Caracterul oarecum mistic al activității de informații a fascinat dintotdeauna ducând în spate numeroase istorii romanțate sau reale. Multe dintre… [302506]

Caracterul oarecum mistic al activității de informații a fascinat dintotdeauna ducând în spate numeroase istorii romanțate sau reale. [anonimizat], pe când altele pot fi găsite deja încifrate în lucrări de beletristică. Dincolo de acest iz inefabil există o lume a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Pentru a putea înțelege importanța informațiilor în prezent și pentru a fi pregătiți pentru viitor trebuie să aruncăm o [anonimizat] l-[anonimizat], dacă au adus aport succesului unei lupte sau dimpotrivă dacă au contribuit la producerea de pagube. Toate aceste învățăminte ne vor ajuta să ne cunoaștem istoria pentru că „ cei care nu pot învăța din istorie sunt condamnați să o repete”.

Prezenta cercetare este structurată pe patru capitole în care am încercat să reamintesc principalele momente din istoria țării cu accent pe acele secvențe în care informațiile militare au avut o [anonimizat] s-au adaptat la provocările noului mileniu finalizând cercetare cu un studiu de caz bazat pe trecerea de la principiul “need to know” la “need to share” într-o Românie europeană și euroatlantică.

Primele două capitole aduc în atenție rolul determinant pe care l-[anonimizat]-a [anonimizat]-i [anonimizat], sau pe cei care luptă pe frontul invizibil în timp de pace.

Primul capitol “Activități informative ale armatei române desfășurate până la Primul Război Mondial” reprezintă o trecere prin principalele bătălii din evul mediu și epoca modernă cu rolul de a [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

Făcând o trecere prin istoria țării nu putem să nu ne oprim asupra a [anonimizat], unde istețimea și curajul comandanților îmbinat cu deținerea de informații necesare au scos țara de sub dominația otomană. Pe baza lecțiilor învățate în luptele purtate, s-au adoptat ulterior numeroase măsuri de conducere militară a țării pentru perfecționarea structurilor organizatorice și pregătirea în vederea executării misiunilor de informații.

[anonimizat] “Informațiile și cercetarea militară în cele două războaie mondiale”, [anonimizat]ă a omite etapele de schimbare și dezvoltare ale armatei și ale serviciului de informații românesc.

Cele două războaie mondiale au fost, în raport cu ritmul și spațiul luptei, mari consumatoare de informație, informațiile având drept scop procurarea, în folosul comandanților, a acelor elemente necesare în aprecierea și analiza situației și, în final, în luarea deciziei. Fără îndoială, cunoașterea situației inamicului reprezintă una dintre condițiile de bază în obținerea succesului în luptă, oferindu-i comandantului mai multă libertate în pornirea acțiunilor sale, mai multă îndrăzneală în concepție, permițându-i să ia hotărârea corectă în raport cu circumstanțele operațiunilor.

Primul război mondial este perioada în care lipsa fondurilor bănești destinate culegerii de informații precum și modificările și reorganizările la intervale scurte au găsit serviciul de informații militare nepregătit, un serviciu ce nu-și putea intra rapid în atribuții cu maximă eficiență, însă cooperarea celelalte structuri de informații românești, precum și colaborarea cu organismele de profil din statele aliate au dus la înfăptuirea unui măreț țel românesc- reîntregirea națională.

Perioada celui de-al doilea război mondial este perioada în care sub conducerea vizionarului Eugen Cristescu are loc reconstrucția serviciului de informații, în condițiile unei efervescențe a evenimentelor interne și internaționale.

Direcția dată serviciilor de informații (de la cercetași la spioni) în evul mediu, modelarea lor în epoca modernă (de la cercetare terestră la cea radio mai apoi la cea aeriană ) și conturarea în epoca celor două războaie mondiale (diplomați și atașați militari) au motivat apariția a ceea ce există astăzi, o comunitate de informații capabilă să răspundă provocărilor externe și să-și promoveze interesele naționale..

Următoarele două capitole abordează transformările suferite de structurile de informații în trecerea de la perioada războaielor convenționale în mileniul războiului hibrid, transformarea și adaptarea acestora ca răspuns la necesitățile unei României europene și euroatlantice.

Cel de-al treilea capitol “ De la cercetare la Intelligence” prezintă evoluția serviciilor de informații în contextul încheierii Războiului Rece și începerii unei noi Ordini mondiale, în care inamicul este de multe ori necunoscut, imprevizibil cu acțiuni neconvenționale, lupta nemaifiind directă ci în spațiul tuturor cu accent pe mediul informațional.

În aceste condiții supremația informațională este cea care dictează noii lideri, fapt pentru care serviciile de informații românești au avut nevoie de o resuscitare puternică și o adaptare din mers la noile cerințe.

Evoluția rapidă a mediului de securitate internațional și necesitatea de a răspunde provocărilor acestuia au adus serviciile de informații românești într-o colaborare strânsă cu efecte atât la nivelul adaptărilor principiilor comunității cât și în obținerea unor produse de intelligence viabile și în timp util, în măsură să dicteze luarea unei decizii.

Ultimul capitol “Securitatea europeană și euroatlantică” abordează sistemul de securitate european și euroatlantic și efectele acestuia asupra securității naționale din prisma apartenenței la comunitatea internațională de informații a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și a Uniunii Europene(UE).

///////////////////?????????????????????????????????????????????????????

Lucrarea este o combinație a abordărilor de tip botom-up prin efectele aduse de cercetarea de la nivelul trupelor către nivel strategic în luarea deciziilor și întregirea țării cu cea de tip top down prin analiza efectelor apartenenței la cele două organizații internționale asupra serviciilor de informații naționale, astfel că studiul de caz “Trecerea de la need to know la need to share și cooperarea europeană și euroatlantică a României pe baza conceptului “need to share” este cel care subliniază importanța evoluției serviciilor de informații naționale prin capacitatea de a reda siguranța cetățenilor și a menține integritatea teritorială, dar și de a exploata vulnerabilitățile transformându-le în oportunități ce aduc țara în rândul societăților capabile de a fi parteneri de încredere în organizațiile internațuionale.

LOCUL ȘI ROLUL CERCETĂRII ÎN ISTORIE

De-a lungul istoriei, în toate bătăliile balanța victoriei s-a înclinat în favoarea celor ce au cunoscut cel mai bine inamicul (structura și pregătirea trupelor, starea lor morală, capacitatea de conducere a liderilor etc.), situația și contextul desfășurării luptei sub toate aspectele ei (teren, vreme, resursele din zona acțiunilor militare), astfel că informația a fost unul dintre elementele esențiale care au dictat deznodământul acțiunilor de luptă.

Obținerea tuturor aceste date și informații despre adversar a fost prioritară atât pe timpul conflictului, dar mai ales în perioada premergătoare desfășurării luptei, când cunoașterea capabilităților și intențiilor inamicului, corelată cu o cunoaștere detaliată a potențialului și intențiilor propriilor aliați, au desăvârșit victoria atât în lupta directă, cât și „pe frontul invizibil al luptei inteligențelor.”

1.1 Importanța informațiilor și necesitatea cercetării militare

“Atunci a vorbit iarăși Domnul cu Moise și i-a zis:

– Trimite oameni ca să iscodească țara Canaanului, pe care eu voi da-o fiilor lui Israil. […]. Și i-a trimis Moise pe ei să iscodească țara Canaanului,

cu porunca:

-Suiți-vă acolo prin Negheb, apoi să vă îndreptați spre munte, ca să vă dați seama de țară, ce popor locuiește într-însa: este tare ori slab, puțin ori mult; și și cum este țara în care locuiește: mănoasă sau rea; cum sunt orașele locuite: deschise sau întărite; cum este pământul: gras ori slab, dacă se află pomi sau nu…”.

Acest verset din Vechiul Testament este considerat unul dintre primele izvoare scrise care reflectă însemnătatea informației.

Ulterior, în antichitate, nevoia de cunoaștere în rândul oamenilor capătă altă amploare, iar despre asta vorbesc atât Legile lui Manu (secolele XV – VI î.e.n) ce definesc în Cartea a VII-a dușmanii ca „toți vecinii din imediata apropiere a statului și aliații acestora”, iar prietenii ca ”dușmanii dușmanilor statului și regelui”, cât și Panciatantra (elaborată între 500-300 î.e.n.) prin “Vacile văd prin miros, brahmanii văd prin Vede, regii văd prin iscoade, iar ceilalți oameni prin ochi” cea din urmă aducându-i în prim plan pe cei care aduc informația (curieri, mesageri, iscoade etc.)

În anii 1580-1350 î.Hr., legătura dintre Egipt și Siria era realizată periodic de curieri. În același timp un mesager regal care avea rolul de a asigura legătura cu provinciile includea atribuțiile unui curier și diplomat; acesta era învățat cum să acționeze pentru a aduce informații.

Despre importanța culegerii de informații se reamintește de-a lungul timpului în numeroase ,,învățături”, dintre acestea foarte importante și de actualitate rămânând cele ale strategului Sun Tzu (544 – 496 î.Hr.), care considera că „războiul este o problemă de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieți și al morții, calea spre supraviețuire sau nimicire”, iar o victorie depinde foarte mult de cât îți cunoști adversarul „Dacă nu-ți cunoști inamicul și nici pe tine însuți, ești sigur că te vei găsi în primejdie în fiecare bătălie; Când nu-ți cunoști inamicul dar te cunoști pe tine însuți, șansele tale de victorie și înfrângere sunt egale; Cunoaște-ți inamicul și cunoaștete pe tine însuți-într-o sută de bătălii nu te vei expune nici unei primejdii” și nu poate rezulta decât în urma studierii temeinice a principiilor și regulilor de război în perioada premergătoare cât și pe timpul ducerii luptei, astfel.

Mai târziu, generalul Epaminoda (418-362 î.Hr) în bătălia de la Leuctra întărește spusele lui Sun Tzu că „nimic nu este mai necesar și mai util unui căpitan decât să cunoască gândurile și grupările inamicului”.

Între anii 550-570 d.Hr., pe vremea lui Procopius din Cezareea, erau alese persoane pentru a fi trimise în diferite state pentru culegerea informațiilor, în Athena, respectiv Sparta (Lacedemona). Cei aleși ca ambasadori pe lângă misiunile de culegere a datelor despre diferite state aveau și rolul de negustori și spioni.

Perioada 985-1021 este cea în care suveranul musulman Hakim folosește pentru prima dată femei-spion în culegerea informațiilor.

Renumit pentru armata sa foarte bine organizată și disciplinată, pentru organizarea amănunțită a campaniilor sale militare, Ginghis-Han poate fi considerat un inițiator al cercetării militare, astfel că nici o luptă nu era începută până când când comandantul nu cunoștea în detaliu trupele adverse, dispunerea acestora, precum și terenul, în acest mod reușind să cucerească o mare parte din suprafața pământului. Totodată este de remarcat fluxul de informații din cadrul trupelor mongole, astfel conducătorul acestora se informa în privința unor zone imense precum și despre forțele din zonele respective (uneori ataca în mai multe locuri concomitent) și transmitea ordinele care de fiecare dată îi erau executate, ținând cont că trupele îi erau la mii de kilometri depărtare și nu exista nici un fel de tehnologie. Aceasta crease un fel de sistem de procurare și transmitere a informațiilor constituit din puncte de legătură și călăreți care să circule între aceste puncte.

