Cardul Modalitate de Plata Prezent Si Viitor sau Garantarea Creditelor Acordate de O Banca Comerciala. Tipuri de Garantii

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………………………………2

Capitolul 1. Riscul bancar în activitatea de creditare bancară………………………………………4

Natura și clasificarea riscului bancar………………………………………………………4

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de expunerea la risc……..15

1.1.2 Clasificarea riscurilor în funcție de caracteristica bancară …………….17

1.1.3 Clasificarea riscurilor în funcție de alocarea lor în cadrul

sistemului financiar-bancar………………………………………………………………..21

Riscul individual și global de creditare……………………………………………………22

Protecția băncii împotriva riscului de creditare; provizioanele și

garanțiile specifice……………………………………………………………………………………….28

Capitolul 2. Performanța privind activitatea de creditare bancară…………………………………44

2.1 Componența sistemului indicatorilor de performanță………………………………….44

2.2 Corelații între indicatorii de profitabilitate și stabilirea pragului

de rentabilitate……………………………………………………………………………………………..51

Capitolul 3. Studiu de caz. Performanța și riscul de creditare la BCR Erste Bank…………..56

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………….75

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………77

INTRODUCERE

Realitatea în economia contemporană relevă o enormă diversificare a intereselor, o intensificare a concurenței fără precedent pentru realizarea acestor interese, o accentuare a goanei după resurse bănești și pentru utilizarea cât mai profitabiă a acestora.

În acest context agenții economici implicați își dezvoltă și diversifică relațiile între ei, se grupează și regrupează în fel și chip pentru a-și atinge obiectivele care au fost și rămân legate permanent de profit, poziția de piața, diminuarea riscului, îmbunătățirea tehnicilor de management.

Pentru că afacerile încep de regulă cu bani și se sfârșesc la bani, epicentrul mediului economic îl constituie capitalul bănesc, care în mișcarea sa îmbracă nenumărate alte forme concrete. Afirmarea tot mai puternică a rolului și însemnătății capitalului bănesc aduce în prim plan problema creditului și banilor, întrucât activitățile comerciale se bazează din ce în ce mai mult nu numai pe capitalul propriu al agenților dar și pe capitalul împrumutat prin credit.

Creditul reprezintǎ relația bǎneascǎ între o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, numitǎ creditor, care acordǎ unei alte persoane, numitǎ debitor, un împrumut în bani în general cu o dobândǎ stabilitǎ în funcție de riscul pe care și-l asumǎ creditorul sau de reputația debitorului. Etimologic, cuvântul credit își are originea în limba latinǎ creditum-creditare, care înseamnǎ a crede sau a avea încredere, fapt ce scoate la ivealǎ un element de ordin psihologic: încrederea, care presupune existența unei anumite culturi sociale, a unei psihologii colective, care diferǎ însǎ în timp și de la o colectivitate la alta Având în vedere cǎ raporturile de credit au o însemnatate deosebitǎ, atât prin dimensiune, varietate, cât și prin impactul lor asupra desfǎșurǎrii activitǎții economice, se impune o clasificare a acestora.

Foarte importantǎ pentru activitatea bancarǎ este analiza și clasificarea portofoliului de credite pentru a putea gestiona riscul transformǎrii creditelor în neperformanțe. Stabilirea performanțelor financiare ale împrumutaților se realizeazǎ pe baza unui set de indicatori economico-financiari, specifici pentru fiecare bancǎ. Cel mai frecvent folosiți sunt: gradul de lichiditate, gradul de solvabilitate, rata profitului și gradul de îndatorare. De obicei apar douǎ probleme: luarea în considerare a unui număr prea mic de indicatori determinǎ o creștere a riscului unei posibile evaluǎri sumare a performanței financiare a clientului, pe când stabilirea unui numǎr prea mare de indicatori determinǎ o creștere a timpului de fundamentare a deciziei de creditare. Cu alte cuvinte, se impune determinarea unui set de indicatori care sǎ aibǎ o importanțǎ realǎ în determinarea bonitǎții clientului. Stabilirea performanțelor financiare ale imprumutaților presupune clasificarea creditelor bancare în anumite categorii, stabilite și impuse de B. N. R.

Asumarea conștientă, responsabilă a riscului ca factor pozitiv și sfidarea incertitudinii sunt condiții obligatorii pentru mersul înainte spre progres. Năzuința către certitudine cu orice preț este și va rămâne o utopie negativă bazată pe idealul unui viitor ireal de certitudini, lipsit de angoasele spirituale și materiale ale vieții. Desigur, viața poate fi distrusă de o incertitudine necontrolabilă, dusă la extrem, dar în egală măsură și de ideea că incertitudinile ar putea fi vreodată eliminate complet.

Capitolul 1

Riscul bancar în activitatea de creditare bancară

Natura și clasificarea riscului bancar

Operațiunea de creditare reprezintă actul prin care o instituție de credit se obligă să pună la dispoziția clienților fondurile solicitate sau își ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauțiunii sau garanției, în favoarea acestora.

Creditul reprezintă, deci, orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, precum și orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Operațiunile de creditare efectuate de instituțiile de credit au la bază prudența bancară ca principiu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga activitate, precum și următoarele principii generale:

1. în procesul de acordare a creditelor, băncile comerciale vor urmări ca solicitanții sa prezinte credibilitate și, toate operațiunile de creditare vor trebui consemnate în documente contractuale care să reflecte cu claritate toți termenii și toate condițiile operațiunilor de creditare;

2. activitatea de creditare trebuie să aibă la bază analiza viabilității și realismul afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități, ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii;

3. creditele, indiferent de suma sau de perioada de rambursare, se acordă pentru destinația stabilită prin contracte, destinația precisă fiind obligatorie pentru împrumutați;

4. pentru creditele acordate băncile percep dobânzi și comisioane ale căror niveluri se stabilesc de fiecare bancă, precum și penalități stabilite conform legii, în cazul nerambursării la scadență a creditelor și/sau neachitării dobânzilor datorate;

5. creditele se acordă, în toate cazurile, pe bază de garanții, volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite și dobânzi;

6. pe perioada creditării, beneficiarii de credite au obligația să pună la dispoziția băncii documentele solicitate de bancă din care să rezulte buna executare a contractului de credit;

7. rambursarea la termen a creditului, principiu care asigură reluarea permanentă a procesului de creditare, se realizează prin determinarea reală a capacității împrumutatului de a realiza venituri, prin alegerea și convenirea garanțiilor asigurătorii precum și prin supravegherea permanentă a modului de utilizare a creditului.

Dicționarul enciclopedic ilustrat, publicat în 1999 de Editura Cartier, definește riscul ca “posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz” sau “pericol, inconvenient posibil”.

Riscul este un cuvânt care se regăsește din ce în ce mai des în vocabularul nostru. Orice activitate economică este însoțită într-o măsură mai mică sau mai mare și de risc. De altfel, după majoritatea specialiștilor din domeniu, progresul societății actuale a fost posibil, în

special, datorită asumării unor riscuri. În conformitate cu Dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul risc provine din cuvântul francez "risque" și reprezintă pericol posibil, inconvenient posibil sau probabilitatea de a suporta o pagubă.

Dicționarele englezești menționează definiția standard acceptată lingvistic: riscul reprezintă “probabilitatea producerii unui eveniment cu rezultate adverse pentru subiect”. Teoria financiară modernă aduce însă nuanțări acestei definiții, considerând că nu trebuie pus semnul de echivalență între probabilitate și risc: probabilitatea constituie de fapt unitatea de măsură a riscului și mijloc de cuantificare pentru acesta.

Definiția care ilustrează cel mai cuprinzător riscul aparține academicianului Costin C. Kirițescu și dr. Emilian M. Dobrescu, care definesc riscul într-o afacere ca “eveniment viitor și probabil a cărei producere ar putea provoca anumite pierderi”.

Se poate concluziona că activitatea bancară este sensibilă la o serie întreagă de elemente (pericole, evenimente viitoare etc.) care pot produce anumite pierderi pentru bancă.

Riscul reprezintă „prejudiciul potențial, la care sunt expuse patrimoniul, interesele și activitatea agentului economic.” Într-o accepție sintetică, riscul este definit și ca „probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect”. Alți autori prezintă riscul ca „potențiala deviație adversă de la rezultatele așteptate.”

Riscul, poate fi definit astfel, ca un eveniment posibil, previzibil sau imprevizibil care generează profituri sau pierderi materiale. Din această definiție, desprindem ideea că, riscul nu trebuie să ne apară doar ca un eveniment negativ, pentru că el poate aduce și oportunități extraordinare pentru cei care știu să-l evalueze și gestioneze. De altfel, în Ghidul propus de The Economist Books, se spune că: „pentru riscurile asumate investitorii obțin un câștig” iar, în general „cu cât riscul este mai mare, cu atât mai substanțiale vor fi câștigurile”. În concluzie, riscul nu trebuie neapărat evitat ci în primul rând identificat și evaluat cu scopul transformării posibilelor rezultate negative în oportunități.

În strânsă legătură cu termenul de risc apare și noțiunea de incertitudine. Aceasta, creează o stare de nesiguranță, datorată faptului că cel care ia decizii nu poate anticipa evoluția activităților viitoare. O delimitare clară între cei doi termeni este menționată în literatura de specialitate astfel: „incertitudinea reprezintă faptul de a nu ști ceea ce urmează a se întâmpla în viitor, iar riscul, ca modul în care caracterizăm cât de multă incertitudine există”. Incertitudinea și riscul se împletesc, deoarece incertitudinea prin neanticiparea evoluției proceselor și acțiunilor viitoare reprezintă o sursă de risc. Unii autori spun despre riscuri că sunt „incertitudini rezultate din variațiile adverse ale profitabilității…”

Complexitatea mediului de afaceri, liberalizarea și internaționalizarea fluxurilor financiare, aduce inovații rapide, piețe financiare diversificate, oportunități noi dar și riscuri multiplicate. Variabilele necunoscute, precum, mărimea vânzărilor încep să le domine pe cele cunoscute costuri, prețuri, datorii, iar riscurile care afectează societățile interne dar și multinaționale sunt din ce în ce mai greu de estimat. Astfel, în trecut, profitul funcționa ca un barometru de performanță și era în strictă concordanță cu riscul asumat, dorința unui câștig mai mare presupunea și asumarea unor riscuri mai mari. În prezent, riscurile cresc exponențial cu ritmul schimbărilor iar managerii de risc pot fi surprinși, deoarece nu îș „pentru riscurile asumate investitorii obțin un câștig” iar, în general „cu cât riscul este mai mare, cu atât mai substanțiale vor fi câștigurile”. În concluzie, riscul nu trebuie neapărat evitat ci în primul rând identificat și evaluat cu scopul transformării posibilelor rezultate negative în oportunități.

În strânsă legătură cu termenul de risc apare și noțiunea de incertitudine. Aceasta, creează o stare de nesiguranță, datorată faptului că cel care ia decizii nu poate anticipa evoluția activităților viitoare. O delimitare clară între cei doi termeni este menționată în literatura de specialitate astfel: „incertitudinea reprezintă faptul de a nu ști ceea ce urmează a se întâmpla în viitor, iar riscul, ca modul în care caracterizăm cât de multă incertitudine există”. Incertitudinea și riscul se împletesc, deoarece incertitudinea prin neanticiparea evoluției proceselor și acțiunilor viitoare reprezintă o sursă de risc. Unii autori spun despre riscuri că sunt „incertitudini rezultate din variațiile adverse ale profitabilității…”

Complexitatea mediului de afaceri, liberalizarea și internaționalizarea fluxurilor financiare, aduce inovații rapide, piețe financiare diversificate, oportunități noi dar și riscuri multiplicate. Variabilele necunoscute, precum, mărimea vânzărilor încep să le domine pe cele cunoscute costuri, prețuri, datorii, iar riscurile care afectează societățile interne dar și multinaționale sunt din ce în ce mai greu de estimat. Astfel, în trecut, profitul funcționa ca un barometru de performanță și era în strictă concordanță cu riscul asumat, dorința unui câștig mai mare presupunea și asumarea unor riscuri mai mari. În prezent, riscurile cresc exponențial cu ritmul schimbărilor iar managerii de risc pot fi surprinși, deoarece nu își adaptează destul de rapid percepția asupra riscurilor. Spre exemplu, băncile o lungă perioadă de timp au crezut că managementul riscului de credit este sarcina lor cea mai importantă însă, au constatat în timp că băncile se expun și la alte categorii de riscuri: riscuri de piață, operaționale, reputaționale, de lichiditate, a căror gestio nare este foarte necesară. În contextul actual, există și o mulțime de riscuri necontrolabile pe care managerii de risc decid dacă le pot accepta sau dacă se pot lipsi de activitățile afectate de aceste riscuri.

De altfel, „ riscul real este ca aceste costuri să crească brusc într-un mod cu totul neașteptat sau să apară alte costuri care vor cheltui din provizioane.”

În concluzie, riscul nu este un eveniment izolat, el este practic fundamentul tuturor afacerilor deoarece, lumea în care trăim, lipsită de granițe și puternic globalizată, determină transferul rapid al riscurilor dintr-o țară în alta. Imunitate la riscuri nu există și astfel gestiunea lor este extrem de importantă.

Managerii de risc, iau decizii riscante deoarece, „viitorul nu este unic și perfect predictibil". Chiar utilizând discipline ca Statistică Economică sau Previziuni Economice, riscul nu poate fi eliminat ci doar redus prin utilizarea unor modele explorative.

Așadar, în activitatea bancară riscul este caracteristica generală.

Încercând definirea și explicarea riscului bancar în general, Dennis G.Uyemura și Donald R.Deventa, în lucrarea lor “Financial Risk Management in Banking” publicată în SUA și Anglia în 1993, pornesc de la ideea că “riscul reprezintă volatilitatea fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unități de afaceri”.

Prin unitate de afaceri, în cazul băncilor, putem considera un departament, o sucursală, un produs, întreaga bancă.

Din punct de vedere matematic, definiția de mai sus poate fi formalizată astfel:

Deviația standard =

unde: = cash flow la perioada i;

= cash flow mediu.

cash flow – exprimă intrările și ieșirile de “cash” și “cash equivalent”;

cash – cuprinde numerarul și depozitele la vedere;

cash equivalent – cuprinde plasamentele pe termen scurt, investițiile cu grad de transformare înaltă în numerar și care nu sunt supuse devalorizării.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt analizate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic și cel practic.

Atunci când definesc riscul bancar și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate.

Alți autori se concentrează asupra unor pierderi – potențiale sau efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, ca frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Mulți practicieni abordează, de regulă, o singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai frecvent sub aspectul tehnicilor de gestiune, dar foarte rar sunt analizate și mecanismele de transmitere și amplificare a riscului suportat de instituția financiară.

Riscul bancar nu are o definiție unanim acceptată. Astfel, în lucrarea amplă dedicată riscului bancar, și intitulată „Gestiunea riscului bancar”, autoarea sugerează că cei mai mulți specialiști se axează în definirea riscului și gestiunea riscului „asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora”, fiind tratată în special „problema unor pierderi neprevăzute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate”.

Însă în opinia altor autori, noțiunea de risc bancar, este definită strict prin intermediul costurilor și se referă la „valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta o instituție bancară”. Și Iuliana Predescu spune despre riscul bancar că este „un fenomen prezent în ansamblu sferei de activitate a societăților bancare și reprezintă incertitudinea realizării unui anumit nivel al profitului sau chiar probabilitatea apariției unor pierderi.”

În literatura de specialitate riscurile bancare sunt caracterizate a avea efecte adverse asupra profitabilității datorită mai multor cauze. Riscurile bancare reprezintă variabile de incertitudine care pot afecta activitatea unei instituții de credit. Ele sunt asociate cu pierderi care se datorează unor evoluții contrare a rezultatelor. Pierderile din riscuri se înregistrează în contabilitatea bancară sub forma provizioanelor care practic diminuează rezultatele.

După 1990, s-a constatat o tendință de amplificare a riscurilor în activitatea bancară datorită, mediului economic complex în care acționează instituțiile de credit, intensității concurenței, diversificării produselor și serviciilor.

În România, datorită economiei în dezvoltare și a proceselor structurale și de reformă existente riscurile potențiale, sunt mai pregnante, însă de cele mai multe ori asumarea lor poate conduce la profit. De aceea, riscurile în general, trebuie analizate prin prisma corelației risc – profit în sensul existenței a două alternative:

asumarea unor riscuri mari atunci când și profitul este la un nivel ridicat;

concentrarea pe riscuri minime având ca efecte un profit minim dar sigur.

