Caricatura Vector al Imaginii Politice

Caricatura-vector al imaginii politice

Lucrare de diplomă

Cuprins

Introducere

In istoria omenirii nu s-a vorbit niciodata atât de mult despre comunicare și imagine. Aceastea par a rezolva toate problemele. Au pătruns în toate domeniile: politic, economic, social. Nici o organizație sau lider, privind din considerente publice, nu mai poate nega importanța comunicării, importanța imaginii în viața publică.

În sens larg, comunicarea încorporează orice interacțiune care operează prin semne. În cazul comunicării mediatizate, caracteristic acestor semne este faptul de a fi produse, transmise și receptate prin intermediul unor dispozitive tehnice mai mult sau mai puțin complexe. Comunicarea nu se reduce la operația informativă sau declarativă prin care un mesaj având valoare documentară este emis, transmis, receptat cum ar fi știrea dintr-un jurnal, comunicare telefonică sau poziția luată într-o dezbatere televizată. Noțiunea înglobează orice interacțiune, eventual reciprocă, între emițător și destinatar, care operează prin semne lingvistice sau audiovizuale, simboluri organizate sau trăsături de comportament interpretate ca semne, cu scopul de a informa și de a se informa, dar și pentru plăcerea întâlnirii, a spectatorului. Sunt incluse aici corespondența, reportajul, textul literar (poem sau roman), filmul, fotografiia.

In ultimul deceniu sentimentele de scepticism, de neîncredere sau chiar de teamă ale cetățenilor față de sistemele de difuzare a informațiilor a crescut. Nimeni nu neagă însă comunicării în masă funcția sa în democrație: informația rămâne esențială pentru bunul mers al societății, iar două dintre condițiile esențiale ale unei democrații în contemporaneitate sunt chiar acestea: existența unei rețele variabile de comunicație și un maximum de informație liberă.

După toate acestea și mai ales în anii ce au trecut de la evenimentele din Decembrie 1989, principalele instituții ale statului și liderii lor au resimțit tot mai acut lipsa unei gestionări eficiente a imaginii lor publice. Neîncrederea cetățenilor și nevoia permanentă a liderilor de a avea de partea lor părerea omului de rând, a determinat apariția unui întreg departament care să se ocupe tocmai de acest segment, prea puțin dezvoltat în anii comunismului.

Gestionarea imaginii publice a unei instituții sau unui lider implică o mare responsabilitate, iar în cazul subiectului tratat în lucrarea de față, răspunderea este cu atât mai mare cu cât acțiunea de gestionare a imaginii se efectuează asupra unui fost lider al statului, cum este Președintele Țării. Acest proces poate influența atât starea de fapt a persoanei și instituției pe care o conduce, cât și a întregii comunități.

Specialistul în crearea de imagine trebuie să mențină imaginea perfectă, cand imaginea este bună, trebuie lucrată pentru a fi și mai bună, iar când imaginea este proastă, el trebuie să refacă această situație indezirabilă. Orice criză administrativă, economică sau financiară poate fi depășită mai ușor cu ajutorul acestuia; orice schimbare în interiorul unei organizații trebuie cunoscută de opinia publică, în special de grupurile direct legate de instituția în cauză. Dacă opinia publică nu conștientizează schimbarea, atunci ea nu există prin consecințele ei.

Plecând de la aceste considerente, analiza de față și-a propus să investigheze modalitățile prin care Liderul își gestionează imaginea sa publică, imaginea la nivel media, în special la nivelul jurnaliștilor de scandal, precum și imaginea pe care mass-media o reflectă.

Pentru a releva gradul de vizibilitate în spațiul public al Liderului ales am analizat imaginea acestuia reflectată în presa presa satirică.

Capitolul I

Imagine și comunicare. Abordare conceptuală

Putem considera ,,Mitul peșterii'', scris în Republica lui Platon, drept una dintre primele scrieri care aduc în discuție formarea imaginii asupra realității. Platon observă faptul că imaginea noastră despre realitate este deformată. Intre noi și realitate se află un „paravan", care împiedică formarea unei imagini conforme cu realitatea. În viziunea sa, perceperea denaturată a realității avea drept cauză lipsa de cunoștințe, obișnuințele și mentalitățile fiecăruia dintre noi. Ceea ce noi percepem se aseamănă cu umbrele proiectate pe fundalul peșterii. Ele aparțin lumii aparențelor, singura noastră realitate. Simbolic, umbrele din peșteră reprezintă imaginile cu ajutorul cărora înțelegem lumea.

Martine Joly consideră că una dintre cele mai vechi definiții ale imaginii este dată de Platon. Pentru el imaginea desemna ,,mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape, sau la suprafața corpurilor opace, lustruite și strălucitoare, și toate reprezentări1e de acest fel“.

Dacă în antichitate conceptul de imagine era rar abordat, imaginea contează din ce în ce mai mult în preocupările personale ale contemporanilor noștri. In mare parte, pentru că a devenit un element esențial al vieții umane, ca și umbra care ne însoțește pretutindeni. Astfel, epoca actuală merită pe deplin caracterizarea lui Rene Huyghe de „civilizație a imaginii“. Astăzi suntem martori ai amplificării dimensiunii imagistice a vieții sociale.

De altfel, imaginea nu a avut niciodată consecințe atât de importante asupra vieții

Sociale cum are în prezent, ea putând să influențeze puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivități cu implicații atât la nivelul percepției individuale cât și la nivelul orientării comportamentelor umane.

În zilele noastre, o imagine „bună“ înseamnă succes, reputație, credibilitate și are o influență covârșitoare asupra reușitei în diferite activități. Așa cum o imagine „rea“ înseamnă eșec, penalizări, demobilizare; ea poate afecta uneori, de o manieră incredibilă, succesul organizației. De aceea imaginea se gestionează ca orice alt bun patrimonial al acesteia.. „Viața omului și a societății este legată în egală măsură, de imagini și de realități palpabile“. Astfel, sentimentul dominant pe care mulți contemporani îl încearcă este acela al neputinței în discernerea realității de imaginar, al neștiinței de a alege din mulțimea imaginilor care ni se oferă despre una și aceeași realitate, a nesiguranței în discernerea făcută.

Din aceste motive „ideal ar fi, să ne putem dispersa de imagini și să lucrăm doar cu

realitatea. Dar aceasta ar fi cea mai utopică imagine, pentru că realitatea este mult mai complexă și mult prea vastă pentru a fi înțeleasă în totalitate. Imaginile sunt ca niște hărți care ne ghidează printr-o junglă de complexități uimitoare. Imaginea este modul nostru de a percepe cum funcționează lumea“. Modul în care ne percepe lumea are o influență deosebit de importantă asupra modului în care ne comportăm, gândim, ne exprimăm, legăm relații cu cei de lângă noi etc. De aceea trebuie să acordăm o importanță deosebită modului în care imaginea noastră este percepută în exterior.

Cât de importantă este imaginea unei instituții/organizații? Multe, dintre ele au fost puse în situația de a recunoaște că imaginea publică este o problemă, abia după ce s-au confruntat cu crize de proporții sau cu pierderi financiare semnificative. Spre exemplu,

compania multinațională Coca-Cola. Astfel, pe 15 iulie 1985, Coca-Cola anunță reîntoarcerea la vechea formulă, după ce experimentul cu ,,New Coca-Cola” eșuase. Renașterea Coca-Cola a acaparat prima pagină a ziarelor și a fost știrea de frunte a celor mai importante posturi de televiziune americane. În ciuda faptului că în acea zi au avut loc evenimente cu mult mai importante, Coca-Cola le-a umbrit pe toate celelalte. The Denver Post a titrat pe prima pagina „Cea adevărată s-a întors", cu caractere la fel de mari ca numele ziarului. Dedesubt era o fotografie color ce reprezenta o cutie de Coca-Cola'.

De ce a avut un impact atât de mare această știre? Pentru că această companie era, și încă este, un element important al culturii populare. Cu toate că firma își anunța înfrângerea în fața rivalilor de la Pepsi-Cola, imaginea de care se bucură a reușit să facă nevăzut acest aspect și să transforme evenimentul într-o victorie totală.

Conceptul de imagine

Conceptul de imagine este utilizat de peste treizeci de ani de vocabularul comercial

pentru a defini reprezentarea pe care un individ, grup social sau segment de populație și-o formează despre un produs sau serviciu, o marcă sau o întreprindere, o organizație politică sau un om politic.

Roger Mucchielli definește imaginea ca „reprezentarea sau ideea pe care și-o formează indivizii unui mediu sau ai unui segment al publicului privind“ un obiect social'. Prin imagine mai înțelegem „reprezentarea care s-a format ca o sumă de credințe, atitudini, opinii, prejudecăți, experiențe sau așteptări, la grupe de persoane sau în cadrul opiniei publice asupra unei persoane fizice sau juridice, instituții/organizații sau orice fenomene sau obiecte“.

Imaginea desemnează „un obiect în sine neperceptibil, accesibil doar indirect", care apare ca un ,,complex de informații organizate instantaneu sau în timp, în mai multe etape. fie acestea programate sau neplanificate”.

Aparent, definițiile prezentate mai sus abordează conceptul din puncte de vedere diferite. Totuși, la o analiză mai atentă, pot fi găsite elemente comune, care completează posibila definiție a acestui concept, răspunzând la întrebările: cu ce poate fi comparată

imaginea ?; cine își formează aceste imagini ?; cum se formează ?; cine este obiectul acestor imagini ? (vezi tabelul.l ).

Plecând de la definițiile citate, propunem o definiție de lucru: astfel, am considerat în analiza noastră că imaginea este reprezentarea sau ideea, prezentă sub forma unui complex de informații organizate instantaneu sau în timp, în mai multe etape, neperceptibilă decât indirect; pe care și-o formează un grup social, indivizii unui mediu sau ai unui grup de persoane, și s-a format ca o sumă de credințe, atitudini, opinii, prejudecăți, experiențe sau așteptări asupra unei persoane fizice, juridice sau publice, instituții/organizații, produs, serviciu, marcă.

Este:

– reprezentarea sau ideea ( Roger Mucchielli )

– un obiect neperceptibil decât indirect ( Ion Chiciudean )

– un complex de informații organizate instantaneu sau în timp, în mai multe etape ( Ion Zară )

– reprezentarea ( Roger Mucchielli și Valentin Stancu )

– oglindire a realității (Valentin Stancu)

care și-o formează

– indivizii unui mediu, ai unui grup de persoane sau în cadrul opiniei publice (Roger Mucchielli)

– un individ, grup social sau segment de populație (vocabularul comercial)

ca rezultat al

– contactului cu realitatea fizică, directă, sau indirectă, prin comunicare verbală informații de presă, imagini de televiziune, experiență etc.

și s-a format

– ca o suma de credințe, atitudini, opinii, prejudecãți, experiențe sau așteptãri (Valentin Stancu)

asupra

– unui obiect social (Ion Chiciudean)

– unei persoane fizice sau juridice, instituții/organizații sau orice fenomen sau obiect (Valentin Stancu)

– un produs sau serviciu, o marcă sau o întreprindere, organizație politică sau om politic (vocabularul comercial).

În caracterizarea conceptului de imagine, cuvântul cheie îl reprezintă „reprezentarea". Pentru o înțelegere corectă a ,,imaginii", este necesară analiza conceptului de ,;reprezentări sociale”, (re)descoperit de Serge Moscovici, și prezentat pentru prima dată în teza sa de doctorat.

Reprezentările sociale

În urmă cu patruzeci de ani, Serge Moscovici, în teza sa de doctorat, La psychanalise, son image et son public (PUF, 1961), atrăgea atenția asupra unui „concept verbalizat, observabil și susceptibil de măsurare și de atitudini care stabilesc o relație între stimul și răspuns, reprezentările se mișcă între percepție și social, mediază intre cognitiv și afectiv, ezită între exactitudine și aproximație". Ele reconstruiesc realul.

Reprezentările noastre interioare, pe care fie le-am moștenit de la societate, fie le-am fa le-am fabricat noi înșine, pot schimba atitudinea noastră față de ceva care se află afară. Moscovici împreună cu Abric și Plon au pus în aplicare un experiment, care să demonstreze acest fapt. La experiment participau două grupuri. Unui grup i s-a spus că va juca împotriva unui computer că alegerile pe care le vor face vor fi programate și că aparatul, ca și ei de altfel, va încerca să acumuleze un număr maxim de puncte. Scopul celuilalt grup era identic, dar în cazul lor li s-a spus că vor juca împotriva unui alt student, ca și ei, ale cărui alegeri vor fi comunicate prin telefon. Experimentul a reliefat strategii și raționalizări diferite în funcție de grup, chiar contrastante. O relație de mai mare „cooperare” s-a stabilit cu celălalt student decât cu computerul.

Așadar, reprezentările apar ca ansambluri bine organizate și coerente, ce dirijează discret prestația socială a individului. Reprezentarea influențează majoritatea raporturilor interpersonale, ele „circulă”, „se încrucișează”, preiau norme, modele, ticuri de mediu, se alimentează din specificitatea pe care le-o imprimă societatea și cultura noastră. Preluarea nu este una mecanică, imaginea oferită de context este filtrată, prelucrată, încorporată. Reprezentările au un rol foarte important în conștiința individuală, existând sub forma de idei, concepte, categorii, motive, sau sub forma unor sentimente colective și a unor expresii ale emoțiilor fixate social. Individul recunoaște obiectul și apoi îl reevaluează. Cercetătorii au mers chiar mai departe spunând că obiectul, nu are valoare intrinsecă, și există doar prin semnificația ce i-o dă individul (grupul) care îl pune în valoare.

Reprezentarea e socială pentru că individul însuflețește „realitatea obiectivă” și-o aproprie, și-o reconstituie, o integrează organizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale, contextului său social și ideologic.

Totuși, reprezentările sociale sunt într-o anumită măsură autonome față de conștiința individuală. E adevărat că tocmai indivizii sunt cei care le gândesc, dar acest lucru se întâmplă în timpul schimburilor, al actelor de comunicare, și nu în mod izolat. Este vorba de realități împărtășite. În viața grupurilor, reprezentările se deplasează, se combină, intră în relație și se resping, unele dispar, altele sunt elaborate la loc. Fiecare din ele poate fi înțeleasă numai plecând de la o altă reprezentare care i-a dat naștere. Prin urmare, putem spune că reprezentările contribuie la procesele de formare a conduitelor și de orientare a comunicărilor sociale.

Ca oameni obișnuiți, avem tendința să analizăm lumea într-un mod asemănător, ceea ce înseamnă că nu suntem niciodată aprovizionați cu informații care să nu fi fost deja distorsionate de reprezentări „supraimpuse” obiectelor și persoanelor. Când contemplăm la acești indivizi și aceste obiecte, predispoziția noastră genetică moștenită, imaginile și obișnuințele pe care le-am învățat, amintirile conservate și categoriile noastre culturale contribuie, toate, la a le face să fie așa cum le vedem. În concluzie reprezentările nu sunt decât un element într-o reacție în lanț a percepțiilor, opiniilor, noțiunilor și chiar a vieților, organizate într-o secvență dată.

În concluzie, reprezentarea este o funcție a individului integrat în diverse grupuri sociale, iar aceasta devine un factor de ghidaj în acțiunile individului și/sau ale grupului. Astfel, este deschisă o perspectivă fertilă relațiilor publice, în condițiile în care mecanismul generării și acțiunii reprezentărilor este strâns legat de procesele de influențare socială. Evident, acest proces de influențare este mai vast, cuprinzând mai multe componente.

Funcțiile reprezentărilor sociale

Reprezentările sociale joacă un rol deosebit de important în dinamica relațiilor sociale. Ca proces de schimbare și de formare a ideilor, ele răspund unei duble exigențe: a indivizilor și a colectivităților; pe de o parte construiesc sisteme de gândire și de cunoaștere, pe de altă parte adoptă viziuni consensuale de acțiune, ce le permit să mențină liantul social, conținutul discursului. Reprezentările prezentate de Jean-Claude Abric în lucrarea Reprezentările sociale: aspecte teoretice, îndeplinesc patru funcții esențiale:

a) funcția de cunoaștere – permite să se înțeleagă și să se interpreteze realitatea. Mai este denumită și funcție cognitivă de înțelegere și explicare.

Gestul reflex al omului, la apariția unei noutăți, care contravine reprezentărilor preexistente, este de a se apăra, de a o respingere. Când noutatea nu poate fi ocolită, intervine activitatea de ancorare ce are ca scop familiarizarea, sau mai bine zis, transformarea noutății, ce are ca scop integrarea sa în universul de gândire preexistent. Acest proces de transformare corespunde unei funcții cognitive esențiale a reprezentării.

Moscovici susține că reprezentările sociale permit actorilor sociali să dobândească anumite cunoștințe și să și le integreze într-un cadru asimilat și inteligibil pentru ei. În plus ele facilitează comunicarea socială, fiind chiar condiția esențială pentru aceasta. Ele fac dovada efortului uman permanent de a înțelege și de a comunica, despre care Moscovici (1981) crede că ar constitui chiar esența facultății sociale de cunoaștere.

b) funcția identitară – reprezentările sociale definesc identitatea grupurilor. Reprezentările au, de asemenea, funcția de a situa indivizii și grupurile în „câmpul social”. Ele permit elaborarea unei identități sociale și personale în conformitate cu sistemele de norme și valori socialmente și istoric determinate.

Funcția idetitară dă reprezentărilor un rol primordial în procesul de comparație socială. Astfel, reprezentarea propriului grup este întotdeauna marcată de supraevaluarea anumitor caracteristici. Supraevaluarea are ca scop păstrarea unei imagini pozitive a grupului, de apartenență.

