarilor publici le este interzis sa exprime opinii personale privind aspecte naționale sau dispute internaționale (art 13 alin.2). In deplasările externe, funcționarii publici sunt obligați sa aibă o conduita corespunzătoare regulilor de protocol si le este interzisa încălcarea legilor si obiceiurilor țării gazdă.

Codul de conduita stabilește expres ca le este interzis funcționarilor publici sa accepte cadouri (art14.)

Art. 16. alin. (1) In exercitarea atribuțiilor specifice funcțiilor publice de conducere, funcționarii publici au obligația sa asigure egalitatea de șanse si tratament cu privire la dezvoltarea carierei in funcția publică pentru funcționarii publici din subordine.

(2) Funcționarii publici de conducere au obligația sa examineze si sa aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competentei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun ori aproba avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcții ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare.

(3) Se interzice funcționarilor publici de conducere sa favorizeze sau sa defavorizeze accesul ori promovarea în funcția publica pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii neconforme cu principiile prevăzute la art. 3

Încălcarea dispozițiilor prezentului cod de conduita atrage răspunderea disciplinara a funcționarilor publici, în condițiile legii. Art. 24. alin. (1)

2.6.4. Răspunderea funcționarilor publici

În doctrină se susține că „în activitatea desfășurată funcționarii trebuie să respecte legile și celelalte acte normative și individuale cu caracter legal aplicabile raporturilor sociale în care participă”, inclusiv regimul conflictului de interese, incompatibilităților și interdicțiilor.

Ori de câte ori, prin conduita sa funcționarul public încalcă normele de drept, altfel spus, săvârșește o abatere, va fi angajată răspunderea sa juridică.

„Ceea ce este specific abaterilor săvârșite de funcționarii publici e faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcției, în legătură cu exercitarea funcției sau, pur și simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcția, dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcționarului public.”

Așa cum rezultă din legislație și doctrină, răspunderea juridică a funcționarilor publici îmbracă forme diversificate, ca o consecință firească a varietății reglementărilor aplicabile în administrația publică.

Astfel, într-o opinie, se consideră că răspunderea funcționarilor publici poate fi redusă la două forme principale, respectiv:

răspunderea sancționatorie, în care este inclusă răspunderea disciplinară, contravențională și penală;

răspunderea reparatorie, în care include răspunderea patrimonială.

În altă opinie, sunt identificate următoarele forme de răspundere a funcționarilor publici:

răspunderea disciplinară, bazată pe încălcarea normelor de disciplină specifice raportului de serviciu (de funcție publică);

răspunderea contravențională, pentru săvârșirea de către funcționarii publici a unor fapte antisociale calificate de lege ca fiind contravenții;

răspunderea patrimonială, fundamentată pe dispozițiile art. 52 din Constituție și pe Legea nr. 554/2004 – legea contenciosului administrativ;

răspunderea civilă care intervine:

pentru pagubele produse, cu vinovăție, patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;

pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor acordate necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

răspunderea penală, care intervine atunci când funcționarul public a săvârșit o infracțiune.

În sfârșit, legiuitorul consacră pentru funcționarii publici 4 forme ale răspunderii juridice prin art. 75 al Legii nr. 188/1999, conform căruia: „Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.”

Din dispozițiile legale citate, rezultă că, pentru a fi antrenată una din formele răspunderii funcționarilor publici se cer a fi reunite următoarele condiții:

săvârșirea unei fapte ilicite;

vinovăția funcționarului public, care poate îmbrăca fie forma culpei, fie pe cea a intenției;

existența raportului de cauzalitate între rezultatul dăunător și fapta ilicită pe care doctrina îl consideră a fi prezumat.

Răspunderea juridică, în cazul nostru răspunderea funcționarilor publici urmărește două finalități, respectiv:

să restabilească ordinea de drept care a fost încălcată și, pe cale de consecință, să revină la starea de legalitate perturbată prin săvârșirea faptei ilicite;

să manifeste o atitudine negativă față de autorul faptei, în scopul de a-l conștientiza, astfel încât să o regrete și pe viitor să nu o mai săvârșească.

Astfel, prin intermediul răspunderii se realizează un scop multiplu, în același timp, represiv, sancționator și preventiv-educativ.

2.6.5. Răspunderea disciplinară

Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată, „Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.”

Pe de altă parte, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici stabilește: „Normele de conduită profesională prevăzute de prezentul cod de conduită sunt obligatorii pentru funcționarii publici, precum și pentru persoanele care ocupă temporar o funcție publică, din cadrul autorităților și instituțiilor publice”, iar art. 24 alin. (1) statuează: „Încălcarea prezentului cod de conduită atrage răspunderea disciplinară a funcționarilor publici, în condițiile legii.”

Din cele două acte normative sus-menționate, se poate concluziona că abaterea disciplinară este o faptă ilicită săvârșită de un funcționar public care poate consta în încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu sau a normelor de conduită profesională.

Statutul califică abateri disciplinare următoarele unsprezece fapte:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

absența nemotivată de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

Din analiza faptelor calificate de Statut ca fiind abateri disciplinare, se constată că unele dintre ele vizează îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor de serviciu, în timp ce altele se referă la conduita, comportamentul funcționarilor publici în cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și în afara acesteia, în relația cu cetățenii și societatea civilă (lit. g, j, k).

Sancțiunile disciplinare se consideră a fi „mijloace coercitive prevăzute de lege, cu un pronunțat caracter educativ, având ca finalitate apărarea ordinii disciplinare și dezvoltarea spiritului de responsabilitate al funcționarilor publici în îndeplinirea riguroasă a atribuțiilor și în respectarea celorlalte îndatoriri de serviciu.”

Funcționarilor publici le sunt aplicabile, conform art. 77 alin. (3) din Statut, un număr de cinci sancțiuni disciplinare, ierarhizate în funcție de gravitate, astfel:

mustrare scrisă;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an;

destituirea din funcția publică.

În același timp, legiuitorul a stabilit și procedura de aplicare a sancțiunilor disciplinare.

Astfel, conform art. 77 alin. (4) din lege, la individualizarea sancțiunii disciplinare, trebuie să fie luate în considerare următoarele aspecte:

cauzele și gravitatea abaterii disciplinare;

împrejurarea în care a fost săvârșită abaterea disciplinară;

gradul de vinovăție și consecințele abaterii;

comportarea generală a funcționarului public respectiv;

precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile prezentei legi.

Termenul înăuntrul căruia se poate aplica sancțiunea disciplinară este de cel mult 6 luni de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât numai după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Legea prevede ca audierea funcționarului public să fie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterea disciplinară care i se impută, se va consemna într-un proces-verbal.

Competența de aplicare a sancțiunilor disciplinare revine potrivit art. 78 din lege conducătorului autorității sau instituției publice, după caz:

la propunerea conducătorului compartimentului în care funcționează cel în cauză, în mod direct, în cazul sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (3) lit. a) din lege (mustrare scrisă);

la propunerea comisiei de disciplină pentru celelalte sancțiuni disciplinare (art. 78 alin. 2).

Pentru înalții funcționari publici, sancțiunile disciplinare se aplică după caz de primul-ministru, ministru ori, conducătorul autorității sau instituției publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină.

În toate cazurile, sancțiunea disciplinară se aplică prin act administrativ individual emis de persoana competentă.

2.6.6. Modul de sesizare si procedura de lucru a comisiilor de disciplină

Art. 23. (1) Sesizarea îndreptata împotriva unui funcționar public se adresează comisiei de disciplina din cadrul autorității sau instituției publice sau, după caz, comisiei organizate pentru autoritatea sau instituita publica in care acesta isi desfasoara activitatea.

(2) In cazul in care sesizarea a fost adresata conducătorului autoritatii sau instituției publice ori conducătorului compartimentului in care își desfasoara activitatea funcționarul public a cărui fapta este sesizata, acesta are obligația sa o transmită de indata comisiei de disciplina competente.

Conform art. 35 alin. (2) din H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorității și instituțiilor publice sub sancțiunea nulității absolute, actul administrativ prin care se aplică o sancțiune disciplinară trebuie să cuprindă următoarele elemente:

descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

precizarea prevederilor din procesul-verbal al comisiei de disciplină;

motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de funcționarul public în timpul cercetării disciplinare prealabile;

temeiul legal în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;

termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată;

instanța competentă la care actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară poate fi contestat.

Pe de altă parte, potrivit legii, persoana abilitată să aplice sancțiunea disciplinară nu poate aplica o sancțiune mai gravă decât cea propusă de comisia de disciplină.

Conform art. 80 din Legea nr. 188/1999, republicată, Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare .

Totodată, conform art. 36 din H.G. nr. 1210/2003 funcționarul public nemulțumit de sancțiunea disciplinară aplicată se poate adresa Agenției Naționale a Funcționarilor Publici „care, potrivit legii, are legitimare procesuală activă, și poate dispune efectuarea unui control asupra modului cum autoritățile sau instituțiile publice respectă legislația referitoare la funcția publică și funcționarii publici.” Din interpretarea textului citat rezultă în mod implicit faptul că, Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate ataca în contenciosul administrativ un act administrativ prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni disciplinare, dacă îl consideră ca fiind ilegal.

În opinia noastră, este cel puțin discutabilă această competență conferită prin lege și. Mai concret, cele două acte normative conferă Agenției Naționale a Funcționarilor Publici „un control de tutelă” asupra „actelor prin care autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția publică și funcționarii publici, constatate ca urmare a activității proprii de control.”

Rămâne ca doctrina și jurisprudența să se pronunțe și să aducă clarificări cu privire la această chestiune.

Sancțiunile disciplinare se radiază de drept, astfel cum prevăd dispozițiile art. 82 din Legea nr. 188/1999 republicată, după cum urmează:

în termen de 6 luni de la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzută de art. 77 alin. (3) lit. a) (mustrare scrisă);

în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 77 alin.(3) lit. b) – d);

în termen de 7 ani de la aplicarea sancțiunii prevăzută de art.77 alin. (3) lit. e (destituirea din funcția publică).

La fel ca și aplicarea sancțiunii disciplinare, radierea de drept a acesteia se face prin act administrativ emis de persoana competentă.

În cadrul autorităților și instituțiilor publice se constituie comisii de disciplină care, în funcție de numărul funcționarilor publici, pot fi organizate pentru o singură autoritate sau instituție publică sau pentru mai multe.

Comisiile de disciplină „sunt instanțe disciplinare constituite în cadrul autorităților și instituțiilor publice, având competența să cerceteze și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice respective.”

2.6.7. Constituirea și componența comisiilor de disciplină

Comisiile de disciplină se compun dintr-un președinte și 4 membri titulari, iar comisia de disciplină pentru înalții funcționari publici se compune dintr-un președinte și 6 membri titulari și se constituie prin act administrativ emis de persoana competentă.

Desemnarea membrilor titulari se realizează în sistem paritar, de către conducătorul autorității sau instituției publice respectiv, de către organizația sindicală reprezentativă a funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice, fiecare câte doi reprezentanți.

Pentru fiecare comisie de disciplină se vor desemna cel puțin doi membri supleanți.

Mandatul președintelui și al membrilor comisiei de disciplină este de 3 ani și poate fi reînnoit o singură dată. Comisiile de disciplină au un secretar titular și un secretar supleant numiți prin actul administrativ de constituire a comisiei de disciplină, care, de regulă, trebuie să aibă studii superioare juridice sau administrative.

Conform art. 20 din H.G. nr. 1210/2003, comisiile de disciplină au următoarele atribuții principale:

cercetează abaterile disciplinare pentru care au fost sesizate;

propun aplicarea uneia dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 65 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată;

propun menținerea, modificarea sau anularea sancțiunii disciplinare aplicate în condițiile prevăzute de art. 66 din Statut, în cazul în care această măsură a fost contestată la conducătorul autorității sau instituției publice;

întocmesc rapoarte cu privire la fiecare cauză pentru care au fost sesizate, pe care le înaintează conducătorului autorității sau instituției publice.

Sesizarea comisiei de disciplină, se poate face în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoștință, dar nu mai târziu de două luni, de către:

conducătorul autorității sau instituției publice;

conducătorul compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public a cărei faptă este sesizată;

orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui funcționar public.

Comisia de disciplină efectuează cercetarea abaterii disciplinare, audiază în mod obligatoriu funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată, administrează alte probe și, pe baza acestora, întocmește un raport pe baza votului majorității membrilor săi.

În funcție de rezultatul cercetării, comisia de disciplină poate propune:

sancțiunea disciplinară aplicabilă, în cazul în care s-a dovedit săvârșirea abaterii disciplinare de către funcționarul public;

clasarea sesizării, atunci când nu se confirmă săvârșirea unei abateri disciplinare.

Actul administrativ de sancționare se emite în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data primirii raportului comisiei de disciplină și se comunică funcționarului public sancționat, în termen de 15 zile lucrătoare de la data emiterii lui.

2.6.8. Comisiile paritare

A. Constituirea și componența comisiilor paritare

Comisiile paritare se constituie în cadrul fiecărei autorități sau instituții publice, prin act administrativ al conducătorului autorității ori instituției publice.

Comisiile paritare sunt compuse dintr-un număr de 2-6 membri titulari și câte 2 membri supleanți, astfel:

   a) 2 membri titulari și 2 membri supleanți, în cazul în care autoritatea sau instituția publică are până la 15 funcționari publici;

   b) 4 membri titulari și 2 membri supleanți, în cazul în care autoritatea sau instituția publică are până la 150 de funcționari publici;

   c) 6 membri titulari și 2 membri supleanți, în cazul în care autoritatea sau instituția publică are peste 150 de funcționari publici.

Conducătorul autorității sau instituției publice stabilește prin act administrativ perioada în care se desemnează reprezentanții funcționarilor publici în comisia paritară. Actul administrativ se afișează la sediul autorității sau instituției publice, în termen de 3 zile lucrătoare de la luarea deciziei, și rămâne afișat până la finalizarea procedurii de constituire a comisiei paritare.

B. Membrii titulari ai comisiei paritare sunt desemnați astfel:

   a) jumătate, de către conducătorul autorității sau instituției publice;

   b) jumătate, de către organizația sindicală reprezentativă a funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice, în condițiile legii, ori prin votul majorității funcționarilor publici din respectiva autoritate sau instituție publică, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat. Alegerea reprezentanților funcționarilor publici se face prin vot secret.

