Caracterizarea Sistemului Familial

CUPRINS

INTRODUCERE

Motivația pentru care am ales aceasta temă pornește de la niște întrebări mai vechi de-ale mele : „Este familia principala „vinovată” de comportamentul deviant/delincvent al copiilor? Familiile din care provin delicvenții minori sunt destrămate și fără posibilități financiare? Acești copii fură, distrug, tâlhăresc pentru a-și „câștiga” existența, pentru a compensa lipsa posibilităților financiare din familiile lor? Mă tem că răspunsul că nu e acesta.

Delincvenții minori comit fapte infracționale nu pentru ca le lipsește un mediu familial în care ar putea să se dezvolte pe cât posibil normal, ci pentru a atrage atenția asupra lor și pentru că familia nu are timpul necesar de a se ocupa de ei.

În acest secol XXI, în care părinții de cele mai multe ori aleargă de la un job la altul, stau până noaptea târziu la serviciu, uitând ca au acasă un copil care nevoie de atenție, de afecțiune, de îmbrățișări dar și de mustrări atunci când greșește. Lipsa atenției care ar trebui să-i se acorde unui copil într-o familie este o mare problemă. De multe ori părinții încearcă o compensare a atenției, a îmbrățișărilor, cu mai mulți bani de buzunar sau cadouri. Din păcate banii sau cadourile nu țin locul unor brațe calde ale părinților sau a sărutării înainte de culcare și copii încearcă să atragă atenția asupra lor făcând la incap mici năzbâtii la început de care părinții chiar se amuză si uneori continuând cu infracțiunii o dată cu creșterea și dezvoltarea copilului. În timp, acești copii ajung în diferite bande de infractori, cu care săvârșesc infracțiuni (furturi, consum de droguri/alcool, tâlhării etc.) ori caută ei să-și formeze un cerc de „prieteni” pe care sa-i conducă sau în cadrul căruia să se simtă importanți și ascultați.

Să nu uităm însă că sunt și familii cu situație materială precară, care trăiesc în condiții improprii și care profită de copii lor trimițându-i să muncească sau pe stradă la cerșit. Acești copii ajung să fure și să tâlhărească de teama de a nu fi pedepsiți dacă ajung acasă fără bani.

S-au făcut diferite cercetări pe delincvența juvenilă și pe tema care determină delincvența la copii. S-a arătat că sunt influențați atât de mediul familial în care trăiesc dar și de mediul social cu care vin în contact. Dar după părerea mea, mediul care-și pune amprenta cel mai mult asupra personalității unui copil este mediul familial. Este primul mediu cu care el vine în contact. Este mediul de unde copii își iau de cele mai multe ori modelele. Mama este primul lui univers, primul lui contact cu lumea înconjurătoare, după care apare tatăl care are rolul de socializare în viața lui.

Familia este recunoscută ca cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor, mai ales în perioada copilăriei mici. În primii ani ai dezvoltării copilului, familia este esențială pentru dezvoltarea psihică a copilului și este o sursă primară de afecțiune și dragoste. Familia este cea care trebuie să îndeplinească aproape toate nevoile de creștere și dezvoltare, atât fiziologice, cât și psihologice ale copilului. În familie, copiii câștigă și dezvoltă aproape toate achizițiile (motorii, cognitive, afective), motiv pentru care evaluarea contribuției sau influenței familiei în dezvoltarea copilului față de alți factori, cum ar fi cei genetici sau sociali, este dificil de decelat. Este sigur faptul că familia reprezintă un factor esențial în creșterea, dezvoltarea și educarea copilului.

Capitolul I

1.1 Familia. Definire conceptuală. Caracteristici ale familie

Căsătoria este definită de către Dicționarul Explicativ al limbii române ca fiind uniunea legală, liber consimțită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii. Mai este denumită și mariaj. Tot DEX-ul ne mai spune că mariajul reprezintă o convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie (la noi în țară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată și între două persoane de același sex) care și-au luat obligația să trăiască împreună.

Din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o "relație psihologică" între doi oameni conștienți, ea fiind "o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă" (C.G. Jung, 1994, p. 63). Ea este „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității”.

Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin latura biologică și/sau cea psihosocială . (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.17)

Jung considera ca momentul semnificativ al prefacerilor individuale prin si in casatorie este „ intrarea in a doua jumătate a vieții” , momentul celei mai mari înfloriri când „ pasiunea își schimbă fața și se numește de acum datorie, orice „ vreau” …. devine inexorabil „trebuie” iar întorsăturile de drum, surprizele si descoperirile de altădată, devin obișnuințe. Trebuie sa reținem faptul ca „ nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge cu desăvârșire particularitățile individuale , astfel ca stările soților sa fie absolut identice. Îndeobște unul dintre soți își găsește mai repede locul in căsătorie mai repede decât celalalt. Unul, bazat pe un raport pozitiv cu părinții, va avea puține dificultăți sau nu va avea dificultăți deloc in adaptarea sa la celalalt, pe când celalalt se va împiedica, poate, de o profunda legătura inconștienta cu părinții. De aceea va ajunge abia mai târziu la o deplină adaptare, si adaptarea aceasta, fiind obținută mai greu, se va menține poate multa vreme” (C. Jung, 1994).

Având in vedere aceste aspecte, „ căsătoria este un proces interpersonal al devenirii si maturizării noastre ca personalități, de conștientizare , redirecționare si fructificare a tendințelor, pulsiunilor, si afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este „ creșterea personală” prin experiența conjugalității si parentalității.” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p. 16).

Cu alte cuvinte, „căsătoria este o experiență trăită si nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât din interiorul trăirii.” .” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p. 16 ). Intrarea intr-o căsătorie si trăirea in cadrul unui cuplu conjugal reprezintă descoperirea unui nou mod de viata, un drum personal, irepetabil. Pentru ca orice căsătorie este o șansa unică, un potențial ce conține împlinirea, dar nu orice potențial se transforma automat in realitate.

Din perspectiva sociologica, actul căsătoriei semnifica unirea a doua neamuri între care nu există legături de consangvinitate. Aceasta unire este de doua feluri : endogamică, atunci când partenerul este ales din același grup, comunitate, rasa religie sau exogamică, atunci când partenerul este ales din afara grupului.

După modul de transmisie a rudeniei se poate face distincția între sistemul matrilinear si cel patrilinear. Cel matrilinear se caracterizează prin faptul ca soția își păstrează numele si bunurile, pe care le transmite copiilor ei, iar cel patrilinear are ca trăsătură definitorie transmiterea rudeniei, bunurilor, numelui pe linia paterna. În prezent, transmiterea rudeniei se face atât pe linie maternă cat si pe linie paternă, chiar daca patrilinearitatea continuă sa fie mai importantă.

După numărul partenerilor avem mai multe tipuri de căsătorii si anume : căsătoria în grup (poliginandria), poligamia care cuprinde poliandria si poliginia si un alt tip de căsătorie este monogamia.

Căsătoria in grup care se mai numește si poliginandrie, si reprezintă căsătoria mai multor femei cu mai mulți bărbați. Deși a fost semnalată încă de primii antropologi (Frazer, Morgan, Westmarch ) este puțin probabil să fi existat în orice societate o dominantă a acestui tip de uniune familială, el fiind mai curând un construct teoretic, decât o formă matrimonială instituționalizată. Deși existența relațiilor sexuale în grup se practică, totuși căsătoria în grup este de fapt inexistentă, deoarece din rațiuni de ordin practic, ea nu are nici un fel de avantaj în raport cu alte forme maritale.

Din punct de vedere psihologic, în cadrul acestei forme de căsătorie ne putem aștepta ca probleme de gelozie și conflictele între sexe sa fie intensificate, paternitatea copiilor din cadrul acestor familii va fi greu de cunoscut. Chiar dacă exista o diferența de grad de „ organizare” între formulele promiscue si mariajul în grup (poliginandria), avantajele acestuia din urma nu sunt suficient de mari pentru a putea fi ușor adoptat de către societate, chiar în cazul în care forme practice ale acestui tip de mariaj sunt totuși identificabile.

Poligamia reprezintă căsătoria între un partener de un sex si mai mulți parteneri aparținând celuilalt sex. Ea are doua forme poliandria si poliginia.

Poliandria este definită de Levinson si Malone drept „ formă de familie”, este alcătuită din o femeie-mama, copiii ei și doi sau mai mulți bărbați. Pentru ca o familie să fie considerată poliandrica, fiecare din trei soți trebuie sa fie tatăl a cel puțin unul dintre copiii femeii. În acord cu această definiție , poliandria este destul de rară. Printre cele mai cunoscute societății poliandrice sunt: Todas din India, Sherpa din Nepal, Kandyan sindhalese din Sri Lanka si Marquesans din Polynezia.

O caracteristică specifică în căsătoria poliandrică este ca bărbații au avut , de regulă, anumite relații între ei, anterior căsătoriei. Cel mai frecvent, ei sunt frați sau asociați în afaceri. În cazurile clasice, poliandria este asociată cu condițiile grele de viață, care favorizează o atitudine pozitivă față de bărbați, ei fiind mai apți să facă față condițiilor vitrege de viată și astfel se ajunge la a descuraja nașterea fetelor luându-se diferite măsuri. Factorul economic este principalul beneficiu al acestei forme de căsătorie. Determinarea paternității devine o problema, iar sentimentul de gelozie trebuie ținut sub control constant.

Poliginia reprezintă mariajul dintre un bărbat și mai multe femei. Acest tip de conviețuire este foarte răspândit, uneori chiar și în societățile în care domină monogamia, dar care permit alternativ poligamia. Ea este practicată mai ales în Africa, dar este condamnată de Biserică în țările de religie creștină.

În unele societăți, cum ar fi Ashante, mai mult de 70% din femei trăiesc în mariaje poliginice. Totuși această situație nu este tipică pentru toate țările africane. C. Welch si P. Glick arată că în Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo si Zahir, unul din patru bărbați căsătoriți trăiesc în familii poliginice.

Pentru a putea supraviețui o familie poliginică trebuie să funcționeze după reguli stricte și clare, care să „ guverneze” o dreaptă diviziune a sarcinilor și o afecțiune egal distribuită din partea soțului. În anumite societăți poliginice, echitatea poate fi întărită prin restrângerea căsătoriei multiple la surorile primei soții. Aceasta este cunoscută sub denumirea de „sororal polygyny” și se referă la un angajament contractual prin care un bărbat se angajează să-și ia toate nevestele din același grup familial. Astfel când o soție decedează sau este sterilă, ea este înlocuită de una din surorile ei. În mod similar, există o practică prin care un bărbat este obligat să se căsătorească cu văduva fratelui său decedat, obicei denumit „levirat”.

Poligamia este considerată, de către cei care o practică, o formă de prestigiu și de profit, dar numai bărbații bogați își permit căsătoriile multiple, întrucât este necesar să se achite un preț al logodnicei . Din acest motiv , chiar și în societățile în care poligamia se bucura de un prestigiu ridicat, un număr mare de familii ( în special, cele sărace)sunt monogame.

Monogamia reprezintă căssunt monogame.

Monogamia reprezintă căsătoria între un singur bărbat și o singură femeie. Această formă de căsătorie a înregistrat pe diferite trepte ale evoluției istoriei societății nuanțe specifice, fapt sesizat de sociologul francez J. Stoetzel care sublinia: „ asemănările între familiile monogame din diferite societăți sunt pur formale, deoarece conținutul, structura , funcțiile, semnificația lor socială și culturală sunt diferite.

Familiile monogame cele mai cunoscute și care au avut o pondere mai importantă de-a lungul timpului sunt familiile extinse, care sunt caracteristice societății tradiționale și familiile nucleare , care sunt specifice societății moderne.

Familia extinsa este formată din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți (sau doar cu un părinte). Sau o familie nucleară care locuiește cu un frate sau o soră căsătorită sau nu, cu sau fără copii.

Acest tip este foarte întâlnit în societățile tradiționale, dar nu numai. El se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. Cu alte cuvinte, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii. De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai în vârstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soți care locuiesc cu părinții vor tinde să adopte aceleași comportamente ca și părinții, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele și pot să se raporteze la dorința părinților lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva. De aceea, datorită acestei tendințe la conservarea pattern-urilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale. Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit datorită imixtiunii părinților în relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. În alte cazuri, cuplul tânăr este cel care perturbă cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale. Alteori, relațiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariția copiilor (nepoților). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora (copilul propriu și soțul sau soția acestuia) se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentru copii, aceștia din urmă nemaiștiind de cine să asculte și când.

Totuși, acest tip de familie are și câteva avantaje semnificative. În primul rând, faptul că există mai mulți membri înseamnă și o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de copii. Fiecare membru al familiei este diferit și poate oferi o educație diferită. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai ușor să existe mai multe persoane care să permită un bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională, mai ales la nivelul încrederii în sine și a abilităților de relaționare cu ceilalți. Totodată, într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari și mai evidente cu cât fiecare membru își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, în special intimitatea.

Familia nucleară este formată din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc.

‘’ Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii si de exercitarea dreptului la autotdezvoltare, iar cand sentimentul iubirii dispare, cuplul isi pierde ratiunea de a fi și de cele mai multe ori se despart. Așa se explică de ce cuplul modern este mai expus instabilității, divorțul emoțional fiind mult mai frecvent decât divorțul legal, dar ambele survenind cu o frecvență mereu în creștere în lumea contemporană." (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p. 26).

În condițiile vieții moderne, în special în marile aglomerări urbane, familia nucleară își construiește un nou stil de viață, caracterizat prin concentrarea afectivă, comunicațională și acțională, separarea treptată și uneori, rapidă de întreaga ramificație de rudenie, ceea ce conferă o independență proprie cu posibilitatea de autoconducere și autodezvoltare. Desprinderea familiei conjugale din familia extinsă implică o nouă structură de raporturi a acesteia cu exteriorul și, în primul rând, cu familia de origine.

Familia de orientare, în care relațiile primare sunt de la părinți la copii, se află într-un raport de succesiune repetitivă cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soț și soție, relațiile primare fiind de la soț la copil (M Aronsberg apud I. Mitrofan 1989). Esențială pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârșit a experienței culturale și sociale, a modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor și expectanțelor mutuale ale sexelor, pe de o parte, și ale părinților față de copii, precum și ale copiilor față de părinți, pe de altă parte.

Familia nucleară este o structură preferată de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a globului terestru, în contextul civilizației industriale, cu un vârf în decadele anilor 50 – 70, ea fiind aptă să asigure cel puțin patru funcții esențiale: cooperarea economică între soți, relațiile sexuale, reproducerea și socializarea copiilor.

Din punct de vedere psihologic familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protecție și apartenență ale fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare și „creșterea personalității” (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 27).