Odată cu Epoca Renașterii, și spionajul renaște sub cupola diplomației, iar culegerea informațiilor despre situația politică și militară a diferitelor state devine preocuparea de bază pentru majoritatea conducătorilor: regele Franței Ludovic al XI–lea (1423-1483) își strânge o armată de oameni învățați și antrenați în obținere de informații, Henric al VII-lea al Angliei (1485-1509) își crează o veritabilă structură de informații, după reguli precise, vizând:

– selectarea și recrutarea agenților secreți;

– condițiile de utilizare;

– remunerarea;

-măsuri de contraspionaj împotriva diplomaților Veneției, Henric al VIII-lea – adept al profesionalizării activității de informații îl desemnează pe pe cardinalul Thomas Wolsey și, ulterior pe contele Thomas Cromwel cu răspunderea organizării unor rețele de spionaj bine concepute și structurate.

La rândul său Machiavelli (1469-1527) susținea: „cu greu va fi învins cel care își cunoaște propriile forțe și pe cele ale dușmanului” .

Mai apoi în Anglia lui Oliver Cromwell (1599-1658) activitatea de informații capătă o nouă turnură, aceea de poliție politică cu atribuții represive care să împiedice orice încercare de restaurare monarhistă.

Fondator al serviciului secret, Cardinalul Richelieu (prim-ministru în perioada domniei lui Ludovic al XIII-lea) integrează activitatea informativă în arta guvernării reușind în acest mod să obțină în timp util numeroase înfomații pe care ulterior le valorifica în acțiunile întreprinse.

Napoleon Bonaparte (1769-1821) considera că „orice război se bazează pe informații și că nimic nu va da mai mult curaj și nu va clarifica mai bine lucrurile ca informarea asupra situației exacte a inamicului” , iar victoria unei confruntări este “ rezultatul unor calcule matematice bazate pe informații exacte.”

În acest sens este concludentă aprecierea „cu mai mulți sorți de izbândă vor lupta aceia care cunosc starea de lucruri a dușmanilor, decât cei ce nu o cunosc” .

Carl von Clausewitz, trăitor în aceeași perioadă, afirma: „prin informații desemnăm totalitatea cunoștințelor pe care le avem despre inamic și țara lui”, astfel utilizarea informației penru luptă este atestată de întreaga evoluție a artei militare.

Doar trecând prin istorie putem evidenția importanța vitală a informațiilor despre trupele proprii și aliate pentru a ști cum să le exploatezi eficient și la capacitate maximă, informații despre inamic (capacitate, dispunere, strategia și intenții) pentru a ști cum să te reacționezi, dar și informații despre mediu, condițiile meteo și caracteristici ale terenului, pentru a obține victoria. Obținerea tuturor acestor date și informații presupune o continuă și intensă activitate de cercetare ale cărei metode și mijloace trebuie să răspundă tuturor cerințelor. Când vorbim despre necesitatea activității de cercetare trebuie să ținem cont de procurarea informațiilor referitoare la:

„Doctrinele și orientările politico-militare;

Caracterul teatrului acțiunilor militare și al direcțiilor operative și tactice;

Valoarea, compunerea și dislocarea forțelor și mijloacelor;

Cantitatea și calitatea armamentului și tehnicii din dotare;

Concepția de acțiune în diferite situații; planurile și prognozele de dezvoltare a forțelor armate” .

Ca această necesitate să fie satisfăcută, trebuie să răspundă cerințelor societății aflate într-o permanentă schimbare, să fie continuă, unitară și oportună și să se desfășoare în toate mediile și condițiile de luptă.

Fie că a luat forma spionajului sau aspectul legal al diplomației, cercetarea militară (ansamblul tuturor informațiilor necesare luării deciziei militare) este importantă atât timp cât întreg procesul de culegere de date și informații se finalizează cu o decizie, respectiv o acțiune militară, iar istoria confruntărilor militare ne demonstrează că “nevoia de informații este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea și slăbiciunile de alt ordin. Informațiile trebuie să fie invers proporționale cu aceste slăbiciuni.” și doar așa te poți lupt apentru o victorie.

Rolul informațiilor în confruntările militare de-a lungul istoriei– o sumară privire retrospectivă

Confruntările militare, indiferent de loc și perioada de desfășurare, au avut la bază un ansamblu de date și informații astfel că „datele cercetării și interpretarea lor justă trebuie să constituie baza analizei situației, luări hotărâri și planificării operației”,iar ritmul luptei era stabilit de deciziile luate de comandanți pe baza datelor avute la dispoziție, astfel că “în orice operațiune militară, cunoașterea situației trupelor proprii, cât și a situației inamicului este de prim ordin…Analiza situației inamicului este un studiu care, prin utilitatea lui cântărește 90% din elementele ce se pun la îndemâna unui comandant pentru a-și lua hotărârea sau a face un plan de manevră”

Utilizarea informației în luptă este atestată de evoluția gândirii și artei militare din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Astfel, la Maraton, (490 î.Hr.) – prima bătălie de mari proporții între doi giganți-Persia – mediocră, barbară cu un nivel scăzut al civilizației și Elada- cu anumite valori și cu un nivel mult mai ridicat al culturii și civilizației, i-a adus învingători pe greci care cunoșteau foarte bine forțele inamice ale împăratului Darius, precum și modul lor de întrebuințare la acea vreme (mezii-reprezentau trupele puternice, speciale și nemuritorii-reprezentau garda regală). Deși perșii dispuneau de o armată de aproximativ 10.000 de oameni, un efectiv colosal la acea vreme, informațiile deținute de greci au ales și impus unde și când se vor declanșa luptele, astfel încât posibilitățile perșilor de a folosi întreaga capacitate de luptă s-au redus foarte mult.

Bătălia de la Arabela (331 î.Hr.) dintre Alexandru cel Mare, care se afla în fruntea unei armate de aproximativ 40.000 de pedestrași și 7000 de călăreți, și regele Darius al III-lea cu o armată de aproximativ 100.000 de pedestrași, 40.000 de călăreți, i-a adus victoria lui Alexandru cel Mare, care cunoștea foarte bine slăbiciunile dar și punctele forte ale inamicului. În această bătălie surprinderea a fost cheia succesului, astfe că atacul pe direcție oblică față de linia frontului a zădărnicit eficiența centrului puternic (cu elefanți și care de luptă) al dispozitivului forțelor persane.

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un alt moment istoric în care informațiile au schimbat deciziile chiar în ultimul moment. Astfel, generalul cartaginez Hannibal, pe baza informațiilor obținute cu puțin timp înainte de începerea luptei, conștientizează valoarea, organizarea și forța armatei romane și este obligat de aceste împrejurimi să-i propună tratative de pace generalului roman Scipio. Chiar dacă generalul roman a refuzat pacea, iar Hannibal a pierdut bătălia, se evidențiază ncesitatea informațiilor despre inamic). Bătălia de la Larissa din anul 48 î.Hr. îl scoate învingător în fața lui Pompei pe Cezar, care cunoștea tăria armatei adverse, precum și starea de spirit a oamenilor ce o compuneau. De asemenea, era informat și despre faptul că o parte din cavaleria adversă este constituită din tineri aristocrați nepregătiți.

Bătălia din câmpiile Catalunice (451 d.Hr.), este cea care stă la baza destrămării regatului hunilor, când generalul roman Aetius, pe baza cunoștințelor despre forțele hunilor și comandantul acestora, se retrage la curtea regelui Atilla, unde își constitue o armată bine organizată, capabilă să facă față superiorității hunilor. După pierderi ale ambelor părți, romanii ies învingători.

Informarea continuă despre mișcările arabilor de pe uscat (forțele conduse de Maslamah) și de pe mare (forțele conduse de Suleiman) îi aduce împăratului bizantin Leon al III–lea victorie după victorie în bătăliile din cadrul asediului Constantinopolului (717-718 d.Hr.), el reșind astfel să distrugă o parte foarte mare a forțelor arabe. Mai apoi, predecesorul său, împăratul Leon al VI–lea cel Înțelept, împărat al Bizanțului (886-912 d.Hr.) punea accent pe îndatorirea „de a cerceta cu grijă și a cunoaște de aproape numărul armatei dușman” pentru a spera la victorie.

Succesor al marelui mongol Ginghis-Han, Tamerlan a ieșit învingător în lupta cu forțele otomane conduse de Baiazid la Ankara în 1402 doar datorită informațiilor avute despre teren. Cunoștea foarte bine drumurile și posibilitățile de aprovizionare pe direcțiile de deplasare ale coloanelor de marș, cât și capacitățile inamicului. Cât despre strategia proprie în materie de cercetare, pe timpul deplasărilor acesta punea călăreții să se rotească în permanență în jurul armatei, în jurul coloanelor pentru evitarea surprinderii.

Războiul pentru Independență dus de cele 13 colonii din America de Nord desprinse de Marea Britanie va constitui un prim eșec de proporții pentru puterea britanică, inclusiv pentru sistemul informativ al acesteia.

Perioada 1789-1914 este marcată și de eșecuri ale serviciilor de informații. Astfel, serviciile secrete engleze eșuează la debarcarea lui Napoleon în Franța – eroare și indecizie (Campbell, consulul englez care îl supraveghea pe Napoleon pe Elba, este plecat la Florența).

Fiecare bătălie, indiferent de amploarea sa, a avut în spate lupta informațiilor, însă cu cel mai mare impact asupra societăților au fost cele două conflagrații mondiale. Acestea, pe lângă dislocări uriașe de mase umane și materiale, au dus un amplu și dur război în sfera informațiilor, care s-a întins aproape pe întreaga suprafață a globului pământesc. Odată cu începerea Primului Război Mondial mijloacele de culegere a informațiilor s-au perfecționat și ultraperfecționat, beneficiind de cele mai noi cuceriri ale tehnicii și de un personal tot mai bine pregătit.

ROLUL INFORMAȚIILOR ÎN ACȚIUNILE MILITARE ALE POPORULUI ROMÂN

2.1 Activități informative ale armatei române desfășurate până la Primul Război Mondial

2.1.1. Informațiile în principalele acțiuni militare din istoria poporului român

Marile victorii din istoria războiului au fost posibile numai datorită deciziilor corecte luate pe câmpul de luptă. Aceste decizii s-au bazat și pe misiuni de revenire din teritoriul inamic a militarilor de elită, special instruiți și echipați pentru culegere de date și informații (sub diferite forme).

Informația, ca factor de putere, și-a pus amprenta încă din timpul vechiului stat Dacia, care a acoperit jumătate din Europa și a fost considerat cea mai mare putere militară de pe continent, cu multe secole înaintea Imperiului Roman, putere militară ce avea unul din cele mai eficiente sisteme de culegere de date și înformații din acea vreme. Astfel, “în oastea geto-dacă, alături de pedestrime, exista și călărimea, ce se folosea atât pentru hărțuirea inamicului, manevra în flancul și spatele dispozitivul acestuia, cât și pentru acțiuni de cercetare, executate pe drumuri paralele; , exemplifică existența cercetării în acea vreme.

Biruința în lupta din 1330 din Țara Românească și Muntenia s-a datorat faptului că Basarab I, față de adversarii săi, a apreciat corect pe baza informațiilor primite prin trimiterea la mari distanțe a unor detașamente de cavalerie, infiltrarea de iscoade în tabăra inamicului și a adoptat corect procedeele și metodele de luptă necesare obținerii victoriei în bătălia de la Posada. Folosind cu măiestrie ambuscada, și mai ales surprinderea, el a obținut o categorică victorie, încât „…însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși.” raportul de forțe și caracteristicile situației și a adoptat corespunzător formele și metodele de luptă care se impuneau. Mai apoi Mircea cel Bătrân, în pregătirea bătăliei de la Nicopole (1396), cere regelui Ungariei să execute recunoașterea inamicului pentru a ști cum trebuie angajată și desfășurată lupta.