Când în procesul de comparație socială apar distorsiuni, toate atributele obiectului reprezentat sunt prezente, dar accentuate sau micșorate specific. Astfel se întâmplă în cazul „transformărilor în evaluarea calităților unui obiect., ale unui act, în reducerea unei disonanțe cognitive”. Iată un alt exemplu preluat de la Chombart de Lauwe: reprezentarea categoriilor sociale dominante (copiii, femeile), elaborată prin referirea la o categorie dominantă (adulți sau bărbați). Cei dominați au trăsături asemănătoare cu cele ale dominanților, de care se disting totuși în două moduri: fie printr-un mecanism de „reducere” (prezența acelorași caracteristici dar sub formă atenuată, mai mică; în imaginea dată de către mass-media despre copii, fetițele se comportă ca și băieții, dar autonomia lor față de anturaj este mai mică ) fie printr-un mecanism de „inversiune” (cel dominat prezintă caractere inverse celui care domină; imaginea copilului „autentic” este reflexul inversat al adultului în societate). „Suplimentarea ce consistă în conferirea unor atribute obiectului reprezentat, a unor conotații ce nu îi aparțin în drept, rezultă dintr-o adăugare de semnificații datorată investirii subiectului și a imaginarului său”. Există o tendință de proiectare asupra celuilalt, a trăsăturilor pe care le posedă subiectul, mai ales dacă se crede că aceste trăsături sunt evaluate defavorabil. Proiectarea asupra celuilalt servește susținerea imaginii de sine, o reprezentare a celuilalt conformă cu sine valorizează propria noastră imagine construită prin raportare la grupurile de referință.

Reprezentările ce definesc individualitatea unui grup joacă un rol important în controlul social exercitat de către comunitate asupra fiecăruia dintre membri săi, îndeosebi în procesele de socializare.

c) funcția de orientare-ghidează comportamentele și practicile.

Sistemul de precodaj al realității pe care îl constituie reprezentarea socială, face din ea un ghid pentru acțiune. Acest proces rezultă din trei factori. Reprezentarea intervine în mod direct în definirea finalității situației, determinând astfel a priori tipul de relații pertinente pentru subiect, dar și eventual tipul de demers cognitiv de adoptat în situațiile în care trebuie îndeplinită o sarcină.

Reprezentarea produce în mod egal un sistem de așteptări și de anticipări. Este deci o acțiune asupra realității, de selectare și filtraj de informații, interpretări vizând să facă această realitate conformă cu reprezentarea.

Dar reprezentarea este și prescriptivă de componente sau practici obligatorii. Ea definește ceea ce este permis, tolerabil sau acceptabil într-un context social dat.

Legat de această funcție, poate fi observat procesul de defalcare. El reprezintă suprimarea unor atribute aparținând obiectului și rezultă în majoritatea cazurilor, din efectul represiv al normelor sociale. De exemplu, sexualitatea handicapaților mentali este reprezentată în mod radical diferit la educatorii și la părinții lor, datorită rolurilor acestora din urmă, a refuzului lor comun de a se identifica cu primii. Cei dintâi atribuie copiilor o sexualitate „sălbatică”, brutală și fără afectivitate, pe când ceilalți au o viziune desexualizată a copiilor lor, dar debordând de afectivitate.l

d) funcția justificativă – permite a posteriori să se justifice luările de poziție și comportamentele. Reprezentările intervin așadar și în aval față de acțiune, permițând actorilor să-și explice și să-și justifice conduitele într-o situație anume sau față de parteneri lor. Ele mențin sau întăresc poziția socială a grupului în chestiune. Reprezentarea are ca funcție menținerea și justificarea diferenței sociale. Ea poate, ca și stereotipurile, să vizeze discriminarea sau menținerea unei distanțe între grupurile în chestiune.

Formarea imaginilor

In concepția specialiștilor în imagologie, formarea imaginilor mentale este rezultatul contactului cu realitatea fizica, directă, sau indirectă prin comunicare verbală, informații de presa, imagini de televiziune, experiență etc.. Aceste imagini sunt mai mult decât o „oglindire” a realității. Ele ajung să funcționeze ca un fel de viziune asupra lumii, formând un sistem de referință la care se raportează subiecții percepției.

Atunci când apelează la imaginii, ființele și situațiile din trecut iau în cadrul psihicului nostru forma de „imago"', de reprezentări figurate. Ele fac ca o absență să fie prezentă, simplificându-i trăsăturile. Printru-un joc de contraste, memoria ne face să opunem persoanelor și realităților pe care le avem în fața ochilor, imago-ul echivalenței lor, reconstituite mental.

Sociologul Abraham Moles, susține că “fiecare dintre noi are un sistem de referință, format din toate conceptele de bază, rezultate din prelucrarea cunoștințelor acumulate în decursul vieții și reținute în memorie, din opinii păstrate, din prejudecăți pe care ni le-am format, chiar dacă nu ne dăm seama de acest lucru; acest sistem de referință, care ne determină să avem o anumită imagine despre subiect, poate fi asemuită cu un ecran pe care se reflectă (direct sau imediat) fenomenele exterioare, informațiile sau deciziile cu care suntem confruntați.". Atunci când avem de-a face cu o ,,situație stimul” ea se reflectă în sistemul nostru de referință și în urma „prelucrării ei rezultă o opinie, o atitudine, în general o imagine ce determină o acțiune”.

Ion Chiciudean este de părere că „imaginile se formează la nivel de individ prin

declanșarea unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului, îndreptate spre obținerea opiniilor și, ulterior, a convingerilor. Experiența în desfășurarea imediată, trăită de oameni este esențială pentru formarea imaginilor. Omul, construindu-și modele reprezentaționale asupra lumii, reușește, pe această bază, să-i dea acesteia un sens. Mecanismele interne implicite generate în om de experiența proprie, fac posibilă formarea și cristalizarea imaginii de sine și a imaginilor despre lumea în care trăiește" .

Imaginea în abordarea procesual organică

În ultimii ani s-a prefigurat o nouă abordare a conceptului de imagine, ce izvorăște din teoria procesual organică expusă de Lucian Culda în cartea Sociologia procesual organică (1997). Sociologul Lucian Culda prezintă idei avangardiste care în concepția sa vin să dea un suflu nou și să înlesnească cercetarea din științele sociale. El ignoră concepte fundamentale ale științelor sociale și propune altele, cum ar fi: bioprocesori, homointerpretori, sociointerpretori, etc.

Conform acestei teorii „reprezetările sunt interpretări care transced percepțiile, pot să utilizeze informații furnizate de percepții dar se referă la aspecte pe care bioprocesorii nu le pot recepta și procesa, la aspecte care nu sunt prezente în spațio-temporalitatea omului, iar această referire se realizează în modalități ce decurg din caracteristicile interpretorilor și din faptul că ei folosesc în procesare și informații acumulate în memoriile interne”.

Reprezentările sunt rezultatul procesărilor și sunt folosite ca interpretări-cadru în procesul interpretării. Pot fi produse de toate cele trei tipuri de interpretori figurativi, verbali, muzicali), dar și cu concursul conlucrării lor.

„Imaginile oamenilor sunt interpretări-cadru derivate din reprezentări;

sunt complexe de reprezentări care exprimă sintetic interpretări mai cuprinzătoare. Pe măsură ce, se constituie, imaginile devin sisteme de referință pentru procesările ce preced conștientizările". Ca rezultat al conviețuirii în socioorganizări, individul asimilează modalități sociale de procesare a informațiilor, astfel interpretările sunt și rezultatul caracteristicilor informaționale ale socioorganizărilor în care el s-a format și în care funcționează. Deci, reprezentările și imaginile sunt în același timp, expresia interpretorilor ce le-au produs dar și a socioorganizărilor implicate în formarea lor. Astfel oamenii formați și situați în aceeași socioorganizare sau în socioorganizări similare produc reprezentări și imagini similare.

„Reprezentările și imaginile particularizează receptivitatea interlocutorilor, credibilitatea mesajelor receptate, disponibilitatea oamenilor pentru a comunica și pentru a conlucra în anumite modalități". Imaginile ce se formează cu concursul mai multor reprezentări despre un anume domeniu de referință devin interpretări-cadru pentru procesările ce preced conștientizările și influențează mult mai puternic comunicarea oamenilor decât reprezentãrile pe care le înglobează.

„Forța reprezentărilor și imaginilor în societate rezidă în faptul că ele se interpun, în procesul comunicării, între oameni, între oameni și instituții, între instituții, orientând opiniile (care constituie interpretări stabilizate ce decurg din modalități de procesare sensibile la argumente, deci modificabile sub presiuni receptate ca raționale, credințele (care constituie interpretări stabilizate, persistente, rezistente la schimbare ce se exprimă în modalități rigide ca urmare a modului dogmatic de funcționare a interpretorilor implicați)”, comportamentul și acțiunile oamenilor în mediul social și nesocial. Un lucru este evident dacă sesizăm faptul că prin opinii, oamenii exprimă reprezentări și imagini, prin atitudini oamenii acceptă sau resping o anume reprezentare sau imagine, prin convingeri, ei susțin sau se împotrivesc la reprezentări și imagini ce sugerează o anume interpretare ce rămâne deschisă dialogului, prin credințe ei susțin sau combat reprezentări și imagini ce sugerează interpretări în modalități dogmatice, rigide .

Deci, putem concluziona că imaginile și reprezentările lor componente nu au o funcționalitate în sine, ele se cristalizează. în cadrul unui proces de comunicare, cu finalități în domeniul influențării, schimbării, determinării opiniilor convingerilor, credințelor comportamentul și acțiunilor oamenilor, finalități ce se realizează prin însăși reprezentările și imaginile elaborate.

Comunicare și imagine

Imaginile se cristalizează în toate domeniile vieții sociale. Ele simplifică sau amplifică, facilitează sau complică comunicarea, prin faptul că în jurul lor se cristalizează

opinii, atitudini, convingeri, credințe, teorii, ideologii, doctrine și acțiuni ale oamenilor. Imaginile apar în procesul comunicării drept rezultat al acestui proces, iar apoi, o dată

formate, influențează semnificativ comunicarea. Procesul de comunicare are loc, în spațiul public. După J. M. Ferry și D. Wolton, spațiul public devine, ,,câmp de producție simbolică”, „un adevărat loc al interacțiunilor, în care oamenii și organizațiile vehiculează și construiesc semnificații, transformându-se, atât în generator de reprezentări și imagini, cât și în rezultat al cristalizării acestora în sisteme și subansambluri mai mult sau mai puțin coerente. Astfel, reprezentările sociale și imaginile iau naștere, se cristalizează și evoluează în mare parte în spațiul public, fiind rezultatul direct al unor procese de comunicare și informaționale"'. Claude-Jean Bertrand apreciază comunicarea ca fiind, “ceea ce permite stabilirea unei relații între persoane, între obiecte sau între persoane și obiecte. Ea desemnează fie activitatea de a comunica fie rezultatul acestei acțiuni. (…) Această transmisie și acest schimb se realizează în principal prin semne și prin sunete necesitând prezența unui emițător, a unui mesaj și a unui receptor”.

Comunicarea desemnează un „proces care implică selectarea și împărțirea de simboluri de așa manieră încât să ajute receptorul să-și smulgă din minte un înțeles similar cu cel din mintea emițătorului”.

Stan Le Roy Wilson consideră „comunicarea un proces prin care indivizii împart informații, idei și atitudini”. El susține că a folosit cuvântul „a împărți" pentru a sublinia faptul că emițătorul și receptorul sunt preocupați de o înțelegere comuna. Spre deosebire de termenul „a transmite" care sugerează transmiterea mesajului fără a fi preocupați de feedback. Comunicarea mai este definita ca fiind „performanta de a descifra sensul, semnificația, conotația și denotația legăturilor sociale, organizate și dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor, reprezentărilor și a altor modalități de modelare informațională, în scopul declanșării, obținerii stabilității, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor comportamente (conduite) individuale sau de grup"'. Astfel, comunicarea este una dintre trăsăturile de bază ale naturii umane, putând fi considerată cea mai importantă activitate în gestionarea imaginii și chiar esența vieții și a societății,

Specialistul în gestiunea imaginii trebuie să ia în considerare aproape toate tipurile de

„comunicare”, dacă dorește o gestionare eficientă a imaginii organizației/instituției. Există variate tipuri de comunicare. Comunicarea intrapersonală desemnează o persoană care vorbește cu sinele său. În comunicarea interpersonală, doi sau trei oameni comunică unul cu celălalt într-o strânsă proximitate fizică. Comunicarea de grup descrie procesul prin care grupuri de oameni comunică unele cu celelalte într-o întâlnire fată în față. În comunicarea de masă, specialiști în comunicare folosesc un mijloc de transmitere în masă pentru a comunica la distanță, unei largi audiențe.

Imaginile sunt esențiale în comunicare, oamenii neputând comunica eficient dacă nu au reprezentări și imagini, chiar și sumare, unii despre alții. O comunicare lipsită de reprezentări și imagini clare despre participanți, despre ceea ce urmează ei să comunice sau despre condițiile în care se comunică este de fapt tatonare, precomunicare lipsită de certitudini și perspective clare. Tatonarea poate să urmărească cristalizarea imaginilor încât să se ajungă la comunicare eficientă dar dacă eșuează, poate să producă bariere comunicaționale insurmontabile și să genereze forme alterate de comunicare.

James Grunig și Todd Hunt au prezentat, în cartea Public Relations Techniques, patru modele de practicare a relațiilor publice, din punct de vedere al proceselor de comunicare realizate.

Modelul de reprezentare în fața presei (activ) – în care mesajul este transmis de emițător, apoi receptorul reacționează. Este un model de tipul „birou de informații, specific lumii spectacolelor. Este cunoscut ca unul dintre cele mai timpurii modele, el fiind folosit pentru prima dată de P. T. Barnum în evenimentele pe care le concepea pentru firmele producătoare de bunuri cărora le acorda consultanță. Unul dintre exemplele cele mai relevante este strategia creată pentru Barnum & Bailey.

Modelul de informare/informație publică – Utilizează abilitățile jurnalistice ale persoanei care transmite informația. Informarea are loc într-un singur sens, cum ar fi transmiterea de comunicate de presă, realizarea de broșuri și de note de informare. Se acordă o atenție foarte mare acurateții și veridicității. Mesajul transmis nu trebuie să dea loc la interpretări. De asemenea nu se realizează nici un studiu de piață pentru evaluarea celei mai bune metode de influențare sau definire a publicului țintă. Acest model este practicat cu precădere de organizațiile nonguvernamentale.

Modele comunicaționale de mai sus respectă teoria glonțului magic: un trăgător (emițătorul) încarcă un glonț (mesajul) într-o pușcă (canalul/canalele de comunicare) și trage (transmite) într-o țintă (receptorul) care cade (primește mesajul și este afectat de el) sau rămâne în picioare (nu are nici un efect mesajul);

Modelul interactiv (asimetric bidirecțional), include conceptul de feed-back: un emițător transmite, la rândul său, un mesaj emițătorului inițial. Specialiștii în gestionarea imaginii care utilizează acest model de comunicare sunt foarte atenți la tipul de mesaj pe care îl construiesc, mesajul fiind diferențiat în funcție de tipul de canal. De asemenea, sunt atenți la mijloacele și canalele folosite pentru a verifica efectele mesajului. Cercetarea este cheia acestui model, prin ea se urmărește identificarea atitudinii, realizarea unor mesaje care să prezinte interes și, în timp, determinarea comportarmentului dorit de organizație. Cu toate că acest model strânge și analizează informația, nu ia în calcul rezolvarea conflictelor decât după izbucnirea acestora.

Modelul tranzacțional (simetric bidirecțional). Comunicarea este multidirecțională, reciprocă și simultană. Toți participanții aflați în procesul comunicării au rol activ în transmiterea și receptarea mesajelor, rolurile schimbându-se între emițător și receptor, putând chiar coexista. Modelul tranzacțional își propune verificarea efectului folosește comunicarea în scopul gestionării conflictelor, a îmbunătățirii nivelului de înțelegere cu publicul țintă, iar în timp, dorește schimbarea mentalități receptorului.

Pornind de la modelul comunicării în „spirală'', utilizat în teoria relațiilor interpersonale, și preluând unele elemente din teoria glonțului magic putem -elabora un model adaptat activității de relații publice. În acesta, emițătorul trimite un mesaj cu scopul de a schimba opiniile, convingerile, atitudinile publicului țintă, altfel spus încarcă „pușca" și „trage" în țintă. Publicul recepționează mesajul, care își atinge scopul în mod parțial, ținta „rămâne în picioare dar este rănită". Specialistul în relații publice devine conștient de acest lucru prin feedback, își schimbă la rândul său „poziția", pentru a-și retrimite „stimuli" într-o manieră mai convingătoare. Emițătorul recepționează a doua comunicare și este „răpus de aceasta" sau este doar „atins". „Trăgătorul" observă ținta, altfel spus primește feedback-ul, și își reconsideră poziția pentru a lovi mai bine ținta, adică evaluează consecințele și modul de trimitere a mesajului, își perfecționează conținutul și modul de transmitere. Mesajul receptat chiar dacă nu își atinge obiectivul, schimbă opiniile, convingerile, atitudinile țintei în direcția dorită de comunicator sau în direcție contrară.