Aceasta nu înseamnă că toate aceste nevoi sunt satisfăcute automat pentru fiecare membru al nucleului familial, doar ca urmare a apartenenței lui la acesta. Crescând în intimitate, relațiile interpersonale, în acest caz, sunt totodată mult mai complicate și presupun un grad de competență relațională, bazat pe flexibilitate și creativitate care să permită soților să se interadapteze oprim, iar copiilor să evolueze sănătos din punct de vedere psihic și social.

1.2 Caracterizarea sistemului familial. Relațiile între părinți. Relațiile între părinți și copii

1.2.1. Familia ca sistem

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor și cibernetica (prin Norbert Wiener, Ludwig von Bertalanffy) au avut un cuvânt important de spus, ca și în alte domenii științifice. Astfel, a fost preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcționează pe baza unor reguli și dispune de homeostazie (echilibru). Bertalanffy a lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părților lui, deci, cu alte cuvinte, aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma membrilor ei componenți. Adică, ceea ce contează în abordarea familiei este și interacțiunea dintre acești membri, care se realizează după anumite reguli, având anumite funcții și căutând să își mețină un anumit echilibru.

Există sisteme închise (care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător) și sisteme deschise (care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător). După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții, etc. Astfel familiile pot fi:

mai închise, având puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționând după regulile și principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la schimbare; de exemplu familii care au foarte puțini prieteni, la care nu vin în vizită rude, vecini, prieteni, care își educă copiii doar după propriile principii, nefiind prea disponibili la noi idei sau modalități de funcționare;

mai deschise, cele cu multe relații de prietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.

Pe de altă parte, cibernetica, ca știință care se ocupă de studiul mecanismelor de feedback ale sistemelor cu autoreglare a contribuit la abordarea familiei prin conceptul de buclă de feedback – mecanism prin care sistemul preia informația pentru a-și regla starea, scopul final fiind echilibrul și stabilitatea lui. Familia folosește și ea mecanisme de feedback prin care își menține stabilitatea și echilibrul dinamic. Feedback-ul poate fi de două feluri:

pozitiv – este mecanismul prin care informația semnalează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze.

negativ – informația semnalează nevoia de a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.

În cazul familiilor, mecanismele de feedback pozitiv sunt reprezentate de acțiunile pe le întreprind, de exemplu, când copilul merge la grădiniță sau la școală. În funcție de reacțiile copilului și caracteristicile grădiniței sau școlii, părinții își vor reorganiza stilul de viață: programul zilnic de muncă, timp liber, timpul dedicat lecțiilor, tipurile de activități extrașcolare etc. Tot un exemplu de feedback pozitiv este și fenomenul autoprofeției împlinite (pe care îl cunoașteți de la psihoterapie). Mecanismele de feedback negativ sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta, simptomele, bătaia, folosite pentru a corecta comportamentele greșite ale membrilor.

1.2.2. Structura sistemului familial

Cînd ne referim la structura sistemului familial, avem în vedere pe Salvador Minuchin.

Salvador Minuchin definește structura familială ca fiind setul invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează. O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacționale. Tranzacțiile repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când și cine cu cine se relaționează.

Pattern-urile tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcția lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. În felul acesta, unicitatea fiecărei familii este dată de tranzacțiile repetitive care construiesc pattern-uri de funcționare a respectivei familii.

Aceste pattern-uri sunt menținute prin două tipuri de constrângeri:

Unul generic, referitor la regulile universale care guvernează organizarea familiei. De exemplu, există în cadrul familiei o ierarhie a puterii și o complementaritate a funcțiilor (copii nu au aceleași niveluri de autoritate ca părinții, iar aceștia din urmă au nevoie de o interdependență pentru a acționa ca o echipă).

Unul idiosincratic, referitor la expectațiile reciproce ale unor membrii particulari ai familiei. Aceste expectații se construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite, dintre membrii familiei și de regulă apar în mici eveniemnte zilnice. Fiecare dintre membrii familiei contribuie la dezvoltarea și întărirea acestor așteptări.

Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se și adapteze atunci când circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea. Acest lucru se realizează prin intermediul subsistemelor familiale.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soț – soție). Ele se pot forma după criterii precum: generația căreia membrii aparțin, sex, interese, funcții. Cele mai importante și mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:

Subsistemul adulților – uneori acesta este denumit și subsistemul marital sau al soților, deoarece include, de regulă, diada soților. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea și angajamentul. Principalele abilități necesare pentru a-și îndeplini acest rol sunt complementaritatea și acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soț să participe la viața familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva. Adică ambii soți simt că pot fi independenți, dar în același timp și că sunt împreună.

Dificultățile de relaționare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre soți insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.

Acest subsistem poate deveni un refugiu față de stresul extern, și o matrice pentru contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învățarea, creativitatea și creșterea, ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susținerea aspectelor pozitive ale partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive până atunci.

Subsistemul marital are nevoie și de protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme, mai ales în situația cuplurilor cu copii, pentru a-și oferi unul altuia suport emoțional.

Subsistemul parental apare atunci când se naște primul copil și de regulă cuprinde părinții, dar poate include și membrii ai familiei extinse (exemplu – bunica). Responsabilitatea lor este mai ales de a crește copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele și de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăți, deoarece adulții devin în același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și părinte pentru copil și nu întotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient întrepătrunse. Asta poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar). Orice influență exterioară asupra copilului sau modificare în evoluția acestuia va avea efecte și asupra acestui subsistem, chiar și asupra celui marital.

Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toții egali. În acest subsistem copiii învață negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni. Ei preiau diferite roluri și poziții în familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluția lor ulterioară în viață. În familiile cu mulți copii există o diferențiere a rolurilor și mai accentuată, cel mic încă acționând în aria securității, îngrijirii și a ghidării, timp în care cel mare deja experimentează contactele și contractele cu mediul extrafamilial.

Fiecare subsistem are nevoie de granițe clare, dar și flexibile pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acesta.

Granițele reprezintă un concept fundamental al orientării structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă și cum. Rolul granițelor este de a proteja diferențierea subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcții specifice și anumite cerințe de la membrii săi; dezvoltarea abilităților interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra libertății subsistemului respectiv față de celelalte.

Natura granițelor va avea un puternic impact asupra funcționării fiecărui subsistem, dar și al familiei ca întreg.

Minuchin descrie trei tipuri de granițe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze:

– Granițele rigide – sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală între subsisteme. Indivizii pot fi izolați sau forțați să acționeze autonom. Ele permit membrilor maximum de independență și o interacțiune minimă cu ceilați membrii. Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.

– Granițe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid și difuz; sunt cele care promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor lor în cadrul familiei.

– Granițe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă și o interacțiune maximă. Nu este clar cine are responsabilitatea și autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult influențați unul de celălalt. În alți termeni, relațiile dintre membrii sunt suprapuse.

1.2.3. Funcțiile familiei

Există mai mulți autori care au descris pe larg funcțiile pe care le îndeplinește o familie. O prezentare clară și detaliată o poți găsi la Maria Voinea, în cartea ei „Sociologia Familei” (1993). Eu am preferat aici o scurtă trecere în revistă a principalelor funcții ale familiei. Acestea sunt:

Funcția economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenței familiei (locuință, hrană, haine, etc.). Această funcție este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra și poate îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcția de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcția de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcții: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.

Funcția de solidaritate – presupune a asigura unitatea și stabilitatea familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. Se observă că în ultima vreme această funcție pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

Funcția sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soți să se satisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii. Aceste două componente ale acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți (parteneri). Actualmente, în societățile mai avansate economic cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

1.2.4. Tipologii familiale

Modul specific in care interacționează structura familială cu realizarea funcțiilor ei, conduce implicit la conturarea anumitor stiluri de viață familială, definind tipuri de căsnicii. Tipologia mariajelor, deși are in vedere caracteristicile diferențiale ale funcționării unor cupluri conjugale și grupuri familiale situate de obicei pe aceleași coordonate spațio-temporale (mediul fizic, sociocultural, econinomico-istoric), analizează mariajele din prisma criteriilor general-definitorii ale vieții de familie: coeziune, stabilitate, tensiune, conflictualitate , capacitatea de de adaptare, integrare și dezvoltare, toate acestea determinând climatul socio-afectiv al interacțiunii maritale. ( I. Mitrofan, 1989 pag. 50). Este cunoscută in aceste sens tipologia maritală a lui F. Kunkel (1947), bazată pe analiza conduitelor interacționale ale partenerilor, in procesul acomodării lor mutuale, în cadrul căreia pot fi distinse:

tipul căsniciei furtunoase, caracterizată prin aspectul “spasmodic” al ritmului acomodării intradiadice, cu alternarea fazelor de “ camaraderiei”, afecțiune și contopire, împietrire și gol, crize care pot dura uneori si ani de zile. În acest tip de căsnicie frustrările par a fi resimțite mai puternic decât cedările sau rigiditatea partenerilor. Totuși aceste cupluri nu au curajul și forța necesară unor “revoluții” interioare care să schimbe cursul căsniciei fie in sens pozitiv, fie negativ, soții continuând sa-și consume viața de cuplu prin oscilații afective cu mare consum tensional.

tipul căsniciei molatice bazată, după concepția autorului, “pe menținerea reciprocă de egoisme, polaritatea partenerilor, fiind incompletă și adesea inautentică, prin investirea doar a laturii „comode”, liniștite, plate, lipsite de vlagă și fără efortul neliniștitor și emoțional al „simțirii celuilalt”. Unitatea cuplului este astfel iluzorie, fiind pândită de pericolul pseudocasniciei, bazată pe supraaprecieri și cedări menite să evite criza Eului, dar practic păstrând distanța afectiv-cognitivă între parteneri. Fiecare partener „trece astfel greutațile vieții pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”.

tipul căsniciei dure reunește partenerii într-o formulă de parțială angajare, printr-un comportament relațional reciproc rigid, al „caracterelor împietrite”. Comunicarea este redusă în condițiile unei susceptibilități mutuale, care menține distanța între partenerii ce se percep și valorizează ca pontențiali „agresori la integritatea celuilalt”. Acest comportament, care lasă impresia unui Eu puternic, ascunde de fapt fragilitatea interioară și frica de angajare în parteneriate, cu riscul unei modificări a propriei personalități. Partenerii ce se încadrează în tipul acesta de căsătorie afișează o conduită relațională rezervată, ei sunt împotriva duioșiei și intimității, mângâierile le par copilărești, orice încercare de „a se deschide” și apropia sufletește de celălalt e considerată o ofensă sau un pericol. Ei se cunosc foarte puțin, fiecare ținându-și gândurile, reveriile și sentimentele pentru sine. Confuziile generate de gradul scăzut de comunicare, conduc de obicei la criză, căsnicia devenind „arena” în care cercul răzbunărilor reciproce se repetă la infinit.

Departe de a epuiza posibilitățile tipologiei maritale, tipurile de căsnicii analizate de Kunkel au meritul de a releva dinamica acomodării și asimilării intradiadice conjugale și „pericolele disfuncționale” cu care se confruntă cuplul, inerentă dezvoltării, ca și dezorganizării sale.

O tipologie mai completă a stilurilor vieții conjugale ne oferă I. F. Cuber (în 1965 și 1971). Tipurile conturate nu semnifică grade de fericire sau acomodare maritală, ci ele reprezintă mai curând cinci moduri diferite de acomodare, desemnând totodată cinci concepte asupra căsătoriei.

a. tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele, caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Conflictul e oricând potențial și atmosfera de tensiune prezentă. Cu toate acestea cuplul ajunge rar la disoluție, după trecerea crizei totul revenind la normal. Această formulă de interacțiune devine vitală pentru parteneri, scăpând ușor unei explicații cauzale. Unii psihiatri au ajuns atât de departe, încât sugerează în acest sens existența unei trebuințe profunde a soților de a se lupta unul cu altul, transformând-o într-un factor coeziv care asigură continuitatea căsătoriei. Oricum „mânuirea tensiunii”, „înlănțuirea și disimularea ei”, devenită obișnuință a relației și o forță vitală dominantă, asigură acestui tip de căsnicie o existență îndelungată.

b. tipul căsniciei devitalizate actualizează problema discrepanței între „primii ani” de conviețuire și cei care urmează. Specific acestui tip de căsătorie este faptul că relațiile de armoniei, comunicare și iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puțin timp împreună, relațiile sexuale sunt mai puțin satisfăcătoare, interesele și activitățile sunt mai puțin împărțite, cel puțin nu in modul profund și semnificativ in care era odată. ) îi mai leagă încă interesul comun pentru creșterea si educarea copiilor, pentru evoluția profesională a celuilalt. Acesta nu presupune insă o participare afectivă și o împărtășire autentică în probleme intrinseci ale profesiuni. Lipsită de vibrația dimensiuni emoționale relația ajunge uneori „un vid dureros”. Perechea devine apatică, fără viață, cu o stare de tensiune sublatentă. Cu toate acestea, se ajunge relativ rar la desfacerea căsătoriei, de cele mai multe ori ambii parteneri complăcându-se in aceasta atmosferă de indiferență. Acest tip de relație în care conflictul este îngrădit de” confortul coliviei deprinderii”, in condițiile cerințelor și așteptărilor exterioare legale-este extrem de comod. În timp ce aceste relații maritale îi lipsește vitalitatea, soții persistă în a resimți „ceva” care îi leagă, fie aceste ceva”căminul”, „casa” sau numai amintirile.

c. tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare) are multe puncte comune cu tipul căsniciei devitalizate, cu deosebirea că in acest ultim caz pasivitatea caracterizează încă de la început relația. Modurile de asociere in aceste cupluri sunt confortabil adecvate, lipsite de tensiune si conflictualitate, deși unii admit un reziduum de resentimente și frustrări subtile. Uneori angajarea intr-un astfel de mod de viață se face deliberat, intenționat : este vorba de persoane ale căror interese și energii creative sunt direcționate în alte sensuri decât parteneritatea ( de exemplu, bărbații dedicați carierei lor, femeile preocupate exclusiv de copii ), care, fie ca nu pot, fie ca nu vor să investească emoțional și creativ, complet, in relația femeie-bărbat. Modelul familial pasiv-cordial facilitează realizarea și a altor scopuri, dând posibilitatea persoanelor care doresc în mai mare masură independența personală să obțină un minimum de inconveniență față de soț.

d. tipul căsniciei vitale se bazează pe o relație empatică, autentică între parteneri, care devine esențială pentru viața lor. Prezența partenerului devine indispensabilă pentru sentimentele de satisfacție pe care le asigură acesta. Indiciul că relașia este vitală derivă sentimentul că e importantă, mai curând decât din faptul că exprimă o activitate reunită. Astfel, orice activitate e percepută ca fiind plată si neimportantă dacă partenerul nu participă la ea. Satisfacția centrală a partenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul prin celălalt, aceasta dominându-le interesul, gândurile și acțiunile. Persoanele aflate in asemenea relații nu-și pierd propria identitate; ele pot apărea in anumite situații în poziții de rivalitate sau competitivitate, conflictualitate chiar.