Predilecția băncilor către anumite plasamente (riscante) amplifică riscul, însă prudența bancară, trebuie să fie principiul fundamental care guvernează activitatea bancară. O conducere eficientă trebuie să includă în strategia băncii și programe de gestiune a riscurilor

bancare, în scopul minimizării acestora. Astfel, instituțiile de credit trebuie să își asume toate riscurile apărute ca rezultat al obținerii de profit știind că:

trebuie să respecte măsurile prudențiale impuse de autoritatea națională de reglementare;

profitul așteptat să fie pe măsura expunerii la risc;

eventualele pierderi să nu aducă instituția de credit într-o situație financiară precară, știind că, ele trebuie acoperite din provizioane sau profit;

riscul trebuie dimensionat astfel încât pierderea produsă să poată fi considerată normală iar imaginea băncii (pe piața națională și internațională) să nu aibă de suferit.

Figura 1.1 Factorii de natură endogenă generatori de riscuri bancare

Sursa: Iosof S., Gavri T., Gestiunea riscului, Ed. Universitară, București, 2013, p. 22

Factorii sau variabilele care generează apariția de riscuri bancare pot fi clasificați în:

factori de natură endogenă (internă), prezentați în Figura 1.1;

factori de natură exogenă (externă), prezentați în Figura 1.2;

Figura 1.2 Factorii de natură exogenă generatori de riscuri bancare

Sursa: Iosof S., Gavri T., Gestiunea riscului, Ed. Universitară, București, 2013, p. 23

Din categoria factorilor de natură internă care generează riscuri interne menționăm:

structura organizatorică a băncii – poate contribui la realizarea unor operațiuni ineficiente sau neaplicarea corectă a unor proceduri proprii dar și la realizarea unei slabe coordonări ducând la apariția riscurilor și implicit a pierderilor.;

resursele umane – pot crea riscuri prin pregătire necorespunzătoare, prin migrarea personalului calificat la instituțiile bancare concurente, și prin nemotivarea personalului;

produsele bancare – împreună cu natura activității desfășurate generează riscuri, prin modificarea cererii pentru ele datorită apariției unor produse și servicii mai performante sau a unora substituibile (instrumentele pieței de capital). Riscurile pot apărea și din extinderea activităților desfășurate de bancă pe toate segmentele (ex. persoane fizice, persoane juridice, asigurări, piețe de capital, evaluări etc.) etc.

Factorii de natură exogenă care pot genera apariția unor riscuri bancare sunt:

1. mediul legislativ prin actele normative adoptate și modificate în legislația financiar bancară, în special și cea economică în general, determină riscuri cauzate de eficiența și siguranța sistemului bancar;

2. mediul social determinat de schimbarea gusturilor consumatorilor care doresc produse și servicii prompte și de calitate pe măsura adaptabilității lor;

3. mediul economic prin starea generală a economiei, evoluția ratei inflației, a cursului de schimb, prin folosirea instrumentelor de politică bancară poate genera riscuri minore sau majore;

4. piața bancară prezintă riscuri importante prin competitorii care pot apărea (înființarea unor bănci cu reputație internațională), dispărea sau fuziona.

5. mediul tehnologic manifestat prin disponibilitatea la noile tehnologii implică un nivel mai mare sau mai mic de risc;

6. mediul politic prin situația politică actuală și de perspectivă datorită schimbării organismelor puterii, apelării la împrumuturi, mărimea serviciului datoriei externe determină apariția riscurilor.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii analizate: atât un impact în sine, sub forma pierderilor suportate direct, cât și unul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor de afaceri și nu în ultimul rând, asupra autorității bancare.

În același context, prin expunere la risc se va înțelege valoarea actuală a tuturor pierderilor și cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta o anumită instituție financiară. Din acest motiv expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.

Diferitele accepțiuni acordate riscului bancar se prezintă sub forma tipurilor de riscuri bancare.

Trebuie subliniat că expunerea la risc este permanent generată de o multitudine de operații și proceduri. De aceea, mai ales în domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un complex de riscuri interdependente, putând avea cauze comune sau producând alte riscuri în lanț.

În continuare, prin riscuri bancare se vor înțelege toate acele riscuri cu care se confruntă băncile în operațiunile lor curente și nu doar riscurile bancare specifice. Ca agenți ce operează pe diverse piețe financiare, băncile se confruntă și cu riscuri nespecifice (ca riscul valutar), pe care trebuie să le gestioneze.

O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare, care să vizeze minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii.

Obiectivul principal al acestor politici este de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, în timp ce obiectivul central al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

În practica bancară nu întotdeauna cele două obiective – general și sectorial – se află în concordanță.

Se poate întâmpla ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea la risc. Acest lucru necesită selectarea programelor în funcție de criterii de eficiență.

Pot exista cazuri în care strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. În aceste situații deciziile trebuie luate ținând cont și de cheltuielile suplimentare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare față de risc și de pierderile potențiale mai mari.

În literatura de specialitate s-a convenit că managementul bancar are trei obiective de bază, și anume: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare. Dintre acestea, nici unul nu are un primat absolut, conducerea băncii stabilind obiectivul managerial central al fiecărei perioade.

Gestiunea riscurilor bancare nu se rezumă doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra salariaților care devin mai riguroși și mai responsabili în activitatea bancară curentă; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase.

Existența unor programe adecvate pentru prevenirea și controlul riscurilor bancare vor contribui și la impunerea băncii în cadrul comunității bancare; de multe ori aceste programe condiționează fie admiterea sau participarea băncii la asociații interbancare, fie obținerea de calificative superioare din partea organismelor financiare. O gestiune eficientă a riscurilor bancare își va pune implicit amprenta asupra imaginii băncii percepute în exterior.

În domeniul bancar creșterea a devenit un atribut esențial al performanței bancare. Fiind impusă de rentabilizarea investițiilor în tehnologii noi, ea a condus implicit la creșterea riscurilor.

Procesul de creștere în sfera bancară are două componente: creșterea în domeniul serviciilor bancare tradiționale: creditarea clienților, acordarea de dobânzi atractive la depozite, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului și creșterea în zona noilor servicii bancare: gestiunea de trezorerie, operații pe piața de capital, eBanking, servicii informatice și de informare, asigurări.

În condițiile unui management corect, creșterea operațiunilor legate de serviciile tradiționale și serviciile noi ar trebui să aibă un efect pozitiv pronunțat.

Însă pierderile suportate de unii acționari conduc de cele mai multe ori la diminuarea valorii de piață a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă procurarea de capital suplimentar necesar protecției generale a instituției bancare.

Întrucât comunicarea băncilor cu clientela și chiar cu acționarii lor este de cele mai multe ori deficitară, piața tinde în mod greșit să trateze toate băncile la fel. Gestiunea defectuoasă a câtorva bănci poate influența negativ și imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare constituie o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de șoc.

În același timp, consolidarea acțiunilor bancare se poate realiza printr-o comunicare reală și eficientă cu piețele financiare și prin implementarea programelor funcționale de gestiune a riscurilor bancare.

Băncile își vor gestiona cu succes riscurile bancare dacă vor recunoaște rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă vor aplica tehnici de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței, dacă vor lua măsuri precise de adaptare a performanței la risc și dacă vor crea mecanisme de raportare a performanței bancare în funcție de risc.

Gruparea riscurilor bancare în clase și tipuri de risc este din ce în ce mai necesară pe plan practic.

Multe riscuri prezintă trăsături comune și tratarea lor corelată permite observații ce pot facilita înțelegerea procesului de gestiune.

O clasificare curentă întâlnită în literatura de specialitate împarte riscurile specifice activității bancare în trei categorii:

riscuri financiare;

riscuri comerciale;

riscuri de mediu.

A. Riscurile financiare sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri făcând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

riscul de credit;

riscul ratei dobânzii;

riscul de lichiditate;

riscul de schimb valutar;

riscul insolvabilității.

Riscurile financiare, strict legate de structura bilanțului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot apare în compoziția resurselor și plasamentelor băncii.

B. Riscurile comerciale sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing și lipsei de talent managerial pentru noile piețe. Ca forme de manifestare se cunosc:

b1. riscul de produsăserviciu;

b2. riscul de piață;

b3. riscul de imagine comercială.

b1. Riscul de produs este rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuția produselor.

b2. Riscul de piață este efectul dependenței de piață a băncii; dacă acesta nu este împărțit între mai multe piețe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluția unei singure piețe.

b3. Riscul de imagine comercială constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei, ca urmare a unei calități generale scăzute de servire a clienților sau a soluționării deficitare a reclamațiilor clienților, culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

C. Riscurile de mediu sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele de manifestare constau în:

riscul de deficit – produs de către hoți sau frauda comisă de angajații băncii;

riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel național și regional;

riscul competițional – determinat de similitudinea produselor și serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare;

riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autoritățile bancare, de multe ori într-o manieră nefavorabilă.

O aprofundare și o analiză de detaliu a tipologiei riscurilor bancare este conferită de abordarea modernă a acestei problematici de către analiștii de risc și va fi prezentată în continuare.

1.1.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcție de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generată de același ansamblu de activități, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă și ca expunere suplimentară sau subiectivă.

În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.

Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăți, accidentarea unui client într-unul din sediile băncii sau degradarea mediului ambiant de către activele dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă prin încălcarea normelor de poluare.

Riscurile pure se pot împărți în riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta prin distrugeri ale clădirilor, avarierea construcțiilor neterminate, distrugerea liniilor de telecomunicații, avarierea mașinilor și materialelor diverse, deteriorarea materialelor în cursul transportului, accidente de circulație.

Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date și informații confidențiale, pierderi de cecuri în curs de încasare, distrugere a arhivelor informatice și documentare.

Riscurile criminale și frauduloase pot consta în pătrunderi neautorizate în fișierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, contrafacerea cărților de credit și a cecurilor, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri, bancnote false, atac armat, răpiri sau sechestru de persoane.

Riscurile de răspundere sunt date de o varietate de situații: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, acordări sau suspendări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor și a serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiunile cu titluri, greșeli de consultanță în ingineria financiară.

Pentru categoria riscurilor lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare.

În tabelul 1.1. cele două tipuri de riscuri sunt exemplificate cu ajutorul câtorva categorii de riscuri bancare.

Tabelul 1.1 Riscurile bancare în funcție de expunerea la risc

Sursa: Luminița Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 63

1.1.2 Clasificarea riscurilor în funcție de caracteristica bancară

Această clasificare este prezentată în tabelul 1.2:

Tabelul 1.2 Clasificarea riscurilor bancare în funcție de cauza și forma lor

Sursa: Luminița Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 67

Dintre toate riscurile prezentate, riscurile financiare constituie fără îndoială, cea mai importantă categorie de riscuri bancare, un motiv principal fiind și acela că gestiunea lor defectuoasă produce cele mai multe falimente bancare. În acest grup de indicatori se includ:

riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare cu pondere însemnată în bilanțul băncii, exprimă probabilitatea încasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipat;

riscul de lichiditate sau riscul de finanțare exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiilor bancare;

riscul de piață sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar;

riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Între aceste grupe de risc se exercită o interacțiune continuă, ele exprimând diferit același potențial de risc (operațiunile bancare curente).

În acest sens, o expunere reală excesivă la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, dacă banca nu deține suficiente active lichide pentru a depăși obligațiile scadente fără aportul sumelor rezultate din rambursarea creditelor acordate. Riscul de lichiditate poate genera risc de faliment dacă banca nu își procură rapid resursele deficitare.

Mai mult, în sistemul bancar, problemele cu care se confruntă o bancă pot afecta negativ și bănci partenere creditoare față de ea, existând un permanent pericol de contaminare. Acest risc specific ansamblului băncilor este numit risc sistemic și gestiunea lui este asigurată de către banca centrală. Prevenirea riscului sistemic impune fiecărei bănci să urmărească în permanență soliditatea partenerilor săi.

Riscurile de prestare sunt asociate operațiilor din sfera serviciilor financiare și cuprind la rândul lor următoarele tipuri de riscuri:

riscul operațional sau riscul de sarcină exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil. În acest context sunt importante atât oferta de servicii, cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii;

riscul tehnologic este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare cu un ciclu de viață propriu, care tind să fie înlocuite de produse mai performante.

Alegerea incorectă a momentului scoaterii de pe piață a unui produs bancar sau a introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative.

riscul produsului nou este asociat inovărilor în sfera produselor financiare și exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depășirea nivelului planificat al costurilor, lipsa de profesionalism al echipei manageriale;

riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date. El este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora banca are un control limitat, exprimând probabilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii. Sunt generate de faptul că banca operează într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară (BNR) și într-un mediu economic care are propria sa dinamică:

riscul de fraudă este un risc de ordin intern inclus totuși în această grupă deoarece pentru bancă, actele elaborate de salariați și intențiile lor reprezintă o variabilă externă greu controlabilă. Riscul de fraudă exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau înstrăinarea unor documente de către angajații băncii. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, când nu pot fi detectate din vreme și recuperate;

riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, național sau internațional. Exprimă probabilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții potrivnice a condițiilor de mediu. Acestea influențează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc;

riscul concurențial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii. El este inerent activității bancare, întrucât majoritatea produselor financiare oferite pe piață de o bancă sunt oferite și de alte instituții financiare;

riscul legal reflectă necesitatea operării băncilor în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă aceste norme le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente.

În tabelul 1.3 se prezintă principalii indicatori și tehnicile pentru evaluarea și controlul riscurilor financiare.

Tabelul 1.3 Indicatorii și tehnicile de gestiune a riscurilor financiare

Sursa: Luminița Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 72

1.1.3 Clasificarea riscurilor în funcție de alocarea lor în cadrul sistemului financiar-bancar

Privite din acest unghi, riscurile apar ca fiind diversificabile sau nediversificabile.

Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții bilanțiere, pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Deși nu se poate preciza cu certitudine ce înseamnă “suficient de multe poziții”, trebuie reținut faptul că se poate reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul operațiilor și partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.

În practica contabilă bancară orice poziție (bilanțieră sau extrabilanțieră) comportă atât elemente diversificabile cât și elemente nediversificabile. De pildă, riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de către un client la bancă are o componentă nediversificabilă – cea generată de riscul economic, de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic – și o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client. Cu cât banca are mai mulți debitori și valoarea creditelor acordate fiecăruia este mai redusă relativ la capitalul băncii, cu atât mai redus va fi riscul de lichiditate sau de capital.

Riscurile nediversificabile sunt determinate în esență de variabilele preț (rate ale dobânzii, cursuri valutare, indicatori macroeconomici), reflectând variații ale preferințelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale. Din perspectiva gestiunii riscurilor, canalul lor de transmisie este prețul.

Sistemul financiar, prin ansamblul instituțiilor, instrumentelor și piețelor financiare deține un rol important la nivel macroeconomic în alocarea eficientă a riscurilor în cadrul sistemului economic.

Privind din perspectiva gestiunii riscurilor bancare, o protecție specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile.

În cazul riscurilor, protecția se asigură prin gestiunea unor tehnici și instrumente specifice (riscuri diversificabile) și prin capital (riscuri nediversificabile).

Incertitudinea necesită întotdeauna un capital suficient și nu poate fi gestionată prin tehnici specifice. În lucrare se vor prezenta modalități de gestiune folosite cu succes doar pentru riscuri diversificabile.

Pentru a asigura protecția băncii în cazul riscurilor nediversificabile și al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar și nici o tehnică sau instrument, oricât de sofisticate ar fi, nu pot asigura o protecție suficientă.

Riscul individual și global de creditare

Odată cu dezvoltarea și diversificarea sistemului bancar și a activității fiecărei bănci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunând trecerea pe prim plan a preocupărilor de gestionare a sa, ca o garanție absolut necesară pentru a ne bucura de avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit.

Riscul de creditare are și alte denumiri – risc de parteneriat sau risc de insolvabilitate a debitorului, risc de nerambursare sau risc de deteriorare a calității activelor bancare și exprimă în esență probabilitatea neîncasării efective, la scadență, de către bancă a fluxului de venituri anticipat (capital avansat + dobândă).

Asumarea acestui risc la un anumit nivel este acceptabilă, dar indiferent de nivelul respectiv, important rămâne modul în care acesta poate fi restrans la maximum. |n acest sens, punctul de pornire îl reprezintă punerea la punct și utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, ce pot fi divizate în trei categorii:

Riscul tranzacției – care decurge din diferite aspecte funcționale și operaționale ale riscului afacerii;

Riscul de credit – care concretizează incertitudinea profitabilității afacerii;

Riscul de plasament – ce relevă incertitudinea confirmării în motivația încrederii.

