Carcterul Unilateral AL Contractului DE Mandat
CUPRINS
CAPITOLUL I – Considerații generale despre mandat
Secțiunea I – Istoric
1. Mandatul în dreptul roman
1.1. Originea mandatului
1.2. Elementele mandatului
1.3. Efectele mandatului
1. Mandatul în vechiul drept românesc
Secțiunea II – Reglementare legală
CAPITOLUL II – Noțiunea și caracterele juridice ale mandatului
Secțiunea I – Felurile mandatului
1. Mandatul civil
1.1. Mandatul cu reprezentare
1.2. Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere
2. Mandatul comercial
3. Comparație între mandatul civil și mandatul comercial
Secțiunea II – Noțiunea mandatului
Secțiunea III – Caracterele juridice ale mandatului
Secțiunea IV – Caracterul unilateral
1. Acte unilaterale și acte bilaterale
2. Contracte unilaterale și contracte bilaterale
2.1. Contracte sinalagmatice (bilaterale)
2.2. Contractele unilaterale
3. Comparații între contractele unilaterale și cele bilaterale
CAPITOLUL III – Condițiile de validitate ale mandatului
Secțiunea I – Capacitatea părților
1. Capacitatea mandantului
1. Capacitatea mandatarului
Secțiunea II – Obiectul și întinderea mandatului
1. Obiectul mandatului
2. Întinderea mandatului
2.1. Mandatul special
2.2. Mandatul general
Secțiunea II – Forma și dovada mandatului
1. Forma mandatului
2. Dovada contractului de mandat
CAPITOLUL IV – Efectele mandatului
Secțiunea I – Efecte între părți
1. Obligațiile mandatarului
1.1. Îndeplinirea mandatului.
1.2. Obligația de a da socoteală.
1.3. Obligații rezultând din substituirea mandatarului
1.4. Obligații rezultând din pluralitatea mandatarilor.
2. Obligațiile mandantului
2.1. Obligația de dezdăunare
2.2. Plata remunerației
2.3. Solidaritatea mandanților
2.4. Dreptul de retenție al mandatarului
Secțiunea II – Efecte față de terți
1. Raporturile dintre mandant și terți
2. Raporturile dintre mandatar și terți
CAPITOLUL V – Cauze speciale de încetare a mandatului
Secțiunea I – Cauze particulare de încetare a mandatului
Revocarea mandatului
2. Renunțarea mandatarului
3. Moartea unei părți
3.1. Moartea mandatarului
3.2. Moartea mandantului
4. Alte cauze de încetare
Secțiunea II – Alte cauze de încetare
1. Interdicția mandantului sau a mandatarului
2. Falimentul sau insolvabilitatea mandantului ori mandatarului
3. Imposibilitatea executării mandatului
4. Îndeplinirea mandatului
Secțiunea III – Efectele încetării mandatului
=== mandatul ===
CAPITOLUL I
Considerații generale despre mandat
Secțiunea I
Istoric
1. Mandatul în dreptul roman
1.1. Originea mandatului
În dreptul roman se numea mandat contractul prin care o persoană însărcina pe o alta, care își manifesta acordul, să îndeplinească ceva gratuit. Concepția și sfera de aplicare a mandatului au variat, prezentând o evoluție dintre cele mai interesante.
Mandatul a îmbrăcat forma unei convenții abia către sfârșitul Republicii, în condițiile dezvoltării economiei și diversificării relațiilor de schimb, când aceeași persoană trebuie să-și apere interesele în același timp în diferite locuri. Lipsind vreme îndelungată de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi. Firește, cei absenți nu puteau utiliza serviciile sclavilor, întrucât aceștia, chiar dacă dispuneau de calitățile intelectuale necesare, nu aveau capacitatea de a sta în justiție, așadar, sarcina administrării unor bunuri era încredințată oamenilor liberi (chiar dezrobiților).
Este neîndoielnic că deși numai accidental, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administrării unor bunuri sau valorificării unor drepturi, dar nu sub forma contractului consensual, ci prin intermediul unor acte dominate de formalism. Cel ce dorea să-și valorifice o creanță prin intermediul altei persoane, recurgea la adstipulatio. Adstipulator (creditorul accesor) era un creditor veritabil numai în raport cu debitorul, căci era obligat să remită creditorului principal (mandantul) creanța valorificată pe seama debitorului. Potrivit lui Gaius, adstipulatio îmbrăca forma unei stipulațiuni încheiată între creditorul accesor și debitor.
Se menționează în acest sens dispozițiile legii Aquilia (secolul al VI – lea al Romei) care sancționează pe tărâm delictual iertarea de datorie a debitorului de către creditorul accesor (adstipulator). Rezultă că la data adoptării legii Aquilia, adstipulator îndeplinea rolul unui mandatar.
Concepția și sfera de aplicare a mandatului au variat, prezentând o evoluție din cele mai interesante. În privința originii sale, juristconsultul Paul ne spune mandatum originem ex officio et amicitia trahit, și într-adevăr se pare că prima aplicație a mandatului a fost aceea în care un paterfamilias se adresa unui amic rugându-l să-i facă un serviciu oarecare (officium). Urmează apoi și alte aplicații ale mandatului: mandatul dat lui magister bonorum de către creditorii unui insolvabil, mandatul dat în materie de fidejusiune, mandatul de a vinde, de a susține un proces (procuratio ad litem), etc. La început, întâlnim numai câte un mandat special, procuratio unius rei: mai târziu găsim și mandatul general, procuratio omnium bonorum.
Mandatul este în principiu gratuit. Dacă ar fi remunerat, el era considerat o locațiune. Cu toate acestea, când era vorba de un factum quod locari non solent, persoana care făcuse ceva în interesul alteia putea cere o laboris remuneratio. Suma primită într-o astfel de ocazie purta numele de honorarium ori salarium; spre a o reclama, nu se adopta calea obișnuită, ci o persecutio extra ordinem; afacerile de acest fel erau de competența unui pretor special care putea să fixeze sau să modifice cuantumul sumei hotărâte de către părți.
Alte condiții ale acestui contract erau următoarele: mandatul trebuie să prezinte interes pentru mandant, obiectul mandatului trebuie să fie licit.
1.2. Elementele mandatului
Pentru formarea mandatului este necesar să existe un obiect constând într-un fapt material sau într-un act juridic pe care mandatarul să se oblige a-l înfăptui. Actul material sau juridic la care se obliga mandatarul trebuia să fie licit și moral.
Un alt element al mandatului, pus pe seama caracterului special al relațiilor existente între mandant și mandatar întemeiate pe încredere reciprocă, era gratuitatea mandatului. Gratuitatea este elementul în virtutea căruia contractul de mandat capătă o fizionomie distinctă de cea a locațiunii de servicii. Din caracterul gratuit al mandatului decurge posibilitatea mandantului de a revoca oricând contractul.
De asemenea, mandatul presupunea săvârșirea faptului material sau a actului juridic în interesul mandatului. Dacă faptul este săvârșit în interesul mandatarului nu se formează contractul de mandat, ci o simplă convenție fără consecințe juridice. Romanii au admis în urma unei îndelungate evoluții, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat în interesul mandatarului (mandatul in rem suam).
S-a admis existența mandatului și atunci când activitatea mandatarului este în interesul unui terț, dar totodată și în interesul mandantului. Așa este cazul mandatului pecuniae credendae prin care mandantul împuternicește pe mandatar să remită bani cu titlu de împrumut unui terț. Terțul devine debitorul mandatarului, iar mandantul răspunde alături de terț în calitate de garant. Romanii au văzut totuși un mandat în asemenea convenție întrucât mandatarul este interesat ca terțul să primească o sumă de bani de la mandatar.
1.3. Efectele mandatului
Relativ la obligațiile care izvorăsc din mandat, mandatarul în primul rând este dator să execute ceea ce a primit să facă, fiind obligat să urmeze întocmai instrucțiunile primite de la mandant, chiar dacă ar constata că făcând altfel rezultatul ar fi mai bun. Mandatarul este obligat să dea socoteală mandatului de mandatul său, fiind răspunzător de culpa levis in abstracto.
Acțiunea ce se intentează împotriva sa este actio mandati directa, care atrăgea după sine infamia. Mandantul era dator să restituie mandatarului toate cheltuielile pe care acesta le făcuse în conformitate cu mandatul primit; el trebuia, de asemenea, să-l descarce și de obligațiile sale. În acest scop s-a acordat mandatarului actio mandati contraria.
O problemă controversată a fost legată de soluția ce trebuia dată atunci când mandatarul nu se conformase mandatului. Una din soluții consta în faptul că mandatarul nu putea impune mandantului acceptarea unui act încheiat în condiții mai oneroase decât cele ce i se indicaseră; din contră, dacă obținuse condiții mai avantajoase, mandatul se considera ca valabil încheiat căci se presupunea că mandatarul înțelesese a fortiori să aprobe când scopul fusese atins în mod mai prielnic.
Executarea unui lucru în locul altuia sau eroarea asupra însărcinării primite, nu puteau obliga pe mandant. În schimb, dacă deși depășise instrucțiunile primite, mandatarul avea dreptul de a sili pe mandant să accepte executarea actului în limitele stabilite la început.
Contractul de mandat se stingea prin împlinirea termenului, prin comun acord, prin moarte uneia din părți (afară de excepțiile din teoria stipulațiilor pentru altul), prin voința unei singure părți – fie a mandant, fie a mandatarului. Mandantul era liber a revoca mandatul oricând dorea, cu condiția ca această desărcinare să precedeze executarea; mandatarul avea și el posibilitatea de a revoca mandatul dar numai având un motiv bine determinat.
2. Mandatul în vechiul drept românesc
Contractul de mandat a fost reglementat de legiuirile române din secolul XVIII sub raportul responsabilității mandatarului, în sensul că atunci când acesta a fost victima unui act de violență și a pierdut lucrurile ce i-au fost încredințate spre valorificare, nu poate fi obligat la despăgubiri dacă face dovada actului de violență.
Dacă mandatarul este împuternicit în mai multe cauze, nu poate fi obligat să despăgubească pe cel ce i-a încredințat operațiile din bunurile angajate într-o altă întreprindere.
Mandatul este definit de Codul Calimach (1828) în Moldova ca fiind “tocmeala prin care primește cineva asupra-și o treabă poruncită de altul, în numele căruia spre purtare de grijă” și se arată că poate fi înfăptuit în mod gratuit sau cu compensație materială, în acest din urmă caz obligând la o “răsplătire mulțumitoare anume”.
Legiuirea Caragea de la 1848 arată că obligațiile puteau fi contractate fie personal, fie prin mandatar, “cu scrisoare”, prin mijlocitori sau orice alt mijloc.
Codul Calimach care a împărțit contractele în unilaterale și bilaterale, numește mandatul împuternicire (art. 1347 și urm.) iar Legiuirea Caragea – vechilet. “Vechilet ziceam fapta vechilului, iar vechil este cel ce stă în locul stăpânului la vreo treabă”.
Dezvoltarea continuă a comerțului a dus la necesitatea reglementării juridice a relațiilor comerciale; așa se explică traducerea Codului comercial francez în 1933 de către Iachovache Veisa și în 1841 de către Emanuel Drăghici în Moldova în 595 de articole printre care se aflau și dispozițiile referitoare la mandatul comercial din dreptul francez. În aplicarea art. 241 din Regulamentul Organic, în 1840, tot pe baza codului francez, Simion Marcovici a întocmit Condica de comerciu cu anexele sale.
În ceea ce privește reprezentarea în justiție care la început era excepțională și se făcea în mod natural printr-o rudă apropiată, la sfârșitul secolului XVIII aceasta capătă o aplicare curentă prin procura dată unei persoane oarecum de profesie.
Vechiletul, care își făcuse apariția în perioada anterioară, ajunge chiar la tehnicizare, datorită creșterii relațiilor capitaliste și schimbului intern și extern.
În manualul de legi al lui M. Fotino, în manualul lui Donici, în Legiuirea lui Caragea și în Codul Calimach se tratează despre vechilet, dându-li-se uneori denumirea de avocați.
În Regulamentul Organic al Țării Românești (art. 225-226) apare chiar un început de organizare a profesiunii de avocat. Se prevedea că “vor fi primiți de avocați cei care au o oarecare știință de pravilă și care sunt cunoscuți de oameni cinstiți”.
Dar lipsa unui număr suficient de elemente prevăzute pentru a fi avocat face ca în alin. următor să se adauge că împricinații “pot a-și rândui alți vechili în care pot să se încreadă”. Avocatul trebuie să prezinte în instanță procura din partea celui pe care îl reprezintă (art. 226 din Regulamentul Organic al Țării Românești).
Posibilitatea reprezentării prin vechilet este menținută și în legea întărită prin Opisul din 4 iulie 1836 ce continuă organizarea profesională a profesiunii de avocat. Prin Ofisul domnesc din 18 octombrie 1840 se poruncește instanțelor “de a nu mai primi vechili în pricini fără vechilitate încredințată, adică fără procură”.
Cu privire la condițiile de existență și validitate a contractelor, Codul Caragea introduce principiul cauzei licite, astfel încât un contract nu se putea încheia în mod valabil împotriva dispozițiilor legii și bunelor moravuri. Consimțământul pentru a fi valabil trebuia să fie lipsit de silă (teamă) sau vicleșug (dolul), iar obiectul contractului trebuia să fie în comerț (patrimonial).
Pentru prima oară în legislația noastră, referindu-se la capacitate ca element esențial al contractului, art. 29 din Codul Calimach afirmă că “tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga drituri”, dar în condițiile legii, aceasta înseamnă că, pe de o parte, se recunoaște principiul egalității tuturor în fața legilor, dar pe da altă parte, legislația în ansamblul său restrânge capacitatea persoanelor.
Materia contractelor este amplu reglementată atât în Codul Calimach cât și în Codul Caragea, accentul fiind pus asupra vânzării, închirierii, arendei, schimbului, depozitului, comodatului, emfiteozei, mandatului, sechestrului, chezășiei, zălogului, anticrezei.