“Vitalii” se deosebesc fundamental de „cei obișnuiți cu conflictele” prin faptul că atunci când apar dezacorduri acestea sunt pe probleme importante pentru ei și relația lor. În relația vitală, dezacordurile nu ajung la conflict, în timp ce în relația „celor obișnuiți cu conflictele” pare să funcționeze o regulă după care nici un conflict nu trebuie rezolvat cu adevărat (soțul sau soția nu recunoaște niciodată ca „ celălalt are dreptate”).

f. tipul căsniciei bazate pe relație totală este asemănător relației vitale, cu precizarea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele importante sunt vital împărțite. Este cazul căsătoriilor în care, de exemplu, soțul – personalitate științifică recunoscută – conviețuiește de peste 30 de ani cu soția sa, care îi este „ prietenă, soție și partener”. Între ei există puține zone de tensiune, iar diferențele de opinie care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soți, problema principală nefiind „cine are dreptate”, ci „cum poate fi rezolvată mai bine problema fără a strica relația”. Ei nu-și pierd niciodată sentimentul de unitate sau simțul vitalității și centralitatea relației lor, aceasta fiind izvorul principal al menținerii căsniciei.

Trebuie menționat că aceste cinci stiluri de viață familială, deși au tendința de stabilitate in timp, pot suferi modificări, un cuplu putând sa-și modifice stilul marital de mai multe ori în cadrul unei căsătorii. Tipologia maritală definește în primul rând relația și nu personalitățile soților, o aceeași persoană putându-se manifesta într-o anumită relație ca fiind vitală, iar într-o alta ca fiind pasiv-cordială. E posibil, de asemenea, ca o persoana să poată trece într-o relație pasiv-cordială sau devitalizată cu propriul partener, angajându-se într-o relație vitală extraconjugală sau sa-și exprime „vitalitatea” în profesie.(I. Mitrofan, 1989, pag 53).

1.3. Tradiționalitate versus modernitate. Stiluri de viață și valori familiale

„Tradiționalitatea” și „modernitatea” reprezintă două concepte ce acoperă o arie foarte întinsă de istorie, ce simbolizează două etape ale evoluției, particulare prin valori, manifestările și modul fiecăreia de a înțelege și explica realitatea socială.

Sigur că perspectiva poate fi mult mai complexă. Însă ne-am oprit la aceste două momente din istoria omenirii deoarece, de cele mai multe ori, atunci când analizăm evenimentele lumii contemporane, avem tendința de a le raporta la societatea tradițională, fie dintr-un impuls antitetic, fie dintr-o comoditate a comparării cu ultimul trecut. (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag.182).

Pentru a lărgi cât se poate de mult perioada de timp la care ne raportăm nu vom analiza cele două momente foarte strict, adică nu le vom delimita clar și nici nu vom marca momentul când s-a făcut trecerea de la tradiționalism la modernitate. Ceea ce este important pentru analiza noastră rezidă în caracteristicile fiecărei etape și, mai ales, în impactul pe care acestea l-au avut asupra valorii familiei, stilurilor de viață, relațiilor interpersonale.

Tradiționalitatea face ca indivizii să se simtă ei înșiși ființe sociale datorită societății, care le este superioară și care-i ridică la demnitatea de ființe umane. D. Sandu definește tradiționalitatea ca probabilitate de orientare a comportamentelor și alegerilor în funcție de instanțele „naturale” ale vieții sociale (comunitate, biserică și familie) și nu de considerente de eficiență sau de conformare la cerințele unei instanțe care-și bazează puterea pe o altă sursă decât tradiția (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 182). Ca atare, nota definitorie a tradiționalității este considerarea tradiției, drept fundamentul ordinii sociale, caracterul normativ al tradiției reprezentând forța care asigură perpetuarea societății de-a lungul timpului.

Valorizarea superioară a familiei și comunității favorizează orientările conservatoare, respingerea schimbării. Sau, mai exact spus, sunt parte a unui sindrom tradiționalist, prin definiție ostil schimbării (Sandu 1996). Prin urmare tradiționalitatea are ca atribute esențiale: imobilismul, rigiditatea, conservatorismul, localismul (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 182).

Modernitatea, dimpotrivă, subestimează rolul tradițiilor, acestea fiind asociate iraționalității și superstițiilor, analizate ca frâne ale modernizării și progresului. Modernitatea este asociată în planul valorilor de integrare cu individualismul și universalismul. În planul valorilor instrumental – acționale, a fi modern implică, în bună măsură, acceptarea riscului calculat și a unui anume gen de nonconformism, ca strategii ale reușitei în viață.

Ca atare, un înalt nivel de modernitate individuală presupune o mare deschidere la schimbare, la experimente noi, la risc, un nivel sporit al empatiei (Sandu, 1996). Reținem deci, că atributele esențiale ale modernității sunt: flexibilitate, individualism, dinamism și universalism.

Pentru a particulariza cele două concepte și pentru a ieși din sfera generalului, vom analiza tradiționalitatea și modernitatea din perspectiva stilurilor de viață specifice și a tipurilor familiei caracteristice celor două mari etape din istoria omenirii. Cunoașterea stilului de viață este esențială pentru înțelegerea satisfacțiilor și împlinirilor, frustrărilor și neîmplinirilor proprii într-o căsătorie.

Pe baza acestuia se pot înțelege multe dintre „enigmele” cuplului, de ce infidelitățile distrug unele căsătorii și nu pe toate, de ce conflictele joacă un rol atât de neglijabil pentru altele, de ce unii soți care par bine „acomodați” divorțează, în timp ce alții care produc o impresie contrară rămân împreună, de ce afecțiunea, expresia sexuală, stilul personal sunt atât de diferite de la o pereche la alta. Spuneam că stilul de viață reprezintă o sumă de valori. Valoarea reprezintă aprecierea pe care un subiect o manifestă față de un obiect (lucru, idee, atribute, relații). Însă, valorile nu sunt preferințe subiective individuale, ci preferințe socializate, supraindividuale, care sunt transmise și promovate prin mecanisme sociale. Cu alte cuvinte valorile pe care le împărtășim sunt ale noastre dar vin din afară, le respectăm pentru că ne sunt impuse (de familie, comunitate, societate). Pe de altă parte, valorile promovate de diferitele instanțe socializatoare pot fi recunoscute de toate acestea sau numai de unele dintre ele.

De exemplu, societatea tradițională, instituția familială reproducea valorile, normele și comportamentele culturii majoritare. Modernitatea se pare că reușea să treacă peste aceste fenomene, deoarece – odată cu trecerea timpului – începe să se impună tot mai mult o diversitate de moduri de viață, și nu un tipar unic, neblamabil social. Dacă în societatea tradițională celelalte culturi care erau prezente (în proporție mică atât ca număr, cât și ca intensitate) erau considerate marginale sau derivate, în societatea modernă, mult mai instabilă decât cea tradițională, orice cultură inițial minoritară, poate să se impună mai târziu și, de aceea, este mult mai riscantă etichetarea și stigmatizarea.

Stilul de viață tradițional a fost abandonat, aproape sub toate aspectele sale. Indivizii au început să experimenteze stiluri de viață alternative, mai ales că valorile familiei au înregistrat schimbări radicale (prăbușindu-se continuu), diminuând, prin aceasta, importanța și atașamentul față de instituția familiei.

Prezentul ne oferă seturi de valori diferite, iar diversitatea se impune cu tot mai multă putere în fața uniformității. Tocmai de aceea, suntem martorii unei oferte spectaculoase și atrăgătoare în materie de relații interpersonale. Din această perspectivă, familia s-a adaptat cu ușurință pulsiunilor schimbării cu toate că mulți specialiști o vedeau impenetrabilă și indestructibilă, baza unei stabilități, într-o lume guvernată de haos.

Relațiile dintre un bărbat și o femeie, ca și relațiile dintre părinți și copii sunt mult mai complexe decât le-ar reda orice definiție. Mai mult, evenimentele lumii contemporane ne pun în fața unei game orbitoare și stridente de noi opțiuni în materie de relații matrimoniale, diversitatea prezentului impunându-se în fața uniformității trecutului. Astfel, dacă societatea tradițională era relativ rigidă în materie de stabilitatea valorilor, tip de familie sau stil de viață, societatea modernă modifică fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri și destinații. E limpede deci, că societatea contemporană favorizează declinul familiei nucleare, oferind un loc, o largă varietate de alternative, care mai de care mai deosebite și puternic diferențiate.

Tocmai de aceea, prezentul impune și tinde să generalizeze variate tipuri de relații bărbat-femeie. Putem fi căsătoriți, divorțați, văduvi, celibatari, putem trăi „împreună cu cineva”, „pe lângă cineva” sau „printre relațiile cuiva”. Putem alege un stil de viață fără copii sau putem rămâne cu copilul, renunțând mai degrabă la soț sau soție.

Să încercăm acum să caracterizăm șapte tipuri constitutive ale familiei restructurate insistând pe elementele specifice fiecăreia.

Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în plină libertate. El a crescut foarte mult în ultima vreme, mai ales în SUA, Germania, Franța. Șansele statistice de a deveni celibatar după 35 de ani sunt mai mari deși aceste șanse trebuie analizate diferențiat. Astfel, ele sunt scăzute pentru bărbații cu studii superioare decât pentru muncitori, iar pentru femeile care au diplomă ele sunt mai mari decât pentru cele fără studii.

O explicație a acestui fapt o oferă F. Singly, care consideră că bărbații evită femeile prea instruite deoarece se tem de pierderea unei părți din „puterea” lor în cadrul cuplului, în timp ce femeile intelectuale evită căsătoria deoarece aceasta le îngreunează continuarea carierei profesionale. Bărbații divorțați sunt în mare măsură dispuși să-și transforme „celibatul” într-o căsătorie, dar „recăsătoria femeilor divorțate rămâne mai puțin frecventă decât cea a bărbaților” (L. Roussel, 1989), încât femeile rămân singure în număr mult mai mare și în general pe perioade mai îndelungate.

În general, cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt atât de natură obiectivă cât și subiectivă. Cele de natură obiectivă pot fi grupate în trei categorii:

cauze de ordin sexual (impotență sexuală, vaginism, infantilism genital);

cauze de ordin psiho – relațional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări depresive, complexe de inferioritate, sociofobie);

cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinței, etc).

Cele de natură subiectivă ar putea fi:

existența unor imagini deformate asupra familiei și a sarcinilor ei;

lipsa de curaj în asumarea responsabilităților familiale și parentale;

psihotraume (datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine, etc.)

Aceste cauze nu trebuie să inducă ideea că celibatul înseamnă frustrație și neîmplinire cel puțin pentru persoanele care îl acceptă deliberat și care nu au trăit niciodată experiența vreunui mariaj.

Trebuie menționat faptul că o serie de avantaje fac preferabil celibatul, printre acestea menținându-se: independența economică și libertatea personală; varietatea și schimbarea; accentul pus pe realizarea profesională.

În același timp trebuie menționat că celibatul se confruntă cu o serie de probleme de ordin psihologic și social, cum ar fi: sentimentul de frustrare în raport cu colegi, cunoscuți sau rude care își au familiile lor; sentimentul de culpabilitate față de sine și față de societate; sentimentul izolării și al abandonului; sentimentul egoismului și individualismului. Mai mult, cu cât înaintează în vârstă, cu atât celibatarii se confruntă cu mai multe probleme, iar sentimentul abandonului se accentuează, la care se adaugă sentimentul de insecurizare socială.

Dintr-o altă perspectivă, nu trebuie ignorat că oamenii experimentează singurătatea în diferite moduri și o resimt diferit, în funcție de nivelul nevoilor lor pentru intimitate socială și atașament. Așa încât o persoana se poate simți singură chiar dacă are mulți prieteni sau chiar fără partener, să nu se simtă singură. (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 53).

Consecințele celibatului sunt multiple și complexe.în primul rând, se diminuează nupțialitatea și natalitatea, ceea ce poate antrena dezechilibre demografice pe termen lung. În al doilea rând, sunt maximalizate funcțiile economică și sexuală. Astfel, majoritatea celibatarilor apreciază că au o viată sexuală mai intensă și mai împlinită, în condițiile unor întâlniri mai puțin frecvente și șablonizate, dar mai spontane și pasionale. O altă funcție care este minimalizată este funcția de solidaritate. Datorita faptului ca celibatarul acordă o importanță deosebită varietății și schimbării. Funcția de socializare lipsește pentru că acest model de menaj se caracterizează prin lipsa urmașilor, deci aceasta funcție nu se poate manifesta. Este adevărat ca există cazuri de celibatari care au fost căsătoriți și au divorțat sau au rămas văduvi și care pot avea copii, însă acești copii au propria lor organizare familiară, deci nu mai sunt supuși influențelor socializatoare.

Datorită înmulțirii numărului celibatarilor, indiferent de sex sau categorie socială, existența lor trebuie luată serios în considerare.

Cuplul fără descendenți reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se orientează o parte semnificativă a populației tinere. Statistic a reieșit că, în țările dezvoltate, procente variind între 10-20% din populația adultă căsătorită sunt reprezentate de familiile fără copii. Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane și la cele în care soția urmează o carieră profesională.

În societatea tradițională, cuplurile fără descendenți erau puțin frecvente și, in mod obișnuit, erau fie obiectul compătimirii, când nu puteau să aibă copii, fie al dezaprobării, când nu-și doreau copii.

În societatea modernă, cuplurile fără descendenți au depășit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat filozofia asupra rolului copiilor în cadrul vieții de familie. Astfel, copii nu mai reprezintă axul central al vieții familiale, ci cuplul soț-soție a devenit centrul de greutate în jurul căruia gravitează dorințele, așteptările, speranțele, plăcerile. (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 54).

Principalul motiv invocat de parteneri este dorința de a fi independenți în relația lor față de copil. Apariția unor copii determină restrângerea sferei activităților (în special, cele profesionale și de loisir), precum și o serie de responsabilități parentale față de aceștia.

Un alt motiv este considerat, de mulți analiști, a fi emanciparea femeii. Renunțând la poziția de gospodină casnică, supusă soțului și societății, se pare că multe femei au renunțat și la maternitate. Libertatea de a fi mamă, de a da viață, a fost înțeleasă ca o datorie față de ceilalți, față de umanitate în general.