Cele trei categorii de risc se află în strânsă legătură și trebuie cunoscute pentru a realiza aprecierea riscului de ansamblu pe care îl implică un credit. Riscul de credit se poate analiza în două ipostaze:

a) Risc de credit individual prin care se surprinde probabilitatea de insolvabilitate a debitorului sau de nerambursare a sumelor angajate de el.

Asumarea de către bancă a riscului de credit individual presupune ca, banca respectivă să introducă pe costuri, pierderile rezultate la data scadenței din neplata obligațiilor pe care le are debitorul său.

b) Risc global de credit care dă expresie probabilității de a se deteriora calitatea activelor bancare angajate în cadrul creditelor.

Riscul global al insolvabilității este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii și a mediului economic național. Mai mult, o dată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, expresie a faptului că majorarea proporțiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr tot mai mare de persoane, potențial insolvabile. De asemenea, creșterea ratei dobânzii, pe fondul unei supraîncălziri a economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilității globale.

Preocupate de contracararea efectelor negative pe care le-ar putea avea realizarea acestui risc, băncile au reacționat constituind, în timp, un sistem de acțiuni complicate, prin care se fundamentează gestionarea sa.

De o manieră generală, indiferent de forma concretă în care se manifestă riscul de creditare, pentru gestionarea acestuia băncile recurg la:

decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat și apreciat, în cadrul unei politici de creditare echilibrată și în directă legătură cu cota de piață a respectivei societăți bancare;

diversificarea portofoliului de credit, în așa fel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

transferul riscului asupra unor terțe persoane prin recurgerea la tehnica asigurărilor;

cogestiunea afacerii (bancă – client) prin modificarea naturii intermedierii bancare;

fuziunea societăților bancare.

Toate aceste acțiuni sunt importante și pot fi promovate global sau numai parțial, în funcție de influența realizării riscului. Băncile în tentativa de a se proteja cât mai bine au tendința să promoveze mai multe genuri de acțiuni sau poate chiar pe toate.

Referitor la riscul individual de creditare trebuie remarcat că, în general, intreprinderile sunt confruntate cu două feluri de nevoi de finanțare:

cele rezultate din ciclul de exploatare care au caracter permanent, motiv pentru care intreprinderea și bancherul se pun de acord o dată pe an asupra nevoii de finanțare a exercițiului viitor;

cele rezultate din ciclul de investiții care se manifestă numai cu prilejul realizării unui program de investiții.

Băncile acordă agenților economici credite pe termen scurt pentru nevoi temporare, curente și pe termen mediu și lung pentru investiții.

Dintre creditele pe termen scurt în lei care pot fi acordate de bănci clienților lor – persoane juridice, menționăm:

Credite globale de exploatare care funcționează după sistemul revolving și se acordă în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților și anume pentru aprovizionări pentru stocuri de materii prime și materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli aferente perioadei curente, necesare realizării și finalizării producției de mărfuri, executării de lucrări și prestări servicii care au consum și desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme.

Creditul global de exploatare împreună cu sursele societății pentru finanțarea activității de producție formează capitalul global de exploatare.

Aceste tipuri de împrumuturi se acordă pe o perioadă de cel mult 90 de zile cu posibilitatea de prelungire, pe baza analizei trimestriale a fluxului de lichidități (cash-flow), pe noi perioade de 90 de zile fiecare, fără a se depăși însă 12 luni de la acordarea primului credit.

Fluxul de lichidități reflectă situația intrărilor de lichidități (încasări) și a ieșirilor de lichidități (plăți) într-o perioadă viitoare dată. Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibilități) sau negativ (necesar de lichidități).

Analiza corectă a prognozei fluxului de lichidități presupune cunoașterea activității clientului, evoluția istorică a acesteia, ramura în care evoluează în scopul verificării viabilității și a posibilității de realizare a ipotezelor care stau la baza prognozei.

Cunoașterea activității din perioada trecută realizată de client are loc pe baza studierii datelor din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, a fluxurilor de fonduri înregistrate în perioada respectivă, care reflectă mișcarea elementelor componente ale bilanțului între două momente și arată cum sunt create și utilizate fondurile.

În cursul trimestrului, de-a lungul perioadei de creditare, dacă apar diferențe semnificative între nivelul indicatorilor avuți în vedere la întocmirea cash-flow-ului prognozat și cei efectiv rezultați din situațiile contabile periodice, nivelul disponibilului/necesarului de lichidități poate fi actualizat la cererea clientului, oricând pe parcursul utilizării creditării sau din inițiativa băncii, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data întocmirii ultimei situații contabile periodice.

Utilizări din deschideri de credite permanente care constituie o modalitate de creditare, prin care banca, în baza unui contract de credit se angajează pe o perioadă de timp să împrumute clientelei fondurile necesare, pe măsura nevoilor, în limita unui nivel global de credit, cu condiția ca soldul zilnic al creditului să nu depășească nivelul aprobat.

Liniile de credit pot fi acordate, pentru creditarea producției sau desfacerii, a unor subactivități, proiecte, contracte etc. care prin natura lor se desfășoară și se evidențiază distinct în contabilitate.

Liniile de credit se acordă unor agenți economici care își desfășoară în integralitate operațiunile de încasări și plăți prin bancă, și care prin natura activității desfășurate realizează încasări și plăți ce au caracter de frecvență (bonitate categoria A sau B) și, în plus au un serviciu bun al datoriei.

Se pot acorda utilizări de credite unor clienți cu un standing financiar inferior, din categoria C sau D dar numai pentru activități de export.

Utilizările din deschideri de credite permanente se acordă pe termene de la 3 până la 12 luni cu posibilități de prelungire.

Volumul utilizărilor din deschideri de credite permanente, în cazul creditării de ansamblu a activității curente se determină în funcție de cifra de afaceri și de durata medie de încasare a clienților împrumutatului, după formula:

Tabelul 1.4 Volumul utilizărilor din deschideri de credite permanente

Sursa: Cosmin Brendea, Interesele economice și raționalitatea creditului bancar, Monografie, București, ASE, 2004, p. 107

Credite pentru finanțarea stocurilor temporare care, așa cum arată însăși denumirea lor au caracter ciclic, sau periodic pentru a acoperi stocurile care au fost aprovizionate în perioada precedentă fără a fi achitate (și cheltuielile efectuate și nerecuperate încă), sau stocurile care urmează a fi aprovizioante de la furnizori pe bază de contracte ferme, cu desfacere asigurată (și cheltuielile ce se vor efectua și care vor putea fi recuperate ulterior). Creditele se acordă pe un termen de până la 180 de zile.

Credite pentru finanțarea stocurilor sezoniere asemănătoare cu cele pentru finanțarea stocurilor temporare, numai cu ciclicitatea lor este determinată de succesiunea naturală a sezoanelor unui an.

Credite pentru export destinate finanțării necesităților curente sau excepționale ale clienților, ocazionate de activitatea de export, cu condiția existenței contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu parteneri externi sau prin intermediul unor comisionari din care să rezulte: cantitatea și felul mărfii, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată, prețul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz.

Credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății se acordă exportatorilor clienți ai băncii în vederea acoperirii necesarului de fonduri pentru desfășurarea corespunzătoare a activității curente în perioda cuprinsă între data livrării produselor la export și data încasării contravalorii lor de la partenerii externi, în cazul creditului.

Acordarea creditelor se face prin scontarea efectelor de comerț aferente creanțelor exportatorului asupra străinătății (cambii șiăsau bilete la ordin).

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație (al căror ciclu tehnologic durează mai mult de 12 luni). Durata creditului este egală cu durata tehnologică a ciclului de fabricatie. Creditele se acordă sub forma creditelor globale de exploatare sau linii de credit.

Creditele scont (de scontare) servesc drept suport pentru operațiile de scont sau de scontare.

Credite pe cecuri remise spre încasare prin care se asigură resursele necesare pentru acoperirea valorii cecurilor remise spre încasare atunci când debitorul nu are resurse în cont sau acestea nu sunt suficiente. Nu se admit la creditare cecuri emise de agenți economici, înregistrate în Fișierul național de incidente de plăți, administrat de BNR.

Creditul de Factoring este ocazionat de operația specifică denumită factoring. Factoringul este operațiunea prin care un furnizor, denumit "aderent" transferă parțial sau integral proprietatea sa asupra creanțelor pe care le are de încasat de la clienții săi, către un terț numit "factor", care se obligă conform contractului de factoring să asigure încasarea creanțelor respective. Într-o operațiune de factoring, banca poate juca pentru clienții săi, rolul de factor, punând la dispoziția aderentului (furnizorului) credite, reprezentând contravaloarea unei părți din facturile de încasat, credite care nu pot depăși 180 de zile ca termen de rambursare.

Credite pentru facilități de cont. Sunt acordate pe perioade scurte sau foarte scurte în general până la 15 zile pentru acei clienți ai băncii care, temporar înregistrează un deficit de încasări. De asemenea credite beneficiază numai clienții cu o bonitate corespunzătoare (A,B,C), care nu au dobânzi sau credite restante, efectuează operațiuni de încasări și plăți prin bancă și au un serviciu bun al datoriei.

Credite de trezorerie pentru valută vândută. Sunt prilejuite de operațiunile de vânzare a valutei pe piață la vedere (spot), realizate de clienți, operațiuni ce reprezintă o posibilă procurare a unor resurse financiare în lei, atunci când ordinul de vânzare a valutei a fost acceptat de bancă. Aceste credite se acordă numai după încasările valutare care nu au fost cesionate în totalitate pentru stingerea unor obligații de plată a clienților respectivi.

Credite pentru echipament sunt acordate pentru acoperirea temporară a decalajului dintre resursele proprii și cheltuielile pentru finanțarea investițiilor productive. Creditarea se face pe total activitate de investiții sau pe obiective ori acțiuni de investiții. Au durată maxima de până la 12 luni.

Credite consorțiale (sindicalizate) pentru echipament. Au același scop și se acordă în același fel cu creditele de la punctul m). Specificul constă în aceea că, fiind vorba de sume foarte mari, pe poziția de creditare nu se află doar o singură bancă, ci mai multe care, împreună, constituie pe baza unor înțelegeri adecvate un consorțiu sau sindicat (bancar). Pentru băncile participante la consorțiu este avantajos mai ales pentru că se disipează cota efortului financiar, se diminuează cota de risc pe care și-o asumă fiecare și luate împreună au o capacitate mult sporită de a acționa preventiv și în caz extrem de a suporta consecințele care pot să apară.

Credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate. Sunt destinate acoperirii necesarului temporar de lichidități, pe perioada de timp cuprinsă între vânzarea bunurilor de folosință îndelungată către populație și încasarea ratelor datorate. Perioada de acordare este de maxim 12 luni, se încadrează în caracteristica creditelor pe termen scurt.

Odată cu realizarea în România a unei convertibilități de cont curent, băncile pot acorda agenților economici împrumuturi pe termen scurt în valută pentru:

importuri de bunuri și servicii;

utilizări din deschideri de credite permanente pentru importul de materii prime și materiale;

importuri de bunuri și servicii pe bază de finanțare externă;

garantarea cu creanțe asupra străinătății;

credite de factoring în valută.

Băncile pot acorda clienților săi – persoane juridice – credite pe termen mediu și lung:

În lei pentru:

echipament în completarea surselor proprii;

cumpărarea de acțiuni;

cumpărarea de active;

echipament în co-finanțare;

activitatea de leasing.

În valută pentru:

modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție;

retehnologizarea proceselor de producție;

achiziționarea din import de mașini, utilaje, tehnică de calcul, instalații tehnologice, mijloace de transport etc.;

efectuarea altor cheltuieli legate strict de realizarea și intrarea în exploatare a investițiilor productive;

forfetare.

Protecția băncii împotriva riscului de creditare; provizioanele și garanțiile specifice

Protecția împotriva riscului de credit în bănci constituie o preocupare permanentă a sistemului bancar la nivel național și internațional dovadă fiind reglementările internaționale pe care Comitetul de la Basel le-a elaborat sub denumirea de Acordul Basel II care mai apoi a fost preluat (deși este recomandat autorităților de supraveghere din diverse țări) sub forma reglementărilor naționale de către autoritățile de supraveghere bancară.

Toate aceste recomandări pornesc de la o situație dată a portofoliului de credite bancare pe care orice bancă îl deține (clasificarea acestora se face după diverse criterii) pentru ca mai apoi în funcție de acestea băncile să procedeze la adecvarea capitalului în funcție de profilul de risc al activelor.

Norma Cooke pornește de la un nivel minim de adecvare a capitalului de 8% stabilit ca raport între valoarea capitalului propriu al băncilor și nivelul (valoarea) activelor bancare. Trebuie adăugat faptul că cerințele minime de capital se referă nu numai la riscul de credit, ci și la riscul de piață și riscul operațional, reglementate în cadrul Pilonului I al Acordului Basel. Mai mult, în opinia organismului de supraveghere bancară ale cărei reglementări au caracter orientativ, default-ul tehnic se produce atunci când la rambursarea creditelor se înregistrează întârzieri de peste 90 de zile față de data scadenței. Indiferent de modul în care este conceptualizat riscul de credit, trebuie menționat faptul că, Comitetul de la Basel recomandă două metode pentru adecvarea capitalului, în funcție de profilul de risc al activelor.

O primă metodă se referă la abordarea standardizată, care așa după cum deja este cunoscut specialiștilor, pornește de la rating-ul acordat fiecărei bănci, de la AAA la AA-, A+ la A-, BBB+ la BBB-, BB+ la B-, sau B- și necotate, iar în funcție de acesta are loc ponderarea în funție de risc a activelor bancare. Expunerile la risc, potrivit metodei amintite, se grupează în trei categorii:

expuneri ale autorităților centrale și băncile centrale – ponderarea la risc a activelor bancare începe cu 0% pentru rating-uri cuprinse între AAA și AA-, pentru ca maximul să fie atins la 150% atunci când rating-ul este sub B- și 100% pentru cele ale căror rating este cuprins între BB+ și B-, respectiv pentru cele necotate.

expuneri la riscul de credit față de bănci (sunt posibile două opțiuni) minimul ponderării la risc a activelor bancare pornește de la rating-ul AAA la AA-, pentru care ponderea este 20%, iar maximul este de 150% atunci când rating-ul este sub B-.

expuneri la risc pentru corporații, retail, ipoteci pe locuințe și spații comerciale, respectă același principiu al ponderării la risc pentru activele băncii, în funcție de rating-ul acesteia. Valorile ponderării la risc variază între 20% pentru un nivel al rating-ului cuprins între AAA, la A- și respectiv 150% pentru un nivel al rating-ului sub BB-

Metoda este relativ simplă și constă, așa după cum se poate remarca, în ponderarea valorii activelor bancare cu un anumit procent de risc stabilit în funcție de rating-ul băncii și categoria de active expusă la risc. În funcție de valoarea rezultată se vor constitui rezerve de către bănci pentru a le pune la adăpost și a le proteja împotriva riscului de credit care, dacă s-ar produce, ar afecta atât deponenții, cât și proprietarii deopotrivă.

A doua metodă, care se referă la cerințe minime de capital, este cea bazată pe modele interne cu două variante – varianta de bază și varianta avansată. Metoda urmărește stabilirea valorii pierderii așteptate pe seama a trei elemente, și anume:

Probabilitatea ca un debitor să nu își achite obligațiile de plată la scadență, stabilită în procente [%];

Pierderea pe care o va înregistra banca din creanța cuvenită, exprimată în procente [%];

Valoarea creanței pe care banca urmează să nu o recupereze, exprimată în unități monetare.

În funcție de valoarea pierderii așteptate stabilită ca produs între PD (Probability of Default) și LGD (Loss Given Default) care este aplicată ca procent la valoarea creanței ce urmează să nu se încaseze, este reglementat nivelul minim de capital (de adecvare), pe care banca trebuie să îl constituie.

Cele două metode amintite au ca și scop stabilirea cerințelor minime de capital pe care banca trebuie să îl dețină pentru a face față unor eventuale retrageri masive de capital sau pentru acele situații în care companiile nu rambursează, la scadență, datoriile bancare pe care le-au contractat.

Însă băncile nu se rezumă numai la constituirea de rezerve, și deci, la adecvarea capitalului propriu în funcție de profilul de risc al activelor bancare, utilizând cele două metode amintite. Concomitent, acestea implementează și o serie de politici pentru limitarea riscului de credit. O primă categorie de politici care, în esență, urmărește reducerea riscului de credit, se referă la evitarea expunerilor la riscurile mari. Nici creditarea părților afiliate incluzând societatea-mamă și filialele sale nu este agreată. Evitarea supraexpunerii față de anumite zone geografice sau sectoare din economiile naționale este, de asemenea, nerecomandată. Dar riscurile mari sunt provocate de creditarea unui singur client. Ori reglementările prevăd că pentru a proteja interesele clienților băncii, să nu se acorde credit (indiferent de natura acestuia) unui singur client, mai mult de 10%-25% din activele bancare.