Comunicarea este un proces care dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor. Comunicarea nu se încheie însă cu prelucrarea sau receptarea informației. „Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează"'. Acest proces poartă numele de efect al comunicării. În procesul transmiterii mesajului către receptor, există distorsiuni datorate zgomotului. Zgomotul în procesul de comunicare poate fi la nivelul canalului de transmitere a mesajului, la nivelul semantic sau la nivel psihologic. Mergând mai departe, putem îmbogăți modelul elementar al comunicării cu alte elemente: codare, decodare și mediu. Modelul comunicării poate fi redat astfel:

Fig. 1 – Modelul elementar comunicării

În procesul de comunicare informația se structurează sub forma unor mesaje,

„pachete" de informații, care apoi sunt trimise pe canale de comunicării, de la un emițător

către un receptor prin intermediul unui cod de semnale, a unor simboluri. Acest lucru implică decodarea mesajului receptat, conform conceptelor și sistemului de referință, propriu receptorului. Eficacitatea comunicării depinde în egală măsură de emițător și de receptor. Astfel analizând după această schemă procesul comunicării, creatorul de imagine observă eficiența comunicării, dar poate omite din analiză distorsiunile ce au loc în procesul de comunicare. Schema următoare vine să completeze acest neajuns, dar eficacitatea comunicării nu este exprimată din acest model. Sursa de informații generează un mesaj, codificat de transmițător sub forma unui semnal, ce circulă pe un canal până la un receptor care îl decodifică și stabilește forma inițială a mesajului. După decodificare, mesajul va parveni intact la destinație. Dacă se produc perturbații pe traseul sursă-destinatar, ele sunt posibile fie datorită acțiunii zgomotelor pe canalul de transmitere, fie incompatibilității dintre codurile cu care operează transmițătorul și receptorul, incompatibilitate care poate duce la o diversificare accentuată a interpretărilor mesajului.

Întotdeauna și pretutindeni, când ne întâlnim, când intrăm în conflict cu alte persoane, cu lucruri etc., vehiculăm anumite așteptări, un anumit conținut mental corespunzător unor judecăți și unei cunoașteri a grupurilor, a peroanelor și a lucrurilor în cauză. Acționăm în funcție de imaginea noastră despre realitate. Când trebuie să descifrăm un lucru nou din realitate apelăm la imaginile care sau format până atunci asupra realității. Cu fiecare experiență nouă, descifrarea se perfecționează.

Imaginile pot orienta comunicarea generațiilor viitoare de oameni pe termen lung, prin conservarea, reproducerea și proiectarea lor în viitor. Acest proces impune imaginile-simbol sau miturile, promovate de către o generație, care pot să devină modele de conduită și acțiune pentru generațiile viitoare.

Orice acțiune umană este precedată de proiectarea sa ideatică, de evaluarea posibilităților de realizare și de identificarea principalelor neajunsuri și obstacole. Proiecția are loc în domeniul posibililor și declanșează producția de imagini a tuturor componentelor acționale. Și în cazul comunicării lucrurile se petrec la fel, însă comunicarea este o acțiune mai specială: cu ea începe și se finalizează atât faza de proiect, cât și faza de execuție a tuturor actelor umane. În consecință, proiecția comunicării și producția de imagini care o însoțește sunt răspunzătoare de consecințe importante în toate domeniile activității oamenilor.

Comunicarea, în mare parte, îmbracă forme instituționalizate care îi determină caracteristicile, conținutul, mijloacele, scopurile, cadrul desfășurării. Imaginile care apar, în acest context, sunt „contaminate" și ele de ideile politice, economice. sociale, tehnico-științifice, religioase, ideologice, dominate la un moment dat în societate. De fapt, economicul, politicul, ideologicul, religiosul realizează finalitatea comunicării tocmai prin crearea unor tipuri specifice de reprezentări și imagini, care fac posibilă comunicarea in limitele permisivităților și interdicțiilor acceptate de societate.

Imaginea trebuie interogată în procesul comunicării, ca element și produs al acesteia. Imaginea și comunicarea sunt în ultimă instanță complementare pentru că oamenii sunt ființe comunicaționale care interpretează informația socială în primul rând prin imagini iar imaginile ca interpretări-cadru mai puțin elaborate complex (ideologii, doctrine, credințe) influențează întreaga viață socială. Imaginea comunică și transmite mesaje cu sens, ea „activează în noi: convenții., istorie, cultură mai mult sau mai puțin interiorizate."'

Sensul imaginii și comunicării este stabilit de conținutul informațional. Comunicarea și imaginea influențează oamenii, deoarece „informațiile ce fac obiectul relațiilor. semnificațiile lor nu numai că orientează manifestările oamenilor dar pot să modifice și caracteristicile procesorilor și starea lor funcțională iar modificările lor pot fi, în funcție de semnificații, atât benefice pentru oameni cât și dăunătoare''. . Comunicarea și imaginile aferente ei, influențează oamenii și organizațiile deoarece vehiculează semnificații iar "semnificațiile ce fac obiectul relațiilor produc modificări în oameni și in raporturile dintre ei prin presiunile ce se exercită asupra capacității oamenilor de a acționa în funcție de rolurile atribuite de organizație, dar și de rolurile asumate de oameni". Ca urmare. relațiile informaționale pot exercita, în toate situațiile presiuni funcționale sau disfuncționale, organizate sau dezorganizate asupra oamenilor și organizațiilor prin informația vehiculată, prin lipsa informației, blocarea relației informaționale etc.

Instrument de comunicare între persoane, imaginea poate servi și ca instrument de mediere între om și lume. În acest caz, imaginea nu mai este luată în considerare atât sub aspectul său de comunicare, cât „ca producție umană urmărind să stabilească un raport cu lumea". Mai mult de atât, în raporturile sociale, politice, economice, tehnico-științifice ce se stabilesc în societate, imaginea joacă adesea un rolul de instrument de cunoaștere. Funcția informativă (sau referențială), adesea dominată în imagine, se amplifică și ea, devenind o funcție epistemică, dându-i astfel dimensiunea de instrument de cunoaștere. Instrument de cunoaștere, desigur, pentru că oferă informații în legătură cu obiecte, locuri sau persoane, sub forme vizuale la fel de diverse ca și ilustrațiile, fotografiile, planurile sau chiar panourile.

Capitolul II

Mass-media.

Modalități de falsificare și agresare a imaginii publice

Mass-media

Gestionarea imaginii cuprinde mai multe dimensiuni. Prima dimensiune include gestionarea imaginii, privită ca o acțiune normală, capabilă să evite stările conflictuale și disfuncționale ce pot decurge din dificultățile de comunicare atât în interiorul organizațiilor cât și în relațiile lor cu societatea. Celelalte două dimensiuni sunt manipularea imaginii prin cultivarea unei imagini false, considerate favorabile sau agresarea imaginii, prin falsificarea deliberată ce are ca scop afectarea organizației sau persoanei în cauza.

Capacitățile lor tehnice unice și puternice, precum și conținutul lor atrăgător sunt cele mai eficiente mijloace de difuzare a informației inventate vreodată. Mass-media nu traversează numai frontierele geografice, ci și hotarele de clasă, rasă, cultură, politică, educație și sex, pentru a distribui informații și distracție care imprimă și împrospătează puncte de vedere și moduri particulare de a descifra realitatea, ca pe niște produse de rutină ale transmisiei (…), mijloacele de informare în masă ajută la constituirea și reglementarea realității sociale prin structurarea unora dintre cele mai comune și importante experiențe ale publicului.

Termenul de mass-media și cel de comunicare de masă sunt considerate, de mulți specialiști, sinonime. Comunicarea de masă este cea mai nouă dimensiune a comunicării în care mesajele au un caracter public și sunt transmise cu ajutorul mass-media. Mesajul este orientat către audiențe relativ mari (acest fapt nu implică și o audiență mare), într-un mod indirect și unilateral, posibilitățile de feedback fiind limitate.

Comunicarea de masă este practica și produsul care furnizează informații și divertisment pentru timpul liber, unei audiențe necunoscute, prin intermediul unor bunuri, care sunt produse pe scară industrială, în corporații, și care presupun tehnologii înalte, sunt reglementate de către stat și consumator în mod individual. Aceste bunuri, țin de presa scrisă, cinematograf și audiovizual"'.

Bertrand consideră comunicarea așa-zisă „de masă", ca fiind ”un proces prin care profesioniștii comunicării folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje, într-o manieră amplă, rapidă și continuă, cu scopul de a atinge o audiență largă"

În procesul comunicării de masă, relația dintre transmițător și receptor este dominată de imaginea pe care și-o formează, modifică și investesc cu sens cei implicați. Inițiativa revine numai uneia dintre părți, și anume comunicatorului.

În comunicarea de masă/mass-media, mesajele sunt create și distribuite de „un ansamblu de indivizi, în care fiecare îndeplinește sarcini specifice". Comunicatorul își cunoaște cu precizie scopurile, audiența, drepturile și obligațiile, și este „organizat ca grup de muncă” cu o structură de relații diferențiată intern, cu o rețea de comunicare internă organizată, având o serie de norme și valori comune “la care se adaugă un spațiu comun, în care poate avea loc interacțiunea directă".

Comunicarea de masă implică interpunerea între emițător și receptor, a unei tehnologii complexe de producere și difuzare a mesajelor. Această tehnologie permite adresarea unui mesaj unei audiențe mari, stabilind o legătură între cei aflați la o distanță prea mare pentru a fi în contact fizic. În același timp, tehnologia acestui tip de comunicare, îngreunează posibilitatea de feedback și mărește costurile comunicării (comunicarea de masă este o comunicare restrictivă). În ceea ce privește posibilitățile de feedback există țări în care s-a reușit implementarea unor tehnologii care să furnizeze feedback în timp real. În Europa, 18 țări au adoptat „sistemul audiometric" începând cu anul 1993. Costurile ridicate împiedică însă folosirea sa pe o scară mai largă. Dispozitivul este atașat de televizor și permite înregistrarea computerizată a numărului de telespectatori aflați pe recepție, pe un canal, la un moment dat. Alături de televiziune internet-ul este al doilea canal al comunicării de masă care permite feedback în timp real (există aplicații care îți furnizează numărul vizitatorilor, timpul cât au stat pe site, etc.).Revenind la tehnologia comunicării de masă, mai putem spune că aceasta facilitează comunicarea într-un singur sens, astfel împiedică posibilitatea ca transmițătorul să corecteze eventualele neînțelegeri/interpretări eronate ale mesajului și elimină caracterul negociabil al comunicării interpersonale.

Modelul comunicării de masă

Pentru a avea o perspectivă globală asupra comunicării de masă ne putem folosi de modelul conceptual propus de Westley și MacLean (vezi figura 5).

„Acest model ilustrează cum mesajele transmise de C lui B (X") reprezintă selecții pe care C le face atât asupra mesajelor pe care i le transmite A (X') cât și asupra celor din propriul câmp perceptiv (X;~, X4), care pot sau nu să fie mesaje (X) în câmpul lui A. Feedback-ul are loc nu numai de la B la A (fn~) și de la B la C (f~~). dar și de la C la A (fe~).

Fig. 5 Un model al comunicării de masă

A: așa-zisul comunicator, sau „susținător"

B: un membru al publicului

C: organizația mass-media și agenții săi care controlează canalul

X: orice eveniment sau obiect din contextele A, B, C, care este subiect al comunicării f: feedback.

E limpede că în situația comunicării de masă, un mare număr de C-uri recepționează de la un foarte mare număr de A-uri și transmit unui extrem de mare număr de B-uri, care recepționează simultan mesaje de la alte C-uri".

Modelul reliefează relația dintre elementele implicate în acest proces, în special între cele trei elemente de bază. care sunt comunicatorul, canalul și audiența. Principala intenție este de a prezenta organizațiile mass-media și pe cei care lucrează în ele ocupând o poziție intermediară între „audiență" și evenimente/perspective (interpretări), pe care cei care le susțin („susținătorii") doresc să le transmită audienței (sau unei părți a ei). Poziția intermediară este numită de White, rol de „paznic al barierei" (gatekeeper).

Poziția intermediară are un caracter dual, de susținător care are în vedere un anumit public țintă și de transmițător, către publicul larg, al evenimentelor neplanificate care se petrec în lume. În această poziție privilegiată de intermediari ei pot ,,deschide porțile" pentru anumite informații considerate demne de a constitui o știre și „închid poarta" pentru alte informații.

„Principala funcție a jurnaliștilor este aceea de a lua decizii obiective și imparțiale, vitale pentru știre ca produs final. În acest proces au loc <presiuni care influențează sau prejudiciază aceste decizii>". Aceste presiuni izvorăsc din:

a. sistemul de valori, preferințele și antipatiile gatekeeper-ului;

b. condițiile imediate de muncă;

c. acele instanțe, de tip juridic, birocratic sau comercial, care prin controlul exercitat constrâng deciziile gatekeeper-ului.

Rolul mass-media în schimbarea imaginii

De-a lungul timpului, mass-media au fost acuzate de a fi îndemnat oamenii înspre o largă gamă de activități și comportamente, pe care astfel nu nu le-ar fi luat în considerare, și înspre acceptarea unor credințe valori și idei, pe care nu le-ar fi susținut altfel. În acest sens, ziarele, revistele, radioul, televiziunea și internet-ul sunt cele mai eficiente canale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele, conștiințele și motivațiile oamenilor, dincolo de granița propriilor voințe și simțuri. Suntem tot mai dependenți de această rețea globală pentru a fi la curent cu ceea ce se petrece în lume. „Am văzut la televizor", „am citit în ziar" sunt afirmații care se invocă adesea pentru a argumenta un punct de vedere sau a justifica o anumită conduită sau atitudine. Din această cauză se pune atât de mare preț pe integritatea mediilor de informare.

Un jurnalist este un „inginer de suflete", afirma Vladimir Volkoff. „El trebuie să cunoască perfect instrumentul la care cântă – întreaga claviatură a pulsurilor și instinctelor umane, cu josniciile și sublimăriile lor, de asemenea, el trebuie să provoace la momentul oportun reflexele condiționate dobândite, să le inhibe pe unele, să le potențeze pe altele, să creeze reflexe noi, să declanșeze acțiuni".

Pentru a atinge aceste scopuri, jurnalistul are un instrument puternic – presa prin care oferă cititorului informații asupra evenimentelor care îl interesează sau comentarii care clarifică ansamblul fenomenelor politice, sociale etc. Pe lângă aceste informații cu caracter pur informativ, el poate să se adreseze și emotivității cititorului. În acest fel, atinge corzile sufletului omenesc și evocă reflexe condiționate, ce duc la acceptarea punctului de vedere expus de jurnalist. Astfel de modalități și multe altele, sunt folosite de mass-media pentru atingerea scopurilor proprii sau ale colectivității, apelând la emotivitatea cititorului în mod conștient.

De-a lungul timpului s-au dezvoltat modalități specifice de influențare a opiniei publice, atât presei scrise, cât și celei audiovizuale sau electronice, însă trebuie să le tratăm cu circumspecție oricât de evidente ar părea.

Presa scrisă

Cu cât contează mai mult opinia publică, cu atât ea cere mai multe informații; cu cât primește mai multe informații, cu atât contează mai mult. În acest sens, pentru a direcționa influența exercitată de mase, informațiile sunt viciate de o doza de dezinformare amestecată în ele. În acest sens, ziarul poate să creeze o stare emoțională prin dispunerea materialului într-o anumită ordine, sau prin introducerea de sloganuri și simboluri în titluri. Starea emoțională creată poate conduce la opinii mai radicale decât de obicei și la exercitarea unei presiuni, prin care se dorește anumite acțiuni din partea factorilor de decizie. În plus, în ziua de astăzi oamenii sunt prea grăbiți pentru a-și putea citi în liniște, ziarul de dimineață și, de obicei, se mulțumesc să arunce o privire asupra titrajelor știrilor (fapt cunoscut și speculat prin utilizarea de titraje mai ample: supra titlului, sub titlu, lead), care în goana de senzațional denaturează informația prezentă în articol. Apoi, modul grafic de prezentare a titrajului, scoate în evidență sau pune în umbră un eveniment. Corpul de litere mari și îngroșate va atrage mult mai repede privirea și atenția. La aceasta se adaugă contrastul de culoare, cum ar fi contrastul galben pe fond negru, care creează un puternic impact asupra percepției cititorului. Dacă toate acestea se întâmplă și pe prima pagină, cu atât mai „bine". Așadar, pentru influențarea perceperii vizuale a mesajului se folosesc următoarele tehnici, mai importante:

titluri și subtitluri frapante;

izolarea unor cuvinte;

modul de organizare pe aliniate și paragrafe;

sublinieri cu fotografii și caricaturi;

folosirea culorilor în concordantă cu trăirile subiective, pe care le provoacă;

În presă, întrebarea care se pune este: „Informăm pentru a informa sau pentru a converti?". Răspunsul se învârte în jurul noțiunii de obiectivitate. Un ziarist de la ,,Le Monde", Jacaues Legris, făcea deosebirea între obiectivitatea de intenție și cea aparentă. În viziunea lui obiectivitatea de intenție își propune în primul rând să cunoască evenimentele, faptele, oamenii, ideile, și abia apoi pronunță o judecată asupra lor. Obiectivitatea aparentă presupune o judecată stabilită dinainte, prin care sunt evaluate toate evenimentele, ideile persoanele. Are efectul de a influența clandestin conștiința cititorilor. Este vorba de a programa, în mod deliberat, selecția pe care cititorul va fi determinat să o opereze în cadrul seriei de informații care îi sunt transmise zilnic, din moment ce nu ar putea nici să citească, nici să retină totul.