Membrii supleanți sunt desemnați cu respectarea principiului parității și al asigurării reprezentativității părților.

În cazul în care la nivelul autorității sau instituției publice sunt constituite cel puțin două sindicate reprezentative ale funcționarilor publici, desemnarea reprezentanților în comisia paritară se face prin acord scris, încheiat între toate sindicatele reprezentative.

În cazul în care, cu 30 de zile înainte de expirarea mandatului membrilor comisiei paritare, sindicatele reprezentative nu au încheiat un acord în condițiile prevăzute la alin. (3), alegerea reprezentanților funcționarilor publici se face dintre candidații propuși de fiecare organizație sindicală reprezentativă, procedura de alegere fiind cea prevăzută la alin. (1) lit. b).

Președintele comisiei paritare este ales prin votul membrilor titulari ai acesteia, pe o perioadă de un an, iar mandatul său nu poate fi reînnoit succesiv. Rezultatul alegerii se aduce de îndată la cunoștință persoanelor care au desemnat membrii în comisia paritară, potrivit art. 6 alin. (1).

În situația prevăzută la art. 4 lit. a), președintele este desemnat de către conducătorul autorității sau instituției publice, prin actul de constituire a comisiei paritare.

Pot fi membri în comisia paritară numai funcționarii publici definitivi care au o bună reputație profesională.

Nu poate fi membru al comisiei paritare funcționarul public care se află în următoarele situații:

   a) este soț, rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin cu conducătorul autorității ori instituției publice sau cu membrii organelor de conducere ale sindicatului reprezentativ al funcționarilor publici;

   b) este membru, membru supleant sau președinte al comisiei de disciplină;

   c) a fost sancționat disciplinar, iar sancțiunea disciplinară nu a fost radiată, în condițiile legii;

   d) a fost condamnat prin sentință definitivă și irevocabilă pentru fapte de natură penală, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea.

Cu 30 de zile lucrătoare înainte de data expirării mandatului membrilor comisiei paritare se va proceda la constituirea viitoarei comisii paritare, în condițiile prezentei hotărâri.

  C. Atribuțiile comisiilor paritare

Comisia paritară este consultată în situațiile prevăzute la art. 74 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. În acest sens, comisia paritară are următoarele atribuții principale:

   a) propune periodic măsuri de îmbunătățire a activității autorității sau instituției publice;

   b) analizează și avizează planul anual de perfecționare profesională, precum și orice măsură privind pregătirea profesională a funcționarilor publici, în condițiile în care aceasta implică utilizarea fondurilor bugetare ale autorității sau instituției publice;

   c) analizează și, dacă este cazul, formulează propuneri privind flexibilizarea programului de lucru al funcționarilor publici, pe care le supune spre aprobare conducerii autorității sau instituției publice;

   d) participă, cu rol consultativ, la negocierea acordurilor colective de către autoritatea sau instituția publică cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții acestora și elaborează proiectul acordului colectiv;

   e) urmărește permanent realizarea acordurilor colective încheiate între autoritatea sau instituția publică cu sindicatele reprezentative sau cu reprezentanții funcționarilor publici;

   f) întocmește rapoarte trimestriale cu privire la respectarea acordurilor încheiate în condițiile legii, pe care le comunică conducerii autorității sau instituției publice, precum și conducerii sindicatelor reprezentative ale funcționarilor publici sau reprezentanților funcționarilor publici;

   g) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege.

În exercitarea atribuțiilor sale, comisia paritară emite avize consultative. Avizul se adoptă cu votul a jumătate plus unu din numărul membrilor comisiei paritare.

Președintele comisiei paritare are următoarele atribuții:

a) susține inițiativele fundamentate ale membrilor comisiei paritare și dispune cu privire la oportunitatea convocării comisiei paritare în scopul dezbaterii acestora;

  b) solicită convocarea comisiei paritare;

  c) propune ordinea de zi a ședinței;

  d) conduce ședințele comisiei paritare;

  e) coordonează activitatea comisiei paritare;

reprezintă comisia paritară în relația cu conducătorul autorității sau al instituției publice.

Secretarul comisiei paritare are următoarele atribuții:

  a) înregistrează solicitările de întrunire a comisiei paritare într-un registru special;

  b) convoacă, la solicitarea președintelui comisiei paritare ori a conducătorului autorității sau instituției publice, membrii comisiei paritare și comunică propunerea pentru ordinea de zi a ședinței;

  c) pregătește desfășurarea în bune condiții a ședinței;

  d) întocmește, redactează și semnează alături de membrii comisiei paritare procesul-verbal al ședinței;

  e) redactează avizele sau propunerile emise de comisia paritară și le înaintează spre semnare membrilor acesteia, în termen de două zile lucrătoare de la data la care a avut loc ședința în care s-a votat avizul.

     D. Funcționarea comisiilor paritare

Membrii comisiei paritare sunt numiți pe o perioadă de 3 ani. Mandatul lor poate fi reînnoit o singură dată.

Comisia paritară se poate întruni la solicitarea:

   a) conducătorului autorității sau instituției publice;

   b) președintelui comisiei paritare;

   c) sindicatului reprezentativ al funcționarilor publici sau, după caz, reprezentanților funcționarilor publici;

   d) majorității funcționarilor publici.  

Comisia paritară este valabil întrunită în prezența tuturor membrilor titulari.

În cazul în care, în urma convocării, membrii titulari comunică în scris că din motive obiective nu pot participa la ședința comisiei paritare, președintele va convoca membrii supleanți.

Prezența membrilor convocați la ședință este obligatorie.

   Lucrările comisiei paritare se consemnează într-un proces-verbal.

Procesul-verbal al ședinței comisiei paritare cuprinde următoarele:

   a) data și ora la care s-a întrunit comisia paritară;

   b) ordinea de zi aprobată de membrii comisiei paritare;

   c) mențiuni privind respectarea procedurii de convocare a membrilor comisiei paritare;

   d) problemele discutate și soluțiile adoptate;

   e) avizul emis de comisia paritară în urma desfășurării ședinței acesteia;

   f) opiniile separate;

   g) numele și semnătura membrilor care au participat la ședința comisiei paritare.

E. Încetarea și suspendarea calității de membru al comisiei paritare

Mandatul de membru al comisiei paritare se suspendă de drept în următoarele situații:

   Mandatul de membru al comisiei paritare încetează în următoarele situații:

   a) la încheierea perioadei pentru care a fost numit membru în comisia paritară, dacă nu a fost reînnoit mandatul;

   b) la data modificării prin transfer, mutare în cadrul altei structuri fără personalitate juridică a autorității sau instituției publice, precum și a încetării raporturilor de serviciu dintre funcționarul public membru al comisiei paritare și instituția sau autoritatea publică;

   c) la data la care a intervenit o situație care a determinat încetarea îndeplinirii uneia dintre condițiile prevăzute la art. 8 alin. (2);

   d) la data solicitată de funcționarul public membru al comisiei paritare prin cerere scrisă privind renunțarea la calitatea de membru în comisia paritară;

   e) în cazul în care funcționarul public absentează nejustificat la două ședințe consecutive ale comisiei paritare în condițiile art. 17;

   f) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate sau conflict de interese și nu acționează pentru încetarea acestuia, în termen de 10 zile calendaristice de la data constatării;

   g) raporturile de serviciu ale funcționarului public sunt modificate prin delegare sau detașare, în condițiile legii, pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută la art. 20 alin. (1) lit. a).

2.6.9. Răspunderea contravențională

Răspunderea contravențională, care se angajează în cazul în care aceștia săvârșesc o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu, conform art. 83 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 republicată.

În doctrină se susține că „Specificul acestei răspunderi rezidă în faptul că gradul de pericol al abaterilor, deși mai ridicat decât al celor disciplinare, dar mai scăzut decât al celor penale, depășește nivelul local al instituției sau al funcției, trecând și asupra societății în general”.

Contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hotărâre de Guvern ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.

Plângerea suspendă executarea. Conform art. 34 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002 „Hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului.”

2.6.10. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă a funcționarilor publici este reglementată de art. 84 din Legea nr. 188/1999, care are următorul conținut: „Răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:

pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;

pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Acest caracter novator al răspunderii, specifice funcționarilor publici a fost relevat în literatura de specialitate. Astfel, într-o opinie se remarcă faptul că: „În mod cu totul interesant și original Statutul funcționarilor publici rupe tradiția juridică românească consacrată în codurile și legislația muncii ce instituiau răspunderea materială a salariaților pentru pagubele cauzate – din vina lor și în exercitarea sau în legătură cu atribuțiile de serviciu – patrimoniului locului de muncă, creând un regim juridic unitar al răspunderii unice civile, indiferent de persoana păgubită.”

În mod diferit, Codul muncii instituie pentru salariați răspunderea patrimonială.

După cum este cunoscut, spre deosebire de răspunderea materială (patrimonială) a salariaților care se limitează la suportarea reparației pentru paguba produsă, răspunderea civilă este mai severă, presupunând atât suportarea pagubei produse, precum și beneficiul (câștigul) nerealizat (damnum emergens și lucrum cessans).

Așadar, răspunderea civilă a funcționarilor publici constituie o formă specifică de răspundere a acestei categorii de subiecte de drept pentru antrenarea căreia se cer a fi întrunite atât condițiile generale (delictul civil – fapta ilicită, paguba, raportul de cauzalitate dintre faptă și paguba produsă, culpă), precum și o serie de condiții specifice, după cum urmează:

autorul faptei (subiectul pasiv al raportului juridic de răspundere) trebuie să aibă calitatea de funcționar public aflat în raport de serviciu cu autoritatea sau instituția publică;

fapta și paguba trebuie săvârșită și, respectiv produsă în exercițiul sau în legătură cu exercitarea îndatoririlor de serviciu.

Modalitatea de reparare a pagubelor provocate autorității sau instituției publice pentru situațiile prevăzute de art. 84 lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999, republicată, și procedura sunt reglementate de art. 85 din lege, astfel:

Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.

Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr.554/2004: „Cererile în justiție, prevăzute de prezenta lege, vor putea fi formulate și personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.

În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.”

Din analiza textului sus-menționat rezultă cu certitudine faptul că, răspunderea pentru actele și faptele de putere vătămătoare pentru terți, revine în primul rând autorității publice și numai în subsidiar, funcționarului public vinovat.

Pe de altă parte, recuperarea pagubelor pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică unor terți se va face de la funcționarul public vinovat numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

2.6.11. Răspunderea penală

Cea mai gravă formă de răspundere aplicabilă funcționarilor publici, o reprezintă răspunderea penală.

Regimul juridic al răspunderii penale este consacrat de art. 74 din Statut, completat cu legislația penală.

Astfel, potrivit art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute de art. 54 lit. h), conducătorul autorității sau instituției publice va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține.

În situațiile în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăriri penale, precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează. Prin act administrativ emis de conducătorul autorității sau instituției publice, funcționarul public în cauză va fi reintegrat în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, în sensul că fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 86 alin. (4) din lege.

Capitolul III

Recrutarea funcționarilor publici

3.1. Scurt istoric al procesului de recrutare

După cum se cunoaște din lucrările științifice și din operele literare, încă din Antichitate s-au impus drept criterii de selecție, în sens de recrutare, a funcționarilor publici: originea, situația materială, relațiile personale, forța fizică, forța opiniei, experiența, pregătirea, inteligența, caracterul etc. Lucrările occidentale de știința administrației, de regulă, analizează două mari categorii de metode de selectare a funcționarilor publici:

metodele nedemocratice, incluzând în această sferă metodele folosite îndeosebi în Antichitate și evul mediu: hazardul, norocul, ereditatea, nepotismul (favoritismul)

metodele democratice, cele folosite (sau cel puțin proclamate) de administrațiile moderne și contemporane: selecția politică, selecția intelectuală, selecția profesională.

Un prim procedeu a fost cel al eredității sau vexalității practicat în Anglia tradiționalistă până aproape de zilele noastre, unele reminiscențe ale acestuia, păstrându-se încă.

Democrațiile grecești practicau procedeul tragerii la sorți care s-a bucurat de o mare apreciere deoarece înlătura arbitrariul și favoritismul. Dezavantajul acestui sistem era reprezentat de faptul că nu se ținea cont de aptitudinile și capacitatea fiecărui candidat. Se înlătura, așadar, subiectivismul, dar se facilita hazardul și riscul selectării celor mai puțin capabili.

Un alt sistem a fost cel prin care numirea se făcea de către superiorul ierarhic. Acest sistem, bazat aproape exclusiv pe puterea discreționară a superiorului ierarhic, era dominat de favoritism și arbitrariu. Din această cauză, s-au practicat mai multe căi de îngrădire a libertății de alegere a superiorului ierarhic. Una dintre ele a fost impunerea unor condiții legale, prin lege sau regulamente, diminuându-se astfel numărul persoanelor care puteau fi alese și prin aceasta puterea discreționară a superiorului ierarhic.

Un alt procedeu a fost cel al propunerilor, care presupunea activitatea a două autorități: un organ colegial sau unipersonal – care propune și un altul, superior ierarhic, care numește, alegând, atunci când este cazul.

3.2. Recrutarea funcționarilor publici în România

Orice discuție pe această temă trebuie să plece de la art. 16 din Constituția revizuită, care consacră principiul egalității în drepturi:

(1) „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

(4) Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.

În baza acestor principii constituționale se poate spune că pentru cetățenii români nu există alte baraje pentru a ocupa funcțiile publice, în general, decât cele prevăzute de Constituție sau de lege, înțelegând prin «lege» și regulamentele Camerelor, la care face trimitere chiar Constituția [art. 64 alin. (1)], principiul expres consacrat în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Astfel, funcțiile și demnitățile publice de sorginte politică (Președintele României, parlamentarii, membrii Guvernului, consilierii județeni, consilierii locali și primarii) sunt ocupate în baza votului cetățenilor, urmare a exercitării drepturilor electorale, aspecte cercetate anterior.

Restul funcțiilor care formează executivul (secretarii de stat și prefecții) sunt ocupate în baza criteriului selecției libere a Primului-ministru, învestitura în funcție făcându-se fie prin hotărâre de Guvern (cazul prefecților), fie prin decizie a Primului-ministru (cazul secretarilor de stat).