În Transilvania anilor 1691–1848, dreptul a păstrat trăsături predominant feudale, atât în formă cât și în conținut. În ceea ce privește contractele, în special cele legate direct de operațiunile economice de tip capitalist, sunt adaptate, sub aspectul formei, elementelor și efectelor, noilor cerințe. Adoptarea Codului civil austriac (1811) a exercitat o puternică influență asupra dreptului obligațional, cu toate că acel cod s-a aplicat în Transilvania numai după 1848.
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, constituindu-se sistemul de drept burghez și cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie.
Fie că este vorba de o moștenire a dreptului roman, fie că este vorba de influențe europene contemporane, la data adoptării Codului civil de la 1865, instituția mandatului era consacrată în vechiul drept românesc.
Noul cod consacră, cu privire la formarea contractelor, principiul autonomiei de voință a părților, așa încât consimțământul acestora trebuie să fie liber și neviciat. Voința părților poate fi viciată prin eroare, dol sau violență. O serie de clasificări ale contractelor se bazează pe anumite texte din doctrina dreptului civil, dar nu figurează ca atare în cod.
Putem constata că înaintea reglementării mandatului de către Codul civil, vechile legiuiri românești au reglementa acest contract într-o formă mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea existentă astăzi.
În perioada contemporană, contractul mandat este reglementat atât de Codul civil în articolele 1532 – 1559, cât și de Codul comercial în articolele 374 – 412. Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu cel civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil. Foarte multă vreme, mandatul comercial a fost tratat în cadrul mandatului civil. Mandatul comercial are însă o funcție deosebită și anume aceea de a mijloci afacerile comerciale.
Secțiunea II
Reglementare legală
Contractul de mandat este reglementat în articolele 1532 – 1559 cuprinse în titlul IX – Despre mandat din Cartea a III-a intitulată Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea din Codul civil român.
Art. 1532 C. civ. prevede “Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea”.
Articolele 1532 – 1538 reglementează natura mandatului, articolele 1539 – 1545 îndatoririle mandatarului, articolele 1546 – 1551 obligațiile mandantului iar articolele 1552 – 1559 diferitele moduri după care mandatul încetează.
Deoarece, în prezent, în multe cazuri activitățile comerciale se realizează prin intermediari, Codul comercial reglementează amplu contractul de mandat comercial. Codul comercial nu dă o definiție a mandatului comercial, ci cuprinde numai unele elemente care caracterizează acest contract. Art. 374 C. com. prevede: “Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama și socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.
În lumina art. 1532 C. civ. și art. 374 C. com., contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele și pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerț.
Codul de procedură civilă reglementează în cadrul art. 67 – 73 reprezentarea părților în judecată.
Art. 67 C. proc. civ. prevede: “Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul și nici reședința în țară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat”.
Dispoziții cu privire la contractul de mandat sunt cuprinse și în alte reglementări cu caracter special.
Art. 36 din Legea nr. 36/1995 prevede că “Pentru autentificarea unui act, notarul public verifică și stabilește, în prealabil, identitatea părților. Părțile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică”.
Legea nr. 105 din 1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat reglementează în art. 93 – 100 contractul de intermediere.
Astfel, în art. 93 se prevede că “în raporturile dintre reprezentant și mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea. În cazul în care acesta exercită, cu titlu profesional, funcția de intermediar sau agent, se aplică legea sediului sau profesional”.
Art. 94 prevede că prevederile art. 93 se aplică îndeosebi:
“a) existenței, întinderii, modificării și încetării puterilor intermediarului;
b) consecințelor depășirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive ;
c) facultății intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile și de a desemna un intermediar adițional sau substituit ;
d) posibilității ca intermediarul să încheie un contract pentru reprezentat, când există riscul unui conflict de interese între el însuși și reprezentat;
e) clauzei de neconcurență ;
f) cazurilor de prejudicii care urmează să fie reparate.”
CAPITOLUL II
Noțiunea și caracterele juridice ale mandatului
Secțiunea I
Felurile mandatului
1. Mandatul civil
Mandatul civil este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă (art. 1532 C. civ.).
După cum, în raporturile cu terții cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înțelegerea dintre el și mandant fiind păstrată ocultă, mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare.
1.1. Mandatul cu reprezentare
Art. 1532 C. civ. prevede că “Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea”.
Art. 1534 C. civ., prevede că, în principiu, mandatul este gratuit (mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex officio, atqueamicitia trahit). Atât la romani, cât și în vechiul drept francez, mandatul era în esența sa gratuit. În spiritul Codului civil, mandatul este gratuit prin natura sa și nu prin esența sa.
Deși, în principiu, este un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulație expresă în acest sens (art. 1534 C. civ.).
Trebuie menționat faptul că raporturi juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul unui contract, ci și în temeiul legii, în cazuri anume prevăzute. Astfel, de exemplu, art. 35 alin. 2 C. fam. Prezumă existența unui mandat tacit reciproc între soți în cazul în care atributele legale de administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt exercitate doar de unul dintre aceștia; art. 155 alin. 1 C. fam. Prevede că în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la mandat; art. 36 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevede că raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut.
1.2. Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere
Deși Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art. 1532 – 1559), existența mandatului fără reprezentare nu este contestată în doctrina juridică, utilitatea sa practică impunându-l de la sine.
În cazul mandatului cu reprezentare mandatarul lucrează pe față în numele și pe seama mandantului. Există însă în practică situații în care o persoană lucrează pentru o altă persoană în temeiul unei împuterniciri primite de la acesta, dar în raporturile cu terții cu care contractează se comportă ca și când ar lucra în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al altuia. În asemenea cazuri există mandat (împuternicire), dar nu există reprezentare.
Întrucât reprezentarea nu este de esența mandatului, doctrina și jurisprudența admit existența mandatului fără reprezentare, cunoscut și sub denumirea de contract de interpunere de persoane (prêt-nom).
În esență, mandatul fără reprezentare este un caz particular de simulație prin interpunere de persoane. Mandat simulat prin interpunere de persoane este o realitate, care nu poate fi contestată, chiar dacă co-contractantul mandatarului ocult nu este părtaș la simulație, adică nu cunoaște faptul că persoana cu care contractează este în realitate un simplu mandatar. Numai că, în această ipoteză, va avea și el calitate de terț față de actul secret, cu toate consecințele care rezultă din această calitate.
În sine, mandatul fără reprezentare nu are nimic ilicit; el poate avea drept scop fie ascunderea de către mandant a identității sale în operațiunea pe care mandatarul o face pentru el, fie ocolirea unei prohibiții care nu îi îngăduie personal un anumit act.
În nici un caz însă mandatul fără reprezentare nu poate fi întrebuințat în scopuri ilicite, pentru încălcarea unor dispoziții legale imperative.
În ceea ce privește convenția de prêt-nom, aceasta este o simulație prin interpunere de persoane indiferent că persoana care contractează cu mandatarul ocult este sau nu părtaș la simulație; în ambele cazuri, actul public consfințește o situație juridică necorespunzătoare realității, și deci este simulat, supus regimului juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.
Diferența constă în faptul că, în prima ipoteză co-contractantul mandatarului ocult va avea calitatea de parte (fiind obligat, printre altele, să-și procure o probă scrisă – contraînscris – pentru dovada simulației), iar în cea de-a doua ipoteză va fi un terț care va avea câștig de cauză dacă își întemeiază pretențiile, cu bună-credință, pe actul aparent – cel încheiat cu mandatarul ocult.
Reprezentarea este de natura contractului de mandat, așa încât unii autori consideră un nonsens definirea contractului de mandat ca fiind fără reprezentare, deoarece, consideră aceștia, nu ne-am mai afla în prezența unui mandat.
2. Mandatul comercial
Spre deosebire de mandatul civil care, în principiu, este cu titlu gratuit, mandatul comercial este întotdeauna cu titlu oneros. Art. 374 alin. 2 din Codul comercial prevede: “Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.
Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama și pe socoteala mandantului. Deși conceput în termeni generali, mandatul comercial nu se extinde și la afaceri care nu sunt comerciale, afară numai dacă aceasta se declară cu precizie prin mandat.
Oricât de generali ar fi termenii în care a fost conceput mandatul comercial, el nu se întinde și la afacerile care nu sunt comerciale pentru mandant, afară de cazul când s-a stipulat contrariul (art. 375 C. com.).
Contractul de mandat comercial este un mandat cu reprezentare; contractul de mandat fără reprezentare este un contract de sine-stătător – contractul de comision. În contractul de mandat comercial, mandatarul încheie acte comerciale în numele și pe seama mandantului, pe când în contractul de comision, comisionarul încheie acte comerciale în nume propriu, dar pe seama comitentului.
3. Comparație între mandatul civil și mandatul comercial
Mandatul comercial are unele particularități care îl deosebesc de mandatul civil.
a) Ceea ce deosebește mandatul comercial de cel civil este, în primul rând, obiectul contractului: pe când mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice civile, mandatul comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care, potrivit Codului comercial, sunt fapte de comerț pentru mandant.
b) În vreme ce mandatul civil este prezumat a fi gratuit, mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Caracterul oneros al mandatului este prezumat de Codul comercial. Chiar dacă părțile nu au stabilit în mod expres plata unei remunerații, mandantul datorează remunerația, deoarece “mandatul comercial nu se prezumă a fi gratuit” (art. 374 C. com.).
c) Mandatul civil implică în mod obișnuit reprezentarea, mandatarul încheind actele juridice cu terții în numele și pe seama mandantului. Reprezentarea nu este de esența ci numai de natura mandatului.
Mandatul comercial poate fi atât cu reprezentare cât și fără reprezentare. Codul comercial reglementează, pe lângă mandatul comercial, care este mandat cu reprezentare și contractul de comision, care este o formă tipică a mandatului fără reprezentare.
d) O altă deosebire dintre mandatul civil și cel comercial privește puterile mandatarului. În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, mandatul putând fi general sau special.
Mandatul comercial poate fi și el general, adică pentru toate afacerile mandantului, sau special, pentru o anumită afacere a acestuia, dar limitele puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil.
Mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acțiune și independență, reclamate de exigențele activității comerciale.
Secțiunea II
Noțiunea mandatului
Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă (art. 1532 și urm. C. civ.).
Prin intermediul mandatului, omul își asigură îndeplinirea unor activități pe care el, datorită unor împrejurări, nu le poate face singur. Cel căruia i-a fost încredințată sarcina trebuie să o facă exact cum ar fi făcut-o mandantul. Din această cauză, mandatul este considerat a fi întemeiat pe amiciție. Art. 1534 C. civ. prevede că, în principiu, mandatul este gratuit (mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex officio ataque amicitia trahit). Atât la romani, cât și în vechiul drept francez, mandatul era în esența sa gratuit. În spiritul Codului civil, mandatul este gratuit prin natura sa și nu prin esența sa.
Cuvântul mandat are mai multe înțelesuri, dar în lucrare se va avea în vedere doar cel care rezultă din Codul civil. Astfel, cuvântul mandat poate însemna împuternicirea dată de către mandant mandatarului; în acest sens el este sinonim cu cuvântul procură.
Cuvântul de mandat mai are și alte înțelesuri. În materie penală, mandatul de aducere este un act procedural, emis de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în temeiul căruia o persoană (un învinuit, un martor, un inculpat) este adusă în fața organului emitent. Tot în materie penală întâlnim mandatul de arestare, care constă în ordinul scris de un organ judiciar pentru arestarea unui învinuit sau inculpat.
Mandatul poștal este scrisoarea (formular tip) pentru expedierea banilor sau a coletelor prin poștă; mandatul de deputat este împuternicirea pe care alegătorii o dau celor aleși, pentru a-i reprezenta în parlament; în materie comercială, mandatul mai poate însemna ordinul de plată pe care creditorul îl dă debitorului său.
Art. 1532 din Codul civil român definește mandatul ca fiind un contract “în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea”. De remarcat că legiuitorul român a urmat modelul francez (art. 1984) cu toate lacunele acestuia. Definiția dată de Codul civil român este mult mai exactă decât cea dată de textul francez care, în art. 1984 identifică mandatul cu procura, specificând că mandatul este un act. Art. 1532 prevede expres că mandatul este un contract. El se poate încheia între două persoane fizice, între o persoană fizică și una juridică sau chiar între două persoane juridice.
În măsura în care prin norme speciale nu se prevede altfel, regulile mandatului sunt aplicabile – ca drept comun în materie de reprezentare – și în lipsa contractului de mandat, în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel, se aplică în raporturile dintre soți (art. 35 alin. 2 din Codul familiei), în raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale (art. 36 din Decretul nr. 31/1954), în materie de curatelă (art. 155 alin. 1 Codul familiei) etc. Pe de altă parte, regulile mandatului sunt aplicabile și în cazul în care împuternicirea de a încheia acte juridice este prevăzută, cu titlu accesoriu, în cuprinsul unui alt contract (antrepriză, depozit, etc.).
Contractul de mandat nu trebuie confundat cu alte contracte.
Astfel, el se deosebește de locațiunea de servicii, deoarece, la locațiune, proprietarul nu este reprezentat de locatar; la mandat însă, mandatarul îl reprezintă pe mandant. Astfel, în practica judiciară s-a decis că actul făcut de un avocat prin care acesta se angajează să obțină zestrea unei femei, este un adevărat contract de mandat, iar nu o închiriere de serviciu, deoarece avocatul în această calitate lucrează nu numai pe contul, ci chiar și în numele clientei sale, pe care o reprezintă în toate afacerile relative la acea zestre.
Mandatul se deosebește și de gestiunea de afaceri, deoarece mandatul este un contract, pe când gestiunea de afaceri este un cvasicontract.
Prin caracteristicile sale mandatul oneros se aseamănă cu contractul de muncă și cu contractul de antrepriză.