O a doua categorie de politici pe care banca le poate implementa pentru evitarea, limitarea sau chiar reducerea riscului de credit, este aceea prin care activele bancare se clasifică în funcție de riscul de credit și probabilitatea acestora de a fi rambursate. Sunt cunoscute cinci grupe de active bancare: standard, aflate sub supraveghere, sub- standard, îndoielnice sau pierdere, iar în funcție de ponderea pe care acestea le dețin în totalul activelor bancare se poate aprecia dacă riscul de creditare este iminent sau nu.

În sfârșit, o ultimă categorie de politici se referă la constituirea de provizioane, în funcție de categoria de active bancare la care ne referim: standard, aflate sub supraveghere, sub-standard, îndoielnice sau pierdere. Nivelul minim al provizioanelor este de 1-2% pentru creditele standard și de 100% pentru creditele incluse în categoria „pierderi”.

Dincolo de calculele necesare pentru adecvarea capitalului băncilor și de politicile concepute pentru limitarea riscului de credit, rămâne de apreciat dacă funcțiunea de creditare a băncii este corect orientată spre cele trei obiective pe care le îndeplinește și anume:

creditele să fie acordate pe baze sănătoase, astfel încât la scadență să poată fi rambursate;

fondurile de care dispune banca să fie investite în beneficiul acționarilor și pentru protecția deponenților;

să fie asigurată nevoia de creditare a companiilor și populației în mod legitim.

Numai că aceste reglementări referitoare la riscul de credit pornesc de la o anumită structură a portofoliului de active pe care banca îl deține. Cu alte cuvinte, băncile se vor proteja împotriva riscului de credit, ținând seama de portofoliul de credite pe care și l-au constituit, utilizând diferite politici de creditare în activitatea desfășurată.

În cazul creditelor pentru persoane fizice, riscul de creditare poate fi privit din două puncte de vedere: ca risc (de) client și ca risc de nerambursare.

Riscul – client exprimă posibilitatea alterării calității debitorului; este un risc greu de apreciat pentru că banca nu dispune, întotdeauna, de suficiente elemente de anticipare a unui astfel de situații.

Riscul de nerambursare este generat de faptul că veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizează, la timp sau nu se realizează deloc; acest risc este ușor de sesizat.

Studii economice și practice relevă existența a două categorii de cauze ce pot determina neachitarea de către client a creditului la scadență:

cauze subiective – ce țin de comportamentul subiectiv (de caracterul) debitorului, de măsura în care acesta este dispus sau nu să-și achite obligațiile față de bancă;

cauze obiective – ce țin de evoluția mediului în care operează debitorul și care se răsfrâng negativ asupra situației sale împiedicăndu-l să ramburseze creditul de care beneficiază. Pot fi cauze de ordin economic sau financiar.

Revenind la protecția băncilor împotriva riscului de creditare, este necesar ca acestea să pună în aplicare sisteme de măsuri în stare să le protejeze corespunzător. Întocmai ca în toate domeniile, aceste măsuri trebuie să fie în primul rând, preventive, iar în cazul producerii riscului, să fie curative.

Măsurile de prevenire a riscului în activitatea de creditare au menirea de a determina evitarea riscului și sunt mai puțin costisitoare decât cele curative.

Măsurile de prevenire a riscului creditului au caracter foarte complex și pot fi structurate în trei categorii:

măsuri preventive;

măsuri operative;

măsuri curative.

Măsuri preventive

Orice operațiune de credit comportă, prin natura sa, luarea în calcul a unui risc cert. În acest sens, ca un prim element ce trebuie avut în vedere, posibilitatea băncii de a se angaja în acordarea unor credite, din resurse proprii sau atrase.

În scopul diminuării și prevenirii riscului în activitatea de creditare, banca trebuie să respecte în totalitate limitările impuse de Normele BNR nr.8/1999. Riscul legat de capital constă în riscul insolvabilității clientului, care poate conduce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării resurselor, atunci când clientul nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumei convenite.

Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin constituirea de garanții în profitul băncii. Garanțiile pot fi personale, constituite în funcție de persoana debitorului (care nu asigură băncii nici un avantaj juridic asupra debitorului sau) și garanții reale, constituite în funcție de consistența bunurilor (care asigura un drept real asupra patrimoniului debitorului).

Principiul general ce trebuie avut în vedere în estimarea oportunității fiecărei operațiuni de credit este acela că banca nu trebuie să acorde credit fără estimarea posibilității recuperarii la scadență, sau în momentul când ea decide să-și retragă creditul, în cazurile de excepționalitate și evident, bine justificate.

Legea nr.58/1998 la art. 44 prevede "…la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop băncile cer solicitanților garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele lor de creditare". Este pentru prima dată când legiuitorul dă un caracter imperativ conceptului de credibilitate, dublat de garantare (credibil – garanții), însă legiuitorul nu face nici o referire expresă la tipul garanțiilor solicitate, garanție putând fi considerată și viabilitatea unei afaceri.

Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea afacerii împrumutatului, pe capacitatea de a genera venituri, și respectiv lichidități care trebuie să constituie principala garanție pentru recuperarea creditelor și dobânzilor. În afară de existența capacității de a genera venituri, care este principala cale de a garanta rambursarea creditului, banca trebuie să se asigure de o a doua cale rerecuperare a creanței, prin constituirea de garanții materiale.

Clienții băncii pot beneficia de credite, de scrisori de garanție bancară, de avalizarea titlurilor de credit etc. în lei și în valută, numai dacă prezintă garanții care să acopere cel puțin 100% din credit și dobânzile aferente, la care se poate adăuga marja de risc, care variază de la bancă la bancă.

Prin dobânzi aferente, se înțeleg dobânzile calculate de la data acordării creditului până la scadența finală, în cazul creditelor pe termen scurt și, respectiv dobânzile calculate pe o perioadă convenită de părți, în cazul creditelor pe termen mediu și lung.

După natura lor, garanțiile pot fi în principal garanții reale și garanții personale.

Garanțiile reale se compun din mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării executării obligației asumate.

Garanțiile reale conferă creditorilor garantați dreptul de preferință în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditului garantat și a dobânzilor aferente; conferă de asemenea, dreptul de urmărire a bunului respectiv în mâinile oricui s-ar afla.

În cadrul garanțiilor reale se încadrează gajul propriu-zis (cu sau fără deposedare) cash-colateral și ipoteca. Banca acceptă de regulă numai ipoteca de rangul I. Acceptarea ipotecilor de rangul II se face numai cu aprobarea conducerii băncii.

Garanțiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor, prin care una sau mai multe persoane se angajează într-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuși.

Între formele de garanții personale se includ: fidejusiunea (cauțiunea), scrisorile de garanție emise de bănci, instituții financiare, ministere etc. dar și ipotecile și gajurile constituite de garanți.

Unitățile teritoriale ale băncilor vor accepta, în funcție de situația concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garanții dintre cele prezentate: garanții ale Guvernului României, garanții bancare, cash-ul colateral, ipoteca, gajul cu deposedare, gajul fără deposedare, cesiunea de creanță, fidejusiunea (cauțiunea), garanția Fondurilor de garantare a creditelor, asigurarea creditului de către instituții de asigurare, titluri de credit avalizate etc.

Unitățile teritoriale ale băncii pot utiliza în mod suplimentar și dreptul de gaj general.

În cazul în care garanțiile asiguratorii acceptate de bancă în momentul aprobării creditului își schimbă forma materială în procesul de producție, prin prelucrare, introducere în consum, vânzare etc., banca va solicita împrumutatului să constituie noi garanții, de tipul celor prezentate mai sus, a căror valoare să acopere în procentul stabilit creditul și dobânda aferentă.

Pentru a fi acceptate de către bancă, garanțiile prezentate de solicitanții de credite trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

prin vânzare să se poată transforma rapid în lichidități;

să fie materializate sub forma unui titlu, sau înscris autentic etc.;

bunurile să se afle în circuitul civil, să fie funcționale și să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului acestuia și să nu fie afectate de alte creanțe;

proprietarul bunurilor aduse în garanție să aibă capacitatea (juridică) de a gaja sau ipoteca;

să existe piața de desfacere sau potențiali cumpărători pentru bunurile aduse în garanție.

Garanțiile acceptate de bancă și constituite drept colaterale pentru creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate vor fi înregistrate în contul în afara bilanțului "garanții primite de la clienți". Soldul contului reprezintă angajamente de garanție existente primite de la clienți, aferente creditelor în sold.

Banca nu va accepta în garanție bunuri din proprietatea publică. Fac obiectul exclusiv al proprietății publice, bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și cele care pot fi folosite în interes public, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental.

Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului ca bunurile oferite drept garanție de solicitanți pot fi valorificate, dacă din analiza financiară rezultă că rambursarea împrumutului și plata dobânzilor aferente nu este asigurată, în primul rând, din lichiditățile generate de activitatea economică desfășurată, aceasta constituind sursa principală de rambursare. Valorificarea garanțiilor este o sursă secundară, de protecție a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute.

Valoarea luată în calculul bunurilor corporale și necorporale acceptate de banca în garanția creditelor se va determina prin aplicarea unei marje procentuale variabile avându-se în vedere și prevederile Normei BNR nr.12/2002, în funcție de mărimea riscului în valorificarea acestora, după cum relevă tabloul care urmează:

Tabelul 1.5 Variația valorii bunurilor acceptate de bănci drept garanții

*) valoarea acceptată de bancă în cazul fidejusiunii (cauțiunii) se situează la nivelul procentului corespunzător tipului de garanție pentru care s-a constituit (depozit bancar, ipoteca, gaj etc.)

**) numai în calitate de garanție suplimentară; drept unică garanție se acceptă numai la creditele pentru facilități de cont și la creditele de trezorerie pentru valuta vândută.

Sursa: Cosmin Brendea, Interesele economice și raționalitatea creditului bancar, Monografie, București, ASE, 2004, p. 112

Constituirea garanțiilor se efectuează având în vedere că funcțiile pe care acestea le îndeplinesc sunt următoarele:

stimulează și asigură respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzător și la termen a obligațiilor asumate de către împrumutat;

asigură securitatea creditului prin faptul că garanția poate fi valorificată de bancă în vederea acoperirii creditului nerestituit și a dobânzilor neachitate de către debitori;

economisirea de lichidități, în sensul că împrumutatul dovedește că dispune de lichidități potențiale.

Una din practicile băncilor românești care au acordat credite în perioada anilor '92, '94, '95 a constituit-o nedeclanșarea executării silite asupra unor garanții, urmare a unor înțelegeri tacite cu debitorul care mai achita ceva bani, îndeosebi în contul dobânzilor neachitate și mai puțin pentru creditul nerambursat, sau în cazul băncilor slab capitalizate, din dorința neafectării fondurilor proprii, prin scoaterea unor credite vechi, litigioase, în afara bilanțului și înregistrarea de pierderi (îndeosebi, ca urmare a prevederilor Normei BNR nr.7/1999) au fost stopate executările silite, din inițiativa managementului băncilor în cauză, pentru a nu afecta profitul global. În această privință trebuie însă avută în vedere reglementarea generală a prescripției extinctive pentru a nu se pierde posibilitățile legale de acțiune împotriva persoanelor fizice sau juridice debitoare, procedându-se urgent, fie la obținerea titlurilor, fie pentru declanșarea procedurii falimentului juridic ori de executare silită, în vederea recuperării creanțelor în termenele legale.

Prudența și intuiția lucratorului bancar au rolul principal, în estimarea și prevenirea riscului de nerambursare, de exactitatea datelor culese depinzând rezultatul favorabil al operațiunii de creditare.

În stadiul de estimare a riscului, forma tehnică de acordare a creditului nu are o importanță foarte mare, deși concluziile privind acordarea creditului și riscurile asumate depind de resursele de creditare de care dispune banca.

Tot în această etapă, banca trebuie să stabilească o rata a dobânzii care să acopere rata inflației și rata dobânzii percepută de BNR, în cazul recurgerii la refinanțare, pentru a putea asigura profitul operației respective.

Măsuri operative

Prin natura lor, asemenea măsuri, au rolul de a preveni riscul, de a sesiza posibilitatea iminentă a declanșării sale și de a interveni. De fapt, este vorba despre un sistem de măsuri concrete menite să evite punerea băncii în situația faptului implinit. Caracterul lor este evident preventiv, dar cu alte mijloace decât cele din categoria deja analizată.

Ca o primă măsură de asemenea natură este încheierea, în condiții avantajoase pentru bancă, a contractului de creditare. Alte măsuri întreprinse de bancă sunt:

verificarea operațiunilor din contul special de disponibil din credite și perceperea comisionului de neutilizare în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform contractului de creditare. Comisionul de neutilizare se calculează la soldul creditului neutilizat, începând cu data semnării contractului și acoperă riscul de expunere al băncii; se percepe odată cu rata de credit și dobânda;

perceperea unui comision de gestiune. Comisionul de gestiune se aplică la valoarea soldului creditului și se percepe direct din contul de disponibil al clientului (din contul curent, sau din creditul acordat), acoperind cheltuielile de administrare a riscului, de acordare și de urmărire a creditelor. Cuantumul său depinde de complexitatea operațiunilor, valoarea creditului și natura garanțiilor;

perceperea unui comision de risc care acoperă riscul clientăoperațiuneățară care se calculează la valoarea angajamentului asumat; se percepe la semnarea angajamentului din contul de disponibilități al clientului sau din contul curent al clientului;

verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienților, atât pentru contul de disponibil cât și pentru contul de disponibil din credite pentru monitorizarea destinației creditelor;

verificarea regularității încasărilor și plăților din cont;

respectarea strictă a obiectului creditului, prevăzut în contractul de creditare;

verificarea periodică a documentelor contabile ale agentului economic;

urmărirea felului în care clientul își achită obligațiile contractuale;

colectarea veniturilor din dobânzi în contul "venituri din dobânzi" și a comisioanelor corespunzătoare fiecărei operațiuni în contul "venituri din comisioane";

urmărirea, pe întreaga perioadă de derulare a creditului a garanțiilor;

urmărirea permanentă a poziției debitorului pe piață, prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri, profit net, număr de contracte, stocuri, furnizori, clienți, datorii.

Pentru desfășurarea normală a activității operative, este necesară existența unui sistem informațional și utilizarea adecvată a calculatorului. În cazul nerambursării, după avizarea clientului de către bancă, se trece la măsuri coercitive.

Măsuri curative

Înainte de a dezvolta conținutul acestor măsuri se impun câteva precizări cu privire la caracterul lor. Sunt denumite curative nu pentru că prin conținutul lor ar înlătura întâmplările, faptele, fenomenele sau procesele cauzatoare de risc, ci pentru că prin intermediul lor se protejează banca, altfel spus, promovându-le, banca evită, previne efectele negative pe care le-ar avea asupra sa, realizarea sau producerea riscului. Așa se explică de ce acest gen de măsuri (curative) este considerat și clasificat ca variantă a măsurilor preventive pentru bancă nu neaparat, dar și pentru clienți, însă nu de natură să înlăture fenomenele generatoare de risc (ceea ce ar evita efectul negativ atât pentru societatea bancară cât și pentru client).

În cazul în care, în cadrul măsurilor operative, banca constată neîndeplinirea obligațiilor contractuale, banca are dreptul să întrerupă contractul de credit, iar aceasta este, de fapt, una din măsurile curative.

Întreruperea contractului de credit, se poate face în momentul acordării lui, fie în cazul creditului acordat pe transe, în momentul nerespectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit.

În cazul în care, și după avizarea de către bancă, debitorul nu-și onorează datoriile (la scadență), banca recurge la măsuri extreme printre care enumerăm:

execuția garanțiilor reale;

reclamarea clientului la un tribunal de comerț, în raza căruia se află sediul social al debitorului;

recuperarea sumelor de la giranți.

O alta măsură curativă este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezervă. Societățile bancare repartizează 20% din profitul brut anual pentru constituirea de rezerve, până când fondul astfel constituit egalează capitalul, apoi 10% până când fondul a ajuns mai mare decât capitalul. Rezerva generală pentru riscul de credit este de 2% din soldul creditelor existent.

Toate măsurile de prevenție a riscului asigură gestionarea corectă a portofoliului de credite.

Gestionarea riscului de credit pe care banca și-l asumă este și va rămâne o problemă permanentă ce impune băncii un comportament adecvat în cadrul căruia analiza și clasificarea portofoliului de credite ocupă un loc central.

