Carente ale Rolurilor Tatalui

Carențe ale rolurilor tatălui

Rezumat

În prezenta lucrare am investigat valențele ameliorative ale exercițiilor experiențiale de grup asupra comportamentelor agresive ale preșcolarilor.

Motivația alegerii temei

Consider că viitorul societății noastre este reprezentat de copii, de dezvoltarea armonioasă a acestui vlăstar depinzând evoluția umanității. Totodată cred că este mai indicată intervenția timpurie asupra diferitelor probleme ce apar pe parcursul dezvoltării decât intervenția după ce aceste probleme s-au acutizat. Pentru moment cred că o asemenea intervenție la nivel național în vederea repunerii copiilor pe făgașul natural al dezvoltării armonioase nu este încă posibilă, dar sper că societatea noastră va evolua în această direcție.

În acest scop am utilizat mijloace și tehnici de investigare variate a efectelor unui program de exerciții practicat în cadrul unui grup de terapie la care am participat în calitate de terapeut.

Acest demers investigativ are o natură preponderent calitativă, mijloacele de investigare utilizate fiind: testele proiective Rorschach și desenării persoanei umane, fișa de evaluare a comportamentelor agresive ale copiilor oferite spre completare părinților și educatoarelor, grila de observare a comportamentelor agresive la începutul și la sfârșitul procesului terapeutic. Menționăm că toate acestea au fost aplicate atât înainte, cât și după desfășurarea procesului terapeutic. Cercetarea s-a focalizat cu precădere pe dinamica schimbării la nivel individual (în maniera studiilor de caz).

Obiectivele practice ale lucrării sunt:

Diminuarea agresivității

Ameliorarea echilibrului emoțional

creșterea asertivității și a expresivității corporale

Activarea resurselor creative

Concluzia acestui demers: prin practicarea acestor exerciții experiențiale de grup s-au obținut următoarele efecte asupra participanților

Scăderea agresivității și implicit a comportamentelor agresive, semnificativă din punct de vedere statistic

Creșterea autosuportului și autonomiei

Amelirarea stimei de sine și a autoacceptării

Creșterea expresivității și a abilităților de comunicare nonverbală

Creșterea receptivității interpersonale, a empatiei și intercunoașterii

Creșterea asertivității

Creșterea creativității

Creșterea implicării sociale și a interesului pentru interacțiunea socială

Datorită efectelor obținute în urma desfășurării experimentului recomandăm practicarea în scop de optimizare comportamentală preșcolarilor agresivi a exercițiilor experiențiale de grup.

Capitolul 1

Psihoterapia copilului premise teoretice ale optimizării personale prin metode experiențiale de grup

1.1 Orientarea experiențială în psihoterapie

Psihoterapia se definește ca fiind aplicarea metodică, intenționată, conform unui anumit cadru teoretic, a unor metode și tehnici psihologice variate, cu scop ameliorativ, în vederea atingerii unei stări durabile de bine și sănătate, a funcționării psihice optime.

Psihoterapia experiențială apare ca “o alternativă credibilă și fertilă la psihanaliza clasică, precum și la orientarea comportamental – cognitivistă, chiar dacă interferențele teoretico-metodologice sunt o realitate, psihoterapia actuală aspirând la integrativitate și abordare holistică” (Iolanda Mitrofan, 2001). Poate fi circumscrisă curentului umanist în psihologie, având la bază preocuparea pentru ființa umană, pentru trăirea și devenirea sa în cadrul existențial care-i este dat. omul apare ca o entitate activă, capabilă de autodeterminare și autotransformare, cu un bogat potențial. Psihoterapia experiențială are în vedere tocmai valorificarea acestui potențial, dezvoltarea personală, interpersonală și chiar transpersonală. Ea integrează creator reperele fundamentale ale gândirii psihanalitice și contribuțiile abordărilor cognitiv-comportamentale, accentul fiind pus pe dinamica procesuală ce se desfășoară între cauze (psihanaliza) și efecte (comportamentalismul).

Obiectivele psihoterapiei experiențiale (Andersen – Hein, 1974, cit de Irina Holdevici) vizează două nivele :

nivelul intrapersonal – descoperirea propriei individualități, a propriilor trăiri și a corpului fizic;

nivelul transpersonal – orientarea spirituală, în raport cu realitatea ultimă, unitatea și armonia omului cu universul, contopirea cu conștiința universală.

Aceste obiective sunt atinse prin potențarea disponibilităților interioare ale omului, potrivit concepției lui Carl Rogers (cit. de Irina Holdevici), conform căreia fiecare organism are o tendință naturală de a-și dezvolta optim capacitățile în condiții de mediu optime, pornind de la presupoziția generoasă a întinderii deosebite a acestor disponibilități umane. Tulburările psihopatologice apar atunci când potențialul uman nu este realizat, când omul pierde legătura cu propria experiență internă (Irina Holdevici). Dihotomia sănătate – boală este înlocuită cu cele de adaptare – dezadaptare, armonizare – alienare, autorealizare – nerealizare.

Terapia, ca și concept, se apropie de cel mai larg, de optimizare, experiența reprezentând agentul optimizării. Experiența, privită ca variație, modificare a cadrului fenomenologic al persoanei, este o prezență permanentă, putând acționa la toate nivelurile individului conștient și inconștient, emoțional, cognitiv, corporal (receptiv și acțional). Impactul experienței asupra totalității persoanei umane conferă terapiei experiențiale caracterul său holist, nu doar la nivel conceptual, ci și ca modalitate de abordare (I. Mitrofan, 1997). În urma trăirii experienței apare procesul de învățare.

În psihoterapia experiențială, valențele sanogene ale experienței sunt potențiale prin condensarea acesteia; prin orientarea sa către blocaje, către aspectele dezadaptative, creșterea gradului de conștientizare a evenimentelor interne și externe, accentul pe prezent, fiind facilitat astfel procesul de învățare și, în final, cel de autocrație.

Autocrația prezintă următoarele etape sau condiții psihologice ( Schutz, 1969, cit. de I. Mitrofan):

achiziția: interiorizarea și acumularea informației, având ca sursă experiența;

asociația: combinarea în modalități diferite a elementelor experiențiale achiziționate anterior:

expresivitatea: comunicarea spre exterior a propriilor stări interne:

evaluarea: aprecierea gradului de adecvare a unui comportament la o situație dată:

Perseverența:persistența în timp a acestor condiții psihologice.

Terapia experiențială înlătură blocajele de la aceste niveluri, facilitând curgerea liberă, naturala a autocrației, clientul îndreptându-se spre maturizare, participare și decizie responsabilă in procesul propriei deveniri, spre autoactualizare si autodezvoltare, spre integrare armonioasă în raport cu sine, cu alții și cu lumea.

Pentru aceasta, psihoterapia experiențială și-a creat o nouă metodologie ce pune accentul pe activarea resurselor creativității si redescoperirea spontaneității și autenticității.

Relația terapeutica în aceste terapii experiențiale este umană, echilibrată, încărcată afectiv (Holdevici), bazata pe spontaneitate, autenticitate, comunicare liberă, trăire și experimentare (I. Mitrofan). În această relație terapeutul apare ca un catalizator (I. Holdevici), este un partener care-l ajută pe client să-și valorifice disponibilitățile de creștere și restructurare personală. Acest proces de creștere reprezinta un continuu în care ședințele de psihoterapie apar ca momente de deblocare, facilitare și stimulare a lui.

Orientarea experiențială cuprinde mai multe direcții, între acestea conturându-se trei mai importante (Karasu, 1980, cit. de Holdevici):

direcția filosofică, centrată pe filosofia existențialistă ;

direcția psihosomatică, centrată pe tehnici corporale ;

direcția spirituală, apropiată de religie, centrată pe experiența transcedenta sau transpersonală.

1.2 Psihoterapia copilului

Dezvoltându-se inițial ca o ramură a psihoterapiei adultului, psihoterapia copilului s-a desprins de aceasta odată cu cunoașterea mai profundă a dinamicii dezvoltării personalității. Astfel, datorită nefinisării mobilității structurii psihice și potențialului dinamic evolutiv prezente la copil și adolescent, psihoterapia are posibilități de acțiune vădit mai mari comparativ cu cea a adultului.

Pornind de la premisa experiențialistă conform căreia omul are un impuls natural spre sănătate, iar creativitatea, umorul și spontaneitatea sunt aspecte ale sănătății psihice, psihoterapia copilului deblochează, activează aceste resurse ale copilului, ajutându-l pe acesta să intre în contact cu nevoile sale neconștientizate, să se armonizeze cu sine, cu ceilalți și cu lumea. Astfel psihoterapia repune evoluția copilului pe făgașul ei normal, natural, având un efect pozitiv asupra comportamentului etic al copilului, responsabilității și a filosofiei lui de viață.

În cadrul terapeutic, copilul este ajutat de catre terapeut să devină conștient de sine ca întreg și i se facilitează schimbarea, copilul fiind ajutat de terapeut să perceapă real lumea înconjurătoare, să-și rezolve conflictele cu ceilalți, să găsească noi soluții la probleme, să conștientizeze existența multor alternative și a posibilității sale de decizie în favoarea uneia sau alteia.

De maximă importanță în psihoterapia copilului, este relația terapeutică, copilul având nevoie de o relație securizantă din punct de vedere emoțional pentru a se dezvălui și a progresa. Astfel e necesară o relație caldă, de încredere, o atitudine empatică, onesta și deschisă a terapeutului în relație cu copilul. ,,Terapeutul are nevoie să aiba simțul umorului și să permită copilului jucăuș și expresiv din el să se manifeste liber ‘’ (I. Mitrofan, 2001).

O condiție sine qua non a reușitei procesului terapeutic este considerarea copilului ca fiind unic, diferit, având propriile sale nevoi, probleme emoționale și flexibilitatea procesului terapeutic, care trebuie să se structureze în funcție de acestea și de situația obiectivă în care copilul se află.

Astfel trebuie avut în vedere mediul familial, știut fiind faptul că tulburările de comportament ale copilului își au adesea rădăcinile în mediul familial.

,, De foarte multe ori, copiii-problema pun pe psiholog în situația de a descoperi părinții-problemă " (D. Schiopu, 1970).

,,Dinamica și transformările structurale și functionale ale familiei constituie chiar « plasa nevazută » din care se iscă suferința si bucuria, neadaptarea și adaptarea, eficiența și ineficința indivizilor atât pe termen scurt cât și pe termen lung (I. Mitrofan, 2001).

Din această perspectivă ideale ar fi terapiile de familie. Dar cum acestea nu sunt întotdeauna posibile dintr-o multitudine de motive ( de la dezinteresul părinților, lipsa de timp, până la refuzul acestora de a accepta problema familiei, copilul fiind țapul ispășitor), se poate lucra și doar cu copilul. În acest caz se va pune totuși accent pe interviul preliminar la care participă și familia, pri observarea atentă a relațiilor dintre părinți și copil în timp ce se află în cabinet.

Totodată terapia copilului trebuie să țină cont de relația dintre aspectele cognitive, emoționale și comportamentale ale copilului, în procesul terapeutic având loc trei tipuri de schimbări (I. Mitrofan):

schimbări comportamentale: schimbări ale modalității de acțiune, de relaționare cu ceilalți;

schimbări cognitive: schimbări în modalitatea de percepție și înțelegere de sine și a celorlalți, în modalitatea de clasificare după criteriul de importanță;

schimbări emoționale: schimbări cruciale în confortul, fericirea și satisfacția copilului.

Aceste schimbări pot fi de suprafață, care se observă și se manifestă imediat în comportamentul copilului, și schimbări de profunzime, care au o acțiune latentă, la nivelul personalității, și care pot fi observate după un anumit interval de timp de la sfârșitul terapiei.

,, Când lucrezi cu copiii, dintr-o dată totul este posibil, te afli într-un vulcan metaforic care poate erupe oricând. Dar lava lui este foarte prețioasă, pentru ca te familia, pri observarea atentă a relațiilor dintre părinți și copil în timp ce se află în cabinet.

schimbări comportamentale: schimbări ale modalității de acțiune, de relaționare cu ceilalți;

schimbări cognitive: schimbări în modalitatea de percepție și înțelegere de sine și a celorlalți, în modalitatea de clasificare după criteriul de importanță;

schimbări emoționale: schimbări cruciale în confortul, fericirea și satisfacția copilului.

,, Când lucrezi cu copiii, dintr-o dată totul este posibil, te afli într-un vulcan metaforic care poate erupe oricând. Dar lava lui este foarte prețioasă, pentru ca te ghidează în demersul terapeutic. Spiritul ludic al copilului și al terapeutului leagă, unifică, într-o dublă direcție: terapeutul cu copilul, dar mai ales copilul cu sine însuși” (I. Mitrofan, 2001).

I.3 Particularități de ordin practic ale psihoterapiei de grup gestalt-creativă

În psihoterapia de grup gestalt-creativă, facilitarea conștientizării reprezintă cheia de boltă a procesului de schimbare terapeutică, de învățare experiențială. Potrivit I. Mitrofan, principalele direcții ale efortului de conștientizare sunt:

cunoașterea mediului exterior;

autocunoașterea și autoacceptarea;

abilitatea pentru contact;

răspunderea alegerilor.

Conștientizarea este stimilată într-un cadru de tip experirnțial, gestalt-terapia fiind situată la intersecția behaviorismului (ce are ca preocupare comportamentul vizibil, obiectiv) cu fenomenologia (având ca preocupare cadrul subiectiv, interior al persoanei – Kepner & Brien). În cursul terapiei este experimentat comportamentul, individul învățând, conștientizând modul în care își blochează contactul cu sine și cu ceilalți ăi având posibilitatea să experimenteze și să aleagă un comportamenr (Kepner & Brien), o altă modalitate de contact, pe care-l poate practica chiar din acel moment. În gestalt terapie, comportamentul este conștientizat și transformat în experiență interioară, iar experiența, trăirea interioară își alătură comportamentul.

Acest proces este ghidat de un principiu de bază, principiul trăirii în prezent, ,, aici și acum”.

Conform acestui principiu, problemele cu originea în trecut sunt tratate ca probleme actuale, iar fanteziile și aspirațiile de viitor sunt considerate expresii ale unor nevoi actuale.Realitatea există numai în prezent (Zinker), astfel că prezentul reprezintă cadrul necesar și suficient pentru desfășurarea procesului terapeutic.În abordarea unei probleme relaționale vechi nu se iau în considerare cauzele ce au determinat apariția în trecut, ci se ține conz de configurația actuală și de posibilitîțile existente, prezente de ameliorare a problemei-cum se întâmplă într-un joc de rol în care experiența trecută e obiectivată în comportament actual, potențând schimbarea.

Experiența prezentă are loc într-un spațiu personal determinat de volumul ocupat în spațiu de corpul persoanei în cauză și de extensia simțurilor sale (Zinker). În terapia gestaltistă experiența senzorială este insistent facilitată, atât în extensiune, prin angajarea tuturor modalităților senzoriale, cât și în intensiune, în cursul conștientizării. Conștientizarea plenară a propriilor senzații reprezintă ancora noastră externă și internă în realitate. După E. Polster, centrarea pe propriile senzații are trei tipuri particulare de efecte terapeutice:

creșterea senzației de împlinire;

facilitarea procesului de rezolvare a problemelor;

reamintirea, reconștientizarea unor evenimente vechi (amintirii refulate).

Prin centrarea pe experiența actuală se ajunge la asumarea experienței, la acceptarea acesteia și totodată la asumarea responsabilității pentru propriile comportamente.

Astfel se contureaza al treilea principiu fundamental al terapiei de orientare gestaltistă, pe lângă principiul conștientizării ăi cel al trăirii în prezent, și anume principiul asumării responsabilității. Conform acestuia, o persoană care-și asumă responsabilitatea propriei suferințe și a comportamentului determinat de aceasta și nu o mai atribuie celorlalți, își va înlocui mai ușor comportamentul dezaptativ cu un comportament creativ adecvat. De asemenea, o persoană care conștientizează subiectivitatea propriilor observații asupra altora va deveni mai conștientă de sine și mai deschisă spre a-i cunoaște pe ceilalți.