Mandatarul săvârșește numai acte juridice și este reprezentantul mandantului, pe când, în cazul contractului de muncă sau în cel al contractului de antrepriză salariatul sau antreprenorul săvârșește și fapte materiale, însă el nu reprezintă unitatea unde este încadrat. Împuternicire de reprezentare poate avea consilierul juridic al unității, în raporturile cu terții.
De precizat că salariatul poate primi împuternicire de reprezentare din partea unității (de exemplu pentru achiziționarea de bunuri) în care caz va avea calitatea de mandatar, cel puțin în raporturile dintre el și terțul contractant, precum și între acesta din urmă și mandant, chiar dacă în raporturile dintre mandant și salariatul lui (mandatar), datorită raporturilor de muncă, regulile mandatului vor fi înlocuite parțial cu regulile raportului de muncă (obligativitatea acceptării și executării mandatului, răspunderea mandatarului față de mandant potrivit regulilor din dreptul muncii, iar nu din dreptul civil).
În lumina acestor particularități s-a susținut că împuternicirea de reprezentare dată salariatului constituie un act unilateral de drept al muncii. Această calificare rezolvă însă problema numai parțial (în privința procurii), dar nu și în privința acordului dintre unitate și salariat privitor la raporturile de mandat sau în legătură cu raporturile dintre terțul contractant și mandant ori mandatar.
Pe de altă parte, un liber profesionist care, da regulă, este un reprezentant (mandatar), nu întotdeauna va avea această calitate. De exemplu, avocatul care dă numai consultații juridice sau care în materie penală acordă numai asistență juridică, fără puteri de reprezentare, are – în raporturile civile – calitatea de antreprenor, iar nu de mandatar.
De asemenea, în timp ce contractul de mandat poate fi revocat oricând de mandant, contractul de muncă și contractul de antrepriză, în principiu, nu pot fi revocate în mod unilateral.
În sfârșit, în timp ce mandatarul este subordonat mandantului în executarea contractului, antreprenorul nu este subordonat în nici un fel beneficiarului.
În doctrina de specialitate, s-a specificat că mandatul se aseamănă și cu executarea testamentară. Astfel:
a) sarcina executorului testamentar, ca orice alt mandat, este facultativăîn sensul că executorul poate refuza misiunea cu care l-a însărcinat testatorul, căci nimeni nu este silit, în principiu, să primească un mandat în contra voinței sale;
b) misiunea și obligațiile executorului testamentar ca și acelea ale mandatarului obișnuit, încetează la moartea sa și nu se transmit moștenitorilor săi (art. 917);
c) sarcina executorului testamentar, ca și mandatul de drept comun este gratuită prin natura ei, fără însă ca gratuitatea să fie o condiție esențială, sine qua non (art. 1543);
d) în sfârșit, executorul testamentar are în general toate obligațiile mandatarului obișnuit, întrucât legea nu a dispus astfel printr-o dispoziție expresă. Astfel, executorul testamentar este responsabil de gestiunea sa și trebuie să dea socoteală de ea la expirarea mandatului.
Secțiunea III
Caracterele juridice ale mandatului
1. Din lectura prevederilor art. 1532 C. civ. s-ar putea trage concluzia că mandatul este un contract esențialmente gratuit; acest lucru nu poate fi reținut în final, deoarece din dispozițiile art. 1534 C. civ. rezultă fără echivoc că gratuitatea mandatului este doar prezumată – relativ – în lipsa unei stipulații contrarii, dar dacă o asemenea stipulație există, mandatul poate fi remuneratoriu pentru mandatar, deci cu titlu oneros; în acest sens, art. 1547 C. civ. este și mai elocvent, prevăzând în mod expres obligația mandantului de a plăti onorariul promis de el mandatarului.
Așadar legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului (caracterul gratuit nu este de esența, ci numai de natura contractului). Dacă mandatarul este un profesionist, prezumția de gratuitate nu operează, cuantumul remunerației urmând a fi stabilită – în lipsă de stipulație și criterii legale – de către instanță, având în vedere natura și volumul serviciilor prestate.
Dacă la romani, gratuitatea era de esența mandatului, în dreptul nostru, mandatul, doar în principiu, este gratuit.
Spre deosebire de mandatul civil, mandatul comercial, potrivit art. 374 alin. C. com., se prezumă a fi oneros până la proba contrară. Tot astfel, chiar dacă este civil, prezumția că mandatul are caracter oneros se admite în cazul în care acesta este conferit unei persoane în cadrul și limitele profesiei pe care aceasta o exercită, cum este, de exemplu, mandatul conferit unui avocat pentru reprezentarea unei persoane în timpul unui proces.
Retribuția privește mai degrabă serviciile pe care mandatarul le prestează pentru îndeplinirea mandatului, decât însuși mandatul.
Jurisprudența a tras din caracterul în principiu gratuit al mandatului o consecință extrem de interesantă: remunerația mandatarului trebuie să fie în raport cu serviciile prestate de el. Prin urmare, ori de câte ori salariul va fi exagerat, el va putea fi redus de justiție la o justă proporție. Această derogare de la principiul libertății convențiilor este întemeiată pe interpretarea art. 1547 și 1548, care vorbesc de obligațiile mandantului; printre obligații este și cea de a plăti mandatarului spezele avansate de el și salariul său; art. 1548 dispune că mandantul va trebui întotdeauna să plătească aceste sume, chiar dacă afacerea nu a reușit și nu va putea cere reducerea sumelor avansate de mandatar. Din împrejurarea că art. 1548 arată ca nereductibilă numai suma reprezentând cheltuielile avansate de mandatar, jurisprudența a dedus per a contrario că salariul poate fi redus. Bineînțeles, interpretarea va fi zădărnicită în cazul prevăzut de art. 41 și urm. a Legii avocaților din 1923, anume când creanța de onorarii este constatată printr-o convenție autentică. În prezent Statutul profesiei de avocat prevede în art. 94 că “pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu …” și că “onorariul se stabilește prin negociere, pornind de la onorariile minimale stabilite de Consiliul Uniunii Avocaților din România
Avocatul nu este obligat să justifice cuantumul onorariului convenit cu clientul”.
Art. 95 prevede în continuare că “contestațiile și reclamațiile privind onorariile vor fi soluționate potrivit art. 27 alin. 2 din Legea 51/1995”. Acesta prevede că “contestațiile și reclamațiile privind onorariul se soluționează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere la Comisia permanentă, a cărei soluție este definitivă”.
2. În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, are și caracter sinalagmatic, iar dacă este gratuit are caracter unilateral, dând naștere la obligații doar în sarcina mandatarului.
3. Întrucât împuternicirea pe care o dă mandantul mandatarului se bazează pe încrederea pe care cel dintâi o are în cel de-al doilea, mandatul este un contract intuitu personae.
4. Mandatul este, în principiu, un contract consensual care ia naștere prin simplul acord de voință al părților, nefiind supus de lege, vreunei forme speciale. Art. 1533 C. civ. prevede chiar că mandatul poate fi și tacit, adică să rezulte din simple împrejurări de fapt, acestea trebuind să fie neîndoielnice în ceea ce privește voința de a contracta.
Avându-se însă în vedere faptul că mandatul este prin esența lui reprezentativ, în mod judicios s-a remarcat că în practică, pentru a da terților posibilitatea să verifice limitele puterilor conferite de mandant mandatarului, contractul se încheie în scris. Acest înscris poartă în practică denumiri diferite, care sunt cea de mandat, împuternicire, procură sau delegație.
Din faptul că legiuitorul admite existența mandatului tacit s-a tras concluzia că dovada unui asemenea mandat, prin derogare de la dreptul comun în materie de dovezi, se poate face prin martori sau prezumții, indiferent de valoarea actului juridic.
În schimb doctrina și jurisprudența sunt unanime în sensul că în cazul când actul la care urmează să participe mandatarul în numele mandantului intră în categoria celor pentru care legea impune forma autentică (donație, ipotecă, înstrăinarea unui teren, etc.) mandatul trebuie să fie și el autentic, dat fiind că cele două acte formează un tot indivizibil.
S-a precizat însă că mandatul trebuie să îmbrace forma autentică numai în cazul în care legea prevede această formă pentru validitatea actului ce urmează să fie încheiat, iar nu și atunci când actul se încheie în formă autentică prin voința părților, fără ca legea să impună în mod imperativ acest lucru.
Secțiunea IV
Caracterul unilateral al mandatului
1. Acte unilaterale, bilaterale și multilaterale.
Este unilateral acel act juridic care este rezultatul voinței unei singure părți. De precizat că o parte poate fi formată din una, două sau mai multe persoane.
Sunt acte civile unilaterale: testamentul, acceptarea succesiunii, renunțarea la o moștenire, denunțarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act anulabil, purga.
În dreptul nostru manifestarea unilaterală de voință are valoare de act juridic numai în cazurile anume prevăzute de lege. După cum sunt supuse sau nu comunicării, actele unilaterale se împart în acte supuse comunicării (oferta, denunțarea unilaterală a contractului) și acte nesupuse comunicării (testamentul, de exemplu).
Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voința concordantă a două părți.
Exemplul tipic de act civil bilateral este contractul civil, precum vânzarea-cumpărarea, donația, mandatul, împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral actul juridic care este rodul acordului de voință ce provine de la trei sau mai multe părți. Este un asemenea act contractul civil de societate.
De reținut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale și bilaterale (făcută după criteriul numărului părților), cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (cele care dau naștere la obligații numai pentru una dintre părți) și bilaterale sau sinalagmatice (cele care dau naștere la obligații pentru ambele părți).
Importanța clasificării actelor juridice în acte unilaterale, bilaterale și multilaterale constă în:
a) aprecierea valabilității actului (la cel unilateral se verifică o singură voință juridică, pe când la cel bilateral trebuie verificată fiecare dintre cele două voințe juridice);
b) regimul juridic – diferențiat – al viciilor de consimțământ (eroarea, dolul, violența și leziunea)
c) în general, actele juridice unilaterale sunt irevocabile pe când actele juridice bilaterale sau multilaterale pot fi revocate prin voința părților care le-au încheiat, potrivit principiului simetriei actelor juridice.
2. Contracte unilaterale și bilaterale
În ceea ce privește clasificarea contractelor în contracte bilaterale și contracte unilaterale aceasta se face în funcție de numărul părților care se obligă. O singură parte se obligă la contractul unilateral pe când în cazul contractului bilateral (sinalagmatic) părțile au obligații reciproce. Spre exemplu, contractul de donație este un act bilateral deoarece participă la încheierea lui două părți, dar este un contract unilateral deoarce dă naștere la obligații numai în sarcina donatorului.
2.1. Contracte sinalagmatice (bilaterale)
Se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor (obligațiile se nasc în sarcina ambelor părți) ce revin părților și prin interdependența obligațiilor (fiecare parte își asumă obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți) lor reciproce. După exprimarea art. 943 C. civ., “contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una față de cealaltă”.
Așa fiind, înseamnă că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor. Astfel este, de exemplu, cazul contractului de vânzare, de furnizare, de închiriere, de transport etc.
Ideea reciprocității necesită trei precizări.
Mai întâi, obligațiile reciproce ale părților trebuie să aibă un izvor comun, de natură contractuală. Este posibil ca obligațiile părților să fie reciproce, dar născute din izvoare diferite, contractuale sau extracontractuale.
În al doilea rând, nu trebuie să se confunde ideea de reciprocitate a obligațiilor sau datoriilor cu ideea de reciprocitate a prestațiilor. Insuficienta diferențiere a acestor noțiuni explică de ce, uneori, s-a afirmat că reciprocitatea este un element secundar nedefinitoriu pentru contractele sinalagmatice.
Este de amintit faptul că datoriile intră în conținutul obligației, privită ca raport juridic, în timp ce prestațiile formează obiectul obligației.
Reciprocitatea obligațiilor este necesară pentru existența oricărui contract sinalagmatic. De cele mai multe ori, prestațiile care formează obiectul acestor obligații, sunt, și ele, reciproce; alteori însă, una sau toate prestațiile se execută în favoarea unei terțe persoane ori pentru realizarea unui scop comun sau pentru constituirea unei persoane juridice.
Întotdeauna însă, fiecare parte are de executat cel puțin o prestație. În acest sens este corectă afirmația potrivit căreia contractele sinalagmatice nasc nu numai obligații, ci și prestații în sarcina tuturor părților.
În al treilea rând, reciprocitatea obligațiilor nu se confundă nici cu echivalența prestațiilor. Încercarea de a condiționa existența contractelor sinalagmatice nu numai de reciprocitatea obligațiilor, ci și de echivalența, obiectivă sau subiectivă, a prestațiilor corespunzătoare a eșuat în cele din urmă.
Așadar, interdependența obligațiilor născute din contractele sinalagmatice este nu numai genitivă (în momentul formării voinței contractuale), ci și funcțională (pe toată durata executării contractului).
2. 2 Contractele unilaterale
Sunt acele contracte care dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia dintre părți, cealaltă având numai calitatea de creditor.
După definiția dată prin art. 944 C. civ.: “Contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”.
Trebuie subliniat din nou că nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral (actul juridic de formație unilaterală). Într-adevăr, din punctul de vedere al formării lor, toate contractele, deci și contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formație bi sau multilaterală. Când se vorbește de contracte unilaterale se are în vedere numai faptul că obligația sau obligațiile contractuale cad în sarcina numai a uneia dintre cele două părți contractante.
Actele juridice unilaterale (actele juridice de formație unilaterală) nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esențială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voințe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe.
În categoria contractelor unilaterale menționăm contractul de împrumut, contractul de depozit gratuit, contractul de gaj etc.
În literatura de specialitate se vorbește uneori de categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între contratele sinalagmatice și contracte unilaterale.
Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute inițial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite.
Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este controversată în literatura de specialitate. Două argumente sunt invocate pentru negarea acestei categorii.
Primul argument este acela că cea de a doua obligație este accesorie, accidentală, și se naște ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual. Se consideră, pe drept cuvânt, că obligația ce apare în sarcina creditorului, în exemplul luat, are ca izvor nu contractul de depozit, ci gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri).