Provizioanele specifice sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare la unitățile băncii atunci când clasificarea acestuia impune provizionarea și sunt destinate acoperirii eventualelor credite și dobânzi incerte în ceea ce privește rambursarea la termenul convenit.

Până la adoptarea noului regulament privind astfel de provizioane, în măsura în care se constituiau provizioane de risc, era determinată de faptul că soldul creditelor acordate fiecărui debitor al societății bancare se diminua cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor banesti gajate. În același timp, la determinarea provizioanelor, expunerea brută a debitorului, adică soldul creditelor curente și restante, precum și dobânzile aferente acestora, putea fi micșorată doar cu valoarea angajamentelor constituite din:

garanții necondiționate primite de la Guvernul României;

garanții de la bănci străine și românești de prim rang;

garanțiile Fondurilor de garantare și polițe de asigurare a riscului financiar de nerambursare a creditului cesionate de debitor băncii;

depozite gajate, plasate;

colateralul non-cash acceptat de bancă:

gajul fără deposedare și gajul cu deposedare;

ipoteca convențională de gradul I;

cesiunea de creanță.

Gajul general nu era acceptat de bancă la diminuarea expunerii brute. La determinarea expunerii nete se urmărea ca volumul creditelor angajate și al dobânzilor aferente să fie diminuat cu valoarea reală a garanțiilor. Dacă valoarea reală a garanțiilor constituite acoperea integral expunerea brută, atunci expunerea netă era considerată zero și nu se impunea constituirea de provizioane.

Provizioanele se constituiau pentru următoarele categorii de credite:

credite "pierdere" în limita de 100% din soldul acestora;

credite "îndoielnice" în limita de 50% din soldul acestora;

credite "substandard" în limita de 20% din soldul acestora;

credite "în observație" în limita de 5% din soldul acestora.

Pentru creditele din categoria "standard" nu se constituiau provizioane.

Provizioanele specifice de risc se constituie integral prin includerea pe cheltuieli, indiferent de rezultatul financiar al exercițiului curent.

Sumele utilizate de bancă pentru constituirea sau majorarea rezervei generale pentru riscul de credit (2%) precum și provizioanele specifice de risc sunt deductibile din punct de vedere fiscal la determinarea impozitului pe profit.

Odată cu adoptarea noului Regulament privind constituirea provizioanelor specifice de risc, determinarea necesarului de provizioane specifice de risc se efectuează în mai multe etape:

Etapa I – determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit prin:

deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor Metodologice ale Băncii Naționale a României nr.12/2002, în cazul unui credit clasificat în categoria “standard”, “în observație”, “substandard”, “îndoielnic” și “pierdere” în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;

prin luare în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria “pierdere”, în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una din sumele respetivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia.

Etapa II – aplicarea coeficientului de provizionarea asupra bazei de calcul obținute, corespondența dintre categorii de clasificare și coeficienți de provizionare este prevăzută în Tabelul 1. 6.

Tabelul 1.6 Coeficienți de provizionare aferenți categoriilor de clasificare

Sursa: Cosmin Brendea, Interesele economice și raționalitatea creditului bancar, Monografie, București, ASE, 2004, p. 124

Procedura prevede și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc.

Constituirea se referă la crearea și includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane.

Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al acestora, în vederea restabilirii egalității între nivelul existent și cel al necesarului, operație care se realizează prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferența dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit și cel al necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea acestora în cazul realizării riscului de credit și se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor șiăsau plasamentelor care se scot în afara bilanțului.

Banca este autorizată să utilizeze provizioanele specifice de risc în următoarele situații:

pentru creanțele din creditele acordate și dobânzile aferente acestora, în cazul debitorilor intrați în lichidare judiciară, la care instanța a dat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment;

cel puțin una din sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile;

s-a investit cu formulă executorie contractul de credit, precum și contractele de garanție, dacă este cazul, hotărârea judecătorească definitivă ce dispune asupra contractului de credit, precum și asupra contractelor de garanție, dacă este cazul, sau asupra contractului de plasament.

s-a declanșat procedura de executare silită în cazul persoanelor fizice sau juridice.

Operațiunile de scoatere în afara bilanțului efectuate în cursul lunii ca urmare a îndeplinirii condițiilor prevăzute mai sus vor fi precedate în fiecare caz, de încadrarea sumelor respective în categoria “pierdere” și de constituirea sau regularizarea după caz a provizioanelor specifice de risc de credit.

În situațiile agenților economici cu datorii vechi către bancă, din credite și dobânzi, la care din analiza efectuată rezultă că nu mai există șanse reale de redresare, unitățile bancare teritoriale vor declanșa procedura reorganizării și lichidării judiciare conform Legii nr.64/1995, aceasta permițând utilizarea provizioanelor specifice de risc constituite pentru debitorii intrați în lichidare.

De asemenea, în Normele Metodologice nr.12/2002 sunt precizate noțiunile de credit și plasament care fac obiectul constituirii de provizioane specifice de risc și în care se includ creditele acordate clientelei din sectorul nebancar (principalul) – respectiv grupa conturilor 20, 23, 24, 25, 28 și dobânda (creanțe atașate, dobânzi restante, dobânzi îndoielnice), creditele acordate băncilor (principal) – respectiv grupa conturilor 14, 15, 18 și dobânda (creanțe atașate, dobânzi restante, dobânzi îndoielnice) dar și plasamentele constituite la bănci (principalul – depozitele), respectiv grupa conturilor 13, 18 și dobânda (grupa conturilor 1317, 1812, 1817, 1822, 1827).

Analiza non-financiară presupune constituirea unei baze de informații de natură economică, socială, politică, de piață, etc. care permite cunoașterea unor fenomene ce pot genera riscuri în activitatea agentului economic.

Evaluarea și limitarea riscurilor în activitatea de creditare, precum și determinarea expunerii băncii față de debitor, presupun identificarea și examinarea riscurilor non-financiare.

Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind produsele fabricate de firma solicitatoare de credite, precum și piețele pe care se desface și se aprovizionează firma în cauză. Pentru aprecierea firmei contează foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii săi, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piața cucerite.

Inspectorul de credit analizează și influența factorilor non-financiari la care este expus agentul economic, pentru a minimiza riscul în acordarea creditului. Cunoașterea în ansamblu a factorilor non-financiari și interpretarea lor corectă, alaturi de analiza financiară și aspectele legate de garanțiile asiguratorii, este foarte importantă în luarea deciziei de creditare a agentului economic.

Capitolul 2

Performanța privind activitatea de creditare bancară

2.1 Componența sistemului indicatorilor de performanță

Managementul urmărește prin excelență obținerea de profit, adică o performanță superioară.

Unul dintre cele mai eficiente instrumente de măsurare a performanței îl reprezintă sistemul de indicatori de performanță (Tabelul 2.1). Literatura de specialitate și experiența oferă o plajă foarte diversificată de indicatori de eficiență și de performanță.

Pe baza unei analize a trei surse distincte, respectiv indicatorii de apreciere utilizați de BNR, indicatorii reglementați de Ministerul Finanțelor și indicatorii selectionați din literatura de specialitate, s-a construit o ipoteză minimală, ce cuprinde un număr de indicatori absoluți, necesari pentru managementul la nivelul băncii comerciale.

La o bancă organizată pe centre de profit este util ca analiza să se structureze pe două categorii de indicatori:

indicatori de urmărit la nivelul Centralei băncii;

indicatori de urmărit la nivelul sucursalelor.

Indicatorii de eficiență la nivelul Centralei constau în:

– rata profitului brut, rata profitului net, rata rentabilității, rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalului social, rentabilitatea capitalului propriu, profitul pe salariat, marja dobânzii, costul activității, utilizarea activelor, multiplicarea capitalului, rata stabilității financiare, ponderea salariilor în total cheltuieli, productivitatea muncii.

Unii indicatori exprimă lichiditatea și solvabilitatea băncii.

Aceștia sunt: lichiditatea în funcție de depozitele la vedere, lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi, lichiditatea în funcție de total active, expunerea în funcție de depozitele la vedere și total depozite, raportul de solvabilitate.

Indicatorii de eficiență ce trebuie calculați la nivel de sucursale: rata profitului, profitul pe salariat, ponderea salariilor în total cheltuieli de funcționare a băncii, cheltuieli de funcționare pe salariat, gradul de acoperire a creditelor cu resurse proprii, ponderea creditelor restante în total credite, ponderea dobânzilor neîncasate în termen în total dobânzi.

Pentru managementul băncii, acest sistem de indicatori este deosebit de important prin prezentarea de analize periodice Comitetului de Direcție al băncii.

Analiza indicatorilor de eficiență ai băncii generează decizii de mare importanță pentru evoluția viitoare a acesteia și pentru performanța proprie în ansamblul său.

Performanțele bancare, ca latură a managementului bancar dar și ca rezultat al optimizării acestuia, reprezintă un instrument de analiză de mare importanță pentru managerii băncii, acționari și, nu în ultimul rând, pentru toți participanții pe piețele financiare, care, prin natura activității, au relații de afaceri cu băncile.

În practică, analiza performanțelor bancare se conturează utilizând o serie de indicatori cu o mare expresivitate care reflectă o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficiența operațională și managerială etc.

În același timp, referindu-se la indicatorii performanței bancare, literatura de specialitate și practica bancară au pus în evidență o serie de indicatori economico-financiari pe care băncile îi calculează si utilizează.

După scopul urmărit, aceștia se clasifică în trei mari categorii:

pentru evaluarea gradului de încadrare în limitele de prudențialitate stabilite de Banca Centrală sau de bancă însăși, precum și pentru evaluarea propriilor performanțe;

pentru evaluarea performanțelor clienților nebancari potențiali sau deja beneficiari de facilități de credit acordate de bancă;

pentru evaluarea performanțelor băncilor corespondente pentru care banca a acordat sau urmează să acorde limite de risc.

După frecvența calculării, distingem anumite tipuri de indicatori:

cu frecvența de calcul operativă de genul pozițiilor valutare (pe bănci, pe valute), nivelul rezervei minime obligatorii efective;

cu frecvența de calcul zilnică: lichiditatea efectivă, costul surselor atrase, pragul de rentabilitate a activității de creditare, profitabilitatea operațiunilor speculative;

cu frecvența periodică: se înscriu aici toți indicatorii de evaluare a performanțelor proprii, precum și ale partenerilor (clienții băncii).

În practica bancară se utilizează indicatori economico-financiari care sunt cvasiunanim acceptați și urmăriți. O parte s-au impus sub forma unor cerințe ale actelor normative, în timp ce alții reprezintă un instrument eficient de comensurare a performanțelor unei bănci.

Scopul calculării indicatorilor economico-financiari este de a încadra activitatea băncii în strategia axată pe performanță financiară, prudențialitate, agresivitate, restricții legale și concurențiale.

În scopul declarat al protejării intereselor deponenților și asigurării funcționării activității bancare, s-au stabilit norme legale consimțite de bănci. Astfel de reglementări la nivel internațional s-au făcut de către Comitetul Bancar de la Basel și au fost adoptate de majoritatea țărilor din întreaga lume.

Voi prezenta în continuare modul de calcul al principalilor indicatori de performanță bancară.

Profitul reprezintă obiectivul esențial al întreprinzătorului bancar, urmărit de-a lungul activității de management, cumpănind cu maximă prudență angajările pentru procurarea surselor și apoi utilizarea acestora prin acordarea de credite, toate în același timp cu monitorizarea tuturor riscurilor posibile.

Profitul se exprimă fie în expresie absolută, la valoarea brută, fie sub formă de profit net – dedus după plata impozitului – trebuind raportat la elementele care îl determină, pentru a evidenția pârghiile de acționare în direcția îmbunătățirii acestora.

Profitul net poate fi repartizat sub formă de dividende acționarilor sau poate servi alimentării fondurilor bancare sub forma profitului reinvestit.

Mărimea dividendelor pentru o acțiune = (profit net – profit reinvestit)/

numărul de acțiuni în circulație

Tabelul 2.1 Indicatori de performanță bancară

Sursa: Corina Marilena Melnic, Analiza și modelarea riscului bancar în condițiile economiei de piață, Teză de doctorat, ASE,

București, 2003, p. 29

Raportul dintre mărimea dividendelor pentru o acțiune și valoarea nominală a unei acțiuni reprezintă rata dividendului și variază în același sens cu rata rentabilității financiare.

Maximizarea dividendelor încasate de acționari se poate realiza de bancă prin creșterea ratei rentabilității financiare în condițiile păstrării aceleiași structuri a profitului net.

2.2 Corelații între indicatorii de profitabilitate și stabilirea pragului de rentabilitate

Managementul performanțelor bancare este legat intrinsec de managementul activelor și pasivelor, relație care se reflectă în situația exprimată de bilanțul propriu și de contul de profit și pierderi.

Studierea situațiilor financiare este o formă a analizei fundamentale, prin indicatori specifici și care exprimă:

profitabilitatea;

lichiditatea;

pârghia, în cazul băncilor, sub forma adecvării capitalului.

În literatura de specialitate, analiza situației financiare se regăsește și sub denumirea de “modelul du Pont”.

Primul stadiu al analizei unește rentabilitatea capitalului propriu determinată în contabilitate (ROE) cu randamentul activelor (ROA) și cu multiplicarea capitalului.

Managementul performanței prin indicatori în sine are un conținut informațional limitat, având nevoie de norme sau standarde de comparație cu bănci similare pe anumite intervale de timp.

Rentabilitatea capitalului propriu (ROE) măsoară profitabilitatea din perspectiva acționarului și nu se confundă cu profitabilitatea investiției, măsurată prin dividende și prin aprecierea cotației la bursă.

Modelul ROE conține trei modalități de măsurare a profitabilității:

rentabilitatea capitalului propriu;

rentabilitatea activelor;

marja profitului.

Întrucât indicatorii ROE și ROA au același numărător – venitul net – ceilalți parametrii (capitalul propriu mediu sau total, activele medii sau totale și veniturile totale) oferă posibilități alternative asupra determinării profitabilității.

Un prim aspect îl constituie alternativa organizării și conducerii performanței bancare la nivelul întregii bănci sau asigurarea ei la fiecare verigă organizatorică. Este benefică organizarea performanței pe fiecare unitate bancară, iar la nivelul Centralei, pe departamente distincte.

Un al doilea aspect constă în modul de concepere a planificării, determinării, analizei și corecțiilor aduse performanțelor băncii, prin construirea unor modele de exprimare a performanței bancare.

Strategia unei bănci trebuie să considere profitabilitatea ca o precondiție ce influențează existența, dezvoltarea și integritatea viitoare a băncii.

O variantă potrivită ar putea fi organizarea unei bănci sub forma unor centre de profit sau centre de cost.

Profitabilitatea generală a băncii, ca indicator final de sinteză va fi o rezultantă a profitabilității centrelor de profit care, la rândul lor, vor reflecta profitabilitatea clienților, a produselor și serviciilor celor mai eficiente oferite acestor clienți.

Banca trebuie să obțină o relație optimă în structura cheltuielilor sale, între costurile resurselor și cele generate de funcționarea băncii.

Măsurile luate în planul organizării trebuie susținute prin modele adecvate și clare, care pot permite centrelor de profit să-și măsoare corect profitabilitatea și care vor fi perfecționate permanent.

Modelele de profitabilitate includ toate veniturile (dobânzi, comisioane, taxe, alte venituri) și toate cheltuielile (dobânzi, salarii, echipamente, amortizarea activelor, provizioane pentru credite și pierderi) care revin fiecărui centru de profit.

Un rol important al modelului de profitabilitate este acela al soluționării costului resurselor.

În mod normal, determinarea profitabilității pe centre de profit ar trebui să rezulte din datele de bilanț. Dat fiind însă că, în condițiile sistemului bancar românesc, banca are un singur bilanț centralizat, înregistrările contabile nu permit localizarea tuturor costurilor și veniturilor acolo unde se produc.

Modelul are rolul de a soluționa acest neajuns și de a permite determinarea profitabilității la fiecare unitate bancară, însă nu se poate anticipa un rezultat mulțumitor fără informatizarea totală a băncilor.

Este necesar să se elaboreze instrumentele necesare pentru măsurarea profitabilității, care să permită completarea calculului profitabilității pe sucursale și unități subordonate cu cel al profitabilității clienților mai mari sau a grupelor de clienți mai mici, cât și cu profitabilitatea produselor sau a contribuției la profit a serviciilor.

O analiză mult mai complexă asupra nivelului de performanță al instituțiilor bancare, corelat cu riscul pe care acestea și-l asumă în desfășurarea operațiunilor specifice îl oferă sistemele de rating (CAMEL și CAAMPL), care evaluează performanțele unei bănci în funcție de valorile următorilor indicatori:

C – adecvarea capitalului băncii (Capital adequancy);

A – calitatea activelor (Asset quality);

A – calitatea acționariatului;

M – calitatea managementului băncii (Management quality);

P – profitabilitate;

L – lichiditatea băncii (Liquidity).