Cele trei principii generale (principiul conștientizării, principiul trăirii în prezent și principiul asumării responsabilității) se regăsesc în practica gestaltterapiei într-o serie de principii de ordin mai concret, cum ar fi:

Explorarea experiențială de către client ,, âmpreună cu terapeutul, într-o relație autentică, bazată pe o ,, prezență terapeutică vie, participativă, rezonantă, sensibilă, directă și onestă „(I. Mitrofan):

Înlocuirea formulei ,, trebuie” cu formula ,, prefer”, ,, doresc”;

Facilitarea continuării creșterii și dezvoltării clientului pe cont propriu, atât în timpul, cât și în afara (și ulterior) ședințelor de terapie;

Principiul integrării personale sau responsabilizarea prin conștientizarea părților autorespinse;

Principiul autodezvăluirii și autoresponsabilității participanților în relația terapeutică.

F. Pearls și Levitsky amintesc alte asemenea principii:

Comunicarea directă între emițător și receptor bazată pe un contact autentic;

Înlocuirea unor afirmații impersonale cu altele care încep cu pronumele ,, eu „;

Transformarea întrebărilor în afirmații.

Principalele modalități de lucru în gestaltterapie sunt (I. Mitrofan):

Terapia individuală a adultului;

Terapia în grup;

Terapia cuplului și a familiei;

Terapia copilului;

Workshop-ul, cu scop de formare a psihoterapeuților și de optimizare comportamentale.

Terapia în grup are ca principal avantaj bogăția posibilităților de interacțiune, a relațiilor, acest tip de terapie oferind un cadru mai natural de învățare, un mediu mai apropiat de realitatea de zi cu zi. Deci experimentarea în grup se realizează în condiții mult mai realiste. Membrii grupului de terapie pot învăța atât din participarea directă cât și prin observarea celorlalți. Deosebit de importantă pentru obținera interacțiunilor creative este coeziunea grupului.

După Zinker, patru principii stau la baza practicării terapiei gestalt-creative de grup :

Trăirea în prezent, ,, aici și acum”, a experienței de grup;

Dezvoltarea conștientizării de grup ;

Importanța contactului activ între participanți;

Folosirea experimentelor de grup stimulate de un lider de grup implicat activ.

Procesul terapeutic gestaltist se desfășoară ca un experiment provocativ ce decurge creativ din realitatea prezentă și cuprinde potențialul unor interacțiuni profund semnificative pentru participanți. Acest experiment provocativ se dezvoltă pe parcursul unui proces complex ce cuprinde următoarele etape (Zinker) :

Baza :înțelegerea metaforei clientului, din aceasta terapeutul ajungând la modelul clientului despre lume și la decantarea bazei pe care se va face experimentul;

Consensul: stabilirea acordului clientului cu terapeutul;

Gradarea : adecvarea nivelului de solicitare al experimentului la capacitatea actuală a clientului de funcționare;

Conștientizarea: vizează senzațiile clientului, conștientizarea lor ăi observațiile terapeutului;

Localizarea energiei;

Focalizarea energiei;

Pregătirea prin dezvoltarea autosuportului;

Dezvoltarea temei;

Alegerea experimentului;

Experimentul propriu zis;

Insight și completare, care se pot realiza uneori după o perioadă de incubare.

Experimentul provocativ are ca scop focalizarea conștientizării (pe individ, pe grup, pe terapeut; pe ce simte, gândește și experimentează grupul), aceasta realizându-se cu ajutorul unui arsenal de tehnici de focalizare bogat, flexibil și permanent îmbogățit de către terapeuții practicieni.

Din acest arsenal, I. Mitrofan amintește:

Interogațiile-ghid: simple, de tip ,, ce?” și nu ,, de ce ? ‘’ ultimele abătând atenția de la realitate și stimulând atitudini justificative, defensive.

Exercițiile, ca situații propuse clientului spre experimentare:

De conștientizare corporală (la nivelul tensiunilor musculare, ritmului respirator și cardiac, mimicii etc);

De conștientizare afectivă și relațională prin tehnici ca:

tehnica scaunului gol, ce are ca rol reintegrarea polarităților prin dialog;

tehnica reprezentării spațiului personal ce permite conștientizarea relațiilor cu mediul, restructurarea imaginii de sine etc;

tehnici metaforice explorativ-provocative (tehnica ,, zidul” și tehnica ,, cubul”, ce permit autoexplorarea și găsirea de soluții în depășirea limitelor proprii, restructurarea mentală și acțională etc);

tehnica ,, menține-te”, ,, rămâi în starea respectivă” ce permite aprofundarea unui contact superficial cu sine;

tehnica scenarizării sau ,, punerea în scenă, bazată pe acțiune și verbalizare, cu scop clarificator și nu catarhic;

tehnica exagerării sau amplificării unei emoții, mișcări, idei.

De conștientizare cu suport imaginativ și de restructurare cognitivă printr- serie de tehnici, cum ar fi :

tehnica fanteziei ghidate ce duce la o restructurare emoțională pozitivă ce constă într-o autoacceptare mai bună ;

tehnici de diminuare și integrare a polarităților;

tehnica metapozițiilor, derivată din tehnica scaunului gol;

tehnica tehnica autodezvăluirii terapeutului.

I.4 Particularități ale terapiei de grup la copii

Grupul gestalt-creativ la preșcolari facilitează procesele de autodezvăluire și autodepășire, satisfăcând trebuințe dominante ale acestuia, cum ar fi nevoia de interacțiune, de relaționare interpersonală cu covârstnicii, nevoia de comunicare, nevoia de integrare și acceptare necondiționată în grupul de covârstnici. Pentru realizarea dezideratelor de autodescoperire și autodepășire apare ca o condiție sine qua non crearea unui climat securizant, de acceptanță, căldură și încredere, în care copilul se poate manifesta, exprima liber. Astfel devine necesara obținerea unui grad înalt de coeziune a grupului, extrem de importantă pentru ca participanții grupului să trăiască experiențe comune de transfigurare, sa se realizeze procesul de manifestare afectivă, cognitivă și comportamentală la nivel grupal.

Pentru provocarea insight-urilor și restructurărilor la nivelul personalității ce favorizează dezvoltarea și optimizarea personală se folosește unn ântreg arsenal de tehnici. Aceste tehnici permit copiilor să experimenteze ,, aici și acum” problemele lor, să experimenteze noi modalități de raportare la acestea și să descopere o nouă perspectivă asupra acestora. În astfel de situații copiii își deblochează spontan propriile resurse, devin conștienți de ele și le folosesc în procesul de construire a propriei personaltăți.

Datorită tehnicilor expresive, terapia devine pentru copil extrem de atrăgătoare, ea fiind de fapt un joc continuu, astfel că se obține implicarea activă a copiilor, fiind cunoscută motivația puternică pentru joc a copiilor la această vârstă. Acest joc se desfășoară împreună cu ceilalți copii, fiind stimulate relaționarea, comunicarea, asertivitatea în grup. Acceptarea și aprecierea oferite de ceilalți membrii ai grupului și capacitatea de a oferi ajutor celorlalți duce la creșterea stimei de sine, la formarea unei imagini pozitive, la creșterea încrederii în sine. Totodată experimentând noi atitudini, comportamente și conduite, copilul se autocreează, se autodepășește.

În lucrul cu copii se pot folosi ca instrumente de provocare jocul, fantezia ghidată, metafora, și o serie de tehnici expresive, cum ar fi dramaterapia, mișcarea, dansul, desenul, colajul, modelajul, dar acestea nu trebuie aplicate rigid, ca niște prescripții, ci extrem de flexibil, fiind subordonate necesităților, particularităților copilului. Copilul este considerat o persoană unică și irepetabilă, în terapia lui tehnicile fiind doar catalizatori ai procesului.

Tehnicile expresive elimină blocajele ce apar în comunicarea verbală a copilului, copilul exprimându-și direct sau simbolic sentimentele, trăirile și credințele. Prin aceste tehnici este încurajată proiecția, modalitatea prin care copilul ne comunică despre el. Totodată aceste tehnici expresive facilitează și stimulează creativitatea copilului, creativitatea fiind ,,limbajul primar pentru realizarea insightului și vindecării”(I. Mitrofan, 2001).

I.5 Metode și tehnici experiențiale în abordarea copilului mic

Desenul

Desenul, ca metodă terapeutică, ajută copilul să devină conștient de sine și de existența sa în lume, actul desenării în sine fiind exprimarea sinelui ce ajută la stabilirea identității persoanei și calea de exprimarea a sentimentelor. Desenul este și un instrument psihodiagnostic ce ne oferă informații relevante despre personalitatea în formare a copilului, despre problemele sale emoționale, despre relațiile sale cu familia, despre integrarea socială etc.

Desenele pot fi utilizate în moduri variate cu scopuri multiple și la diferite nivele.

Se recomandă, înaintea oricărei interpretări, obținerea de la copii a cât mai multor informații, autointerpretări și exprimări ale sentimentelor legate de propriile desene.

2. Fantezia

Fantezia este o exprimare a lumii interioare a copilului, un proces natural înnăscut prin care copilul dă sens lumii exterioare. Ea presupune folosirea întregului potențial imagistic, tehnicile sale putând fi folositoare în sine sau împreună cu desenul și mișcarea fizică.

O caracteristică specifică a acestei tehnici este faptul că în urma aplicării ei pot avea loc schimbări semnificative fără producerea vreunui insight.

Modelajul

Pentru modelaj pot fi folosite materiale ca: lutul, plastelina, aluatul, activitatea de modelare permițându-i terapeutului să-i observe foarte bine pe copii.

Lutul oferă experiențele tactile și kinestezice, înlăturând blocajele copilului, fiind folosit ca modalitate de exprimare.

Copiii agresivi își exprimă agresivitatea prin modelaj, intră în contact cu propria agresivitate, învățând noi modalități de exprimare a acesteia și reușind s-o controleze mai bine.

Modelajul ca sarcină de grup oferă posibilitatea copiilor de a interacționa la un alt nivel, împărtășindu-și gânduri, idei, sentimente și experiențe (Oaklander,V,1988).

Colajul

Colajul se realizează prin atașarea mai multor materiale, hârtie, material textil, burete, piele, plastic, frunze, coji, semințe de orice fel etc. El facilitează eliberarea imaginației și exprimarea senzorială și emoțională.

Crearea de povești

Crearea de povești este o tehnică importantă în psihoterapia copilului, utilizarea poveștilor în procesul terapeuti presupunând:

Realizarea povestirilor de către terapeut și povestirea lor copiilor

Realizarea povestirilor de către copii

Folosirea unor obiecte pentru stimularea povestirilor, cum ar fi: imagini, teste proiective, jucării, nisip, desen, fantezii

Utilizarea de casetofoane, aparate video, microfoane de jucărie sau televizoare imaginare pentru stimularea povestirilor

Poveștile copilului sunt mai ușor de analizat decât visurile, asociațiile libere și alte producții ale adultului, terapeutul având posibilitatea facilitării insighturilor asupra conflictelor, frustrărilor sau mecanismelor de apărare ale copilului (I.Mitrofan,2001).

Metafora terapeutică

Metafora terapeutică are ca scopuri modificarea, reinterpretarea și remanierea și o dublă funcție:

Evocarea familiarității imagistice a metaforei literare

Evocarea familiarității raționale bazate pe o înțelegere a experienței personale

Metafora terapeutică poate fi utilizată sub următoarele forme:

Poveștile metaforice, care trebuie să povestească despre viața obișnuită a copilului și să folosească un limbaj familiar copiilor, cu scopul realizării conectării dintre problema metaforică și problema copilului. Această identificare rămâne insuficient conștientizată, relevând finețea metaforei terapeutice

Metafora artistică integrează sistemele senzoriale și evocă schimbarea inconștientă, utilizând strategii de desenare și jocuri din carton create de către copil.

Marionetele

Copilul se exprimă mai ușor prin intermediul marionetelor, deoarece exprimarea cu ajutorul marionetelor îi conferă o anumită siguranță.

Cu ajutorul marionetelor copilul relevă aspecte din intimitatea sa pe care i-ar fi greu să le exprime direct.

Marionetele pot fi utilizate în exerciții conduse de terapeut, spontan în timpul terapiei sau în teatrul de marionete.

Dramaterapia

În dramaterapie, spontaneitatea jocului dramatic și intervențiile terapeutului facilitează exprimarea, înțelegerea și lcrul copilului asupra problemelor sale, și astfel producerea insighturilor și a schimbării.

În dramaterapia de tip gesteltist sunt folosite exercițiile de conștientizare senzorială, pantonime și improvizațiile dramatice în care intervine și limbajul verbal.

Tehnici de mișcare și dans

Terapia prin dans și mișcare pornește de la că corpul unei persoane este reprezentarea sinelui, iar sentimentele pe care le are persoana respectivă față de propriul corp și modul în care își utilizează corpul în repaus și în mișcare sunt expresia lumii sale interioare.

Prin tehnicile de mișcare și dans copilul este ajutat să-și recâștige propriul corp, să și-l cunoască, să se simtă confortabil în el și să învețe din nou să-l folosească. Printre scopurile lor, enumerăm: deblocarea emoțională, eliberarea de energie și tensiune, creșterea conștientizării corporale, dezvoltarea sensibilității către sine și către alții, dezvoltarea spontaneității.

10.Ludoterapia

Jocul, principala activitate a copilului, este totodată și principala modalitate de lucru în terapia copilului.

Jocul are un rol important în următoarele arii de dezvoltare ale copilului:

Dezvoltarea motorie, în joc copiii învățând să se bucure de activitate și de mișcare și să-și îmbunătățească coordonarea motorie

Dezvoltarea cognitivă, prin joc copiii învățând despre lumea lor, dezvoltându-și totodată structurile mentale preoperaționale și operaționale concrete, limbajul și regulile înțelegerii

Dezvoltarea socială și emoțională, deoarece prin joc copiii își asumă și interpretează diferite roluri, își dezvoltă capacitățile empatice, învațămconceptele morale indispensabile pentru procesul de socializare

Utilizarea jocului în terapia copilului este indispensabilă, jocul fiind considerat chiar ,, forma copilului de auto-terapie, prin care lucrează adesea asupra confuziilor, anxietăților și conflictelor sale” (I.Mitrofan, 2001pg.136).

Agresivitatea. Premise teoretice

Agresivitatea se definește ca ,,stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de condiții ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii sau umilirii unei ființe sau lucruri investite cu semnificații, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare” ( Ctin Păunescu,1994)

Ea se poate manifesta printr-o serie de forme, între care Ctin Păunescu amintește:

excitabilitatea, ca stare a sistemului nervos central caracterizată printr-o maximă sensibilitate față de factori externi sau interni, apărând în comportament ca: gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, vioiciune crescută cu o stare accentuată excitativă, ideație accelerată, mnemoexcitație, efervescență a limbajului, a imaginației, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine.

impulsivitatea, ca descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament, manifestându-se necontrolat, imprevizibil, irațional

propulsivitatea, ca un comportament agresiv, ce apare forțat, automat, involuntar, fiind declanșat de un resort intern și presupunând eclipsă totală sau parțială de conștiință, fiind o regresie spre comportamentul arhaic, se manifestă kinetic prin monotipiile ritmice (balansarea capului sau a unui membru), mișcări parazite, accese de automatisme ambulatorii, iar pe planul activității verbale prin:ecolalie, polilalie, copralalie, ticuri verbale, impulsuri organizate sub formă de strigăte, discursuri, calambururi, jocuri verbale

violența, ce apare ca o conduită agresivă acută, caracterizată prin folosirea forței, având o gamă largă de manifestări

comportamentele aberante, ca atitudini și acte, fapte constante și repetitive, cu conținut antisocial, cu manifestări de agresivitate și violență, explozive sau premeditate, față de propria persoană sau față de ceilalți

Deoarece agresivitatea constituie o problemă de maximă importanță pentru societate, au fost elaborate mai multe modele explicative de-a lungul timpului, dintre care amintim:

Modelul biologic elaborat de K. Lorenz și N. Tibergen, conform căruia agresivitatea apare ca instinct al luptei, dezvoltat filogenetic și exprimat în comportamente agresive, care însă sunt modelate de factorii de relație și mediu. Referindu-se la agresivitate, K. Lorenz spunea: ,, Cred – și ar fi treaba psihologilor ăi psihanaliătilor să verifice acest lucru – că omul civilizat de azi suferă de o defulare insuficientă a instinctelor agresive. Este mai mult ca probabil ca efectele nocive ale instinctelor de agresivitate ale omului, întru explicarea cărora Sigmund Freud a presupus un instinct de moarte aparte, să aibă la bază pur și simplu faptul că selecția intraspecifică a cultivat în omul preistoric un instinct de agresivitate pentru care nu gasim în societățile actuale suficiente supape” (K. Lorenz).