Dacă despre Ștefan cel Mare literatura istorică afirma destul de des că „a avut știri la timp”, Iancu de Hunedoara folosea un corp de cavalerie extrem de  mobil ca avangardă în misiuni de urmărire și cercetare obținând astfel în bătălia de la Sibiu (1442), victorie categorică pe baza analizei informațiilor obținute ce făceau referire la dotarea și organizarea inamicului. „În elaborarea planului bătăliei de la Sibiu din 25 Mai 1442 unde Iancu de Hunedoara a obținut o victorie categorică și de mare prestigiu, s-a vădit superioritatea comandantului român, capacitatea de sinteză și analiză a informațiilor obținute privind tăria și concepția inamicului, originalitatea soluțiilor aplicate”.

Considerat la vremea aceea unul dintre cavalerii cei mai străluciți ai Europei secolului XV și cel mai bun spion, Vlad Țepeș, cunoscătoor de limba turcă și cu trăsături orientale (fața smeadă, ochii mari, negri, nasul subțire și puțin coroiat, părul negru, bogat) putea trece drept un turc de cea mai pură rasă anatoliană, iar cu ajutorul iscoadelor românești infiltrate adânc în dispozitivul oștirii lui Mehmed al ll-lea cel țineau la curent, zi și noapte cu privire la și intențiile armatei otomane, avea să îi aducă domnitorului succese extraordinare împotriva otomanilor.

Strălucita victorie a lui Ion Vodă la Jiliștea în 1574, împotriva unui adversar mult mai numeros, a fost posibilă și datorită informațiilor primite de la câțiva moldoveni ce au fost în chip de strajă .

În perioada 1602-1603, domnitorul Radu Șerban a obținut victoriile de la Ogretin (1602) și de la Brașov (1603) împotriva tătarilor și respectiv a ungurilor, ca urmare a planurilor concepute după ce s-au cules date și informații precise despre situația și acțiunile adversarilor.

Cu un sistem de informașii bine organizat, eficient și oportun pentru acțiuni de cercetare de mai mare amploare, Mihai Viteazul a constituit detașamente de călăreți (până la 400 de călăreți), urmărind ca, odată cu procurarea informațiilor, să producă și pierderi însemnate inamicului „Oștenii munteni, transilvani și moldoveni uniți sub steagul de luptă sub comanda biruitorului de la Călugăreni, au spulberat rezistența opusă de trupele otomane în fosta reședință domnească de la Târgoviște, după care au executat o urmărire rapidă spre București și, mai departe, până la Giurgiu, încheind victorioși etapa finală din greul și îndelungatului război de apărare a patriei purtat de români în anul 1595 împotriva Imperiului Otoman”.

Începând cu 1784, când are loc Revoluția populară condusă de Horea, Cloșca și Crișan, se deschide o nouă epocă, cea a revoluțiilor, în care informațiile capătă tot mai mare atenție, în culegerea lor implicându-se atât cei pregătiți cât și populația din zona Munților Apuseni care sprijinea „cu trup și suflet”răscoala, transmiterea informațiilor făcându-se cu prin curieri călare înarmați, iar în situațiile de criză când trebuia semanalată apariția forțelor inamice, prin aprinderea de focuri pe vârfuri de munte și dealuri, sunet din tulnice, buciumuri și cornuri de vânătoare, clopotele bisericilor, toate acestea constituind un sistem de alarmare vizual-auditivă. Fără deținerea informațiilor despre inamic nu ar fi fost posibil trecerea țăranilor revoluționali de la ofensivă, la manevră de retragere, respectiv la apărarea strategică desfășurată exemplar, într-un ritm rapid și într-un mod bine organizat.

Un alt moment important în istoria românilor este marcat de anul 1821, revoluția lui Tudor Vladimirescu, a cărui oaste era un „organism militar dezvoltat corespunzător și adaptat câmpului de luptă”, oaste ce simbolizează nașterea armatei române moderne, cu categorii de forțe precum infanterie, cavalerie, artilerie și geniu. În anul 1821 avangarda forțelor principale revoluționare, conduse de Simion Mehedințeanu, avea, la rândul lui, elemente de cercetare călare, ce supravegheau drumurile și zonele adiacente; retragerea din Craiova „s-a făcut rânduit cu gonaci călări, înainte și pe lături, care să iscodească drumul și pădurile, așa ca să nu fie loviți pe neașteptate”. Pe baza acestora a fost stabilit cel mai potrivit moment al revoluției, precum și modul de desfășurare a acesteia.

„Culegerea datelor și cunoașterea din timp a planurilor mișcării eteriste, a posibilităților forțelor acesteia pătrunse pe teritoriul românesc i-au permis lui Tudor să adopte cea mai justă atitudine față de Eterie și conducătorul ei, Alexandru Ipsilanti”.

Numeroasele acțiuni desfășurate cu scop informativ și acțiuni de cercetare din istoria militară a poporului român care au contribuit la dobândirea unor victorii în bătăliile pentru apărarea independenței, suveranității și teritoriului patriei „au prins viață” în 1857 odată cu înființarea primelor forțe specializate în culegerea informațiilor respectiv compania specială de tiraliori, în cadrul Regimentului de infanterie din capitala Moldovei, prin Decretul special din Iași, “Tiraliorii sunt mai cu seamă trebuitori pentru a forma avanposturile unde serviciul lor de căpetenie este examinarea și observarea poziției inamicului, d-aceea tiraliorii merită cu dreptul numire ochiul tacticii militare”. Ulterior, datorită importanței și beneficiilor aduse de aceștia, au fost constituite companii de tiraliori în cadrul tuturor regimentelor de infanterie.

Deși activitatea de informații militare a fost prezentă din cele mai vechi timpuri în istoria țării, declanșarea procesului de modernizare a fost făcută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cel care a hotărât organizarea “Oastei Române”, astfel încât această să fie compatibilă cu armatele statelor europene dar răspundă nevoilor statului. Având la bază modelul Biroului 2 din Armata franceză, la numai 2 ani după înființarea primei companii de tiraliori și imediat după unirea Principatelor, domnitorul decreta la 12 noiembrie 1859 prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 înființarea Secției a II a, primul serviciu la nivel oficial de informații al armatei române si al României în cadrul Statului Major al Armatei Principatelor Unite, “pentru tot ce se atinge de lucrările statistice și tot ce privește lucrările tactice și strategice precum recunoașteri și itinerare militare, combinarea sau dirijarea manevrelor, alegerea pozițiilor și întărirea taberelor militare”.

Perioada imediat următoare Unirii Principatelor a fost marcată pe de o parte de transformări ale armatei, iar pe de altă parte de numeroase încercări de subminare duse de Turcia și Austria împotriva statului nou format, astfel că până la începerea Războiului de Independență (1877-1878), cercetarea este concentrată pe misiuni de culegere de date din zonele de frontieră, de către elementele de cercetare grănicerești, date centralizate și structurate în cadrul Secției a II-a, iar ulterior, puse la dispoziția Statului Major General.

În perioada premergătoare Primului Război Mondial, concomitent cu elaborarea, perfecționarea și însușirea noilor regulamente, instrucțiuni și a altor acte normative, s-a organizat studierea de către ofițerii români a unor regulamente în vigoare din armatele potențialilor adversari, considerându-se că “o bună pregătire de război cere o cunoștiință intimă a forțelor și mijloacelor de care dispun vecinii într-un viitor conflict armat”.

Odată cu declanșarea Primului Război Mondial s-au luat măsuri de constituire a organelor de cercetare la trupe în toată armata. Astfel, la 20 februarie/05 martie 1917 au fost elaborate Instrucțiunile cu privire la organizarea și funcționarea Serviciului de Informații cu detalii referitoare la relațiile de comandă, modul de lucru, fluxul de informații, iar pe baza recomandărilor Marelui Cartier General, în același an se înființează ”Biroul 2”, structuri de conducere a cercetării în unități și mari unități.

Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, organizarea și misiunile elementelor destinate cercetării s-au stabilit și adaptat în funcție de dinamica și caracterul acțiunilor de luptă, iar informațiile erau procurate atât de forțele speciale ale cercetării, cât și de subunități de cercetare care aparțineau altor arme.

2.1.2 Rolul informațiilor militare în Războiul de Independență

„Războiul de independență a dovedit cu prisosință rolul și importanța cunoașterii adversarului, a capacității lui de luptă și a concepției probabile de folosire a forțelor și mijloacelor”.

Imediat după formarea noului stat, eforturilor întregului popor român s-au concentrat pe susținerea acțiunilor destinate dobândirii independenței naționale și suprimării oricăror dependențe față de Poarta Otomană. Astfel, în contextul răscoalelor din Bosnia și Herțegovina și ulterior din Bulgaria, autoritățile române adoptă de fațadă o poziție de neutralitate dar sprijină mișcările de eliberare prin intermediul serviciilor de informații. În sprijinul poporului acționează și agenții diplomatici de pe lângă guvernele puterilor europene (una dintre căile de pregatire a independenței pe plan extern a fost acreditarea de agenți diplomatici), care prin informațiile culese au adus la cunoștința guvernului român poziția și opiniile puterilor europene vizavi de cererea legitimă.

Mult prea încrezătoare în forțele proprii trupele rusești declară război Imperiului Otoman în aprilie 1877, fără a accepta implicarea României în conflict și ulterior la masa tratativelor, ca actor individual, ci doar conform înțelegerilor bilaterale de la Crimeea. Trecerea trupelor rusești prin țară au ca reacție atacurile turcilor asupra garnizoanelor românești, iar răspunsul artileriei românești dă startul Războiului de Independență.

Odată cu declararea Independenței, la 9 mai 1877, organele Ministerului de Interne cu atribuții și în domeniul culegerii de informații și contraspionaj își intensifică activitatea de monitorizare și penetrare informativă a garnizoanelor turcești de pe malul drept al Dunării, în colaborare cu cele ale Ministerului de Război, în contextul în care teritoriul României era amenințat să devină teatru de război. Măsurile de siguranță întreprinse de autorități privind expulzarea unor agenți turci, precum și dispunerea unităților militare românești de-a lungul fluviului au anihilat, în mare parte, acțiunile spionajului turcesc.

Totodată „datele culese de comandamentul suprem român, de la toate sursele informative, precum și supravegherea continuă a cursului de apă, între Calafat și Barboși (aproximativ 650 km), dovedesc atenția ce s-a acordat cercetării permanente a forțelor otomane. De astfel, ripostele imediate date unor bande de cerchizi și bașouzuci, care treceau frecvent Dunărea și executau dese razii asupra pichetelor de grăniceri, incendiind și pustiind gospodăriile locuitorilor demonstrează funcționarea unui sistem de supraveghere foarte bine organizat”.

Acțiunilor Secției a II-a de culegere și centralizare date și informații, prin elaborarea la 6 iulie 1877 a “Instrucțiunilor privind mijloacele principale întrebuințate în campanie spre a dobândi știri asupra inamicului” li s-a alăturat activitatea desfășurată de ofițerii specializați, iar informațiilor de la surse diplomatice li s-au adăugat cele obținute de pichetele de pază și subunitățile de linie dislocate la nord de Dunăre prin metode precum: observarea directă, patrularea, incursiunea, ambuscada, recunoașteri, anchetarea prizonierilor, dezertorilor și spionilor, cercetarea localnicilor, interceptarea scrisorilor și telegramelor.