Avantajele sistemelor de rating sunt recunoscute de autoritățile de supraveghere din întreaga lume, lucru dovedit și de utilizarea lor extensivă în prevenirea fenomenului de contaminare bancară. Prin delimitarea instituțiilor de credit performante de cele aflate în dificultate, ratingul bancar permite o alocare mai bună a resurselor limitate ale autorității de supraveghere pentru a evita propagarea unor dezechilibre individuale la nivel de sistem.

Ratingul bancar permite atât identificarea instituțiilor de credit cu performanțe financiare scăzute și creșterea șanselor de reabilitare a acestora, cât și îmbunătățirea comunicării autorității de supraveghere cu operatorii din piață atunci când apare insolvabilitatea unei instituții de credit.

Cu toate acestea, metodologiile de rating bancar utilizate de autoritățile de supraveghere reprezintă, mai ales, sisteme expert care furnizează evaluări doar pentru perioada la care se face analiza, fără a oferi semnale privind evoluțiile viitoare.

Indicatorii rentabilității bancare sunt:

1. Rata rentabilității financiare (RRf) sau profitul la capital (return on equity) este cea mai semnificativă expresie a profitului și măsoară rezultatele managementului bancar în ansamblul său, exprimând efectul angajării acționarilor în activitatea bancară.

Rata rentabilității financiare se determină prin raportul:

RRf = profit net / capital x 100

2. Rata rentabilității economice (RRe) sau profitul la active (return on assets) reflectă efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare ale băncii pentru a genera profit.

Se apreciază că rata rentabilității economice este cea mai bună măsură a eficienței bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, în funcție de optimizarea operațiilor active sau de un volum de resurse date.

RRe = profit net / active x 100

Un nivel de 1% sau peste 1% al acestui indicator este considerat pozitiv.

3. Efectul de pârghie (laverage multiplier) este un indicator de mare expresivitate pentru bancă, întrucât reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu.

Ep = active totale / capital

Efectul de pârghie acționează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, deci când costul resurselor este mai mic sau cel puțin egal cu rentabilitatea economică.

Primii trei indicatori prezentați se află într-o relație directă:

rata rentabilității financiare = rata rentabilității economice x

efectul de pârghie

Veniturile brute sunt diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, iar veniturile nete sunt expresia eficienței activelor bancare, fiind la baza calculului de determinare a profitului.

4. Rata profitului (Rpr) reprezintă principalul indicator de analiză, în cazul în care se urmărește reducerea costurilor bancare.

Rpr = profit net / venituri totale x 100

Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul între veniturile și cheltuielile bancare și în al doilea rând de structura veniturilor și costurilor bancare. Se estimează pentru viitor ca acest indicator să aibă valori cuprinse între 30-50%.

5. Gradul de utilizare a activelor (GUA) depinde de mărimea ratei dobânzii pe piață și de structura activelor bancare.

Maximizarea acestui indicator se realizează prin creșterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri, pentru un nivel dat al ratei dobânzii pe piață. Aceste active sunt și cele mai riscante: creșterea ponderii lor implică și o creștere a nivelului de risc bancar.

Creșterea ponderii activelor nu poate fi nelimitată, întrucât și posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfășurarea unei activități bancare normale.

Rata utilizării activelor are expresia:

GUA = venituri totale / active totale x 100

A doua corelație semnificativă între indicatorii de rentabilitate bancară este exprimată de relația:

rata rentabilității economice = rata profitului x rata utilizării

activelor

În practica bancară se utilizează indicatori economico-financiari care sunt cvasiunanim acceptați și urmăriți. O parte s-au impus sub forma unor cerințe ale actelor normative, în timp ce alții reprezintă un instrument eficient de comensurare a performanțelor unei bănci.

Scopul calculării indicatorilor economico-financiari este de a încadra activitatea băncii în strategia axată pe performanță financiară, prudențialitate, agresivitate, restricții legale și concurențiale.

Capitolul 3

Studiu de caz. Performanța și riscul de creditare la BCR Erste Bank

Băncile comerciale sunt acele entități ale sistemului bancar care desfașoară activități operative comerciale (lucrează direct cu titulari de cont). Băncile comerciale prestează clientelei o serie de operațiuni și servicii bancare.

Banca Comercială Română își înscrie numele pe lista băncilor comerciale nou create și reorganizate după 1989. Ea este o instituție specială, putând fi considerată o bancă nouă, pentru că ”actul său de naștere” poartă data de 1 decembrie 1990, dar în același timp, prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul Băncii Naționale din care se desprinde, este deopotrivă o bancă cu tradiție în domeniul bancar. Banca Comercială Română (BCR), membră a Erste Group, este cel mai important grup financiar din România, incluzând operațiunile de bancă universală – retail, corporate & investment banking, trezorerie și piețe de capital – precum și societățile de profil de pe piața leasingului, managementului activelor, pensiilor private, a băncilor de locuințe și a serviciilor bancare prin telefonul mobil. BCR este banca numărul 1 în România după valoarea activelor (peste 16 mld EUR), banca numărul 1 după numărul de clienți și banca numărul 1 pe segmentele de economisire și creditare. BCR este cel mai valoros brand financiar din România, după gradul de încredere al clienților și după numărul celor pentru care BCR este principală instituție cu care fac banking.

Începutul a fost foarte dificil deoarece pe lângă nume, unei bănci îi mai sunt necesare un sediu central, o rețea de unități, personal suficient, capital, clienți, și o gamă adecvată și tentantă de produse și servicii utile pentru acești clienți.

Rolul fundamental al Băncii Comerciale este acela de a asigura intermedierea bancară, de a pune în legătură – pe baze comerciale – persoanele fizice și juridice care se află în căutare de fonduri, cu cele care caută să-și plaseze fondurile bănești temporar disponibile.

Conducerea Băncii Comerciale Române a reușit să aducă banca la parametrii deja cunoscuți și confirmați pe plan intern și internațional. În pofida greutăților întâmpinate, B.C.R., bine condusă, a devenit astăzi una dintre cele mai puternice și prestigioase bănci românești.

BCR este astăzi cel mai important grup financiar românesc, cu activități naționale și internaționale diversificate, desfășurate prin intermediul sucursalelor și agențiilor sale, fiind un jucător extraordinar pe piața de capital, leasing, asigurări prin companiile specializate ale grupului BCR. Acest lucru asigură o mai bună poziție pentru Banca Comercială Română pe măsură ce mediul se consolidează.

La experiența cumulată se adaugă o alta, nouă, urmare a extinderii operațiunilor specifice tranziției și economiei de piață. Astfel, în acest interval de timp, banca s-a dezvoltat atât prin creșterea gamei de produse și servicii bancare pe care le-a oferit până acum clientelei sale, cât și prin asimilarea rapidă a unora noi, din care sunt de menționat:

extinderea creditării pe termen mediu și lung pentru investiții;

acordarea de credite în valută ;

deschiderea de conturi în valută pentru persoane fizice și juridice și efectuarea de operațiuni de schimb valutar ;

derularea operațiunilor de decontare, numele clienților, a activităților de comerț exterior;

În 1999 BCR fuzionează cu Bancorex. Interesul clienților de toate categoriile pentru colaborarea cu BCR, evoluția acestei clientele, contribuie în final la completarea imaginii despre bancă. Ioan Ghica, președintele BCR declara: „În această fuziune se poate spune că BCR a întâmpinat câteva dificultăți de pe urma ei, dar nu ceva peste care nu se poate trece”, iar aceste întâmpinări nu vor afecta în niciun fel grupul BCR”.

BCR Leasing se lansează pe piața românească în anul 2001, iar în 2003, are loc privatizarea BCR, prin vânzarea pachetului de acțiuni către Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și International Finante Corporation (IFC) și anume o negociere directă a unui pachet de 25% din acțiunile băncii.

În anul 2005 se înființează BCR Asigurări de viață, iar în anul 2006 Banca Austriacă Erste Bank finalizează achiziționarea Băncii Comerciale Române. Erste Bank a achiziționat 61.8825% din acțiunile BCR de la Guvernul Român, BERD și IFC în urma achitării sumei de 3.7 miliarde Euro.

În anul 2007 BCR mai lansează un pachet de Administrare Fond de Pensii pe piața românească, pentru ca ulterior să aibă un succes renumit mai ales în domeniul pensiilor private.

În anul 2008 Banca Comercială Română vinde operațiunile de asigurări către Vienna Insurance Group și își lansează tot în acest an un alt produs și anume, banca pentru locuințe.

BCR adoptă în 2009 un program de emitere de obligațiuni pe termen mediu Medium Term Notes ( MTN ) în valoare totală de 3 miliarde de Euro.

Unul dintre elementele calitative de marcă adăugat de bancă îl constituie activitatea Internațională.

Interdependența dintre piețele interne și externe a făcut necesară adaptarea sistemului de lucru al băncii la practicile bancare internaționale. În prezent, foarte multe societăți comerciale își derulează afacerile proprii de comerț exterior prin rețeaua BCR, și apelează la întreaga gamă de servicii specifice acestor operațiuni.

Scurta și bogata istorie a Băncii Comerciale Române recunoaște că, realizarea deosebită este dată de pașii făcuți în domeniul informatizării. În 1990, toate lucrările băncii erau executate fără o tehnică de calcul adecvată, iar astăzi banca utilizează cele mai moderne echipamente din domeniul tehnicii de calcul, care permit o mare flexibilitate și dinamică a operațiunilor efectuate. Prin aceasta s-a obținut extinderea funcționalității aplicațiilor informatice destinate operațiunilor valutare, banca dispunând în prezent de un sistem modern de realizare în timp real a tranzacțiilor internaționale care oferă facilități de generare, trasmitere și reconciliere a mesajelor SWIFT.

Calitatea resurselor a reprezentat condiția esențială a tuturor succeselor obținute până în prezent și, din acest punct de vedere, lucrătorul de bancă se va plasa mereu înaintea oricărui alt factor important, care poate condiționa viitorul Băncii Comerciale Române.

Un aspect fundamental al oricărei economii de piață este că diferite firme operează și concurează pe aceeași piață pentru aceiași consumatori. În cazul băncilor, acest lucru asigură clienților posibilitatea alegerii băncii cu care vor face afaceri. În cele din urmă, supraviețuiesc doar băncile care servesc cel mai bine necesitățile pieței și ale clienților.

În România, reforma sistemului bancar a declanșat reforma economiei în ansamblul său, acest fapt conferind băncii rolul unei adevărate locomotive în dezvoltarea economică.

Într-o economie de piață și BCR Erste Bank, ca orice societate comercială, își realizează venitul în conformitate cu regulile pieței, ea continuând să investească în economia românească, al cărei viitor este strâns legat de cea mai mare bancă din sistem, iar pentru anumite proiecte vizate de către aceasta, se va folosi finanțarea în euro.

Politicile de diminuare a riscului de credit, promovate de catre BCR Erste Bank, au în vedere limitarea accesului la credite al agenților economici care au rezultate financiare nesatisfǎcǎtoare, desfașoarǎ activitǎți în sectoare economice cu probleme sau au datorii nereglementate fațǎ de alți creditori.

Activitatea de creditare în BCR Erste Bank se desfașoarǎ pe baza  unor principii și reguli, în scopul evaluǎrii și al diminuǎrii riscului în activitatea de creditare, acestea fiind:

prudența bancarǎ și spiritual de rǎspundere, principii fundamentale ce caracterizeazǎ activitatea bǎncii în vederea acoperirii corespunzǎtoare a riscurilor conform procedurilor specifice de risc;

activitatea de creditare se desfașoarǎ pe baza Planului  de credite neguvernamental în lei și valutǎ;

analiza afacerilor clienților se efctueazǎ pentru identificarea  și evaluarea capacitǎții de platǎ, respectiv de a genera venituri și lichiditǎți  ca principala sursǎ de rambursare a creditului și de platǎ a dobânzii;

la analiza documentațiilor de credite se va ține seama de influența asupra mediului înconjurator a proiectelor solicitate a fi finanțate ;

la acordarea  produselor tip credit, banca urmarește ca solicitanții sǎ prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadențǎ. În acest scop, se cere împrumutaților sǎ prezinte garanții asiguratorii potrivit principiului prudenței bancare;

încadrarea în limitele de expunere stabilite în raport cu riscul de țarǎ, sectoarele de activitate, instituțiile de credit, societǎțile de asigurare-reasigurare, societǎțile internaționale de factoring, fondurile de garantare a creditelor, precum și în raport cu clienții corporate și debitorii unici  se realizeazǎ conform procedurilor specifice de risc.

produsele tip credit aprobate, se consemneazǎ în documente contractuale încheiate între bancǎ și client. Contractele de credit, cele asimilate  și contractele accesorii încheiate în scopul garantǎrii creditului – constituie titluri executorii;

respectarea destinației creditelor, stabilitǎ prin documentele contractuale încheiate, este obligatoriu pentru clienți – împrumutați. Schimbarea destinației creditelor aprobate  se face numai cu acordul scris al bǎncii .

banca nu acordǎ credite pentru :

tranzacțiile (speculațiile) valutare sau imobiliare  și investițiile în valori mobiliare de orice fel. Cele douǎ tipuri de tranzacții sunt admise la creditare atunci când clientul – împrumutat nu este implicat substanțial în aceste activitǎți, activitatea respectivă fiind secundarǎ (subsidiarǎ, auxiliarǎ) fațǎ de operațiunile principale;

încălcarea sau derularea  de activitǎți pe terenuri aflate în proprietatea unor terți sau aflați în litigiu cu proprietarii, fǎrǎ consimțǎmântul total documentat al acestor persoane;

activitǎțile excluse de la finanțare pe criterii de mediu.

În cadrul BCR, riscurile sunt administrate printr-un proces de continuă identificare, măsurare și monitorizare, în funcție de limitele de risc, competențe de aprobare, separarea responsabilităților și alte controale.

Pentru o administrare adecvată a riscurilor semnificative, BCR utilizează:

un sistem de proceduri pentru autorizarea tranzacțiilor, care constă în stabilirea de competențe/limite de autoritate de acordare a creditelor și a altor produse referitoare la credite;

un sistem de stabilire a limitelor de risc în conformitate cu profilul global de risc al grupului, adecvarea capitalului, lichiditate, calitatea portofoliu de credite etc.;

un sistem de raportare a expunerii la risc și alte probleme/aspecte aferente riscurilor;

un sistem de proceduri pentru situații/crize neașteptate referitoare la riscurile semnificative, incluzând masurile ce trebuie luate de bancă;

un sistem de proceduri care să prevină utilizarea inadecvată a informațiilor pentru a se evita deprecierea reputației Băncii, dezvăluirea de informații secrete și confidențiale și utilizarea de informații în beneficiul personal al angajaților;

criteriile de recrutare și de salarizare, ce implică standarde înalte de calificare, expertiză și integritate;

programe de instruire a angajaților.

Banca ia măsurile necesare pentru asigurarea și menținerea unui sistem de informații adecvat pentru identificarea, măsurarea, monitorizarea și raportarea riscurilor semnificative pentru întreaga bancă și pentru fiecare departament sau unitate de afaceri.

Banca a stabilit o separare adecvata a responsabilităților pentru toate nivelurile organizaționale ale băncii, pentru evitarea conflictului de interese în activitățile desfășurate de front office, managementul riscului și activitățile de back office.

Pentru a desfășura activități sigure și prudente, având grade adecvate de capital, lichiditate, profitabilitate și de calitate a portofoliului, BCR a stabilit politicile, abordările și expunerile la fiecare risc semnificativ în baza unui raport acceptabil (pentru bancă) între riscurile asumate și profitul estimat (pe portofoliu, activități și tranzacții).

În ceea ce privește riscul retail, banca se concentrează pe sprijinirea creșterii sănătoase a afacerilor prin: segmentarea clienților (în baza ratingurilor și a istoricului relațiilor cu clienții), ajustarea costurilor în funcție de riscul de credit (risc ridicat – preț ridicat, risc scăzut – preț scăzut), elaborarea parametrilor de risc ai produselor în baza probabilității de default și a profitabilității acestora, procese standardizate și controlate, managementul fraudei și elaborarea unui sistem adecvat de monitorizare a portofoliului (sistem de management al informației – MIS).

În ceea ce privește riscul corporate, BCR se concentrează asupra clienților de bază, industriile cu risc scăzut, îmbunătățirea gradului de colateralizare a creditelor și îmbunătățirea ajustării prețurilor de risc, în concordanță cu noul mediu economic.