Cel de al doilea argument se întemeiază pe ideea că pentru a ne găsi în fața unui contract sinalagmatic trebuie ca obligațiile născute să fie nu numai reciproce, dar și interdependente – fiecare dintre obligațiile reciproce trebuind să fie cauza juridică a celeilalte.
În cazul așa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, deși există, de la un moment dat, o anumită reciprocitate de obligații, nu există acea interdependență cerută pentru a putea califica contractul drept contract sinalagmatic. Nu se poate nega că existența acestei reciprocități permite aplicarea unor reguli analoage celor aplicabile contractelor sinalagmatice, cum ar fi, de exemplu, invocarea excepției de neexecutare a contractului – exceptio non adimpleti contractus – care în cazul contractelor menționate îmbracă forma dreptului de retenție recunoscut în favoarea debitorului inițial; acest debitor nu poate fi obligat să restituie lucrul până ce nu i se vor fi achitat cheltuielile făcute.
Față de argumentele înfățișate opinia dominantă exprimată în literatură, care neagă existența categoriei contractelor sinalagmatice imperfecte pare mult mai plauzibilă.
O altă tendință a literaturii de specialitate este și aceea de a extinde sfera contractului sinalagmatic, spre a cuprinde în ea și contractele reale unilaterale – împrumutul, depozitul, gajul.
Dacă se are în vedere concepția din literatura de specialitate conform căreia în cazul contractului real predarea lucrului nu ar reprezenta, în realitate, decât executarea obligației pe care și-a asumat-o una dintre părți, în cadrul unui contract consensual, executare care ar justifica, la rândul său, obligația debitorului de a restitui lucrul primit, această concepție modifică în fond întreaga concepție despre contractele reale unilaterale. Dacă situația se prezintă astfel, dacă și în cazul contractului de împrumut, depozit ori gaj, simplul consimțământ al părților este suficient pentru a da naștere obligației unei părți de a preda lucrul și, ca urmarea a acestei predări, obligației primitorului de a restitui lucrul, înseamnă că aceste contracte nu ar fi contacte unilaterale, ci contracte sinalagmatice.
Ele ar da naștere unor obligații reciproce și interdependente: una dintre părți are obligația de a preda lucrul promis, iar cealaltă are obligația de a restitui lucrul primit cu împrumut, în depozit ori gaj.
Cu alt cuvinte, concepția arătată înglobează în sfera noțiunii de contract sinalagmatic și unele dintre contractele considerate în prezent de majoritatea autorilor drept contracte unilaterale.
Concluzia care se desprinde de aici este aceea că neadmiterea opiniei care include aceste contracte în categoria contractelor consensuale are drept consecință directă și neadmiterea opiniei conform căreia contractele reale unilaterale ar fi în fond contracte sinalagmatice.
În finalul considerațiilor privind clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice și contracte unilaterale, se impune observația că încadrarea unui contract într-o categorie sau alta nu depinde neapărat de natura lui.
Prin voința lor părțile pot să facă, de exemplu, ca un contract unilateral să devină sinalagmatic. Astfel, contractul de depozit, în general, este un contract unilateral: dacă părțile convin ca depozitul să fie remunerat, el devine contract sinalagmatic.
2.3 Comparații între contractele unilaterale și cele bilaterale
Între cele două categorii de contracte există unele deosebiri de regim juridic cât privește efectele și proba, astfel cum vom arăta în continuare.
a) Cele mai importante deosebiri sunt cele referitore la efecte: deosebirile decurg din reciprocitatea și interdependența obligațiilor existente în cazul contractelor sinalagmatice. Dată fiind această reciprocitate și interdependență, numai în cazul contractelor sinalagmatice se vor pune următoarele două problemele:
excepției de neexcutare a contractului (excptio non adimpleti contractus)
problema riscului și aceea a rezoluțiunii contractului.
În cazul în care una dintre părțile contractului sinalagmatic nu înțelege să-și execute obligația ce-i revine, ea nu va putea obține de la cealaltă parte executarea obligațiilor corelative; această din urmă parte se va putea apăra invocând excepția de neîndeplinire a contractului.
Dacă una dintre părți va fi împiedicată de un caz fortuit sau de forță majoră să-și execute obligația, numai în cazul contractelor sinalagmatice, nu și în acela al contractelor unilaterale, se va pune problema de a ști cine va suporta riscul contractului, adică de a se determina soarta obligației corelative aceleia care nu se poate executa.
În sfârșit numai în cazul contractelor sinalagmatice se poate pune problema rezoluțiunii contractului la cererea părții care și-a îndeplinit obligația care îi revenea, dacă cealaltă parte nu-și execută obligația sau și-o execută în mod necorespunzător.
b) Între contractele sinalagmatice și cele unilaterale există deosebiri și sub aspect probatoriu.
Atunci când proba contractului se face prin înscris sub semnătură privată, în privința contractului sinalagmatic se aplică formalitatea multiplului exemplar (art. 1179 C. civ.), iar în privința contractului unilateral care conține obligația de plată a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen, se aplică formalitatea “bun și aprobat” (art. 1180 C. civ.).
CAPITOLUL III
Condiții de validitate
Secțiunea I
Capacitatea părților
1. Capacitatea mandantului
Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuși actul de a cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar. Deci capacitatea mandantului se apreciază în funcție de natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar (act de conservare, de administrare sau de dispoziție).
În literatura de specialitate s-a susținut că, dacă mandantul se obligă să plătească o remunerație mandatarului (mandat cu titlu oneros), el trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu sau să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru acte de dispoziție (inclusiv autorizația autorității tutelare) în cazul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, chiar dacă actul care urmează să fie încheiat este un act de conservare sau unul de administrare.
În lumina acestei teorii, s-ar ajunge la concluzia contradictorie potrivit căreia încheierea mandatului cu titlu oneros necesită autorizația autorității tutelare, în schimb pentru actul de administrare care urmează să fie încheiat prin mandatar cu titlu gratuit nu se cere o astfel de autorizație.
Într-o altă opinie s-a considerat că minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă “poate da mandat altcuiva, în mod valabil, pentru încheierea acelor acte juridice, pe care, el însuși, le poate încheia personal și singur; după cum, dacă există încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, poate da mandat și pentru încheierea unui act juridic civil pentru care legea cere o atare încuviințare”.
Prin derogare de la dreptul comun, anularea pentru lipsa capacității de exercițiu a mandatului poate fi invocată și de mandatar, pentru a nu fi expus răspunderii față de terțul cu care contractează și care ar suferi pagube în urma anulării mandatului.
2. Capacitatea mandatarului
În privința mandatarului, se cere, în toate cazurile, capacitate deplină de exercițiu. Numai trimisul (curierul), care este un simplu mesager (nuncius), iar nu reprezentant, poate fi chiar o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, căci transmite doar declarația de voință a persoanei care l-a trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar pentru activitatea sa.
În schimb mandatarul, care este un reprezentant, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, căci în actele pe care le încheie în numele reprezentatului trebuie să exprime un consimțământ valabil, lipsa consimțământului sau viciile de voință fiind apreciate nu numai în persoana mandantului, dar și în aceea a mandatarului. Deoarece mandatarul are inițiativă și își manifestă personalitatea la încheierea actului cu terțul trebuie să fie deplin capabil.
Această soluție rezultă, per a contrario, și din art. 1552 pct. 3 C. civ., care prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicție a mandatarului. Dacă mandatul încheiat cu un incapabil de a contracta încetează datorită incapacității ulterioare a mandatarului, un contract de mandat încheiat cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi recunoscut valabil.
Unii autori au fost de părere că nu are importanță capacitatea mandatarului, deoarece el nu contractează personal, ci în numele mandantului. Singurul caz în care mandatarul va trebui să fie capabil este cel al executorului testamentar; mandantul care l-a ales nu mai există, iar moștenitorii nu au la dispoziție mijlocul legal de a retrage mandatul (în acest sens, ar5t. 915 C. civ. prevede în mod expres că “minorele nu poate fi executor testamentar, chiar cu autorizația tutorelui”).
Chiar dacă am recunoaște ca valabil un contract încheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar răspunde față de mandant (sau terți) numai după regulile generale relative la obligațiile incapabililor (în limita îmbogățirii, art. 1098 și 1164 C. civ.).
Secțiunea II
Obiectul și întinderea mandatului
1. Obiectul mandatului
Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil și licit, ca la orice contract. În toate cazurile, mandatul poate avea ca principal obiect numai încheierea de acte juridice de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter accesoriu (de exemplu, verificarea bunului care urmează să fie cumpărat, reluarea bunului mobil care urmează să fie vândut etc.). Actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, nu se poate da mandat unei persoane să încheie un testament în numele altuia; Art. 193 din Codul de procedură civilă prevede că și jurământul depus de martor are caracter special) nu pot fi făcute prin mandatar. În timpul procesului, un expert desemnat de instanță nu poate da mandat altuia să efectueze expertiza iar cel chemat la interogator nu-și poate substitui un mandatar care să răspundă la întrebări în locul său chiar dacă pârâtul poate fi reprezentat în timpul procesului.
Caracterul determinat, posibil și licit al obiectului vizează, în principal obiectul derivat al contractului de mandat, afectând – potrivit dreptului comun – validitatea lui.
În cazul în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu sine însuși (actul cu sine însuși) sau cu o terță persoană pe care tot el o reprezintă (dubla reprezentare), există pericolul neglijării intereselor mandantului, în primul caz, sau al unuia dintre mandanți, în cel de-al doilea.
Un asemenea pericol nu există dacă mandantul, respectiv mandanții, fiind în cunoștință de cauză, convin să dea împuternicire mandatarului în acest sens ori dacă clauzele actului sunt astfel precizate, încât este exclusă vătămarea intereselor mandantului (mandanților). În caz contrar, mandantul poate cere anularea actului pentru dol prin reticență.
Actul cu sine însuși și dubla reprezentare nu trebuie confundate cu mandatul în interes comun (procuratio in rem suam). În acest caz nu se poate pune problema nulității întrucât mandatarul contractează cu un terț pe care nu-l reprezintă, numai că este și el cointeresat, alături de mandant, în încheierea actului care formează obiectul mandatului.
2. Întinderea mandatului
În ceea ce privește întinderea, mandatul poate fi special sau general (art. 1535 C. civ.).
Mandatul este special când este dat pentru o singură operație juridică (procuratio unicus rei) sau pentru anumite operații determinate, și general când mandatarul primește împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului (procuratio omnium bonorum).
2.1 Mandatul special
Pentru actele de dispoziție se cere un mandat special (art. 1536 alin. 2 C. civ. și art. 69 C. proc. civ.). Specializarea nu trebuie însă dusă la extrem; mandatul va fi cu suficiență special dacă va indica natura operației juridice și obiectul ei.
Se observă că atât art. 1535 C. civ., cât și art. 1536 alin. 2 C. civ. se referă la mandatul special numai că înțelesurile sunt diferite. În cazul art. 1535 C. civ., legea se referă la mandatul special care trebuie dat pe un anumit act sau anumite acte determinate, pe când, în cazul prevăzut de art. 1356 alin. 2 C. civ., prin mandat special se înțelege un mandat dat anume pentru o afacere determinată.
2.2 Mandatul general
Actele de conservare sau de administrare pot fi încheiate de mandatar pe baza unui mandat general.
Potrivit art. 1536 alin. 1 C. civ., mandatul conceput în termeni generali (se are în vedere procura imprecisă) nu este valabil decât pentru actele de administrare. Înseamnă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, ceea ce se explică prin grija legiuitorului față de interesele mandantului, care ar putea fi păgubit în cazul redactării imprecise, echivoce a procurii. Conform art. 1536 alin. 2 C. civ. pentru ce depășește actele de conservare și administrare, va trebui un mandat special.
În toate cazurile, mandatarul nu poate face nimic afară de limitele mandatului său (art. 1537 C. civ.). Fie că este general sau special, mandatarul trebuie să se încadreze în limitele împuternicirii primite. De exemplu, mandatul special dat pentru vânzarea unor bunuri nu poate servi pentru vânzarea altora. Iar mandatul general circumscris la anumite acte de administrare, nu îndreptățește la săvârșirea altora.
În doctrina juridică veche s-a susținut că mandatul de a vinde un bun nu cuprinde si obligația de a primi prețul numai că obligația primirii prețului ține de esența vânzării și nu constituie o depășire a limitelor mandatului.
Spre deosebire de modelul său francez, textul citat (art. 1537 C. civ.) precizează însă, că facultatea de a face o tranzacție cuprinde și pe aceea de a face un compromis, cu toate că în primul caz (tranzacție), concesiile au consecințe cunoscute, iar în cel de al doilea consecințele sunt necunoscute. Compromisul face ca litigiul să iasă de sub controlul direct al părților, rezultatul arbitrajului fiind imprevizibil, în timp ce în cazul tranzacției litigiul este direct controlat de părți, rezultatul fiind previzibil.
Secțiunea III
Forma și dovada mandatului
1. Forma mandatului
Mandatul este, de regulă, un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al părților, fără a fi supus vreunei forme speciale. După cum s-a spus “mandatul poate fi dat în formă scrisă sau chiar verbală” ori în mod tacit (art. 1533 C. civ.). Astfel, dacă pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare nu este necesară forma scrisă, mandatul va putea fi dat în formă scrisă sau chiar verbală.
În practică mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau împuternicire.
Procura ca negotium, este un act juridic unilateral (exprimând voința mandantului, oferta de mandat), iar ca instrumentum, este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează să fie îndeplinite de mandatar (procurator) în numele mandantului. Părțile redactează un înscris pentru ca terții să fie în măsură să verifice puterile conferite mandatarului, precum și limitele în care acesta poate contracta în numele mandantului.