Este de la sine înțeles că la baza recrutării pentru aceste funcții publice stau criterii politice (în primul rând apartenența la partidul de guvernământ sau la partidele din coaliția de guvernare), dar nu este mai puțin adevărat că recrutarea nu se poate, în fapt, realiza făcându-se abstracție de legătura care trebuie să existe în formația universitară și experiența anterioară a celui numit și specificul sectorului (domeniului) de activitate. Nu este de conceput, în virtutea acestor principii ale științei administrației, ca secretar de stat la Ministerul Justiției, de exemplu, să fie numit un inginer, care a lucrat exclusiv în industrie, iar un absolvent de drept, cadru universitar, să fie numit secretar de stat la Ministerul Industriei.

S-a arătat, deja, că tot în baza selecției libere, sunt ocupate funcțiile de «funcționari politici» din Cabinetul Președintelui României, Primului-ministru, miniștrilor, grupurilor parlamentare, parlamentarilor.

Cât privește funcțiile statutare, din prevederile Legii nr. 188/1999, republicată, rezultă că intrarea în corpul funcționarilor publici se face prin concurs organizat în condițiile legii de către comisia de concurs constituită pentru recrutarea înalților funcționari publici, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, de către, de către autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție, a funcțiilor publice de conducere de șef serviciu și șef birou și, respectiv, a funcțiilor publice specifice vacante, de către Institutul Național de Administrați. Candidații nemulțumiți de rezultatele obținute la concurs pot face contestație, în termen de 24 de oresde la data afișării punctajelor pentru fiecare probă a concursului iar în cazul respingerii contestației candidatul se poate adresa instanței de contencios administrativ (art. 23, Anexa 1 la H.G. 1209/2003).

Reținem că pentru localitățile rurale, cu deficit de specialiști, Cabinetul Năstase a început să practice sistemul de selecție prin burse speciale de studii, dublate de contracte de a desfășura activitatea după terminarea studiilor universitare, într-o anumită comună. Ar fi vorba de selecția pe un criteriu social, practicată și în țări ale Uniunii Europene, ca de exemplu Grecia.

3.3. Condițiile generale de acces în funcțiile publice

Condițiile de acces la funcția publică, de regulă, sunt înțelese ca fiind acele elemente
specifice funcției publice, prin care legiuitorul urmărește să garanteze valorificarea profesională
a viitorilor funcționari și să limiteze arbitrariul în selecție.

Este de la sine înțeles că prin reglementarea unor condiții, în special de către constituții, se urmăresc și alte scopuri, nu numai de ordin pur tehnic-administrativ, dar și politic. Condiția ca funcția publică să fie ocupată de persoanele care au numai cetățenia statului, de pildă, are evidente scopuri politice, tocmai de aceea ea este prevăzută, în primul rând, pentru demnitari sau pentru cei care sunt aleși în funcții pe baza unor criterii politice (alegerile parlamentare, alegerile prezidențiale, alegerile regionale etc). Dacă prin noțiunea de funcție publică înțelegem o profesie, în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră, atunci va trebui să vorbim despre condiții generale, necesare pentru ocuparea oricărei funcții publice, și condiții specifice, necesare pentru ocuparea anumitor categorii de funcții din administrație, din sfera justiției, a legislativului etc. Funcțiile din administrație sunt clasificate pe domenii, sectoare ori pe categorii de organe, ceea ce nu presupune cu necesitate și condiții speciale. Trebuie să facem o distincție foarte clară între condiția, în sine, de a ocupa o funcție publică, dintr-o anumită categorie, care are o formulare generică (de exemplu studii superioare) și forma concretă pe care o îmbracă această condiție pentru o funcție sau alta. împrejurarea că pentru anumite funcții se cere, de exemplu, condiția studiilor juridice superioare, iar pentru altele condiția studiilor economice superioare, nu înseamnă că este vorba de condiții în plus sau în minus, dacă restul elementelor fără de care nu poate fi ocupată funcția sunt identice.

În altă ordine de idei, trebuie să facem distincție între condiție, ca realitate juridică
absolută, și condiție, ca realitate juridică subiectivă. De pildă, legea cere „calități deosebite sau „înaltă competență profesională", aprecierea, în concret, la fiecare candidat a calităților profesionale deosebite sau, după caz, a competenței profesionale rămâne exclusiv la latitudinea autorității instituite pentru selecție.

Aici este o chestiune de gradare, de apreciere subiectivă, dacă există un singur post și sunt trei sau patru candidați, toți doctori în drept, de exemplu, și autori de lucrări, pentru a vedea cine are cea mai „înaltă competență profesională", în ipoteza unor funcții pentru care se cere condiția studiilor juridice superioare, autoritatea care face selecția va trebui să facă o analiză, pe fond, a contribuției științifice a fiecărui candidat, a importanței pentru societate a ideilor fiecăruia, a gradului de audiență a acestora în lumea științifică internațională, a gradului lor de perisabilitate sau continuitate.

Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții: (conform art.54 din Legea 188/1999 republicată)

   a) are cetățenia română și domiciliul în România;

   b) cunoaște limba română, scris și vorbit;

   c) are vârsta de minimum 18 ani împliniți;

   d) are capacitate deplină de exercițiu;

   e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

   f) îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;

   g) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;

   h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

   i) nu a fost destituită dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;

   j) nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege.

3.4. Elemente de drept comparat

In sfera condițiilor generale pentru funcțiile publice majoritatea țărilor din Uniunea Europeană rețin serviciul militar, exercițiul drepturilor civile și cetățenia (naționalitatea), desigur, alături de condiția studiilor, a stării sănătății etc, care apar și pentru alte funcții decât cele publice, în sensul strict al termenului. Dacă în ceea ce privește condiția stagiului militar și a exercițiului drepturilor civile nu există probleme deosebite nu se poate spune același lucru și despre condiția naționalității, în sens de cetățenie, și aceste probleme se ridică cu atât mai mult în contextul integrării europene. Cum s-a văzut, condiția cetățeniei este prevăzută expres chiar de unele constituții, fiind un principiu impus în Europa îndeosebi prin Constituția Belgiei [art. 10 alin. (2)]. Unele constituții, cum ar fi cea a Portugaliei, admite o excepție pentru funcționarii de carieră esențialmente tehnici [art. 15 alin. (2)]. Unde nu este prevăzută această condiție prin constituție, este prevăzută prin lege, inclusiv în Regatul Unit, unde datează o lege de acest gen din secolul al XVIII-lea (Act of Settlemenf). Republica Irlanda este singura țară din cele 25 care nu interzice expres, ca principiu imperativ, accesul cetățeniior străini la funcții publice, dar Statutul din 1956 (Civil Service Commissioners Act) admite posibilitatea organizării concursului numai pentru cetățenii irlandezi. Olanda, cum ne informează Prof. Ziller, este țara în care s-a antamat pentru prima dată o mișcare de reformă a acestei condiții, fiind o problemă cerută de noul drept comunitar.

O altă problemă care a declanșat un veritabil război este așa-numita «condiție de ordin obiectiv», anume condiția de sex, tradițional, anumite funcții publice erau rezervate numai bărbaților și altele, prin natura lucrurilor, numai femeilor. După cum ne informează Prof. Ziller, majoritatea autorilor din țările comunitare nu mai vorbesc despre această condiție, orientarea fiind, în mod clar, spre ștergerea diferențelor. In ceea ce ne privește, rămânem la părerea că pentru anumite posturi, unde se prestează servicii publice pentru femei, este natural ca să fie încadrate numai femei și invers (de exemplu controlorul corporal în serviciile aeroporturilor), fără a se înțelege de aici că se contravine spiritului documentelor internaționale, unanim acceptate cu privire la egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, dimpotrivă, se va acționa în respectul demnității omului. De asemenea, rămâne de discutat, dacă, totuși, nu este contrar demnității umane ca anumite funcții să fie încredințate și femeilor, care au fizic alte calități decât bărbații.

În spiritul exigențelor Uniunii Europene, Parlamentul României a adoptat Legea privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, nr. 202/2002, republicată în M. Of., nr. 135/2005.

În fiecare țară comunitară există, generic vorbind, condiția aptitudinilor intelectuale, maniera în care sunt, însă, acestea verificate depinde de la țară la țară. Astfel, în Danemarca, Germania și Olanda, recrutarea pentru funcțiile publice și selecția prin verificarea îndeplinirii condiției aptitudinilor intelectuale se face exclusiv de către administrație, pe când în Spania, Franța, Italia sau Portugalia, sunt organizate «jurii de concurs» separate de administrația care numește.

Într-o altă categorie intră Belgia, Republica Irlanda și Regatul Unit, unde există un organism public specializat în această operație – Comisia funcției publice.

În ceea ce privește condiția sănătății, în general, aceasta se verifică prin prezentarea unui certificat de la un medic autorizat, în două țări există un serviciu specializat în acest sens: Serviciul de sănătate al administrației, în Belgia și Serviciul de sănătate al Regatului, în Olanda. 0 problemă teoretică și practică deosebită o reprezintă limitele puterii administrației sau a organismelor specializate de apreciere a îndeplinirii condițiilor subiective (de exemplu condiția de moralitate) și existența unei căi judiciare de atac. Ca regulă, se poate spune că este instituit un drept discreționar al administrației, al structurilor de selecție, după caz, existând în Italia obligația motivării respingerii candidatului, iar în Germania este prevăzută această obligație numai când respingerea are în vedere neândeplinirea condiției de loialitate politică.

De la această regulă face excepție Consiliul de Stat francez, care din 1983 a început să judece deciziile de excludere a candidaților de la concurs, considerând că este o competență normală a contenciosului administrativ. O delicată problemă, în acest context de idei, o reprezintă și condiția loialității față de instituții, care este considerată nu numai o condiție prealabilă la funcția publică, dar și prima îndatorire a funcționarului, chiar dacă formularea diferă de la o țară la alta, verificarea îndeplinirii acestei condiții urmând regimul general al condițiilor subiective.

De pildă, în Germania, Statutul funcționarilor cere, în mod expres, condiția, pentru accesul în funcții publice, de „prezentare de garanții că se va angaja, în orice moment, în favoarea ordinii constituționale", iar pentru funcționari este prevăzută obligația ca, prin întregul lor comportament, să adere la „ordinea fundamentală liberală și democratică, în sensul legii fundamentale și să se angajeze pentru conservarea sa", în alte țări condiția de loialitate este considerată ca fiind inclusă în condiția de moralitate (de exemplu art.70 din Codul funcționarilor din Grecia), într-o altă categorie de țări condiția de loialitate se deduce din condiția generală de aptitudini (de exemplu Olanda), fiind și o soluție impusă prin jurisprudența Consiliului de Stat francez (cazul Barei din 28 mai 1954), ceea ce se estimează a fi specific și pentru Danemarca, Irlanda și Regatul Unit (J. Ziller, Administrations comparees,op.cit.,p.390.

3.5. Concursul de recrutare pentru funcțiile publice

Concursul se organizează numai în limita posturilor rămase vacante, în urma aplicării prevederilor art. 21, alin. (1) din lege, precum și a prevederilor legale referitoare la transferuri.

În acest sens, prin hotărâre a guvernului, sunt stabilite principiile și modul de organizare a concursurilor și examenelor pentru ocuparea funcțiilor publice din cadrul autorităților și instituțiilor publice.

Organizarea și desfășurarea concursurilor și examenelor pentru ocuparea funcțiilor publice, au la bază următoarele principii:

competiția deschisă, prin asigurarea accesului liber de participare la concurs sau examen a oricărei persoane care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru ocuparea funcției publice;

selecția după merit, prin stabilirea persoanelor admise pentru ocuparea funcției publice, exclusiv pe baza rezultatelor obținute;

asigurarea transparenței, prin punerea la dispoziție tuturor celor interesați a informațiilor referitoare la modul de desfășurare a concursului sau examenului pentru ocuparea funcției publice;

confidențialitatea, prin garantarea protejării datelor personale ale candidaților, în condițiile legii.

Cât privește organizarea concursurilor, acesta se realizează numai în limita posturilor rămase vacante după efectuarea operațiunilor de avansare a funcționarilor publici în grad, clasă și categorie, conform dispozițiilor legale și după asigurarea de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici a încadrării într-o funcție corespunzătoare a funcționarului public care nu mai deține funcția publică din motive neimputabile lui.

Art. 6. din Hotărârea nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei funcționarilor publici;

Recrutarea funcționarilor publici se face prin concurs organizat in limita funcțiilor publice vacante prevăzute anual in acest scop prin planul de ocupare a funcțiilor publice.

In mod excepțional, autoritatile sau instituțiile publice pot organiza ori, după caz, pot solicita organizarea concursului, in condițiile prezentei hotărâri, in situația in care funcțiile publice se vacantează în cursul anului și nu au fost prevăzute ca funcții publice vacante in planul de ocupare a funcțiilor publice. In acest caz, concursul se organizează după promovarea, transferarea si redistribuirea funcționarilor publici, in condițiile legii.

De altfel, comunicarea posturilor vacante, Agenției Naționale a Funcționarilor Publici (A.N.F.P), este una dintre condițiile legale, a cărei neîndeplinire atrage după sine dreptul A.NFP și oricărei persoane interesate de a solicita instanței de contencios administrativ anularea organizării concursului respectiv.

Conducătorul autorității sau instituției publice care organizează, concurs poate stabili prin ordin sau dispoziție, condiții specifice de participare, pe baza cerințelor cuprinse în fișa postului pentru fiecare dintre funcțiile vacante.

Intrarea în corpul funcționarilor publici de carieră se face pe o funcție publică de execuție care poate fi, în condițiile legii, o funcție publică de debutant sau funcție publică definitivă ori pe o funcție publică de conducere.

Pentru persoanele care vor să intre în corpul funcționarilor publici de carieră direct după absolvirea studiilor sau fără sa aibe îndeplinite condițiile de vechime necesare în vederea numirii într-o funcție publică definitivă, aceasta se va face numai pe o funcție de debutant.

În vederea ocupării funcțiilor vacante pentru care se organizează concurs, în cadrul autorităților și instituțiilor publice se constituie comisii de concurs și comisii de soluționare a contestațiilor. Acestea sunt numite, prin ordin ori dispoziție a conducătorului autorității sau instituției publice, cu 45 de zile înaintea organizării concursului.