Pentru a controla mai bine poziția de risc asumată în relația cu clienții săi corporate, banca își îmbunătățește politica privind revizuirea anuală a creditelor. Revizuirea anuală este efectuată pentru toți clienții cu finanțări mai mari de 12 luni indiferent de tipul finanțării, și nu numai pentru clienții care beneficiază de credite de investiții și ipotecare.

Tehnicile folosite pentru diminuarea riscului de credit, împreună cu măsurile și acțiunile luate în acest scop, ca de altfel și politicile și procedurile implementate de bancă trebuie să conducă la încheierea de contracte de protecție a creditului valabile din punct de vedere legal și executorii în toate jurisdicțiile relevante.

Structurile din cadrul BCR car se ocupă de administrarea riscului sunt:

Consiliul de Supraveghere – aprobă și revizuiește profilul de risc al băncii și strategia băncii referitoare la administrarea riscului.

Comitetul de Risc al Consiliului de Supraveghere – este responsabil de aprobarea implementării principalelor politici de împrumut și de risc, a procedurilor și regulamentelor interne, de aprobarea delegării competențelor de aprobare de credite, cât și de aprobarea implementării rezoluțiilor Comitetului Executiv de acordare a creditelor cu o valoare ce depășește competențele de aprobare delegate.

Comitetul Executiv – este responsabil de implementarea strategiilor de risc aprobate de Consiliul de Supraveghere, menținerea unei raportări adecvate de expunere la risc, cât și de menținerea limitelor de risc, inclusiv în cazul situațiilor de criză.

Comitetul Managementul Riscurilor Operaționale (ORCO). Responsabilitățile principale ale Comitetului Managementului Riscurilor Operaționale sunt:

Avizează politicile, procedurile și procesele referitoare la riscul operațional și conformitate;

Stabilește apetitul băncii la riscul operațional, având în vedere standardele de control intern și extern existente;

Analizează problemele majore de risc și trendurile care pot influența profilul de risc operațional al băncii;

Informează periodic Comitetul Executiv cu privire la profilul de risc operațional al băncii și evoluția acestuia;

Monitorizează implementarea măsurilor de diminuare a riscurilor operaționale/de conformare stabilite (ca urmare a rapoartelor BNR, rapoartelor de audit întocmite de auditorii interni/externi, RCSA, evaluărilor de risc de conformitate, rapoartelor de fraudă, indicatorii de risc sau ca urmare a raportării unor evenimente de risc operațional majore);

Analizează riscurile generate de noile produse/ activități;

Analizează principalele rapoarte de risc operațional și conformitate;

Impune dezvoltarea, menținerea și testarea Planului de Continuitate a Afacerilor.

Linia funcțională Risc – activitățile de administrare a riscului sunt consolidate sub linia funcționala de risc, alcătuită din patru direcții: Managementul Riscului Retail, Managementul Riscului de Credit Clienți Corporate, Controlling Risc și Direcția Managementul Securității și al Continuității Afacerii. Direcția Conformitate și Antifraudă responsabilă cu administrarea riscurilor de conformitate și de fraudă, este subordonată Președintelui Executiv.

Auditul Intern – procesele de administrare a riscurilor în întreaga bancă sunt auditate anual de funcția de audit intern care analizează atât adecvarea procedurilor, cât și respectarea procedurilor băncii. Auditul intern discută rezultatele tuturor evaluărilor împreună cu managementul și raportează observațiile și recomandările sale Comitetului de Audit și Conformitate.

Principalele obiective ale managementului riscului în cadrul BCR sunt administrarea activă a portofoliului, îmbunătățirea calității activelor (ținând sub control evoluția creditelor neperformante) și stabilirea bazei pentru o creștere sănătoasă a portofoliului de credite.

BCR trebuie să fie pregătită să facă față tuturor provocărilor în vederea protejării intereselor acționarilor, clienților și angajaților săi, sprijinind totodată mediul economic din România.

În cadrul Legii nr. 58/1998, cu modificǎrile și completǎrile ulterioare și a normelor de prudențialitate și de limitare a riscului de credit în activitatea bancarǎ, emise de B.N.R., sunt definiți o serie de termeni necesari evaluǎrii riscului de credit, precum: capital propriu, fonduri proprii, expunere brutǎ, expunere netǎ, expunere mare, un singur debitor, entitate de risc, grup și persoane aflate în relații speciale cu banca.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998, cu modificǎrile și completǎrile ulterioare, ale Regulamentului Bǎncii Naționale a României nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor și a plasamentelor, constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, ale Normelor metodologice nr. 12/2002, bǎncile, persoanele juridice române, sunt obligate ca în scopul protejǎrii capitalului bǎncii, precum și a depozitelor persoanelor fizice și juridice și a acoperirii eventualelor credite care prezintǎ certitudini în recuperare, sǎ constituie provizioane specifice de risc de credit și dobânda. De asemenea, în conformitate cu prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 5/2002, serviciul datoriei reprezintǎ capacitatea debitorului de a-și onora datoriile la scadențǎ și se exprimǎ ca numar de zile de întârziere la platǎ de la data scadenței, iar performanța financiarǎ evidențiaza potențialul economic și soliditatea financiarǎ a unei entitǎți economice și se determinǎ pe baza datelor din situațiile financiare periodice.

Serviciul datoriei unui agent economic față de bancă va fi unic și se va  stabili în funcție de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite și dobânzi ), indiferent dacaă acestea provin de la creditele în lei sau de la cele în valută. De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor și/sau a dobânzilor neplătite.

Inițierea de proceduri juridice este reprezentată de cel puțin una dintre următoarele măsuri adoptate în scopul recuperării creanțelor:

darea de catre instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;

declanșarea procedurii de executare silită.

Criteriile de încadrare în grade de risc în cadrul BCR sunt:

Risc redus – Clienții care au rating intern între 1 – 5c pentru clienți persoane juridice și între A1 – B2 pentru clienți persoane fizice;

În observație – Clienții care au rating intern între 6a – 7 pentru persoane juridice, între C1 – D1 pentru clienți persoane fizice și clienți fără rating intern;

Sub-standard – Clienții care au rating intern 8 pentru persoane juridice și D2 pentru persoane fizice;

Credite neperformante și expuneri contaminate (credite și elemente extrabilanțiere cum ar fi garanții și angajamente neutilizate) – clienții care au serviciul datoriei peste 90 zile pentru clienți retail (expunere contaminată pe tip de produs), iar pentru clienți corporate, conform definiției de default din Basel II (expunere contaminată la nivel de client).

Tabelul 3.1 Calitatea creditului în funcție de clasa activelor financiare

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Principalele considerații pentru evaluarea deprecierii creditelor includ luarea în considerare a întârzierii cu mai mult de 90 de zile a oricăror plăți de principal sau dobândă sau orice alte dificultăți cunoscute referitoare la fluxurile de numerar ale contrapartidelor, deteriorări ale ratingului de credit sau încălcarea termenilor inițiali ai contractului de credit.

BCR evaluează deprecierea în două domenii: provizioane evaluate individual și provizioane evaluate colectiv.

Activitatea de creditare este concentrată asupra persoanelor juridice și fizice domiciliate în România având o structură a concentrărilor de risc de credit în cadrul portofoliului de credite, după cum urmează:

Tabelul 3.2 Repartiția expunerilor pe sectoare de activitate

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Tabelul 3.3 Repartiția geografică a expunerilor

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

BCR înregistrează concentrare de risc de credit în cadrul operațiunilor de diminuare a riscului față de statul român. Astfel, la 31.12.2012 totalul garanțiilor primite de la Ministerul Finanțelor Publice și folosite la diminuarea riscului de credit au fost de 3.086.429.744 RON, din care pentru programul Prima Casă 2.489.610.387 RON.

Valoarea totală a expunerii care este acoperită de garanții personale a fost următoarea:

Tabelul 3.5 Valoarea totală a expunerii acoperită de personale

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Valoarea totală a expunerii care este acoperită de garanții reale financiare eligibile sau de alte garanții reale eligibile, folosite la diminuarea riscului de credit a fost următoarea:

Tabelul 3.4 Valoarea totală a expunerii acoperită de garanții reale financiare eligibile sau de alte garanții reale eligibile

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Pentru ca un bun să poată fi acceptat de bancă pentru garantarea unui credit este necesară determinarea în prealabil a valorii de piață și a valorii în garanție. Aceasta este o condiție obligatorie în baza căreia se poate determina gradul de acoperire a creditului cu garanții.

Valoarea de piață se estimează prin evaluare de către o societate externă specializată. Evaluarea se efectuează în condițiile respectării Standardelor Internaționale de Evaluare, și a procedurilor interne, la acordare, pe parcursul derulării creditului și în caz de executare silită a garanțiilor respective. Evaluatorul este obligat să realizeze o estimare a valorii de piață, să menționeze posibilele riscuri în cazul vânzării forțate și să determine valoarea în garanție a bunului evaluat.

Valoarea de piață reprezintă suma estimată pentru care o proprietate (bun mobil sau imobil) poate fi schimbată, între un cumpărător și un vânzător ferm, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părțile implicate au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere.

Tabelul 3.6a Descrierea principalelor tipuri de garanții și clasificarea garanțiilor acceptate de BCR (Garanții reale imobiliare)

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Tabelul 3.6b Descrierea principalelor tipuri de garanții și clasificarea garanțiilor acceptate de BCR (Garanții personale)

Sursa: Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Raportul de evaluare este documentul în care se estimează valoarea de piață și în garanție a unui bun propus în garanție.

Valoarea în garanție este suma de bani ce ar putea fi obținută de către bancă, în situația în care ar fi nevoită să valorifice bunurile aduse în garanție conform reglementărilor legale.

Raportul de evaluare pentru clienții BCR trebuie să respecte modelele elaborate de către bancă, transmise evaluatorilor externi la semnarea contractului de colaborare.

Metodele de evaluare utilizate în rapoartele de evaluare pentru clienții BCR sunt:

metoda comparației;

metoda veniturilor;

metoda extracției;

metoda costurilor.

În urma utilizării metodelor de mai sus se estimează valoarea de piață.

Pentru fundamentarea deciziei de creditare la valoarea de piață se aplică o marjă de depreciere stabilită de către bancă și se obține valoarea de garanție.

Analiza și clasificarea portofoliului de credite se fac având în vedere și evaluarea performanțelor financiare ale  împrumutatului, precum și serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacității sale de a-și onora datoriile la scadență.

Stabilirea performanței financiare a solicitanților de credite are la bază un sistem de analiză și clasificare a acestora în cinci categorii, dupa cum urmează:

categoria „A“ – performanțele financiare prezente și prognozate, sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei de credit;

categoria „B“ – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar acest nivel nu se poate menține într-o perspectivă mai îndelungată;

categoria „C“ – performanțele sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

categoria „D“ – performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

categoria „E“ – performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele de credit, nici dobânzile.

Evaluarea performanței financiare a unei entități economice nebancare, care conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanță financiară, se efectuează cu ajutorul ratingurilor de credite.

Îmbinând analiza factorilor cantitativi cu cei calitativi, ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric, utilizat atât la nivel individual (pentru fiecare solicitant de credite), cât și pentru evaluarea calității portofoliului de împrumuturi al unei unități bancare teritoriale sau al unei bănci. Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5, nivelul acceptabil fiind de până la 3.

Sistemul de rating de credite al BCR Erste Bank este de tip bi-dimensional, deoarece coroborează rezultatele analizei criteriilor cantitative (cuantificabile) cu cele calitative (necuantificabile) ale clienților. În cadrul criteriilor cantitative (cuantificabile), stabilite pentru clienții corporate, se includ: indicatorii de bonitate înregistrați de aceștia (lichiditatea patrimonială, solvabilitatea patrimonială, profitabilitatea, gradul de îndatorare), unele criterii de natura trendului cifrei de afaceri, al ponderii exportului în cifra de afaceri realizată de client, precum și al sursei de rambursare. Criteriile calitative (necuantificabile), stabilite pentru clienții corporate, se bazează pe analiza calității acționariatului, managementului, gradului de îndeplinire a condițiilor de eligibilitate, a strategiei adoptate de client, a condițiilor de piață în care-și desfașoară activitatea clientul, pe auditarea raportărilor contabile și pe natura colateralelor.

Pentru determinarea ratingului de credite pentru un client corporate se procedează astfel:

se evaluează fiecare indicator cantitativ și calitativ;

se determină ratingul de credit ;

se stabilește performanța financiară a clientului în funcție de ratingul de credit obținut, conform corespondenței din Tabelul 3.7.

Tabelul 3.7 Corespondența dintre ratingul de credit și performanța financiară a unui client corporate

Sursa: Realizat de autor în urma prelucrării datelor

Ratingul de credit se calculează pentru toți clienții corporate aflați în portofoliu, pe baza situațiilor financiare anuale, iar în cursul anului cu ocazia acordării/revizuirii creditelor. De asemenea prin determinarea ratingului de credit se urmărește cunoașterea reală și obiectivă a calității și a structurii de ansamblu a portofoliului de împrumuturi al băncii și diferențierea nivelurilor de risc în cadrul acestuia.

La nivelul BCR Erste Bank, ratingul de credite reprezintă un obiectiv dinamic, fiind supus revizuirii periodice. Cel puțin o dată pe an, în funcție de obiectivele strategice ale băncii, de situația reală a portofoliului de împrumuturi și de evoluțiile pieței, managementul de top al BCR Erste Bank aprobă ratingul de credite acceptabil pentru bancă pe anul următor, cu defalcare pe sucursalele județene.

La nivelul unităților bancare teritoriale unde ratingul de credite propus este mai bun decât cel existent, noile credite propuse spre aprobare trebuie să vizeze numai clienți și afaceri foarte bune, concomitent cu inițierea unor măsuri eficiente pentru recuperarea creanțelor de la clienții care au un rating inferior.

Introducerea acestui sistem de rating de credite, pe de o parte asigură un instrument util pentru creșterea calității portofoliului de credite, iar pe de altă parte, constituie o reacție de adaptare a BCR Erste Bank la realitățile tot mai complexe ale mediului în care operează, prin diminuarea potențialului de risc aferent portofoliului de împrumut.

În cazul persoanelor fizice, performanța financiară  va fi încadrată  în categorii  de la A la E, potrivit următoarelor criterii :

Tabelul 3.8 Criterii de performanță financiară în cazul persoanelor fizice

Sursa: Realizat de autor în urma prelucrării datelor

Pentru administrarea corespunzaătoare a riscurilor semnificative BCR Erste Bank utilizează:

un sistem de proceduri de autorizare a operațiunilor afectate de riscurile respective, constând în modul de stabilire a competențelor/limitelor de autoritate pentru: acordarea de credite și produse tip credit, plasamente interbancare, operațiuni cu instrumente financiare derivate etc.;

un sistem de stabilire a limitelor de expunere la risc și de monitorizare a acestora, care reflectă profilul de risc ales, în conformitate cu legislația și reglementările în vigoare (constând în modul de stabilire a limitelor de expunere pe clienți, pe ramuri de activitate, pe țări, bănci, societăți de factoring, societăți de asigurare-reasigurare etc.); Limitele sunt stabilite în contextul profilului de risc global al băncii, pentru a reflecta aspecte precum adecvarea capitalului, lichiditatea, calitatea portofoliului de credite etc.

un sistem de raportare a expunerilor la riscuri, precum și a altor aspecte legate de riscuri, către nivelele de conducere corespunzătoare (periodic sau ori de câte ori este nevoie, se înaintează informări asupra evoluției expunerii băncii la riscurile semnificative, modului de încadrare în limitele stabilite etc.);

un sistem de proceduri pentru situații neprevăzute/de criză, referitor la riscurile semnificative, cuprinzând măsurile necesare a fi întreprinse de bancă, în vederea depistării cauzelor crizei respective și limitării/reducerii efectelor acesteia;

un sistem de proceduri care să prevină utilizarea necorespunzătoare a informației, prin care să se evite :

prejudicierea, directă sau indirectă, a reputației băncii;

dezvăluirea informațiilor secrete sau confidențiale;

utilizarea informațiilor de către personalul băncii pentru obținerea unor beneficii personale.

criterii de recrutare și remunerare a personalului, care să prevadă standarde ridicate privind pregătirea, experiența și integritatea acestuia;

programe de instruire a personalului.

Banca întreprinde măsurile necesare în vederea menținerii unui sistem de informare adecvat pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și documentarea sistematică a riscurilor semnificative, atât la nivelul băncii, cât și la nivelul compartimentelor și sediilor secundare.