Modelul neurobiologic al lui Bernard, conform căruia agresivitatea are la bază un mecanism neural

Modelul psihanalitic elaborat de S. Freud, pentru care agresivitatea este o forță obscură izvorâtă din interior, ce tinde să distrugă omul ( instinctul morții). Dar omul, din motive de autoapărare, orientează în afară direcția distrugerii (instinctul vieții) și din acel moment agresivitatea apare inevitabil, periodic și independent de frustrație, de condițiile exterioare, cautându-și hrana, obiectul distrugerii.

Modelul bazar pe frustrare (W. Scott, J. Dollar), conform căruia, la frustrare omul reacționează prin agresivitate sau autoagresivitate.

Modelul socio-genetic al lui Bercowitz și Horney , în care agresivitatea apare ca rezultat al învățării ontogenetice, care, prin repetiție, întărește răspunsurile agresive prin care a obținut succese anterior și care-l determină să anticipe aceleași rezultate prin noi acțiuni agresive.

Agresivitatea, ca ,, dispoziție, tensiune ce pune organismul în mișcare până când motivația acelui comportament va fi redusă sau satisfăcută” (Lagache, cit. de V. Dragomirescu), este indispensabilă pentru construirea personalității.

Agresivitatea infantilă și cauzele ei

,, Agresivitatea infantilă se dezvoltă în raport cu contraacțiunea pedagogică și simțul pedagogic” (Rauschburg Jeno, 1979). Inițial, copilul mic nu-și poate menține supărarea , el fiind distras de noi stimuli. Pe parcursul trecerii timpului, supărarea nerezolvată, rămasa în suspensie devine tot mai durabilă, stimulii meniți să-i distraga atenția dovedindu-se din ce în ce mai ineficienți.

Agresivitatea se poate manifesta comportamental prin agresiune (tulburare de comportament neepisodică) care reprezintă ,, tendința spre comportamente încărcate de reacții brutale, distructive și de atacare” ( I. Mitrofan, 2001). Se disting două tipuri de agresiune:

agresiunea izvorâtă dintr-un sentiment de ură, fiind asociata sentimentului de ură, caz în care se ia în considerare starea de conflictualitate ce se află în spatele sentimentului de ură și generează tensiunea: În acest caz se recomandă rezolvarea conflictului ce duce la reducerea tensiunii și astfel se reduce și agresivitatea:

agresivitatea ca tendință pulsională a individului având o structură dizarmonică, fiind înclinat spre rău, animat de dorința de a face rău și bucurânduse atunci când îl face.

În general, agresivitatea infantilă își are originea în familie, în relațiile familiale, copii fiind ,, niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație atât la adolescență cât mai ales la vârsta matura, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive”. ( Ctin Păunescu, ). Astfel, printre cauzele agresivității infantile, după Ctin. Păunescu, s-ar măsura:

Sindromul polifactorial al copilului maltratat, în cazurile de maltratare a copiilor, agresorul cel mai de întâlnit fiind mama. Părinții agresori pot fi recunoscuți cu ușurință după două elemente esențiale:

Părinții agresori au pretenții exagerate, exigențe foarte mari fața de copii:

Părinții agresori desconsideră nevoile specifice copilului, capacitățile și posibilitățile sale limitate.

Astfel, părinții se dovedesc incapabili de a percepe obiectiv realitatea, având tendința inconștientă de a domina copilul sau de a-l distruge. Se consideră uneori o inversare a rolurilor, părinții dovedindu-și statutul afectiv de copii și cerând dragoste necondiționată de la proprii copii. Astfel de părinți sunt extrem de reactivi la necesitățile afective ( și nu numai) ale copiilor și au tendința de a-i înlătura prin brutalizări.

O altă categorie de părinți agresori sunt cei ce au copii ,, nedoriți”, pe care-i percep ca dușmani ai libertății și fericirii lor, manifestându-și frustrarea prin violență.

Dar, indiferent de cauza ce stă la baza agresivității lor, părinții agresori dispun de o serie de trăsături specifice:

●) au o gândire aberantă în legătură cu capacitatea de înțelegere a copillui;

●) toate atitudinile copilului sunt percepute ca o revoltă împotriva lor;

●) nu au reprezentarea îndatoririlor lor față de copii, nu le recunosc ca aparținându-le și ca atare nu le satisfac;

●) au o atitudine educativă rigidă, riguroasă și punitivă;

●) își proiectează propriile conflicte și sunt incapabili să-și încorporeze propria agresivitate;

●) nu au sentimentul propriei vinovății, comportamentul lor agresiv fiind un drept moral consființit.

Compotamentele agresive ale părinților sunt modalități de descărcare a agresivității aduc copii în pragul maxim al reyistenței, aceștia adoptând comportamente agresive față de ceilalți, care nu se pot apăra (frați mai mici, colegi, bunici, animale etc.).

Chiar dacă copilul nu este victimă directă a manifestărilor agresive din familie, acestea tot declanșează comportamente agresive la copil, pe două căi:

Tensiunea trăită în timpul manifestărilor agresive ale părinților produce un psihotraumatism neuroafectiv ce acționează asupra sistemului nervos fragil al copilului, având efecte dăunătoare;

Structurile și modalitățile specifice comportamentului agresiv al părinților se imprimă direct la copii care îl vor utiliza mai târziu în împrejurări similare.

Agresarea verbală sau fizică a copilului duce la apariția sentimentului de devalorizare a eului copilului și a sentimentului de inferioritate, pe care copilul tinde să le compenseze prin acte de violență

Abandonul, ca act de agresivitate prin demisie a părinților, predispune copiii abandonați spre comportamente agresive, aceștia prezentând mari carențe în îngrijirile materne și carențe incomensurabile pe plan afectiv.

Abandonul poate fi:

Total;

Semi-abandon, în care copilul e despărțit de unul din părinți prin divorț;

Criptic, mama este prezentă fizic, dar nu se implică în îngrijirea cotidiană a copilului, nu comunică afectiv cu el, este brutală sau indiferentă.

Divorțul resimțit de copil ca o puternică și inexplicabilă agresiune, copilul fiind martor, încă înainte de divorțul juridic, odată cu începerea divorțului emoțional, tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonului episodic, exceselor de sentimentalism sau de răzbunare. Reacțiile copilului la divorț sunt diferite în funcție devârstă, cea mai vulnerabilă fiind cea cuprinsă între 3-7 ani.

La începutul conștientizării divorțului, copilul are fie o atitudine agresiva și ostilă față de un părinte, față de ambii sau față de oameni în general, fie o inhibiție afectivă profundă sau trăirea unui puternic sentiment de culpabilitate. Dar reacțiile pe termen lung sunt mult mai nocive asupra formării personalității și asupra echilibrului neuropsihic al copilului, mergând adesea până la tulburări de comportament.

d) Adulterul și concubinajul, ca ,, atitudini agresivă față de legile morale familial-sociale “, ,, comportamente sexuale deviante’’ și ,, agresiuni moral-afective asupra copiilor” ( Ctin Păunescu, ), își pun adânc amprenta asupra copilului, a dezvoltării lui, predispunându-l spre comportament agresiv.

e) Maternitatea disfuncțională, în cadrul căreia categoriile cel mai bine definite ar fi:

Maternitatea ca o consecință a unui debut sexual întâmplător și timpuriu, care se continuă cel mai frecvent cu abandonul total în leagăn sau parțial într-o familie. În cazul în care copilul rămâne alături de mamă, acesta adoptă o poziție de acuză conștientă, dar manifestă, transferându-i copilului întreaga vină a insuccesului său existențial. Copilul nu poate identifica persoana maternă cu toate atributele ei și astfel ajunge la imaturitate afectivă și frustrație de dezvoltare a personalității de maximă severitate, fiind dezorientat moral și decizional.

Maternitatea ca rezultat al unei agresiuni ( viol ), mama percepe copilul ca pe un stigmat, manifestând fața de el repulsie, respingere și oprimare. Mama manifestă tendința de abandonare sau înlăturare a copilului, iar în acesta, datorită conflictului dintre dorința de identificare și atitudinea de respingere a mamei, are loc devalorizarea morală a modelului matern, care creează premisele psihomorale ale agresiunii.

Maternitatea nedorită, care poate avea o serie de cauze:

● experiența nereușită a altor persoane sau a propriei mame

● hiperresponsabilitatea ce crează sentimentul incapacității de a crește și educa un copil

● o stare de anxietate funciară ( structurală)

● lipsa educației în această direcție

● refuzul pierderii autonomiei

● teama de mutilare fizică prin sarcină și de consecințele ei

● lipsa de dragoste pentru partener

● teama de abandon din partea soțului

Dar, indiferent de cauză, copilul e perceput de mamă ca o povară, mama având reacții afectiv-comportamentale directe sau criptice față de copil cu consecințe negative asupra dezvoltării copilului.

iv. maternitatea în cazul mamei solitare, cu efecte mai grave asupra băieților. Aceștia, neavând ocazia identificării cu modelul patern, îl va căuta în altă parte, putând ajunge la false modele paterne datorită imaturității afective (ca efect al suprasolicitării afectogene al mamei).

f) paternitatea disfuncțională, ca un cvasiabandon afectiv, legăturile profunde fiind amânate de către tată pentru perioada în care copilul ,,va ști”.

Acest cvasiabandon afectiv se poate manifesta prin:

Nonintervenție, dezinteres, când tatăl e prezent fizic, dar nu se implică în educația copilului, fiind resimțit de copil un puternic sentiment de respingere afectivă, frustrare. Copilului îi lipsește modelul patern ca model social-uman ce prezintă cea mai puternică încărcătură morală.

Intervenție intermitentă, autoritară, care apare în general în momentele de criză de autoritate a tatălui, care se află într-o stare paroxistică, nu se mai poate controla ( în momente de enervare supraliminară, după consumul de alcool, după conflicte intra sau extrafamiliale). Aceste comportamente ale tatălui ce traumatizează copilul se vor insera ca rutine comportamentale în personalitatea copilului, la care va face apel mai târziu, în situații similare.

Hiperautoritate cu manifestări de violență și brutalitate, care generează fie personalități conformiste, rigide, fie personalități hiperautoritare, care s-au format prin

g) personalități parentale premorbide, care ,, se proiecteaza în modelul de personalitate pe care-l structurează prin atitudini, comunicare, ectosemantică, direcționare axiologică, relații directe cu copilul “ (Ctin Păunescu, ). Totodată, odată comportamentul deviant (agresiv în cazul nostru) apărut, părinții fac, de regulă, o serie de greșeli în corectarea lui, printre care, cele mai frecvente ar fi ( după Parder, 1988, citat de I. Mitrofan, 2001):

Neîntărirea prin recompensă a comportamentului pozitiv al copilului ( este cunoscut faptul că recompensarea comportamentelor pozitive crește stima de sine, în propriile forțe, copiii reacționând mult mai bine la recompensă decât la pedeapsă sau dezinteres)

Evitarea, conștientă sau inconștientă, a confruntării pe loc cu comportamentul eronat al copilului. Ideal ar fi ca părintele să-i ceară copilului să se oprească și să-l pedepsească în caz contrar, altfel copilul va continua să se comporte în maniera respectivă. Părintele motivează în general nepedepsirea copilului prin dorința de a evita un conflict cu copilul sau prin lipsa de timp. De menționat că nu se recomandă utilizarea frecventă a pedepsei, care ar trezi o rezonanță negativă la copil.

Întărirea neintenționată a comportamentului negativ, care se poate manifesta sub două forme: inconsecvența unui părinte în legătură cu propriile sale decizii și inconsecvența dintre cei doi părinți, când părinții nu se sprijină unul pe celălalt în privința strategiilor de disciplinare, contrazicându-se frecvent pe această temă. În acest caz, relațiile familiale se vor structura în triunghiuri ca cel din fig. 1, triunghi prezentat de Parker ca triunghiul relațiilor într-o familie cu structură disfuncțională.

desen

În acest triunghi familial copilul deține cea mai mare putere, manipulându-și mai ușor părinții.

Cea mai bună metodă de corectare a comportamentului deviant al copilului este utilizarea întăririi pozitive, care poate fi de natură socială ( o îmbrățișare, o laudă etc) sau de natură fizică ( un dar, un privilegiu etc), întărire ce trebuie însoțită de o comunicare asertivă. Din acest punct de vedere, Parker indică trei modalități de comunicare a părinților cu copii lor ( Parker, 1991, cit. de I. Mitrofan, 2001):

Comunicare pasivă, tip de comunicare în care părinții pun nevoile și dorințele copiilor deasupra propriilor nevoi și dorințe, ei fiind manipulați cu ușurință de către copii. Părinții adoptă o comunicare pasivă cu copii dacă recunosc mare parte din următoarele afirmații (Parker,1988)

Consider că nevoile și dorințele fiului meu sunt mai importante decât propriile nevoi și dorințe

Fac tot ce pot pentru aplanarea conflictelor familiale, liniștea căminului meu fiind cea mai importantă

Dacă aș fi autoritar cu copilul meu, acesta m-ar iubi mai puțin

Mi se întâmplă să-i ascund partenerului meu unele greșeli ale copilului

Adesea realizez că, deși copilul meu s-a comportat greșit, el a avut motive întemeiate pentru a o face

În general nu-i spun foarte clar copilului meu la ce mă aștept de la el

Când copilul meu nu mă ascultă, mă supăr sau încep să plâng

După o discuție contradictorie cu copilul meu, mi se întâmplă să nu vorbesc cu el mai mult timp.

II. comunicare agresiva, întâlnită în general la părinții care pun dorințele și nevoile lor înaintea nevoilor copilului. Acești părinți își domină copiii prin putere, dorind sa fie tot timpul victorioși. Acest tip de comunicare duce la scăderea stimei de sine a copilului.

Părinții ce comunică agresiv cu copii lor, se regăsesc în majoritatea afirmațiilor următoare (Parker, 1988);

Am tendința să țip atunci când copilul meu are un comportament neadecvat

Am obiceiul de respinge cererile copilului meu înainte de a le auzi în întregime

Am tendința să-mi jignesc copilul când acesta adoptă un comportament neadecvat

Consider că nevoile și dorințele mele sunt mai importante decât cele ale copilului meu

Consider bătaia ca cea mai bună metodă de a-mi face copilul mai ascultător

III. comunicare asertivă, atunci când părinții își exprimă ideile și cerințele față de copil în mod rezonabil, dar clar și direct încurajându-și copilul să gândească independent și să se comporte adecvat.

Dacă un părinte se recunoaște în cea mai mare parte din afirmațiile următoare, atunci cu siguranță stilul său comunicațional este asertiv ( după Parker, 1988, cit. de I. Mitrofan, 2001):

întotdeauna spun ceea ce gândesc în discuțiile cu fiul meu

înainte de a-i spune copilului meu să facă ceva îl privesc în ochi

întotdeauna îmi ascult copilul cu atenție în timp ce vorbește

nu cedez niciodată încercărilor, insistențelor copilului meu de a modifica reguli stabilite de comun acord.

Preșcolaritatea

Preșcolaritatea (3-6 ani),vârsta de aur a copilăriei este perioada în care copilul înregistrează creșteri semnificative sub raportul capacităților fizice și psihice, care duc la o noua echilibrare cu ambianța, această echilibrare având ca principiu conducător ,, principiul realității” al lui Freud.

Principalele contribuții ale acestui stadiu la dezvoltarea psihica generală a ființei umane (T. Crețu, 1994) sunt:

Exuberanța motorie și senzorială care facilitează considerabil adaptările;

Creșterea autonomiei ]n plan practic, prin formarea a numeroase deprinderi de autoservire și de mânuire a obiectelor

Dezvoltarea proceselor psihice complexe care schimbă caracteristicile comportamentului copilului, lărgind posibilitățile de anticipare și organiyare a acestuia:

Mare curiozitate și sete de cunoaștere care stimulează activitățile exploratorii și îmbogățește experiența personală:

Constituirea unei conștiințe morale primare care sporește capacitatea copilului de adaptare la mediul social:

Constituirea bazelor personalității și accentuarea aspectelor individualizatoare.

Preșcolaritatea este, pe plan afectiv, plină de plăceri și satisfacții, după criza afectivă de la 2½-3 ani, dar schimbările pe plan afectiv din preșcolaritate nu trebuie neglijate, prezentând de multe ori dificultăți și fiind foarte importante pentru dezvoltarea ulterioară.