Comisiile de concurs instituite pentru ocuparea funcțiilor de execuție din cadrul autorităților și instituțiilor publice sunt compuse din 3-5 membrii. Dintre aceștia, 2-3 sunt funcționari publici din cadrul autorității sau instituției publice ce au cel puțin categoria, clasa și gradul funcțiilor publice vacante pentru care se organizează concursul; 1-2 persoane din afara autorității sau instituției publice care organizează concursul, de regulă specialiști din învățământul superior de specialitate sau reprezentanți desemnați prin ordin sau dispoziție a conducătorului autorității sau instituției publice coordonatoare sau ierarhic superioare.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate desemna și ea un reprezentant în calitate de membru în comisia de concurs, ori de câte ori consideră necesar ori la solicitarea autorității sau instituției publice organizatoare a concursului. Desemnarea reprezentantului se face prin ordin al președintelui A.N.F.P. și se comunică organizatorilor concursului o dată cu avizul pentru organizarea concursului.

Dispozițiile legale stabilesc în mod distinct componența Comisiilor de concurscxx pentru ocuparea funcțiilor de conducere de la nivelul instituțiilor publice ale administrației centrale, ale aparatului propriu al prefecturilor, serviciilor deconcentrate ale ministerelor, precum și pentru aparatul propriu al consiliilor județene, al Consiliului General al Municipiului București, al consiliilor locale și instituțiilor subordonate acestora.

De asemenea, comisiile de soluționare a contestațiilor sunt compuse, la nivelul funcțiilor de execuție, de regulă dintr-un membru desemnat de conducătorul autorității sau instituției publice organizatoare a concursului, un membru desemnat de A.N.F.P. și o persoană din afara instituției, specialist din învățământul superior de specialitate; ori în cazul funcțiilor de conducere, un reprezentant al autorității sau instituției publice ierarhic superioare72.

De remarcat este și faptul că dispozițiile legale stabilesc participarea, în calitatea de observator, a unei persoane desemnate de organizația sindicală a funcționarilor publici, care întocmește un raport și, dacă este cazul, informează A.N.F.P. cu privire la anumite aspecte contestate.

Concursurile pentru ocuparea funcțiilor publice din cadrul autorităților și instituțiilor publice, organizate cu nerespectarea prevederilor legale, sunt nule de drept Nulitatea se constată de către instanța de contencios administrativ.

De menționat este și faptul că, încălcarea dispozițiilor legale cu privire la organizarea concursurilor pentru ocuparea funcțiilor publice din cadrul autorităților și instituțiilor publice, atrage răspunderea disciplinară, materială sau penală, după caz, a persoanelor vinovate, în condițiile legii.

Funcțiile publice vacante pentru care se organizează concurs pentru intrarea în corpul funcționarilor publici se dau publicității cu 30 de zile înainte de data organizării concursului. Candidații reușiți la concurs sunt numiți funcționari publici debutanți prin ordin sau, după caz, prin dispoziție a conducătorului autorității ori instituției publice în care se află postul vacant.

3.6. Etapele activității de recrutare a funcționarilor public și modalități de examinare

A. Etapele activității de recrutare a funcționarilor publici

Aici amintim următoarele etape:

Analiza cerințelor postului vacant

În această etapă specialiștii din compartimentul de resurse umane
procedează mai întâi la o actualizare a conținutului fișei postului/funcției
vacante în funcție de schimbările apărute în sistemul de obiective al
instituției publice, în cadrul legislativ, în politicile și strategiile în domeniul
resurselor umane elaborate la nivelul administrației centrale, mai exact de
către instituții specializate integrate în structura guvernului și/sau
ministerelor.

În funcție de aceste aspecte se determină conținutul cerințelor generale și specifice pe care trebuie să le satisfacă titularul postului sau funcției publice care, practic, asigură elementele de competență profesională și/sau managerială ale titularului, cu ajutorul cărora titularul postului sau funcției își realizează obiectivele individuale și sarcinile corespunzătoare.

Se poate foarte ușor constata că de calitatea acestei activități depinde în mare măsură finalitatea selecției prin care se identifică funcționarul public potrivit pentru locul vacant identificat în structura organizatorică.

Întocmirea specificațiilor aferente activității în postul vacant

Această etapă constă în identificarea elementelor de specificitate ale posturilor sau funcțiilor vacante, practic a aspectelor prin care postul sau funcția publică vacante se disting și se integrează concomitent în relație cu celelalte în cadrul structurii organizatorice existente.

Specialiștii în domeniul managementului public, în general, și în domeniul resurselor umane din instituția publică trebuie să elaboreze aceste specificații de tehnică managerială, bazate pe o fundamentare științifică și practică. Aceste date și informații sunt necesare în cea de a treia etapă a procesului de recrutare.

Atragerea candidaților pentru posturile vacante.

Aceasta se poate realiza prin consultarea directă a potențialilor candidați, motivarea acestora pentru implicarea în procesul de recrutare și selecție. Etapa se desfășoară tot din inițiativa și cu implicarea directă a specialiștilor în domeniul resurselor umane din instituția publică.

Publicitatea

Care reprezintă modalitatea cel mai frecvent apelată pentru recrutarea și selecția candidaților la posturile și funcțiile publice. De altfel cadrul legislativ prezintă ca o cerință obligatorie publicitatea pentru majoritatea posturilor destinate angajării. Anunțul publicitar trebuie să fie concis, să ofere informații suficiente, să fie formulat corect și să aibă caracteristici atractive.

Rețeaua de cunoștințe

Constă în apelarea la funcționari publici din sistem pentru a recomanda candidați potențiali sau la persoane reprezentative care desfășoară activitatea în alte instituții publice, respectiv din administrație, învățământ, asociații profesionale, organizații nonguvernamentale etc. Este necesar să se manifeste prudență în alegerea candidaților, întrucât referințele obținute pot avea un grad mare de subiectivism. În fiecare din situațiile aferente acestei modalități este necesară considerarea cu prioritate a competenței profesionale și a performanțelor obținute până la acel moment de candidat.

Identificarea persoanelor potrivite

Este o modalitate la care se apelează în special atunci când recrutarea candidaților urmărește identificarea candidaților pentru înalte funcții publice de conducere. În acest scop se declanșează un proces amplu de descoperire a unor potențiali candidați și, mai mult, se face o evaluare sumară a activității desfășurate de aceștia până atunci, a performanțelor profesionale și manageriale dovedite. Prin urmare acești candidați sunt recunoscuți și acceptați în măsura în care rezultatele obținute de ei demonstrează competența lor profesională și managerială, de altfel reprezentată și prin componentele postului sau funcției vacante.

Cercetarea de marketing

Prin aceasta se asigură o prezentare atractivă a posturilor și funcțiilor scoase la concurs astfel încât instituția publică să-i poată identifica pe cei care corespund cerințelor solicitate de postul sau funcția publică vacante. Specialiștii în domeniul resurselor umane din cadrul instituției publice au misiunea de a identifica cea mai potrivită metodă sau tehnică de recrutare a candidaților la posturile și funcțiile publice, astfel încât să poată fi integrate în procesul de selecție doar acele persoane ale căror coordonate fundamentale corespund cerințelor generale și specifice precizate în fișa posturilor publice și în descrierile de posturi și funcții publice declarate vacante.

B. Modalități de examinare

Drept comparat

După cum se arată în doctrina comparată, modalitățile de examinare a candidaților, deci de desfășurare a concursurilor, diferă, în unele țări predomină testele de personalitate, în altele testele pur teoretice, iar în altele, cele de ordin practic. În Franța noțiunea de concurs pentru ocuparea posturilor publice rezultă dintr-o interferență a regulilor stabilite în practica administrativă cu jurisprudența Consiliului de Stat, trebuind, însă, să precizăm că regula o reprezintă prezentarea la concurs a absolvenților școlilor pentru funcționari. Ca să fie vorba de un concurs, sunt necesare următoarele condiții: a) existența unui post sau a unor posturi vacante; b) un juriu independent atât de puterea politică, cât și de șefii serviciilor în cadrul cărora s-a creat vacanța; c) un clasament al candidaților declarați admiși, după rezultatele obținute; d) obligația autorității de a respecta clasamentul juriului cu prilejul numirii. Ca regulă, concursul poartă asupra unei tematici cunoscute dinainte, preferându-se lucrările scrise secrete, pentru a asigura garantarea egalității de tratament, dar sunt prezente și examinările orale, când are loc o combinare între concursul extern (recrutarea din exterior propriu-zisă) și concursul intern (în cadrul aceleiași promoții de elevi sau același corp de funcționari).

În Germania, cum s-a arătat, de foarte mulți ani examenul teoretic este combinat cu stagii de activitate, fiind o puternică jurisprudența în această materie, pe când în țări ca Marea Britanie sau Irlanda, jurisprudența asupra concursului, cum se exprima J. Ziller, este cvuasi-inexistentă, existând, însă, o importantă practică a Comisiei funcției publice.

În Spania se face distincție între concursul de tip francez (/ 'opposicion), concursul mixt și concursul de titluri (de dosar) etc.

În concluzie, și într-o formulare sintetică, se poate reține că în țări ca; Spania, Franța, Luxembourg, Belgia, baza concursului reprezintă cunoștințele teoretice și testul de logică, pe când în Italia, Portugalia, Regatul Unit sau Irlanda baza concursului o formează partea practică. În Grecia se practică, până la Codul actual, un sistem unic de recrutare pentru posturile centrale sau locale, candidații având de completat un formular special, iar în funcție de rezultatele obținute, ținându-se seama și de opțiunea candidatului, se face încadrarea în funcție. în baza Codului funcționarilor în vigoare (Legea nr. 2683/1999), concursul, organizat de autoritatea administrativă autonomă (Consiliul Superior de Selecție a Personalului) constă într-o lucrare scrisă publică. Nota la lucrare este, apoi, majorată pentru candidații care posedă diplomă universitară sau doctorat sau care au funcționat în regiuni frontaliere.

Modalități de examinare în România

Concursul, după cum se menționează în art. 10 din Hotărârea nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei funcționarilor publici Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 29 octombrie 2003, constă în 3 etape:

selectarea dosarelor de înscriere,

susținerea unei probe scrise

interviul

Punctajul final fiind dat de suma punctajelor obținute la proba scrisă și interviu și acesta, pentru promovare, trebuie sa fie de minim 100 de puncte, cu respectarea condiției ca la fiecare din cele două probe candidatul să fi obținut punctajul minim de 50 de puncte. Pentru susținerea interviului, promovarea probei scrise este obligatorie.

Proba scrisă constă în redactarea unei lucrări sau în rezolvarea unor teste grilă în prezența comisiei de concurs.

Interviul constă în răspunsuri la întrebările membrilor comisiei, atât întrebările cât și răspunsurile se consemnează întocmai în anexa la procesul-verbal întocmit de secretariatul comisiei de concurs și semnată de toți membrii acesteia și de candidat.

Normele la care ne referim interzic întrebările referitoare la opiniile politice ale candidatului, activitatea sindicală, religie, etnie, sex, stare materială și origine socială [art. 13 alin. (2)], dar îngăduie ca în cadrul probei scrise și, eventual, al interviului să se poată testa, dacă este cazul, cunoștințele de limbă străină.

În termen de 24 de ore de la data afișării punctajelor pentru fiecare probă a concursului, sub sancțiunea decăderii din acest drept, candidații nemulțumiți pot face contestație, la sediul autorității sau instituției publice organizatoare a concursului iar în cazul respingerii contestației „candidatul se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii".

Se înțelege că sintagma «în condițiile legii» trebuie interpretată în sens larg și nu în sens restrictiv. De vreme ce s-a epuizat o cale a recursului administrativ, ar fi absurd să se interpreteze că acțiunea în fața instanței de contencios administrativ mai este condiționată de acțiunea administrativă prealabilă, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

C. Metode de selecție

În practica managerială modernă se întâlnesc următoarele metode în procesul de selecție:

1. Întocmirea C.V.-ului

Curriculum-ul vitae constituie punctul de plecare în orice proces de selecție, fiind de fapt un instrument de autoprezentare prin care candidatul oferă informații biografice.

Acest C.V., prin datele pe care le conține, este ușor de interpretat, el fiind un document de bază prin care comisia de selecție se convinge asupra potențialului unui candidat și poate determina o corelație între conținutul postului și caracteristicile profilului pregătirii candidatului la post. C.V.-ul nu trebuie să fie o autobiografie prea amănunțită a candidatului, ci un document clar, concis, care să acorde șanse acestuia de a se prezenta la interviu.

2.Întocmirea scrisorii de intenție/motivare

Acest document însoțește C.V.-ul, dar nu repetă în totalitate informațiile conținute de C.V.

Este o scrisoare concepută de candidat care respectă câteva cerințe: să fie scurtă, concisă, directă, să conțină elementele specifice care nu sunt cuprinse în C.V. (motivele care au stat la baza părăsirii locului de muncă, motivația pentru noul post).

În finalul acestui document este bine ca solicitantul să-și exprime dorința de a discuta personal cu reprezentantul instituției, oferindu-se dispus pentru prezentarea la interviu.

3.Completarea formularului de angajare (cererea de candidatură)

Formularul de angajare constituie un mijloc de culegere a informațiilor despre candidat într-o formă standardizată, concepută de angajator, prin care candidatul oferă informații referitoare la experiența și pregătirea profesională.

Acest formular este adaptat la natura și cerințele fiecărui post scos la concurs.

4.Prezentarea la interviu

Interviul reprezintă o tehnică complexă de culegere a informațiilor ce se bazează pe un raport de comunicare verbală între două persoane: intervievat și intervievator. Ambii trebuie să întrunească anumite calități pentru ca interviul să se desfășoare în condiții normale și ambele părți să obțină rezultatul dorit.

Interviul este una dintre cele mai importante etape ale procesului de selecție pentru obținerea unui loc de muncă.

Pregătirea pentru interviu cuprinde trei planuri importante: propria persoană, specificul postului și instituția publică.

În ceea ce privește propria persoană se impune o analiză atentă a experiențelor anterioare (de muncă, extraprofesionale, perioadele de formare) pentru a putea determina cunoștințele și abilitățile dobândite. De asemenea, trebuie stabiliți 5-7 factori care au determinat succesul fiecărei experiențe în parte.

În legătură cu specificul postului sunt consultate sursele de informații despre sarcinile concrete la viitoarea slujbă. Astfel, pot fi estimate câteva dintre criteriile de selecție. Trebuie alese exemplele relevante din experiență pentru a demonstra calificările solicitate.