Legris consideră că „intențiile de obiectivitate în materie de presă constă în a practica trierea și amputările inevitabile fără a falsifica prea mult nici perspectiva nici proporțiile, și a căuta a se umple golurile și să lumineze zonele obscure cu prudență și rigoare ''.

Procedeele folosite pentru a influența, în presa scrisă, sunt variate, vom aminti patru dintre cele mai utilizate:

– Totul începe cu selecția știrilor care urmează să-și găsească locul în paginile ziarului. Urmează apoi alegerea unghiului de abordare. Ambele etape se pretează la numeroase manipulări, căci temele alese de ziarist nu se regăsesc neapărat și în agenda cititorului. Astfel, acesta din urmă este practic obligat să urmărească subiectele alese de ziarist

– Al doilea procedeu face apel la stil de scriere. Introducerea unei singure propoziții subordonate, aproape incidentale este de ajuns pentru a colora tot articolul în nuanța dorită de ziarist. Folosirea unui cuvânt ambiguu, a unei formule cu dublu sens sau a ghilimelelor poate crea stări sufletești și poate schimba semnificația textului.

– Paginația oferă și ea numeroase resurse de manipulare. O mică notă sau o caricatură alăturată unui articol lung îi poate distruge efectul. Punctele de suspensie care indică o întrerupere pot frustra cititorul de elementul esențial. Se pot raporta fapte exacte dar alături figurează și versiune lor trucată (favorabilă părții care se dorește sprijinită) situată aproape pe același plan. Rândurile care prezintă opinia redacției, scrise pe un ton profesoral și cu litere mai groase, pot schimba convingerea cititorului fără voia acestuia.

– Și nu în ultimul rând, textul în sine. False simetrii, argumente înșelătoare prezentate ca niște dovezi, amestecarea informației cu comentariul mai mult sau mai puțin tendențioase, uitarea trecutului unora și reamintirea trecutului altora, umpluturi stufoase la sfârșitul cărora cititorul se va năpusti cu nesaț asupra frazei finale, care va avea meritul de a fi clară și de a decreta concluzia ce se dorește a fi impusă. Toate converg în aceeași direcție, căci astfel nu ar folosi la nimic.

Convergența elementelor, repetarea lor, modalitatea de a pune punctul pe i reprezintă simptomele clare ale unei operațiuni de dezinformare. Pentru a nu cădea în manipularea nedisimulată trebuie să se asigure redactarea unor articole mai mult sau mai puțin inocente, care să permită strecurarea pe furiș în ziar a mesajelor dorite.

Din punct de vedere al influenței, Roger Mucchelli clasifică presa în patru

categorii. Din prima categorie fac parte ziarele publicate de grupuri de acțiune directă. Acestea au drept obiective:

– întreținerea stării de spirit a grupurilor existente, prin aceasta rămânând limitate la audiența lor directă, care e minimă pentru că prin definiție aceste grupuri sunt restrânse;

– oferirea de mijloace de propagandă grupurilor care trebuie recuperate, adică atrasă spre o cauză;

– furnizarea de informații, pentru a fi preluate de organele de presă cu tiraj mare.

Din a doua categorie fac parte ziarele și revistele de largă circulație care sunt „neutre'' care prezentă o imparțialitate ostentativă, informații provenind din toate sursele, ele nu ezită să pună pe același plan interviul unui ministru sau al unui deputat cu al unui șef de bandă care explică idealurile umanitare universale care dau sens acțiuni sale sălbatice, sau textul unei ședințe judecătorești cu al unui manifest distribuit la ieșirea din tribunal. „<Cota egala> consacrată <diferitelor curente de opinie> camuflează discret faptul că un anumit curent reprezintă unu la mie iar altu195% din cetățeni”.

Din următoarea categorie fac parte ziarele și revistele de largă circulație care sunt împotriva unor acțiuni de influențare. O categorie aparte în această tipologie este compusă din ziarele și revistele de mare tiraj care participă direct și intenționat la acțiunea de influență. Fiind, prin vocație, de largă circulație, aceste publicații adoptă metode mai subtile. Rolul lor este esențial pentru influență, pentru că prezintă toate aparențele de bună credință și obiectivitate. Printre articolele și reportajele de cultură generală sau informație de interes larg, intoxicarea este mai mult sau mai puțin masivă mai bine sau mai prost realizată, în funcție de calitatea redactorilor acestora. Metodele e care le aplică în articolele de influență se bazează pe ceea ce se numește „informație tendențioasă": Informația tendențioasă trebuie să fie credibilă, fapt dat de caracteristicile personale ale celui care o difuzează și de menirea lui de a o prezenta și de a-și disimula motivațiile, fie de informația însăși, care trebuie să se conformeze obișnuințelor de gândire ale grupului vizat, să aducă dovezi concrete (fotografii, scrisori, înregistrări), fie să se studieze în afara oricărei judecăți aprige din partea receptorilor, fie să satisfacă nevoia unei explicații logice.

Pericolul numărul unu este „efectul de bumerang, o accentuare exagerată a intenției tendențioase produce un efect contrar asupra ascultătorului (acesta își va însuși credința

inversă celei care îi este sugerată).

– Procedeele folosite în elaborarea unei informații tendențioase: Știrea complet falsă pe care cititorul nu o poate verifica. După cum declara James Harff, directorul lui Ruder&Finn Global Political Affairs într-un interviu acordat lui Jacques Merlino, la Paris, în octombrie 1993: „Contează doar prima afirmație. Retractările ulterioare nu au nici un efect". Selectarea informaților adevărate, care favorizează, și omiterea celor care compromit

Combinarea de informații verificabile și subversive. Comentariul „orientat" al unei informații adevărate. Plasarea unei informații adevărate cu dovezi concrete într-un context care îi modifică sensul. Informația „întâmplătoare" tendențioasă, furnizată fără a i se da o importanță în cadrul unei informații cu un obiect total diferit. Exagerarea și desfigurarea unei informații adevărate pentru a-i stârni cititorului sentimente puternice. Repartizarea inegală a lungimii și calității informațiilor pro și contra, cu favorizarea aspectelor care 1-ar orienta pe cititor. „Învelirea" unei false informații într-un fapt real.

Informația oferită fără concluzie, dar în așa fel încât cititorul să tragă el însuși „concluzia" care se impune. „Timp de cel puțin două secole autoritatea exercitată de cuvântul tipărit asupra unui public de bună credință, care nu era totdeauna foarte avizat a rămas necontestată. Concepția <este adevărat fiindcă am citit> trecea drept o dovadă de veridicitate pentru mulți oameni”'. Mai târziu ea s-a completat cu o alta „ e adevărat fiindcă am auzit".

Și totuși, ce am spus aici despre presa scrisă este valabil, în multe privințe, și pentru radio și pentru televiziune, unde transmițătorii acționează perfect: o temă lansată într-o emisiune mai mult sau mai puțin cunoscută, va fi reluată uneori chiar spontan, într-o emisiune de ,,mare audiență".

Radioul

Inventarea radioului nu a adus cu sine noi procedee de influentă, dar el reunește „avantajele relației gură-ureche cu cele ale tiparului". Căci așa cum spunea Goebbles, marele tribun al viului grai: „O minciuna repetată de o mie de ori rămâne minciună. O minciună repetată de un milion de ori devine adevăr". Iar Sefton Delmer, inventatorul propagandei negre era conștient de posibilitățile de dezinformare ale informației ,,știrile alese cu grijă și prezentate cu abilitate formează cea mai subversivă propagandă de aceea ,,nu trebuie să mințim niciodată din întâmplare sau neglijență".

Radioul este un instrument de repersonalizare a puterii. Prin restituirea influenței lui asupra cuvântului și vocii conducătorului, el riscă să producă renașterea a tot felul de atitudini afective față de putere. Dincolo de o judecată rațională el poate să provoace sentimente de atracție sau de repulsie, de simpatie sau de antipatie, cu acest contact direct – chiar iluzoriu – pe care îl stabilește între lider și auditoriul său. În plus, intervenția orală riscă să fie mai săracă în conținut și să se adreseze mai mult sensibilității auditoriului, decât rațiunii și spiritului critic.

Deși receptarea valorii expresive a mesajului se raportează la subiectivitatea țintei, organul de percepție contribuind în mod hotărâtor în acest sens, sursa de influențare a opiniei publice va avea în vedere soluții eficiente de potențare și de evidențiere a semnificației expresive a mesajului. Acest lucru se face prin mijloace specifice organului de simț implicat:

– ritmul vorbirii, în concordanță și cu stările sufletești ale sursei;

– accentuarea afectivă, pentru evidențierea elementelor cu rol importanță în producerea efectelor de recepționare a mesajului;

– pauza, în scopul sublinierii verbale a trăirilor afective, emoțiilor, atitudinilor;

– schimbarea structurii fonetice a unor lexeme (alungiri de vocale sau consoane) sub influența emoțiilor și sentimentelor.

Radioul a fost și este, poate, cel mai utilizat canal pentru stimularea subliminală. Mesajelele clandestine auditive presupun strecurarea unor solicitări în înregistrări, care nu sunt percepute decât la nivelul subconștientului. Pentru imprimarea mesajului se folosesc cinci tehnici:

– frecvența modulată;

– frecvența foarte joasă (între 14 și 20 de cicli pe secundă);

– frecvențe înalte (între 17 mii și 20 de mii de cicli per secundă);

Psihologii spun că atunci când creierul este stimulat, în mod prelungit, de un

anume semnal ultra sonic, se produce o reacție biochimică echivalentă sedării cu morfină. Reacția produce un dublu efect: o senzație de bine și o activitate a proceselor mintale. Este ca și cum hiperactivitatea creierului i-ar permite acestuia să înțeleagă cu mai multă luciditate mesajul subliminal. În virtutea acestei reacții endocrine, se pot adresa mesaje clandestine unui ascultător cu atât mai receptiv, cu cât este inconștient.

Televiziunea

Spre deosebire de radio, televiziunea transmite imagini, mai mult decât idei. Imaginea este incontestabilă („e adevărată fiindcă am văzut"), încărcătura emoțională a unei imagini este mai puternică decât expresia verbală corespondentă, căci a citi „fetița e plină de sânge" nu trezește aceleași emoții cu vizualizarea imaginii. Imaginea oferă și alte posibilități de dezinformare a opiniei publice. „Selecția, încadratura, unghiul de filmare, eventuala animație, toate pot deforma realitatea pentru a orienta atenția spectatorului într-acolo unde se dorește și pentru a-i șopti interpretarea pe care acesta trebuie să i-o atribuie"'. De asemenea imaginea este mai aproape de mase, se adresează în mai mare măsură lor, pentru că este ușor de perceput, ușor de reprodus și devine imediat subiect de conversație. Efectul este instantaneu, nu trebuie să faci nici un efort pentru a percepe mesajul, articolul trebui să fie citit, ceea ce durează cel puțin câteva minute, iar imaginile nu te ajută la înțelegerea textului.

Avantajele imaginii în materie de dezinformare sunt multiple:

• Este literalmente incontestabil – deși știm bine că există trucaje, sau pur și simplu prezentări parțiale, ceva din noi repetă încontinuu că trebuie „să ne credem ochilor".

• Informația vizuală nu are nevoie să treacă prin creier ca să ne afecteze, după caz, inima sau viscerele – creierul este din fire suspicios și tot din fire, inima și viscerele sunt emotive și e adevărat că încărcătura emoțională a unei imagini, mai ales în culori, mai ales animată, este mai puternică decât expresia verbală corespondentă.

• Imaginea , prin însăși natura ei, se pretează la toate manipulările – selecție, unghiuri de filmare, încadratură, eventuală animație. Toate îi stau la dispoziție pentru a orienta atenția telespectatorului într-acolo unde se dorește și pentru a-i șopti interpretarea pe care acesta trebuie să i-o atribuie.

• Imaginea se adresează maselor într-o mai mare măsură decât cuvintele – este mai ușor de perceput, ușor de reprodus și devine imediat subiect de conversație. Articolul trebuie să fie citit, ceea ce durează câteva minute, afișul sau imaginea tv au un efect instantaneu.

Dacă imaginea este ambianța naturală a celei care vrea să. influențeze, televiziunea este paradisul sau. Televiziunea prezintă numeroase facilitați care devin foarte ușor constrângeri.

• Știrile sosesc rapid, iar directorii au impus regula de a plasa pe primul loc în jurnalul de actualități ultima informație bombă și, prin însăși această prioritate, să-i confere o importanță pe care poate să nu o dețină neapărat în sine.

• Scurtimea intervențiilor împiedică în mod firesc orice aprofundare a informației.

Audimatul, aparat de măsurare a audienței este implacabil. Omul cu telecomanda trebuie capturat, deci captivat. Subiectul trebuie schimbat înainte ca telespectatorul să schimbe canalul. Iar emoția sentimentală sau senzuală e singura capabilă, de a-i reține cât de cât atenția.

Piața informațiilor este o facilitate care adesea se transformă în catastrofă. Nu se cumpăra decât senzaționalul, care este transmis imediat prin satelit. Efectul este cu atât mai zdrobitor asupra publicului, cu cât, atât de lene cât și din cauza gustului pentru senzațional, toate rețetele din lume ajung să difuzeze aceeași imagine, care se regăsește pe toate ecranele și al cărui impact crește dincolo de orice proporție nu atât datorită interesului pe care îl prezintă, ci datorită repetării. Iar dacă la originea informației este un grup de influență cu interesul de a dezinforma, nu se mai poate aduce nici o corecție ulterioară, telespectatorul va fi indus în eroare. Se știe demult că este aproape imposibil să se mai corecteze o imagine deformată.

Imaginea suplinește limbajul. Imaginea se detașează de un program, ea transmițând unele mesaje care se adresează inconștientului telespectatorului. Pe plan afectiv, ea trezește atracție sau repulsie, ale căror temeiuri nu se discern clar.

Marshall McLuhan afirma că mesajul înseamnă mediul. „Ceea ce contează este mai puțin conținutul a ceea ce este transmis și mai mult mijlocul prin care este transmis acel conținut. Căci tehnica de difuzare departe de a fi neutră, modelează felurile de a gândi, de a simți, de a acționa. Ea transformă modalitățile de înțelegere și de percepere ale realității exterioare.” Astfel, tipăriturile au modelat un univers mai degrabă analitic, rațional, abstract și împărțit pe parcele. Însă această gândire lineară și abstractă a intrat în declin o dată cu intrarea în arenă a Galaxiei Marconi, adică a radioului și a televiziunii.. Aceasta din urmă mai ales, solicită o participare mulți senzorială. Schimbarea mijloacelor de comunicare în masa provoacă schimbarea mesajelor.

Televiziunea este un mediu rece, sărac în informații, ea aduce un mesaj incomplet, neterminat sau numai sugestiv. Spre deosebire de mijloacele calde care, bogate în informații, aduc un mesaj complet și nu cer nici un fel de participare creatoare. McLuhan susținea că televiziunea solicită mai puternic contrastul receptorului, receptarea creatoare, reconstrucția.

„Imaginea de la televizor, consideră McLuhan, ne obligă în fiecare clipă să completăm

spațiile cu raster printr-o participare senzorială agitată" (McLuhan apud Statul spectacol)

Din această analiză a lui McLuhan se desprind două idei: pe de o parte, se pare că anumiți oameni politici au adoptat formula „mesajul înseamnă modul de transmitere". Pentru ei, și în special pentru liderii cu șarm, forma primează asupra fondului, iar maniera în care vorbesc contează mai mult decât ceea ce spun..

Și în al doilea rând, conducătorii au înțeles că televiziunea se pretează cel mai bine la fluxul de imagini, decât la șocul ideilor, la participarea multisenzorială decât la un examen rațional.

Machiavelli scrisese în „Prințul" : „oamenii, în general, judecă mai mult cu ochii decât cu mâinile, deoarece fiecare are ocazia să vadă dar mai puțin să pipăie".

Internetul

Pentru a deține controlul asupra informației transmise opiniei publice, este din ce în ce mai necesar un control asupra internetuil, care este în curs de a deveni cel mai bun lucru din lume și totodată cel mai rău. Impactului economic și cultural favorabil este de necontestat.

Totuși, utilizatorul care se informează prin intermediul său își închipuie în mod firesc că informațiile pe care le primește sunt „obiective". De multe ori nu este așa, căci internet-ul permite, mai mult decât orice alt canal media, difuzarea pe scară largă a unui punct de vedere ce aparține unui grup restrâns, ca fiind național. Comunicarea de masă prin acest canal nu este la fel de restrictivă ca în cazul presei scrise sau audiovizuale, accesul la această formă de comunicare este deschis unui mare număr de indivizi în acest sens internet-ul se bazează mai puțin pe calitatea informațiilor și mai mult pe capacitatea de cristalizare a unor opinii difuze.

Modalități de retușare și falsificare a informației

Peter Gross, considera în cartea sa Colosul cu picioare de lut că jurnalismul românesc este „partizan mai mult sau mai puțin subtil, exprimând punctele de vedere ale celor ce scriu sau ale proprietarilor, adeseori oferind informații incomplete, neverificate, dogmatice și neechilibrate. Rămâne mai curând un instrument politic decât unul informațional, perpetuând entuziasmul comunist pentru manipulare, și nicidecum familiarizarea cu temele și evenimentele zilei, o unealtă pentru control, mai degrabă decât pentru educare". Astfel este creată o stare de infantilism civic și politic. Cunoașterea temelor sau a evenimentelor, care se petrec în interiorul și în afara tării, este deformată, foarte selectivă și limitată, consideră Peter Gross.