Afectivitatea preșcolarului prezintă o serie de caracteristici, cele mai importante fiind (T. Crețu, 1994):

Bogăția și diversificarea emoțiilor, având ca factori extinderea relațiilor copilului, acesta având relații extrafamiliale cu alți adulți (educatoare, cunoscuți ai părinților, vecini etc) și cu covârstnicii (mai ales în grădiniță) și totodată gama variată de activități din grădiniță;

Pozitivarea progresivă și mai amplă a vieții afective, copilul fiind mai tolerant, mai stapân pe reacțiile sale, o perioadă domonată de seninătate, care favorizează dezvoltarea psihică;

Caracterul situativ al emoțiilor, care sunt generate de împrejurări concrete, derulate ,, aici și acum”;

Creșterea complexității afective, datorită îmbogățirii raporturilor cu ambianța și interacțiunilor cu toate celelalte procese și funcții psihice. Astfel trăirile afective sunt influențate de o anumită memorie afectivă prin care se depășește prezentul și se anticipă, într-o formă mai mult sau mai puțin explicită, urmările faptelor trăite. Înspre 6 ani apare criza de prestigiu datorată mustrării în public și ,,sindromul bomboanei amare” cauzat de contradicția dintre dorința obținerii recompensei și acordarea ei pe nemeritate, care-l impulsionează să facă tot ceea ce trebuie ca să simtă că o merită;

Impresionabilitatea afectivă, copilul vibrând imediat și intens la solicitări și evenimente. Spre sfârșitul stadiului copilul își controlează mai bine propria reacție și amplifică acțiunile consolatoare;

Învățarea afectivă, care se produce prin observarea conduitelor celorlalți, prin imitare, dar și prin asimilarea unor cerințe și norme. Prin aceasta învățare conduita emoțional-expresivă se îmbogățește și nuanțează, copilul descoperind totodată efectele acesteia asupra celorlalți și recurgând la ea în vederea satisfacerii dorințelor’

Structura unor mecanisme de reglare a conduitelor emoționale, preșcolarul mare putându-și controla, în anumite limite, plânsul, intensificândiâu-și mângâierile și drăgălășeniile pentru a obține ceva și totodată evitând mângâierile mamei în prezența altora;

Cristalizarea sentimentelor, aceasta fiind cea mai importantă achiziție în plan afectiv a preșcolarilor. Aceasta apare datorită relațiilor de durată, în special a celor familiale, și datorită generalizării emoțiilor trăite la întâlnirea cu obiectul lor.

Afectivitatea în acest stadiu al preșcolarității trebuie permanent raportată la procesul identificării, care se produce pe patru căi:

Identificarea prin perceperea unor similitudini de înfățișare cu modelele parentale;

Identificarea prin perceperea unor similitudini de caracteristici psihice cu modelele parentale;

Identificarea prin adoptarea de conduite, gesturi și atribute ale modelelor;

Identificarea prin însușirea de conduite, gesturi și atribute ale modelelor;

În perioada antepreșcolară identificarea are loc predominant pe ultimile două căi, în timp ce în perioada preșcolară se realizează mai ales pe primele două căi.

După 5 ani se constată tendința de extindere a identificării datorată contactelor sociale și culturale care vehiculeaza modele umane și valori cultural-morale.

Identificarea este deosebit de importantă pentru dezvoltarea copilului, ea ducând la dezvoltarea conduitelor considerate conforme sexului cu care copilul s-a identificat și totodată la formarea conștiinței. Acest proces poate parcurge momente de criză, cum ar fi complexul oedipian, un alt complex important în preșcolaritate fiind cel al lui Cain, astfel că nici preșcolaritatea nu este așa de liniștită și senină pe plan afectiv precum pare.

Jocul, ca activitate principală a preșcolarilor, atinge în acest stadiu un nivel superior de dezvoltare și apare ca o condiție de extremă importanță pentru evoluția ulterioară a copilului. În perioada preșcolarității, spre 5 ani, copilul începe să facă distincția între joc și celelalte forme de activitate, jocul rămânând principala activitate a copilului, el stimulând și întreținând cele mai importante modificari ale psihicului copilului.

Principalele caracteristici ale jocului în preșcolaritate, ca momente în evoluția jocului, sunt:

Conturarea scopului jocului. Copiii de 5-6 ani își fixează tot mai clar scopuri înainte de a începe jocul, aceasta ducând la elaborarea prealabilă a unui plan de joc, fapt ce stimulează creativitatea’

Apariția jocului cu subiect. Copilul, în jocul de creație, elaborează subiectul pe baza impresiilor și reprezentărilor din mediul ambiant, sintetizând într-o anumită succesiune și ordine acțiunile principale;

Transformări calitative și cantitative ale rolului în joc. În preșcolaritate numărul de roluri crește, se diversifică, rolurile pasive secundare se îmbogățesc, rolurile mai puțin interesante se transformă în roluri atrăgătoare, extrem de importantă fiind și modalitatea de alegere a rolurilor. Astfel, rolurile sunt alese în baza unei convenții între copii, conform căreia unii primesc într-un joc rolurile preferate, iar ceilalți în alt joc, având loc și schimburi de roluri în cadrul jocului;

Apariția regulilor interne sau externe, cunoaștera și înțelegerea sensului lor și respectarea lor de către copii. Regulile jocului, ca ,, reglementări de natură internă sau externă prin care acțiunile copiilor sunt organizate și corelate unele cu altele” (U. Șchiopu,1970), sunt adesea stabilite și de copii, începând de la 5 ani, dar intervenția adultului în stabilirea acestora rămâne o necesitate. Astfel, de exemplu, regulile de utilizare a jucăriilor trebuie stabilite de adult, preșcolarii fiind animați de dorința de a folosi cu exclusivitate jucăria;

Preferințele și exigențele copiilor pentru jucării față de corespondența cu realitatea sunt mai bine conturate. Preșcolarii mari își aleg jucăriile în funcție de utilitatea lor, jucăria fiind subordonată scopului, subiectului și rolului ales. Copiii își confecționează adesea jucăriile necesare unui anumit joc, antrenându-și creativitatea.

Diversificarea, varietatea jocurilor. În preșcolaritate se trece de la jocul de manipulare sau mânuire caracteristic vârstelor micii copilării la jocul de creație sub forma jocului cu subiect și roluri și a celui de construcție, jocul de creație fiind predominant în această perioadă.

Jocul preșcolarilor creează acestora ocazia unei experiențe colective pozitive, fiind principala modalitate de socializare a copiilor.

Capitol 2

Cadrul metodologic

2.1 Obiective

Obiectiv general: Acest demers își propune investigarea valențelor ameliorative ale metodelor experiențiale de grup în sensul dezvoltării și optimizării comportamentale a preșcolarilor mari cu tendințe agresive.

Obiective practice

Reducerea agresivității

Ameliorarea echilibrului emoțional

Creșterea asertivității și expresivității personale

Activarea resurselor creative

2.2 Ipoteze

Ipoteze generale: Ne așteptăm să constatăm o ameliorare, în sensul reducerii agresivității membrilor grupului ca efect al practicării exercițiilor experiențiale de grup.

Ipoteze de lucru

Presupunem că vom evidenția existența unei diferențe semnificative, evidențiată de fișa de evaluare completată de părinți între frecvența comportamentelor înregistrate la începutul programului și frecvența comportamentelor înregistrate la sfârșitul programului, în sensul reducerii acestei frecvențe

Presupunem că vom constata existența unei diferențe semnificative, evidențiată de fișa de evaluare completată de educatoare între frecvența comportamentelor înregistrate la începutul programului și frecvența comportamentelor înregistrate la sfârșitul programului, în sensul reducerii acestei frecvențe

Presupunem că vom constata existența unei diferențe semnificative, evidențiată de grila de observare a comportamentelor agresive ale copiilor între frecvența comportamentelor înregistrate la începutul programului și frecvența comportamentelor înregistrate la sfârșitul programului, în sensul reducerii acestei frecvențe

Presupunem că vom constata, cu ajutorul testului proiectiv Rorschach, o scădere a agresivității subiecților și o creștere a nivelului competențelor sociale

Presupunem că vom constata, cu ajutorul testului persoanei umane o scădere a agresivității și creșterea echilibrului emoțional al subiecților

2.3 Metode utilizate

2.3.1 Metode ameliorative

Am urmărit obținerea efectelor de dezvoltare și optimizare comportamentală, în sensul reducerii agresivității participanților prin practicarea unor exerciții experiențiale de grup, pe parcursul a zece ședințe, desfășurate pe parcursul a cinci săptămâni (câte două ședințe pe săptămână)

Redăm în continuare conținutul exercițiilor experiențiale de grup, în ordinea în care acestea au fost practicate, precizând și principalele obiective vizate de fiecare din acestea, precum și efectele obținute în urma aplicării fiecărui exercițiu.

Ședința nr. 1

Exercițiul numelui

Descrierea exercițiului – copii stau în picioare, formând un cerc. Terapeutul, în mijlocul cercului cu o minge în mână, își spune numele, apoi închide ochii, se învârte și aruncă mingea. Cel care o prinde trece în mijlocul cercului, își spune numele și repetă jocul terapeutului, și așa va face fiecare copil până când toți membrii grupului se vor fi prezentat.

Scopuri urmărite :

realizarea unui prim contact între membrii grupului;

eliminarea inhibițiilor, descărcarea tensiunilor datorate acestui prim contact;

crearea unui climat pozitiv.

Tehnica utilizată – jocul.

Efectele obținute – în urma aplicării acestui exercițiu a avut loc contactul inițial între membrii grupului, jocul reușind să detensioneze copii și să le stârnească curiozitatea pentru ce va urma.

Exercițiul de armonizare prin dans

Descrierea exercițiului :

prima parte – copii formează diade, fiind așezați față în față, și dansează. Unul dintre ei inițiază mișcările, iar celălalt le imită “în oglindă”. După un timp inversează rolurile.

a doua parte – copii se unesc într-un cerc, în care fiecare propune o mișcare, care este executată apoi de toți membrii grupului.

Scopuri :

stimularea creativității și exprimării de sine prin mijloace nonverbale;

creșterea receptivității la limbajul corporal al altuia;

explorarea și dezvoltarea capacității de armonizare cu partenerul;

crearea unui climat pozitiv, securizant;

crearea unui început de coeziune în grup.

Tehnica utilizată – dans-terapia.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – copii au intrat în contact cu propriul lor corp, s-au exprimat nonverbal și au învățat totodată să recepționeze mesajele nonverbale ale partenerului și să se armonizeze cu acesta. S-a realizat o atmosferă de acceptanță și căldură în care copii sunt veseli, se simt bine, acceptați.

În primul grup se remarcă o reticență din partea unui copil, care a intrat mai greu în joc, o relativă blocare la nivel corporal, cu mișcări reticente, reținute, ezitante.

Exercițiul de armonizare prin susținerea unui creion

Descrierea exercițiului – copii sunt așezați în diade, susținând un creion cu câte un deget presat pe un capăt al acestuia. Copii se mișcă liber, cât mai variat, având grijă să nu scape creionul. Diada care scapă creionul iese din joc, acesta continuând până când ultima pereche scapă și ea creionul. Copii trebuie să se privească în ochi și să nu vorbească. Jocul are loc pe un fond muzical.

Scopuri :

exersarea capacității de armonizare cu partenerul;

explorarea propriei atitudini în cuplu (submisivă, dominantă, asertivă);

explorarea și dezvoltarea flexibilității partenerului propriu de relaționare;

explorarea și ameliorarea anxietății la pierdere și a capacității de a renunța.

Tehnica utilizată –

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – copii au interacționat nonverbal, au fost puși în situația de a realiza ceva împreună (în diade). În acest joc au experimentat diverse poziții în cuplu : dominant – dominat (cuplul agresiv – izolat, retras), asertiv – asertiv (cuplul retras – retras). Copii au câștigat și au pierdut pe fondul aceleiași veselii de la începutul exercițiului, fără resentimente, supărări, vociferări, invidii.

În primul grup, cuplul agresiv – agresiv, în care ambii parteneri voiau să domine, a fost primul cuplu care a ieșit din joc, spre deosebire de al doilea grup, în care cuplul agresiv – agresiv a dat dovadă de o deosebită capacitate de armonizare și a ieșit învingător.

Ședința nr. 2

Exercițiul salutului

Descrierea exercițiului – copii sunt așezați în picioare în cerc. Unul dintre copii se află în mijlocul cercului, își spune numele și apoi îi salută pe rând pe ceilalți copii, rostindu-le totodată și numele. Exercițiul se încheie după ce fiecare copil a fost protagonist.

Scopuri – reamintirea numelor celor din grup și explorarea diferitelor forme de relaționare cu membrii grupului (verbale și nonverbale).

Tehnica utilizată – jocul

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – copii și-au reamintit relativ ușor numele tuturor celorlalți membrii ai grupului, apelând la noi și noi forme de relaționare, lucru care i-a amuzat. Totodată s-a cristalizat un început de coeziune al grupurilor într-un climat securizant.

Exercițiul animăluțele

Descrierea exercițiului – fiecare copil își alege un animal pe care îl imită și apoi spune povestea lui.

Scopuri :

creșterea conștientizării corporale;

deblocarea emoțională;

dezvoltarea sensibilității către sine și către alții;

stimularea spontaneității și creativității

Tehnica utilizată – terapia prin dans și mișcare.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – s-a creat o atmosferă de voioșie și de bună dispoziție, copii fiind extrem de încântați de acest mers, au sărit, au țipat ca respectivele animale, s-au amuzat unii pe seama altora. Și-au dat frâu liber imaginației în povestirile lor, fiecare povestire fiind apreciată și aplaudată de ceilalți membrii ai grupului.

Ședința nr. 3

Exercițiul de mimo-dramă

Descrierea exercițiului – inițial terapeutul exemplifică stări și situații în care apar acestea, copii sunt antrenați și ei determinând cât mai multe stări. Apoi fiecare imită o anumită stare, ceilalți fiind solicitați să o recunoască și apoi să o experimenteze.

Scopuri :

stimularea expresivității verbale și nonverbale;

exersarea capacităților empatice;

conștientizarea propriilor trăiri.

Tehnica utilizată – terapia prin mișcare

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – copii și-au orientat atenția atât asupra propriei persoane, experimentând diferite stări, cât și asupra celorlalți, conștientizând ușurința cu care pot afla informații despre ceilalți, urmărindu-le comportamentul, mimica, gestica, postura. Astfel au conștientizat importanța comunicării nonverbale. Copii și-au exersat totodată capacitățile empatice, transpunându-se substitutiv în starea celuilalt.

Exercițiul “lupul și mielul”

Descrierea exercițiului – se oferă doi voluntari, ceilalți copii formând un cerc. Unul dintre protagoniști este mielul, el stând inițial în mijlocul cercului și fiind protejat de acesta, având posibilitatea de a ieși în afara cercului pentru a-l provoca pe lup. Lupul stă în afara cercului și încearcă să-l prindă pe miel când acesta iese din cerc, dar mai ales încearcă să pătrundă în cerc pentru a ajunge la miel.

Scopuri :

explorarea sentimentelor de apartenență la grup;

explorarea frustrării datorată respingerii de către grup;

explorarea modalităților de a face față obstacolelor;

stimularea asertivității în grup;

creșterea gradului de coeziune a grupului.

Tehnica utilizată – ludoterapia

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – fiecare copil, jucând pe rând rolul lupului a făcut față frustrării datorate neapartenenței la grup, fiind pus în situația confruntării cu un obstacol.

În acest moment fiecare copil și-a activat patternul comportamental propriu de confruntare cu o situație dificilă. În funcție de eficacitatea sau ineficacitatea acestuia (evaluarea propriilor acțiuni), copii au experimentat noi atitudini, comportamente, în vederea obținerii unui comportament adaptativ mai eficace. Copilul are șansa să fie inițiatorul și făuritorul propriei schimbări, lucru extrem de important pentru dezvoltarea personală.

În primul grup, terapeutul a temperat tendințele agresive ale unui copil (acesta fiind lupul, a lovit intenționat pe unul dintre copiii ce formau cercul în scopul pătrunderii în cerc), punându-l să experimenteze poziția de agresat (prin inversiune de rol). Având această nouă perspectivă asupra relației conflictuale, copilul a conștientizat beneficiile unei inter-relaționări pozitive.

În cel de-al doilea grup, terapeutul responsabilizează unul dintre copii, dându-i sarcina de a organiza cercul, cu intenția de a-l implica în sarcină.

Exercițiul “statuie”

Descrierea exercițiului – copii se mișcă pe muzică, iar atunci când muzica se oprește “îngheață” într-o statuie și denumesc emoția, starea pe care o exprimă prin statuile lor.

Scopuri :

creșterea conștientizării corporale;

conștientizarea propriilor emoții.