După primele victorii în Bulgaria și fără a avea informații despre capabilitățile Porții, trupele rusești au suferit înfrângere după înfrângere.

După prima înfrângere a rușilor, trupele române, sub comanda generalului Gheorghe Manu, pe baza informațiilor deja deținute despre trupele turcești, preiau cetatea Nicopole (29-30 Iulie 1877) de la ruși, iar primele activități executate au fost recunoașterile și supravegherea zonei dintre râurile Osma și Vid în vederea semnalării apariției trupelor inamice în încercarea de a recupera cetatea. Prezența în practica și concepția statelor majore și a comandanților români a acestor tipuri de activități evidențiază importanța acordată culegerii de informații.

A doua înfrângere este mult mai gravă, iar marele duce Nicolae trimite telegramă domnitorului Carol I: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe , ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”, astfel că la 30 august trupele româno-ruse încep asaltul asupra Griviței (considerată cheia Plevnei), însă “când au ajuns pe creasta dealului pe care se presupunea că este reduta otomană, spre surprinderea lor au văzut că au în față o vale largă de circa 500 m care-i despărțea de obiectiv”

Modul defectuos în care s-a desfășurat acțiunea trupelor româno-ruse, dezorganizarea apărută la nivelul cercetării, neglijarea unor informații furnizate de populația locală, dar mai ales dezinteresul pentru actualizarea informațiilor asupra obiectivului (abia în timpul luptei realizându-se că sunt 2 redute) au determinat luarea unei decizii ce avea să fie plătită cu “aproape 20.000 de militari morți sau răniți, ruși și români, într-o singură zi de luptă”.

Pierderile masive în rândul trupelor române datorate atacurilor trupelor otomane din reduta Grivița 2, au forțat „executarea unor acțiuni de cercetare prin luptă”, astfel că pe 4 septembrie 1877 sunt trimise în cercetare două companii de dorobanți cu o baterie de tunuri în sprijin, cercetare „..în urma căreia s-a ajuns la concluzia că reduta «Grivița 2» nu este chiar atât de puternic apărată”, concluzie eronată care determină executarea de noi atacuri care pe lângă cucerirea redutei Grivița 2 sunt finalizate cu numeroase eșecuri și pierderi de vieți omenești.

„Activitatea de cercetare, organizată cu migală de către comandanți români și executată cu dăruire de către ostași, a asigurat procurarea de informații de real folos comandamentului militar român de la Plevna”, astfel că atacurile asupra Plevnei sunt înlocuite de un asediu sistematic ce aduce victoria trupelor româno-ruse în octombrie asupra Plevnei, iar o lună mai târziu asupra Rahovei.

După înfrângere, trupele turcești se predau, o parte în frunte cu Osman Pașa, iar altele încep retragerea și deplasarea spre Vidin, unde sunt urmărite de patrulele de recunoaștere (de obicei constituite din subunități de cavalerie care desfășurau activități de cercetare în condiții grele precum ploaie, ger, visol) și anihilate.

Deși sursele de informare ”nu au corespuns cerințelor de informare ale Marelui Cartier General” în totalitate, putem concluziona că, Războiul de Independență, pe baza acțiunilor reale, a adus o bogată experiență în domeniul organizării și executării misiunilor de informații, fapt concretizat în victoriile obținute și reamintite de generalul Grigore Crăiniceanu într-o ședință solemnă a Academiei Române – „Numai grație sistemului original –armata română a putut, în 1877, să pretindă cooperarea și alianța cu armata rusă, în loc de supunere și apoi să intre în război și să câștige acele nepieritoare victorii care ne-au dat independența țării”.Învățămintele rezultate din luptele purtate s-au materializat în măsurile adoptate ulterior de către organele de conducere militară a țării pentru perfecționarea structurilor organizatorice și pregătirea în vederea executării misiunilor de informații.

2.2 Informațiile și cercetarea militară în cele două războaie mondiale

Identificarea amenințărilor și monitorizarea indicilor de risc în perioada premergătoare și în timpul Primului Război Mondial

“Si vis pacem para bellum”(Vegetius)

Perioada de după câștigarea independenței până la izbucnirea Primului Război Mondial este perioada de transformare și pregătire intensă a serviciilor de informații românești. Astfel, în 1880 apare primul act oficial care atestă instituția atașaților militari din rândul “ofițerilor din armată sau marină”, anul 1882 este anul reînființării Marelui Stat Major, care dă startul unei noi etape în activitatea Secției a II-a, informații, cu atribuții tot mai clare în organizarea și conducerea activității de culegere, analiză și interpretare a informațiilor, fiind în măsură ca în 1887 să prezinte primului ministru “informări din care rezulta că Rusia a introdus în România un număr însemnat de agenți sub acoperirea de vânzători ambulanți……..care străbat satele și micile târguri și fac propagandă pozitivă Imperiului Țarist și planului unei posibile uniuni de tip federal a Balcanilor. Ca urmare, se iau măsuri de creștere a capacității de mobilizare a armatei.”

Totodată în 1893, i-a ființă prima subunitate de aerostație destinată executării observării aeriene în folosul trupelor din forturile capitalei, ca mai apoi, în 1910 Aurel Vlaicu să participe, cu avionul inventat și construit de el însuși, la manevrele militare din raionul Slatina – Piatra Olt, îndeplinind misiuni de observare aeriană și recunoaștere a dispozitivelor de luptă.

Necesitatea de a răspunde noilor cerințe de informații aduce în 1896 schimbări Sectiei a-II-a, atât la nivel organizatoric, cât și la nivelul atribuțiilor, astfel celor două birouri anterioare, “Informații și studiul armatelor străine” și „Transport și etape” li se alătură biroul „Manevre și concentrări”, completat în 1906 cu biroul ce se ocupa de studii istorice și statistici.

În paralel cu activitatea Secției a-II-a, în 1905 intervine o primă organizare și la nivelul poliției locale, prin crearea unui “Serviciu al Poliției Generale a Statului în Direcția Administrației Generale din Ministerul de Interne” cu scopul de a centraliza rapoartele informative ale polițiilor din țară. Cu toate acestea, dosarele din acea vreme nu prezentau nimic relevant care să anunțe revoltele tărănești din 1907, astfel că guvernul este luat total pe nepregătite, motiv pentru care în 1908 se înființează “Direcția Siguranței Generale a Statului din Ministerul de Interne cu menirea de bază de a conduce activitatea polițienească, administrativă și judiciară din țară și cu misiunea specială de a activ pe teren informativ și contrainformativ pe linie politică.”

Cu asemenea aparat informativ intră statul român în campania din 1913 în Bulgaria, apoi în perioada de neutralitate 1914-1916, cât și în Războiul de Reîntregire 1916-1918.

Perioada 1914-1916 a fost perioada în care guvernul Ion I.C.Brătianu a menținut țara în neutralitate cu scopul final de a asigura din punct de vedere politic și militar, condițiile optime de întregire a țării, astfel în cursul anului 1915, Antanta a recunoscut legitimarea alipirii Banatului, Bucovinei și Transilvaniei la România cu presiuni de intrare în război.

Legătura României cu Puterile Centrale, prin tratate de alianță, a dus în perioada neutralității, la dezvoltarea, pe teritoriul statului, a unei puternice ofensive informative germane, maghiare și austriece, paralizată treptat de Siguranța Generală și de Marele Stat Major Român. Tot în această perioada, Siguranța Generală a descoperit opera de corupție germană din România care se făcea prin băncile și societățile comerciale germane.”

Cu toate acestea lipsa unei instituții cu rol de prevenire, a făcut ca România să semneze tratate ce în esență se anulau, reprezentativă fiind semnarea tratatului secret din 14 august 1916, între România, Rusia, Franța, Anglia și Italia, prin care Antanta garanta integritatea României pe toată întinderea teritoriilor sale de atunci și participarea la conferința păcii, au fost însă anulate de acordul ruso-francez, încheiat cu 3 zile înainte (11 august 1916) prin care Franța și Rusia „se angajau în secret ca, în spatele României, să se înțeleagă asupra deciziilor pe care le vor lua la conferința păcii”.

Cu impact asupra evoluției structurilor de informații a fost sosirea la 3/16 octombrie 1916 a Misiunii Militare Franceze în România, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, în compunerea căreia intrau și două birouri de informații, un serviciu telegrafic, un serviciu radiotelegrafic și un număr de avioane și aerostații de cercetare cu scopul de a reface și reorganiza armata română. Tot acest proces a permis ”intensificarea acțiunilor de culegere, prelucrare și valorificare a informațiilor despre inamic. Acestea s-au concretizat în justețea Planului de campanie pentru anul 1917, bazat pe cunoașterea și estimarea corectă a faptului că agresorul îș amplifica eforturile ofensive pe frontul românesc”.

Schimbul de informații dintre Birourile2 Informații, Comandamentul Militar Francez și Marele Cartier General Rus au dus la aflarea din timp despre “concentrările de trupe de la sud de Dunăre, care sugerau reluarea operațiilor pe Jiu. Recunoașterile organizate de acesta au confirmat informațiile”.

Din păcate au fost și momente în care serviciile de informații au tratat superficial anumite informații avute la dispoziție, astfel că după ce trupele române au trecut frontiera cu Austro-Ungaria în Transilvania, marile unități germane, bulgare și turce au trecut la ofensivă în sud-estul României, fapt ce a dus la rezultatul nefericit al campaniei din 1916 în care România pierde paste 50% din teritoriu.

La toate acestea se adaugă actele de trădare printre care cel al “generalului A.Zottu, șeful Marelui Stat Major și a maiorului Ionescu care sunt recrutați de spionajul Puterilor Centrale…Descoperiți de Serviciul de Siguranță, cei doi se sinucid”

Anul 1917 aduce o evoluție fulminantă a serviciilor de informații astfel dintr-un raport întocmit în 1934 de Moruzov, intitulat Expunere asupra serviciilor de informații ale Armatei, aflăm că Serviciul de Informații ,,a reușit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 câți fuseseră trimiși în liniile de apărare ale armatei române de Serviciul de informații al armatei germane.

Datorită vigilenței agenților lui Moruzov, „inamicul” n-a reușit să distrugă niciun depozit de muniții, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi

Dacă vara anului 1917 reprezintă un succes pentru serviciile române de informații prin contribuția adusă planificării și organizării ofensivei generalului Averescu, toamna aceluiași an când România rămâne singură în fața trupelor Puterilor Centrale și a unui nou inamic, pune sistemul de informații într-o nouă postură, aceea de a culege datele necesare limitării distrugerilor executate de trupele rusești

Finalul Primului Război Mondial a adus Serviciile de informații pe culmea gloriei, datorită informării la timp a autorităților române “cu privire la intențiile Antantei de a încheia armistițiul cu Puterile Centrale, informație ce a oferit posibilitatea mobilizării armatei și reintrarea în război. Astfel România s-a găsit în momentul semnării armistițiului, în stare de cobeligeranță-postură extrem de utilă pe timpul procesului de negociere a documentelor de pace după primul Război Mondial”

Pentru perioada Primului Război Mondial concluziile privind Serviciul de informații militare aflat în subordinea Ministerului de Război sunt: “La intrarea în campanie, pentru toată armata acest serviciu era centralizat numai la Biroul Informațiilor. În ceea ce privește Serviciul informațiilor secrete și contraspionaj armata nu dispunea de nici un organ…totul fiind lăsat în sarcina Siguranței Naționale care nu putea avea competență în ceea ce privește chestiunile militare”

Principalele acțiuni informative desfășurate în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

“Un stat nu-și poate întemeia securitatea decât prin propriile arme”

Perioada interbelică a reprezentat perioada de transformare și reorganizare a întregului aparat informativ, de la noua specialitate militară numită informații/cercetare, care-și demonstrase pe deplin eficacitatea pe câmpul de luptă, la dezvoltarea cercetării aeriene (inclusiv prin utilizarea aparatelor fotografice pentru realizarea fotografiilor aeriene) până la “Agentura diplomatică” a lui Moruzov.