Lipsa unui copil în familie poate fi motivată de dificultățile economice cu care indivizii sunt confruntați în societate: șomaj, lipsa unei slujbe stabile, venituri foarte mici etc. Dezorientați și descurajați, tinerii ajung la concluzia că cel mai nefericit personaj dintr-o familie aflata într-o astfel de ipostază este copilul, și se sfârșește prin a renunța la el.

Cuplurile fără descendenți, așa cum sintetizează M. Voinea (1996), comportă o serie de particularități. Ele nu satisfac sarcini semnificative ale familiei, caracterizându-se prin deficit de structură.

Astfel, cuplurile fără descendenți nu asigură reproducerea biologică, apreciată ca funcție fundamentală a cuplurilor. Apoi nu realizează funcția de socializare, data fiind absența descendenților. Pe de altă parte, comparativ cu familia nucleară, familiile fără copii maximizează funcția economică și cea sexuală.

La prima vedere, maximizarea acestor funcții oferă deplină satisfacție cuplului, care se vede in ipostaza unei vieți lipsite de griji și, in același timp înflăcărate și pasionale. Dar nu trebuie ignorate frustrările și neîmplinirile generate de lipsa copiilor, lipsa care de cele mai multe ori, este ulterior regretată.

Concubinajul (uniunea liberă) reprezintă un model de asociere, un mod de trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara contractului căsătoriei. Nu se deosebește foarte mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcțiilor și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă și cuplurile căsătorite.

După 1970, atât în Europa , cât și în SUA , preferința pentru concubinaj a devenit atât de frecventă încât a zdruncinat destul de semnificativ atitudinile sociale stereotipe care blamau –până nu demult – acest mod de conviețuire.

Popularitatea unei astfel de relații are la bază o multitudine de cauze ce pleacă, fie de la conștientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic, mai plăcut și mai confortabil de a trăi împreună, fie de la dorința unei relații intime, emoționale, nesubordonate vreunui contract legal. Astfel, opțiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă prin conjugare nevoia de dependență și identificare cu cea de autonomie, angajând implicarea afectivă plenară, negând aspectul contractual al relației și exaltându-l pe cel al libertății și plenarității de manifestare, pe măsura satisfacției mutuale și al nevoilor autentice de a fi împreună.

Sesizam în această opțiune a cuplurilor tinere pentru coabitare o disociere între statutul familial și rolul exercitat în fapt. Negarea statutului pare să declanșeze în mod compensator, deliberat, o reevaluare și o îmbogățire a rolului de partener și, nu de puține ori, chiar și a celui de părinte.

În vreme ce sub eticheta „căsătorie” unele așteptări privind fidelitatea mutuală devin în ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propagă regula fidelității liber consimțite, cu mai multă tărie chiar decât mariajul. Se produc astfel restructurări de esență ale rolurilor și relației dintre cele două sexe, simultan și paradoxal, în cadrul uniunilor libere, pe de o parte, în cadrul căsătoriei – pe de altă parte. (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 58).

Concluzionând, uniunea liberă poate fi doar o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau poate fi un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată sau definitivă.

Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur părinte și copii acestuia, menaje ce pot apare fie în urma divorțului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopției realizate de o persoană singură sau a creșterii copiilor în afara căsătoriei.

De-a lungul timpului au existat mai multe concepții privind funcționalitatea acestui tip de familie, mentalitățile fiind acelea ce au susținut diversele păreri contradictorii. Astfel, societatea tradițională, bazată pe familia extinsă, dezaproba monoparentalitatea și încuraja tendințele de stigmatizare și etichetare față de cei ce alegeau, voit sau nu, acest „stil de viață”.

Cercetări recente au demonstrat că familia clasică, din care fac parte doi părinți, nu este atât de importantă pentru evoluția familiei pe cât s-a crezut până acum. Și aceasta în condițiile în care s-au menținut o serie de prejudecăți, ce au rămas adânc înrădăcinate în tradițiile unei societăți patriarhale.

Majoritatea psiho – sociologilor conchid, în esență, că este mai indicat pentru un copil o familie monoparentală, decât una bântuită de certuri și probleme. De aceea, dacă în trecut se consideră ca familiile cu căsătorii nereușite trebuie să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, muți cred că este mai bine pentru copii dacă părinții se despart în loc să-i supună unui permanent conflict în familie (Iluț, 1995).

Autorii recunosc că se așteptau să găsească o legătură cauzală între cele două variabile: copii crescuți în familiile cu un singur părinte și riscul de a comite, mai târziu, delicte. Însă, nu au dat decât de constatarea binecunoscută, că cea mai mare parte a bărbaților aflați în închisori proveneau din familii dezbinate dar, în același timp, ei aveau părinți care comiseseră delicte și veneau din medii sociale sărace și minoritare.

S-au format o serie de concluzii ce vizează diferențierea consecințelor negative în funcție de sexul copiilor. Astfel, băieții din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviate comparativ cu fetele. În schimb, căsătoriile acestora (a fetelor) au o stabilitate mai redusă decât a băieților .

Dintr-o altă perspectivă, putem aprecia că familia monoparentală prezintă o serie de particularități față de tipul clasic complet de familie, aceste particularități vizând în special redimensionarea funcțiilor pe care ar trebui să le îndeplinească (Voinea, 1996).

Cu alte cuvinte, părintele rămas cu copii nu mai poate realiza la un nivel optim funcțiile pe care societatea le atribuie instituției familiale.

De exemplu, funcția sexuală și cea reproductivă minimizate deoarece separarea fizică între soți și greutatea părintelui rămas cu copii de a-și găsi un partener care să-i accepte situația dată sunt factori care împiedică manifestarea și exercitarea lor. Funcția economică este, poate, elementul cel mai vizibil care influențează viața familiilor monoparentale, costul ridicat al vieții antrenând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copii.

O situație aparte o implică funcția de socializare. Desigur, lipsa unui părinte are repercusiuni negative, plecând de la lipsa afectivității și ajungând la realizarea unei socializări firești și integrarea viitorilor adolescenți în societate. Însă, nu trebuie să ignorăm faptul că și familiile complete se implică din ce în ce mai puțin în acest proces greu al socializării. Și aceasta deoarece sistemul școlar înlocuiește, în mare măsură procesul instructiv – educativ al familiei, înlocuire datorată atât unor cauze obiective cât și subiective. În acest context, putem aminti faptul că părinții nu mai pot asigura transmiterea de cunoștințe specializate copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale. Apoi, părinții, nu numai că nu dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv – educativ, de multe ori, nici nu au conștiința necesității acțiunilor educative.

Însă, este interesant de detaliat problematica diferită cu care se confruntă părintele în raporturile sale cu copilul. Astfel în cazul mamelor principalele probleme care apar sunt următoarele:

mamele singure, ca părinte, se pot aștepta la experiența dificultăților financiare. Ele pot afecta indivizii pe termen lung. Copilul devine un suport economic pentru multe dintre familiile monoparentale conduse de mame.

Ca părinte singur, mamele își extind rolul cu sarcini auxiliare, nespecifice rol sexului. Această „acoperire” de roluri simultane parentale necesită timp, energie și angajează cereri conflictogene din punct de vedere psihologic. Femeile cu pregătire superioară și posibilități financiare au în general mai puține probleme ca mame singure, decât cele cu un nivel scăzut de pregătire. Astfel, probleme ca absentarea de la serviciu, ocazionate de îmbolnăvirile copilului, vacanța școlară și îngrijirea și supravegherea copiilor mici, sunt mai greu rezolvate de mamele cu statut social mai scăzut.

Mamele singure manifestă câteva schimbări în relația cu copilul. Astfel, unele dintre mamele divorțate își schimbă maniera în care se relaționează cu copilul, ceea ce voalează barierele între rolurile de adult și copil. În cele mai multe cazuri, mama își împarte rolul parental cu primul născut. Acest copil este adesea „strălucitor și artificial”. Datorită acestor caracteristici, mama se așteaptă de la copil să fie mult mai matur decât este el sau ea, actualmente. Așa încât, treptat ți subtil, mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoțional, substitutiv al părintelui absent. Când unele dintre aceste mame atribuie copilului rolul tatălui absent, conflictul părinte – copil ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul ei soț.

Unii cercetători atrag atenția asupra unor probleme particulare ale relației mame-fiică, în această situație. În mod primar, sunt implicate aici sentimente de gelozie și competiție în arii psihologice. Se pot observa numeroase îmbolnăviri psiho-somatice și comportamente explozive , ca semnal al numărului mare de griji și temeri ale acestor copii.

De cealaltă parte, familia monoparentală condusă de tată prezintă următoarele caracteristici:

părinții singuri, tați, dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele singure, ca urmare a nivelului, în general mai crescut de educație, care le permite asigurarea unei securități economice sporite și o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor financiare.

Dilatarea rolului parental la tații singuri este o experiență diferită de cea a mamelor singure. Puține dificultăți sunt experimentate de ei înșiși în privința sarcinilor domestice sau în asumarea rolului lor de bază, dintre care totuși, prepararea hranei este considerată o problemă majoră. Dar majoritatea sarcinilor sunt îndeplinite de către copii sau cu ajutor social din afară. Cei care au fiice primesc mult mai ușor în îngrijirea căminului decât cei care au fii, ca urmare a diferențelor în practicile și expectațiile de socializare.

Există anumite diferențe între patternurile interacționale ale familiilor cu părinte singur și cele ale familiilor cu ambii părinți. Părinții singuri cer mai multă independență de la copii lor comparativ cu ceilalți. Tații singuri abandonează tradiționalismul în abordarea copiilor, sunt mai puțin directivi în disciplinare, fiind mai preocupați de calitatea factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesați de experiențele educaționale ale acestora și mult mai protectivi față de ei.

O preocupare deosebită o au tații singuri pentru fiicele lor, în privința dezvoltării lor ca „stăpâne și mame” ale casei. Cercetările remarcă o anumită preocupare anxioasă pentru o socializare adecvată a fetelor și a dezvoltării lor sociale. Acești tați sunt șovăielnici în privința discutării chestiunilor sexuale și își exprimă îngrijorarea cu privire la adecvarea modelului de rol social al fiicelor lor.

În stilul de viață al taților singuri, ca indivizi adulți, se produc următoarele modificări. Datorită creșterii implicării lor emoționale în raportul cu copii, apare un declin al experienței lor în activitățile sociale. Ei preferă să-și facă noi cunoștințe, atât bărbați cât și femei, dar evită activitățile sociale care implică prezența unor cupluri căsătorite.

O situație aparte este reprezentată de categoria părinților – adolescenți, tot mai des întâlnită in zilele noastre. Aceasta se întâmplă atât datorită schimbărilor care au apărut in atitudinea societății față de sarcina adolescentină, cât si a neglijării unei contracepții adecvate de către adolescenții activi sexual, în directă legătură cu atitudinile lor personale.

Principalele consecințe ale parentalității la adolescenți sunt:

A. În primul rând restrângerea posibilităților de finalizare a studiilor în cazul adolescentelor, cu consecințe directe de profesionalizare scăzută. Abandonul școlar are efecte negative pe termen lung: deficiențe semnificative în educație, slujbe cu prestigiu scăzut și venituri mici, satisfacție scăzută în muncă. Desigur toate acestea vor greva educația și comportamentul mamelor față de copii, în eventualitatea că îi vor păstra.

B. În cazul în care sarcina conduce la o căsătorie timpurie, aceasta este de obicei instabilă.

C. Resursele financiare sunt foarte limitate la părinții adolescenți, ei fiind frecvent incapabili să asigure o îngrijire parentală corespunzătoare adultului cu nou-născutul. Instabilitatea financiară care survine după căsătoria adolescenților părinți, care au renunțat la școală, este de obicei cauza principală a separării cuplului în primii 2 ani de viață comună. Multe dintre mamele adolescente vor deveni mame singure cu responsabilități majore în creșterea copilului și dintre ele , multe sunt nevoite să solicite asistență financiară de la sistemul public.

D. Consecințele parentalității timpurii se întrevăd și în relația părinte-copil. Cercetările sunt împărțite din acest punct de vedere. Astfel, unii cercetători constată că mamele adolescente pot la fel de competente ca și mamele mai vârstnice, interacțiunea lor cu copiii fiind de obicei normală, iar alți autori atrag atenția asupra relațiilor distorsionate, abuzive si nesatisfăcătoare din punct de vedere emoțional, cu copii. Situația este specifică în special pentru tații adolescenți, care de obicei sunt despărțiți de copii lor, din diverse motive sau ca urmare a divorțului.

Intr-un studiu efectuat de Lissovoy, rezultă serioase carențe informaționale, atât ale taților, cât și ale mamelor adolescente, cu privire la cunoașterea și anticiparea vârstelor la care vor avea loc progrese comportamentale din partea copilului, ceea ce are implicații majore în abilitatea acestor părinți de a oferi o în grijire de calitate copilului. De exemplu, autorul citat remarcă în comportamentul părinților adolescenți, nerăbdarea, insensibilitate si înclinația de a folosi pedeapsa fizică drept mijloc de educație. Plânsul la copii este citat drept cel mai important factor de iritare la părinți. Aceste atitudini și comportamente se accentuează negativ o dată cu trecerea timpului, in special la tați, părinții devenind tot mai frustrați și decepționați de viața lor. Aceasta demonstrează clar că lipsa maturității psihologice a părintelui devine un factor de risc important în dezvoltarea personalității copilului.

Totuși dintr-o perspectivă mai largă, nu atât vârsta mamei la naștere conduce la toate aceste consecințe, cât și efectul conjugal al mai multor factori – suportul familial, rasa, statutul socio-cultural, nivelul de instrucție etc.

După cum se observă, problematica indusă de foarte complexă, greutățile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinților este mai mică. Însă, familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte, o opțiune, o alternativă, o realitate socială ce capătă consistență prin însăși proliferarea ei la acest sfârșit de veac.

Căsătoria deschisă este un model de conviețuire aflat între concubinaj și familia nucleară. Ea se suprapune peste valorile și stilul de viață al concubinajului dar, în același timp, se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare și structură. Cu alte cuvinte această formulă nouă încearcă să înlocuiască o configurație depășită sub aspectul stilului de viață (familia nucleară) și să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării (calitatea întâlnirii și fericirii partenerilor și nu stabilitatea relației cu orice preț). Scopul declarat al acestei legături este reprezentat de împlinirea și satisfacția personală, aspecte dificil de măsurat, dar care constituie singura miză demnă de a fi luată în considerare (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998 pag. 72).

Având încă multe „capcane psihologice” legate de socializarea copiilor, de solidaritatea conjugală și filială, căsătoria deschisă este o alternativă ce încearcă să găsească un sens novator „întâlnirii” sexelor, care să resuscite sensul relației lor într-o descoperire de sine și autotransformare. Aceasta presupune însă cultivarea creativității interpersonale și conștientizarea autenticității iubirii în toate dimensiunile ei: sexualitate, comunicare, cunoaștere și valorizare mutuală, acceptare și dăruire necondiționată. Ori, toate acestea vorbesc de la sine despre arta de a rămâne deschis despre nivelul trezirii spirituale, despre libertatea și responsabilitatea opțiunilor, deciziilor și comportamentelor noastre în relația de parteneriat, ca soț și ca părinți (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998 pag. 72).