Când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului urmează să fie încheiat în formă solemnă (de regulă, autentică), atunci procura trebuie să fie dată și ea în aceeași formă, deoarece procura (mandatul) formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat (regula simetriei formelor). Astfel, de exemplu, mandatarul împuternicit să cumpere sau să schimbe un teren (art. 2 și 12 din Legea nr. 54/1998) ori să încheie un contract de donație (art. 813 C. civ.) sau să constituie o ipotecă (art. 1772 C. civ.) etc., trebuie să înfățișeze o procură (sau un contract de mandat) în formă autentică.
Vânzarea-cumpărarea unui autoturism între persoane fizice se poate face în baza unui mandat (procură) dată sub semnătură privată, întrucât – potrivit părerii dominante în literatura de specialitate și practicii constante a instanțelor judecătorești – acest contract este un contract consensual, iar nu solemn, forma autentică fiind cerută numai din considerente de ordin administrativ-financiar, fără să afecteze validitatea contractului încheiat. Astfel fiind, mandantul personal sau reprezentantul său (împuternicit potrivit regulilor prevăzut pentru mandatul judiciar) poate cere prin justiție constatarea transferării dreptului de proprietate asupra autoturismului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin act sub semnătură privată de către mandatarul împuternicit tot astfel, urmând ca radierea-înmatricularea la organele administrativ-financiare să se facă în baza hotărârii judecătorești definitive.
În literatura de specialitate și în practica judiciară se consideră că mandatarul trebuie să fie împuternicit prin procură autentică numai în cazul în care legea prevede o asemenea formă pentru validitatea actului juridic ce urmează să fie încheiat prin mandatar, nu însă și atunci când acest act urmează să fie încheiat în formă autentică prin voința părților, fără ca legea să prevadă o asemenea cerință. Însă, potrivit art. 58 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, “părțile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică”, fără a distinge după cum forma autentică a actului ce urmează a fi încheiat prin mandatar este cerută de lege sau este hotărâtă numai de către părți.
Când mandatul este un contract consensual, consimțământul părților poate fi dat în mod expres, dar și în mod tacit (art. 1533 C. civ.). Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenția părților. Rămâne la aprecierea judecătorului să stabilească întinderea mandatului tacit. El va putea fi dovedit prin orice mijloc de probă. Sarcina probei revine celui care invocă mandatul tacit.
Mandatul este prezumat tacit în raporturile dintre soți (când se înstrăinează bunuri mobile sau unul dintre soți administrează bunurile comune); oricare dintre soți este considerat că are și consimțământul celuilalt soț.
Prezumția de mandat tacit, în ceea ce privește înstrăinarea bunurilor mobile comune, operează numai cât timp celălalt soț nu și-a manifestat dezacordul, contrazicând ideea de mandat tacit. De aceea, dobânditorul încunoștințat de de existența unei opuneri trebuie considerat de rea-credință dacă încheie totuși actul, așa că nu se mai poate pune la adăpostul prevederilor art. 1909 C. civ. și nici nu poate invoca prezumția de mandat tacit, pentru a susține că a tratat cu proprietarul bunului.
În cazul unui litigiu ce are ca obiect un bun mobil comun al soților, recursul declarat numai de către unul din soți folosește și celuilalt soț, dat fiind că există prezumția prevăzută de art. 35 C. fam., potrivit căreia fiecare dintre soți este socotit mandatarul celuilalt.
Regula mandatului tacit nu operează însă în materie de înstrăinare a unui imobil, căci potrivit art. 35 alin. 2 C. fam. Nici unul dintre soți nu poate înstrăina sau greva un imobil bun comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Un contract încheiat cu încălcarea acestei prescripții este anulabil la cererea soțului necontractant, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului, ceea ce contravine principiului relativității efectelor contractului. Se recunoaște însă acestui soț dreptul de a intenta singur acțiunea în revendicare, actul încheiat fără acordul său fiindu-i inopozabil.
Fie că solicită anularea, fie că intentează acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului, acesta din urmă se vede evins, astfel că are acțiune în garanție pentru evicțiune împotriva vânzătorului.
Dacă însă soția necontractantă devine succesoarea pur și simplă a vânzătorului decedat, ea nu mai are deschisă nici una din aceste acțiuni, obligația de garanție împotriva evicțiunii care îi incumbă vânzătorului prin contract transmințându-se asupra ei.
Prezumția de mandat tacit nu acționează când celălalt soț s-a opus la îndeplinirea unui act, opunerea putând fi dedusă și din împrejurări de fapt, care să excludă ideea unui consimțământ prezumat din partea soțului care nu a participat la efectuarea actului juridic.
Când soții sunt despărțiți în fapt sau când relațiile dintre ei sunt întrerupte în orice alt mod, nu se mai poate prezuma că înstrăinarea de către un soț a unui bun comun s-a făcut cu acordul celuilalt. Într-o atare situație consimțământul celuilalt soț trebuie dovedit prin orice mijloc de probă. Stabilirea lipsei consimțământului la înstrăinarea bunului comun nu constituie totuși motiv suficient pentru anularea actului de înstrăinare. În acest scop este necesar să se facă dovada că dobânditorul a fost de rea-credință.
Oferta de mandat special trebuie să fie expresă. În schimb, acceptarea ofertei de mandat poate fi tacită, inclusiv în cazul mandatului special sau autentic, rezultând din executarea lui din partea mandatarului.
În practica judiciară s-a stabilit că mandatul expres al celuilalt soț este cerut numai în cazul înstrăinării imobilelor, nu și în cel al achiziționării de către un soț, în timpul căsătoriei, a unui imobil, deși constituie un act de dispoziție.
În situația în care unul dintre soți încheie un antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil bun comun, nu este necesar consimțământul celuilalt soț, deoarece antecontractul nu transferă dreptul de proprietate, ci doar un act care are valoarea de promisiune de vânzare și care dă naștere la obligații personale între părțile ce le-au încheiat, dreptul celuilalt soț în comunitatea de bunuri nefiind lezate.
Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent; în acest caz – deși lipsește voința mandantului de a fi reprezentat – terții contractează cu credința scuzabilă și legitimă că mandatarul are puteri de reprezentare; cum s-a spus, “credința legitimă valorează titlu”. Buna-credință a terțului se prezumă potrivit regulilor generale. Buna-credință a terțului este protejată, iar mandantul va pierde pe ideea de risc, “în sensul că mandantul s-a expus la un risc prin faptul că a conferit sau numai s-ar părea că a conferit puterile unui mandatar care nu merită încrederea sa”.
Mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare; așa cum există mandat fără reprezentare, se recunoaște și reprezentarea fără mandat. În consecință, terțul contractant de bună-credință poate acționa împotriva “mandantului” în baza actului încheiat cu mandatarul aparent, caz în care va fi obligat să execute și obligațiile asumate. În schimb, persoana reprezentată fără voia ei poate acționa împotriva terțului numai dacă a ratificat actul încheiat de mandatarul aparent, caz în care mandatul aparent se transformă cu efect retroactiv (de la data încheierii actului) într-un mandat cu reprezentare de drept comun.
În lipsa ratificării, mandatarul aparent răspunde față de “mandant” (cu care are raporturi contractuale) pe teren delictual sau ca un negotiorum gestor (art. 987 și urm. C. civ.), după cum a fost sau nu în culpă. Răspunderea mandatarului aparent poate fi angajată și față de terțul contractant, dar numai extracontractual, deoarece nu a contractat în nume propriu.
În doctrină s-a pus problema răspunderii pentru un act juridic fără drept. Astfel, este posibil ca răspunderea să-i aparțină mandantului “când a contribuit la crearea stării de aparență înșelătoare sau a avut o atitudine pasivă față de calitatea falsă ce și-a atribuit-o și despre care mandatarul a aflat în timp util”.
Mandatarul poate fi în culpă când își depășește împuternicirea, recurgând la mijloace frauduloase. În sfârșit terțul poate fi culpabil, când a omis să facă verificarea limitelor puterilor recunoscute pretinsului mandatar. S-a evidențiat însă că “în raporturile dintre mandatarul aparent și terț, nu are nici o importanță sau relevanță faptul dacă mandatarul aparent a fost de bună sau de rea-credință”.
Așa cum nu poate fi confundat cu mandatul tacit, mandatul aparent nu se poate confunda nici cu gestiunea de afaceri. Garantul nu săvârșește decât acte materiale, care nu-l angajează pe gerat decât dacă i-au fost utile; la mandatul aparent se săvârșesc doar acte juridice și nu interesează utilitatea lor.
2. Dovada contractului de mandat
Întrucât acceptarea mandatului poate fi dovedită (indiferent de valoare și chiar dacă, sub sancțiunea nulității, procura trebuie să fie autentică), prin executarea lui de către mandatar (art. 1533 alin. 2 C. civ.), problema se pune mai ales în legătura cu oferta de mandat și a acceptării mandatului neexecutat.
În materie comercială, indiferent dacă mandatul este expres sau tacit, dovada, în toate cazurile, se va putea face prin orice mijloc de probă (art. 46 din Codul comercial).
Dacă mandatul este expres și legea specială nu prevede altfel, dovada se face după regulile dreptului comun, atât între părți, cât și de către terțul care contractează cu mandatarul, deoarece validitatea actului pe care îl încheie depinde de existența mandatului, formând un tot unitar cu acesta.
Prin urmare, dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai mare de 250 lei sau cerința formei scrisă este prevăzută de lege indiferent de valoare, dovada se face prin înscris, fiind aplicabile și dispozițiile privitoare la existența unui început de dovadă scrisă și la imposibilitatea – morală sau materială – de procurare a unei dovezi scrise (art. 1198 C. civ.) sau la interdicția dovedirii prin martori împotriva ori peste cuprinsul înscrisului (art. 1191 alin. 2 C. civ.).
Se impune precizarea că formalitatea prevăzută de art. 1180 C. civ. “bun și aprobat pentru…” nu trebuie să fie îndeplinită, întrucât mandatul nu are ca obiect plata unei sume de bani sau de o câtime oarecare de lucruri; iar dacă mandatul este cu titlu oneros, deci un contract sinalagmatic, regula multiplului exemplar nu se impune în privința procurii, care nu cuprinde o “convenție sinalagmatică” (art. 1179 C. civ.), ci constată numai (instrumentum) oferta de mandat.
Alta este situația în ipoteza mandatului tacit, admis de legiuitorul nostru după modelul C. civ. italian (atunci în vigoare). Deoarece atât conferirea, cât și acceptarea mandatului tacit poate rezulta din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenția părților, dovada acestor fapte se poate face – atât de către părți, cât și de terțul care contractează cu mandatarul sau de alți terți – prin orice mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea actului încheiat sau care urmează să fie încheiat de către mandatar. Cerința dovezii scrise ar contraveni noțiuni de mandat tacit, căci mandatul scris este , prin definiție, expres; or, potrivit C. civ., mandatul poate fi și tacit (de exemplu, primirea de către o persoană a buteliei de aragaz în vederea reîncărcării la unitatea specializată). Prin urmare, în ipoteza mandatului tacit, C. civ. derogă de la simetria formelor; mandatul poate fi tacit, în schimb pentru actul ce se încheie de către mandatar cu terțul, ad probationem se cere forma scrisă.
Dacă existența mandatului a fost dovedită, conținutul și întinderea împuternicirii se stabilesc prin interpretarea clauzelor contractuale, orice dovadă în acest scop fiind admisă potrivit dreptului comun, însă interpretarea trebuie să fie restrictivă.
Dacă încheierea contractului de mandat nu poate fi dovedită, raporturile dintre părți urmează a fi soluționate potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogățirea fără justă cauză.
Mandatul autentic este cerut în următoarele cazuri: mandatul dat spre a face o radiere sau reducțiune a inscripțiilor ipotecilor sau privilegiilor (excluzând regimul publicității de carte funciară); trebuie să fie expres și autentic – art. 1788 C. civ.; pentru a opera inscripția privilegiilor și ipotecilor, creditorul și debitorul, în persoană sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta notarului de stat actul autentic al convenției prin care se constituie ipoteca – art. 1781 C. civ.
CAPITOLUL IV
Efectele contractului de mandat
Există două categorii de efecte, deoarece mandatarul este reprezentantul mandantului, contractul de mandat produce efecte nu numai între părți (mandant și mandatar), dar și în privința terțului cu care se încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului. Pentru alți terți, mandatul este o res inter alios acta.
Secțiunea I
Efecte între părți
1. Obligațiile mandatarului
1.1 Îndeplinirea mandatului.
Principala obligație a mandatarului este de a executa mandatul (art. 1539 C. civ.), sub sancțiunea daunelor-cominatorii. Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestei obligații face ca mandatarul să fie răspunzător nu numai de dol (intenție), dar și de culpă simplă comisă în executarea mandatului potrivit art. 1540 alin. 1 Cod civil. În situația înlăturării răspunderii mandatarului pentru dol și pentru culpă, s-ar nesocoti principiul potrivit căruia contractul trebuie executat cu bună-credință. Referitor la răspunderea mandatarului, părțile sunt libere să convină că mandatarul nu va răspunde de prejudiciile produse. Odată cu ratificarea actelor mandatarului în executarea mandatului, mandantul nu mai poate aduce în discuție executarea mandatului.
Este de menționat faptul că în literatura juridică de specialitate s-a considerat că obligația mandatarului de a executa mandatul este o obligație de a face, adică o obligație de mijloc și nu una de rezultat.
Trebuie menționat că prin executarea mandatului nu trebuie înțeleasă neapărat încheierea actului proiectat (de exemplu, vânzarea bunului). Dacă mandatarul, cu toate diligențele depuse, nu poate încheia actul juridic în condițiile împuternicirii primite, răspunderea lui nu va fi angajată.
Diligența cerută mandatarului în îndeplinirea mandatului, inclusiv păstrarea (ca un depozitar) a sumelor de bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandat, va fi apreciată cu mai puțină rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit (art. 1540 alin 2 C. civ.). În acest caz, culpa mandatarului se apreciază în concret (culpa levis in concreto), deci în funcție de diligența pe care o depune în propriile sale treburi (art. 1599 C. civ.). dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea lui se va aprecia după tipul abstract (culpa levis in abstracto) al omului prudent și diligent (bonus pater familias), adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (inclusiv prezumția de culpă).