Tehnica utilizată – terapia prin mișcare.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – copii sunt puși în situația de a se analiza, de a deveni conștienți de sine, de propriile emoții. Doi copii întâmpină dificultăți de verbalizare a stării, aceasta putându-se datora vârstei mici a copiilor.

Ședința nr. 4

Exercițiul casa

Descrierea exercițiului – copiilor li se oferă cuburi cu care să-și construiască fiecare o casă, apoi sunt solicitați să povestească despre casa lor, fiind susținuți de terapeut în povestirile lor.

Scopuri :

stimularea creativității;

realizarea proceselor de provocare și proiecție, cu scopul producerii insight-urilor restructurante.

Tehnica utilizată – ludoterapia și tehnica experiențial – expresivă.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – acest exercițiu a oferit copilului posibilitatea să ne prezinte percepția sa asupra propriei familii, să-și exprime trăirile sale în cadrul familiei, eventualele conflicte, frustrări sau mecanisme de apărare ale copilului. Terapeutul facilitează insighturi asupra acestora, ajutându-l pe copil să devină conștient de multitudinea de opțiuni de care dispune.

S-a creat un climat securizant, asertiv, de acceptanță necondiționată, doi copii mai retrași fiind susținuți, încurajați de ceilalți în realizarea și expunerea propriilor povestiri. S-a înregistrat o creștere semnificativă a calității relaționării, autenticității și coeziunii grupului.

Ședința nr. 5

Colajul grupului

Descrierea exercițiului – copii sunt așezați în jurul mesei, pe care se află o bucată mare de carton alb, boabe de fasole albe și colorate, boabe de porumb, semințe de floarea soarelui și aracet. Copiilor li se cere să realizeze o lucrare comună, căreia să-i dea și un titlu la sfârșit

Scopuri :

exersarea expresivității nonverbale;

manifestarea liberei inițiative;

exersarea comportamentului rezolutiv în grup;

stimularea asertivității în grup.

Tehnica utilizată – art-terapia

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – exercițiul a permis copiilor exersarea libertății de manifestare, a libertății și creativității, a expresivității nonverbale. Inițial, copii au lucrat relativ individual, datorită vârstei mici fiindu-le greu să realizeze elemente subordonate unei teme comune. Dar a existat o permanentă comunicare între membrii grupului, consultare în privința realizării colajului, precum și numeroase comportamente de întrajutorare și apreciere pozitivă a muncii celorlalți.

În primul grup fiecare copil propusese un titlu și ar fi vrut să fie ales titlul lui, dar în final au hotărât să coopereze pentru crearea acestuia. Doi dintre copiii cu tendințe agresive au refuzat inițial să renunțe la titlurile lor și s-au angajat într-o dispută conflictuală, dar membrii grupului au intervenit în susținerea lor pentru temperarea conflictului și atragerea lor în activitatea cooperantă de alegere a titlului.

În cel de-al doilea grup, doi copii inițiază un conflict pentru materiale, jocul este întrerupt și cei doi copii, sprijiniți de ceilalți membrii ai grupului, au sarcina de a găsi noi modalități de rezolvare a conflictului.

De remarcat faptul că, deși inițial copii și-au propus să creeze mai mult, după 20 de minute s-au oprit (la această vârstă capacitatea lor de menținere a atenției este relativ redusă), nerealizând toate elementele pe care și le-au propus.

Ședința nr. 6

Exercițiul “confruntarea”

Descrierea exercițiului – copii sunt așezați în picioare, față în față, formând diade. Ei stau cu brațele flexate, cu palmele ridicate la nivelul umerilor, orientate înainte. Pe rând, fiecare

Scopuri :

explorarea propriei agresivități;

explorarea patternurilor proprii de răspuns la agresivitate, precum și a unor noi patternuri de răspuns;

flexibilitatea manierei de relaționare cu mediul, experimentând alternanța acțiunii cu absența controlului, retragerea.

Tehnica utilizată – terapia prin mișcare

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – acest exercițiu le-a oferit copiilor ocazia să-și descarce agresivitatea. În primul grup, unul din cupluri (ambii copii cu tendințe agresive) a manifestat inițial reactivitate crescută, chiar s-au încăierat în timpul jocului, făcând necesară intervenția terapeutului.

Unul din copii din grupul al doilea a manifestat rezistență în interpretarea rolului de agresat.

Copiii au avut prilejul de a-și restructura patternurile comportamentale de a face față agresivității, experimentând noi și noi modalități de a se confrunta cu aceasta.

Exercițiul “cântecul furiei”

Descrierea exercițiului – copiilor li se oferă o gamă largă de “instrumente muzicale” (existente în dotarea grădiniței). Fiecare își alege un instrument și se așează șezând în cerc. Terapeutul le sugerează să închidă ochii și să-și amintească o situație în care au fost furioși. Le sugerează să devină acum furioși, tot mai furioși și să-și exprime furia cu ajutorul “instrumentelor muzicale”, fiecare creând un “cântec al furiei”. În final fiecare verbalizează situația care și-a reamintit-o.

Scopuri :

eliberarea de energie și tensiune în mod creativ;

explorarea modalităților de exprimare sonoră a trăirilor, sunetelor și ritmurilor personale;

creșterea expresivității și creativității;

facilitarea producerii insight-urilor restructurante.

Tehnica utilizată – terapia prin dans și mișcare.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – acest exercițiu a oferit copiilor prilejul de a descoperi modalități noi, creative, pozitive de descărcare a agresivității, energiilor negative și tensiunilor. Fiecare și-a creat un ritm personal, propriu, care să-l exprime cât mai bine. Copii au experimentat din nou o anumită stare, aplecându-se spre interiorul lor, pentru ca apoi să descopere noi modalități de a o exprima. Verbalizarea situației în care au experimentat starea respectivă a facilitat realizarea insight-urilor restructurante, copii descoperind noi modalități de a privi și face față acestor situații generatoare de emoții negative.

Ședința nr. 7

Exercițiul de creație

Descrierea exercițiului –fiecare copil modelează în plastilină diferite obiecte, se oprește fiecare atunci când ajunge la forma dorită și creează o povestire cu obiectul modelat. Apoi copii negociază, se consultă și realizează o povestire cu toate elementele create de ei.

Scopuri :

stimularea expresivității și creativității;

stimularea asertivității, indispensabilă într-un act colectiv creator satisfăcător pentru toți;

stimularea capacității de negociere și a creativității în plan social;

experimentarea unui act de creație colectiv și stimularea integrării sociale.

Tehnica utilizată – art-terapia și tehnica experiențial – expresivă.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – prin acest exercițiu, copiilor li s-a oferit din nou posibilitatea de a se manifesta liber, spontan și creativ, copii modelând cu entuziasm. Datorită faptului că se simțeau într-un climat securizant, în care fiecare era acceptat și apreciat așa cum este, copii nu au avut rețineri, inhibiții în realizarea și verbalizarea povestirii individuale ci, dimpotrivă, fiecare era nerăbdător să-și spună povestea lui.

În primul grup, în realizarea povestirii comune, o fetiță cu tendințe agresive s-a impus ca lider, dar ca unul democratic, nu tiranic, ea consultându-se permanent cu ceilalți membrii și acceptând și acceptând cu entuziasm sugestiile lor. Ca organizator al povestirii a devenit la un moment dat moderator al unui conflict între doi copii, ajutându-i să-l rezolve. Ceilalți membrii au acceptat-o și sprijinit-o ca lider, dezvoltând comportamente asertive.

În cel de-al doilea grup, negocierea pentru alegerea titlului a fost mai dificilă, terapeutul jucând rolul de moderator, ajutându-i pe copii să ajungă la o soluție acceptată de toți.

Toți copii s-au implicat afectiv, cognitiv și volitiv în exercițiu, acesta fiind un exercițiu de creștere și dezvoltare împreună a copiilor.

Ședința nr. 8

Exercițiul “familia”

Descrierea exercițiului – copii au la dispoziție diverse marionete. Se lucrează în diade, pe rând. Terapeutul le spune că vor trebui să fie o familie, prima diadă își alege câte o marionetă și se hotărăsc asupra rolului jucat (mamă, tată) și apoi decid numărul de copii pe care-l au, alegând și copii care să interpreteze copii lor. Apoi li se comunică să interpreteze o zi din viață acestei familii sau, dacă au alte idei, pot să prezinte familia în ce situație vor ei.

Scopuri – îmbunătățirea relației copil – părinți prin provocarea de insight-uri restructurante.

Tehnica utilizată – dramaterapia

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – copii au experimentat rolul de părinte, acest fapt oferindu-le o nouă perspectivă asupra relațiilor lor cu părinții. Unii copii și-au interpretat exact părinții, modul în care aceștia se comportă cu ei, alții au interpretat părinții ideali, pe care și i-ar fi dorit, în timp ce alții au inversat rolurile, devenind părinții părinților lor.

Acest joc a facilitat descărcările emoționale și insight-urile restructurante. Copii au experimentat noi atitudini, conduite și comportamente, au avut ocazia să-și exprime nemulțumirile față de părinți, să-și schimbe modalitatea de comunicare și relaționare cu aceștia.

Ședința nr. 9

Descrierea exercițiului – pe un scaun, în mijlocul camerei se așează o păpușă. Copiilor li se comunică faptul că aceasta este zâna cea bună și că ea le poate îndeplini trei dorințe. Copii vor trece pe rând și-i vor spune zânei dorințele lor. Terapeutul le sugerează copiilor să se gândească bine asupra dorințelor, zâna putând îndeplini doar trei dorințe.

Scopuri :

antrenarea capacităților de stabilire a priorităților și luare a deciziilor;

facilitarea provocării de insight-uri restructurante.

Tehnica utilizată – metafora terapeutică.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – majoritatea copiilor au întâmpinat dificultăți în acest exercițiu, fiindu-le greu să aleagă doar trei dorințe (spuneau o dorință, apoi reveneau asupra ei și o înlocuiau cu alta, oscilau între mai multe dorințe, ba chiar o rugau pe zână să le mai împlinească încă o dorință, “una mică”, pe lângă cele trei, dar toți au reușit, după mai multe încercări, să rămână la trei dorințe.

Ghidați de terapeut, unii copii au reușit să vizualizeze cum se va îndeplini acea dorință, descoperind modalități prin care el va putea face acea dorință să devină realitate.

Ședința nr. 10

Descrierea exercițiului – copii se împart în două grupuri și formează două cercuri. În fiecare grup, fiecare copil se va afla, pe rând, în mijlocul cercului. Cei din cerc vor manifesta față de protagonist următoarele atitudini : respingere, indiferență, încurajare, participare.

Scopuri :

explorarea modalităților de reacție la diferite atitudini ale celorlalți;

experimentarea frustrării și descoperirea de noi modalități de abordare a ei;

stimularea expresivității, comunicării nonverbale;

explorarea și dezvoltarea asertivității, autonomiei și a sentimentului valorii personale.

Tehnica utilizată – terapia prin mișcare.

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – datorită gradului crescut de coeziune al grupului, copii se manifestă liberi, fără rețineri. Copii, ca membrii ai cercului, se dovedesc extrem de creativi în exprimarea acestor atitudini, folosind modalități noi, neașteptate de expresie. Pe de altă parte, fiecare copil, ca protagonist, a experimentat diferite modalități de reacție la atitudinile manifestate de ceilalți față de el, manifestându-se liber, creativ, inventiv.

Exercițiul “petrecerea”

Descrierea exercițiului – copiilor li se spune că sunt la o petrecere și, pe fond muzical, sunt liberi să danseze cum și cu cine vor ei, dispun de o totală libertate de manifestare.

Scopuri :

descărcarea tensiunilor și reenergizarea organismului;

antrenarea expresivității corporale și a comunicării senzoriale;

stimularea spontaneității și creativității.

Tehnica utilizată – terapia prin dans și mișcare

Efectele obținute în urma aplicării exercițiului – inițial, copii dansează, se mișcă liber prin sală, se întâlnesc unii cu alții, armonizându-și mișcările, pe rând cu fiecare membru al grupului.

În primul grup, la un moment dat, unul din copii inițiază o horă, la care participă toți. Copii se unesc, se contopesc într-un grup unitar, dovada unui grad ridicat de coeziune a grupului.

În cel de-al doilea grup, ca și în primul, copii sunt veseli, trăiesc bucuria de a fi împreună, membrii celui de-al doilea grup îmbrățișându-se rând pe rând.

2.3.2 Metode investigative

În investigarea efectelor psihoterapiei asupra membrilor celor două grupuri, am utilizat următoarele metode diagnostice:

Testul proiectiv Rorschach, varianta comprehensivă Exner. Am utilizat acest test datorită capacității sale de a pune în evidență, prin interpretarea clusterului afectiv și a clusterului de percepție interpersonală și interrelaționare, a agresivității și ostilității subiectului, precum și a modalității de relaționare. Testarea a fost realizată la începutul și la sfârșitul terapiei.

Testul desenării persoanei umane pe care l-am utilizat datorită capacității sale de a evidenția, prin aplicarea înainte și după desfășurarea grupului de optimizare și dezvoltare personală, modificării complexe la nivelul echilibrului emoțional și a agresivității.

Fișa de evaluare a comportamentelor agresive ale copiilor, oferită spre completare părinților și educatoarelor înainte și după desfășurarea procesului terapeutic.

Grila de observare a comportamentelor agresive la începutul și sfârșitul grupului experiențial.

2.3.3. Lotul de subiecți

Un număr de 16 copii (8 băieți și 8 fete) din cadrul unei grădinițe din orașul Sebeș au fost selectați pentru a participa la grupul de optimizare și dezvoltare personală. Subiecții au fost împărțiți în două grupuri egale (4 băieți și 4 fete) limita numărului de copii într-un grup fiind impusă de vârsta mică a acestora. Au fost selecționați de la mai multe grupe mari și pregătitoare, în urma recomandărilor educatoarelor și a interpretării testului persoanei umane (aplicat inițial unui lot de cincizeci de copii) 8 copii cu un comportament agresiv, turbulent. Pentru a forma două grupuri cu un climat echilibrat, detensionat, favorabil realizării obiectivelor de dezvoltare și optimizare comportamentală, au fost selectați, în baza recomandărilor educatoarelor, 8 copii retrași, izolați.

Selecția afost realizată din mai multe grupe în vederea construirii unui grup nou, copiilor dându-li-se posibilitatea explorării unui univers relațional necunoscut, nou.

Vârsta subiecților a fost de 5-6 ani.

Capitolul 3

Prezentarea și interpretarea datelor

3.1 Evoluțiile individuale ale membrilor grupului

Teodora

Date anamnestice

La naștere – deplasarea bazinului, a stat până la 2 ani în ghips. Stă la bunici, părinții sunt în alt oraș. Bunica – educatoare. Atât bunica cât și educatoarea ei o etichetează ca fiind foarte rea, agresivă. De când a intrat în grădiniță i-a mușcat și bătut pe ceilalți copii, încât acum este respinsă de aceștia. În fiecare pauză educatoarea cheamă femeia de serviciu să stea cu ea, pentru a nu le crea probleme celorlalți copii.

În timpul interviului preliminar, cu bunica și Teodora, Teodora stă retrasă, de fiecare dată când e întrebată ceva cere temător aprobarea bunicii din priviri. Este agitată, bate din picior. Își răstoarnă sticluța cu suc, iar când bunica o ceartă, își pune mâinile la cap în semn de apărare. Acest comportament l-am observat și în clasă, când e certată de educatoare, și am dedus că i se aplică frecvent pedepse fizice.

Cotare inițială

Testul omului : relaționare agresivă cu ceilalți, ca o supracompensare a trăirilor negate de inadecvare și slăbiciune, nevoie accentuată de suport și afecțiune și imagine de sine marcată de trăiri accentuate de slăbiciune și inadecvare socială.

Testul Rorschach : furie mare generalizată ce își pune puternic amprenta asupra atitudinii față de ceilalți. Aceasta afectează funcționarea psihologică și luarea deciziilor, precum și relaționarea cu ceilalți. Astfel subiectul întâmpină mari dificultăți în susținerea relațiilor interpersonale și este mai puțin tolerantă la compromisurile rutiniere cerute de societate. Ea percepe agresivitatea ca o parte naturală a relațiilor interpersonale, adoptând-o ca o tactică defensivă pentru a compensa sentimentul de insecuritate generat de relaționare, putând fi totodată și un comportament învățat.

Evoluția efectivă

Încă din prima zi, Teodora este entuziastă, se implică activ în exercițiu, dar la exercițiul susținerii cariocii scapă repede creionul, având-o ca parteneră pe Natașa, care prezintă și ea tendințe agresive. Ambele au vrut să domine, nu a cedat nici una, astfel că la sfârșitul exercițiului aveau degețelele roșii.