Totuși, mass-media primește aceste acuzații, „acum când au devenit mai bune ca niciodată". Căci „dacă altădată cea mai mare parte a oamenilor puteau ignora presa, astăzi, chiar și în statele preponderent rurale se resimte nu doar nevoia existenței mijloacelor de comunicare în masă ci și a unor mijloace de comunicare de calitate. (…) Mai bune în zilele noastre, însă mediocre".

Metode generale

Comunicarea ce are ca scop influențarea opiniei publice trebuie să se desfășoare într-un cadru care să excludă influența nocivă și să dea subiectului, ce trebui convins, posibilitatea de a dispune de un exercițiu lucid al liberului arbitru. În realitate nimeni nu-i dă subiectului nici cea mai mică șansă de a se apăra. În acest proces, mijloacele de informare sunt predispuse să devină suport al mesajelor murdare, pentru că este mai ușor a vinde o informație susceptibilă de a seduce, de a interesa, de a șoca, de a gâdila, de a speria în mod agreabil, decât de a liniști. Astfel dezimformatorului îi este foarte ușor să facă ficțiunea mai atrăgătoare decât adevărul. Dintre astfel de acțiuni de dezinformare se pot distinge: manipularea punctuală constă în mesaje singulare (știre de agenție, interviu, etc). Este la îndemâna realizatorului de mesaje, care amestecă mărturiile veridice (declarații, fotografii scrisori, documente autentice) cu falsuri imposibil de verificat de către cititori, determinăndu-1 să tragă concluzii eronate sau să treacă de partea celui care a inițiat acțiunea; manipularea semipunctuală se folosește cu predilecție pentru a-i discredita pe adversarii cei mai periculoși, dar și pentru a determina opinia publică să prefere pe unii în favoarea altora. Este pusă în practică prin intermediul sistemului mass-media, devotate unui partid. Angrenează factori de decizie și de execuție și presupune existența și aplicarea unui repertoriu folosit la manipularea opiniei publice; manipularea globală solicită participarea combinată a mai multor instituții de presă (scrisă, vorbită, filmată), folosirea de inițiatori și transmițători de zvonuri, care se susțin, se completează și se confirmă reciproc, pe parcursul difuzării unor repertorii minuțios elaborate, corectate, actualizate și adaptate permanent la situațiile care s-au schimbat.

Piotr Wierzbiki în cartea sa „Structura minciunii" descrie câteva metode de retușare, și de falsificare a informațiilor, ce au fost folosite în sistemul socialist polonez, dar care își găsesc utilitatea și în sistemele democratice. „Metoda perfectă este a nu informa deloc. Ea poate fi utilizată atunci când situațiile, faptele și întâmplările defavorabile nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice de altcineva. Este cea mai eficientă metodă și în același timp și cea mai grea, căci la un moment dat cineva tot va afla și atunci într-o formă sau alta informațiile defavorabile trebuie anunțate.”

Lasarea cortinei. Deseori în țările în care puterea dorește să țină informațiile sub control, se aude „un murmur surd caracteristic căderii unei cortine". Aceste lucruri înseamnă că de acum încolo, despre un anume fapt, întâmplare, om despre care cu o clipă în urmă se putea aminti liber sau se scria cu intensitate programată, nu se va mai auzi nici un cuvânt. Întâmplarea dispare, faptul se evaporă, omul încetează a mai exista.

Ridicarea cortinei. În momentul trecerii unui om sau fapt dintr-o categorie nefavorabilă într-una favorabilă (sau nu mai merită să mai fie ascunsă) are loc adesea în așa fel încât deodată începe să se scrie despre el pe un asemenea ton de parcă nu s-ar fi lăsat niciodată tăcerea în jurul lui. Informarea amestecată cu comentariul. Atunci când metoda perfectă nu mai poate fi folosită se apelează la altele mai puțin perfecte. Acestea constau în faptul că „o informație considerată nefavorabilă, neputând fi complet tăinuită, este semnalată într-un mod care să-i diminueze semnificația nefavorabilă". „O știre neutră sau posedând elemente favorabile este transmisă într-un mod care să-i amplifice semnificația pozitivă"'`. O astfel de metodă constă în a amesteca informația cu comentariul.

Există trei variante:

1. comentariul de neutralizare constă în înlocuirea sau îmbinarea informației nefavorabile cu interpretări neutralizatoare. Pericolul nu constă atât în conținutul informațiilor cât în rămânerea cetățenilor față în față cu aceasta. „Informațiile trebuie împletite cu comentariul, topite, îmbinate organic, pentru ca relatarea să se amestece cu valorizarea, noutatea cu împărtășirea credinței, informația despre un fapt cu emoția celui care vorbește".

2. textul acuzator este folosit exclusiv atunci când se relatează intervențiile adversarilor. Comentariul, este pus în gura adversarului, ca și cum cuvintele ar fi ale lui. Să ne imaginăm disputa dintre soți cu privire la cea mai adecvată îmbrăcăminte pentru copil. Soțul consideră că ar trebui îmbrăcat cu hanorac, iar soția că ar trebui să mai ia și un pulover. În acest timp intră un necunoscut, mama copilului îi spune: „Soțul tocmai mi-a spus că nu este de acord să îmbrăcăm bine copilul pentru că vrea să-1 expună riscului de a face pneumonie, gripă și reumatism". În realitate ea este cea care credea că ne îmbrăcând copilul corespunzător va fi expus îmbolnăvirii.

3. comentariul ca denumire presupune folosirea consecventă a unor substantive și adjective ce servesc identificării și au ca scop formarea convingerii că valorile atribuite anumitor persoane numai de către una dintre părți reprezintă trăsăturile lor evidente, necontestate de nimeni. De exemplu într-un conflict fiecare posedă o viziune proprie cu privire la cel care este patriot. Astfel este nejustificată folosirea cuvântului pentru identificarea combatanților unei singure părți.

Lupta cu umbra sau polemica cu un anumit punct de vedere, atitudine, text fără a-i prezenta conținutul, ca aceasta să nu fie cunoscut. De exemplu polemica față de o declarație a lui Traian Băsescu fără a informa ce anume a spus acesta.

Informații în mai multe variante constă relatarea evenimentele ce aduc atingere imaginii, numai în acele zone ale țării în care ele par imposibil de ascuns. Această metodă este aproape imposibil de folosit în democrații, în condițiile libertății de exprimare și-a pluralității mediilor de informare.

Deformarea proporțiilor. Rostul ei este acela de a minimaliza sau amplifica importanța informațiilor prin acordarea unei atenții mult mai mici (sau invers, mult mai mari) decât merită în realitate. În presa scrisă se poate face ușor acest lucru, prin paginație, iar în presa audiovizuală prin timpul mic alocat difuzării sau prin transmiterea sa în grupajul știrilor pe scurt. Selectarea informațiilor constă la transmiterea parțială a informațiilor, și anume la partea care se apreciază ca favorabilă sau mai puțin nefavorabilă decât cealaltă parte a informațiilor, ce urmează a fi tăinuită. Metoda cunoaște mai multe variante de aplicare:

1. minte îngustă este folosită în cazul întâmplărilor imediate, dramatice, emoționate, pentru a ține ascunse cauzele. Jurnaliștii aplică principiul „noi nu întrebăm nimic: avem mintea îngustă".

2. dezmințire fără menționarea a ceea ce este dezmințit este folosită pentru a nu cunoaște și ceilalți indivizi versiunea falsă și pentru a nega în fața celor care au receptat mesajul inițial fals.

3. jumătatea favorabilă reprezintă știrile despre comunicate, declarații, mărturii, care ascund partea mai puțin favorabile din text.

4. cuceritorii de temple, este un mod deosebit de aplicare a procedeului „jumătatea favorabilă", prin care se informează desfășurarea războaielor adversarului. În aceste informări se apreciază că adversarul ar urmări niște scopuri civile, de ucidere a civililor (femei însărcinate, copii, bătrâni).

5. acumularea insucceselor reprezintă o relatare parțială a acțiunilor realizate de adversar, prin care sunt scoase în evidență lipsurile, deficiențele, greșelile, insuccesele și catastrofele.

6. rigoare de excepție, este vorba de o excepțională rigoare a formulărilor, de o deformare în sensul favorabil. Astfel, se spune „întreg poporul" când de fapt este vorba doar de o fracțiune a lui: „mii de manifestanți" când este vorba de câteva sute.

Surplusul de informații. Reprezintă reversul metodei „selectării''. Dacă selectarea consta în faptul că se înlătură ceva din informațiile ce constituie echivalentul evenimentului, surplusul de informații obiective despre un eveniment este adăugat la acesta pentru a o perturba sau deforma. Surplusul de informații este intercalat în informațiile ce conțin date despre o anumită acțiune nefavorabilă părții care manipulează sau date favorabile despre adversarii politici. „Aceste date nesemnificative, din punct de vedere al evenimentelor survenite, au scopul de a-i pune într-o lumină nefavorabilă pe protagoniștii lor, adică pe adversari. Adevărate sau false ele se referă de obicei la trecutul acestor persoane, la originea lor socială, la naționalitate, precum și la unele fapte neetice ale copiilor, părinților, rudelor acestora"'.

Cifrul – informarea folosind cifrul constă în numirea cu ajutorul eufemismelor a infracțiunilor săvârșite de autorități. Această metodă permite evitarea numirii pe față a faptelor modalitate prin care se ascund de ochii opiniei publice infracțiunile demnitarilor. Astfel pentru a desemna acțiunile de tortura și bătaia se folosea sintagma „constrângere nemijlocită".

Țapii ispășitori este o metodă la care se recurge în momentele în care noua echipă a puterii declară erorile săvârșite de echipa precedentă. Este vorba de o trecere a răspunderii de la unii la alții. Noua putere îi declară răspunzători de neîmplinirea promisiunilor din campania electorală pe foștii guvernanți. De câte ori nu am auzit în declarațiile oficialilor români fraza:" vinovată pentru starea actuală din momentul X este moștenirea pe care am primit-o de la fostul guvern".

Amestecul prezentului cu viitorul constă în faptul că autoritățile atunci când consideră rezultatele obținute neconvingătoare, încep să vorbească despre succesele lor viitoare, ca și când acele succese viitoare ar aparține de fapt prezentului, ca și cum ar fi un fapt real, cu care te poți afirma și lăuda și cu care poți eclipsa rezultatele adversarilor politici.

Forțarea ușilor deschise „constă în a polemiza cu niște concepții pe care nimeni nu le susține și de a demasca afirmații pe care nimeni nu le-a făcut"

Bruiajul se referă la alcătuirea și publicarea unor texte lipsite de valoare informațională, ce au ca scop perturbarea receptării informațiilor nefavorabile

Dirijarea asocierii faptelor „constă în expunerea sau camuflarea unui eveniment mai îndepărtat în funcție de necesitatea sau inoportunitatea ca el să fie asociat cu un eveniment sau cu o situație curentă cu semnificație deosebită".

După părerea observatorilor este folosită pentru a spori credibilitatea știrilor transmise și se referă la prezentarea propriilor păreri ca opinii comun împărtășite de comunitatea internațională a „observatorilor".

Retușul constă în deformarea relatării evenimentelor nefavorabile, prin aplicarea unui retuș de esență. Metoda are mai multe aplicații:

1. elementul extremist este folosit pentru atribuirea acțiunii nefavorabile factorilor extremiști;

2. bandit, huligan, constă în prezentarea participanților la demonstrații, greve și alte acțiuni de protest organizate, drept bandiți, criminali, huligani, aventurieri, neavând nimic în comun cu ceilalți oameni. Un exemplu concludent ar puțea fi evenimentele din 1990 din Piața Universității, când puterea de atunci i-a calificat pe participanți drept „huligani" și „golani";

3. mutarea în timp, se referă la diminuarea semnificației nefavorabile a unei întâmplări sau stări de lucru prin mutarea ei în timp.

A minți în față reprezintă relatarea neadevărată (o informație falsă), fără perdeaua necesară oricărui procedeu psihologic (pentru a-1 face verosimil), a evenimentului real sau a unei relatări fabricate despre un eveniment ce nu a avut loc transmisă. Fabricarea de documente este o punere în practică a acestei metode. Jurnalul Rona Hartner este bine cunoscut opiniei publice românești.

Zvârcolirea are loc atunci când „reprezentanții unui anumit partid sau grup de interese sunt obligați să mărturisească un adevăr pe care nu doreau ca oamenii să-1 știe, fac acest lucru în rate, luptând până la sfârșit pentru păstrarea tainei, zvârcolindu-se în ultimele încercări de a ascunde adevărul. În acest caz se întâmplă ca în numai câteva zile sau câteva săptămâni, opiniei publice să i se prezinte mai multe versiuni succesive despre un fapt sau eveniment, începând cu negarea completă a adevărului, continuând cu abordările intermediare, tulburi, ambigue, până la recunoașterea adevărului". Toate aceste metode se încadrează pe o scală minciună-adevăr într-o poziție intermediară: semiadevăruri, sferturi de adevăr, neadevăruri totale cu o anumită doză de probalitate. Fie că este vorba de cei aflați la putere, fie că este vorba de cei aflați în opoziție, toți doresc la un moment dat să ascundă ceva opiniei publice. Astfel aceste metode pot fi utilizate pentru a ține sub control informațiile, trecerea fiind ușoară de la neadevărul subtil, rafinat la falsitate fără perdea .

Capitolul III

Imaginea socială a liderilor

Liderul

Cercetările recente asupra funcțiilor conducerii politice sugerează că termenul „conducere” (leadership) ar putea fi nepotrivit. Cuvântul denotă un individ liber să-și aleagă modul de acțiune și capabil să-i determine pe alții să-l urmeze, datorită inteligenței sale superioare, cunoștințelor, îndemânării și forței personalității sale. Accentul în teoria modernă a conducerii cade mai degrabă pe disponibilitatea celorlalți de a-l urma. Implicația este că posibilitățile de alegere a unui conducător sunt destul de restrânse, delimitate fiind de cererile celor care îl urmează, și că nu există trăsături individuale care să determine capacitatea generală de a conduce, deși unele trăsături specifice pot fi de folos în anumite situații. Conducerea este un lucru complex și subtil și începem să-i studiem dinamica studiind reacțiile maselor, si nu caracteristicile statice ale indivizilor.

Reacția publicului larg față de lideri este uneori o judecată simplă și rațională, conform căreia liderul care poate obține ce vor adepții săi ar trebui, în consecință, urmat.

Conducătorii guvernamentali pot deține o extrem de mare capacitate de a stârni reacții emoționale puternice în rândul populației. Când un individ este recunoscut ca persoană oficială, conducătoare legală a statului, el devine simbol pentru toate sau doar pentru unele dintre atributele statului: capacitatea de a oferi beneficii sau de a face rău, de a amenința sau de a crea o stare de siguranță. Din acest motiv, actele sale au un caracter public. Ele sunt percepute ca având consecințe semnificative, puternice, de lungă durată, indirecte pentru un număr mare de oameni.

După cum arăta John Dewey, „un asemenea mod de percepție a acțiunilor ca având consecințe indirecte și continue pentru un grup, este ceea ce marchează deosebirea pragmatică dintre actele private și cele publice”.

In această lumină, credința dramaturgilor clasici renascentiști că numai regii pot fi prezentați ca personaje conducătoare în tragediile lor pune în evidență un anumit rafinament politic. Actele unui rege sunt publice, în sensul că ele determină soarta unui număr mai mare de oameni, iar căderea sa poate fi tragică dacă interesele publice sunt prin aceasta afectate.

Schimbarea formei de guvernământ și concepțiile noi asupra posibilităților dramatice au permis dramaturgilor moderni să creeze figuri tragice chiar și dintr-un comis voiajor sau dintr-o casnică, dar aceasta numai datorită faptului că dilemele pe care asemenea personaje nu reușesc să le rezolve sunt valabile deopotrivă pentru mulți alți indivizi.

În epoca marilor organizații, deciziile demnitarilor de a aloca resurse unor grupuri de indivizi sunt controlate, mai mult decât în cazul formelor de guvernământ simple, de către premisele factuale și de valoare promovate prin organizație. Indivizii diferă in funcție de ușurința cu care recunosc ceea ce li se cere, dar manipularea este sever limitată, chiar și pentru cei mai înalți demnitari, prin informațiile pe care organizația le furnizează sau le ascunde. Pe scurt, azi, deosebirea dintre doi lideri politici situați în aceeași poziție nu constă atât din diferențele politice cât din comportamentele pe care le etichetăm ca „stiluri de conducere”. Liderii se bazează din ce în ce mai mult pe diferențele de stil pentru a crea și diminua impresia de manipulare, și această impresie rămâne un fapt politic important, chiar dacă manipularea ca atare nu există.

Prin urmare, în mod obișnuit, realizarea anumitor scopuri nu are o influență majoră asupra funcției unui lider, asupra nemulțumirii sau satisfacției publice, deși ea poate avea o astfel de influență în cazurile rare de inflexitate și obtuzitate. In mod normal, ceea ce contează este răspunsul afectiv al grupurilor politice în situațiile particulare.

Deci, abilitatea de conducere nu trebuie înțeleasă ca o însușire pe care individul o are sau nu. Ea este întotdeauna definită de o situație specifică și este recunoscută prin reacția susținătorilor față de actele și discursurile individuale. Dacă aceștia reacționează favorabil și îl urmează pe cel ce ține discursul, este vorba de conducere, dacă nu, nu este.

In statul modern, această caracteristică operațională, specifică pentru conducere, este foarte neclară. O cauză majoră este practică larg întâlnită de a descrie și de a ne referi la conducere în termenii trăsăturilor unei elite.