Instituția publică este avută în vedere prin prisma imaginii, urmărindu-se identificarea motivației candidaților pentru a lucra în cadrul acesteia. De altfel structura interviului reunește trei aspecte fundamentale: experiența, obiectivele profesionale și motivația de a lucra în instituția publică respectivă.

În desfășurarea interviului se impun o serie de reguli generale cum ar fi:

ținuta,

punctualitatea,

menținerea contactului vizual în timpul discuției,

o atitudine deschisă și sinceră.

Numărul și natura întrebărilor adresate fiecărui candidat rămân la latitudinea intervievatorului, care trebuie, totuși, să țină seama de următoarele aspecte:

tehnicile de intervievare folosite nu trebuie să urmărească prinderea în impas a candidaților, ci evaluarea cât mai exactă a răspunsurilor și a gradului lor de sinceritate;

testarea candidaților prin tehnici de descurajare sau de intimidare trebuie să fie apelate cu multă precauție de către comisia de evaluare, care urmărește să evalueze corect fiecare candidat, fără a-l pune într-o situație neplăcută.

Întrebările considerate esențiale în cadrul unui interviu sunt:

Are candidatul cunoștințele, experiența și abilitățile necesare cerințelor postului?

Care sunt șansele ca viitorul angajat, posesor al caracteristicilor prezentate să execute, în mod eficient, sarcinile de serviciu?

Se potrivește candidatul cu imaginea instituției?

Intervievatorul trebuie să identifice și să insiste în derularea interviului pe acele aspecte din educația de bază sau din experiența candidaților care nu se ridică la nivelul cerințelor.

5. Testarea

Testul este o probă care implică o sarcină de executat identică pentru toți subiecții. În procesul de selecție se folosesc trei mari tipuri de teste:
– testele de abilitate și aptitudini, care sunt utilizate la evaluarea dexterității candidaților;

– testele de inteligență, care permit măsurarea cunoștințelor generale, cât și a capacității de judecată a unui individ; aceste teste permit determinarea unui coeficient de inteligență pe baza căruia evaluatorii pot interpreta posibilitățile de acumulare a cunoștințelor și de rezolvare a problemelor, precum și posibilitatea candidaților de a învăța rapid;

– testele de personalitate, care măsoară caracteristicile personalității fiecărui candidat (motivații, intenții).

6. Verificarea referințelor

Se realizează înainte sau după interviu și se referă la informațiile oferite în formularul de angajare sau declarate în timpul interviului. Accentul trebuie pus pe recomandările obținute de la locurile anterioare.

7. Examenul medical

Candidații care au fost selectați și care au trecut de interviu sunt supuși unui control medical, al cărui obiectiv este identificarea stării de sănătate. Rezultatul acestui control poate influența decisiv angajarea candidatului.

8. Angajarea propriu-zisă cu eliberarea deciziei de angajare

Constă în încheierea unui contract între angajat și angajator care prevede drepturile și obligațiile ambelor părți.

În urma promovării concursului, pentru funcționarii publici debutanți se impune cu necesitate perioada de stagiu. Persoanele care au ocupat funcții de demnitate publică alese sau numite ori funcții asimilate acestora, precum și cele care au deținut funcții de specialitate în afara autorităților sau instituțiilor publice pot fi numite, în urma concursului, în funcții publice definitive.

3.7. Numirea în funcție a funcționarilor publici

Potrivit legii, ocuparea funcțiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire și concurs, iar raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii.

Se poate constata că legiuitorul nostru se găsește în concordanță cu opiniile exprimate în doctrina de specialitate din țară și din străinătate, autorii francezi susținând că „noțiunea de funcționar implică faptul că acesta este recrutat pe bază de numire, care este un act unilateral al administrației. Agentul recrutat prin contract nu e funcționar.”

Mai mult, pentru a institui un mod de lucru unitar, legiuitorul consacră un minimum de elemente pe care trebuie să le conțină actul administrativ de numire, precum și forma scrisă a actului. În acest sens, art. 54 alin. (4) din lege dispune:

„Actul administrativ de numire are formă scrisă și trebuie să conțină temeiul legal al numirii, numele funcționarului public, denumirea funcției publice, data de la care urmează să exercite funcția publică, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității.”

De asemenea, se instituie regula ca fișa postului aferentă funcției publice să constituie anexă la actul administrativ de numire (art. 62 alin.5 din lege), o copie fiind înmânată funcționarului public.

În literatura de specialitate, s-a pus problema de a stabili regimul juridic al actului de numire într-o funcție publică, autorul ajungând la concluzia că este vorba despre un act juridic unilateral, emis de o autoritate publică, în formă scrisă și care are un caracter personal.

Ulterior, problema regimului juridic al actului de numire într-o funcție publică a fost elucidată de legiuitor prin modificările și completările aduse Legii nr. 188/1999, în sensul că:

numirea într-o funcție publică se face printr-un act administrativ de autoritate (manifestare unilaterală de voință);

actul administrativ este emis de o autoritate publică în mod unilateral;

are caracter intuituu personae, cu alte cuvinte, are în vedere persoana care urmează să ocupe o funcție publică vacantă prin promovare, transfer, redistribuire sau concurs;

actul administrativ îmbracă forma scrisă, ca o condiție de valabilitate a actului.

La unison, specialiștii în dreptul public au susținut că numirea funcționarului public constituie o etapă în procesul de investire în funcția publică, obligatorie dar insuficientă.

Pentru desăvârșirea procedurii de investire într-o funcție publică, funcționarul public trebuie să depună jurământul de credință.

Această etapă finală relevată în doctrina de specialitate și-a găsit reglementarea legală, art. 62 alin. (6) al legii stipulând:

„La intrarea în corpul funcționarilor publici, funcționarul public depune jurământul de credință în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcția publică definitivă”. Jurământul are următoarea formulă: „Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional și să respect normele de conduită profesională și civică. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

Apoi, conform art. 62 alin. (7) „Refuzul depunerii jurământului prevăzut la alin. (6) se consemnează în scris și atrage revocarea actului administrativ de numire în funcția publică.”

Din textele citate, apreciem că se desprind următoarele concluzii:

după numirea în funcție, prin act administrativ emis în condițiile legii, funcționarul trebuie să depună jurământul de credință;

termenul de depunerea jurământului de credință este de 3 zile de la numire;

jurământul de credință se depune numai de către funcționarii publici definitivi;

refuzul de a depune jurământul de credință are drept consecință revocarea actului administrativ de numire în funcția publică;

depunerea jurământului de credință consfințește finalizarea procedurii de învestire în funcția publică.

Față de complexitatea procedurilor de învestire într-o funcție publică, în doctrină s-a ridicat, de asemenea, chestiunea momentului din care funcționarul public își poate exercita în mod legal atribuțiile de serviciu, respectiv din momentul numirii sau din momentul depunerii jurământului.

Pentru a da un răspuns pertinent și concludent, vom uza de două texte ale legii fundamentale și legii organice a administrației publice. Astfel, conform dispozițiilor art. 104 alin. (2) din Constituția României, republicată, „Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului.”

Pe de altă parte, potrivit art. 72 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 – legea administrației publice locale „Mandatul primarului este de 4 ani și se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou-ales”; în același spirit, art. 65 al legii instituie obligativitatea primarului, a cărui alegere a fost validată, de a depune în fața consiliului local jurământul prevăzut de lege, refuzul fiind calificat ca echivalând cu demisionare prin efectul legii. Deși, aceste dispoziții privesc o autoritate publică, respectiv un demnitar public, pentru simetrie în tratamentul juridic al funcționarului public apreciem că sunt aplicabile aceleași principii.

În consecință, alături de alte opinii exprimate în literatura de specialitate, considerăm că statutul de funcționar public se dobândește din momentul emiterii actului administrativ de numire în funcție, iar exercitarea legală a funcției publice din momentul depunerii jurământului de credință.

De altfel, aceasta este concluzia la care ne conduce și interpretarea logico-gramaticală a dispozițiilor art. 62 alin. (6) din Statutul funcționarilor publici.

O dată cu numirea în funcție, funcționarului public definitiv i se constituie un
dosar profesional, care cuprinde:

documentul de numire în funcție, documentul de atestare a studiilor și cel privind depunerea jurământului;

documentele privind evaluarea anuală a activității acestuia, avansările în funcție, trepte, clase, grade sau categorii, precum și sancțiunile disciplinare ce i-au fost aplicate, ordonate cronologic și fără discontinuități.

Dosarul profesional al funcționarului public nu trebuie să cuprindă, potrivit legii, documente care fac referire la activitățile sau la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice altă natură.

Funcționarul public poate solicita, în vederea cunoașterii dosarului său profesional, copii de pe actele existente în acest dosar.

Capitolul IV

Gestiunea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici

4.1. Promovarea funcționarilor publici

Gestiunea carierei este în egală măsură responsabilitatea fiecărui individ, dar și a autorităților administrative. Acestea vor trebui să insiste pe perfecționarea funcționarilor publici, vor trebui să stabilească nevoile de formare ale acestora. Promovarea eficientă a carierei este o condiție fundamentală a succesului reformei în administrația publică.

In carieră, funcționarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcția publică și de a avansa în gradele de salarizare.

Promovarea funcționarilor publici și evaluarea performanțelor profesioale sunt reglementate în Legea 188/1999, republicată art. 63 – 69.

Potrivit statutului său legal, funcționarul public din România poate să exercite în cadrul administrației publice o funcție publică definitivă, cu caracter permanent, fapt ce îi poate oferi acestuia realizarea unei cariere în cadrul funcției publice. În acest context, cariera reprezintă întreaga perioadă în care un funcționar public desfășoară exercițiul funcției publice, de la numirea și depunerea jurământului de credință și până la ieșirea din serviciu, de regulă, o dată cu pensionarea.

Ideea de carieră este legată, pe de o parte de noțiunea de corp al funcționarilor publici „bazat pe conceptul de stabilitate și continuitate" iar, pe de altă parte, de particularitățile regimului juridic al funcției publice, ceea ce conferă funcției publice profesionalism și caracter nepartizan pentru aceasta.

Funcția publică, așa cum s-a văzut, nu constituie o unitate ci ea este formată din mai multe grupuri și colective de funcționari la nivelul autorităților și instituțiilor publice, denumite corpuri, care se supun aceluiași statut. În acest sens, de pildă, este ansamblul funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală românească ce constituie corpul funcționarilor publici din România.

Din perspectiva juridică a funcției publice românești, cariera semnifică „ansamblul situațiilor juridice și efectele produse care intervin de la data nașterii raportului de serviciu până la momentul încetării acestui raport".

Cariera fiecărui funcționar public începe imediat după numirea sa în funcția publică prin actul administrativ emis de conducerea autorităților sau instituțiilor publice, respectiv și prin depunerea jurământului de credință în fața acestora.

Constatăm, ca atare, că există anumite prevederi legale, absolut necesare, pentru orice persoană care deține o funcție publică și, mai ales, pentru cele din cadrul administrației publice, întrucât acestea trebuie să fie investite în mod legal pentru exercitarea competențelor funcției publice respective. Aceste proceduri au, de asemenea, importanță și prin prisma faptului că funcționarii publici participă la realizarea actelor juridice, precum și a răspunderii ce revine autorităților administrației publice față de daunele care se aduc terților prin exercitarea funcției.

Pe parcursul desfășurării carierei, funcționarul public are dreptul de a promova în funcția publică și de a avansa în gradul de salarizare. Promovarea este, în fapt, o modalitate de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții superioare vacante, fie prin concurs, fie prin examen, dacă îndeplinește condițiile de vechime, de studii și celelalte cerințe specifice postului.

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții publice superioare vacante. Promovarea într-o funcție publică superioară vacantă se face prin concurs sau examen.

Pentru ocuparea unor funcții publice de conducere, legea prevede și îndeplinirea condiției de vechime de minimum doi ani pentru funcțiile publice de șef birou, șef serviciu și secretar al comunei de minimum 5 ani cât și pentru funcțiile de conducere de director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației centrale ori de director execuți și director executiv adjunct ai serviciilor deconcentrate și în aparatul autorităților administrației publice locale.

Dobândirea unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în care funcționarul public își desfașpară activitatea, conferă acestuia dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea unei funcți publice vacante într-o clasă superioară celei în care este încadrat.

De precizat este și faptul că numărul maxim de titulari pentru fiecare grad, în raport cu efectivul total al funcționarilor publici din cadrul fiecărei autorități sau instituții se stabilește prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului județean sau local.

Cât privește numirea în funcție publică de conducere, aceasta se face pe bază de concurs, organizat de autoritatea sau instituția publică, în limita posturilor vacante. Condițiile de ocupare a acestor funcții se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau local, după caz. Procedura de desfășurare a concursurilor se stabilește, de asemenea, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

La examenul de promovare in clasa a funcționarilor publici pot participa funcționarii publici încadrați pe funcții publice cu nivel de studii inferior, care au absolvit o forma de învățământ superior de lunga sau de scurta durata in specialitatea in care își desfășoară activitatea.

Examenul de promovare in clasa se organizează de câtre autoritatea sau instituția publica in care își desfasoară activitatea funcționarii publici, in condițiile prezentului regulament-cadru.

Cu cel puțin 30 de zile înainte de data organizării examenului de promovare in clasa, conducătorul autoritarii sau instituției publice organizatoare a acestuia are obligația de a emite un act administrativ prin care stabilește:

    a) componenta comisiei de examen;

  b) data susținerii examenului;

  c) bibliografia, pe baza propunerilor compartimentelor in care isi desfășoară activitatea funcționarii publici care participa la examen.

Compartimentul de resurse umane are obligația sa afișeze la sediul autoritarii sau instituției publice, cu 30 de zile înainte de data organizării examenului de promovare in clasa, data, ora, locul desfasurarii acestuia si bibliografia.

In cazul in care, din motive obiective, nu se pot respecta data si ora desfasurarii examenului de promovare in clasa, compartimentul de resurse umane are obligația de a afișa la sediul autoritarii sau instituției publice modificările intervenite in desfasurarea acestuia.