Reîntregirea țării aduce noi provocări de tip iredentist care forțează serviciile de informații să-și îndrepte atenția către interiorul țării pentru a menține echilibru pe toate fronturile, fapt ce dă libertate ofensivei serviciilor străine de spionaj împotriva țării, ”serviciile de informații și-au încrucișat adesesa săbiile pe teritoriul românesc.” Această ofensivă determină Marele Stat Major să înființeze în 1924 “Serviciul civil de Informații” sub denumirea de Serviciul Secret al Marelui Stat Major, compus din Secția de Informații și Secția de Contrainformații, care, sub conducerea lui Mihail Moruzov (1934-1940) se va transforma în Serviciul Secret de Informații. Acest Serviciu Secret de Informații (SSI) pe lângă culegerea sistematică de date, utilizând cele mai moderne mijloace ale vremii – agentura secretă, legăturile cu atașații militari, cenzura corespondenței – este cel care aduce primele colaborări la nivelul informațiilor cu serviciile similare franceze și britanic(1927) și primele schimburi de informații în februarie 1937 dintre Mihail Moruzov și Wilhelm Canaris (șeful Abwehr/Serviciul de spionaj și contraspionaj al armatei germane), colaborare condiționată de cele două deziderate impuse de Abwehr: primul consta în “instituirea unui serviciu comun de siguranță al producției și transporturilor de petrol și derivatele sale”, iar cel de-al doilea ținea de “garanția continuității furniturii de benzină”

Printre reușitele acestui serviciu rămân în istorie dejucarea “Complotului Precup”, prin care s-a prevenit săvârșirea unei lovituri de stat pusă la cale de un grup de militari, “neutralizarea unei periculoase acțiuni de spionaj sovietic împotriva intereselor României, misiune realizată prin colaborarea cu serviciile similare poloneze din Lwow”, dar și realizarea în ianuarie 1939 a unui “amplu studiu despre expansiunea Germaniei în estul și sud-estul Europei”, studiu ce a ajutat la stabilirea unei politici externe a României.

Declanșarea a ceea ce urma să fie “un carusel al distrugerii și morții”, al Doilea Război Mondial, obligă România să-l trimită pe maiorul Gheorghe Petrescu în misiune de informare-documentare asupra situației din principalele țări europene. Informațiile culese fac trimitere la intențiile germane de a ocupa țara “prin surprindere și repede, pentru asigurarea spatelui și a unei bune baze de aprovizionare”și la principalele aspecte ale Tratatului Ribbentrop-Molotov concretizate „în vara dramatică a anului 1940, când România a pierdut 100.000 km² din teritoriu și mai bine de 7 milioane de locuitori”

Tot în anul 1940, odată cu venirea generalului Ion Antonescu la conducerea statului român, Serviciul Secret de Informații se desființează luând naștere Serviciul Special de Informații (SSI), care legalizează colaborarea cu Abwehr, colaborare care crează în interiorul țării “psihoza legionară” și îl aduce la conducerea SSI-ului pe Eugen Cristescu.

Momentul rebeliunii legionare din interiorul țării merge în paralel cu acțiunile Rusiei asupra Basarabiei și Bucovinei, astfel că la inceputul anului 1941 Secția a II-a atrăgea atenția ca “informații din Moscova arată că noi forțe sovietice s-ar concentra în sudul Basarabiei” lucru confirmat în martie 1941 când “rușii au început evacuarea populației civile de la frontiera bucovineană, de la Seletin și până la Herța” Evaluarea corectă a acestor informații a permis adoptarea unor măsuri ferme din partea României, care a îndepărtat intervenția sovietică în prima parte a anului 1941, urmând ca între 22.06.1941-08.08.1942, odată cu declanșarea operațiilor militare împotriva Uniunii Sovietice, Secția a II-a să desfășoare activități de informare și urmărire a modului de desfășurarea a acțiunilor militare.

În perioada 1940-1944, Serviciul Secret de Informații, sub conducerea lui Eugen Cristescu, are rolul de coordonator în cadrul comunității informative românești, într-o etapă de acumulări determinate de schimbarea doctrinară și de adaptarea la condițiile de război. De asemenea, se remarcă o importanță mai mare acordată cercetării radio și evoluție ascendentă a cercetării la trupe, care trece printr-o serie de restructurări, fiind înființată o companie de cercetași pentru fiecare regiment de infanterie și un grup de cercetași pentru fiecare divizie de infanterie.

Anul 1942, poate cel mai fructuos an informativ din perioada războiului, este totodată anul în care munca asiduă a serviciilor de informații românești nu este luată în considerare de Înaltul Comandament german, fapt ce a dus la înfrângerea de la Stalingrad, un important punct de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Printre reușitele acestui an reamintim “cazul Nilson”, când diplomatul Radu Dinulescu este la curent cu tot ce se petrece în Legația britanică și nu numai, (cu ajutorul secretarei sale Nilson ce se dovedise a fi agent dublu), dar și reușitele consulilor și diplomaților români în salvarea evreilor prin acordarea “protecției tuturor cetățenilor români din străinătate fără nico o distincțiune” Tot o reușită, dar a contraspionajului românesc, a fost strecurarea agentului “Karr” în Legația germană, care trimitea informații despre “supravegherea de către agenții germani a ministrului justiției Mihai Antonescu, cât și despre încordarea relațiilor româno-germane spre sfârșitul războiului”.

Dacă anul 1943 este un an dificil din punct de vedere informativ, când unitățile de luptă executau manevre de retragere concomitent cu limitarea acțiunilor ofensive rusești, actul de la 23 august 1944 marchează o transformare radicală a modului de angajare a trupelor române, implicit a acțiunilor pe frontul invizibil. Astfel, abuzurilor raportate de Secția a II-a (înlocuirea de la comandă a unor generali români fără acordul Marelui Stat Major și dispariția lor în mod misterios) li se suprapun retragerile atașaților militari acreditați din străinătate ca urmare a încheierii armistițiului cu Puterile Centrale.

Sfârșitul războiului aduce Serviciul de informații militare sub presiuni intense în vederea predării întregii sale agenturi autorităților sovietice, fapt ce din fericire nu s-a concretizat datorită istețimii șefilor de secție din perioada 1944-1946, care au luat toate măsurile pentru a proteja ofițerii de informații și sursele acestora cu riscul de a se renunța la întregul dispozitiv operativ-informativ, Secției a II-a rămânându-i doar atribuții de instruire a subunităților de cercetare de la trupe.

Deși a contribuit la victoria Puterilor Aliate și la scurtarea războiul cu 6 luni, România a fost considerată stat învins și pe lângă despăgubirile de război aferente a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice, fapt ce va marca ireversibil istoria țării.

Locul și rolul informațiilor și cercetării militare în perioada Războiului Rece

Încheierea unui conflict între marile puteri printr-un compromis este succedat, de regulă, de o altă confruntare, numai că sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut drept consecință „războiul rece"-acel război care "începe fără o declarație de război și se încheie fără un tratat de pace”, sau acel conflictul politic, ideologic, strategic și militar de după 1945 dintre aliații occidentali — conduși de Statele Unite — pe de o parte, și Uniunea Sovietică și alte țări comuniste, pe de altă parte. Războiul rece a reprezentat acea stare paradoxală a relațiilor internaționale din cea de-a doua jumătate a secolului XX, respectiv cei 45 de ani în care omenirea s-a aflat „între o pace ratată și un război nedeclarat".

Acest nou tip de conflict dintre S.U.A și U.R,S.S, deși nu a degenerat într-un război propriu-zis între cele două țări, a cunoscut o succesiune de crize politice: blocarea Berlinului (1948), criza rachetelor din Cuba (1962), dar și conflicte locale, deschise, precum războaiele din Coreea și apoi cel din Vietnam. Costurile exorbitante ale cursei înarmărilor, dar și „lecțiile“ războiului din Vietnam, au condus, spre anii ’70, la detensionarea treptată a relațiilor dintre cele două blocuri politico-militare, pentru ca după 1985 Mihail Gorbaciov, președintele U.R.S.S., să reducă responsabilitățile Moscovei în lume, deoarece această poziție „înghițea” prea mult din resursele țării.

Pe plan informativ, neexistând o instruire specială consacrată activităților de informații, Războiul rece a fost marcat de preocupările intense ale conducătorilor și măsurile luate pentru pregătirea unor forțe special destinate unor acțiunilor de cercetare precum și pentru constituirea unor structuri distincte, din ce în ce mai specializate, în culegerea și exploatarea informațiilor într-un mod eficient.

2.3.1 Perspectivă istorică și viziune politică asupra Războiului Rece

„Mintea este singurul instrument nelimitat de spațiu

și timp, dar poate fi limitată prin cenzură.„

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial plasa România în zona de influență a U.R.S.S. fapt ce s-a dovedit a fi decisiv pentru evoluția regimului politic după 1947 și pentru evoluția țării, regimul comunist scoțând pentru o jumătate de secol țara din rândul națiunilor democratice. Parcursul României prin acest război este remarcat de etape ca: denunțarea Planului Marshall (1947), când țara devine membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc  (C.A.E.R.-1949) și aderă la Tratatul de la Varșovia (1955), prin susținerea poziției Moscovei în criza iugoslavă și cea maghiară (1956), pe timpul regimului de nuanță stalinistă al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, susținerea invadării Ungariei de către Hrușciov, atunci când maghiarii, sub conducerea comunistului reformator Imre Nagy, încercau să pună capăt sistemului partidului unic și să obțină retragerea Ungariei din pactul de la Varșovia, susținere care sporește încrederea liderilor de la Moscova față de liderii Partidului Comunist din România, obținându-se astfel retragerea trupelor sovietice din țară (1958).

Până la plecarea trupelor rusești, interiorul țării este frământat de dorința politicului de a controla întreaga societate. Astfel, la 30 august 1948, prin Decretul nr. 221, a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului (D.G.S.P.), formată din 10 direcții centrale și 12 direcții regionale, în dirijarea căreia s-au implicat consilierii sovietici și care merge, până în 1951, în paralel cu Serviciul Special de Informații.

Dorința de acaparare crește, iar în 1951 DGSP a devenit Direcția Generală a Securității Statului (DGSS), care cuprinde și o Direcție de Informații Externe (DIE), cu programe care vizau cele mai diverse sectoare din întreaga Europă. Fluctuația DGSS-ului privind relația de subordonare a Ministerului de Interne aduce în 1956, în cadrul Ministerului de Interne, înființarea a două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Sistemul politic impus de PCR și urmat de liderii partidului a urmărit exercitarea controlului absolut asupra țării, astfel că, pe lângă serviciile oficiale, au apărut alte organe, din fostul Serviciu de Siguranță al Statului ce acționase înainte de 1944 în controlului contrinformativ.

Apogeul atins de această imixtiune a organelor de contrainfoirmații ale MAI în activitatea Direcției Informații din Marele Stat Major, este în 1962, când s-a dispus “crearea unei baze de date comune privind activitatea operativă” justificarea evitării suprapunerilor. Timpul a dovedit efectele negative ale aceste baze de date comune, printre care compromiterea și deconspirarea unor activități operative. Tot în acest an DSS preia controlul contra-informativ asupra întregului personal al Direcției informații, cu implicații dezastruoase pe plan intern și extern (trădarea lui Pacepa).