Evaluarea riscurilor se realizează de către specialiști din cadrul băncii, care nu au responsabilități directe în realizarea performanței comerciale și financiare a acesteia, urmărindu-se repartizarea corespunzătoare a atribuțiilor la toate nivelele organizatorice și să se asigure că personalului nu îi sunt alocate responsabilități care să ducă la conflicte de interese (ex. responsabilități duale ale unei persoane în domenii cum ar fi: desfășurarea activității atât în front-office cât și în back-office, aprobarea tragerii fondurilor și tragerea efectivă, evaluarea documentației de credit și monitorizarea clientului după contractarea creditului etc.).

               BCR Erste Bank asigură o monitorizare sistematică a conformității cu procedurile stabilite pentru riscurile semnificative și întreprinde demersurile necesare în vederea soluționării deficiențelor constatate.

CONCLUZII

Activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive și poate obține un profit rezonabil pentru instituția sa.

Cu toate acestea, greșelile de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză economică deosebită ca amploare sau apărută în mod neașteptat, o panică bancară sau orice combinație a acestor evenimente pot provoca falimentul societății bancare. În acest caz, în afară de acționarii băncii, pot suferi pierderi și clienții creditori care și-au plasat spre fructificare disponibilitățile temporare.

Ca parte integrantă a sistemului bancar, orice bancă în sens individual și orice sistem bancar, în sens colectiv, își asumă riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează pierderi la nivelul portofoliului de credite, atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile portofoliului de credite pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism. În permanență trebuie să existe un echilibru între riscul nerambursării și profitul aferent portofoliului de credite (raportul performanță-risc), ceea ce va certifica existența unui management sănătos prestat de bancă în domeniul creditării clientele sale și o evoluție corespunzătoare a băncii pe piața bancară națională și internațională.

Modificările în plan financiar-instituțional, dintre care se pot menționa: liberalizarea fluxurilor de capital, întărirea concurenței între instituțiile financiar-bancare și creșterea volumului de tranzacții, mai ales a celor speculative, au contribuit la o sporire a instabilității în plan financiar. Această instabilitate a generat consecințe pe două planuri diferite: în primul rând, ea a condus la o dezvoltare a riscului de creditare și în al doilea rând a determinat preocupări în sfera managementului acestui tip de risc prin apariția, extinderea și chiar generalizarea unor tehnici performante de evaluare și protecție la riscul de creditare.

Deși a avut loc o diversificare a riscurilor prezente în activitatea unei bănci, la noi în țară, cum ar fi riscul operațional, juridic, riscul sistemic, preponderent a rămas riscul asociat activităților de creditare, acesta fiind un risc primar al băncilor în dezvoltare. Ca urmare, performarea unei bănci poate fi judecată din prisma identificării, asumării și administrării acestui tip de risc.

Deoarece creditarea reprezintă o pondere semnificativă în activitatea de creditare a unei bănci, preocuparea pentru gestionarea acestei activități trebuie să fie susținută. Prin analiza portofoliului de credite al unei instituții bancare iese în evidență faptul că evoluția calității unui portofoliu de credite reprezintă un risc major în ceea ce privește performanța financiară a unei bănci și implicit a unui sistem bancar. De aceea este necesară o analiză personalizată a fiecărui portofoliu de credite după ce mai întâi au fost identificate particularitățile acestuia. În final, putem spune că apartenența la un sector de activitate, pe lângă rezultatele financiare, reprezintă la un moment dat o necesitate de provizionare suplimentară cu impact direct asupra profitului băncii.

Ca o concluzie a celor de mai sus se poate afirma că este suficient de clar că definirea stabilității financiare nu se poate face cu ajutorul unui indicator sau a unui instrument matematic/econometric, ci aceasta presupune analiza unui set de indicatori pe un orizont de timp rezonabil, ținând totdeauna cont de contextul economic în care entitățile își desfășoară activitatea. Astfel stabilitatea financiară trebuie definită nu ca atingerea unor praguri de siguranță ci mai degrabă ca depășirea unor praguri critice, generatoare de riscuri sistemice.

Bibliografie

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Dicționar explicativ al limbii Române, Ed. Universul Enciclopedic Gold, 2009

Andronache V., Banca și operațiunile comerciale, Ed. Universitară, București, 2006

Berea A.O., Stoica E.C., Credit bancar – coordonate actuale și perspective, Ed. Expert, București, 2003

Boloș M.I., Consolidarea riscului de credit în bănci – spre o nouă paradigmă? Studii financiare revistă editată de Academia Română, Centrul de Cercetări Finaciare și Monetare Victor Slăvescu, 2007

Brendea C., Interesele economice și raționalitatea creditului bancar, Monografie, București, ASE, 2004

Căpraru B., Activitatea bancară, ed. a doua, Sisteme, operațiuni și practici, Ed. C.H. Beck, 2014

Ciurlău L, Modalități de cuantificare a performanțelor din sistemul bancar românesc, Analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 3/2009

Dimitriu M., Mihalascu R., Oprea I.A., Managementul riscului bancar, Ed. Pro Universitaria, 2012

Gust M., Management bancar, Ed. Independența Economică, Pitești, 2003

Heteș-Gavra R., Gestiune bancară, Ed. Mirton, Timișoara, 2013

Hindle T. (coordonator), Finanțe. Ghid propus de The Economist Books, Ed. Nemira, București, 1998

Ilie M., Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Ed. Expert, București, 2003

Ioan V., Monedă și credit, Ed. EUROPLUS, Galați, 2010

Iosof S., Gavri T., Gestiunea riscului, Ed. Universitară, București, 2013

Iuga I., Dimensiunile procesului de analiză a creditului și riscului de credit, www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/8.pdf

Kirițescu C.C., Dobrescu E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, București, 1998

Lăzărescu S., Rating financiar, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=218&idb=

Lupulescu G., Gestiunea internă a profitabilității băncilor comerciale, Ed. Economică, București, 2012

Manolescu G., Sîrbea Diaconescu A., Management Bancar, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2002

Melnic C.M., Analiza și modelarea riscului bancar în condițiile economiei de piață, Teză de doctorat, ASE, București, 2003

Mihai I., Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Ed. Expert, București, 2003

Olteanu A., Management Bancar, Ed. Dareco, București, 2003

Oprițescu M. Spulbăr C., Cunoștințe economice de specialitate, Modulul II – Monedă, credit, bănci, Manual Licență Finanțe Bănci, Universitatea din Craiova, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, 2011

Iuliana Predescu, Activitatea bancară între performanță și risc, Ed. Expert, București, 2005

Prunea P., Riscul în activitatea economică, Ed. Economică, București, 2003

Radu F., Metode și tehnici de analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1999

Roxin L., Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Stoica M., Management Bancar, Ed. Independența Economică, București, 1999

Treapat, L.M., Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Ed. Economică, 2011

Trenca I., Mutu S., Managementul riscurilor bancare, Soluții econometrice, Ed. Casa Cărții de Știință, 2012

Tudorache D., Monedă, bănci și credit, Ed. Universitară, București, 2005

Turliuc V., Boariu A., Monedă și Credit, Ed. Economică, București, 2005

www.bcr.ro

Ziarul de Iași

Raport Transparență și Publicare BCR 2011

Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Situații financiare consolidate 2010 BCR

=== Lucrare_(_concluzii) ===

CONCLUZII

Activitatea bancară presupune înainte de toate, asumarea unor riscuri specifice. Un bun management bancar poate evita acceptarea unor riscuri excesive și poate obține un profit rezonabil pentru instituția sa.

Cu toate acestea, greșelile de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză economică deosebită ca amploare sau apărută în mod neașteptat, o panică bancară sau orice combinație a acestor evenimente pot provoca falimentul societății bancare. În acest caz, în afară de acționarii băncii, pot suferi pierderi și clienții creditori care și-au plasat spre fructificare disponibilitățile temporare.

Ca parte integrantă a sistemului bancar, orice bancă în sens individual și orice sistem bancar, în sens colectiv, își asumă riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează pierderi la nivelul portofoliului de credite, atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile portofoliului de credite pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism. În permanență trebuie să existe un echilibru între riscul nerambursării și profitul aferent portofoliului de credite (raportul performanță-risc), ceea ce va certifica existența unui management sănătos prestat de bancă în domeniul creditării clientele sale și o evoluție corespunzătoare a băncii pe piața bancară națională și internațională.

Modificările în plan financiar-instituțional, dintre care se pot menționa: liberalizarea fluxurilor de capital, întărirea concurenței între instituțiile financiar-bancare și creșterea volumului de tranzacții, mai ales a celor speculative, au contribuit la o sporire a instabilității în plan financiar. Această instabilitate a generat consecințe pe două planuri diferite: în primul rând, ea a condus la o dezvoltare a riscului de creditare și în al doilea rând a determinat preocupări în sfera managementului acestui tip de risc prin apariția, extinderea și chiar generalizarea unor tehnici performante de evaluare și protecție la riscul de creditare.

Deși a avut loc o diversificare a riscurilor prezente în activitatea unei bănci, la noi în țară, cum ar fi riscul operațional, juridic, riscul sistemic, preponderent a rămas riscul asociat activităților de creditare, acesta fiind un risc primar al băncilor în dezvoltare. Ca urmare, performarea unei bănci poate fi judecată din prisma identificării, asumării și administrării acestui tip de risc.

Deoarece creditarea reprezintă o pondere semnificativă în activitatea de creditare a unei bănci, preocuparea pentru gestionarea acestei activități trebuie să fie susținută. Prin analiza portofoliului de credite al unei instituții bancare iese în evidență faptul că evoluția calității unui portofoliu de credite reprezintă un risc major în ceea ce privește performanța financiară a unei bănci și implicit a unui sistem bancar. De aceea este necesară o analiză personalizată a fiecărui portofoliu de credite după ce mai întâi au fost identificate particularitățile acestuia. În final, putem spune că apartenența la un sector de activitate, pe lângă rezultatele financiare, reprezintă la un moment dat o necesitate de provizionare suplimentară cu impact direct asupra profitului băncii.

Ca o concluzie a celor de mai sus se poate afirma că este suficient de clar că definirea stabilității financiare nu se poate face cu ajutorul unui indicator sau a unui instrument matematic/econometric, ci aceasta presupune analiza unui set de indicatori pe un orizont de timp rezonabil, ținând totdeauna cont de contextul economic în care entitățile își desfășoară activitatea. Astfel stabilitatea financiară trebuie definită nu ca atingerea unor praguri de siguranță ci mai degrabă ca depășirea unor praguri critice, generatoare de riscuri sistemice.

În ansamblul operațiunilor derulate de băncile comerciale, creditarea ocupă un loc distinct, deoarece reprezintă chiar esența activității acestora. În calitatea lor de intermediari financiari, băncile atrag resursele bănești temporar disponibile în economie și le direcționează către persoanele care le solicită, potrivit principiilor general valabile ale pieței concurențiale.

BCR Erste Bank, ca instituție a sistemului bancar românesc, se supune acelorași principii, desfășurând astfel activitățile menționate mai sus.

Acționând pe baza unor strategii și politici flexibile, cu prudență impusă de evoluția mediului economic, BCR Erste Bank a știut să se adapteze cerințelor economiei de piață actuale, concomitent cu dezvoltarea sa permanentă sub aspect organizațional, patrimonial și financiar.

Activitatea de creditare trebuie să prezinte avantaj atât pentru societatea bancară și clienții săi cât și pentru economia națională.

Pentru societatea bancară creșterea și diversificarea portofoliului de credite sănătoase reprezintă premisa măririi profiturilor și întărirea puterii fianciare a acesteia. Pentru împrumutați, lichiditățile obținute sub forma creditelor pot conduce la stimularea dezvoltării afacerii și respectiv creșterea profitului. Pentru economia națională, creditul trebuie să reprezinte un instrument principal de asigurare a dezvoltării economice generale a țării.

Pentru o eficientizare a creditului bancar și a cadrului de desfășurare a acestuia, consider că sunt necesare a se impune măsuri de reducere a costurilor pe care le implică pentru persoane fizice, de perfecționare a sistemului informatic, a marketingului, de menținere a politicilor de dobânzi la un nivel optim, înclinația spre investire, și nu în ultimul rând stabilitatea.

Perfecționarea procesului de creditare s-ar putea realiza și prin folosirea unor modalități de menținere a ponderii creditelor în limitele standard. Dintre acestea, consider că mai relevante sunt următoarele:

Extinderea domeniilor de creditare;

Perfecționarea normelor interne în domeniu;

Reducerea duratei procesului de creditare;

Controlul altor categorii de plasamente.

O altă măsură de îmbunătățire a procesului de creditare, și implicit ade diminuare a riscului de creditare, constă în reducerea ponderii creditelor neperformante în totalul ponderii creditelor din portofoliu.

Pentru perfecționarea procesului de creditare, BCR Erste Bank a întreprins un ansamblu de măsuri ce vizează o mai bună organizare a departamentelor de creditare atât pentru creditele în lei cât și pentru cele în valută, perfecționarea normelor de creditare în funcție de noile oportunități și domenii de creditare ce apar, extinderea produselor și serviciilor pentru o mai bună satisfacere a clienților.

Totodată, pentru ca banca să poată transforma cea mai mare parte a potențialilor clienți în clienți efectivi, respectiv utilizatori de credite, pe lângă credibiltatea și soliditatea băncii, care este primordială, banca trebuie să ofere solicitanților de credite și o dobândă atractivă comparativ cu celelalte instituții ale sistemului bancar românesc.

=== Віblіοgrafіе ===

Bibliografie

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Dicționar explicativ al limbii Române, Ed. Universul Enciclopedic Gold, 2009

Andronache V., Banca și operațiunile comerciale, Ed. Universitară, București, 2006

Berea A.O., Stoica E.C., Credit bancar – coordonate actuale și perspective, Ed. Expert, București, 2003

Boloș M.I., Consolidarea riscului de credit în bănci – spre o nouă paradigmă? Studii financiare revistă editată de Academia Română, Centrul de Cercetări Finaciare și Monetare Victor Slăvescu, 2007

Brendea C., Interesele economice și raționalitatea creditului bancar, Monografie, București, ASE, 2004

Căpraru B., Activitatea bancară, ed. a doua, Sisteme, operațiuni și practici, Ed. C.H. Beck, 2014

Ciurlău L, Modalități de cuantificare a performanțelor din sistemul bancar românesc, Analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 3/2009

Dimitriu M., Mihalascu R., Oprea I.A., Managementul riscului bancar, Ed. Pro Universitaria, 2012

Gust M., Management bancar, Ed. Independența Economică, Pitești, 2003

Heteș-Gavra R., Gestiune bancară, Ed. Mirton, Timișoara, 2013

Hindle T. (coordonator), Finanțe. Ghid propus de The Economist Books, Ed. Nemira, București, 1998

Ilie M., Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Ed. Expert, București, 2003

Ioan V., Monedă și credit, Ed. EUROPLUS, Galați, 2010

Iosof S., Gavri T., Gestiunea riscului, Ed. Universitară, București, 2013

Iuga I., Dimensiunile procesului de analiză a creditului și riscului de credit, www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/8.pdf

Kirițescu C.C., Dobrescu E.M., Băncile – Mică Enciclopedie, Editura Expert, București, 1998

Lăzărescu S., Rating financiar, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=218&idb=

Lupulescu G., Gestiunea internă a profitabilității băncilor comerciale, Ed. Economică, București, 2012

Manolescu G., Sîrbea Diaconescu A., Management Bancar, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2002

Melnic C.M., Analiza și modelarea riscului bancar în condițiile economiei de piață, Teză de doctorat, ASE, București, 2003

Mihai I., Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Ed. Expert, București, 2003

Olteanu A., Management Bancar, Ed. Dareco, București, 2003

Oprițescu M. Spulbăr C., Cunoștințe economice de specialitate, Modulul II – Monedă, credit, bănci, Manual Licență Finanțe Bănci, Universitatea din Craiova, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, 2011

Iuliana Predescu, Activitatea bancară între performanță și risc, Ed. Expert, București, 2005

Prunea P., Riscul în activitatea economică, Ed. Economică, București, 2003

Radu F., Metode și tehnici de analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1999

Roxin L., Gestiunea riscurilor bancare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

Stoica M., Management Bancar, Ed. Independența Economică, București, 1999

Treapat, L.M., Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Ed. Economică, 2011

Trenca I., Mutu S., Managementul riscurilor bancare, Soluții econometrice, Ed. Casa Cărții de Știință, 2012

Tudorache D., Monedă, bănci și credit, Ed. Universitară, București, 2005

Turliuc V., Boariu A., Monedă și Credit, Ed. Economică, București, 2005

www.bcr.ro

Ziarul de Iași

Raport Transparență și Publicare BCR 2011

Raport Transparență și Publicare BCR 2012

Situații financiare consolidate 2010 BCR