Funcționarii publici incadrati pe funcții publice cu nivel de studii inferior, care au absolvit o forma de invatamant superior de lunga sau de scurta durata in specialitatea in care isi desfasoara activitatea, trebuie sa prezinte diploma de absolvire sau, după caz, adeverința care sa ateste absolvirea unei forme de invatamant superior de lunga ori de scurta durata, precum si o cerere de înscriere la examenul de promovare in clasa, in termen de 10 zile de la data afișării.

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții publice superioare vacante.

Promovarea poate fi:

a) definitiva, atunci când funcția publica superioara se ocupa prin concurs sau examen, in condițiile prevăzute de prezenta hotărâre;

b) temporara, atunci când funcția publica de conducere sau, după caz, funcția publica corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici se ocupa pe perioada determinata, in condițiile legii.

Concursul sau examenul pentru promovare se organizează in limita funcțiilor publice vacante rezervate in scopul promovării prin planul de ocupare a funcțiilor publice sau pentru funcțiile publice care devin vacante în cursul anului, astfel:

a) de către Agenția Naționala a Funcționarilor Publici, pentru promovarea funcționarilor publici in funcții publice, cu excepția funcțiilor publice de sef serviciu si șef birou;

b) de către autoritatile si instituțiile publice, pentru promovarea funcționarilor publici in funcții publice de execuție sau in funcții publice de conducere de sef serviciu ori sef birou.

Concursul sau examenul pentru promovare consta in 3 etape, după cum urmează:

a) selectarea dosarelor de înscriere;

b) proba scrisa constând in redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grila in prezenta comisiei de concurs;

c) interviu.

4.2. Examenul de promovare

   Procedura de desfășurare a examenului

Subiectele pentru proba scrisă se stabilesc pe baza bibliografiei afișate, astfel încât sa reflecte capacitatea de analiza și sinteza a candidatului, în concordanta cu specialitatea în care funcționarul public isi desfășoară activitatea, respectiv cu studiile superioare absolvite.

Comisia de examen stabilește doua seturi de subiecte pentru proba scrisă și punctajele ce vor fi acordate pentru fiecare subiect, cu doua ore înainte de începerea acestei probe.

    Seturile de subiecte se semnează de membrii și de secretarul comisiei de examen.

Durata probei scrise se stabilește de comisia de examen, în funcție de gradul de dificultate și complexitate al subiectelor, dar nu poate depăși 3 ore.

La ora stabilită pentru începerea probei scrise comisia de examen prezintă candidatului seturile de subiecte și îl invita sa extraga un plic cu subiectele de examen.

Interviul se susține, de regula, în aceeași zi, dar nu mai târziu de 3 zile lucrătoare de la data sustinerii probei scrise.

Fiecare membru al comisiei de examen poate adresa întrebări candidatului. Nu se pot adresa întrebări referitoare la opiniile politice ale candidatului, activitatea sindicala, religie, etnie, sex, stare materială și origine socială.

    Întrebările și răspunsurile la interviu se consemnează în anexa la procesul-verbal întocmit de secretarul comisiei de examen, semnată de membrii comisiei și de candidat.

La finalizarea examenului de promovare în clasa se întocmește un proces-verbal care conține modul de desfășurare a celor doua probe și rezultatele obținute de candidați, semnat de membrii și de secretarul comisiei de examen. 

Notarea probei scrise și a interviului se face, de regula, în termen de 24 de ore, dar nu mai târziu de 3 zile de la data susținerii probelor.

Se considera admis la examenul de promovare în clasa funcționarul public care a obținut punctajul minim necesar promovării.

Punctajele obținute cu mențiunea "Admis" sau "Respins" se comunica candidaților prin afișare la sediul autorității sau instituției organizatoare a examenului de promovare în clasa, în termen de 3 zile de la susținerea interviului.

    Funcționarul public nemulțumit de rezultatul examenului de promovare în clasa se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii.

    Funcționarii publici declarați respinși se pot prezenta la următorul examen de promovare în clasa organizat de autoritatea sau instituția publica.

Promovarea funcționarilor publici care au fost admiși la examenul de promovare se face prin transformarea postului pe care sunt încadrați într-un post de nivel superior, corespunzător studiilor absolvite, conform prevederilor <LLNK 12007     6130 302   9 52>art. 9 alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pana la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acorda funcționarilor publici în anul 2007.

În vederea transformării postului, autoritatea sau instituția publica are obligația sa transmită Agenției Naționale a Funcționarilor Publici:

    a) solicitarea de transformare a postului, cu indicarea denumirii, a clasei și a gradului profesional al funcției publice deținute de funcționarul public și al funcției publice pe care urmează a fi promovat, precum și salariul stabilit potrivit <LLNK 12007     6130 302   9 52>art. 9 alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 6/2007;

    b) o copie a diplomei de absolvire sau, după caz, o adeverinta care sa ateste absolvirea unei forme de învățământ superior de lungă sau de scurta durata de către funcționarul public;

    c) procesul-verbal final al examenului de promovare în clasa a funcționarului public, în original.

    (3) După primirea avizului de transformare a posturilor, conducătorul autorității sau instituției publice are obligația de a emite, în termen de 5 zile lucrătoare, actul administrativ de numire în funcția publica, cu respectarea prevederilor <LLNK 12007     6130 302   9 52>art. 9 alin. (3) din Ordonanta Guvernului nr. 6/2007.

4.3.  Sistemul de promovare rapidă în funcția publică

Pot beneficia de sistemul de promovare rapidă în funcția publică:

a) persoanele care au absolvit programe organizate, în condițiile legii, pentru obținerea statutului de manager public;

b) funcționarii publici care au promovat concursul prevăzut la art. 65 alin. (3).

Pot participa la concursul prevăzut la art 70 alin. (1) lit. b) funcționarii publici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) au cel puțin 1 an vechime în gradul profesional al funcției publice din care promovează;

b) au obținut calificativul "foarte bine" la evaluarea performanțelor profesionale individuale din ultimul an;

c) nu au în cazierul administrativ o sancțiune disciplinară neradiată în condițiile prezentei legi;

    d) au urmat cel puțin o formă de perfecționare profesională în ultimul an.

Concursul pentru promovarea rapidă prevăzut la art. 65 alin. (3) se organizează anual, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în limita numărului de funcții publice rezervate promovării rapide.

4.4. Evaluarea performanțelor individuale ale funcționarilor publici

Evaluarea activității funcționarilor publici se face în scopul acordării drepturilor salariale corespunzătoare performanțelor profesionale individuale și respectiv al acordării calificativelor anuale, acordate de către conducătorii compartimentelor, pe baza unei Metodologii, stabilită prin hotărâre de Guvern, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Evaluarea performantelor profesionale individuale ale funcționarilor publici se face in condițiile Legii nr. 188/1999, cu modificările si completările ulterioare, pe baza Metodologiei de evaluare a performantelor individuale ale funcționarilor publici prevăzute în: vezi anexa nr. 8, criterii de performanță și anexa nr.9 calificativele acordate în urma evaluării performanțelor.

In scopul formarii unui corp profesionist de funcționari publici, metodologia de evaluare a performantelor profesionale individuale ale funcționarilor publici stabilește cadrul general pentru:

a) corelarea obiectiva dintre activitatea funcționarului public si cerințele funcției publice;

b) aprecierea obiectiva a performantelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, prin compararea gradului de îndeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu rezultatele obținute in mod efectiv;

c) asigurarea unui sistem motivațional, prin recompensarea funcționarilor publici care au obținut rezultate deosebite, care sa determine creșterea performantelor profesionale individuale;

identificarea necesitaților de instruire a funcționarilor publici pentru imbunatatirea rezultatelor activitatii desfasurate in scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.

De asemenea, procedura de evaluarea mai are drept scop și retrogradarea în gradele de salarizare, precum și eliberarea din funcția publică în urma evaluării perfomanțelor profesionale individuale- funcționarului public i se acordă anual unul dintre următoarele calificative :

foarte bine

bine

satisfăcător

nesatisfăcător

Cât privește rezultatele evaluării performanțelor profesionale individuale ale
funcționarilor publici, ca și condiție în procesul avansării în carieră, Statutul prevede că pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcție publică de execuție din gradul profesional principal și cel superior, funcționarii publici trebuie să fi obținut, la evaluarea performanțelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puțin calificativul «bine» art. 65 alin. (1) și alin. (2) lit. b și c)].

Funcționarii publici numiți în funcțiile publice din clasele a II-a și a IlI -a pot ocupa numai funcții publice de execuție, cu excepțiile prevăzute de legile speciale [art. 10 alin. 2)].

În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în specialitatea în care își desfășoară activitatea, funcționarii publici de execuție au dreptul de a participa la concursul pentru ocuparea unei funcții publice vacante într-o clasă superioară celei în care sunt încadrați (art. 68).

4.5. Evaluarea funcționarilor publici debutanți

Funcționarul public debutant este o persoană care a promovat concursul de intrare în corpul funcționarilor publici de carieră, direct sau după absolvirea studiilor, dar nu îndeplinește condițiile de vechime necesară numirii într-o funcție publică definitivă, în condițiile legii.

Evaluarea activității funcționarului public debutant se face în termen de cinci zile de la terminarea perioadei de stagiu de către conducătorul compartimentului în care își desfășoară activitatea. Evaluarea acestuia se face de către un evaluator, respectiv de un funcționar public definitiv cu cea mai înaltă funcție de conducere, desemnat de conducătorul autorității sau instituției publice.

Evaluarea activității funcționarului public debutant constă în aprecierea modului de dobândire a cunoștințelor teoretice și a deprinderilor practice necesare pentru îndeplinirea sarcinilor aferente funcției publice, a cunoașterii specificului activității autorității sau instituției publice și a exigențelor administrației publice. Evaluatorul completează un raport de evaluare a perioadei de stagiu în funcție de următoarele:

conținutul referatului întocmit de îndrumătorul funcționarului debutant,

raportul de stagiu completat de funcționarul public debutant,

criteriile de evaluare.

Funcție de acestea evaluatorul stabilește calificativul de evaluare și formulează propuneri cu privire la încheierea sau repetarea perioadei de stagiu.

Principalele criterii de evaluare a funcționarilor publici debutanți sunt:

capacitatea de îndeplinire a sarcinilor de serviciu,

adaptabilitatea și flexibilitatea în îndeplinirea sarcinilor,

capacitatea de raționament, respectiv capacitatea de a distinge corect între diverse opțiuni în îndeplinirea sarcinilor de serviciu,

abilități în comunicarea scrisă și orală,

capacitatea de a lucra în echipă,

conduita în timpul serviciului.

Potrivit procedurii prevăzute de lege, notarea criteriilor de evaluare și stabilirea calificativului de evaluare se face astfel:
a) criteriile de evaluare se notează de la 1 la 5, nota 1 fiind cea mai mică, iar nota 5 fiind cea mai mare. Nota exprimă aprecierea îndeplinirii fiecărui criteriu de evaluare în realizarea atribuțiilor de serviciu;
b) se face media aritmetică a notelor acordate pentru fiecare criteriu de evaluare și se obține o notă finală;
c) calificativul de evaluare se obține transformând nota finală, după cum urmează: între 1,00-3,00 – necorespunzător; între 3,01-5,00 – corespunzător.

Semnificația calificativelor de evaluare este următoarea:
a) necorespunzător – funcționarul public debutant nu a făcut dovada cunoștințelor teoretice și a deprinderilor practice necesare exercitării funcției publice;
b) corespunzător – funcționarul public debutant a făcut dovada că deține cunoștințele teoretice și deprinderile practice necesare exercitării funcției publice.

Evaluatorul consemnează în raportul de evaluare a perioadei de stagiu:
a) propunerea privind numirea funcționarului public debutant într-o funcție publică definitivă, în situația în care calificativul de evaluare este "corespunzător";
b) propunerea de repetare a perioadei de stagiu, în situația în care calificativul de evaluare este "necorespunzător". În acest caz evaluatorul poate recomanda schimbarea compartimentului în care urmează să se repete perioada de stagiu, în funcție de aptitudinile funcționarului public debutant;
c) propunerea de eliberare din funcție pentru incompetență profesională, în condițiile legii, în situația în care funcționarul public debutant a repetat perioada de stagiu și a obținut calificativul "necorespunzător".

Funcționarul public debutant nemulțumit de rezultatul evaluării poate contesta, în termen de 3 zile de la data luării la cunoștință, calificativul de evaluare la funcționarul public ierarhic superior evaluatorului.

Funcționarul public debutant nemulțumit de rezultatul contestației se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii.

Funcționarii publici debutanți care au obținut la evaluarea activității calificativul "corespunzător" vor fi numiți funcționari publici definitivi clasa a III-a, gradul 3, în categoria corespunzătoare nivelului de studii absolvite, în termen de 5 zile, prin actul administrativ emis de conducătorul autorității sau instituției publice.

4.6. Dezvoltarea carierei funcționarilor publici

Principiile care stau la baza organizării si dezvoltării carierei în funcția publică sunt următoarele:

a) competența, principiu potrivit căruia persoanele care doresc sa acceadă sau să promoveze într-o funcție publică trebuie sa dețină și să confirme cunostințele și aptitudinile necesare exercitării funcției publice respective;

b) competiția, principiu potrivit căruia confirmarea cunostintelor si aptitudinilor necesare exercitării unei funcții publice se face prin concurs sau examen;

c) egalitatea de șanse, prin recunoașterea vocației la cariera in funcția publica a oricărei persoane care îndeplinește condițiile stabilite potrivit legii;

d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcției publice se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;

e) motivarea, principiu potrivit căruia, in vederea dezvoltării carierei, autoritatile si instituțiile publice au obligația sa identifice si sa aplice, in condițiile legii, instrumente de motivare morala si materiala a funcționarilor publici, precum si sa sprijine inițiativele privind dezvoltarea profesionala individuala a acestora;

f) transparenta, principiu potrivit căruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a pune la dispoziție tuturor celor interesați informațiile de interes public referitoare la cariera în funcția publică.

Cariera influențează mai multe aspecte ale vieții unei persoane și anume :

câți bani va câștiga

ce haine va purta

ce beneficii va avea în urma slujbei

pentru ce organizație / companie va lucra

oamenii cu care va intra în legătură

ce muncă va presta

unde va lucra

cât timp va lucra

ce responsabilități va avea

ce lucruri noi va învăța

ce abilități îi trebuie

ce interese personale își vor găsi expresia în muncă.