Dacă culpa mandatarului este stabilită, măsura răspunderii lui va fi dată – în ambele ipoteze – de paguba suferită de mandant din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligației asumate.
Mandatarul nu răspunde însă pentru neexcutarea obligațiilor asumate de terțul contractant, dacă nu a comis o culpă în alegerea acestuia și contractul de mandat nu prevede în sarcina lui o obligație de garanție.
În doctrină s-a precizat că, dacă lucrul deținut în baza mandatului piere fortuit, mandatarul nu răspunde, chiar dacă l-ar fi putut salva, sacrificând un bun propriu, întrucât art. 1566 C. civ. (din materia comodatului) nu este aplicabil în materia mandatului.
Articolul 1552 pct. 3 din Codul civil român prevede printre modurile de stingere a mandatului și moartea mandantului ; cu toate acestea, art. 1539 alin. 2 obligă pe mandatar a termina afacerea începută la moartea mandantului, dacă din întârzierea executării ar putea rezulta un pericol. Tot ceea ce mandatarul contractează cu terții de bună-credință în numele mandantului și fără a ști de moartea acestuia, se bucură de validitate. Erezii mandantului decedat au obligația de a-l înștiința pe mandatar de moartea defunctului și de a se îngriji de ceea ce împrejurările reclamă pentru interesele acestuia.
În cazul în care mai mulți mandatari sunt împuterniciți prin printr-un mandat unic, aceștia nu sunt ținuți în mod solidar la executarea mandatului, afară de cazul în care acest lucru a fost anume stipulat prin contract (art. 1543 C. civ.). Obligația solidară nu se prezumă, ea trebuie să fie stipulată expres (art. 1041 C. civ).
În situația în care mai multe persoane au numit un mandatar pentru o afacere comună, fiecare din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului (art. 1551 C. civ.). Solidaritatea va opera indiferent că mandatul este sau nu oneros. Numirea mandatarului trebuie să fie făcută de toți mandanții, deoarece, dacă mandatarul a fost desemnat de un singur mandant pentru o afacere comună, nu va mai opera solidaritatea.
Printre situațiile în care mandatarul poate renunța la executarea mandatului amintim intervenția unei forțe majore sau a unei boli, apariția unor relații grave, de dușmănie între mandant și mandatar sau situația în care mandatarul a trebuit să rezolve afaceri personale urgente deoarece prin executarea unui mandat nu se poate trage concluzia că mandatarul a renunțat la propriile afaceri.
Mandatarul nu este obligat să execute mandatul atunci când mandantul nu-i asigură condițiile pentru îndeplinirea mandatului. Când intervine un obstacol în exercitarea contractului, va trebui să fie înștiințat mandantul.
Condițiile răspunderii mandatarului pot fi modificate prin convenția părților.
1.2 Obligația de a da socoteală.
Mandatarul trebuie să dea mandantului socoteală despre îndeplinirea mandatului.
În virtutea acestei obligații mandatarul este dator să dea în primire mandantului tot ce i s–a predat în puterea mandatului – bunuri sau documente primite de la mandantul însuși sau de la terți – în acest din urmă caz, chiar dacă bunurile primite (de exemplu, sumele încasate) nu s-ar cuveni mandantului (art. 1541 C. civ.), deoarece terțul păgubit va cere – dacă este cazul – restituirea părții nedatorate de la mandant.
Justificarea gestiunii o va face mandatarul oricând (fie că este convențional, legal sau judiciar).
Mandantul îl poate scuti pe mandatar de această obligație, dar, existând în acest caz o liberalitate, mandantul trebuie să aibă capacitatea de a face liberalitatea, iar mandatarul să o primească.
Sumele de bani cuvenite mandantului și întrebuințate de mandatar în folosul său sunt producătoare de dobânzi din ziua întrebuințării, fără să fie nevoie de vreo punere în întârziere.
Sumele nerestituite de mandatar, dar neîntrebuințate de el, poartă dobânzi numai “din ziua când i s-au cerut acele sume” (art. 1544 C. civ.). Înseamnă că, prin derogare de la art. 1088 alin. 2 C. civ, punerea în întârziere a mandatarului se poate face printr-o simplă notificare (nu neapărat acțiune în justiție).
Sarcina probei folosirii sumelor de către mandatar revine mandantului.
Întrucât dreptul la acțiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau altor bunuri primite de la mandatar de la terți în cursul executării mandatului nu se poate naște de la data încheierii contractului de mandat (contra non valentem agere non currit praescriptio), prescripția începe să curgă – potrivit art. 7 alin. 1 sau 3 din Decretul nr. 167/1958 – de la data încetării contractului fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de încetare a raporturilor dintre părți (cum ar fi și expirarea termenului suspensiv prevăzut în contract).
În legătură cu începerea termenului de prescripție de la data executării contractului, se pune problema stabilirii acestui moment, mai ales în cazul sumelor de bani ridicate de la CEC sau altă unitate bancară în baza unei “clauze de împuternicire” . Este unanim admis în literatura de specialitate și în practica judecătorească că o asemenea clauză reprezintă un mandat, o împuternicire dată de către titularul libretului beneficiarului clauzei, acesta in urmă având obligația să dea socoteală mandantului, inclusiv să remită sumele de bani ridicate și neîntrebuințate în interesul acestuia, dacă raporturile de mandat dintre ei nu sunt dublate de alte raporturi juridice (donație, plata unei datorii etc.).
Astfel fiind, se pune întrebarea referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție a acțiunii având ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la unitatea bancară. Întrucât problema nu poate fi soluționată în baza art. 7 din Decretul nr. 167/1958, s-a adoptat soluția aplicării art. 8 alin. 1 din același decret, respectiv calcularea prescripției din momentul în care titularul de libret (mandantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de mandatar prin ridicarea sumelor de bani și nerespectarea obligației de a da socoteală.
Problema prescripției vizează, evident, numai acțiunea personală a mandantului (derivată din contractul de mandat), iar nu acțiunea reală în revendicare intentată de mandant în calitate de proprietar (de exemplu, pentru restituirea lucrului individual determinat nevândut de mandatar sau pentru predarea lucrului cumpărat de el în numele și pe seama mandantului) guvernat de regulile specifice acestei acțiuni reale.
1.3 Obligații rezultând din substituirea mandatarului
În principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, deoarece contractul de mandat este încheiat intuituu personae, având la bază încrederea mandantului în mandatar.
În contractul de mandat se poate prevedea însă dreptul mandatarului de a-și substitui o terță persoană, trecându-i o parte sau toate drepturile ce-i sunt conferite de mandant. Când mandantul acordă mandatarului său dreptul de substituire fără a-l limita și fără nici o rezervă sau restricție în alegerea persoanelor, este cert că mandatarul va putea autoriza pe substituitul său să-și substituie și el un altul, iar acesta din urmă odată ales, reprezintă pe mandatarul prim ca să când ar fi fost substituitul său direct.
Această îngăduință trebuie să fie expresă, ea nu poate fi prezumată.
În cazul când s-a făcut substituirea, mandatarul este obligat să răspundă de faptele substituitului, dar numai în următoarele cazuri:
a) dacă a efectuat substituirea fără să fi avut acest drept;
b) dacă a fost autorizat (printr-o clauză expresă) să se substituie (fără arătarea persoanei) și a trecut puterile asupra unei persoane cunoscută ca incapabilă (nedestoinică) sau de insolvabilitate notorie; culpa in eligendo (art. 1542 alin. 1 C. civ.).
Datorită caracterului intuitu personae al mandatului, mandatarul nu poate să-și substituie o altă persoană fără acordul mandantului. Când părțile n-au convenit asupra substituirii în contractul de mandat, mandantul poate accepta ulterior substituirea, expres sau tacit.
Dacă mandatarul a fost autorizat să se substituie (fără indicarea persoanei), va putea acorda acest drept și substituitului (dar va răspunde față de mandant și pentru alegerea făcută de substituit).
Iar dacă mandatarul a fost autorizat să se substituie, cu arătarea persoanei, va răspunde numai dacă a trecut puterile asupra unei alte persoane; în acest caz va răspunde în condițiile substituirii fără drept.
Este necesar ca cel ce substituie să fie capabil, solvabil și corect.
Când mandatul a fost gratuit, dar mandatarul și-a substituit un terț în condiții oneroase, mandantul nu poate fi obligat să plătească cheltuielile terțului. Ceea ce este esențial este faptul că între mandatar și substituit există aceleași raporturi ca între mandant și mandatar. Logic ar fi fost însă ca, așa cum s-a permis de lege mandantului să aibă o acțiune împotriva substituitului, tot astfel, și acesta ar fi trebuit să beneficieze de o acțiune directă împotriva mandantului.
În toate cazurile, mandantul are o acțiune directă contra substituitului (art. 1542 alin. 2 C. civ.). În schimb, substituitul poate acționa împotriva mandantului numai pe calea acțiunii oblice (art. 974 C. civ.), întrucât posibilitatea intentării unei acțiuni directe – derogatorii de la regulile generale – nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziții exprese a legii.
Dar dacă mandatarul a fost autorizat să-și substituie o terță persoană (cu sau fără arătarea persoanei), considerăm că substituitul poate acționa împotriva mandantului în baza raporturilor directe pe care le are – prin intermediul mandatarului – cu mandantul. În acest caz, nu mai suntem în prezența unei “acțiuni directe” propriu-zise, căci aceasta vizează ipotezele lipsite de fundamentul raporturilor juridice directe. În privința acțiunii directe a mandantului legea nu mai face această distincție – conferind acțiune directă și în lipsa autorizației de substituire – fiind fără relevanță practică existența sau inexistența raporturilor juridice dintre mandant și substituit.
În raporturile dintre mandatar și persoana substituită se aplică regulile mandatului.
1.4 Obligații rezultând din pluralitatea mandatarilor.
Dacă împuternicirea a fost dată printr-un singur mandat mai multor mandatari, nu există solidaritate între ei decât dacă solidaritatea s-a stipulat în mod expres (art. 1543 C. civ.).
Mandatul fiind indivizibil, atunci când printr-un act s-au constituit mai mulți mandatari (procuratori) și nu s-a specificat că fiecare din mandatari poate lucra și singur în numele tuturor, mandantul nu poate fi bine reprezentat în fața instanței de judecată pentru actul pentru care a numit acești mandatari, decât prin toți mandatarii săi.
Textul art. 543 C. civ., este în deplină concordanță cu textul art. 1041 C. civ. potrivit căruia, în materie civilă, solidaritatea nu se prezumă niciodată. De remarcat că, în materie comercială, dimpotrivă, codebitorii sunt obligați solidar, exceptând situația când s-ar fi convenit altfel (art. 42 alin. 1 C. com.).
În materie civilă, răspunderea va fi conjunctă, indiferent dacă mandatul a fost sau nu oneros.
Rațiunea nereglementării solidarității între mandatari, rezidă în faptul că ar fi nedrept să se agraveze situația mandatarului, în condițiile în care el aduce un serviciu mandantului, de regulă gratuit. O singură excepție prevede legea, cea cuprinsă în art. 918 C. civ., care instituie solidaritatea între executorii testamentari.
Absența solidarității îl determină pe mandant să-l urmărească pe fiecare mandatar în parte, deoarece mandatarul nu răspunde decât pentru faptele sale. Cu toate aceste, în unele situații, solidaritatea poate exista și între mandatari:
– părțile au convenit ca răspunderea mandatarilor să fie solidară;
– obiectul mandatului este indivizibil;
– în executarea mandatului, se produce un prejudiciu de către toți mandatarii împreună;
– între mandatarii comerciali.
2. Obligațiile mandantului
2.1. Obligația de dezdăunare
Mandantul este obligat să restituie mandatarului toate cheltuielile (sume avansate și alte cheltuieli necesare și utile) făcute cu ocazia executării mandatului (art. 1547 C. civ.). El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli chiar dacă operația în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată și nici să ceară reducerea lor pe motiv că ar fi fost exagerate, dacă mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă (art. 1548 C. civ.).
Cheltuielile folositoare mandantului sunt supuse restituirii, chiar dacă culpa mandatarului a determinat revocarea mandatului. Cheltuielile trebuie efectuate cu bună-credință de către mandatar și să aibă legătură directă cu mandatul. Dacă mandatul n-a fost executat din culpa mandantului, acesta va datora totuși, toate cheltuielile, deoarece a fost în culpă.
Mandantul trebuie să plătească și dobânzi la sumele avansate de mandatar; aceste dobânzi curg, fără punere în întârziere, din ziua când mandatarul a făcut plata (art. 1550 C. civ.).
De asemenea, mandantul suportă și pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă (art.1549 C. civ.). De exemplu, paguba rezultată din accidentul întâmplat cu ocazia diriguirii unor lucrări făcute pentru mandant. Precizăm că instanțele (cu toată formularea largă a textului) trebuie să aibă în vedere numai pagubele suferite de mandatar – fără culpă din partea sa – și care sunt “ocazionate”, adică în conexiune (nu neapărat legătură cauzală) cu activitățile desfășurate de mandatar în executarea mandatului, iar nu și alte pagube suferite fără legătură cu executarea mandatului.
Toate aceste sume sunt exigibile cu condiția ca mandatarul să nu fi comis vreo culpă în îndeplinirea mandatului, așa cum am arătat anterior (art. 1548 și art. 1549); mandantul nu ar putea cere reducere sumelor, pe motiv că sunt exagerate. În ce privește salariul mandatarului, justiția își rezervă dreptul de a-l proporționa cu serviciile prestate.
2. 2. Plata remunerației
Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească suma stipulată (art. 1547 C. civ.), chiar dacă operația în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi executată. Numai culpa mandatarului în îndeplinirea mandatului îl poate scuti pe mandant (total sau în parte) de plata remunerației (art. 1548 C. civ.).