O asemenea descriere se pretinde știința socială sau analiza obiectivă a conducerii; dar ea este în mod evident o ideologie, care creează impresia că unii oameni sunt născuți pentru a conduce în toate situațiile, iar alții pentru a-i urma pe cei înțelepți și curajoși. Această abordare pseudo-științifică dă naștere ipotezei că “cei ce ocupă poziții înalte în ierarhia politică și organizatorică posedă trăsăturile elitei, pe care conducătorii trebuie să le aibă Aceste impresii sunt ideale pentru a obține docilitate și aprobare, pentru că ele sugerează că detonatorii puterii știu cel mai bine ce fac. Este vorba despre o ideologie de statu quo, un caz special al punctului de vedere că tot ceea ce este, este bine”.

Confuzia cu privire la diferența dintre termenii conducere și deținerea a unei funcții se regăsește în răspunsul maselor la actele politice. Detinerea unei funcții la vârf este, în general, definită ca post de conducere, fără a se vedea că există vreo adeziune la acțiuni specifice. De obicei, este dificil sau chiar imposibil să urmărești consecințele obiective complexe ale actelor politice și să știi că modul de acțiune al unui individ a făcut rău sau a ajutat vreun grup, pe care persoana oficiala îl reprezintă. Confuzia dintre conducere și deținerea de funcții, cumulată cu efectele nesigure ale acțiunii unui deținător de funcție, poate conduce adeseori la o apreciere populară necritică a acestuia, în absența oricărei dovezi practice a eficienței sale în reprezentarea intereselor alegătorilor.

In prezent, separarea organizatorică si psihologică dintre deținătorul unei funcții si alegătorii săi este mai mare decât separarea geografică de la începutul secolului al XIX-lea. Le era mai greu alegătorilor lui Thomas Jefferson să ajungă la Washington decât ne este nouă, si nici nu auzeau rezumate ale știrilor la fiecare oră; dar cei interesați puteau să-și formeze mai ușor o părere exactă despre implicațiile Achiziției Louissiana sau despre cele privind interpretarea strictă a Constituției asupra propriilor interese decât putem noi sesiza astăzi implicațiile unei decizii de a testa bombe nucleare în atmosferă, de a ridica limita datoriei naționale sau de a vinde stocurile unei corporații de comunicații către Compania Americana de Telefoane si Telegrafie. Indiciul asupra a ceea ce este eficient politic sau nu se găsește atât în rezultatele bune sau rele ce decurg din actele politice, cât și din posibilitatea deținătorului unei funcții de a continua sa dea impresia ca știe ce trebuie făcut.

Un mod politic de a gândi, de la Marx, trecând prin Durkheim și Freud, și pană la teoreticienii societății de masă, explică în mare măsură de ce, în ultimii ani, această strategie politica a fost atât de eficientă pentru președinte și liderii din Congres. Alienarea, anomia, disperarea de a trăi într-o lume complexă, rece si greu de înțeles, au devenit caracteristice pentru un mare segment de populație din țările dezvoltate. Si deoarece lumea nu poate fi nici înțeleasă, nici influențată, atașamentul la simbolurile abstracte si liniștitoare, si nu la eforturile proprii, devine o boala cronică. Or, ce simbol poate fi mai liniștitor decât ocupantul unui post înalt care știe ce să facă si are voința de a acționa, in special când ceilalți sunt confuzi si singuri? Deoarece acest simbol este căutat cu atâta patos, el va fi găsit cu certitudine, in persoana oricărui deținător de funcție ale cărui acțiuni pot fi interpretate ca utile, fie că ele pot fi demonstrate ca atare, fie deoarece consecințele lor nu pot fi cunoscute. Nu este de mirare că Eisenhower, Kennedy si Johnson s-au menținut la cote remarcabil de înalte în sondajele Gallup, în timpul administrației lor, acestea scăzând oarecum în rarele ocazii când președintele a luat decizii ce afectau un anumit grup, dar crescând repede la loc pe măsura ce consecințele acțiunii se disipau într-un labirint de terțe efecte și un feed-back greu de evidențiat.

Max Weber a făcut o distincție devenită clasică între conducerea birocratică și cea carismatică. Ceea ce implică termenul „conducere”, conform celor de mai sus, nu este nici birocrație nici carismă. Ea nu se sprijină, ca în cazul liderului birocratic de tip ideal, pe rutine strict raționale pentru a determina decizii, deoarece înfluențele cheie nu sunt rutina și rezultatele determinabile, ci apariția sentimentului de securitate pentru mase. Si nici nu se sprijină, ca în cazul liderului carismatic, pe calitățile personale extraordinare evidențiate de un succes ce poate fi demonstrat și de pulverizarea dramatică a rutinelor ce pune în lumină geniul liderului. Ea depinde mai degrabă de imposibilitatea demonstrării succesului sau eșecului, de tendința de a nu destabiliza și de dispoziția maselor înstrăinate de a-și proiecta necesitățile psihice asupra ocupantului unei funcții înalte. Mediul nostru, cu marile sale organizații, cu mass-media ce creează un baraj de simboluri abstracte, și imposibilitatea noastră de a crea legături personale dau naștere unei culturi care generează o nouă dinamică a conducerii.

Cunoașterea personalităților politice, adică a acelora cărora le delegăm soarta și viitorul nostru, a constituit o preocupare veche a filosofiei politice și a științelor politice, în general. Când o comunitate politică acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor și valorilor proiectate în lideri. Aceste valori influențează regulile politice și sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la aceste constrângeri prin diferite

modalități de acțiune, dar așteptările electoratului impun comportamentului lor anumite reguli

pe care este riscant să le neglijeze. Atributele sociale ale unui lider sunt acele calități și performanțe pe care el le realizează cu ajutorul codului de autoritate al comunității, adică expectativele normative la care o comunitate politică obligă conducerea ei. Atributele personalității sunt acele calități care derivă din imaginea despre sine a liderului și din modul în care comunitatea politică interpretează această imagine. În practică , aceste atribute sunt interdependente. Se poate întâmpla ca unii politicieni cu o imagine mai proastă sau mai corupți să predomine.

Tipuri de lideri

Contextul politic și mediul în care liderii acționează pot determina diverse combinații. Un reprezentant de frunte al filosofii culturii și esteticii germane, Spranger, consideră că fiecare om posedă anumite predispoziții. Aceste predispoziții, unele pentru acțiune, altele pentru reflecție ar determina atitudinile omului, orientarea lui spre realitate. Acestor forme sau orientări imanente ale personalității le corespund anumite forme socio-culturale, istoricește constituite: arta, religia, economia, știința, statul, politica. Plecând de la aceste predispoziții, el stabilește:

1. Omul pragmatic, orientat spre viața economică. În conduita sa el se conduce după principiul utilității. Apreciază totul din perspectiva eficienței economice. Este egoist.

2. Omul teoretic. Pentru el, esențialul îl constituie construcțiile intelectuale, gândirea

logică. În viața practică este neputincios. Este individualist.

3. Omul estetic. Se distrează cu jocul de-a viața. Face din actele vieții criterii ale plăcerii

estetice. Caută semnificația frumosului în toate acțiunile sale. Nu apreciază viața practică și nu este capabil de gândire teoretică .

4. Omul religios. Pune accentul pe valorile religioase și contemplă lumea de dincolo. Nu îl

interesează viața practică .

5. Omul dominator (liderul politic). Aspiră în permanență la dominația asupra oamenilor pe

care îi folosește în permanență ca mijloc de realizare a scopurilor sale. Toate cunoștințele,

deprinderile, ceilalți oameni îi servesc doar ca mijloc de dominație.

6. Omul social. Scopul vieții îl găsește în fericirea celorlalți. Este extrem de sociabil. Acest

tip de om se întâlnește rar.

Clasificările sunt importante nu numai pentru teorie (a clasifica înseamnă a stabili

conexiuni logice) dar și pentru viața politică , deoarece ele oferă posibilitatea de a se orienta în realitatea complexă, de a încadra în concept (un tip anumit) fenomenul concret și, implicit, de a înțelege esența lui. Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că orice clasificare este limitată și se modifică în timp, datorită proceselor de cunoaștere. Oricât ar fi de perfecționată o clasificare științifică, ea nu poate să scoată în evidență toate tipurile posibile și variațiile lor. Clasificările simplifică fenomenele, lăsând la o parte tot ce este întâmplător, secundar, individual. De aceea, numai o combinatorică a mai multor criterii și tehnici de tipologizare ne poate permite să percepem bogăția tipului de lider, determinările și caracteristicile sale complexe.

A. Primul criteriu de tipologizare a liderilor politici îmbină dimensiunea ideologică și stilul

de conducere. S-a bătut monedă până la sațietate pe următoarea tipologie, un adevărat ideal-tip weberian: 1. Liderul liberal; 2. Liderul democratic; 3. liderul autoritar; 4. Liderul dictatorial (totalitar). Această tipologie a fost mult amplificată în zilele noastre de teoriile leadership-ului din managementul organizațiilor de peste ocean. Utilitatea acestei tipologii constă în surprinderea anumitor valori formative ale stilului de conducere. Stilul de conducere este determinat de mai mulți factori: calitățile morale și intelectuale ale liderului, particularitățile lui psihologice, înțelegerea rolului său ca și de factorii social-istorici care interacționează la un moment dat cu mediul politic. Asupra stilului conducerii se repercutează întreaga personalitate, orientările și relațiile ei și, îndeosebi, caracterul ei.

1. Liderul liberal. Caracteristica stilului de conducere liberal este principiul „neamestecului“ concepția „lasă lucrurile să meargă de la sine“. El se mai caracterizează prin spontaneitate și improvizație, prin intenția de a se sustrage răspunderii iar în anumite cazuri printr-un subiectivism exagerat, prin precauție și teamă . Acest stil de conducere are drept consecințe lipsa de organizare și reglementare, dispariția răspunderii. O parte a colaboratorilor sunt foarte încărcați, alții „taie frunza la câini“. Atmosfera se deteriorează și-i favorizează pe cei lipsiți de talent și de principii, pe carieriști și lingușitori. Interesele materiale devin predominante; relațiile umane se deteriorează; mai devreme sau mai târziu iau proporții calomnia, intrigile, spiritul de gașcă. Apar „bisericuțe“, adică fracțiuni care urmăresc să câștige simpatia șefului sau o poziție predominantă pe lângă el pentru a-și promova interesele personale. Un astfel de conducător se înconjoară de favoriți care devin sursa sa exclusivă de informare. Aceștia primesc adeseori recompense generoase pentru serviciile lor. Mai devreme sau mai târziu, ei vor forma un fel de „cordon sanitar“ în jurul liderului care vor filtra informațiile despre care știu că șefului îi face plăcere să le audă.

2. Liderul democratic. Autoritatea liderului democratic nu provine atât din prerogativele funcției cât din recunoașterea valorii sale de către subalterni. El impune un stil de conducere colegial și consultativ. El promovează munca în echipă și ia decizii în urma consultării membrilor echipei. Eficiența acestui stil de conducere se confirmă în capacitatea de a face față la noile provocări și probleme complexe.

3. Liderul autoritar. Stilul de conducere al liderului autoritar se caracterizează prin faptul că el ia, pe cât posibil, toate deciziile de unul singur, planifică singur toate procesele și îi controlează pe toți. Locțiitorii și colaboratorii conducătorului sunt mai mult executanți, „șuruburi“ în cadrul sistemului, „pioni“ care pot fi mutați dintr-un loc în altul. O altă trăsătură caracteristică a acestui stil de conducere constă în dorința conducă torului de a rezolva totul prin instrucțiuni, având ca urmare directă extinderea birocrației, dominația dosarelor, a concepției „verba volant, scripta manent“.

Un astfel de stil reduce activitatea creatoare a colaboratorilor; conducerea colegială se deteriorează; eficiența conducerii scade; lipsa de încredere în forțele proprii se accentuează .

Uneori caracterul autoritar servește la camuflarea incompetenței profesionale sau incapacității individului de a conduce. Nu există o corelație explicită între caracterul autoritar și

vreo altă însușire psihică a autorității. Pot exista diferite combinații ale însușirilor care

determină personalitatea liderului. Caracterul autoritar al liderului este deseori legat de particularitățile voinței și temperamentului. Conducătorii autoritari sunt în majoritatea cazurilor oameni dominatori, care dau dovadă, de o mare dârzenie și perseverență . În același timp ei sunt ambițioși și au un sentiment exagerat al prestigiului. Printre cei autoritari se găsesc oameni colerici „nestăviliți“, oameni neechilibrați, impulsivi, înclinați spre pasiune și subiectivism în aprecieri. Observațiile arată că asemenea oameni, mai ales când sunt iritați, nu acceptă obiecții, observații, ci înclină spre o purtare agresivă. Printre conducătorii autoritari, majoritatea sunt oameni colerici. Totuși, din aceasta nu se poate desprinde concluzia că reprezentanți ai altor tipuri de temperament nu pot fi autoritari.

4. Liderul dictatorial (totalitar). Caracteristica principală a acestei categorii de lideri este neîncrederea funciară în oameni, disprețul față de ei. Însăși modalitatea de selecție a elitelor politice în regimurile totalitare îi predispune pe liderii acestora la un anumit stil de conducere. Structura de cadre a partidului unic din regimurile dictatoriale favorizează, prin vectori ideologici specifici, propulsarea liderilor în poziția supremă de comandă. Partidul se substituie statului, iar liderul se substituie partidului. Toate mecanismele decizionale sunt concentrate în mâinile unei singure persoane: „liderul charismatic“, „liderul infailibil“; „dascălul proletariatului“; „conducătorul iubit“. Elementele de populism și cultul personalității care apar, ca urmare a unei asemenea concentrări de putere, marchează stilul de conducere. Liderul totalitar este în ipostaza unui „lup singuratic“. El nu comunică nici celor mai apropiați colaboratori intențiile sale; deciziile sale sunt concomitent comunicate și imperative. Orice îndrăzneală de a le contesta se plătește scump. Stilul colegial sau consultativ în mecanismul de elaborare a deciziilor este de neconceput. Structurile de conducere ale statului au datoria doar să aprobe și să implementeze în viața social-politică

deciziile liderului. Acest stil de conducere are două consecințe contradictorii: fiecare subaltern umil „își varsă năduful“ în teritoriu unde devine un zbir, întrecându-l chiar pe liderul de la Centru: blocarea oricărei creativități a structurilor subalterne, în așteptarea verdictului dat de lider, chiar și în probleme minore. Pe de altă parte, acest stil de conducere amplifică autismul liderului, îl predispune la o izolare totală față de realitate și, în cele din urmă, predispune la apariția fenomenelor de paranoia și schizofrenie, ca urmare a lipsei de comunicare și a invadării proceselor gândirii cu proiecția personalizată despre realitate.

B. Tipologiile care îmbină criteriul ideologic cu cel psihologic oferă un plus de precizie în

înțelegerea personalității liderilor. Din încrucișarea tipurilor biologice, tipurilor psihologice și tipurilor sociale se poate obține o înțelegere mai adecvată a personalităților politice, cel puțin a infrastructurii lor psihologice și biologice care îi impulsionează și le circumscrie într-un mod adecvat acțiunile. Teoria celor patru temperamente lansată în istoria medicinei de Hipocrat (sangvin, coleric, flegmatic și melancolic) s-a dovedit de o importanță excepțională în înțelegerea biotipurilor, a mecanismelor de interacțiune dintre acestea în structura personalităților politice și a stilului lor de a acționa.

„Temperamentul înseamnă astfel căldura cu care executăm actele noastre, anume căldura cu

care vorbim, scriem, gesticulăm și mergem, lucrăm etc. El se manifestă prin gradele de activare ale energiei, deci prin forța, tăria, bio-psihotonusul manifestărilor noastre, pe de o parte, prin rapiditatea și ritmul lor, pe de altă parte. Ele depind atât de sistemul endocrin, anume de secrețiile tiroidei și paratiroidei, apoi ale epifizei și hipofizei, precum și de sistemul de accelerare și intensificare versus încetinire sau domolire al sistemului neurovegetativ. Ele

depind, apoi, de sistemul de activare reticulară din diencefal, atunci când este vorba de relații de adaptare la lumea externă “ .

1. Tipul sanguin. Se caracterizează prin reacții afective foarte rapide. De multe ori este pripit și imprudent. Sentimentele lui sunt schimbătoare; buna sa dispoziție se schimbă ușor în deprimare, în pesimism. Își exprimă ușor emoțiile; stările de spirit i se citesc pe față . Dorința lui de comunicare este puternică ; în general îi place să vorbească despre sine. Îi plac laudele și aprecierile. În activitatea lui înțelege repede, este neobosit, dinamic, entuziast. Are disponibilități pentru o arie variată de preocupări. În același timp este superficial, labil, nu este perseverent sau inconsecvent. Știe să se poarte cu oamenii, dar se supără ușor. Își exprimă deschis opiniile și își duce la bun sfârșit sarcinile. În viața particulară este omul dispozițiilor, caută senzații noi, este instabil, nu-i plac sacrificiile mai mari. Fac parte din această categorie.