Inițial Teodora pendulează între tendința de a intra în contact cu ceilalți și teama de a nu fi respinsă. Astfel, la sfârșitul jocului ,, lupul și mielul " Teodora își exprimă dorința de a mai juca, dar să fie doar mielul. Teodora s-a simțit foarte bine ca miel, ca aparținând grupului și fiind protejată de acesta ( în clasă am observat ca Teodora era respinsă de copii, nu reușea să intre în contact cu ei).

La exercițiul casa, Teodora spune că în casa ei se află ,, mami și tati”, care o iubesc pe Teodora, se joacă cu ea, au grijă de ea, astfel Teodora își exprimă nevoia acută de afecțiune, de a fi împreună cu părinții ei. De altfel, în fiecare ședință, Teodora îmi spune câte zile mai sunt până vor veni părinții ei. Ea caută afecțiune, vine, mă ia în brațe, încearcă să se apropie și de ceilalți copii dar încă îi e frică, temă că va fi respinsă, ezită, se retrage repede.

La colaj Teodora se dovedește extrem de dezordonată, e singura care nu reușește să dea o formă creației ei, dar se extinde pe un sfert din întreaga coală, apropiindu+se de ceilalți, exprimându-și astfel nevoia de a relaționa cu ceilalți și de a primi o atenție.

Teodora lucrează cu Adrian la exercițiul confruntarea, inițial lucrează ea, nu se întâmplă nimic, dar la prima lovitură a lui Adrian cade și începe să plângă. Îmi spune că Adrian e rău ca și bunica ei și nu vrea să se mai joace.

T: ,, Ai spus că bunica ta e rea !”

Teodora: ,, Da, mă bate toată ziua și mă ceartă !”

T: ,, Bunica o ceartă și o bate pe Teo pentru că…”

Teodora: ,, Pentru că Teo este o fetiță rea și neascultătoare”

Terapeutul : ,, Teo este o fetiță rea și neascultătoare. Ce o face pe Teo să fie și neascultătoare ? ”

Teodora: ,, E așa pentru că este supărată că vrea să stea cu mami și cu tati, nu cu buni. Dar mami n-are timp”.

Terapeutul : ,, Cum ar fi dacă Teodora ar sta cu mami și cu tati ? ”

Teodora: ,, Foarte bine. Ei ar iubi-o toată ziua. ”

Terapeutul : ,, Dar bunica ? Eu cred că și bunica o iubește pe Teo. ”

Teodora: ,, Doar când este cuminte. Atunci o ia în brațe și-i dă ciocolată și-i spune povești. ”

Terapeutul: ,, Ce-ar putea Teo să facă ca bunica s-o iubească mai mult ? ”

Teodora: ,, Să-i facă o felicitare de 8 martie și să nu o mai supere. ”

Teodora și-a exprimat durerea produsă de separarea temporară de părinți, nevoia ei de afecțiune, pe care ar vrea s-o primească de la părinți, găsind totodată soluția: dacă mama nu e lângă ea, va fi cuminte și va primi afecțiune de la bunica.

În exercițiul cu marionetele ,,familia” Teodora prezintă această nouă perspectivă asupra relațiilor familiale, integrând-o și pe bunică (spre deosebire de exercițiul casa). Ea este mama, îl iubește pe copil, toată lumea îl iubește pe copil pentru că e cuminte, și copilul este foarte fericit.

Se constată spre sfârșitul terapiei o deblocare la nivel corporal și o apropiere și o bună relaționare cu membrii grupului.

Cotare finală

Testul Omului: menținerea unei atitudini agresive mai reduse față de mediu, scăderea agresivității datorându-se acceptării unor sentimente de slăbiciune corelată cu amelirarea autosuportului și o relativă ameliorare a imaginii de sine și afirmării de sine.

Testul Rorschach: subiectul are tendința de a fi mai negativist și opozițional față de mediu decât majoritatea oamenilor, aceasta nefiind neapărat o piedică în formarea și susținerea relațiilor sociale armonioase. Deci se constată o ameliorare, o scădere a furiei, negativismului față de testarea inițială. Agresivitatea este în continuare percepută ca o componentă naturală a relațiilor interpersonale, dar, spre deosebire de testarea inițială, subiectul este interesat de a se implica în relații interpersonale și le anticipă ca fiind pozitive.

Adi C

Date anamnestice

Adi C face parte dintr-o familie… având un frate viterg din prima căsnicie a mamei. Tatăl lucrează în cadrul armatei, fiind sever, rigid, neimplicat în familie.

Adi C este caracterizat de educatoare ca fiind impulsiv, un copil ce se enervează repede, nu-i place să fie deranjat, să i se încalce spațiul personal, fiind totodată refractar la orice fel de reguli.

Cotare inițială

Testul Omului: opoziționism, raportare agresivă la mediu și relativ rigidă, ca o compensare a imaginii de sine marcate de trăiriaccentuate de nesiguranță și inadecvare; dependență maternă.

Testul Rorschach: subiectul are tendința de a fi mai negativist și opozițional față de mediu decât majoritatea covârstnicilor care poate altera susținerea și formarea relațiilor sociale armonioase, dar nu presupune cu necesitate imposibilitatea susținerii și formării relațiilor sociale armonioase. Este mai agresiv decât majoritatea covârstnicilor și percepe aceste comportamente agresive ca o parte naturală și acceptabilă a activităților sociale. Probabil a adoptat aceste comportamente ca o tactică defensivă datorată sentimentului de insecuritate cu relațiile interpersonale.

Încă de la primele ședințe, Adi C încalcă intenționat regulile jocurilor, încearcă sa le saboteze, se face că nu înțelege ce trebuie să facă. Terapeutul încearcă să-l implice în joc, ,, consultându-se cu el în privința regulilor și a ceea ce urmează să facă. Astfel, Adi C se simte valorizat, respectat și începe să se implice în exerciții. Totul pare să decurgă OK până în momentul în care se simte agresat, îi este încălcat teritoriul Astfel în două asemenea momente se angajează în dispute conflictuale cu doi dintre membrii grupului. La exercițiul familia Adi C ne prezintă o familie fericită cu un singur copil. Ne spune că au avut un copil mai mare, dar acesta a murit. Copilul mai mic se simte mult mai bine de când cel mare a murit, pentru că acesta era rău, îl chinuia, și din cauza lui mama nu-l mai iubea cum voia el. Situația dinaintea morții copilului mai mare este pusă în scenă (dramaterapie) cu ajutorul celorlalți copii. Adi C nu vrea să interacționeze cu fratele mai mare și cu mama, îi urăște, sunt răi. Le spune acestora ce simte, apoi, prin inversiune de rol, Adi C ajunge la concluzia că fratele cel mare nu e chiar așa de rău, îl ia la fotbal cu prietenii lui, îl mai tachinează ca să se amuze (,, așa sunt frații mai mari ”), dar îl iubește. Atunci când cineva îl supără, fratele mai mare intervine și-l ajută, îi ia apărarea. Dar Adi C tot nu se împacă cu ideea că mama e tot timpul ocupată cu fratele mai mare și nu are timp de el (mama încearcă să compenseze lipsa tatălui pentru băiatul mai mare, neglijându-l pe cel mai mic).

La sfârșitul exercițiului, Adi C ne spune că fratele mai mare nu a murit și nici nu va muri, pentru că frații se iubesc, dar totuși e supărat pe mamă. La exercițiul ,, zâna cea bună”, Adi C ne dezvăluie un secret : el i-a cerut deja zânei ceva, ca mama lui să-l iubească mai mult, și este convins că asta se va întâmpla, el va lupta pentru asta.

Adi C și-a descărcat tensiunea generată de acest conflict și a întrezărit totodată o modalitate de soluționare a conflictului. În ultima ședință era mai vesel, interacționa cu plăcere cu ei, se armoniza cu aceștia, nemaiangajându-se în nici un conflict.

Cotare finală

Testul Omului: ameliorarea stimei de sine, a echilibrului personal și a autosuportului; creșterea asertivității corelată cu diminuarea raportării ostile față de mediu. Schimbare medie ca amploare.

Testul Rorschach: scăderea semnificativă a ostilității, care se înscrie în normalitate, subiectul manifestând ostilitate în acceași măsură cu majoritatea covârstnicilor săi. În relațiile interpersonale comportamentul agresiv persistă, dar acum subiectul vede relaționarea cu ceilalți ca fiind pozitivă și manifestă interes pentru relaționare cu ceilalți.

Adrian P

Date anamnestice

Singur la părinți, Adrian P s-a integrat mai greu în colectiv la intrarea în grădiniță, manifestând comportamente agresive față de ceilalți. Educatoarea ne spune că s-a mai schimbat pe parcursul celor trei ani de grădiniță, dar tot nu reușește să mențină relațiile cu ceilalți copii.

Mama este pretențioasă, severă, îi ,, dictează” lui Adrian tot ceea ce trebuie să facă chiar și la interviul preliminar.

Adrian își petrece mult timp singur, părinții lucrând în fiecare zi până târziu, și nu are contacte cu covârstnicii în afara grădiniței. Mama consideră că datorită faptului că vecinii provin din ,, pătura de jos” a societății, copiii lor sunt prost educați și l-ar influența negativ pe băiat.

Cotare inițială

Testul Omului: nevoie accentuată de contact și o acceptare socială care, corelată cu sentimentul de inferioritate și inadecvare socială conduce la o soluționare agresivă cu covârstnicii.

Testul Rorschach: ostilitatea manifestată de subiect intră în limitele normalității pentru vârsta lui, în schimb modalitatea de relaționare cu ceilalți este una agresivă. El percepe comportamentele agresive ca modalități normale, naturale de relaționare, acestea reflectând probabil o modalitate de interacționare cu ceilalți învățată. Totuși Adrian manifestă interes pentru relaționarea cu ceilalți, anticipând totodată rezultate pozitive ale acestei relaționări.

În decursul primelor ședințe, inițial Adrian pare relativ entuziast, dorește să se implice în exerciții, dar se constată o blocare la nivel corporal (întâmpină dificultăți pe parcursul exercițiului de armonizare prin dans, îi este greu să inițieze mișcări) și dificultăți de relaționare și armonizare ce ceilalți. Dezvoltă o relație preferențială cu Paul, dar nu reușește să se armonizeze cu acesta ‚(nici la dans, nici în susținerea creionului), fiind ulterior respins de acesta datorită tendințelor lui agresive (la exercițiul de susținere a creionului Paul spune că Adrian a împins tare creionul și-l doare degetul ).

La exercițiul de mimodramă Adrian nu reușește să intre în contact cu propriul corp și să se exprime nonverbal, copiii reușind foarte greu și după mult timp să recunoască starea pe care acesta dorea s-o exprime.

În decursul exercițiului ,, lupul și mielul” devine agresiv, lovește intenționat un copil pentru a pătrunde în cerc. Terapeutul intervine, punându-l pe Adrian în poziție de agresat prin inversiune de rol.

Adrian acceptă greu acest rol, refuză să coopereze, dar, în final, când Paul îi întinde mâna (formă de salut între băieți), acesta răspunde salutului și-i spune că-i pare rău că l-a lovit.

Deci, deși inițial Adrian a opus rezistență,totuși a avut loc o restructurare la nivel cognitiv-comportamental, care se va consolida în ședințele următoare, pe parcursul cărora Adrian relaționează cu Paul chiar și în sarcinile individuale, consultându-se , ajutându-se.

Pe parcursul exercițiului ,, casa” Adrian ne prezintă o zi frumoasă din viața familiei lui, în care copilul este fericit, se plimbă, se joacă cu părinții lui. Totuși, în exercițiul cu instrumente muzicale, Adrian ne spune că e supărat pe mama, că nu-l lasă să se joace afară cu alți copii, iar el s-a plictisit să se joace cu ea.

În acest moment intervine terapeutul prin aducerea mamei ,, aici și acum”, în acest cadru (așază un obiect pe care Adrian a ales s-o reprezinte pe mama sa pe un scaun) și-i oferă ocazia lui Adrian să-și descarce agresivitatea cu ajutorul unui bătător de covoare, după fiecare lovitură Adrian fiind încurajat să-i spună mamei ce-l supără, ce-l deranjează. Are loc o descărcare de tensiune, de agresivitate, o detensionare după care Adrian afirmă că se simte mai bine.

În ședința 8, pe parcursul exercițiului ,, familia” Adrian continuă să-și schimbe modalitatea de relaționare și comunicare cu mama, reprezentând familia în așa fel încât fiecare membru al familiei era mulțumit, s-a ajuns la o soluție de compromis bună pentru toți.

Aceeași nevoie de relaționare și comunicare cu cei de vârsta lui apare și în dorința pe care vrea să i-o îndeplinească zâna, cerându-i doi frățiori. Lucrând apoi cu terapeutul asupra modalității în care dorința lui poate deveni realitate, Adrian hotărăște că, până va avea doi frățiori, ar putea să și-l facă, de exemplu, frate, pe Paul.

Spre sfârșitul terapiei Adrian își extinde contactele, intrând în relație și cu alți membrii ai grupului, având loc și o deblocare la nivel corporal, Adrian exprimându-se nonverbal liber și creativ, experimentând noi modalități de exprimare nonverbală în ultima ședință.

Cotare finală

Testul Omului: reducerea anxietății sociale și a sentimentelor de inferioritate și inadecvare, creșterea asertivității și diminuarea raportării agresive la ceilalți.

Testul Rorschach: interes crescut pentru stabilirea și menținerea relațiilor interpersonale, pe care le anticipă ca fiind pozitive. Se implică asertiv în relații, comportamentele agresive fiind relativ reduse, față de testarea inițială, când subiectul adoptă modalități agresive de relaționare.

Natașa

Date anamnestice

Natașa este copil înfiat, luat de la leagănul de copii la trei ani, când este adusă și la grădiniță. Părinții adoptivi sunt rromi, trăiesc în concubinaj, situația lor materială fiind relativ bună.

Cotare inițială

La testul proiectiv Rorschach, în cadrul testării inițiale s-au evidențiat următoarele: subiectul manifestă negativism și opoziționalitate față de restul lumii mai mari decât majoritatea copiilor de vârsta ei, dar nu atât de mare încât să devină neapărat o piedică în formarea relațiilor sociale armonioase. Dar se pare că Natașa percepe agresivitatea ca pe o parte naturală a relațiilr interpersonale. Ea este percepută de ceilalți ca fiind agresivă în comportamentele de zi cu zi. Uneori, aceste comportamente reprezintă o tactică defensivă de luptă cu sentimentul de insecuritate din relații interpersonale, dar, cel mai adesea reflectă o modalitate învățată de a interacționa cu ceilalți. Manifestările specifice asertive sau agresive vor varia considerabil în funcție de alte trăsaturi de personalitate și de natura situației.

Evoluție efectivă

În prima ședință, la exercițiul numelui, Natașa sare să prindă mingea, îmbrâncindu-i pe ceilalți copii (terapeutul intervine și-i explică regulile jocului, faptul că fiecare copil va ajungew în centru, și, totodată regulile generale ale grupului, în care nu sunt permise comportamente agresive față de ceilalți copii). Prin acest comportament Natașa dorește să se impună, să fie în centrul atenției, cerând de fapt atenție și afecțiune printr-un comportament învățat probabil în orfelinat unde a trebuit să fie o ,,luptătoare” pentru a supraviețui.

Natașa dă dovadă de o bună expresivitate nonverbală, de spontaneitate și creativitate încă de la primele trei ședințe, dar întâmpină mari dificultăți de relaționare cu partenerul, atât în exercițiul de armonizare prin dans cât și în cel de susținere a creionului. Ea vrea să domine, să se afirme și să-i controleze pe ceilalți (o ceartă pe Teodora atunci când încercarea lor de a susține creionul eșuează).

La colaj este singura care creează mai multe elemente pe care le integrează într-o imagine, apoi se angajează într-o dispută cu Adi C pentru alegerea titlului, dorind din nou să fie cea care controlează totul. Ceilalți copii intervin și conflictul se aplanează, însă doar pentru puțin timp. La exercițiul ,, confruntarea” Natașa îl alege pe Adrian C ca partener, îl lasă să lucreze primul, pentru ca apoi să-l lovească. Terapeutul intervine, oprește temporar jocul și schimbă rolurile celor doi, pentru a o face pe Natașa ca, jucând rolul celui agresat, să conștientizeze stările neplăcute datorate situației interrelaționale conflictuale.