Așadar, conform art. 1548 C. civ. dacă mandatarul nu și-a executat în mod culpabil obligațiile, mandantul poate să refuze, total sau parțial plata onorariului. Această idee este considerată a fi o aplicație a situației în care una din părți poate avea interesul să ceară desființarea contractului datorită faptei ilicite și culpabile a celeilalte părți, ceea ce i-ar de dreptul și la daune-interese.
Aparent această soluție este un caz particular de invocare a excepției de neexecutare a contractului. Dacă însă neexecutarea obligațiilor mandatarului este definitivă și irevocabilă, nu suntem în prezența unei suspendări a plății onorariului, ci este vorba de o exonerare de plată care implică desființarea totală sau parțială, a contractului. Textul ar putea fi interpretat în sensul unei desființări de drept a contractului, ca urmare a unui pact comisoriu expres, legal. Eventualul abuz săvârșit de mandant în aprecierea neexecutării culpabile a obligațiilor de către mandatar poate fi cenzurat printr-o acțiune în justiție introdusă de acesta din urmă.
Chiar dacă mandatul a fost executat după expirarea termenului stipulat, dar mandantul se folosește de actul încheiat, el este obligat să plătească remunerația, considerându-se că a renunțat implicit la termenul stipulat.
2.3. Solidaritatea mandanților
Când mai multe persoane au numit un mandatar pentru o afacere comună, fiecare dintre ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului. Solidaritatea este în acest caz legală (art. 1551 C. civ.).
Solidaritatea va opera indiferent dacă mandatul este sau nu oneros, fără a fi nevoie de o stipulație specială. Numirea mandatarului trebuie să fie făcută de toții mandanții, deoarece, dacă mandatarul a fost desemnat de un singur mandant pentru o afacere comună, nu va mai opera solidaritatea. Mandatarul trebuie să fie numit de toți mandanții, prin același act.
Esențial de relevat este faptul că solidaritatea între mandanți va exista numai în cazul mandatului convențional, nu și a celui legal. Spre exemplu, în ipoteza mai multor tutele administrate de același tutore, toți minorii nu vor fi solidari, cu privire la răspunderea față de tutore.
Nimic nu-l împiedică pe mandatar să precizeze fără echivoc în contractul de mandat că renunță la solidaritatea mandanților.
Principiul solidarității consacrat în materie de mandat de art. 1551 C. civ. nu este aplicabil și în materie de sechestru judiciar, căci responsabilitatea reglementată de dispozițiile acestui articol prevede ipoteza unui mandat voluntar și nu se poate aplica prin analogie la mandatul judiciar, pentru care legea nu a decretat responsabilitatea solidară a mandanților.
2.4. Dreptul de retenție al mandatarului
Printr-o interpretare largă a noțiunii de conexiune a datoriei cu lucrul (debitum cum re iunctum), se admite că mandatarul poate reține lucrurile pe care le-a primit pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât creanțele corelative sunt prilejuite de același raport juridic.
Astfel fiind, dreptul de retenție se poate recunoaște și pentru garantarea altor creanțe ale mandatarului față de mandant izvorâte din raporturile de mandat.
Teoria dreptului de retenție este o creație modernă a doctrinei. Romanii, deși au cunoscut dreptul de retenție, nu l-au socotit niciodată drept o instituție juridică bine definită. Ceea ce numim astăzi drept de retenție, nu constituia la romani, decât o simplă excepție, exceptio doli, a cărei aplicare era o consecință a principiilor de drept comun în materie de neexecutare a obligațiilor într-o convenție sinalagmatică și în materie de restituirea cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului altuia; co-contractantul și creditorul cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului altuia; co-contractantul și creditorul cheltuielilor de conservare erau în drept să opună excepția de dol până la executarea contractului de către celălalt co-contractant sau până la restituirea cheltuielilor. Pentru modul de funcționare a acestei excepții, juristconsulții romani nu au elaborat o teorie de sine stătătoare. Dreptul implicit de retenție se năștea de câte ori se năștea o datorie, în legătură cu un lucru; această conexitate a fost numită mai târziu în doctrină debitum cum re junctum.
Dreptul de retenție nu comportă dreptul de a urmări lucrul în mâinile terților. Dreptul de retenție nu este dinamic; creditorul retentor nu poate ataca; el nu are propriu-zis o acțiune, ca, spre exemplu, creditorul ipotecar. Rolul său este de a păstra lucrul refuzând restituirea lui până la plata integrală. Dar odată ce lucrul a ieșit din posesiunea sa, garanția ce o avea este spulberată.
Dreptul de retenție al mandatarului a fost recunoscut în literatura română de specialitate de către marea majoritate a autorilor; s-a considerat că acest drept există atâta timp cât mandatarul se află în posesia bunurilor respective. Mandantul va datora și dobânzi la sumele avansate de mandatar, care vor curge “din ziua în care mandatarul a făcut plata fără să fie necesară punerea în întârziere”.
Secțiunea II
Efecte față de terți
1. Raporturile dintre mandant și terți
Ca urmare a actelor încheiate de mandatarul (sau substituitul său) reprezentat, între mandant și terți se creează raporturi juridice directe; în fapt terțul tratează cu mandatarul, în drept tratează cu mandantul. Mandantul, deși absent, a fost reprezentat de mandatar, și, prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terțul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terțului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terțului ori prin stingerea unui raport obligațional.
Mandatarul răspunde de delictele si cvasidelictele pe care le săvârșește, în vreme ce mandantul va răspunde deoarece el nu poate opune terților dolul, frauda sau culpa mandatarului. Mandantul va fi obligat și pentru toate actele mandatarului, atunci când împuternicirea acestuia a fost dată în alb, deoarece terții nu au putut cunoaște scopul mandatului. Existența mai multor mandanți exclude solidaritatea față de terți, exceptând situația când s-ar fi stipulat clauza solidarității.
Mandantul nu va fi obligat prin contractul (actul juridic) încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite numai dacă poate invoca o cauză de nevalabilitate, inclusiv înțelegerea frauduloasă dintre mandatar și terț (fraus omnia corrumpit).
În schimb, actele încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite (de exemplu, acte de dispoziție în baza împuternicirii primite pentru acte de administrare fiind res inter alios acta …) nu obligă pe mandant dacă nu le-a ratificat expres sau tacit (art. 1546 C. civ.); această dispoziție trebuie alăturată cu a art. 1545 C. civ., după care mandatarul, în cazul în care excede puterile ce-i sunt date, este ținut a garanta pe terții cu care contractează de validitatea actelor ce face, afară numai dacă a dat terților posibilitatea de a lua cunoștință de limitele în care poate obliga pe mandant. În acest din urmă caz, terții care ar accepta să contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului, sunt presupuși a lua asupra lor riscurile contractului încheiat.
Ratificarea valorează mandat (retihabitio mandato aequiparatur) și produce efecte retroactive între părți și succesorii lor (inclusiv terțul cu care a contractat mandatul) de la data încheierii actului, iar față de alți terți de la data ratificării.
Ratificarea poate fi făcută de mandant sau de moștenitorii acestuia.
Pentru ca ratificarea să producă efecte, este necesar ca să existe intenția de a ratifica iar aceasta să fie făcută în deplină cunoștință de a ratifica prin acte sau fapt din care să rezulte în mod neîndoielnic voința mandantului de a aproba actele mandatarului încheiate peste limitele mandatului.
Va exista o ratificare tacită atunci când mandantul acceptă actele efectuate de mandatar peste limitele mandatului (de exemplu, pune în executare un asemenea act), sau, pur și simplu, nu face nici o obiecție când află că mandatarul a încheiat un act cu depășirea mandatului. Desigur, în caz de conflict, rămâne obligația judecătorului de a stabili dacă a existat sau nu o confirmare tacită. Ratificarea are efect retroactiv și face actele respective obligatorii între mandant și terți. Dacă își rezervă dreptul, mandantul va putea cere daune-interese de la mandatar. În raporturile cu terții, ratificarea nu are efect retroactiv.
În lipsa ratificării și dacă nu poate fi invocată ideea mandatului aparent, actele excesive ale mandatarului obligă pe mandant numai în condițiile gestiunii de afaceri, ceea ce presupune – printre altele – dovada utilității pentru gerat (mandant) a actului încheiat și faptul că, prin contractul de mandat, nu s-a interzis depășirea limitelor împuternicirii, căci gestiunea nu se poate face decât “fără cunoștința” (art. 987 C. civ.) geratului, iar nu împotriva voinței lui. Dacă condițiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a făcut cheltuieli, plăți sau a suportat alte consecințe ale depășirii împuternicirii), mandantul va putea fi acționat numai în limita îmbogățirii (actio de in rem verso).
Dacă mandantul “nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale” (art. 1546 alin. 2 C. civ.), evident că el nu răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârșite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului care, în orice caz, sunt “afară din limitele puterilor sale”.
În doctrină s-a afirmat că “că dacă procura ar fi redactată în termeni nehotărâți, din citirea căreia terții ar putea crede că puterile date mandatarului sunt mai mari decât în realitate, mandantul n-ar putea invoca art. 1546 alin. 2 și n-ar putea respinge obligațiile excesive contractate de mandatar”.
Nu se pot aplica în acest caz dispozițiile privind răspunderea comitentului pentru faptele prepusului (art. 1000 alin. 3 C. civ.), întrucât între mandat și mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepușenie. În practica instanței supreme s-a subliniat că raportul de la comitent la prepus prevăzut de art. 1000 alin. 3 C. civ., presupune o continuitate și o permanență de serviciu a prepusului pentru comitent. Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai mandatarul.
2. Raporturile dintre mandatar și terți
Întrucât mandatarul contractează în numele și pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el și terții cu care contractează. Față de mandatar actul încheiat în limitele împuternicirii nu produce efecte (neque nocere neque prodesse potest).
De exemplu, plata făcută pentru mandant, chiar dacă ar fi în tot sau în parte nedatorată, nu stinge obligația pe care o are mandatarul față de accipiens; pe de altă parte, el nu răspunde de executarea obligațiilor asumate de terț față de mandant.
În schimb, pentru actele sale excesive mandatarul – obligat să cunoască limitele împuternicirii – este răspunzător față de terți, în sensul că este ținut să le garanteze validitatea actelor, afară de cazul când a dat terților posibilitatea de a lua cunoștință de întinderea împuternicirii (art. 1545 C. civ.). Dacă terții acceptă să contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune că au luat asupra lor riscurile contractului încheiat în astfel de condiții.
Mandatarul va răspunde față de terții cu care contractează decât în două situații și anume când a contractat în numele său personal și nu a adus la cunoștința terților limitele puterilor sale, astfel încât terții au fost induși în eroare asupra puterilor conferite de către mandant.
CAPITOLUL V
Cauze speciale de încetare a mandatului
Secțiunea I
Cauze particulare de încetare a mandatului
În afară de cauzele generale de stingere a obligațiilor contractuale (de exemplu, prin executare, prin expirarea termenului stipulat sau realizarea condiției rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare datorită pieirii bunului destinat vânzării sau altor cauze, prin rezoluțiunea titlului mandatului etc.), mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunțarea mandatarului și prin moarte, punerea sub interdicție ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părți (art. 1552 C. civ.). Aceste cauze particulare de încetare se explică prin faptul că mandatul se încheie intuitu personae și are la bază încrederea reciprocă dintre părți, iar dacă aceste motivații încetează, nici contractul nu mai poate fi menținut.
1. Revocarea mandatului
Mandatul este, în principiu, revocabil; mandantul poate revoca (denunța unilateral) mandatul oricând, chiar dacă este cu termen și poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui procura (art. 1553 C. civ. – art. 2004 C. civ. fr.). De asemenea, art. 71 C. proc. civ. menționează că “mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”. În caz de pluralitate de mandanți revocarea se poate face numai prin consimțământul tuturor.
Facultatea mandatului de a revoca oricând mandatul se explică, pe de-o parte, prin faptul că mandatul se presupune a fi dat în interesul mandantului, acesta fiind singurul în măsură să aprecieze dacă interesele sale sunt apărate în mod corespunzător sau nu, iar pe de altă parte prin caracterul intuitu personae al contractului, de unde rezultă că în caz de diminuare a încrederii sale mandantul trebuie să aibă libertatea de a-l schimba pe mandatar.
În cazul în care mandatul a fost încheiat atât în interesul mandantului, cât și în cel al mandatarului, revocarea nu mai este posibilă de către mandant; tot astfel, când mandatul a fost încheiat mandantului și unui terț, revocarea va trebui să aibă loc și cu consimțământul terțului. Când părțile desemnează împreună un expert pentru evaluarea unui bun, revocarea expertului nu poate fi făcută decât de către ambele părți.
Atunci când există mai mulți mandanți, care au desemnat un mandatar pentru o afacere comună, fiecare mandant poate revoca oricând mandatul, dar numai pentru partea sa. Indivizibilitatea afacerii impune ca revocarea să se facă de către toți mandanții în comun. Capacitatea cerută mandantului pentru a încheia mandatul este cerută și în cazul revocării.
Facultatea de revocare unilaterală (ad nutum) – fiind de ordine publică – există atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât și pentru cel cu titlu oneros; legea nu face nici o distincție în această privință. Dar dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate cere o indemnizație când revocarea ar fi intempestivă sau abuzivă. Această indemnizație se stabilește de instanță și nu este necesar să coincidă cu remunerația prevăzută în contract.
Când revocarea este generatoare de prejudicii, poate fi angajată chiar răspunderea părții care a recurs la un asemenea instrument juridic. Sunt situații în care una din părți poate avea interesul să ceară desființarea contractului datorită faptei ilicite și culpabile a celeilalte părți, ceea ce i-ar da dreptul și la daune-interese.
Evident, mandantul este obligat să restituie mandatarului și cheltuielile făcute sau pierderile suferite până în momentul revocării, iar după revocare în condițiile gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără just temei.