Astăzi, lumea se mișcă într-un ritm extraordinar, evenimentele se precipită și se bulversează, nesiguranța crește de la o zi la alta, iar toată această dezordine de necontestat nu provoacă decât efecte negative asupra vieții de familie. Căsătoria deschisă atenuează aceste consecințe. Pentru că ea, practic, nu face decât să schimbe principiile unei căsătorii tradiționale clasice: persoana are o libertate pe care altfel nu o avea, poate decide singură într-o lume în care o obligă să adopte anumite comportamente, poate visa că viitorul îi va aduce partenerul dorit în locul aceluia care se plafonează în cotidian, poate schimba ceea ce crede de cuviință provocându-l în felul acesta și pe celălalt să se schimbe.

Este deci, de la sine înțeles, că apariția căsătoriei deschise constituie o necesitate pentru individ, iar rolul societății este cel puțin de a o proteja, pentru a nu deveni disfuncțională și anomică. Oricum, forma de căsătorie deschisă nu constituie soluția definitivă a problemelor maritale și, poate nici salvarea familiei ca instituție. Dar rămâne o alternativă dezirabilă între nenumăratele variabile de conviețuire impuse de societatea contemporană.

Familiile reconstituite sau comasate (Voinea, 1993) reprezintă modele de conviețuire în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reunește, astfel, copii din mai multe uniuni familiale, la aceștia adăugându-se, deseori, proprii descendenți.

În aceste condiții, este de la sine înțeles că, familia comasată se confruntă cu o multitudine de probleme, complexe și dificile, din perspectiva funcționalității și viabilității ei.

Problemele familiei comasate țin de specificul relației din sistemul familiei structurat după recăsătorie, de riscul repetării anumitor erori din mariajele anterioare, și de relațiile cu ex-consorții. Aceștia din urmă rămân de cele mai multe ori în relații cu copiii lor. Adeseori, părinții vitregi au un comportament neadecvat față de copii vitregi, mai ales legat de atitudinile și relațiile acestora cu părinții naturali. Pe de altă parte, pentru copil, recăsătorirea părintelui creează câteva probleme reale, cum ar fi (după J. C. Coleman, 1985) următoarele:

Copilul se confruntă cu situația de a-și împărți afectiv părintele cu noul soț al acestuia;

Copilul se teme de o modificare a regulilor în noua familie, ceea ce este, după terminarea divorțului, o idee și o așteptare realistă;

Copilul se poate învinovăți dacă se simte atras sau iubește părintele vitreg, deoarece s+ar simți simultan neloial față de părintele necustodial, care poate fi deja în postura de vizitator;

Copilul poate resimți din partea părintelui vitreg, asemănător sau diferit, modul de disciplinare pentru comportamente, moduri de a face și gândi cu care s-a deprins sau care erau tolerate de părintele natural;

Copilul trebuie să renunțe la visul său de a-și revedea părinții împreună, și aceasta nu-i ușor de făcut. În consecință el poate avea tendința să-și crească ostilitatea față de părintele vitreg.

Cei doi factori foarte importanți care ar putea uni două configurații monoparentale sunt o pasiune puternică pentru partener și/sau o protecție materială și afectivă . De cele mai multe ori cei doi factori nu acționează conjugat. De aceea familiile reconstituite care valorizează și au la bază viața sexuală și componenta afectiv- emoțională, în absența bunăstării materiale,vor fi nevoite să facă față cu greu dificultăților economice la care acestea vor fi supuse. De cealaltă parte, familiile reconstituite care-si au temeiul doar in rațiuni economice, partenerii căsătorindu-se doar pentru a oferi o viață mai bună copiilor, vor neglija latura sexuală, ceea ce in timp, va induce tensiuni, frustrări, conflicte.

Studiile făcute pe aceste familii au arătat că, indiferent de cauzele care le-au generat, ele accentuează funcția de solidaritate, cel puțin in prima parte a existenței lor. În general însă latura economică este foarte mult afectată, statistic puține fiind cazurile în care familiile reconstituite nu au probleme materiale.

Familiile reconstituite reprezintă o alternativă, un mod de conviețuire care, deși va continua sa existe, nu va atinge proporții statistice semnificative. Și aceasta pentru că numărul copiilor va scădea continuu, iar vârsta mamelor la naștere va fi tot mai înaintată, apropiată de vârsta maturizării și consolidării relației (fie ea , legală sau nu) și nu a disocierii sau dezmembrării acesteia.

Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, însă acoperă o arie mai întinsă de configurații. Am utilizat acest concept de familie reorganizată pentru a pune în evidență ceea ce le deosebește, în mod special: faptul că cel puțin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Așadar, numim familiile reorganizate, fie configurațiile alcătuite din doi parteneri divorțați sau văduvi, fără copii, fie acelea în care unul dintre parteneri are descendenți din mariajele anterioare, fie acelea în care doar un partener a mai cunoscut experiența unei relații legal constituite (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 1998, pag. 77).

Din perspectiva funcțională, cele doua timpuri de familii, au atât puncte comune, cât și puncte distincte. Ele sunt identice, dacă avem în vedere funcția socializatoare, cea de solidaritate și cea sexuală. Elementele divergente apar în cadrul funcției economice și cea de reproducere. Funcția economică apare mai apropiată de cea caracteristică modelului de referință ales (familia nucleară) și, tocmai de aceea, am căutat, s-o diferențiem de cea specifică familiei reconstituite ( ce se confruntă cu greutăți mai mari, dat fiind numărul mai mare de membri ce o alcătuiesc).

In ceea ce privește funcția reproductivă, putem realiza o întreagă analogie. Familia reorganizată își poate pune problema propriilor descendenți mult mai ușor decât familiile reconstituite, mai ales în condițiile în care partenerii nu au copii din mariajele anterioare sau atunci când unul dintre cei (de obicei, femeia) se afla la prima căsătorie. Ca atare, funcția reproductivă este mai apropiată de cea a familiei nucleare, lucru care nu se întâmplă la familia reconstituită, obligată s-o minimizeze sau chiar s-o ignore.

Concluzionând, familia reorganizată își găsește justificarea în valorizarea înaltă a instituției familiei, în faptul că unul din parteneri (fie și părinte), își caută perechea în scopul îndepărtării decepțiilor provocate de mariajele anterioare. Și întrucât divorțialitatea este în creștere. Iar monoparentalitatea cunoaște o pantă ascendentă, premisele proliferării familiei reorganizate sunt accentuat conturate.

Procesul de modernizare a instituției familiale este un proces de adaptare la schimbările produse de revoluția industrială, de revoluțiile politice – dar, în același timp, familia a fost un participant activ, cu un rol esențial în cristalizarea economiei, valorilor și comportamentelor moderne.

Astfel, Emmanuel Todd demonstrează că societățile au intrat mai devreme pe calea modernizării în funcție de ce tip dominant de familie există în societatea respectivă. Astfel sunt analizate Anglia ( familia nucleară, liberală, inegalitară); Germania ( familia tulpină, autoritară, inegalitară); Franța ( familia nucleară, liberală, egalitară); Italia ( familia comunitară, autoritară, egalitară). Dintre acestea cea mai aptă pentru modernitate este familia nucleară, liberală, inegalitară, dominantă în Anglia, deoarece acest tip de familie asigură în mod optim mobilitatea indivizilor prin sistemul ei individualist, ceea ce a permis ruperea cu ușurință de căminul familial și, în final, dizolvarea clasei țărănești și a structurii feudale în Anglia, ce a devenit astfel prima putere industrială. Germania, deși după invenția tiparului era mai dezvoltată din punct de vedere cultural, nu a devenit prima putere industrială din rațiuni antropologice: tipul său dominant de familie cuprinde trei generații, cu copii strâns legați de familie, de patrimoniul ei economic și cultural. Această familie era prea puțin adaptabilă la transformări și deplasări masive ca cele cerute de revoluția industrială.

Weber face o conexiune între decăderea familiei tradiționale și nașterea „spiritului calculativ” și a întreprinderii capitaliste, unificând astfel nivelurile microsocial și macrosocial; spațiul privat și cel public. Principalii factori ai acestei transformări, în optica lui Weber, sunt:

creșterea mijloacelor și resurselor economice;

dezvoltarea diferențierii sociale, ce a dus la geneza aspirațiilor individuale, în defavoarea celor de grup;

autoritatea parentală (sau a clanului) apare ca irațională, independentă de condițiile economice (nu mai e dublată de condiția economică);

diviziunea proprietății: de la proprietatea familială extinsă, la ferme mici, individuale, paralel cu reducerea dimensiunii familiei;

decăderea pământului ca valoare economică

protecția individului începe să fie exercitată de autoritatea politică, ce înlocuiește astfel rolul familiei în aceasta privință;

educația nu se mai face predominant în familie: locul acesteia este luat de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine.

Observăm, din această analiză, restrângerea rolului social al familiei, rol preluat, în mai multe domenii, de alte instituții (stat, școală etc). Familia nu mai domină viața socială. Totuși chiar si-n epoca modernă, familia rămâne o instituție socială fundamentală, având un rol esențial în: socializare, protecție, consum, reproducere, după cum observăm și din următorul tablou comparativ între societățile tradițională și modernă:

SOCIETATEA TRADIȚIONALĂ ȘI SOCIETATEA MODERNĂ (tabel A)

În concluzie, încercând să definim principalele trăsături ale familiei moderne, vom observa că majoritatea acestor trăsături integrează complexul de valori, atitudini, norme și comportamente ce caracterizează în general, civilizația modernă.

Familia nu mai este o unitate de producție economică;

Reducerea dimensiunii familiei prin restrângerea numărului de copii ai unui cuplu și prin quasigeneralizarea familiei nucleare. Familiile restrânse sunt mai apte pentru mutațiile sociale ale modernizării. Micșorarea dimensiunii familiei a provocat schimbări importante în stilul de viață, în comportamentele familiale;

Mobilitatea matrimonială, scăderea autorității parentale (a clanului, în general) și creșterea rolului individului în decizia asupra momentului căsătoriei și a alegerii partenerului. Datorită transferării unor funcții ale familiei către alte instituții sociale, rațiunile economice și politice încep să-și piardă din importanță. Deși considerentele legate de avere joacă un rol mai puțin important, similitudinea statusurilor socio – culturale ale soților predomină în constituirea cuplurilor. Această homogamie nu mai este atât de riguroasă ca în societățile tradiționale. Analizând motivele ce duc la căsătorie, un rol important începe să capete în mentalitatea modernă, ca valoare în sine, „dragostea romantică”. Tinerii nu mai sunt obligați să moștenească pozițiile părinților, pot scăpa de sub autoritatea acestora și să devină independenți din punct de vedere economic. Dragostea romantică devine un suport emoțional, altă data oferit de clan, de familie.

Intrarea masivă a femeilor în populația ocupată a fost favorizată de cererea de forță de muncă. Salariul femeii începe să devină o componentă esențială a veniturilor familiei și sa-i confere femeii o anumită independență economică. Paralel, a crescut nivelul de școlaritate la femei și la bărbați. Femeia are un rol nou în familie și-n societate. Distribuția rolurilor și sarcinilor se modifică și ea, inclusiv în educația copiilor.

Munca în afara domiciliului face ca spațiul acordat comunicării între soți, între părinți și copii, să se micșoreze. Părinții încearcă să compenseze acest fapt prin „răsfățul” copiilor (cadouri, bani de buzunar). Presați de obligațiile vieții profesionale, părinți tind să transfere prematur copiilor inițiativa și responsabilitatea.

Cu cât copii evoluează în vârstă, cu atât momentele de petrecere a timpului liber devin mai ocazionale. La aceasta contribuie și oralele activității profesionale a părinților care sunt decalate față de ritmurile copilului. Lipsa de comunicare, redusă uneori la un simplu schimb de informații utilitare, provoacă rupturi și ascute conflicte în cadrul familie, inclusiv conflictul dintre generații.

E. Schimbarea locului copilului în familie. Pe măsură ce mijloacele de producție încep să devină mai complicate din punct de vedere tehnologic, munca copiilor începe sa-și piardă din importanță, paralel cu scăderea ratelor natalității. Obligați în societatea tradițională să muncească de la vârste fragede, copii încep treptat să fie percepuți nu ca forță de muncă ci ca valoare în sine.

Una din cauzele determinate ale valorizării statutului copilului, ale creșterii costului său (financiar, afectiv și de timp investit) este generalizarea și obligativitatea educației școlare. Prelungirea acestei perioade în viața copilului determină centrarea problematicii copilului asupra formării sale școlare.

FAMILIA TRADIȚIONALĂ ȘI FAMILIA MODERNĂ (tabel B)

Acest tabel nu epuizează toate diferențele și nici nu statuează obligativitatea lor totală în conturarea unei multitudini de forme de tranziție între cele două tipuri ideale – forme care păstrează doar unele sau altele dintre trăsături.. de asemenea există diferențe interne – diferențe între clase sociale, rase, etnii.

Capitolul II

2.1. Delicvent. Delicvență. Delimitări conceptuale

Cuvântul delicvență provine din limba latină , delinquere- a fi de vină, a greși. Definirea riguroasă implică dificultăți de ordin sociologic, etico-moral și biologic.

Perspectiva sociologică stabilește caracterul relativ al noțiunii: variabilitatea codului de legi de la țară la țară, de la societate la societate, de la epocă la epocă.

Perspectiva etico-morală derivă din raportul dintre conștiința etico-morală individuală și structurile sociale: cu cât acestea sunt mai perfecționate cu atât probabilitatea ca individul să devină delincvent este mai mare, presupunând că nu există o sincronizare perfectă a evoluției celor doi termeni ai relației. În acest fel se ajunge la afirmația paradoxală că toți suntem delicvenți într-un fel sau altul; exemplificată prin posibilitatea încălcării de către oricine a regulilor de circulație, ceea ce îl determină pe Michaux să afirme caracterul mai mult sau mai puțin total al delicvenței.

Perspectiva biologică rezidă din însăși delimitarea normalului de anormal: delicvența nu este numai patologică, ea fiind în primul rând un indicator al dezadaptării sociale care poate avea cauze multiple sociogenetice, psihoreactive, psipatologice.

Conceptul normalului psihic este relativ, atât ca sferă de cuprindere, cât și ca stare (este un echilibru instabil), iar una dintre posibilitățile dezechilibrului care poate îmbrăca și formele patologicului este delicvența.