Criza rachetelor din Cuba și conflictul chino-sovietic din anii ’60 i-au permis lui G.G Dej să facă primii pași în „destalinizarea“ țării și să adopte o linie comunistă naționalistă, destalinizare care se resimte și în cadrul Securității, unde au loc epurări semnificative, prin înlăturarea ofițerilor impuși de Moscova.

Prin respingerea Planului Valev din aprilie 1964, lansat de U.R.S.S., în cadrul căruia țării noastre îi revenea rolul de furnizor de produse agricole, se accentuează distanța față de puterea sovietică, iar primii ani ai regimului Ceaușescu  aduc o perioadă de relativă destindere și o accentuare a distanțării față de politica Moscovei.

Pe plan extern, 1967 este anul deciziilor majore, printre care aprecierea și recunoașterea din partea Germaniei de Vest, Romania devenind astfel primul stat socialist cu care Germania stabilește relații diplomatice, stabilirea relațiilor diplomatice cu Israelul, țara devenind astfel membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, dar și adoptarea poziției ferme împotriva cursei înarmărilor, în special a celor nucleare.

Pe plan intern, același an aduce,odată cu Decretul nr. 710, funcționarea în cadrul Ministerului de Interne a Departamentului Securității Statului (DSS), condus de un Consiliu al Securității Statului (CSS), care avea în frunte un președinte cu rang de ministru, consiliu care se va desprinde anul următor de Ministerul de Interne și va funcționa ca organ central de stat,

Refuzul României, apreciat admirativ de politicienii vremii, de a participa la intervenția militară a trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968) a reprezentat un moment semnificativ în detașarea țării de politica Moscovei, urmat de o nouă epurare și noi transformări in interior. printre care înființarea unei faimoase unități anti-KGB, însărcinată cu informațiile și contrainformațiile pe spațiul sovietic și supravegherea foștilor cominterniști, inclusiv a membrilor de partid.

Independența față de U.R.S.S. aducea totodată și consolidarea național-comunismului, care va evolua treptat spre revenirea practicilor staliniste și spre izolarea diplomatică a României, spre practici ale „revoluției culturale chineze,“ precum și adoptarea modelului nord-coreean de dezvoltare regăsite tot mai pregnant în politica economică, socială și culturală promovată de regimul Ceaușescu.

În 1972, prin Decretul nr. 130, Consiliul Securității Statului a reintrat în cadrul Ministerului de Interne, iar Departamentul Securității Statului este reorganizat în șase direcții principale (informații interne, contrainformații economice, contraspionaj, contrainformații militare, securitate și gardă, cercetări penale).

Nemulțumirea socială tot mai accentuată datorată crizei economice interne, cultul exacerbat al personalității conducătorului, politica demografică și atitudinea față de lumea satelor a condus la prăbușirea regimului Ceaușescu și, odată cu el, a comunismului în România. Evenimentele de la finele anului 1989 vor readuce România între statele democratice ale lumii.

2.3.2 Desfășurarea evenimentelor din perspectiva informațiilor militare

O prezentare a evenimentelor din perspectiva informațiilor se poate realiza doar după o trecere succintă prin transformările și evoluția sau uneori involuția serviciilor de informații.

Perioada de după semanrea Convenției de Armistițiu și până în 1947 este o perioada destinată declinului serviciilor de informații datorat implicării rusești în treburile statului, lipsei cadrelor specializate ca urmare a epurărilor din armată și reducerii fondurilor materiale și financiare cu scopul final de desființare a tuturor structurilor opeartiv-informative.

Deși a avut numeroase impedimente, activitatea Secției II limitându-se la începutul anului 1947 la “studiul evenimentelor apărute în presă”, aceasta reușește să supraviețuiască și să asigure documentarea militară necesară încheierii Tratatului de pace de la Paris (februarie 1947), care dă o nouă speranță serviciilor informative prin reluarea trimiterii atașaților și reorganizarea armatei.

Legea reorganizării structurii armatei din anul 1947 aduce modificări și în structurile de cercetare astfel:

Odată cu modificarea contextului internațional, cristalizarea celor două blocuri militare, NATO și Tratatul de la Varșovia, Ministerul Apărării Naționale a înțeles rolul și importanța Serviciului de informații militare. Astfel, în anul 1951 a luat ființă Direcția Informații, prin transformarea Secția a II-a informații din Marele Stat Major, iar Biroul 9 din compunerea Secției a II-a a fost transformat în Secția Cercetare la trupe, transformări care au continuat cu înființarea Centrului de Instrucție al Cercetării, subordonat nemijlocit Direcției Informații, pentru îmbunătățirea pregătirii de specialitate, și înființarea în 1958 a primei subunități de cercetare în adâncimea dipozitivului inamicului.

Perioada 1947-1960 este cea în care URSS reușește doar într-o foarte mică măsură, prin consilieri și imixtiune politică, să controleze serviciile de informații române, astfel că, odată cu retragerea ultimelor trupe sovietice de pe teritoriul țării, serviciile de informații ating un nou prag de dezvoltare prin existența atașaților militari și prin misiunile ofițerilor în străinătate.

Dacă inițial preocupare informațivă se îndrepta către URSS, ulterior Direcția de Informații a Marelui Stat Major a înțeles că apărarea intereselor țării este direct proporțională cu acoperirea informativă a statelor vecine, astfel că în 1960 se crează în acestea o agentură operativă de bază și una de rezervă, pentru înlocuirea celei de bază în caz de război, în paralel cu înființarea primei structuri de contrainformații(1961) și “trecerea în rezervă a elementelor alogene din cadrul Securității Statului”

Anul 1964 este anul în care hotărârea României de a-și apăra interesele, independența, suveranitatea națională și integritatea teritorială aduce schimbări la nivelul structurii de informații militare, înființându-se Direcția de Informații a Armatei (DIA) din Marele Stat Major, denumire păstrată până în 1989.

Implicarea în 1972 a polițiilor secrete din statele socialiste într-o nouă operațiune de dezinformare a Occidentului scoate din calcul poliția secretă românească, iar începând cu anul 1977 nu s-a mai înregistrat nici un schimb de informații cu țările din blocul sovietic, astfel că în perioada 1970-1989, România a fost supusă unui război informațional și psihologic fără precedent din partea Uniunii Sovietice.

La acest război informațional a contribuit și trădarea șefului DSS, Ion Mihai Pacepa, trădare care a avut ca și prime consecințe schimbarea conducerii direcției și restructurarea dispozitivului operativ-informativ prin retragerea și înlocuirea la post a mai multor ofițeri “acoperiți.”

Anul 1989 a adus cu el pentru România cea mai sângeroasă revoluție din statele comuniste, finalizată cu execuția președintelui țării și căderea regimului comunist. Totodată, evenimentele din decembrie 1989 au condus la transformarea revoluționară a societății românești, a structurilor militare (conform fig.2.2) dar și o inovare la nivelul tuturor structurilor de informații.

Dizolvarea tuturor organelor de securitate, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naționale, a reprezentat primul pas în dezvoltarea a ceea ce avea să devină la 26 martie 1991, prin Decretul nr. 181, SRI, instituție de stat specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională. Deși au existat supoziții care afirmau “implicarea” serviciului de informații militare în evenimentele din decembrie 1989, acestea nu au avut la bază fapte certe sau date reale, misiunea serviciului de informații rămânând aceea de ”culegere de informații din exterior pentru a crea tabloul din interior”, astfel că ceeea ce s-a petrecut în decembrie 1989 a întrunit elementele unui război de diversiune.

3. DE LA CERCETARE LA INTELLIGENCE.

3.1 Evoluția și transformarea cercetării și a culegerii de informații în noul mileniu

Evenimentele din 1989 își pun amprenta asupra structurilor de informații atât din punct de vedere conceptual unde „cultura secretului” este înlocuită de liber acces, transparență și cooperare, cât și din punct de vedere organizatoric.

La 30 decembrie 1989, Ministerul Apărării Naționale avea ca structuri interne de informații: Direcția Informațiilor militare (DIM), Direcția de Protecție și Siguranță (DPSM) și Secția pentru Protecția Informațiilor (SPI), integrată ulterior în DPSM. Atât DIM cât și DPSM sunt constituite în aceeași bază legală (Legea nr.41/1990), cu obiectiv principal descoperirea amenințărilor la adresa României și contracararea acestora fapt ce a dus datorită evoluției rapide a mediului de securitate la constituirea în 1999 a Direcției Generale de Informații a Apărării (DGIA), ca structură centrală a Ministerului Apărării Naționale ce are ca obiect activitatea de informații, contrainformații și securitate militară.

La nivelul Ministerului Afacerilor Interne, anul 1990 aduce înființarea Direcției Speciale de Informații (DSI), transformată în 1998 în Direcția Generală de Informații și Protecție (DGIP), ce capătă statut civil în 2002. În 2013 înființarea Departamentului de Informații și Protecție Internă (DIPI), aduce o nouă organizare serviciului care însă este desființat de guvernul Cioloș care optează pentru Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI), structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne ce desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate în vederea sigurării ordinii publice precum și prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale.

Împreună cu structurile de informații ale celor două ministere, primii pași ai României după schimbarea de regim, în domeniul informațiilor au fost făcuți de Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe, a căror misiune a fost integrarea țării în rândul statelor dezvoltate.

Ulterior, aderarea la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Uniunea Europeană (UE) a presupus transformări conceptuale și metodologice precum și remodelarea structurală și acțională a sistemului informațiilor pentru apărare, desfășurată de altfel în trei etape succesive:

– realizarea unui sistem al informațiilor pentru apărare, apt să răspundă cerințelor naționale de securitate și integrate în procesul de planificare operațională al NATO și al UE;

– dezvoltarea schimbului de informații în timp real la nivel național, bilateral și aliat, având la bază un sistem viabil de furnizare de informații credibile, oportune și relevante;

– dezvoltarea structurilor de sprijin de informații având capabilități de HUMINT, IMINT, SIGINT, puse la dispoziție în comun, precum și prin fuziunea capacităților de colectare și analiză.

Apartenența la NATO a adus numeroase provocări și schimbări la nivelul “cercetării la trupe”, unde prin participarea în teatrele de operații, nivelul de pregătire al militarilor a crescut considerabil concomitent cu capacitatea de reacție a comandanților militari. Astfel 2016 aduce transformări de tip organizațional și conceptual la nivel militar unde vechile structuri de cercetare sunt transformate în structuri de informații, supraveghere și recunoaștere(ISR-Intelligence Surveillance Reconnaissance), bazate pe conceptul comandă, control, comunicații, computere, informații, supraveghere și recunoaștere (C4ISR). Din punct de vedere al informațiilor

noul sistem, C4ISR este în măsură să asigure atât transmiterea lor în ambele condiții, staționare și mobilitate, cât și protecția lor garantând că “informația adecvată poate fi furnizată celor care au nevoie de ea, la momentul potrivit și că această informație este credibilă și veridică”. Totodată prin măsurile de securitate aplicate distribuirii informațiilor noul concept garantează accesul la informații doar utilizatorilor autorizați armonizând abordarea principiului „datoriei de a distribui cu cel al nevoii de cunoaștere”

Era globalizării informației, trecerea de la “efectul secretizării” la o multiplicare continuă și accelerată a datelor și informațiilor precum și creșterea gradului de disponibilitate și accesibilitate a acestora, a impus transformarea serviciilor de informații și redefinirea lor prin intermediul conceptului intelligence-unul dintre conceptele complexe, în sensul utilizării din perspectiva procesului, organizației și produsului:

– intelligence-ul din perspectiva procesului poate reprezenta „ansamblul operațiilor de culegere, filtrare, analiză a datelor și informațiilor și de diseminare a produselor de intelligence cu valoare acționabilă pentru a satisface necesitățile unui consumator specific“.