În cazul mandatului în interes comun, dacă mandatul nu și-a rezervat facultatea de revocare unilaterală, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină exoneratore sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul. Aceste din urmă reguli sunt aplicabile și dacă în contractul de mandat s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate, întrucât mandantul nu poate fi reprezentat de către o persoană în care și-a pierdut încrederea. Revocarea unilaterală se admite chiar dacă în contract s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate sau mandatul este în interes comun. Numai că, în aceste cazuri, mandantul răspunde dacă nu dovedește forță majoră sau culpa mandatarului. În cazul mandatului în interes comun, poate dovedi și stipularea în contract a facultății de revocare.
Revocarea poate fi expresă și tacită.
Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale, dar manifestarea de voință trebuie să fie neîndoielnică.
Revocarea nu este însă opozabilă terților, decât după ce a fost adusă la cunoștința lor. Până la notificarea revocării mandantul va răspunde față de terții de bună-credință (mandat aparent), însă cu drept de regres contra mandatarului incorect (art.1554 C. civ.).
Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări (acte sau fapte) care vădesc neîndoielnic intenția mandantului. Conform art.1555 C. civ., numirea unui nou mandatar pentru aceeași operațiune juridică echivalează în mod implicit cu revocarea mandatarului precedent, din ziua când s-a notificat acestuia numirea noului mandatar (chiar dacă acesta din urmă nu acceptă oferta de mandat sau contractul este nul). Există posibilitatea ca desemnarea unui nou mandatar să nu însemne automat revocarea primului mandatar deoarece este posibil ca ambii mandatari să lucreze împreună (de exemplu, în cadrul unui proces, pe lângă un avocat, partea mai angajează încă un avocat).
Revocarea – atât expresă cât și tacită – produce efecte numai pentru viitor și poate fi nu numai totală dar și parțială (de exemplu, mandatul dat pentru vânzarea casei și autoturismului se revocă în privința casei), actele săvârșite anterior de către mandatar rămânând să producă efecte valabile.
Mandantul poate revoca oricând mandatul fără a fi nevoit să-și motiveze acțiunea. În principiu, el nu datorează nici daune-interese mandatarului. Dar dacă mandatarul face dovada că revocarea a fost abuzivă și intempestivă și l-a prejudiciat, atunci el va avea dreptul la despăgubiri. De asemenea, părțile pot conveni ca, în caz de revocare, mandatarul să beneficieze de despăgubiri. Mandatarul nu va avea însă dreptul daune-interese, în cazul în care revocarea s-a datorat abuzului manifestat în executarea mandatului.
2. Renunțarea mandatarului
Fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, mandatarul poate renunța la mandat, notificând mandantului renunțarea sa. El va răspunde însă dacă renunțarea este de natură să păgubească pe mandant, afară de cazul când dovedește că executarea în continuare a mandatului i-ar fi pricinuit lui însuși o pagubă însemnată (art.1556 C. civ. – art. 2007 alin. 1 C. civ. francez).
Simpla declarație a mandatarului unei părți aflate în litigiu, cum că nu mai este mandatarul acelei părți, nu poate face ca această calitate să înceteze în raport cu partea potrivnică, atâta timp cât aceasta nu a fost încunoștințată de această renunțare la mandat în timp util. Posibilitatea renunțării – fiind și ea de ordine publică – nu poate fi înlăturată printr-o clauză contractuală, dar poate fi condiționată de un termen de preaviz.
În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau tacită, renunțarea la mandat nu poate fi decât expresă. Imposibilitatea renunțării tacite rezultă din faptul că mandatarul are obligația de a notifica mandantului actul său.
Renunțarea este posibilă chiar atunci când mandantul ar fi păgubit prin renunțare, dacă se face dovada că există o cauză justă; în acest caz, mandatarul nu va datora despăgubiri.
Renunțarea nu este posibilă în situația în care mandatul este condiția unui contract sinalagmatic, deoarece, în acest caz, “mandatul n-a fost acceptat în scopul de a aduce un serviciu mandantului, ci în schimbul unor prestații făcute sau promise lui de către mandant”. Dacă s-a convenit ca mandatul să înceteze la moartea mandantului sau mandatarului, renunțarea nu mai este posibilă.
3. Moartea unei părți
De regulă, mandatul încetează prin moartea mandatarului sau mandantului (art.1552 pct.3 C. civ. – art. 2003 alin. 3 C. civ. fr.). Prin excepție de la dispozițiile art. 1552 pct. 3 C. civ., art. 71 C. proc. civ. statuează că mandatul judiciar nu încetează prin moartea și nici prin survenirea incapacității mandantului, dăinuind până la retragerea lui de către moștenitori ori de către reprezentantul legal al incapabilului. Acțiunea introdusă de mandatar nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, rezultată din faptul că mandantul este internat într-un spital, ca infirm mintal.
3. 1. Moartea mandatarului
În caz de moarte a mandatarului, moștenitorii lui trebuie să-l înștiințeze pe mandant și până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor acestuia (art. 1559 C. civ.), dacă au avut cunoștință de existența și persoana mandantului.
Moartea mandatarului are drept efect și încetarea mandatului de substituire.
Când sunt mai mulți mandatari, iar unul dintre ei moare, atunci mandatul va supraviețui în ceea ce-i privește pe ceilalți mandatari. Desigur, soluția se impune în cazul în care aceștia vor mai putea continua mandatul, deoarece, în caz contrar, mandatul se va stinge în întregime prin mortea unui mandatar.
Obligația instituită de art. 1559 C. civ. cade numai în sarcina moștenitorilor majori. Pentru ca erezii mandatarului să aducă la cunoștința mandantului decesul și să execute actele urgente, vor trebui întrunite cumulativ, următoarele condiții:
– erezii să-l cunoască pe mandant și existența mandatului;
– să știe unde își are mandantul domiciliul sau reședința;
– să aibă capacitatea de a se obliga prin acceptarea mandatului.
3.2. Moartea mandantului
În caz de deces al mandantului, mandatarul este ținut să termine operațiunea dacă întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor mandantului (art. 1539 alin. 2 C. civ.). Iar dacă nu a avut cunoștință de deces, actele încheiate cu terții de bună-credință rămân valabile.
Astfel, atâta timp cât mandatarul nu cunoștea existența cauzei care desființa mandatul, toate actele făcute în numele mandatarului precum și contractările cu terții de bună-credință sunt valabile.
Dacă sunt mai mulți mandanți (încât mandatul este divizibil), moartea unuia dintre mandanți are drept efect încetarea mandatului numai pentru partea celui decedat. Dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre mandanți duce la încetarea întregului mandat.
Moartea mandantului nu va fi opozabilă mandatarului și terților, atâta timp cât nu au cunoscut faptul morții. Deci erezii mandantului trebuie să aducă la cunoștință decesul acestuia. Este posibil ca mandatarul sau terții să afle despre decesul mandantului prin orice mijloc, situație în care mandatul se consideră stins.
După moartea mandantului, obligația mandatarului de a da socoteală se execută față de moștenitorii defunctului. De exemplu, dacă în baza unei clauze de împuternicire (procură) mandatarul a ridicat (în timpul vieții titularului) sume de bani din depunerile făcute defunct la CEC sau altă unitate bancară, el este obligat să dea socoteală moștenitorilor, dacă nu dovedește că mandatul a fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligația de a da socoteală (de exemplu, donație).
Dispozițiile legale referitoare la încetarea mandatului prin deces nefiind imperative, părțile pot stipula în contract o clauză derogatorie, stabilind condițiile în care executarea contractului continuă după moarte. De exemplu, se poate conveni continuarea mandatului având un obiect determinat post mortem mandantis, în măsura în care nu se contravine regulilor imperative, de exemplu, cele referitoare la rezerva succesorală. Moștenitorii au însă dreptul de a revoca mandatul, așa cum pot hotărî și continuarea mandatului.
Secțiunea II
Alte cauze de încetare
Punerea sub interdicție, insolvabilitatea și falimentul (lichidarea judiciară în terminologia legii nr. 64/1995) mandantului sau mandatarului fac ca mandatul să înceteze. În general, orice împrejurare provocând o incapacitate pune capăt mandatului (inclusiv încetarea existenței unei persoane juridice), întrucât normele privind incapacitatea și reprezentarea legală a incapabililor se opun continuării mandatului.
1. Interdicția mandantului sau a mandatarului
Punerea sub interdicție a mandantului sau a mandatarului duce la stingerea mandatului (art. 1552 pct. 3 C. civ.). Nepunerea sub interdicție, chiar când mandantul sau mandatarul suferă de alienație sau debilitate mintală, nu atrage încetarea mandatului, iar terții care au încheiat acte juridice cu un asemenea mandatar nu vor putea invoca mandantului actele pe care ei le-au încheiat.
2. Falimentul sau insolvabilitatea mandantului ori mandatarului
Soluția se impune fără deosebire dacă mandatul este convențional sau legal. Nu va avea loc stingerea mandatului prin falimentul sau insolvabilitatea mandantului, când mandatul a fost încheiat în interesul mandantului sau mandatarului ori mandantului sau al unui terț. Cel care este falit sau insolvabil nu poate invoca încetarea mandatului pe un asemenea considerent. Cererea o poate face însă cealaltă parte contractantă.
3. Imposibilitatea executării mandatului
Un caz fortuit sau forța majoră poate împiedica îndeplinirea mandatului (de exemplu, obiectul mandatului a pierit într-o inundație).
4. Îndeplinirea mandatului
Executarea mandatului are drept consecință încetarea mandatului. De asemenea, încetarea lui mai poate avea loc în momentul împlinirii condiției sau a termenului.
Secțiunea III
Efectele încetării mandatului
În caz de încetare a mandatului din orice cauză (iar nu numai prin revocare, cum prevede art. 1553 C. civ.) mandatarul este obligat să restituie mandantului procura primită (dacă este cazul) și să-i predea orice alte acte (hotărâri judecătorești, titluri de proprietate) sau bunuri primite în cursul executării mandatului. Desigur, nimic nu-l împiedică pe mandant să ceară înapoierea procurii și în celelalte cazuri de încetare a mandatului.
După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acționa în numele și pe seama mandatului, cu excepția prevăzută de art. 1539 alin. 2 C. civ.
Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care a determinat încetarea mandatului (ca de exemplu, moartea mandantului sau numirea unui nou mandatar) actele încheiate de el sunt valabile și executorii în privința terților de bună-credință (art. 1557-1558 C. civ.).
De altfel, contractele încheiate cu terții de bună-credință sunt valabile și opozabile mandantului (în condițiile mandatului aparent), chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului (art. 1554 combinat cu art. 1558 C. civ.), mandantul fiind vinovat de încredințarea puterii de reprezentare unei persoane care abuzează de ea.
BIBLIOGRAFIE
I. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1. M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, Librairie générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1905.
2. Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IV, Atelierele grafice Socec & Co., 1912, București.
3. Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IX, Atelierele grafice Socec & Co., 1912, București.
4. Colin et Capitant, Cours élémentaire de droit civil francais, vol. II, Librairie Dalloz, Paris, 1924.
5. C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. IV, Editura Librăriei “Universala” Alcalay & Co., București, 1926.
6. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, tipografia “Naționala” Jean Ionescu & Co., București, 1927.
7. Louis Josserand, Cours de droit civil positif francais, vol. II, Librairie de Recueil Sirey, Paris, 1933.
8. Legiuirea Caragea. Ediție critică, Editura Academiei, București, 1955.
9. Tudor R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965
10. Ilie Stoenescu, Grațian Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966
11. Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Științifică, București, 1969
12. I. Zinveliu, Contractele civile ,instrumente de satisfacere a intereselor cetatenilor. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978 .
13. Dimitrie Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Editura Academiei, București, 1981.
14. I. Ceterchi, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, București, 1984.
15. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă Șansa – SRL, București, 1993.
16. Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1993.
17. Teodor Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de Editură și Presă Șansa – SRL, București, 1994.
18. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1994.
19. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București 1995
20. Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997
21. Camelia Toader, Evicțiunea în contractele civile, Editura All, București, 1997.
22. Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Lumina Lex, București, 1997.
23. C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All, București, 1998.
24. C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All, București, 1998.
25. Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All, București, 1998.
26. Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura “Șansa” s.r.l., București 1998.
27. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, București, 1999.
28. Maria Gaiță, Obligații, Institutul European, Iași, 1999.
29. Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile, Editura Polirom, Iași, 1999.
30. Florin Ciutacu, Codul civil român, Editura Teora, București, 2000.
31. Aspazia Cojocaru, Drept civil. Parte generală, Editura Lumina Lex, București, 2000
II. ACTE NORMATIVE
1. Codul civil, Editura All, București, 1997.
2. Codul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997.
3. Codul de procedură civilă, Editura Lumina Lex, București, 1998.
4. Codul comercial, Regia Autonomă “Monitorul oficial”, București, 1998.
5. Decretul 31 din 1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice.
6. Decretul 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă
7. Legea nr. 105 din 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat
8. Legea 36 din 12 mai 1995 – Legea notarilor publici și a activității notariale, cu modificările ulterioare
9. Legea nr. 64 din 1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, cu modificările ulterioare
10. Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările ulterioare.
11. Statutul profesiei de avocat.
12. Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulația juridică a terenurilor
III. REPERTORII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ, CULEGERI DE DECIZII
1. I. G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969 – 1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
2. Culegere de decizii pe anul 1972
3. Culegere de decizii pe anul 1973
4. Culegere de decizii pe anul 1974
5. Culegere de decizii pe anul 1978
6. Culegere de decizii pe anul 1979
7. Culegere de decizii pe anul 1985
IV. REVISTE
1. Legalitatea Populară nr. 6/1960.
2. Revista română de drept nr. 3/1967.
3. Revista română de drept nr. 10/1967.
4. Revista română de drept nr. 12/1978.
5. Revista română de drept nr. 11/1981.
6. Revista română de drept nr. 1/1987.
7. Dreptul nr. 1/1992.
8. Dreptul nr. 7/1993.
9. Dreptul nr. 10-11/1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Carcterul Unilateral AL Contractului DE Mandat (ID: 125266)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.