În sens strict medico-legal delicvența este un comportament deviant infracțional, expresie medico-legală și juridică a agresivității patologice. Studiată în particular de științele antropologice și sociale, delicvența constituie obiectul de studiu specific (metodologic și aplicativ) al criminologiei.

Dragomirescu, în 1976 deosebește trei tipuri de comportament: comportamentul antisocial sau infracțional (cu implicații judiciare); comportamentul aberant (limitat le aspectele medico-legale psihopatologice); comportamentul deviant (abaterile de la norma socială).

Același autor sistematizează pe baza unor criterii medico-legale și criminologice, comportamentul infracțional în 4 tipuri: antisocial accidental (ocazional), predelictual, delictual și infracțional- patologic.

Comportamentul infracțional antisocial și predelictual predomină la minor și adultul tânăr.

2.2.1. Cauzele delicvenței

Crimnogeneza, infractogeneza sunt complexe uneori dificil de apreciat, chiar în practica medico-legală psihiatrică ponderea unuia din factorii cauzali posibili (biologic-constituțional, psihologic, sociogenetic, psihopatologic) sau gradul de intricare.

Factorul biologic-constituțional se referă la teoria criminalului înnăscut (Lombroso, inspirat din frenologie, descrie chiar o fosetă occipitală deosebit de dezvoltată la marii criminali) și poate fi reținută ipoteza privind existența la unii delicvenți a unei predispoziții genetice sau numai constituționale care explică personalitatea antisocială a cărei manifestare începe din copilărie.

Factorul psihopatologic se referă la comiterea de infracțiuni de către bolnavii psihici de diferite apatenențe nosologice la care se descrie și un specific infracțional (delictual). Aici este nevoie de o expertiză medico-legală pentru aprecierea gradului de vinovăție și responsabilitate în funcție de starea discernământului.

Factorii psihologici sunt sintetizați în două direcții de acțiune:

a). calitatea experienței parentale, în special a relației materne;

b). formarea conștiinței etico-morale.

Importanța privării materne în primii cinci ani de viață (Goldfarb,1945; Bowlby, 1954), constă în structura defectuoasă a caracterului, incapabil să rezoneze afectiv în relațiile interpersonale (așa numita răceală afectivă, întâlnită la mulți delicvenți). Se vorbește de privarea maternă și în cazul unei mame reci, respingătoare sau dominantă; în cazul tatălui situația este mai puțin clară, mai importantă poate pentru băieți, care devin, prin defect de identificare, mai vulnerabili la influențele delicvento-genetice exterioare. În general, majoritatea delicvenților sunt imaturi afectiv – nu pot suporta constrângerile, frustrările impuse de mediul școlar, familial, militar, de convențiile sociale, vestimentare, sexuale; recurg la chiul, fugă, dezertare, tentative suicidare, automutilări și acte delictuale. Pe de altă parte, în acordul acestor structuri imature de personalitate (dizarmonice), actul delictual are si valențe de valorizare, fiind poate singurul pattern comportamental de autoafirmare. Se mai vorbește de o dorință inconștientă de pedeapsă, de conduite de eșec care pot constitui uneori singure și suficiente motivații psihologice ale delicvenței.

Factorii sociogenetici sunt: frustrarea economică, efectul negativ la nivelul grupului primar sau secundar determinate de influențele liderilor (idolilor), asociate cu consumul de droguri, decăderea autorității adultului – revoltă caracteristică și consecutivă crizelor de adolescență cu motivații reformiste și idealiste, utilizarea defectuoasă a timpului liber, rolul mass – mediei, rolul subculturilor delictogene în care valorile negative, deviante devin morale grupului. Rolul acestor subculturi (comportament disocial) s-a studiat mult de către sociologia americană stabilindu-se ponderea lor importantă în delicventogeneza juvenilă datorită imposibilității copiilor din acestor grupuri de a interioriza valori ce le rămân străine. Delicvența este mai răspândită în clasele sărace, la nivelul claselor medii și superioare fiind mai greu detectabilă. Fluctuația delicvenței este direct proporțională cu urbanizarea. Este mai mare la bărbați comparativ cu femeile. (Rădulescu M., Banciu D., 1990).

Delicvența prezintă următorul arbore taxonomic:

– delicvența reală, săvârșită ca atare, denumită adeseori „cifra neagră” a delicvenței, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau au avut loc în realitate;

– delicvența descoperită reprezentată de acea parte a faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite care au fost identificate de către organele specializate din societate. De regulă, infracționalitatea „descoperită” este mai mică decât cea reală, nu toate faptele penale comise se pot identifica ca atare, în pofida, faptului că au fost săvârșite în mod real (așa numitele infracțiuni cu autori necunoscuți);

– delicvența judecată sau legală reprezentând acea parte din „delicvența descoperită „ care ajunge să fie judecată și sancționată de către instanțele specializate ale statului. Acest tip de delicvență, din punct de vedere statistic este mai redus decât delicvența descoperită deoarece nu toate faptele penale descoperite sunt pasibile de judecare și sancționare. Astfel, este posibil ca unele fapte săvârșite și descoperite să fie grațiate, în timp ce altele, până la judecarea lor pot si discriminate de o nouă legislație penală (Dragomirescu T. ,1977).

Infracțiunea , în sens larg, este un act de conduită interioară a omului care, din cauza tulburării pe care o produce ordinii sociale și de drept, este supusă represiunii penale reprezentând realitatea complexă, cu violențe și exprimări în plan obiectiv social, moral și juridico-penal. Codul penal în vigoare definește infracțiunea ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și infracțiunea poate fi privită ca manifestare comportamentală deviantă dusa până la aberanță, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către o societate, manifestare cu conținut antisocial, față de care se iau anumite atitudini prin aplicarea de sancțiuni prevăzute penal.(Paul Popescu-Neveanu, 1978).

Infracțiunea se manifestă în diverse planuri și diverse forme:

– în plan material obiectiv se exprimă printr-un act de conduită exterioară a omului, de natură să producă modificări în lumea înconjurătoare;

– în plan uman ia forma unei exteriorizări a personalității infractorului;

– în plan social se manifestă ca o reacție negativă antisocială aptă de a pune în pericol sau a leza valorile și condițiile de existență ale societății;

– în plan moral ia forma unei negări permanente a regulilor de comportare general admise de majoritatea membrilor societății;

– în plan juridico-penal e o încălcare a ordinii de drept penal.

Diferite aspecte ale fenomenului criminal sunt examinate în mod distinct de către diverse discipline (de exemplu: medicina, psihologia, psihiatria, etologia, sociologia, etica, statistica, etc.), iar altele sunt examinate în mod global (criminologia sau știința politicii penale).

Devianța. În sens comun, devianța a fost considerată un atribut, ceva inerent, unui anumit tip de comportament sau de persoană. Pentru sociologi, devianța este cel mai bine privită nu ca tip de persoană, ci mai degrabă ca o proprietate formală a situațiilor și sistemelor sociale. Nu există vreo convenție fixă asupra naturii devianței – chiar și crima și incestul sunt uneori acceptate – dar două sunt proprietățile interrelaționate care caracterizează fenomenul.

Prima dintre acestea se referă la devianța ca un pattern al încălcării normei, fiind specificate o serie de norme, precum cele religioase, a căror încălcare poate naște erezii, normelor legale a căror încălcare duce la infracțiunii, normele culturale a căror încălcare conduce la excentricitate ș.m.m.d. Întrucât normele apar în cele mai multe situații sociale, această definiție este foarte cuprinzătoare, ea incluzând fiecare sferă a vieții sociale. De exemplu, devianța de clasă apare atunci când sunt încălcate așteptările normative ale comportamentului de clasă; devianța situațională, când se încalcă normele stabilite într-un grup de prieteni.

A doua proprietate evidențiază faptul ca devianța este un construct de tipul „stigmatului”, o etichetă atribuită în anume momente unor categorii comportamentale care devin depreciate, discreditate și adesea excluse. Această caracteristică poate fi cuprinzătoare: oamenii pot să-și eticheteze prietenii ca fiind devianți pur și simplu pentru că râgâie sau vorbesc prea mult; teroriștii pot deveni martiri politici în ochii acelora care împărtășesc valorile. Studiul devianței se preocupă în primul rând de construcția, aplicarea și impactul etichetelor stigmatizate.

În cadrul fiecărei tradiții – cea care pune în centrul încălcarea normelor sau construirea stigmatului – devianța este un concept schimbător, ambiguu și volatil. Ce și cine anume este deviant depinde de normele și de procesul de etichetare în anumite contexte sociale. În ciuda acestor dificultăți inerente ținând de terminologie, cercetările asupra devianței au generat o largă literatură sociologică.

Opera lui Emile Durkheim este socotită în general cel mai fructuos punct de plecare al analizelor contemporane asupra devianței. În opera sa apar două teme importante și întrucâtva antagonice, fiecare paradigmatică pentru orientările ulterioare în sociologie. Prima este axarea pe anomie: stare caracterizată prin absența normei care apare cel mai probabil în vremuri de schimbare socială rapidă. Anomia indică o slăbire, o prăbușire în cadrul ordinii și structurii sociale. Acest concept schimbă orientarea de la deviantul ca tip de persoană către sugestia că devianța ar fi trăsătură a unor tipuri de structură socială. Este o idee urmărită într-o multitudine de analize ulterioare: în teoriile care consideră delincvența ca urmare a slăbirii ordinii sociale (idee susținută în lucrările lui Robert Merton și teoria anomiei ) sau o consecință a decăderii orașului, ca și ideea subculturilor.

Cea de-a doua preocupare a lui Durkheim este în legătură cu funcțiile devianței. În „Regulile metodei sociologice”, el sugerează că „delictul este ceva normal, întrucât o societate lipsită de el este practic imposibilă”. Devianța este inseparabil legată de înseși condițiile societății; departe de a fi anormală sau patologică în sine, devianța este ceva necesar pentru fiecare societate.

Această concepție aparent paradoxală asupra devianței este susținută de Durkheim pe baza mai multor argumente. Mai întâi, un argument static mai larg: din punct de vedere empiric, toate societățile cunoscute au propria lor devianță, iar rata devianței devine relativ stabilă de-a lungul timpului, deși Durkheim admite că pot exista rate anormale care e nevoie să fie cercetate.

Dar de ce este devianța un fenomen universal? Pe linia analizei funcționale, Durkheim sugerează că devianța are mai multe funcții importante. Citându-l pe Socrate, el susține că una din aceste funcții este aceea de a produce schimbarea; devianții de azi dau semnalul lumii de mâine. Aceasta nu este valabilă pentru orice deviant – unii regretă ceea ce au făcut, devianța lor fiind în concordanță cu ordinea socială existentă. Dar devianța radicală, care constituie o provocare și o amenințare, sugerează o viziune diferită a lumii sociale; ea are șanse să se perpetueze în timp: sectele creștine ale reformei din secolul al XVI-lea, de pildă, au devenit rapid bisericile erelor următoare. Dar opusă funcției de a facilita schimbarea există și o funcție de solidaritate și coeziune asigurată de devianță: oamenii de unesc în fața unui dușman comun.

La sfârșitul anilor ‘ 60 și în bună parte în anii ‘ 70, teoria devianței a fost una din cele mai fertile și mai controversate domenii ale sociologiei, în anii ’80 dezbaterea s-a instituționalizat în mare măsură, iar interesul pentru ea a scăzut.

2.2.2 Cauze generative ale comportamentului deviant

Abordarea fenomenului de delicvență, a mecanismelor sale de producere și manifestare își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen ale cărui efecte negative nu pot negate sau subestimate de către sociologi, psihologi, medici, juriști, criminologi.

Ca fenomen social delicvența se caracterizează printr-o serie de trăsături și note specifice, distincte, pentru o societate sau alta, care derivă din condițiile socio – economice și culturale ale societății respective, cât și din modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor comise de către adolescenți sau tineri.

Înainte de a prezenta factorii delictogeni, consideram utilă prezentarea unor constatări privind fenomenul general al delicvenței după 1989:

– comparativ cu infractorii adulți, minorii reprezintă în totalul infracțiunilor comise procentul de 33% (fața de perioada anterioară când nu depășeau 10%);

– vârsta minorilor anchetați de poliție este în general mai scăzută decât a celor de dinainte de revoluție:

– profilarea consumului așa ziselor „ droguri primitive”;

– tendința de organizare în grupuri infracționale a minorilor sub conducerea unuia sau mai multor adulți;

– trecerea mult mai rapidă în timp de la infracțiuni ușoare la cele grave;

– minuțioasa pregătire a actelor antisociale;

– preponderența delicvenței achizitive asociată sau nu violenței;

– creșterea impresionantă a cazurilor de vagabondaj, cerșetorie si prostituție în rândul minorilor, fără ca acest lucru să se reflecte câtuși de puțin în structura sancțiunilor penale pronunțate de instanțele judecătorești.(Oana Ciuchi, 2002, pag. 42).

Disfuncțiile și deficiențele educative din mediul familial sunt un factor delictogen foarte important. Relațiile normale se ordonează în jurul copilului, în raport cu și pentru copil. De aceea, factorii psihologici ai cuplului parental și cei socio-familiali negativi capătă o importanță fundamentală în declanșarea unui comportament delincvent.

Una din cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea socială. Uneori părinții ajung în fața unor situații oarecum paradoxale: pe de o parte, eforturile depuse, metodele utilizate, așteptările în legătură cu „investițiile” lor educative, cu strategia lor „originală” în ceea ce privește relaționarea cu copilul și, pe de alta parte, rezultatele efective, concrete pe care le-au obținut.

Mult timp s-a crezut ca familia organizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant, această convingere fiind susținută și de către diverse statistici care arătă că un număr mai mare de delicvenți provin din această categorie familială. În ultimul timp, însă, un asemenea punct de vedere a fost depășit, considerându-se că, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante, ci marile ei „lipsuri”: carența familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică și morală.

Studiile asupra delicvenței au arătat că, în mare parte atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului, precum și a afecțiunii acestora ca urmare a divorțului i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte asociale si antisociale. Astfel, divorțul care duce la separarea familiei, poate contura serioase tulburări afective și tulburări comportamentale ce duc la neadaptare socială. De asemenea, pot să se contureze și anumite tulburări psihiatrice. Unii autori, au evidențiat ca principală sursă a agresivității infractorilor modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de apartenență.

Numeroase date de anchetă efectuate pe copii delicvenți demonstrează faptul ca, în mare măsură, comportamentul delincvent este determinat de dezorganizarea vieții familiale ca o consecință a divorțului. Iată câteva date oferite de lucrarea lui Norberto Galii.