La exercițiul următor, cu instrumentele muzicale, Natașa se ridică și-și creează un adevărat dans al furiei sale. La un moment dat se oprește și lovește repetat un scaun cu instrumentele sale, strigând:,,Nu !” și agățându-se de scaun. Apoi se ridică și-și încheie reprezentarea într-un ritm armonios, vesel, după care ne povestește cum mami i-a spus că o va duce înapoi la orfelinat dacă nu e cuminte și ea s-a supărat și a plâns, dar acum s-au împacat și se iubesc. Prin acest exercițiu Natașa și-a descărcat tensiunea produsă de teama că va pierde ceea ce are în prezent, că va fi din nou abandonată și va ajunge iar la orfelinat. Dar ea e o luptătoare, luptă pentru ceea ce are (se agață de mamă reprezentată prin scaun, o mângâie, o iubește) și reușește să păstreze ceea ce are.

La modelaj, Natașa modelează o fetiță și o casă, în povestirea ei spunând că aceasta e Scufița-Roșie. Natașa schimbă povestea originală, în povestirea ei Scufița-Roșie omoară lupul și ajunge fericită la casuța bunicii din mojlocul pădurii. Astfel Natașa ni se prezintă din nou ca o luptătoare, ca un copil care de mic a trebuit să lupte pentru supraviețuire, adaptându-se situațiilor prin creativitate și spontaneitate și depășind obstacolele. Dă dovadă de o mare încredere în forțele proprii (Scufița-Roșie e curajoasă, nu-i e frică de lup, a mai întâlnit lupi, și chiar urși, și se descurcă cu ei).

În creearea povestirii comune, Natașa preia din nou controlul, dar de data aceasta într-o manieră diferită, asertivă, consultându-se permanent cu ceilalți membrii ai grupului. Pe parcursul acestui exercițiu Natașa relaționează pozitiv cu ceilalți și intervine ca mediator în conflictul iscat între Adrian P și Adrian C. Aceștia se certau pentru supremație (al cărui personaj e mai puternic) iar Natașa le oferă soluția, spunându-le că amândoi sunt puternici, foarte puternici, dar împreună vor fi de două ori mai puternici. Astfel Natașa a conștientizat beneficiile interacțiunilor pozitive, asertive, a relaționat mai ușor cu ceilalți copii, care i-au oferit tot sprijinul lor în realizarea povestirii lor, lucrând bine în echipă.

În penultima ședință, Natașa îi cere zânei multă, multă ciocolată pe care s-o împartă cu toți copiii (restructurare la nivel cognitiv-comportamental: dacă la începutul grupului Natașa îi percepea pe toți ceilalți ca potențiali adversari, pe care îi agresa pentru a nu fi ea agresată, acum și-i apropie, îi sunt prieteni, sunt cei cu care vrea să împartă bucuriile simbolizate aici de ciocolată). Același tip de comportament îl manifestă și în exercițiul ultim, când inițiază hora, la sfârșitul căreia îmbrățișează toți copiii, primind și dăruind afecțiune.

Cotare finală

Creșterea consistentă a asertivității, relaționare socială mult mai autentică; receptivitate crescută la experiență la contactul cu sine și cu ceilalți. Aceste schimbări sunt evidențiate și în povestirea finală, schimbările fiind ample.

Testul Rorschach: interes crescut pentru oameni, pentru relaționare, anticiparea unor interacțiuni pozitive între oameni și dorința de a se implica în ele. Totodată se constată o mai mare implicare în situațiile afectogene, în procesarea stimulilor emoționali.

Daniela

Date anamnestice

Daniela face parte dintr-o famolie cu o situație materială precară. Ambii părinți sunt șomeri și mai au încă doi băieți, Daniela fiind copilul mijlociu ca vârstă.

Pe parcursul interviului preliminar, mama îmi dezvăluie că trăiesc foarte greu, trec printr-o perioadă foarte dificilă, iar Daniela este singurul ei sprijin. Daniela o ajută foarte mult în toate, ca ,, un copil mai mare” . Această discuție ia o turnură interesantă, mama plângând, autoculpabilizându-se datorită faptului că nu poate să-i ofere Danielei ceea ce au ceilalți copii de vârsta ei, ci dimpotrivă îi răpește și timpul liber în care ar putea să se joace, iar Daniela intervine pentru a-și liniști mama. Are loc o inversare de rol ( mama e copilul, iar Daniela adoptă un rol de adult, de mamă), această situație fiind probabil frecvent întâlnită în viața de zi cu zi a acestei familii.

Educatoarea ne aduce la cunoștință faptul că Daniela este retrasă, izolată, datorită faptului că încă de la început copii râdeau de ea, de hainele ei, astfel că Daniela nu are nici un prieten la grădiniță, nu intră în contact cu nimeni. Doar atunci când copii încearcă s-o ironizeze, s-o supere, Daniela reacționează, devenind foarte agresivă.

Cotare inițială

Testul persoanei umane a pus în evidență următoarele : imagine de sine scăzută și neîncredere în sine, raportare la mediu agresivă, echilibru personal relativ rigid.

Testul Rorschach a relevat următoarele aspecte: Danila manifestă o ostilitate față de mediu mult mai mare decât majoritatea covârstnicilor, o furie generalizată, care afectează relaționarea cu ceilalți . Totodată se constată un control al emoțiilor mai mare decât al covârstnicilor, ceea ce duce la o manifestare indirectă a acestei ostilități. Totuși, ținând cont de vârsta subiectului, nu lipsesc manifestările directe, mai rare însă ca frecvență față de covârstnicii ce resimt aceeași furie mare, dar au un control emoțional mai mic, aproape inexistent, caracteristic vârstei. Ea nu anticipă interacțiuni pozitive cu ceilalți, simțindu+se inconfortabil în relațiile interpersonale și este privită de ceilalți ca fiind distantă. Nu se implică în relații, rămânând retrasă în timpul interacțiunilor dintr-un grup.

Evoluție efectivă

În primele ședințe, Daniela se dovedește a fi foarte retrasă, intră tot timpul ultima în joc, mișcările sale sunt ezitante, stinghere, vorbește foarte încet, șoptit.

În exercițiile de armonizare prin dans și în cel de susținere a creionului se constată o relativă blocare la nivel corporal însoțită de refuzul Danielei de a intra în contact cu partenerul ( face parte din perechea care a ieșit prima din joc la exercițiul de susținere a creionului, Daniela neimplicându-se în sarcină).

La exercițiul ,, Animăluțele” Irina este ,, furnicuță” ( datorită mărimii mici a furnicii însoțită de folosirea diminutivului putem presupune o devalorizare a imaginii de sine, neîncredere în sine), care muncește mult, este de fapt ,, furnicuța mamă” care trebuie să aibă grijă de roiul de furnici.

Terapeut : ,, Și cum ,, se simte furnicuța mamă” ?

Daniela : ,, Bine…”

Terapeut : ,, Și totuși muncește foarte mult ,nu ? ”

Daniela :,, Da, și e cam obosită, dar nu are ce să facă, că numai ea poate avea grijă de roiul de furnici”

Terapeut : ,, Imaginează-ți că tu ești furnicuța, lucrezi foarte mult, și devii tot mai obosită, tot mai obosită”

Daniela : ,, Da, este foarte greu, dar trebuie să muncesc în continuare”

Terapeut : ,, Trebuie să muncești în continuare , tot mai mult și mai mult, devii foarte obosită …”

Daniela :,, Muncesc și mai mult, dacă trebuie…”

Terapeut : ,, Trebuie, și muncești foarte mult, ești atât de obosită, groaznic de obosită, greutățile pe care le cari te apasă foarte tare…”

Daniela :,, Trebuie să merg mai departe…”

Terapeut : ,, Greutățile devin insuportabile, încep să te strivească…”

Daniela :,, Nu mai vreau ! ”

Prin tehnica exagerării, Daniela a învățat să spună ,,Nu”, dar exercițiul nu a mai putut continua în vederea gasirii unor soluții supraresponsabilizării, exercițiul dovedindu-se foarte solicitant pentru Daniela.

În decursul exercițiului ,, casa”, după prezentarea casei și a membrilor familiei Daniela ne spune:

Daniela :,, Mama e supărată pe tata”

Terapeutul :,, Mama e supărată pe tata”

Daniela :,, Da, că vine acasă beat și o bate. Și a vrut să se despartă de el”.

Terapeutul :,, Tata vine acasă beat și o bate pe mama. Ce se întâmplă cu Daniela atunci ? Cum se simte ea ? ”

Daniela :,, Daniela nu este acasă, e cu frații ei la bunica, i-a trimis mama să stea acolo”.

Terapeutul :,, Și cum se simte Daniela la bunica ? ”

Daniela : ,, E bine la bunica, bunica are grijă de copii, dar…”

Terapeutul :,, Dar…”

Daniela :,, Copiii vor acasă. Și Daniela vrea să-i spună lui tati să n-o mai supere pe mama. ”

În acest moment, terapeutul îi oferă Danielei ocazia să poarte un dialog cu tatăl ,, aici și acum”, Daniela descărcându-și tensiunile, nemulțumirile.

În realizarea colajului, Daniela ocupă prin creația sa un spațiu foarte mic, creațiile sale sunt miniaturale, tot ca o expresie a neîncrederii în sine, trăirilor de slăbiciune și inadecvare. Probabil Daniela se autoculpabilizează și supraresponsabilizează pentru conflictele familiale.

Din păcate problemele danielei sunt datorate conflictului interparental, familia trecând printr-o criză ce-și pune amprente puternice asupra copiilor. Daniela nu a făcut mari progrese. Consideram că pentru aceasta ar fi fost necesară o terapie de familie, Daniela fiind oglinda problemelor familiale. Totuși au avut loc descărcări emoționale și o sensibilă creștere a imaginii de sine și a încrederii în sine. Spre sfârșitul terapiei Daniela vorbea mai tare, se integra în sarcină odată cu ceilalți membrii, chiar dacă acțiunile ei erau tot reticente, ezitante. Daniela mai schița chiar și câte un zâmbet, spre deosebire de începutul terapiei.

Cotare finală

Testul persoanei umane a evidențiat următoarele aspecte: o relativă ameliorare a imaginii de sine și a echilibrului personal, menținându-se aceeași raportare agresivă la mediu. Schimbările sunt, în ansamblu, destul de reduse.

Testul Rorschach a pus în evidență următoarele: scăderea ostilității față de ceilalți, aceasta fiind totuși mai mare decât a majorității covârstnicilor.Referitor la stabilirea relațiilor interpersonale, ea manifestă aceeași atitudine ca și la testarea inițială, neimplicându-se în relații, rămânând retrasă, izolată.

Delia

Date anamnestice

Delia locuiește cu mama și sora ei mai mare, părinții ei divorțând când ea avea vârsta de trei ani, de atunci Delia nemaiavând nici un contact cu tatăl.

Delia este caracterizată de educatoare ca fiind energică, ușor agitată, care uneori reacționează agresiv față de colegii ei. Menționăm că Delia are prieteni, interacționează pozitiv cu colegii ei, aceste izbucniri agresive fiind rare ca frecvență.

Cotare inițială

La testul persoanei umane se evidențiază următoarele: dependență emoțională, sentimente de inadecvare și nesiguranță, echilibru emoțional rigid, posibilă agresivitate reprimată.

La testul Rorschach au fost evidențiate următoarele aspecte: Delia resmte o ostilitate față de mediu mai mare decât majoritatea covârstnicilor, aceasta nereprezentând neapărat o piedică în formarea și menținerea relațiilor interpersonale, pe care le anticipă ca fiind pozitive, dar ostilitatea pe care o resimte izbucnește uneori perturbând relaționarea.

Evoluție efectivă

La exercițiile nonverbale, Delia dă dovadă de o deosebită expresivitate și armonizare cu partenerul, dezvoltând o relație preferențială cu Mihai. Ei sunt cuplul, câștigător la exercițiul susținerii creionului, relaționarea preferențială cu Mihai putând simboliza necesitatea figurii paterne.

Delia își neagă nevoile firești și se resemnează din frica de anu o supăra pe mamă, de a nu pierde acceptarea și dragostea ei, astfel că Delia își reprezintă la exercițiul ,, casa” propria familie, înfuriindu-se când unul din copii observă că lipsește tatăl. Ea afirmă că familia ei este foarte fericită, și mama spune că un tată în familie ar distruge fericirea ei.

Dar, lipsa acută a tatălui, nevoia unei figuri paterne este exprimată la exercițiul de modelaj, când Delia modelează o pădure de copăcei, în care se impune figura copacului …. Copacul înțelept care conduce întreaga pădure de copăcei și veghează la bunăstarea ei.

Pe parcursul exercițiilor confruntarea și a muzicii personale, delia învață diferite modalități de exprimare a agresivității, având oportunitatea de-a o alege pe cea mai adecvată, și căpătând totodată un anumit control asupra propriei agresivități.

La exercițiul familia este exprimată din nou nevoia acută a unei figuri paterne, Delia interpretând entuziastă rolul unui tată iubitor care protejează întreaga familie. La exercițiul următor Delia ezită mult în exprimarea dorinței, pentru a exprima, în final, șoptit, faptul că singura ei dorință este să aibă un tată care să aibă grijă de ea și de sora ei, dar mai ales de mamă. Delia ne spune că se va ruga în fiecare zi la ,, Doamne- Doamne” pentru ca dorința ei să se îndeplinească.

Cotare finală

Testul persoanei umane relevă următoarele aspecte: o mai bună acceptare și integrare a sentimentelor de slăbiciune și inadecvare, creșterea autosuportului și un echilibru emoțional mai bun.

Testul Rorschach evidențiază o ostilitate ce se încadrează în limitele normalității, care este exprimată adecvat, Delia dobândind un anumit control asupra propriei agresivități. Ea manifestă un deosebit interes în inițierea relațiilor interpersonale, în care se implică și le consideră ca având rezultate pozitive.

Mihai

Date anamnestice

Mihai este un copil singur la părinți, având o mamă critică și autoritară. Educatoarea îl caracterizează pe Mihai ca fiind cel mai inteligent și totodată cel mai rău, agresiv copil din grupă. În schimb mama ne spune că Mihai e foarte cuminte, ascultător și ne povestește istoria disputelor ei cu educatoarea care se plânge pe nedrept că Mihai este neascultător.

Educatoarea ne dezvăluie faptul că uneori a observat la Mihai urme ale pedepselor fizice aplicate de mamă copilului.

La interviul preliminar, în ciuda străduinței ei de a-și ascunde adevărata față, mama se dovedește a fi rigidă și autoritară, frustrată, care îi impune copilului să-i îndeplinească propriile vise nerealizate, sursa frustrărilor ei. Ea evită să comunice cu Mihai prin intermediul contactului fizic, adoptând o atitudine corporală rigidă și păstrând o distanță fizică ce împiedică comunicarea tactil-Kinestezică. Din relatarea mamei, metoda ei educativă nu este bazată pe laude, recompense, gratificări pozitive, această metodă fiind împrumutată de la mama sa.

Cotare inițială

Testul persoanei umane ne relevă următoarele aspecte: raportare puternic agresivă la mediu; dependență maternală accentuată nevoie accentuată de suport în condițiile unui echilibru personal mai precar.

Testul Rorschach evidențiază următoarele: ostilitate mare, generalizată ce afectează profund formarea și menținerea relațiilor interpersonale. Această furie afectează și funcționarea psihică a copilului, luarea deciziilor și modalitățile de abordare și rezolvare a activităților. Mihai este perceput de ceilalți ca fiind agresiv și puternic în comportamentele de zi cu zi, pentru el agresivitatea fiind o componentă naturală a relațiilor interpersonale. Cel mai probabil, în cazul lui Mihai, comportamentul agresiv reflectă o modalitate învățată de interacțiune cu ceilalți. Trebuie avut în vedere faptul că manifestările specifice ale agresivității sau asertivității vor varia considerabil în funcție de alte trăsături de personalitate și de specificul situației.

Evoluție efectivă

În decursul primei secvențe de exerciții, Mihai are tendința de a rămâne singur fără voia lui în momentul grupării în diade, probabil datorită dependenței emoționale, a autonomiei reduse.

La exercițiul de armonizare prin dans Mihai își exprimă simbolic conflictul generat de sensibilitatea sa în relație, nevoia de cotact emoțional și pe de altă parte, modalitatea sa de relaționare agresivă, modalitate învățată probabil de la mama lui.