Managementul carierei în funcția publică se asigură de către:

a) Agenția Naționala a Funcționarilor Publici, prin elaborarea cadrului legal si a instrumentelor necesare organizării si dezvoltării carierei in funcția publică;

b) autoritatile și instituțiile publice, prin aplicarea principiului egalității de șanse si a motivării;

c) funcționarul public, prin aplicarea consecventa a principiilor competentei si al profesionalismului, in vederea dezvoltării profesionale individuale.

Stabilirea posibilitatilor de cariera in funcția publica se realizează anual prin planul de ocupare a funcțiilor publice.

Planul de ocupare a funcțiilor publice se elaborează de câtre Agenția Naționala a Funcționarilor Publici, pe baza propunerilor autoritarilor si instituțiilor publice cu privire la numărul funcțiilor publice vacante si modalitatea de ocupare a acestora, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative la nivel național, si se supune spre aprobare Guvernului.

Capitolul V

Pregătirea și perfecționarea funcționarilor publici

5.1. Noțiune

Funcționarii publici au dreptul și obligația de a-și îmbunătăți în mod continuu abilitățile și pregătirea profesională.

Activitățile de pregătire și perfecționare a pregătirii funcționarilor publici constau în desfășurarea unui proces coerent și continuu de programe pentru însușirea și/sau dezvoltarea cunoștințelor și abilităților funcționarilor publici. Prin intermediul programelor de pregătire integrate în strategii și politici globale bine fundamentate în instituții și autorități publice se pot remodela și adapta pregătirea și comportamentul funcționarilor publici de conducere și de execuție pentru a determina și implementa
schimbările absolut necesare implicate de procesul reformei în sectorul
public.

Managerul public specializat în domeniul resurselor umane care are sarcini, competențe și responsabilități precise derivate din structura postului și funcției sale publice trebuie să abordeze într-o manieră logică și coerentă aceste activități prin intermediul cărora se poate măsura “starea de sănătate a resurselor umane”, potențialul resurselor umane, din instituțiile și autoritățile publice.

Cercul se închide, ca să ne exprimăm cu iz metaforic, prin înființarea Institutului Național de Administrație, ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației Publice, care are misiunea de „a elabora strategia și a asigura formarea și perfecționarea pregătirii profesionale specializate în administrație, pentru funcționarii publici și personalul angajat cu contract individual de muncă în cadrul autorităților și instituțiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică sau asimilate acestora din administrația publică centrală și locală". Institutul are abilitarea de a acorda atestate de conformitate cu standardele internaționale de calitate din domeniu pentru administrațiile publice locale.

Institutul Național de Administrație organizează următoarele forme de pregătire profesională:

cursuri de formare profesională specializată în administrația publică, de 2 ani, pentru absolvenții cu studii superioare de lungă durată cu diplomă de licență, în vârstă, de regulă, de până la 30 de ani inclusiv;

cursuri de formare continuă în administrație, de un an, pentru funcționarii publici, pentru persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică sau asimilate acestora din cadrul administrației publice centrale și locale, precum și pentru alte persoane interesate, în vârstă, de regulă, de până la 45 de ani inclusiv;

cursuri de formare continuă de scurtă durată, de până la 3 luni, pentru funcționarii publici din administrația centrală, pentru prefecți, subprefecți, președinți și vicepreședinți ai consiliilor județene, secretarii generali ai județelor, secretarii generali ai prefecturilor, precum și pentru secretarii municipiilor.

De asemenea, în coordonarea metodologică a Institutului se află centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală, instituții publice cu personalitate juridică din București, Craiova, Călărași, Constanța, Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara, care organizează cursuri de perfecționare de scurtă durată, de până la 3 luni, pentru aleșii și funcționarii locali".

Toate acestea ne îndreptățesc să reiterăm propunerea de a se nominaliza în Statut funcțiile publice pentru care se cere condiția studiilor administrative, fiind evident că România s-a apropiat de modelul francez și nu de cel britanic.

5.2.Pașii care trebuie parcurși pentru desfășurarea acestor activități

1. Identificarea și definirea nevoilor de training

Aceasta presupune analiza la nivel de individ sau grup a necesității de a dobândi noi deprinderi sau cunoștințe sau de a îmbunătăți competențele existente ale funcționarilor publici.

2. Identificarea cerințelor incluse în procesul de învățare

Este necesar să se specifice cât mai clar posibil ce abilități și cunoștințe vor fi însușite în urma procesului de trainig, ce competențe trebuie dezvoltate și ce atitudini trebuie schimbate.

3. Precizarea obiectivelor activității de training

În această etapă este important să se stabilească nu numai ce trebuie învățat, dar și ce trebuie să fie capabili funcționarii publici să facă după încheierea programului de training.

4. Planificarea programelor de training trebuie concepute astfel încât să corespundă nevoilor și obiectivelor strategice.

5. Alegerea furnizorului de training

Este important să se stabilească dacă training-ul va fi asigurat din interiorul instituției publice sau din afara acesteia sau chiar prin intermediul unui program internațional de către echipe de experți internaționali.

6. Desfășurarea efectivă a training-ului

Frecvent se apelează la metode și tehnici interactive pentru facilitarea procesului de dobândire de abilități și cunoștințe noi.

7. Evaluarea training-ului

Eficacitatea training-ului este urmărită pe parcursul desfășurării programelor, iar, mai târziu, impactul se reflectă în măsura în care obiectivele instituției publice au fost realizate.

8. Îmbunătățirea și extinderea activității de training

În urma evaluării se va decide măsura în care este necesară îmbunătățirea programelor de training și cum vor fi satisfăcute cererile de training în perioada următoare în funcție de schimbările apărute în politicile și strategiile specifice domeniului resurselor umane.

Ideea de progres în viața socială este strâns legată de buna organizare a serviciilor publice, iar aceasta la rândul ei este legată de capacitatea funcționarilor publici de a-și îmbunătăți pregătirea profesională și managerială. Prin pregătire și perfecționarea pregătirii, funcționarii publici își îmbunătățesc eficiența muncii, pe baza calificării și a profesionalismului lor putând constitui o componentă corectivă a angajărilor politizate.

Informatizarea și automatizarea tot mai accentuată a activităților din administrația publică determină necesitatea instruirii continue a funcționarilor publici pentru a avea în permanență flexibilitatea necesară adaptării la nivelul, structura și intensitatea schimbărilor în sistemul de nevoi sociale și în procesul reformei.

Sintetizând, se poate conclude că training-ul este necesar pentru că:

există o permanentă presiune din partea cetățenilor ale căror exigențe cresc

natura cererilor și a nevoilor necesare a fi satisfăcute este foarte diversă și în permanentă schimbare, solicitând existența unor funcționari publici bine pregătiți profesional,

există încă numeroase disfuncționalități datorate pregătirii necorespunzătoare a funcționarilor publici,

cunoștințele însușite prin formarea inițială în cadrul sistemului de învățământ sunt ușor perisabile în condițiile accelerării procesului schimbărilor,

reforma în sectorul public impune crearea unui corp de funcționari publici profesioniști, preocupat permanent de actualizarea cunoștințelor, există la nivelul fiecărui individ dorința de perfecționare, promovare și satisfacție în muncă.

5.3. Instituții implicate în desfășurarea activităților de pregătire și perfecționare a pregătirii funcționarilor publici

Integrarea României în Uniunea Europeana a însemnat pe lângă armonizarea legislativă și o preluare a valorilor si mentalităților europene. În acest fel în sfera administrației publice trebuie sa existe o armonizare a valorilor, atitudinilor si comportamentului specialistului în administrație publica cu cele existente în Uniunea Europeana, astfel încât interesul public sa primeze si cetățeanul să fie satisfăcut de serviciile administrației publice. Doua sunt direcțiile principale pe care reforma în administrația publica trebuie sa le aibă în vedere pe lângă modificările care trebuie operate în propria sa structura pentru promovarea profesionalismului în primul rând, a cinstei, corectitudinii, obiectivitătii, responsabilitatii, recunoașterii erorilor; administrația publica trebuie să reconsidere relația pe care o are cetățeanul, să nu uite că menirea ei este de a se afla în slujba acestuia.

Trecerea de la o societate hipercentralizată, cu structuri politice și economice de comandă, la o societate democratică, pluralistă, bazată pe mecanismele economiei moderne de piață este un proces de anvergură ce presupune reconstrucția cadrului legislativ și instituțional, introducerea unor noi principii de organizare internă, atât la nivel macrosocial, cât și la nivel local.

Pentru a sprijini și promova această schimbare, în administrația publică, prin Constituție și legi de organizare, au fost elaborate principii și au fost înființate instituții noi, care au fost așezate la temelia organizării și funcționării acesteia.

Întărirea capacității administrației publice de a elabora și implementa măsurile de reformă economică și socială depinde în mare măsură de dezvoltarea unui corp unitar al funcționarilor, compatibil cu structurile similare din țările membre ale Uniunii Europene, măsură ce se va realiza prin implementarea statutului funcționarilor publici. Astfel, rolul și importanța formării personalului pentru optimizarea organizării și funcționării instituțiilor, cât și pentru schimbarea mentalităților și atitudinilor față de problemele specifice administrației publice sunt decisive.

Acest aspect este integrat și în conținutul strategiei de dezvoltare a funcției publice, respectiv: crearea unui corp al funcționarilor publici profesionist, imparțial, onest, stabil și eficient, dar și îmbunătățirea sistemului de perfecționare profesională.

Aceste obiective sunt imperative în condițiile în care probleme pe care le are de rezolvat administrația publică în prezent nu se pot realiza decât cu funcționari publici care au o temeinică pregătire generală și de specialitate.

Statutul funcționarilor publici din 1928 nu reținea printre condițiile de acces la o funcție publică pe cea a studiilor. În actualele condiții, când funcția publică a devenit una din problemele cele mai controversate, mai exact problema formării funcționarului public, condiția studiilor nu mai poate fi ignorată nici de legislație, nici de doctrină.

Statutul actual al funcționarilor publici stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana care ocupă o funcție publică. Ele sunt prevăzute expres și cumulativ în articolul 54 lit f. Printre altele se prevede: „îndeplinirea condițiilor de studii prevăzute de lege pentru funcția publică” (Legea 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici republicată.

Investiția în resursele umane este reglementată prin lege, iar „amortizarea” acesteia este garantată de angajamentul pe care funcționarii publici participanți la o formă de perfecționare cu o durată mai mare de trei luni și care primesc pe această perioadă drepturile salariale sunt obligați să și-l asume, și anume de a lucra 1-5 ani în cadrul autorității sau instituției respective.

Se urmărește, pornind de la cel mai înalt nivel, formarea unui corp al funcționarilor publici profesionist, fără de care progresul nu ar fi posibil.
Printre atribuțiile Ministerului Administrației și Internelor în
sectorul public se numără și aceea de asigurare a bunei organizări și desfășurări a activității de formare și perfecționare a personalului din aparatul propriu al consiliilor locale și județene și a celui din unitățile subordonate acestora. În acest scop colaborează și sprijină activitatea instituțiilor de specialitate existente, atât prin programarea și stabilirea tematicilor, cât și prin asigurarea personalului de predare.

De asemenea, în domeniul managementului resurselor umane, Ministerul Administrației și Internelor organizează acțiuni de perfecționare a personalului în țară și străinătate și de familializare a acestuia cu cerințele în materie ale Comunității Europene, sprijină autoritățile administrative publice locale pentru derularea unor acțiuni de perfecționare a pregătirii profesionale a personalului, participând efectiv la acțiuni de instruire, de înțelegere și aplicare corectă a legii.

În domeniul funcției publice Ministerul Administrației și Internelor îndrumă și controlează, împreună cu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, activitatea de formare continuă a funcționarilor publici. În acest scop solicită conducerilor centrelor de formare continuă să întocmească programe concrete de acțiune și să le prezinte spre analiză și aprobare.

Formarea continua a funcționarilor publici se realizează prin:

   a) programe de formare specializata in administrație publica sau in domenii/specializări corespunzătoare funcțiilor publice specifice, cu durata de un an sau 2 ani;

   b) programe de perfecționare in administrație publica sau in domenii/specializări corespunzătoare funcțiilor publice specifice, cu durata variabila intre 3 zile si 90 de zile.

   Programele de formare specializata in administrație publica, cu durata de un an sau 2 ani, sunt organizate de Institutul Național de Administrație (INA) si de instituții de învățământ superior acreditate, care au in structura specializarea administrație publica, acreditata prin cursuri de master. In acest context, INA organizează:

   a) programul de formare specializata in administrație publica, cu durata de 2 ani, destinat absolvenților de învățământ superior de lunga durata, cu diploma de licență, în vârstă de pana la 30 de ani, in vederea accesului lor rapid la funcția publica, in condițiile legii;

   b) programe de formare specializata in administrație publica, cu durata de un an, pentru:

   • înalți funcționari publici;

   • funcționari publici de conducere;

   • tineri funcționari publici.

Preocuparea pentru îmbunătățirea performanțelor prin training există și în cadrul celorlalte ministere, deoarece la nivelul fiecăruia se resimte nevoia instruirii propriului personal. Astfel, majoritatea ministerelor au în subordine un centru sau o instituție specializată pentru formarea și perfecționarea pregătirii resurselor umane.

Principalele organisme de formare și perfecționare a pregătirii funcționarilor publici din România sunt:

pentru formarea continuă de lungă durată a funcționarilor publici din administrația centrală și locală, cursuri postuniversitare la Academia de Studii Economice București și la Școala Națională de Studii Politice și Administrative; pentru administrația centrală, centrele de pe lângă majoritatea ministerelor;

pentru administrația centrală și locală, Institutul Național de Administrație; opt Centre Regionale de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală;

numeroase instituții publice sau private, ONG-uri; de asemenea, în cadrul unor programe internaționale sprijinite de Uniunea Europeană, PNUD, ILO, BERD, Banca Mondială, G24 au organizat special pentru administrația centrală cursuri, seminarii sau conferințe adaptate procesului de tranziție la economia de piață și procesului de aderare la structurile europene.

Concluzii

Cariera fiecărui funcționar public începe imediat după numirea sa în funcția publică prin actul administrativ emis de conducerea autorităților sau instituțiilor publice, respectiv prin depunerea jurământului de credință în fața acestora.