În urma unei anchete care a confruntat un număr de 297 minori delicvenți cu un grup de 170 de subiecți normali s-au constat următoarele:

– cazuri separate se părinți au fot întâlnite la 22.8% din delicvenți și numai la 9.45% din minorii normali;

– despărțirea părinților a fost întâlnită la 42% dintre delicvenți si 5.8% dintre subiecții normali;

– imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58.5% la minorii delicvenți și la 9.4% la minorii normali;

– mediul familial normal întâlnit la 7.7% dintre primii și la 75.2% dintre cei investigați în grupul de control.

Rolul autorității paterne, mai ales la vârsta pubertății este determinant tot prin compararea copiilor delicvenți cu cei nondelicvenți:

– 84% dintre delicvenți n-au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor, în timp ce la 21% dintre delicvenți asemenea acțiunii au avut loc;

– 54% dintre delicvenți consideră că tatăl lor trebuie să-i iubească mai mult, 89% cred ca tatălui lor le vine greu sa-i iubească, sa fie tandru cu ei, în timp ce numai 17% dintre nedelicvenți au această impresie;

– 81% dintre delicvenți cred ca le-ar folosi să-și vadă mai des tatăl, față de 13% dintre nedelicvenți.

Există familii care deși sunt organizate se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp, plecând de la forme relativ simple, cum ar fi: cearta, neînțelegerile, contrazicerea ascuțită, refuzul unei obligații conjugale sau familiale etc. și ajungând la forme mai complexe, grave, cum ar agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine etc. În situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor interconjugale și intrafamiliale cresc semnificativ, aceasta capătă valențe disolutive în microgrupul familial devenind simptome ale „sindromului disfuncțional” familial.

Familiile caracterizate printr-un climat familial conflictogen ridicat și puternic, carențele din punct de vedere psihoafectiv și psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologica si psihosociala a personalității copiilor datorită, mai ales, dezechilibrelor și dizarmoniilor resimțite în cadrul unor subcomponente ale personalității: atitudinal –relațională, motivațional – afectivă.

Fuga de acasă a copiilor asociată cu lipsa de supraveghere parentală îi determină să adere la unele medii și grupuri extrafamiliale cu un mare potențial delincvențial.

Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei care este adoptată de către unul dintre părinți, cel mai frecvent de tată, sau de ambii părinți poate fi de asemenea o problema. Pe de altă parte, trebuie diferențiată situația în care părinții hiperautoritară sunt „ bine intenționați”, în sensul că au o anumită „concepție pedagogică” de cea în care autoritarismul este asociat cu agresiunea, inclusiv cea fizică și cu un înalt potențial conflictual familial.

Severitatea excesivă, cu multe rigidități, interdicții nu lipsite uneori de brutalitate, cu comenzi ferme pline de amenințări, cu privațiuni de tot felul își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalității copilului. Părinții hiperseveri impun un regim de muncă pentru copiii lor, care depășește limitele de toleranță psihopatologică ale acestora. Copii sunt puși mereu în fața unui volum mare de sarcini pentru a realiza cât mai repede acele achiziții care corespund intru-totul aspirațiilor părinților. Acești părinți se conduc după formula „ …facem totul ca să scoatem din el un om deosebit”, ceea ce nu este deloc rău ca intenție, dar, după maniera concretă în care se procedează, rezultatele contradictorii nu întârzie să apară. Menținerea copilului într-un climat hipersever determină, treptat, modificări serioase în una din cele mai importante dimensiuni ale personalități – este vorba de cea atitudinal-relațională – tradusă în fenomene de apatie ți indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei din jur, atitudini de protest și revoltă chiar față de noile influențe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustrații exercitate în timp.

În categoria părinților hiperseveri, R. Vincent include următoarele tipuri:

tatăl dominator a cărei autoritate este expresia unei personalități puternice, exigente care știe să se afirme și să reușească și care se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de tată care pretinde ascultare și respect, în ochii căruia copii și soția sunt ființe slabe care trebuie conduse și protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi și inhibați, dar se pot manifesta atunci când caracterul lor prezintă analogii cu caracterul tatălui, ca ființe rebele și autoritare. Conflictele dintre asemenea personalități induce la rupturi brutale ale raportului tată-fiu;

tatăl tiran are o autoritate care operează în comparație și prin salturi fiind în fond o fire timidă, adesea slaba. Izbucnirile sporadice și aberante de autoritate duc în ultimă instanță la devalorizarea figurii paterne de acest tip. Copilul reacționează la asemenea moduri de comportare prin stări de inhibiție, frică, prin instabilitate. Se pot contura apoi și dezechilibre mai profunde care pot apărea în momentul când copilul devine conștient de mediocritatea reală a părintelui a cărui imagine încetează a se mai constitui ca model;

tatăl demisionar este părintele care renunță, tatăl veșnic plecat de acasă, cel care esti preocupat mereu și pretinde să nu fie întrerupt din ocupațiile sale. De asemenea, tatăl demisionar este și cel care, datorită personalității sale nu se simte capabil sa-și îndrume și controleze copiii. Lipsa controlului favorizează, la rândul său apariția atitudinilor recalcitrante formând la copii deprinderea de a nu se conforma imperativelor școlare.

Desigur, în fața părintelui hiperautoritar și hiperagresiv copilul nu are alta alternativa decât supunerea oarbă necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia, dar efectele negative ale unui asemenea „tratament” în planul dezvoltării și evoluției personalității nu întârzie să apară. La agresivitate și ostilitate copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresor, ci indirect, prin atitudinile și chiar acțiunile agresive orientate către alții. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrație datorate regimului hiperautoritar și hiperpermisiv impus se va elimina prin descărcări bruște, prin forme de conduită agresivă și explozivă la adresa altora. De aici și până la conduita delicventă nu mai este decât un pas. De altfel, cercetările efectuate de către V. Dragomirescu arată că 72% dintre delicvenții minori studiați provin din familii în care se practică un sistem disciplinar stricz sau haotic.

Un copil care se simte frustrat de dragostea paternă, se simte respins de tatăl său și care adesea chiar maltratat de acesta, va învăța modul de a reacționa agresiv, dar obiectul agresivității sale va fi nu numai persoana tatălui său, ci toți deținătorii autorității.

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în direcția impunerii totale a voinței părinților și limitării posibilităților se exprimare a inițiativei și independenței copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiții de „apărare” a acestora împotriva „pericolelor și prejudiciilor”. Părinții depun eforturi mari de a proteja copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată, grija și activitatea părintească constituind o sferă protectoare cu pereți multipli prin care el nu mai poate sa iasă singur către lume, pentru a-și încerca forțele proprii, forțe, care – în virtutea unei tendințe logice a dezvoltării personalității – trebuie confruntate într-un cadru echilibrat pentru a-și putea contura dimensiunile lor reale și, cel mai important lucru, treptat, în urma confruntării cu lumea, cu alții, a se realiza o concordanță corespunzătoare între imaginea de sine și ceea ce există și este în continuă formare și devenire. (O. Ciuchi, 2002, pag. 51).

Una din consecințele imediate ale exercitării influențelor educative în manieră superprotectoare este detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor. Se pot contura atitudini de îngâmfare, exacerbare a eu-lui, de supraevaluare a propriilor posibilități cu tendința de a-și impune în fața celorlalți voința și sistemul lui de păreri și opinii în mod dominator, persuasiv, fără însă ca acesta să aibă, de cele mai multe ori, acoperirea în ceea ce privește ansamblu de capacități și aptitudini, experiența de viață.

Din nefericire, si desigur, spre marea surpriză și nedumerire a unor părinți superprotectori, care au invadat pur și simplu copilul cu investiții afective, asemenea „tratament” educațional poate conduce la conduite delicvente explicabile în cea mai mare măsură prin rezistența scăzută la frustrare. Diverse cercetări întreprinse confirmă acest punct de vedere. Astfel, R. Mucchielli găsește un procent ridicat de delicvenți minori care provin din familii cu părinți hiperpermisivi și hiperprotectori. Alți cercetători arată ca o asemenea atitudine manifestă mai ales mamele. Astfel, cercetările au găsit o atitudine superprotectoare și excesiv de afectuoasă din partea mamei la circa 40-50 % dintre aceștia. (N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, 1992, pag. 288).

2.3. Profilul general al delicventului/infractorului

Delicventul reprezintă un obiect de studiu polimorf pentru medicina sociala, psihologia socială, psihologia medicală, psihoterapia, strategiile de consiliere și rezolvarea conflictelor, psihologie judiciară, regăsind aici fațete diverse caleidoscopice.

Pentru a defini profilul delicventului trebuie să avem în vedere o seamă de referențiale precum:

referențialul societal – este reprezentat de contextul concret, istoric, în orizontul căruia evoluează oamenii reali. Diverse societăți vor avea diferite modalități de apreciere a conduitelor normale. Respectiv deviante ca și seturi corolare de pedepse, recompense și strategii de recuperare a fostului delincvent.

referențialul autoreflexiv – este constituit din părerea, opinia, atitudinea individului delincvent asupra vieții, asupra comportamentului și actelor sale. Tabla de valori pe care acesta o folosește are efect în decizia de a face sau de a nu face a anumită acțiune amputându-i motivațiile.

referențialul proiectiv – este construit din părerea – opinia – atitudinea individului și microgrupurilor normale inserate social asupra conduitelor deviante/delicvente.

Pentru a releva mecanismele generative ale comportamentelor deviante și pentru a creiona profilul general al delicventului enunțăm câteva caracteristici ale tulburărilor de comportament care generează infracționalitatea.

a). comportamentul deviant se dezvoltă după vârsta de 7 ani, când apar ca atare, considerându-se că maxima structurare a conștiinței de sine, responsabilitatea legată de conduita morală, normală – stratificându-se intens în pubertate și adolescență. Acum responsabilitatea intră în faze de sensibilizare și inserție socială, conștiința de sine cristalizându-se intens pe conduită de conformitate sau aberante/delicvente. Până în pubertate, comportamentul deviant moral se obiectivează ca inadaptare socială, familială sau școlară, rareori ca acte antisociale. În pubertate și adolescență, conduita de predelicvență este legată de o parte de imaturitate socio-afectivă și caracterială, pe de altă parte de dificultățile de adaptare la sistemul de cutume și legi. Deci, avem de a face cu o nedezvoltare a responsabilității și cu dificultăți de adaptare la structurile restrictive și ordonatoare ale interrelațiilor sociale.

b). comportamentele aberante se pot manifesta relativ timpuriu pe un orizont larg, sub forma conduitelor stereotipe și imitative.

c). există forme de comportamente de graniță între conduitele conformiste, și cele devinate, evaluarea corectă fiind deseori dificilă. Important este factorul „condiție nefavorabilă de mediu” care poate genera trăsături psihologice negative ce devin treptat dominante ale personalității. Prin formarea și stabilizarea însușirilor caracteriale deficitare se afirmă comportamente aberante sociale.

Adolescenții delicvenți se subsumează tipologiei astfel tinerii care săvârșesc acțiuni: adolescenții care au o conduită antisocială explicită: trăind intens teama și angoasa de a se identifica în ultima instanță cu veritabilii delicvenți. Autoreflexiv aceștia cred că delictele lor sunt consecințele unor situații speciale în care au fost antrenați fără voia lor.

În genere, profilul predelictual este instabil, impulsiv, în exces cu forme de hetero și autoagresivitate, pervers/aberant, reactiv/simulant.

La copii peste 7 ani comportamentul are anumite caracteristici care nu sunt impregnate de voință și raționalitate, în schimb sunt corelative cu o mare sugestibilitate și o nediferențiere ego și alter. Se manifestă o serie conduite legate de teama de pedeapsă sau de privare afectiva. La această vârstă conflictele și frustrările se consumă și se uită în scurt timp, dar sunt foarte intense. Agresivitatea se declanșează ușor și la fel de facil se poate ancora în structurile de personalitate.

La preșcolari, școlari și adolescenți minciuna este forma de devianță acceptată social, care poate deveni periculoasă în anumite contexte. Minciuna este agresivă (pentru a provoca pedeapsa unui alt subiect) de apărare sau imaginativă.

Comportamentele aberante ale adolescenților se manifestă îndeosebi ca dominante de teama de sancțiune, ca inadaptare socială și rareori ca antisocialitate. Deseori se manifestă tentativa de a părăsi familia, cu sentimente de abandon si autoabandon foarte intense.

La adolescenți și tineri se dezvoltă dorința de afirmare care permite identificarea eu-lui cu modele independente comportamentale, creșterea înțelegerii semnificației conduitelor, a substratului lor moral corect sau deviant. Experiența socială devine acum densă.

Tulburările de comportament au cea mai mare frecvență între 14-16 ani, ca apoi să se atenueze. Deprinderile și atitudinile sociale se restructurează, crește spiritul critic și autocritic, se dezvoltă abrupt maturizarea sexuală și caracterul seismic al aprecierii de sine și al conștiinței de sine.

La adolescenți și tineri la vârste de trecere și formare pot debuta psihoze infantile, sentimente de persecuție, gelozie, depresie melancolică, izolare excesivă, introversie și nevrotism.

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorului/delicventului, evidențierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerințele esențiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituțiilor corecționale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și infractorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a măsurilor generale și speciale și speciale orientate către prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale.

Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracțional, constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligența, afectivitatea, motivația și voința) se manifestă în pregătirea, săvârșirea și in atitudinea postinfracțională. (T. Butoi, 2003, pag. 49).

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze, în cadrul duelului judiciar, funcțiile apărării și acuzării pentru că, în ultimă instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebuie înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.

Factorii psihologici nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul personalității sale individuale, specificități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea ii determină un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce-i permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intra in conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. (T. Butoi, 2003, pag.50).

Studiindu-se diferite categorii de delicvenți sub aspectul particularităților psihologice, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă frecvent legea.

Instabilitatea emotiv-acțională. Datorita experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli. Aceasta instabilitate este o trăsătură esențială a personalității dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte sin stările de dereglare a afectivității delicventului care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Inadaptare socială. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții neprielnice și in mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici), unde nu există condiții, priceperea sau preocuparea necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediul duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate, conducând la devianță apoi la infracțiune. Acțiunea infracțională reprezintă, etiologic, un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o reacție atipică.

Sensibilitatea deosebită. Anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre o acțiune cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacțiilor acestora. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecințe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice și psihice.

Duplicitatea comportamentului. Conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută total ferit de ochii oamenilor, în general, și ai autorităților, în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalității, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada care comite fapta infracțională, ci tot timpul.

Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând a mică importanță viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent și nu discriminează cert delicvența de nondelicvență. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata coeficientului de inteligență, ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor in fapt. (Bogdan și colab. 1983).