– intelligence-ul ca organizație definește structurile, unitățile, agențiile care pun în practică procesul respectiv și elaborează produsul final.
– intelligence-ul ca produs (figura 3.1), reprezintă acel produs realizat la nivelul structurilor de informații rezultat din culegerea, selectarea, evaluarea, analiza, integrarea și interpretarea informațiilor, unele secrete, altele nu, ce oferă liderilor politici sau militari informațiile necesare luării unor decizii de interes național.

În esență intelligence poate fi definit ca: produsul rezultat în urma procesului prin care informațiile importante pentru securitatea națională sunt solicitate, colectate, analizate și diseminate factorilor de decizie din stat, utilizat pentru susținerea intereselor și obiectivelor naționale. Totodată intelligence include forma de organizare pentru desfășurarea întregului proces cât și măsurile de protecție prin activitățile de contrainformații (counterintelligence).

3.2 Rolul informațiilor curente în era informațională. Funcționarea procesului de avertizare timpurie și provocările acestuia

„Angajarea în prevenirea conflictelor, fără un sistem de avertizare timpurie, este ca intrarea într-o peșteră fără o torță”. (William G. Nhara)

Era informațională reprezintă începutul unei schimbări fundamentale a modului de gândire și acțiune la nivel statal, o revoluție a cunoașterii care influențează toate formele de manifestare a individului și societăților contemporane. Dacă la nivelul forțelor armate a fost adoptat modelul operațiunilor de rețea (Network Centric), iar la nivelul diplomației se încearcă noi abordări în relații cu actori non-statali relevanți, tot astfel domeniul intelligence trebuie să se adapteze actualelor transformări printr-o dublă abordare:

– investiția în tehnologie ca resursă de modelare a sistemului instituțional concomitent cu pregătirea și formarea continuă a personalului propriu;

– adaptarea proceselor și procedurilor la necesitatea reacției rapide și emiterii avertizărilor.

La nivelul activităților de intelligence avertizarea timpurie -Early Warning – EW- reprezintă un “proces de alertare a factorilor de decizie cu privire la o potențială izbucnire, escaladare sau reactivare a conflictelor violente și de promovare a înțelegerii dintre factorii de decizie relativ la natura și impactul acestora”.

La nivelul țării avertizarea timpurie a fost un proces mai greoi datorită reorganizării sistemului de informații prin înființarea după 1990 a mai multor organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței și securității naționale. După trasarea misiunilor fiecărui serviciu, avertizarea timpurie la nivel național a devenit eficientă reușind să dejoace o serie de atentate teroriste asupra obiectivelor occidentale și israeliene în România în 2003, a reușit să preîntâmpine un atentat terorist-cazul Lesch în 2006 și a participat intens în prevenirea spionajului economic și amenințărilor cibernetice.

Dinamica și complexitatea mediului de securitate global, reducerea termenelor de emitere a unor predicții sau reconfigurările geopolitice și geostrategice au contribuit la transformarea avertizării timpurii într-un proces amplu, profilat pe două mari provocări: identificarea constantelor și anticiparea posibilelor evoluții sau fenomene securitare de natură internă, regională, globală.

Cu o arhitectură bine închegată (figura 3.2) avertizarea timpurie este încununarea muncii informaționale inițiată de nevoia de cunoaștere ce generează culegerea de date și informații, care asociate sunt în măsură să prezinte realitatea actuală. Capacitatea de înțelegere a acestei realități generează cunoașterea ca resursă a conștientizării problemelor și urgentarea soluționării lor. Cu un set de bune practici și o stare de spirit comună, deontologia în acest amplu proces dă calitatea produsului de intelligence ce este în măsură, după evaluarea riscurilor să finalizeze întreg procesul cu emiterea unei avetizări timpurii în măsură să genereze luarea unei decizii cu aplicabilitate.

Proces analitic amplu profilat pe identificarea constantelor și anticiparea posibilelor evoluții ale mediului de securitate, îmbinând elementul uman cu tehnologia și OSINT cu informațiile emiterea unei avertizări necesită pentru eficientizarea rezultatelor și proces de feed back.

Atât avertizarea de nivel strategic- avertizarea oportună cu privire la inițierea de către un stat sau organizație a unui act ostil cât și avertizarea de nivel tactic-operativ- avertizarea după inițierea unei amenințări sau act de ostilitate, bazată pe date și informații din toate sursele posibile contribuie la beneficiul ciclului decizional

Condiție de sine qua nona procesului de prevenire a situațiilor de criză și adoptare de măsuri pentru reducerea costurilor politice, diplomatice ori economice ce ar putea apărea în urma declanșării acestora”, avertizarea timpurie națională rămâne sarcina de bază a Comunității Naționale de Informații (CNI). Aceasta urmărește menținerea coeziunii părților componente cu respectarea misiunilor specifice fiecăruia, coordonarea și eliminarea redundanțelor în procesul de analiză finalizat cu o avertizare high level. În calitate de structură executivă permanentă a CNI, Oficiul pentru Informații Integrate (OII) este în măsură să răspundă preventiv la provocările actualului mediu de securitate și să susțină decizia strategică în stat.

La nivelul Uniunii Europene sistemul de avertizare timpurie nu are scop predictibil ci mai degrabă de identificarea a riscurilor ce pot escalada și care necesită acțiuni timpurii menite să protejeze cetățenii și interesele UE.

Crearea Serviciului de Acțiune Externă al UE (European External Action Service – EEAS) în urma Tratatului de la Lisabona din 2011, a dus la dezvoltarea sistemului de avertizare timpurie ca avea la bază răspunsul la trei cerințe strategice:

– “identificarea riscurilor cu potențial ridicat și a conflictelor în curs de agravare la nivel global;

– comunicarea acestor riscuri într-un format standardizat decidenților din cadrul Uniunii Europene;

– generarea unor recomandări pentru acțiuni preventive realizate în mod timpuriu (early actions) –realizate la nivelul fiecărei țări în situație de risc sau criză pentru a fi transmise PSC (Political and Security Commitee din cadrul Consiliului UE) care să decidă – la nivelul statelor membre – ce măsuri pot fi luate”.

Experiența evenimentelor trecute a scos la suprafață și o parte dintre provocările avertizării timpurii. Printre acestea cele mai importante au fost reprezentate de lipsa conexării informațiilor, lipsa colaborării serviciilor de informații și lipsa luării deciziilor la nivel politic fapt ce a dus la eșecul acțional din 11 septembrie 2001. Toate acestea au motivat dezvoltarea sistemului de avertizare al Alianței –NATO Intelligence Warning System (NIWS) conceput pentru a fi mult mai cuprinzător și mai ușor de utilizat decât predecesorul său, fiind în măsură să avertizeze asupra oricărei instabilități în curs de dezvoltare, oricărei crize, amenințări la nivel NATO, riscuri sau preocupări care ar putea avea un impact asupra intereselor de securitate ale statelor membre și implicit asupra NATO. Pentru a-și îndeplinii misiunea de avertizare timpurie, NIWS se bazează pe procese analitice calitative, ce au la bază indicatori de risc militar și non-militar reușind astfel să acopere și amenințările din și din jurul zonei euro-atlantice dată de crizele regionale de la periferia Alianței.

3.3 Trecerea de la "need to know" la "need to share"

În activitatea de informații, asigurarea secretului este esențială, iar principiul „Need-to- Know” este unul dintre gardienii acestei cerințe, al cărui exces poate genera fenomenul „stovepipe”, care periclitează însuși obiectivul esențial al informațiilor militare. Experiența combaterii terorismului arată că războiul hibrid și amenințările asimetrice pot fi contracarate numai prin “acțiunea conjugată a serviciilor de informații, prin cooperarea în rețea de capacități de intelligence”, fapt ce impune extinderea distribuției informațiilor conform viziunii flexibile a conceptului „Need-to-Share”, atât în operațiile multinaționale cât și în cadrul comunității naționale de intelligence, aflată într-un continuu proces de adaptare la realitățile curente.

La nivel național accesul la informația clasificată este permis doar în baza necesității de a cunoaște completată de certificatul de securitate sau autorizația de acces, astfel că dreptul de a ști implică obligația de a proteja. Caracterul atipic al provocărilor actuale combinat cu tehnologizarea societăților au impus o reacție la nivelul serviciilor de informații, care pentru a rămâne proactive au alternat schimbul de informații cu dezvoltarea unei baze de date comune cu scopul de a elimina dublarea muncii și de a genera avertizări. Această comunicare la nivelul serviciilor intelligence raportată la necesitatea de a răspunde cerințelor securității naționale în condițiile apartenenței la NATO și UE, a adus cu sine completarea și chiar substituirea

nevoii de a cunoaște/ need to know cu nevoia de a împărtăși/ need to share, formând astfel un “mediu integrat de intelligence – în care informația circulă rapid.”

Principiile care au ajutat la această transformare la nivelul activității de intelligence pe plan național s-au bazat pe: profesionalism – un management eficient al resurselor umane, capabilitate – ansamblu de procese interne de transformare pe diferite paliere, flexibilitate- capacitate sporită de reacție la cerințele mediului de securitate, cooperare-dezvoltarea relațiilor bi/multilaterale cu accent pe schimburi de informații și operațiuni în comun,

cultură de securitate – consolidarea perceptiei asupra serviciilor de informații, promovarea și consolidarea valorilor democratice.

Pentru menținerea unui echilibru la nivelul celor două principii și utilizarea lor eficientă, fără a compromite secretul și fără a limita numărul benficiarilor, a fost necesar „găsirea punctului forte între diseminarea informațiilor și protejarea acestora”, iar soluția a fost ca informațiile sensibile să fie puse numai la dispoziția acelor persoane autorizate corespunzător, cu respectarea principiului „need to know”.

Aplicarea principiului „Need-to-Share” trebuie privit ca o evoluție benefică pentru sprijinul informativ, care să fie capabilă să asigure produsele informative necesare și suficiente pentru luarea oricărei decizii.

La nivel european, în urma atacului din 2004 de la Madrid a fost simțită nevoia unui CIA pentru Europa, ca o cerere de creștere a cooperării printr-o agenție de intelligence. Un număr mare de state au cerut atunci crearea unei astfel de instituții. După atacurile din Paris, Dimitris Avramopoulos a fost de părere că “trebuie creată cât mai urgent o agenție de intelligence”, pentru că în prezent nu se poate vorbi de o securitate comună fără a avea o colaborare și la nivelul serviciilor de intelligence. Astfel, la reuniunea la nivel înalt a UE din 18 decembrie 2017, liderii au promis continuare luptei împotriva terorismului în paralel cu crearea unui program de propuneri pentru îmbunătățirea coordonării la nivel intelligence, dar se poate dovedi o luptă dificilă, dacă la nivelul UE nu se produce “fie o armonizare mult mai europeană, fie o reducere a menajerii naționale și bilaterale".