2. Tipul coleric. Sentimentele lui sunt trainice și se formează rapid. Își păstrează entuziasmul aproape cu aceea și intensitate. În același timp este constant în sentimentele negative, este agresiv și violent. Își manifestă sentimentele nu în cuvinte și gesturi, ci mai ales în acțiuni. Este dispus să lupte pentru ceilalți, dar în același timp este răzbunător, nu iartă ofensele ce-i sunt aduse. În muncă este puternic, perseverent, rezistent, are o mare încredere în sine, este hotărât, pasionat, cu spirit practic, ambițios. În activitatea socială se caracterizează prin mari calități, dar și prin mari defecte. Inteligența și voința sa sunt unele dintre ele. În condiții de stres sau în situații limită poate deveni impulsiv sau violent. În viața particulară este statornic, atașat familiei, dar nu suportă critica și este adeseori nedrept. Fac parte din această categorie Nicolae Ceaușescu, Fr. Mitterand, Gh. Bush. Și liderii colerici, la care s-a format o inhibiție volițională, pot rămâne la înălțimea relațiilor umane, chiar în cazul unor evenimente mai deosebite. Ei știu să se stăpânească. Așadar, temperamentul determină numai în anumite condiții tendințe spre un anumit comportament, dar nu poate fi considerat fatal, ca prefigurând în exclusivitate stilul vieții și conducerii. De asemenea, manifestă tendințe de autoritarism oamenii cu o ambiție bolnăvicioasă și o fire egoistă.

3. Tipul melancolic. Sentimentele lui se formează lent și dificil, de multe ori îl caracterizează tristețea și deprimarea. Este caracterizat nu prin entuziasm și veselie, ci mai ales prin tristețe, proastă dispoziție, sentimente negative. Sentimentele lui nu se manifestă nici în comportament, nici în acțiuni; el este mai degrabă închis, retras. În activitate este lent, dar gândirea sa este profundă, mai ales teoretică. Este indecis, nu are încredere în sine, se adaptează greu la efort. În ceea ce privește stilul de conducere, din cauza felului său închis de a fi, comunică cu greutate, este nesigur. În schimb, dacă se angajează în rezolvarea unor situații le va soluționa în profunzime. În viața particulară este blând, răbdător, posac și devotat.

4. Tipul flegmatic. Sentimentele lui se formează lent și nu ating o intensitate deosebită. Sentimentele lui nu sunt clar conturate, trainice, nici pozitiv, nici negativ. Viața lui afectivă este destul de rece, puține lucruri îl fac să vibreze. Bucuriile, enervările mărunte sunt trecătoare. Se plictisește adesea. În lipsa vieții afective se interiorizează mai mult în acțiune. Este predispus spre cinism; ironizează entuziasmul celorlalți. În activitatea politică este responsabil, calm, realist, pragmatic. Este indiferent la aprecieri și la critici. Este comod, dar deși nu are inițiative și idei finalizează în condiții optime ceea ce a început. În viața particulară este liniștit, pașnic, pedant și comod. O personalitate română contemporană care se înscrie în parametrii acestei tipologii este guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, fost candidat la președinția României în 2000.

Imaginea politică

Imaginea politică este aceea spre ce trebuie să tindă un lider politic. Iar imagemakerii sunt specialiștii din domeniul relațiilor publice care creează și transformă imaginea unei persoane politice într-o personalitate politică. Daca ne referim la situația actuală din politică moldovenească, atunci e vai și jale, deoarece doar câțiva politicieni au înțeles utilitatea imaginii și încearcă să și-o construiască (De exemplu: Urecheanu – liderul gospodar, Rosca – liderul revoluționar, Stepaniuk – lider conservatist etc.). Aceștia si-au dat seama că oamenii pot să aleagă dintre X, Y , Z și va câștiga acela care va avea propria identitate și se va deosebi pregnant de ceilalți prin imaginea pe care și-a creat-o în ochii lor.
Probabil lipsa conștientizării necesității unei imagini de către liderii noștri este o moștenire din perioada sovietică atunci când candidații erau aleși cu 99,9 la sută și nu se ivea problema individualizării acestora în campaniile electorale care erau, de fapt, o farsă. Acum lucrurile

s-au schimbat, însă mentalitatea a rămas aceeași.
O imagine se creează foarte încet și atent timp îndelungat, dozându-se orice apariție în public. Si e destul ca liderul politic sa facă o mică greșeală ca toată munca PR-istilor de până atunci sa se ducă pe apa sâmbetei. In continuare efortul lor se va tripla pentru a corecta eroarea. Deci să nu va inchipuiti ca e atit de ușor lucrul imagemakerilor care, de fapt, sunt regizorii acțiunilor unui lider, iar acesta din urmă este actorul ce trebuie să joace conform scenariului dinainte pregătit. Improvizațiile nu sunt recomandabile pentru un politician, deoarece nu toată lumea are inspirație de moment. Cred că cea mai dificilă sarcină a unui relaționist este de a modifica imaginea proastă a unui lider în una acceptată de public. Zic grea, dar nu imposibilă, deoarece există o serie de tehnici care vor transforma hârcă bătrână în zâna cea bună, însă pentru aceasta e nevoie de timp, răbdare și acțiuni strategice care ar demonstra lumii adevărata schimbare și nu doar o spoială ieftină. In acest caz, de obicei, se pune accentul pe latura umană a politicianului, pe faptul că orice om pe parcursul vieții își reevaluează opiniile și părerile despre sine, despre ceea ce a făcut și hotăraște în continuare să-și îmbunătățească comportamentul. Este o greșeală din partea liderilor de a încerca să-și construiască de unii singuri imaginea, fiindcă neavând cunoștințele de rigoare sfârșesc prin a se compromite în mod lamentabil. Cel mai bine ar fi dacă ei ar apela la un specialist competent ce i-ar ajuta să obțină image-ul pe care și-l doresc sau care este mai potrivit.

Imaginea politică se comportă asemeni unei mărci de fabrică, în sensul că ea ajută la

individualizarea produsului pentru promovarea și vânzarea lui în condiții mai avantajoase. În cazul regimurilor democratice, caracterizate prin pluralism politic, candidații trebuie să aibă o imagine bine conturată prin care să se diferențieze de ceilalți. Această imagine de marcă reprezintă „eticheta“ care, odată lipită pe fruntea unui politician, îl însoțește permanent deoarece reprezintă „certificatul de calitate“ al produsului respectiv. Oamenii îl percep pe respectivul politician după această imagine. Din această cauză ea trebuie conservată și cultivată în continuare, evitându-se orice schimbare bruscă în comportamentul și înfățișarea personajului, adică respectând „regula de aur a coerenței imaginii“. O imagine de marcă este definită ca un „set caracteristic de sentimente, idei și credințe asociate unei mărci datorită prezentării ei, incluzând publicitatea și performanțele ei“. J. Downing vede în imaginea de marcă „o constelație de sentimente, idei și credințe asociate unei mărci de cei care folosesc acea marcă sau nu, în special ca rezultat al experienței în publicitate și a performanțelor mărcii“. Care sunt regulile de conservare și de fixare în memoria publică a unei imagini de marcă ?

Poziționarea și consolidarea imaginii politice sunt cele mai cunoscute dintre ele. Poziționarea este imaginea căreia i s-a aplicat regula simplificării. Ea constă în reducerea imaginii la câteva trăsături esențiale, ușor de perceput de către public, cele care vin de la sine în minte. Consolidarea înseamnă fixarea atenției publicului pe această imagine, o reprezentare figurativă a trăsăturilor sale esențiale, o reconstrucție perpetuă a ei prin elemente care să capteze atenția electoratului și să-i justifice impresia bună creată despre candidat.

Imaginea politică propusă de tehnicile audio-vizuale se află la confluența dintre priza

factorilor de seducție ai personalității și forța de atracție a stilului de viață burghez. Confortul intim, bucuria vieții în familia reunită la masa de duminică , friptura cu cartofi prăjiți, bancurile etc., toate acestea impun o imagine a candidatului în care dimensiunea cognitivă dispare. Imaginea devine astfel o fotografie, un „inefabil social“, un substitut pentru programul politic al candidatului. Ce se întâmplă însă cu imaginea candidatului în procesul guvernării? Mai poate fi ea păstrată în condițiile inadecvării dintre actul de guvernare și calitățile pe care alegătorii le-au atribuit candidatului? Evident că nu! La primul contact dur cu realitatea politică, această imagine formal-exterioară, compusă din elemente predominant de natură fizică, se va disipa într-o măsură direct proporțională cu facticitatea realizării ei. De această dată procesele de construcție a imaginii nu se mai realizează într-o singură direcție, în sensul că subiectul își construiește propria sa imagine, ci apare relația de valorizare care antrenează datele de bază ale personalității politice: „Imaginea, ca structură subiectivă a oricărui individ sau organizație, constă nu doar în imaginile «faptice», ci și în cele «valorice». Există o diferență între imaginea pe care o avem despre obiectele fizice în spațiu și timp și valorizarea pe care o dam acestor obiecte și fapte care țin de ele“ . Prin urmare, imaginea de profunzime a omului politic sau candidatului nu va mai fi una estetică , adecvată la gustul publicului ci va fi aprecierea publică a personalității, inteligenței, competenței și performanței demonstrate în actul guvernării.

Imaginea este mai mult decât o schiță sau machetă a unei personalități; ea „este un atribut cognitiv al unui individ; poate fi o amintire sau o reamintire a unei întâmplări trecute, o credință despre ce se va întâmpla în viitor, o opinie sau o atitudine legată de orice subiect în cauză sau amalgam al memoriei, credinței, faptei și opiniei“. Mediul cognitiv al fiecărui individ este alcătuit din mii sau chiar din milioane de astfel de imagini, mai mult sau mai puțin organizate în categorii coerente, efemere sau durabile.

Specialiștii în liderologie consideră că printre aptitudine și calitățile cerute unei personalități pentru a capta atenția și interesul grupului se numără popularitatea, prestigiul, autoritatea și competența. Caracteristica acesteia din urmă este tocmai de a nu se baza „pe cunoștințe specializate, ci pe o aptitudine generală de a prevedea, a negocia, a temporiza sau de a îndrăzni, toate fiind facultăți a căror folosire nu se impune cu aceeași evidență ca o abilitate pe care o putem analiza după rezultatele dobândite și incontestabile“ .

Interesul suscitat de o personalitate reclamă coerența și continuitatea imaginii sale care nu

se poate menține decât prin adoptarea comportamentului politic la așteptările electoratului.

Faptul că fondul iradiază forma unei imagini politice poate fi confirmat dacă studiem geneza popularității unei personalități politice. Cadrul socio-psihologic care facilitează popularitatea este conștiința difuză la nivel de grup a importanței factorului politic pentru viața și securitatea comunității însăși. Popularitatea unei personalități trădează nevoia profundă de atașament a grupului. Or, forța care exteriorizează această energie socială latentă și o fixează în imagini este puterea. Ea ridică particularul la semnificația generalului deoarece puterea creează acordul de voință, coeziunea de grup, consensul asupra problemelor vitale ale comunității: „Rolul puterii apare astfel ca cel al unui catalizator sau revelator al elementelor disparate ale conștiinței colective. Privit prin prisma fenomenului popularității, acest proces […] ne arată că acțiunea asupra reprezentărilor sociale este inerentă funcției puterii“.

Ca și în cazul comunicării politice, specificul personalității își pune amprenta asupra

structurării acestui tip de imagine. Înțelegem prin personalitate ansamblul datelor bio-psiho-sociale care fac ca un individ să fie unic. Dar acest ansamblu dinamic al datelor de bază nu reprezintă decât o treaptă preliminară spre conștiința de sine și autodeterminarea individualității autonome. Esența personalității constă în faptul că individul trebuie să fie mai mult decât un exemplar al speciei. Personalitatea este individualitatea pentru sine devenită sieși obiectivă. Ea capătă o asemenea semnificație în primul rând că la ea conștiința de sine apare ca autocritică și tendință de autodepășire. Fiind conștiință istorică, ea relevă sensurile dezvoltării, fiind conștiință morală ea determină valoarea propriilor acțiuni. De aceea, calitățile individuale ale personalităților vin în întâmpinarea aspirațiilor latente ale maselor și provoacă modificări de durată în situația de ansamblu a vieții sociale. Spre deosebire de alte tipuri de personalitate (științifice, artistice, morale) dimensiunea volitivă și intelectuală a personalităților politice le individualizează puternic de celelalte. Omul politic are instinctul puterii. Din această calitate intrinsecă derivă celelalte aptitudini politice: instinctul de luptător, simțul victoriei (succesului), capacitatea de revenire, răbdarea, dragostea de risc. Acest nivel al personalității este organic legat de aptitudinile intelectuale; în primul rând

o inteligență intuitivă , capabilă să discearnă rapid esența din conexiunea unor evenimente sau fenomene; o inteligență vizionară sau prospectivă , capabilă să vadă în perspectivă sensul

desfășurării unui eveniment și să-și adecveze mijloacele de acțiune la obținerea de avantaje din această desfășurare; capacitate de disimulare; cultură politică. În legătură cu această ultimă cerință, în literatura de specialitate, începând cu secolul trecut, s-a încetățenit ideea de politică-artă și politică-știință . Când politicianul uzează doar de talentul său nativ în actul de conducere, avem de-a face cu politica-artă ; când, pe lângă talentul său nativ, orizontul gândirii și acțiunile sunt îmbogățite de cultura politică , avem de-a face cu politica-știință. Consecințele sunt binecunoscute ca să mai stăruim asupra lor. Alexandru cel Mare, Cezar, Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, J.F.Kennedy, Willy Brandt, Ch. de Gaulle etc. fac parte din această categorie. În fond, imaginarul umple vidul semiologic al lui ce este cu referențialul ontologic al lui ceea ce ar trebui sau ar putea s ă fie. Ipoteza de bază de la care plecăm este că ceea ce a fost gândit a fost înăbușit, uitat, risipit. Dar nu se poate evita faptul că ceva din ce a fost gândit rezistă; căci gândirea posedă un moment de universalitate. Ceea ce a fost gândit va fi în mod necesar regândit, într-un alt loc și de către altcineva; această certitudine însoțește gândirea cea mai solitară și mai neputincioasă . Universalitatea gândirii este aceea care instituie expansiunea imaginarului în spațiul antropologic; referențialul semiologic al producerii și reproducerii sistemelor de imagini, într-un raport invers proporțional cu îndepărtarea în timp de eveniment, este dat de tensiunea dintre Speranță și starea de fapt, dintre nevoia de legitimare a noii puteri și radicalizarea contestării ei de către opoziție în lupta pentru putere. Clivajele ideologice care derivă din această radicalizare structurează câmpul de imagini al vieții politice într-un raport antinomic, caracterizat prin violența simbolică a excluderii și incompatibilității. După cum primele erezii creștine contestau natura dual ă a Mântuitorului, privilegiind natura umană sau divină a acestuia prin prisma unui maniheism bogomolic, tot astfel reprezentările ideologice ale luptei pentru putere privilegiază o legitimare prin sacru sau prin sacrilegiu. Eroul pozitiv (Făt-Frumos, Greuceanu, Gruia lui Novac, haiducii, actorii politici din familia politică respectivă )

sunt investiți de imaginația populară cu toate atributele Binelui, proiectate în imaginea Sfântului Gheorghe sau a arhanghelului Mihail care omoară Balaurul, simbol prin excelență al Răului. Universul iconic al acestuia cuprinde pe soldații turci, pe boierii hapsâni și trădători până la fiara cea rea și spurcată a Antihristului din Apocalipsă, ivită din ceața milenaristă a Istoriei care amenință să sechestreze și să întineze puritatea originară a Revoluției, sub numele de „neocomunism“, „criptocomunism“ sau „comunism reformat“. De la primele reprezentări figurative ale vieții din neolitic și pân ă la producția reprezentărilor simbolice despre viața politică post-revoluționară cultura umană a absorbit conținuturile antagonice ale acestor producții, a reținut în sistemul său de valori acele credințe, simboluri și imagini care exprimau cel mai bine imperativele momentului și forța de coagulare acțiunilor sub haina metaforică a mitului politic și religios. Nu întâmplător, Sfântul Gheorghe este patronul Ță rii Moldovei. Ca soldat al Creștinătății el este reprezentat în iconografie ucigând Balaurul, forța Răului și a Întunericului. Alături de zimbru, cu crucea între coarne, simbolul trecerii de la natură la cultură, al captării forței telurice într-o cauză nobilă, pe stindardele de luptă ale moldovenilor se putea vedea imaginea oșteanului lui Hristos, ca emblemă a unui spațiu național purificat de efectele nefaste ale cotropitorilor turci. Nu întâmplător ruperea stemei de pe steagul național în zilele Revoluției simboliza reîntemeierea mitică a lumii într-un spațiu național purificat de orice profanare a vechilor structuri printr-o localizare imaginară a Centrului rămas gol de pe steag într-un Centru al Lumii localizat în Piața Universității și ferit de orice pângărire a reminiscențelor totalitarismului.

„ Liderul politic” al românilor

   Ion Iliescu a fost, în zilele tulburi de la sfârșitul anului 1989, mai mult o imagine îndelung așteptată și visată a unui personaj aproape mitologic. Pentru români, el a fost mai întâi un simbol: primul personaj viu și "bun" de la televizor, după hologramele lipsite de viață care dominaseră ecranul atâția ani. Prima figură care nu se mai adresa românilor cu "tovarăși" (decât așa, cu totul accidental și fără intenție). Ironic sau nu, el a fost omul politic căruia i-a revenit onoarea de a marca discursiv și imagologic ruptura istorică produsă atunci. Prima sa ipostază l-a înfățișat ca pe un exponent al noului în politică, iar circumstanțele i-au oferit rolul de creator de școală în politica românească.
    De la personajul-cheie al Revoluției, Ion Iliescu a trecut direct la rolul de "președinte absolut" al românilor. Cum altfel poate fi numit un personaj care domină, de la apariția sa în politică, în opțiunile prezidențiale ale publicului? Nici măcar scurta întrerupere care a fost perioada de glorie a "opoziției unite"… El a fost în tot acest timp liderul incontestabil al popularității la acest capitol (să nu uităm că înfrângerea din 1996 nu a fost nici categorică și nici măcar detașată).
    In fond, neobișnuiți cu practicile democratice, cu portretele-standard care populează lumea politicului și cu politicienii, în general, românii au fost educați întru politică de Ion Iliescu. Fiind cel dintâi personaj de forță care s-a format sub ochii lor, ei au tins să translateze atributele imagologice ale acestuia către tiparele în formare ale președintelui, ale omului politic, ale liderului de partid. Neavând termeni de comparație sau repere concrete, ei au atribuit unui personaj real o valoare de arhetip.