În exercițiul susținerii cariocii s-a evidențiat adaptabilitatea deosebită a lui Mihai în cadrul unei relații, el reușind să rămână, împreună cu partenera lui, ultimul în joc și să fie perceput ca un bun colaborator, deși el se declară nemulțumit de partenera sa care ,, se mișca prea încet” ( modalitate de raportare critică la partenerul de relație învățată tot de la mamă).

Menționăm că inițial și la acest exercițiu el a rămas singur, a fost ales de parteneră pentru realizarea acestei sarcini.

La exercițiul ,, casa”, Mihai ne prezintă o familie în care rolul tatălui e nesemnificativ ( se pare că și în viața reală tatăl lui Mihai era neimplicat în familie, era un tată ,, demisionar”), în schimb mama și copilul au o relație foarte strânsă, este accentuată apropierea și contactul fizic ( mama îl iubește pe băiat și-l ține în brațe). Mihai prezintă foarte entuziast secvențe din viața acestei familii fericite, în care băiat face ceea ce îi place (se joacă, desenează) și mama e foarte mulțumită de ceea ce face el, îl laudă și-l răsplătește. Astfel Mihai ne prezintă familia ideală pentru el.

Pe parcursul realizării colajului Mihai îi agresează pe ceilalți, se luptă cu ei pentru materialele necesare colajului, fiind necesară intervenția terapeutului pentru a-l tempera.

La exercițiul ,,confruntarea”, din poziția de agresor, Mihai lovește cu înverșunare, dar refuză să experimenteze rolul de agresat ( ipoteza noastră ar fi că Mihai, în viața reală, joacă rolul de agresat față de autoritatea maternă, și prin extensie, adoptă o poziție supusă, ascultătoare față de orice persoană adultă de sex feminin; în relația sa cu mama, Mihai este agresat, frustrat datorită nesatisfacerii nevoilor lui de afecțiune și contact, astfel că acumulează ostilitate pe care și-o declară în relația cu covârstnicii, transformându-se din victimă în persecutor). În final acceptă această poziție după ce i se explică faptul că e doar un joc, nu va păți nimic, și astfel are posibilitatea, prin interpretarea ambelor roluri, conștientizării efectelor negative ale acestui tip de relaționare și a efectelor benefice ale unei relaționări pozitive.

Povestea realizată pe baza modelajului în lut ne prezintă din nou o familie. Familia, formată din cuplul mamă-fiu, apare adesea (pe parcursul terapiei), simbolizând dependența maternă. De data aceasta este o familie de animale formată din leoaică și puiul ei. Leoaica își ceartă puiul când face prostii, îl pedepsește, dar îl și iubește (o oarecare acceptare și încercare de înțelegere a mamei, o soluție de compromis). Mai mult puiul are mulți prieteni, tot felul de animăluțe, cu care se joacă (acceptarea relaționării asertive datorată conștientizării efectelor ei benefice).

Menționăm că spre sfârșitul terapiei, Mihai s-a simțit acceptat, valorizat de ceilalți membrii și și-a schimbat modalitatea de relaționare cu ei, devenind mai asertiv.

Cotare finală

La testul persoanei umane au ieșit în evidență următoarele aspecte: ameliorarea autosuportului și a echilibrului personal, menținerea unui grad mai redus de ostilitate, menținerea dependenței materne, schimbările fiind medii ca amploare.

Testul Rorschach a evidențiat o scădere a ostilității, aceasta menținându-se totuși peste limitele normalității. În relațiile interpersonale se mențin comportamentele agresive ca modalități învățate de relaționare, însă acum subiectul manifestă un mai mare interes pentru stabilirea și implicarea în relațiile interpersonale, pe care le anticipă ca fiind pozitive.

Dorin

Date anamnestice

Dorin stă cu bunica lui, părinții fiind divorțați. Tatăl este plecat peste hotare și își vizitează copilul în fiecare vară, iar mama s-a recăsătorit.

Mama locuiește în același oraș cu Dorin, dar actualul ei soț a condiționat căsătoria de lăsarea lui Dorin în grija bunicii.

Atât bunica cât și educatoarea, se plâng de faptul că Dorin este rău, refuză orice reguli, le încalcă intenționat, face tot posibilul să-i supere pe cei din jurul său.

Cotare inițială

Testul persoanei umane relevă următoarele aspecte: relaționare puternic agresivă, ostilă cu ceilalți, nevoia accentuată de afecțiune în condițiile unui echilibru emoțional precar, manifestarea unui puternic opoziționism.

Testul Rorschach a evidențiat următoarele aspecte: raportare puternic ostilă, generalizată la mediu, ce afectează profund stabilirea relațiilor interpersonale. Comportamentul agresiv, perceput ca element natural al interrelaționării, este manifestat direct, fiind cel mai probabil o tactică defensivă adoptată datorită sentimentului de insecuritate în relațiile interpersonale.

Evoluție efectivă

Încă de la începutul terapiei Dorin refuză să respecte regulile, le încalcă intenționat, nu pierde nici o ocazie pentru a-și agresa și supăra partenerii. Astfel terapeutul intervine, la exercițiul , lupul și mielul” îi dă sarcina de a organiza cercul astfel încât lupul să nu poată pătrunde. Dorin se simte valorizat și se implică în sarcină, dând dovadă de o deosebită creativitate în elaborarea diverselor tehnici de creștere a rezistenței cercului. De asemenea, pe parcursul următoarelor exerciții el este consultat privind regulile, este responsabilizat și valorizat și astfel începe să se implice mai asertiv în realizarea sarcinilor de grup.

La exercițiul casa ne spune că aceasta esete locuită de un copil singur, care este foarte fericit așa singur cum este. Dorin se simte abandonat, frustrat datorită nevoilor sale de afecțiune, autoritate maternă și paternă, dar își neagă aceste nevoi.

În momentul în care, pe parcursul realizării colajului, Mihai îl agresează pentru a-i lua materialele, se iscă o adevărată încăierare.

Jocul este oprit și cei doi copii au sarcina de a descoperi alte modalități de a rezolva conflictul, ceilalți copii având sarcina de a-i susține și a le oferi sugestii. Astfel copiii experimentează diverse modalități de relaționare, având oportunitatea conștientizării avantajelor și dezavantajelor fiecărei modalități de relaționare.

La exercițiul cu instrumentele muzicale Dorin este supărat pe bunica care nu-l lasă deloc în pace, o urăște chiar, i-ar fi mai bine fără ea. Nu reușește să găsească nici un avantaj în a avea bunică, astfel că jocul este întrerupt și fiecare copil este rugat să spună ce înseamnă bunicii pentru el.

Dorin, care resimte acut lipsa părinților lui, se răzbună pe bunică, răzbunarea lui fiind îndreptată asupra părinților lui care l-au abandonat.

Inițial, la jocul familia, Dorin interpretează cu partenerul lui rolul tatălui într-o familie fericită, proiectându-și tipul ideal de familie, pentru ca apoi să ne spună că există și alte familii fericite, cum ar fi cea a unui băiețel care stă cu o bunică iubitoare, care nu-l enervează, și băiatul are și doi prieteni care sunt tot familia lui. (Dorin își acceptă oarecum bunica, ea reprezentând un substitut parental, exprimându-și totodată nevoia de afecțiune ce poate fi satisfăcută atât de bunică cât și prin relaționările pozitive, asertive).

Dorin îi cere zânei să-i facă bunicii o grădină cu flori frumoase, pentru că bunica iubește florile și este foarte supărată deoarece câinele vecinilor i-a distrus florile. Astfel Dorin își exprimă noua perspectivă pe care o are asupra relației sale cu bunica, care-l iubește și pe care și el ar vrea s-o mulțumească, s-o facă fericită.

În ultima ședință Dorin interacționează pozitiv, asertiv cu ceilalți copii, intră în contact cu fiecare, pentru ca-n final să afirme că regretă faptul că ,,jocurile” noastre se termină.

Cotare finală

Testul persoanei umane pune în evidență următoarele aspecte: reducerea semnificativă a opoziționismului cu menținerea unor comportamente agresive, mult mai reduse, ameliorarea echilibrului personal.

Testul Rorschach evidențiază o reducere semnificativă a ostilității, ostilitatea lui Dorin fiind la fel de mare ca a majorității covârstnicilor, încadrându-se deci în limitele normalității. În relațiile interpersonale se constată reminiscențe ale comportamentelor agresive, băiatul fiind interesat în inițierea și susținerea contactelor interpersonale, pe care le apreciază ca fiind pozitive.

Natașa

Cotare inițială

La testul omulețului s-au evidențiat: raportare puternic ostilă, agresivă la mediu, lipsa de respect față de alții și tendința de invadare, luare în posesie, care uneori poate fi un semn de supracompensare; impulsivitate, activism crescut. Și în povestirea realizată pe baza desenului apare aceeași raportare ostilă la mediu, relaționare agresivă ca o modalitate de luptă pentru propriul său drum.

3.2 Prezentarea și interpretarea datelor obținute la nivelul întregului grup

3.2.1 Date statistice

Datorită numărului mic de subiecți, pentru testarea scăderii frecvenței comportamentelor agresive după desfășurarea grupului de optimizare și dezvoltare personală, s-a apelat la grila de observare a comportamentelor agresive și la fișele de evaluare a acestora oferite spre completare atât părinților cât și educatoarelor, în vederea obținerii unui grad mai mare de obiectivitate.

Pentru a observa dacă există sau nu diferențe semnificative între frecvențele comportamentelor agresive, observate și noutate de educatoare în fișa de evaluare, am utilizat testul t de măsurare a semnificației diferenței între două medii pentru eșantioane de volum mic corelate.

Emitem ipoteza diferenței nule:

N :Nu există diferențe semnificative între frecvențele comportamentale agresive observate de educatoare la începutul programului și frecvențele comportamentelor agresive observate de educatoare la sfârșitul programului.

În urma prelucrării statistice obținem valoarea (t)=5,391, aceasta fiind mai mare decât valoarea tabelară a lui (ItI=4,785) la p=0,001 pentru 8 subiecți, ca atare ipoteza nulă se respinge, astfel că cea de-a doua ipoteză de lucru se confirmă.

Se remarcă deci o scădere semnificativă a frecvenței comportamentelor agresive în urma desfășurării procesului terapeutic.

Pentru prelucrarea statistică a scorurilor brute obținute la fișa de evaluare a comportamentelor agresive observate și notate de părinți se folosește tot testul ItI.

Emitem următoarea ipoteză statistică:

N : Nu există diferențe semnificative între frecvențele comportamentelor agresive observate de părinți la începutul programului și frecvențele comportamentelor agresive observate de părinți la sfârșitul programului.

În urma prelucrării statistice am obținut valoarea ItI=5,048 care este mai mare decât valoarea teoretică a lui ItI la pragul de semnificație p= 0,001. Deci ipoteza nulă se infirmă în favoarea primei ipoteze de lucru, cea a scăderii frecvenței comportamentelor agresive observate de părinți în urma desfășurării procesului terapeutic.

Tot testul ItI a fost folosit și pentru prelucrarea scorurilor brute obținute la grila de observare a comportamentelor agresive, pornindu-se de la următoarea ipoteză statistică:

N : Nu există diferențe semnificative între frecvențele comportamentelor agresive înregistrate în grila de observație la începutul programului și frecvențele comportamentelor agresive înregistrate în grila de observație la sfârșitul programului.

Am obținut, în urma prelucrării statistice a datelor, valoarea ItI = 11,71, care este mai mare decât valoarea teoretică a lui ItI la pragul de semnificație p= 0,001 pentru 8 subiecți: (ItI = 4,785). Astfel ipoteza nulă se infirmă în favoarea celei de-a treia ipoteze de lucru, care postulează scăderea frecvenței comportamentelor agresive în urma desfășurării procesului terapeutic.

Deci ipoteza scăderii frecvențelor comportamentelor agresive este confirmată prin confirmarea statistică a primelor trei ipoteze de lucru.

3.2.2 Date calitative

Datele calitative, obținute prin aplicarea testelor proiective Rorschach și desenul persoanei umane, relevă următoarele modificări:

Scăderea agresivității

Ameliorarea echilibrului emoțional

Creșterea asertivității și expresivității corporale

Creșterea implicării sociale și a interesului pentru interacțiunea socială

Ca atare ipotezele de lucru numărul 4 și 5 sunt confirmate.

În concluzie, putem afirma confirmarea ipotezei generale ce postula obținerea unei ameliorări, în sensul reducerii agresivității membrilor grupurilor, ca efect al practicării exercițiilor experiențiale de grup.

Capitolul 4

Concluzii

Ca urmarea aplicării unor metode și mijloace de investigație variate ( testul proiectiv Rorschach, testul desenării persoanei umane, fișa de evaluare a comportamentelor agresive oferite spre completare părinților și educatoarelor, grila de observare a comportamentelor agresive), am constatat în urma practicării acestor exerciții de tip experiențial de grup:

O reducere semnificativă din punct de vedere statistic a agresivității și frecvenței comportamentelor agresive

Creșterea asertivității

Ameliorarea echilibrului emoțional

Creșterea implicării sociale și a interesului pentru interacțiunea socială

Creșterea creativității

Cele cinci ipoteze de lucru au fost confirmate, deci ipoteza generală este și ea confirmată. Ca atare, exercițiile experiențiale de grup au un efect ameliorativ, în sensul reducerii agresivității, asupra membrilor grupului.

Ca limite ale experimentului menționăm:

Numărul mic de subiecți

Insuficienta pregătire a terapeutului

Lipsa de experiență a terapeutului

În ciuda acestor limite, grupul de dezvoltare și optimizare comportamentală a preșcolarilor agresivi a avut un efect ameliorativ în sensul reducerii agresivității și a frecvenței comportamentelor agresive.

Pe lângă confirmarea ipotezei generale, din datele de cercetare se desprind o serie de considerații particulare:

Din datele observaționale se desprin d concluziile preferințelor diferite ale participanților în raport cu exercițiile experiențiale și cea a potențialului ameliorativ diferit ale aceluiași exercițiu practicat de persoane diferite. Astfel că recomandăm alcătuirea unui program de exerciții variat, deosebit de flexibil, permanent adaptat la particularitățile grupului.

Deși cercetarea noastră s-a centrat asupra copiilor agresivi, considerăm că practicarea exercițiilor experiențiale de grup s-a dovedit benefică și asupra celorlalți membrii ale celor două grupuri.

Ideea flexibilității și varietății exercițiilor experiențiale se desprinde și din particularitățile de ordin practic ale lucrului cu preșcolarii, fiind necesară alegerea exercițiilor pentru a le atrage atenția și implicit implicarea preșcolarilorîn sarcină și desfășurarea exercițiilor pe o durată relativ mică(față de lucrul cu adulții), datorită capacității relativ scăzute de menținere a atenției caracteristică preșcolarilor.

Ca o concluzie generală: deși considerăm terapiile de familie ca fiind cele mai adecvate în lucrul cu copiii agresivi, acestea nu sunt întotdeauna posibile datorită refuzului cooperării familiei.

În această situație considerăm că practicarea exercițiilor experiențiale de grup este adecvată, ea soldându-se cu beneficii importante în sfera personală și relațională, cu efecte de deyvoltare și optimizare comportamentală a copiilor. Considerăm că și mai adecvată ar fi îmbinarea terapiei individuale cu cea de grup, aceasta putând face obiectul unui viitor studiu.

fișă de evaluare a comportamentelor agresive

În cele ce urmează vă sunt prezentate mai multe afirmații care exprimă modul de a reacționa în diferite situații. Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare afirmație și să încercuiți varianta de răspuns care se potrivește cel mai bine cu modul de a acționa al elevului dumneavoastră. Nu există răspunsuri bune sau rele, există doar moduri diferite de reacție. Răspundeți cât mai repede, fără a reflecta prea mult și alegeți ceea ce vi se pare cel mai potrivit în cazul elevului dumneavoastră.

Variante de răspuns : 1. Nu este adevărat

2. Puțin adevărat

3. Pe jumătate adevărat

4. De cele mai multe ori adevărat

5. Adevărat

Grilă de observare a comportamentelor agresive

Fișa de evaluare completată de părinți

Fișa de evaluare completată de educatori

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Carente ale Rolurilor Tatalui (ID: 164251)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Carente ale Rolurilor Tatalui

Copyright Notice

Dіναмісα Rοlurіlοr Fαміlіαlε

Dificultatile de Invatare la Copii cu Autism

Elaborarea Unui Program de Studiu Pentru Elevii cu Ces

Aspecte ale Dezvoltarii Inteligentei Emotionale la Scolarul Mic

Agresivitatea In Scoala Si Frustrarea

Efect Stres Angajati

Copyright Notice

Similar Posts