Prin natura lor, serviciile de securitate și de informații sunt organizații secrete intrinseci, strâns legate de puterea și prioritățile naționale, și vor împărtăși secretele lor – dar numai cu cei în care se încred, de obicei pe principiul reciprocității. Cel mai bun exemplu în această direcție este dat de alianța "Five eyes" al țărilor vorbitoare de limbă engleză, deși planurile privind schimbul de date cu toate celelalte țări din UE este un obiectiv mult mai ambițios. Multe servicii de securitate se vor teme că secretele lor nu vor fi păstrate întotdeauna când sunt implicați atât de mulți beneficiari.

Despre trecerea de la “need to know” la “need to share” la nivel NATO, s-a vorbit încă din noiembrie 2006, la conferință de securitate, când reprezentantul SHAPE a recunoscut că “sunt câteva goluri care trebuie umplute și neajunsuri care trebuie depășite”, așadar, dacă principiul “need to know” a fost stabilit ca o cerință fundamentală pentru a avea un flux securizat de informații, “need to share” a fost identificat ca o soluție care, folosită într-un mod corect, depășește provocările la care sunt supuse conceptele de securitate NATO de către noul mediu strategic și operațional definit și reconturat în mod deosebit după evenimentele din 11 septembrie.

Fenomenul 11 septembrie a generat de asemenea o solidaritate aparte între state dar și o competiție, fapt pentru care o distribuire de informații reprezintă un proces complex ce implică majoritatea domeniilor în condițiile în care capabilitățile, nivelul de pregătire, procedurile, bazele de date dar mai ales limba vorbită și asimilarea amenințărilor sunt foarte diferite. Cu toate acestea, având la bază principiul solidarității pentru securitate, NATO a reușit să adune sub aceeași cupolă statele ce aveau interese comune în cooperare pentru menținerea păcii și securității, susținerea valorilor comune și partajare intelligence. Având la bază această reușită, la 14 iunie 2016, NATO a lansat “Viziunea Unificată „ un "proces" gestionat de ACT, cu accent pe dezvoltarea "Capaciății Alianței de a împărți și de a procesa intelligence "

3.4 Cooperarea în cadrul comunității de informații

Rivalitatea serviciilor de informații existentă în perioada comunismului, soldate de multe ori cu grave prejudicii aduse sistemului de apărare, a fost stopată de legislația elaborată după 1989 care a prevăzut obligativitatea cooperării în domeniul informativ și coordonării acțiunilor cu caracter preventiv. Transformarea mediului de securitate pune accent pe acest principiu al cooperării și colaborării dintre serviciile și structurile de informații pentru evitarea paralelismelor, concurenței și interpunerii. Pentru realizarea unor analize și sinteze obiective, finalizate cu punerea la dispoziția factorilor decizionali, a unui produs informativ complet și concret, în 2005 se înființează Comunitatea Națională de Informații (CNI)(figura 3.3) în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT), structură coordonată de consilierul de stat pentru siguranța națională.

Pentru a reduce numărul sincopelor și pentru a emite produse analitice de destinație high-level, la nivelul țării, Comunitatea Națională de Informații a urmărit dezvoltarea unui parteneriat instituționalizat între structurile componente, caracterizat de respectarea identității de misiuni și atribuții specifice, coordonarea și eliminarea redundanțelor în activitățile specifice, precum și de susținerea în comun a unei capacități de analiză integrată de nivel strategic a informațiilor de securitate, reprezentată de singura structură executivă permanentă din cadrul comunității – Oficiul pentru Informații Integrate (OII).

De altfel, noțiunea “comunitate de informații” este definită în doctrina națională a informațiilor ca “noțiune generică prin care se desemnează funcționarea coordonată a sistemului securității naționale, în care sens la nivelul acestuia sunt create și dezvoltate utilități și facilități comune privind coordonarea planificării informative și elaborarea integrată a estimărilor informative de interes național, inițierea și dezvoltarea de programe, proiecte sau operațiuni informative circumscrise susținerii politicilor și/sau strategiilor de securitate națională”

Cooperarea raportată de cele mai multe ori la schimburile de informații cât și coordonarea eforturilor informative este realizată prin protocoale, programe, proiecte ori operațiuni informative.

Sub coordonarea Consiliului Național de Apărarea Țării CNI reprezintă rețeaua funcțională a autorităților publice din sistemul securității naționale bazată pe unitatea de scop, obiective și strategie, asigurată prin informațiile furnizate de următoarele structuri, denumite și componente ale Comunității Naționale de Informații: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Direcția Generală de Informații a Apărării și Direcția Generală de Protecție Internă din Ministerul Afacerilor Interne.

Serviciul de Protecție și Pază și Serviciul de Telecomunicații Speciale concură, potrivit competențelor proprii în calitate de servicii de securitate, la activitatea CNI.

Cooperarea multinațională în materie de informații este caracterizată de probleme cum ar fi lipsa percepției comune a amenințărilor, interesul național, cultura și (dezinteresul politic) și, prin urmare, este puțin probabil ca serviciile naționale să împartă cu NATO în ansamblu și preferă aranjamentele bilaterale. Orice stat membru este mai întâi un stat și apoi un membru. Atâta timp cât națiunile nu sunt în măsură să împărtășească în mod multilateral intelligence secret, asupra grupurilor și amenințărilor teroriste (de origine), NATO, fără un pericol clar și prezent, nu va asista la schimbul de informații structurat și transparent; schimbul de surse deschise fiind excepția.

Noile tipuri de amenințări au determinat statele din spațiul euro-atlantic să realizeze “reforme de amploare în domeniul intelligence, materializate prin strategii, politici de securitate, planuri de acțiuni și reglementări,”devenind astfel necesară colaborarea și conjugarea eforturilor și experienței structurilor de intelligence ale statelor comunității euro-atlantice cu cele ale altor servicii de informații partenere și stabilirea unor mecanisme eficiente de gestionare și evaluare colectivă a intelligence la nivelul celor două organizații. Avantajele unei cooperări a instituțiilor în cadrul comunității informative sunt multiple pornind de la completarea și verificarea informațiilor, la previnerea dezinformării, la suprapuneri și rivalități disfuncționale până la eficientizarea timpului și calitatea produsului final având mult mai multe piese de puzzle la îndemână, însă la fel de numeroase sunt și limitările, fie că sunt legate de rațiunea obiectivă a compartimentării și secretizării activității serviciilor specializate, de diferențe internaționale (în unele țări, serviciile de securitate sunt mai puțin resursate și mai puțin experimentate), sau de faptul că lumea intelligence-ului este caracterizată mai degrabă de competiție decât de coeziune. De aceea, abordarea problematicii cooperării în domeniul intelligence-ului trebuie să urmeze relația simplu-complex, în baza căreia se impune o coordonare reală a activității serviciilor în plan intern, regional și internațional. În prezent SUA și UK sunt lideri în procesul de transformare a intelligence, poziție susținută atât prin comunitățile de informații existente cât și prin tehnologia deținută. Înțelegere comună și instituțiile comune în interiorul NATO trimit intelligence ca prima linie în lupta împotriva terorismului: articolul 4 al Tratatului Washington, din aprilie 1949 susține: consultare împreună ori de câte ori…”integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți este amenințată”…., oportunitate pentru partajarea informațiilor, convergența ideilor, acțiuni în plan diplomatic, transformând treptat NATO de la o “Alianță pur militară într-o Alianță a dialogului și cooperării”.

Structurile de intelligence nu mai au o organizare și comandă fixe, ci devin mai flexibile, adaptabile oricărui tip de misiune, cu o resursă umană calitativă, adaptabilă, inteligentă și inovativă a cărei activitate impune o gândire rapidă, independentă și inovativă astfel încât să-și poată ajusta raționamentele odată cu modificările survenite în teren.

Toate aceste modificări la nivelul instituțiilor de intelligence în contextul diversității amenințărilor actuale fac necesară o cooperare cât mai amplă și mai bine pusă la punct la nivelul transferului produselor de intelligence, cooperare care ține de disponibilitatea fiecărei națiuni, de resursele avute la dispoziție dar și de voința proprie. Cu toate acesteaa crearea de comunități tot mai integrate de intelligence reprezintă o provocare, în condițiile în care dihotomiile need to know versus need to share, rămân aspecte critice cu impact major asupra schimbării în domeniul intelligence.

3.5 Fluxul informațional și produsul de intelligence

Doctrina națională a informațiilor pentru securitate propune definirea informației ca “ produs analitic, rezultat al activității specializate de căutare, identificare, obținere, prelucrare/procesare a datelor referitoare la disfuncții, vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa principiilor și normelor politico-sociale statornicite prin Constituție”, astfel informația ca armă imaterială extrem de valoroasă trebuie să sigure îndeplinirea celor trei funcții ale securității: cunoașterea, prevenirea și contracararea oricărei amenințări.

Cu rol major în definirea informației este analistul de intelligence (figura 3.4) ca o condiție de sine qua non a întregii activități de intelligence generând “plusvaloare în planul cunoșterii și utilitate în plan decizional”, fapt pentru care acesta trebuie privit ca interfață între culegători și consumatori.

În contextul securității naționale, informațiile aflate în flux informativ, constitue: factori de avertizare, suport al deciziilor, resursă de putere națională privind apărarea și securitatea statului și pot asigura suportul cunoașterii nevoilor de siguranță ale societății. Comunicarea informațiilor din domeniul securității se face cu aprobarea organelor abilitate și respectarea regimului informațiior clasificate.

Fluxul informațional reprezintă “un ciclu care începe cu nevoia de o anumită informație, continuă cu obținerea informației primare, prelucrarea acesteia pentru a deveni intelligence și se finalizează cu valorificarea ei la beneficiar, iar calitatea produsului de intelligence va fi fundamental determinată de abilitatea de integrare a informațiilor obținute din toate categoriile de surse, HUMINT, SIGINT, IMINT, OSINT etc., prin exploatarea progresului tehnologic ca multiplicator al eficienței sau liant al metodelor de acțiune clasice și moderne.

Activitatea serviciilor de informații s-a adaptat continuu modificărilor din mediul de securitate, procesul de intelligence traversând de asemenea o perioadă de continuă schimbare, astfel încât produsul de intelligence raportat la comprimarea timpului de reacție respectiv de prelucrare a datelor, să fie disponibil și util în fundamentarea unor politici ori strategii naționale pe termen mediu și lung.

Finalitatea activităților serviciilor de informații este dată de regulă de produsele de intelligence, acele informații noi de securitate națională în raport cu cele preexistente, referitoare la situații, fenomene, fapte ori stări de fapt care reprezintă sau pot deveni amenințări sau surse de risc la adresa securității naționale.

Produsele de intelligence pot fi împărțite în produse punctuale, cu relevanță pentru securitatea națională- precise, concise, directe, focalizate pe un singur eveniment, aspect relevant, de noutate care să avertizeze asupra riscurilor grave, iminente sau care necesită o atenție deosebită și produse evaluative sau strategice ce cuprind toate detaliile despre o anumită situație de maximă importanță, acestea mergând „dincolo de ceea ce este evident. Astfel ținta analistului de nivel strategic este furnizarea produsului informațional necesar factorilor de decizie în stat pentru identificarea și formularea unei strategii în domeniile securității naționale, respectiv planificarea direcțiilor de acțiune în scopul reducerii potențialului perturbator al unor factori de risc, astfel importanța unui asemenea produs este dată de reacția și măsurile generate în conturarea unei decizii.

De asemenea, în emiterea unui produs de intelligence trebuie să se țină cont atât de exprimarea simplă, directă, obiectivă și concretă cât și despre evitarea erorilor date de utilizarea șabloanelor, absența coeziunii sau exprimarea eronată când un cuvânt folosit greșit schimbă întreg înțelesul contextului.