Practic cariera funcționarului public începe după parcurgerea acestor etape. După aceea urmează perioada de stagiu în funcție de clasa din care face parte respectiv:

12 luni pentru cei din clasa I,

8 luni pentru cei din clasa II-a

6 luni pentru cei din clasa III-a.

La sfârșitul perioadei de stagiu și în urma evaluării va fi numit funcționar public de execuție definitiv corespunzător clasei și studiilor absolvite.

Dacă la sfârșitul perioadei de stagiu funcționarul va primii calificativul „nesatisfăcător” atunci va fi eliberat din funcția publică.

Cariera în instituția publică are un specific aparte, iar motivațiile sunt dintre cele mai diferite, o provocare continuă pentru Compartimentul Resurse Umane.

În principiu există șanse egale pentru toți cei care doresc să îmbrățișeze o carieră în administrația publică, dar în practică, cariere reale fac doar cei ce se pregătesc pentru acest lucru. În afara condițiilor legale pe care trebuie să le îndeplinească, un funcționar public are nevoie de abilități și competențe specifice și, mai ales, să fie dedicat în spirit civic.

Promovarea este o altă etapă în cariera funcționarului public.

Promovarea poate fi:

în grade profesionale

în clasă

în trepte de salarizare

Evaluarea performanțelor profesionale ale funcționarilor publici se face anual și primesc unul din calificativele:

foarte bine

bine

satisfăcător

nesatisfăcător

Calificativele obținute în urma evaluării vor afecta pe funcționarul public la:

avansarea în trepte de salarizare

promovarea într-o funcție publică superioară

eliberarea din funcția publică dacă a obținut calificativul „nesatisfăcător”, autoritatea s-au instituția publică va acorda un preaviz de 30 zile calendaristice persoanei în cauză.

Caracteristicile personale ale funcționarilor publici contează în mod semnificativ, tocmai din cauza particularității muncii pe care o prestează.

Ei se află într-o așa numită "zonă gri" în care nu pot să fie nici total altruiști (orientați exclusiv pe interesul public), nici egoiști, orientați doar spre interese proprii. Funcționarii publici lucrează în comunități în care au prieteni, rude, șefi, persoane de care sunt legați prin interese proprii. Funcționarilor publici li se cere să se orienteze neutru și detașat spre "public". (art. 3 din Legea 188/1999 republicată)

Prin urmare, ei nu pot să fie decât „instrumente” ale aparatului administrativ, competente pentru funcțiile pe care le ocupă.

Funcționarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare, prin urmare, etica lor este una situațională. Dacă vor urma strict procedurile, vor sluji ordinii, stabilității, egalității de tratament și eficienței. Uneori însă "aplicarea multiplelor proceduri" poate să creeaze efecte nedrepte unor cetățeni, în raport cu alții. Datoria morală a funcționarilor publici este cea de dezvoltare a integrității profesionale.

Așa cum reiese din lucrarea prezentată, în statele Uniunii Europene există o bază comună de principii, de valori și cerințe pe care toate statele le respectă. Există, de asemenea, obiective comune care sunt urmărite de toate statele, în domeniul funcției publice. Se constată, de asemenea, existența unor practici specifice și structuri distincte, referitoare la activitățile din domeniul managementului funcției publice, ceea ce face ca finalitatea activităților să răspundă așteptărilor sistemului social.

Orientarea în carieră a unui funcționar public este importantă atunci când o raportăm la profesia pe care acesta o are. Din compatibilitatea celor două rezultă consecințe importante pentru individ, pentru comportamentul și atitudinile sale la serviciu, cât și pentru starea sa de echilibru și satisfacție.

Este esențial ca individul să își aleagă cu atenție profesia; trebuie să se gândească pe termen lung ce ar însemna mai concret, care sunt activitățile specifice, tipurile de organizații, oportunitățile, posibilitățile de a-și valorifica potențialul natural; este posibil să existe o diferență între percepția despre ce înseamnă profesia respectivă din afară, și ceea ce presupune de fapt.

Câteva recomandări pe care le consider necesare pentru a asigura un serviciu public de calitate

În practică, imparțialitatea și independența funcționarilor publici nu se poate realiza în totalitate. Datorită sistemului corupt nu se poate realiza o poziție neutră față de un anumit interes politic. De ex. anumite firme nu pot fi controlate pentru că se primesc indicații în acest sens pe linie de partid de la superiorii ierarhici. Dacă funcționarul public nu ține seama de acele „indicații prețioase” și își exercită atribuțiile de serviciu, de control, practic începe lupta cu „morile de vânt” care în final va fi tot în detrimentul lui.

Este de dorit ca funcțiile publice de conducere, de execuție să nu fie ocupate în funcție de coloratura politică ci pe baza competenței și profesionalismului.

Atunci vom avea un corp de funcționari publici bazat pe obiectivism, transparență și profesionalism.

Ar fi binevenită introducerea unui articol în legea 188/1999 Privind Statutul Funcționarilor Publici, în care să se menționeze concret; cheltuielile de transport în interes de serviciu se decontează de instituția de care aparține funcționarul public. Există situații când aceste cheltuieli sunt suportate din buzunarul propriu al funcționarului public, instituția prin reprezentanții săi invocând „sloganul” nu sunt bani pentru așa ceva. Dacă ar exista acel articol funcționarii publici interesați ar putea să revendice acel drept prin acțiune în justiție.

Funcțiile publice să fie ocupate prin concurs, ținându-se seama de competența profesională a candidatului, nu de relațiile pe care le are, șpaga care a dat-o sau partidul care-l susține.

Este de datoria noastră să ne debarasăm de mentalitatea veche de a promova în funcția publică persoane pe criterii de nepotism sau relații de partid. Aceasta este valabil atât la nivel central, teritorial, local și la nivelul instituțiilor de orice fel.

Eliminând astfel corupția de orice fel, la orice nivel, asigurarea unei remunerații conform celei existente în Uniunea Europeană, asigurarea mijloacelor tehnice corespunzătoare, asigurarea unui management de calitate, vom reuși să obținem eficiența și eficacitatea.

Bibliografie:

Tratate, monografii, cursuri universitare

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Volumul I – Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005.

Anton Trăilescu, Drept Administrativ, Editura All Beck, București, 2005, Ediția a 2-a.

Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediția a III-a, București, 1929.

Corneliu Manda, Drept Administrativ, Tratat Elementar, Ediția a IV-a revizuită și adăugită, Editura Luminalex, București, 2007

Ioan Santai, Drept Administrativ și Știința Administrației volumul I, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2004.

Ioan Santai, Drept Administrativ, Editura „Alma Mater”, Sibiu.

Iordan Nicola, Drept Administrativ, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.

Iorgovan A. și Vasilescu, V., Drept administrativ și știința administrației, București, 1986.

Ilie Iovănaș, Drept administrativ și elemente de știința administrației, București, 1997.

J. Ziller, op. cit., p. 398; J. Chevallier, Science administrative, P.U.F., 1986, citat de Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Volumul I – Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005.

Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1999.

M. Văraru, Tratat de drept administrativ român, Editura Socec, București, 1928, citat de Iordan Nicola, Drept Administrativ, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.

Manuel Guțan, Istoria Administrației Publice Românești, Curs pentru uzul studențillor.

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, București, 1934, vol.1

Romulus Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică București, 1970.

S. Ghimpu, A. Țiclea, Dreptul muncii, ediția a III-a, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L. București, 1998

Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1951, citat de Iordan Nicola, Drept Administrativ, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.

Valentin I. Prisăcaru, Tratat de Drept Administrativ Român, Ediția a III-a Revizuită și adăugită de autor, București, 2002

Legislație

Constituția României Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003.

Legea nr.188/8 Decembrie 1999 Privind statutul funcționarilor publici (republicată) în M.O. nr.365/29 Mai 2007.

Legea nr. 7/2004, Codul de Conduită al Funcționarilor Publici, publicat în M.O. partea I nr. 157/23.02.2004.

Hotărâre nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei funcționarilor publici, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 29 octombrie 2003.

Codul muncii (actualizat, 25.07.2007) Legea nr. 53/2003 publicată in Monitorul Oficial nr. 72 din 5 februarie 2003.

Legea nr. 554/2004 – legea contenciosului administrativ.

Ordonanța 2/2001 privind regimul contravențiilor, republicată.

O.G. nr.6/2007 privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici.

H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorității sau instituțiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 757 din 29 octombrie 2003.

Hotărâre nr. 341/2007 – privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari publici, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 247 din 12/04/2007.

Ordin nr. 1.900 din 26 februarie 2007, al președintelui Agenției Naționale a Funcționarilor Publici privind aprobarea Regulamentului-cadru pentru organizarea examenului de promovare în clasă a funcționarilor publici încadrați pe funcții publice cu nivel de studii inferior, care absolvă o formă de învățământ superior de lungă sau de scurtă durată în specialitatea în care își desfășoară activitatea publicat în monitorul oficial nr. 152 din 2 martie 2007.

HG nr.432/2004 privind dosarul profesional al funcționarilor publici.

Legea nr. 202/2002, privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, republicată în M. Of., nr. 135/2005.

Hotărâre nr. 833/2007 din 25/07/2007, privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 565 din 16/08/2007.

Hotărârea Guvernului nr.1000/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Ordin nr. 1.900 din 26 februarie 2007, al președintelui Agenției Naționale a Funcționarilor Publici privind aprobarea Regulamentului-cadru pentru organizarea examenului de promovare în clasă a funcționarilor publici încadrați pe funcții publice cu nivel de studii inferior, care absolvă o formă de învățământ superior de lungă sau de scurtă durată în specialitatea în care își desfășoară activitatea publicat în monitorul oficial nr. 152 din 2 martie 2007.

Surse internet

www.ase.ro

www.anfp-map.ro.

Articole, sinteze reviste

Eugen Remeș, Managementul carierei, Revista Studia Universitas „Vasile Goldiș”, nr.16, 2006.

Anexa nr. 9

GUVERNUL ROMÂNIEI

MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE

Agenția Națională a Funcționarilor Publici

ORDIN

pentru stabilirea modalității de acordare a calificativelor și aprobarea Criteriilor de performanță pe baza cărora se face evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici pentru anul 2007.

Având în vedere:

prevederile art.22 alin.(1) lit.b) și lit.f) și art.69 alin.(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată,

prevederile art.2 alin.(4) din Anexa nr.3 la Hotărârea Guvernului nr.1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare;

În temeiul art.21 alin.(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată, art.3 lit.b) și art.11 alin.(5) din Hotărârea Guvernului nr.1000/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici,

PREȘEDINTELE

AGENȚIEI NAȚIONALE A FUNCȚIONARILOR PUBLICI

emite prezentul

ORDIN

Art.1. – Pentru anul 2007, calificativele acordate în urma evaluării performanțelor profesionale ale funcționarilor publici se stabilesc pe baza notei finale, după cum urmează:

între 1,00-1,50 – nesatisfăcător;

între 1,51-2,50 – satisfăcător;

între 2,51-3,50 – bine;

între 3,51-5,00 – foarte bine.

Art.2.- Criteriile de performanță pe baza cărora se face evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici pentru anul 2007 sunt cele prevăzute în Anexa la prezentul Ordin și face parte integrantă din acesta.

CUPRINS:

Introducere privind noțiunea de carieră și cariera funcționarul public …..1

Conceptul de carieră ……………………………………………………….1

Stadiile carierei ………………………………………………….…………2

Cariera funcționarilor publici ………………………………….……..……3

Capitolul I. Funcția Publică…………………………….………………..6

1.1. Scurt istoric privind funcția publică în România ………….………………6

Reglementarea funcției publice în Constituție și legea organică …. ………8

Noțiunea de funcție publică ……………………………….………………9

Clasificarea funcțiilor publice ……………………………..……….……..13

Natura juridică a funcției publice ………………………….…………..….22

Capitolul II. Funcționarul public …………………………………….. .24

2.1. Noțiune ………………………………………………………………..….24

2.2. Categorii de funcționari publici ………………………………………..…26

2.3. §Regimul juridic al învestirii în funcție ………………………….……33

2.4. Condițiile de acces în funcțiile publice ……………………………..……..33

2.5. Funcționarul de fapt …………………………………………….…………34

2.6. §Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici ………….….………36

2.6.1. Drepturile funcționarilor publici………………………………..………..37

2.6.2. Obligațiile funcționarilor publici ………………………………..……….40

2.6.3. Conduita funcționarilor publici ………………………………….………42

2.6.4. Răspunderea funcționarilor publici……………………….…………….. 47

2.6.5. Răspunderea disciplinară. ……………………………….………………48

2.6.6. Modul de sesizare si procedura de lucru a comisiilor de disciplină………50

2.6.7. Constituirea și componența comisiilor de disciplină ………………..…. 52

2.6.8. Comisiile paritare …………………………………………..……………53

2.6.9. Răspunderea contravențională……………………………..……………. 56

2.6.10. Răspunderea civilă ………………………………………..……………. 57

2.6.11 Răspunderea penală …………………………………………….………58

Capitolul III. Recrutarea funcționarilor publici ……………….… .. …60

Scurt istoric al procesului de recrutare ………………………….………. 60

Recrutarea funcționarilor publici în România …………………….………60

Condițiile generale de acces în funcțiile publice …………………………63

Elemente de drept comparat …………………………………………… . 64

Concursul de recrutare pentru funcțiile publice ………………….……….66

Etapele activității de recrutare a funcționarilor public și modalități

de examinare …………………………………………………………….. .69

Numirea în funcție a funcționarilor publici …………………….…………75

Capitolul IV. Gestiunea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici …………………………………………………….…………….78

Promovarea funcționarilor publici ……………………….………………..78

Examenul de promovare ………………………………….…….………….81

Sistemul de promovare rapidă în funcția publică ……………….…………83

Evaluarea performanțelor individuale ale funcționarilor publici .………….83

Evaluarea funcționarilor publici debutanți …………………….……………84

Dezvoltarea carierei funcționarilor publici ………………….……………86

Capitolul V. Pregătirea și perfecționarea funcționarilor publici ………………………………………………………………….………….89

Noțiune ……………………………………………………………………89

Pașii care trebuie parcurși pentru desfășurarea acestor activități ……………90

Instituții implicate în desfășurarea activităților de pregătire și

perfecționare a pregătirii funcționarilor publici …………………….………92

Concluzii ………………………………………………………………………95

Bibliografie selectivă ………………………………………………………… 99

Anexe…………………………………………………………………………..102