………………………………………………………………………………………

Capitolul IV

Caricatura

Frumosul și urâtul ca forme ale esteticii

Ca orice disciplină teoretică, estetica își formulează ipotezele, principiile și problemele sale într-un limbaj propriu, specific, constituit dintr-un sistem concret de noțiuni, de expresii conceptuale și de categorii. Înfrățită încă de la început, atât în tradiția greco-latină cât și în cea iudeo-creștină, și cu meditația filosofică, nu numai cu teoretizările particulare ale poeticii, estetica a dezvoltat, în timp, un aparat conceptual de largă generalitate referitor la ceea ce a fost denumit ca fiind frumos, sublim, tragic, comic, sau formă, stil, operă, gust, imagine.

Ampla expansiune a esteticului în cele mai diverse sfere ale vieții sociale constituie astăzi o realitate evidentă. Lumea este convinsă că „civilizația viitorului nu poate fi concepută decât în conformitate cu sensurile frumosului de factură superioară” . Esteticul devine, din acest punct de vedere, o problemă politică acută, cu implicații profunde în economie și cultură, în activitatea de producție și în activitatea de consum, acolo unde oamenii muncesc și acolo unde oamenii își petrec timpul liber. Așa se explică faptul că, alături de manifestările pe care le putem denumi “tradiționale”, intervin, în epoca noastră, altele, pe care civilizațiile anterioare nu le-au cunoscut. „O abordare lucidă a realităților estetice actuale ne va permite să distingem, sub acest aspect, două mari categorii de situații: situațiile artistice și situațiile extra-artistice.” Desigur, la granițele celor două mari categorii de situații estetice vom întâlni și unele extensiuni sau contaminări reciproce. Trebuie distinse, mai întâi, formele frumoase, grațioase, sublime, care sunt „creații ale naturii”  și nu pot fi deci asimilate artei. Apare de la sine înțeles că și corpul uman, dincolo de efectele vestimentare posibile, ca formă armonioasă și echilibrată, vizând perfecțiunea, devine prezență generatoare de spectacol, capabilă să încânte privirea.

O estetică sistematică trebuie să înceapă, potrivit convingerilor lui Tudor Vianu, cu o „descriere a fenomenului pur al artei”, pentru că „…nu se poate face estetica înainte de a defini obiectul ei. A-l defini însă, înseamnă a-l prescrie”. Iar definiția operei de artă, Tudor Vianu o obține printr-o analiză comparativă cu „celelalte obiecte ale realității”, obiecte naturale, tehnice și teoretice , pe baza unui criteriu de asociere și disociere constant: munca! Integrarea operei de arta între obiectele – produse ale muncii și delimitarea ei în interiorul acestui întins domeniu uman se numără printre ideile cele mai îndrăznețe, fecunde, originale ale teoreticianului.

„Obiectul științei despre care tratăm este frumosul în artă. Frumosul în natură nu ocupă un loc decât ca primă formă a frumosului…Necesitatea frumosului în artă decurge din imperfecțiunile realității.” Numeroase sunt însă motivele care ne fac a socoti că între frumusețea artei și a naturii există completă eterogenie. Mai întâi frumosul natural pare fi un element dat, pe când frumosul artistic este un produs, o operă. Iar pentru ca o operă de artă să ia naștere, este necesară mai întâi o stare de pregătire, în timpul căreia conștiința asimilează și dezvoltă materialele și facultățile cu ajutorul căreia opera se va clădi. Dincolo de această stare, apare clipa fulgerătoare a inspirației, sinteză provizorie și spontană a materialelor pregătirii, pe care conștiința le primește ca un dar al inconștientului.

Dintotdeauna s-a încercat să se fundamenteze pe fondul categorial al frumuseții atât activitatea estetică creatoare cât și judecata de valoare asupra esteticității naturii și artei. Prin urmare, nu este cu putință să acceptăm că, istoricește cel puțin, categoria estetică a frumosului ocupă un loc de o însemnătate întrucâtva sporită în domeniul reflecției estetice. Definițiile ce s-au dat frumosului, de-a lungul vremii, sunt departe de a fi întrutotul de acord unele cu altele. În istoria esteticii, frumosul a ajuns pe culmea scării axiologice pentru Ch. Lévêque, care a încercat să facă din cercetarea asupra acestuia un obiect al unei științe, desigur, fără să țină seama de necesitatea, în această privință, a înlăturării celorlalte categorii estetice din domeniul descris astfel ca zonă în care avea să se miște reflecția estetică. Dar chiar și noțiunii de frumos i s-au dat, așa cum am arătat de la început, mai multe definiții, dintre care multe apar contradictorii; însă, mai degrabă decât să accentueze divergențele de păreri asupra respectivei probleme, ele ne conving de caracterul complex și multidimensional al acesteia, din punct de vedere al bogăției categoriei însăși aflate în discuție.

Înainte de Platon, „nu numai în istoria gândirii Orientului”, dar nici măcar „în istoria gândirii elene”, nu este posibil a se menționa o concepție coerentă despre frumos, chiar dacă reușitele artistice ale fiecărei epoci, de la cele mai îndepărtate până la a noastră, nu exprimă nimic altceva decât imaginea despre frumos a spiritelor ce se află în ele. Însă aceasta nu este de ajuns pentru a se considera, oricare ar fi stadiul de dezvoltare a artelor, “o concepție teoreticaă precisă despre frumos, de vreme ce această concepție este incomprehensibilă dacă nu se leagă în mod clar de perspective strict filosofice. Astfel, pentru Platon frumosul este țelul spre care conduce calea erosului”.

În realitate, definirea frumosului a constituit în trecut preocuparea‚ cea mai de seamă a literaților și principalul obiect al demnității esteticii filosofice. După apariția și impunerea tezelor critice kantiene, această concepție a încetat, firește, să mai constituie obiectivul primordial al esteticienilor, de vreme ce fusese dovedită posibilitatea egală de discernere și a altor categorii, astfel încât, mai degrabă decât despre frumos, să fie vorba despre sisteme categoriale.

Categoria frumosului presupune și atrage după sine, prin ea însăși, categoria non-frumosului, adică a urâtului, ce constituie opusul ei natural și care este necesară pentru conștiința estetică să poată întreprinde valorizarea negativă a obiectului. Desigur, este posibil de asemenea să te sprijini în această privință pe exigența distingerii gradelor cu care obiectul estetic se depărtează de frumos. Însă în acest caz conștiința îi refuză doar parțial, obiectului respectiv, caracteristica frumosului; în particular îi refuză identificarea totală cu frumosul, fără însă a refuza și caracterul total anestetic al acestuia. Prezența urâtului înseamnă pur și simplu absența structurii armonioase a obiectului. Chiar etimologia termenului grecesc aschemia (urâțenie, lipsă de formă), conduce de-a dreptul la „pătrunderea aparenței obiectului contemplat, ce constă în oportunitatea fie a schemei, a formei, fie a organizării structurale”. Aceeași observație este valabilă, prin extindere, și în ceea ce privește frumosul, „ori de câte ori se depune un efort de accentuare a caracterului său oportun”.

În aceste condiții, se poate spune că „… la nivelul utilității, prin prezența sa, urâtul indică pe de-o parte absența frumosului, atunci când devine numai el obiect al conștiinței, iar pe de altă parte, când există în obiectul estetic în paralel cu frumosul, pune în relief prezența acestuia din urmă. Această dublă funcționare a urâtului precizează și valoarea sa pentru conștiința estetică.”

Problema urâtului se leagă în multe privințe de problema răului și a prezenței sale în lume. La nivel estetic însă, această legătura este mult mai slabă și nu presupune deloc respingerea critică a urâtului. Natura rămâne nepăsătoare față de existența urâțeniei, căreia doar conștiința omului ce o observă îi atribuie calitatea răului; într-adevăr, este posibil ca, pe bază biologică, așa cum se întâmplă de exemplu cu anumite insecte, ori anumite megaterii, urâtul să fie motivat și teleologic și funcțional, în condiții totuși aparte. La fel, arta aspiră adesea spre urât, în scopul ca înfruntându-l, să depășească viziunea nereușitei. Urmărirea urâtului în artă se datorează poate unei plăceri a diformului, ceea ce ar justifica o explicație a acestui fapt bazată pe ideea perversiunii, conducând la sesizarea unei imoralități estetice. Dar aceasta nu este de ajuns să justifice perseverența conștientă a artistului în căutarea diformității.

În fine, explicația perseverenței în urât, prin ridicarea cercetării acestuia la nostalgia frumosului, adică prin considerarea urâțeniei ca un farmec datorat frumuseții, duce la considerarea unei legături abisale între creator, dar și între contemplator și o formă a frumosului încă nedezvăluită, și poate și a unei tendințe spre depășirea frumosului însuși, în calitate de categorie estetică, și anume în sensul sublimului. Cum scrie în mod caracteristic L. Lavelle, „urâtul se raportează la un frumos puternic, pe care îl neagă și pe care îl invocă în timp ce îl distruge”.

Caricaturalul – parte a comicului

Toate categoriile estetice privesc atât arta, cât și natura. Apusul de soare asupra mării liniștite, o formă vitală frumoasă sau o mișcare grațioasă, sunt incontestabil obiecte estetice. Insă Tolstoi s-a străduit să conteste ponderea esteticii ca știință aflată pe un teren exclusiv artistic, susținând că țelul artei este acela de a exprima o societate. De altfel, ceea ce contează, înainte de toate pentru estetica contemporană, este să determine în ce măsură un obiect estetic, și în special un obiect artistic finit reușit sau nu să-și justifice existența. Prin urmare, categoria estetică fundamentală apare aceea a judecării respectivului obiect ca izbutit sau neizbutit, ca justificat sau nejustificat. Numai în acest sens particularitatea obiectelor estetice, considerate și ca exprimând reacții de plăcere sau de neplăcere ale conștiinței în prezența unor obiecte estetice, se justifică la rândul ei. Iritare produce îndeosebi contemplarea unei opere de artă nereușite, admirație, insă, un obiect estetic natural sau artistic. Astfel putem spune că aceste categorii ale esteticului sunt ierarhizate având drept tipar frumosul, ele se proiectează pe fondul categorial al frumuseții, care constituie și condiția oricărui obiect esteticește legitim, chiar și a aceluia în care sunt conținute și elemente de urâțenie, de ajuns ca acestea să se justifice din punct de vedere estetic.

Caricaturalul, ca parte a comicului, se orientează spre „categoria eidologică a comicului și poate fi evaluată prin raportare la categoria rizibilului”. Precum toate valorile din categoria sa: ironicul, diformul, satiricul, umoristicul, spiritualul, caricaturalul însuși are drept caracteristică comună preschimbarea, întemeiată de fiecare dată pe o tehnică specifică, a formelor canonice, ale frumosului, în direcția creației de situații cărora să li se potrivească definiția aristotelică de „păcat și urâțenie nedureroasă și necorupătoare”. Ca atare, trăsătura lor caracteristică este antropocentrismul, adică cerința raportării situațiilor la om și la ținută morala umană, în mod specific și de acord cu natura fiecăreia dintre aceste categorii.

Tehnica fundamentală a caricaturii constă în sublinierea unei trăsături specifice, ridicate din ordinea detaliului în ordinea esențialului, de obicei prin amplificare, dar și prin identificare cu orice altceva ce ar avea legătură cu obiectul caricaturizat.

Ca parte a aceleiași categorii estetice, umoristicul, ce are legătură și în caricatura comentată, constituie de asemenea o categorie estetică autonomă, opusă celei a spiritualului care, la rândul său, constă în inversarea unei relații definitiv stabilite, în timp ce umoristicul constă într-o repetată raportare degradatoare la un dat superior”.

Există o concepție pedagogică și una psihologică asupra categoriei acesteia, precum cărora ea n-ar elibera, printr-o metodă oarecum homeopatică, de spaima de anulare. Există, prin urmare, o dimensiune socială a umoristicului, căreia i se potrivește într-o oarecare măsură interpretarea bergsoniană „asupra sancțiunii”.

O variantă a acestei categorii este cea a „umorului negru”, așa cum, de exemplu, apare în operele lui Swift, și care, pe lângă altele, constă în abordarea spirituală, ori aparent științifică și calmă, a unor teme macabre. Dimpotrivă, satiricul se înfățișează ca o tratare dură și nemiloasă a obiectului, ce constă într-o depreciere mijlocită a acestuia din urmă, prin raportare la un concept dintre cele mai importante, ce se iau drept criterii. „Satirele” lui Horațiu sau ale lui Boileau constituie forme clasice ale genului, care a evoluat în această ordine de idei, către o înjosire mușcătoare, în special ca satiră politică, însă tinzând sub această formă să-și constituie caracterul estetic.

Caricatura – vector al puterii

Problema care se impune din start este ce gen de comunicare reprezintă caricatura pe scena politică. Cei trei mari actori importanți ai acestei scene – clasa politică, mass-media, opinie publică – au trei moduri distincte de a comunica: discursul politic, produsul mediatic (informațional și analitic) și vocea poporului prin opțiunea de vot. Modul de comunicare este de legitimitatea fiecărui actor: puterea pentru politic, cerința de a informa a ziariștilor, legitimitatea votului pentru mase. Această construcție primară a schemei comunicării politice, va constitui premiza pentru răsturnarea părerii conform căreia caricatura – o forma a comunicării simbolice – este si un mijloc de comunicare politică.
    Caricatura încearcă să surprindă elementele esențiale ale decorului politic la un moment anumit. Din acest punct de vedere ea apelează la simbolistica politică pentru a exprima într-un mod abstract situații și discursuri politice. Apelul la anumite simboluri în scopul persuasiunii ne face să îi atribuim acestui mod de comunicare apelativul politică”. Insă comunicarea politică are un emitent foarte precis – politicianul – și un receptor exact – votantul, scopul rămânând același – de a convinge. Caricatura are un emitent cu un statut comunicațional indefinit: nici ziarist, nici politician, nici votant (nu-l putem înzestra pe un caricaturist cu o putere decizional asupra comportamentului electoral). Caricaturistul este un publicist al desenului, zeflemitor, ironic, și uneori sarcastic în discursul sau.
    Urmând demersul nostru de a defini ce mijloc de comunicare este caricatura, logic este să ne întrebăm care ar fi publicul sau țintă. Aici apare surpriza cu “comunicarea politică”. S-ar putea ca ținta principală să fie nu cititorul ziarului, ci … politicianul. Mergând mai departe pe această construcție, putem afirma că prin caricatură se încearcă schimbarea comportamentului politicianului. Dacă un caricaturist surprinde unele trăsături (fizice sau morale), atitudini (politice sau umane) ale politicianului, atunci creionul său devine mult mai ascuțit, iar conturul noului “personaj” mult mai fin, chiar dacă pomeții, fruntea sau nasul sunt aduse la proporții exagerate. Politicianul apare deformat în ochii lui și în ochii celorlalți. Iar tendința generală este întotdeauna aceea de a redeveni la normalitate.
    Caricatura este în primul rând exprimarea unei atitudini, pe când comunicarea politică încearcă abia să instituie o situație (un decor) față de care urmează să se ia o atitudine. Caricatura amplifică o greșeală politică, în timp ce comunicarea politică încearcă să diminueze până la limite efectul ei. Caricatura creează disconfort, în timp ce prin comunicarea politică se creează o atmosferă cât mai confortabilă pentru cei care asistă la schimbarea decorului politic.
    Așadar, caricatura este mai mult un răspuns la comunicarea politică și nu un mijloc de comunicare politică. Caricatura face apel la toate elementele politicului pentru a exprima un gând apolitic, fapt care ne permite să afirmăm: “Caricatura este o reacție față de instituționalizarea comunicării politice!”.
    Dacă am reduce comunicarea politică la înțelesul ei cult (desfășurată în cadrul “spațiului public” a lui Habermas) în sensul comunicării între cei actori: politicieni, ziariști și electori, am observa următorul fapt: caricatura intervine, în această triadă, ca un factor de dezechilibru în comunicare. Ea încearcă să comunice tocmai atunci când nu se dorește acest lucru și tocmai ceea ce nu se vrea să fie auzit. Din acest punct de vedere, caricatura poate fi un mijloc de exprimare numai în societățile democratice, în regimurile totalitare ea fiind un mijloc de propaganda folosit împotriva dușmanului de clasă sau a inamicului comun.

Caricatura în presă

Caricatura ca propaganda

Ion Iliescu- in caricaturi

http://rezistentacalafeteana.blogspot.ro/2012/08/crin-intre-ion-bratianu-si-ion-iliescu.html

academiacatavencu.info

Ion Iliescu- in caricaturi

http://rezistentacalafeteana.blogspot.ro/2012/08/crin-intre-ion-bratianu-si-ion-iliescu.html

academiacatavencu.info