Imaturitatea afectiva. Constă în decalajul persistentul între procesele cognitive și afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc) pentru obținerea unor plăcerea imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Frustrarea. Este o stare emoțională resimțită de infractor atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții, care consideră că i se cuvin sau când în calea obținerii acestor drepturi se interpun obstacole. Infractorii reacționează diferit la situațiile frustrante, de la abțineri (toleranță la frustrare) și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe moment autocontrolul acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent, cu urmări antisociale grave.

Complexul de inferioritate. Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potențate și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau experimentată a celorlalți. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. J. Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delicvenți există un nucleu al personalității ale cărui elemente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși; el și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Atunci când nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul ne este capabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, considera ca are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își minimalizează defectele, insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greșește, în loc să-și reconsidere poziția, atacă cu virulență.

Labilitatea este o trăsătură a personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea si, ca atare, o accentuată deschidere spre insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului public și a sancțiunii penale.

Agresivitatea apare atunci când individul este împiedecat să-și satisfacă dorințele și se manifestă printr-un comportament violent și distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea si heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană. Experimentându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală.

Indiferența afectivă – este strâns legată de egocentrism și mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora. Indiferența afectivă redă în fond stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Această latură a personalității infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una din principalele carențe ale procesului socializării, un rol foarte important deținându-l în acest plan funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, ceea ce explică atât calmul cât și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violență extremă. Legătura strânsă dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității.

Aceste componente ale personalității infractoare se pot întâlni și la celelalte persoane, nondelicvente, insă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalității, nu au consistența și frecvența întâlnită la infractori, nu sunt orientate spre infracționalitate.

Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului da valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfășoare o muncă socială susținută. Această incapacitate este dublată de disprețul fată de munca, de atitudinea negativă față de cei ce desfășoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă ca această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficiențe ale voinței. Procesele volitive funcționează la ei în mod normal, conținutul lor se îndreaptă spre acțiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acțiuni antisociale.

Trăind în conflict cu societatea și acționând mereu împotriva ei, prin succesele obținute în activitatea infracțională devin încrezuți, orgolioși, supraapreciindu-se și ajungând la manifestări de vanitate, deseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă față de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și în același timp și o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către care sa tindă, il fac pe delincvent indiferent față de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare față de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care da dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferență în urma tensiunii continue, în urma obișnuinței de a fi mereu în pericol. Egoismul înăbușă complet orice urmă de compasiune, și ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forță mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acțiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârșit de excepții, un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialități infracționale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcție și de genul de infracțiune pe care o realizează.

Capitolul III

3.1. Stadiile dezvoltării eului

Stadiul este definit ca o perioadă a dezvoltării caracterizată printr-un ansamblu de trăsături coerente și structurale care constituie o etapa globală tipică și consistentă, dar de trecere.

Stadiul exprimă limitele temporare între care profilul psihologic al omului capătă anumite particularități relative constante în raport cu care el se individualizează.

Asupra stadialității în dezvoltarea umană au emis teorii mulți autori printre care J.Piaget – asupra dezvoltării inteligenței la copil, Freud asupra dezvoltării libidoului, Erikson asupra ciclurilor de dezvoltare umana, H. Wallon asupra dezvoltării afectivității și alții.

Ed. Claparede este un reprezentant al școlii active pe plan pedagogic, al școlii funcționaliste, Pe plan psihologic. Ed. Clapared a considerat că în primii 12 ani se dezvoltă la copil, în mod progresiv, planul mental intelectual, începând cu cel perceptiv intelectual. După 12 ani până la 18 ani, are loc o dezvoltare foarte nuanțată a planului afectiv sentimental și al valorilor morale și sociale, ca apoi la vârstele adulte să aiba loc o centrare pe drumul ales în viață prin idealuri.

Dupa J. Piaget dezvoltarea morală are loc în copilărie ca un fel de repetare a treptelor morale din filogeneză. Piaget a operat cu repere biopsihice și de operații mentale creind o teorie intelectualistă de mare rezonanță. Inteligența, ca expresie rafinată a adaptării, se construiește treptat prin antrenare si autoantrenare.

H.Wallon a fixat structura reperelor psihogenetice pe construcția afectivă a Eului și personalității. Într-o primă etapă are loc diferențierea impulsivității emotionale de impulsivitatea motorie primară ceea ce creează consistența subiectivimului primar. Urmează apoi constituirea conștiinței de sine prin diferențierea componentelor de orientare, de verbalizare și a celor ludice.

Se constată că achizițiile de rol conturează independența Eului și se constituie sincretismul personalității (10-11 ani) prin includerea afectivității în comportamentele sociale și intelectuale.

H. Wallon a fost orientat mai pregnant spre conduitele lejer patologice ale copilului în timpul dezvoltării lui psihice.

Freud distinge două modalități de organizare a libidoului: pregenitală si genitală.

Faza pregenitală cuprinde stadiul oral si stadiul anal.

Faza genitală cuprinde doi timpi separate prin perioada de latență: faza falică sau organizarea genital infantile și organizarea genitală propriu-zisă care se instalează la pubertate.

Anumiți autori rezervă termenul de organizare genitală pentru cel de-al doilea timp, incluzand faza falică printre organizările pregenitale.

Primul stadium al evolutiei libidinale în care placerea sexuală este legată predominant de exercitarea cavității bucale și a buzelor care însoțește hrănirea.

Activitatea de nutritie, plăcerea de a suge, legată în primul rând de o trebuința fiziologică devine locul unei activități autoerotice specifice. Această activitate oferă semnificațiile elective cu ajutorul cărora se exprimă și se realizează relația de obiect, de exemplu relația de iubire cu mama este marcată prin semnificațiile a mânca – a fi mâncat raport zis de încorporare.

K. Abraham a distins două subdiviziuni ale acestui stadium în funcție de doua activități diferite ; suptul- stadiul oral precoce si mușcatul- stadiul sadic-oral caracterizat printr-o impulsie agresivă și destructive.

Stadiul sadic-anal poate fi situate cu aproximație între 2 si 4 ani și este caracterizat de organizarea libidoului sub primatul zonei erogene anale; relația de obiect este impregnată cu semnificații legate de funcția de defecare (expulsie-retenție) și de valoarea simbolică a materiilor fecale. Acum se afirmă sadomasochismul în relație cu dezvoltarea capacității de a controla musculatura.

Este primul stadiu în care se constituie polaritatea activitate – pasivitate. Noțiunile de activitate – pasivitate exprima bipolaritatea funcției anale care sprijină cele două impulsii parțiale : de expropiere legată de musculatură și de pasivitate legate de mucoasa anală.

Abraham și M.Klein propun diferențierea a doua faze în cadrul stadiului sadic-anal definind în fiecare dintre faze două tipuri de comportament opuse în raport cu obiectul.

În prima fază erotismul anal este legat de evacuare, iar pulsiunea sadică de distrugerea obiectului; în faza a doua erotismul anal este legat de retenție iar pulsiunea sadică de control posesiv. Linia de clivaj dintre regresiile nevrotice și cele psihotice trece prin aceste două faze.

Prin această activitate care duce la defecare sunt simbolizate fecalele ca un cadou făcut mamei, retenția acestuia constituind dimpotrivă o atitudine agresivă față de ea și afirmarea propriei sale voințe. Aceasta din urmă alegere prefigurează unul dintre aspectele caracterului anal: încapațînarea. Celelalte particularități sunt spiritul de ordine, economia, avariția, pedanteria. Aceste trăsături se regăsesc în caracterul obsesional unde iau forma defenselor reacționale.

Stadiul falic este o faza a sexualității infantile între 3 si 6 ani, ulterior stadiilor oral și anal și este caracterizat prin unificarea pulsiunilor partile sub primatul organelor genitale.

Spre deosebire de organizarea genitală puberală, copilul, băiat sau fată, nu cunoaște în acest stadiu decît un singur organ genital, organul masculin iar opoziția sexelor este echivalentă cu opoziția falic – castrat.

Stadiul falic corespunde momentului culminant și declinului complexului lui Oedip; complexul de castrare este prevalent în acest moment.

Perechea de contrarii de activitate – pasivitate dominantă în stadiul anal se transformă în perechea falic- castrat ; opoziția masculinitate feminitate nu se constituie decât la pubertate.

În raport cu complexul lui Oedip faza falică are un rol essențial, declinul acestui complex în cazul băiatului este condiționat de amenințarea cu castrarea , iar aceasta își datorează eficiența , pe de o parte interesului narcisic pe care băiatul îl arată propriului penis, iar pe de altă parte descoperirii că fetița nu are penis.

La fetița constatarea diferenței de sexe duce la nașterea invidiei de penis, din punctul de vedere al relației cu parinții aceasta creează un resentiment față de mamă care nu a înzestrat-o cu penis, precum și alegerea tatălui ca obiect al iubirii.

K. Horney si M.Klein admit existența la fată a unor senzații sexuale de la început specifice, o cunoștere primară intuitivă a fiziologiei feminine.

Stadiul genital propriu- zis începe la pubertate și determină forma definitivă luată de viața sexuală.

Stadiile anterioare au o importanță decisivă în tulburările adultului.

Jung a corectat caracterul secundar acordat de Freud vârstei adulte, el sugerând ideea unei dezvoltări continue în care viața socială, instituțiile, miturile și religia au un loc de seamă.

O interesantă descriere a ciclurilor de dezvoltare umană a efectuat E.H. Erikson. Utilizând metoda bigrafică și analiza istorico-socio-psihologică, Erikson, psiholog de pregatire freudiană, a fost interesat însă și de caracteristicile adultului.

Erikson considera că după stadiile de dezvoltare freudiene (oral, anal, falic, genital) există stadiile psihosociale ale dezvoltarii eului și emite ideea existenței unor componente duale (positive si negative) aflate în opoziție în fiecare dintre cele 8 stadii sau cicluri ale vieții pe care le expune.

În ordinea descriptivă succesivă în stadiul oral (primul an din viata) există relația bipolară de caracteristici încredere-neîncredere ca expresii ale dependenței copilului de calitatea îngrijirii parentale. Îngrijirea caldă, echilibrată, calmă determină încredere, iar îngrijirea dezordonată, capricioasă, dezvoltă neîncredere, teamă, suspiciune.

Aceste caracteristici se instalează în structura intimă a reacțiilor și se stratifică în inconstient ca o structura bazala care poate fi foarte greu schimbată.

În stadiul urmator de la 1 la 3 ani (stadiul anal) se dezvoltă caracteristici legate de autonomia și emanciparea copilului de tutela parentală versus simțul rușinii și al îndoielii, ca expresie a incapacității de a dobândi autonomie. Exesul critic privind micile accidente ale vîrstei duc la exces de rușine. Dacă i se lasă liber terenul dorințelor copilului de a efectua singur o serie de activități mărunte, se dezvoltă autonomia.

Ulterior, în alte faze, aceste caracteristici pot fi modificate, dar adeseori se instalează între structurile fundamentale.

Stadiul al treilea (între 4 și 5 ani) este un stadium dominat de constituirea inițiativei versus vinovăție. Inițiativa se manifestă ca motorie și intelectuală (imaginativă) și se instrumenteaza prin abordarea de tot felul de acțiuni, ca jocul, comunicarea prin vocabular.

În cazul în care inițiativa nu este îngradită, ea devine caracteistică psihică. Îngrădirea și evaluarea ei inoportună creează sentimentul de vinovație, care se stabileste și el în structura personalității.

Stadiul sau ciclul al patrulea de viață (intre 6 si 11 ani) se consumă în jurul perechii complementare de trăsături psiho-potentiale sîrguința versus inferiorizarea. La Freud acest stadiu coincide cu perioada de latență.

Scoala absoarbe cea mai mare parte a disponibilităților copilului, impune reguli și tendințe spre sîrguință. În școală are loc procesul de dezvoltare a sîrguinței, dar și trăirea inferiorității în cazul în care copilul nu poate răspunde cerințelor sârguinței impuse . Confruntarea copiilor cu experiența sârguinței este gravă.

Erikson lărgește determinarea socială a dezvoltarii psihice. Inferioritatea se manifestă ca reacție de eșec.

Stadiul al cincilea are loc între 12 și 18 ani si este dominat de conștientizarea identității Eului versus confuzia rolurilor. Dacă identitatea Eului traiește amplu, se întăresc încrederea , autonomia, inițiativa.

Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative este frecventă la copiii delicvenți si implică întărirea neîncrederii, rușinii, inferiorității. Comportamentul sexual este și el implicat în identitate. Eșecul de roluri nu este de nerecuperat în fazele următoare.

În al șaselea ciclu al vieții (perioada tinereții și începutul vieții adulte) perechea de structuri antrenate este intimitatea versus izolarea.

Al șaptelea ciclu al vieții implică vîrsta a doua mijlocie și perechea de relații altruism versus egoism.

Ultimul ciclu al optulea se conturează în anii bătrîneții ca expresie a nuclearizării activiăații psihice în jurul trăsăturilor de realizare versus disperare.

Erikson a considerat ca în fiecare stadiu în parte se manifestă crize ce implică contrarieri ale liniei de dezvoltare, într-un anumit sens, datorită structurii duale a celor opt stadii ale vieții.

Din descrierea de către diferiți autori a ciclurilor vietii, se observă ca un loc important îl ocupă copilăria, ce are un rol definitoriu în evoluția stadiilor ulterioare ale dezvoltării personalității.

În acest sens, H. Moers considera că prima perioadă a copilăriei și a tinereții (0-20 ani) este de intensă formare, de intensă creștere și dezvoltare.

Copilăria ca primă etapă a vieții, se întinde până pe o perioada de aporximativ 10 ani și constituie etapa de maximă importanță pentru întreaga dezvoltare ulterioară.

În copilărie se formează toate conduitele importante adaptive, se nuanțează și se civilizează conduitele, se pun bazele personalității, se constituie structurile mai importante energetice, intelectuale creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de atitudini, caracteristicile comportamentelor de baza, reacțiile afective, volitionale, aspiratiile de viață.

Din analiza acestor teorii asupra stadiilor dezvoltării se observă, că atât din punct de vedere cantitativ cât și din punct de vedere calitativ copilul de diferențiază net de adult. Dacă se pleacă de la stadiul copilului se poate ajunge la cunoașterea adultului.

Pentru educație în genere, și pentru instrucție în special, acest aspect are o importanță deosebită. Înțelegerea metamorfozelor din copilărie face posibilă cunoașterea conduitelor infantile, a specificului acestora în comparație cu comportamentele adulte.

Copilul nu poate fi considerat un adult în miniatură deoarece astfel se neglijează specificitatea acestei etape și a modului cum se prefigurează o serie de caracteristici ce pregătesc ciclurile următoare.

Copilul este un adult în devenire dar pentru aceasta străbate un lung proces de transformări, de acumulări și asimilări, se realizează într-un mediu favorabil sau mai puțin favorabil, de calitatea căruia depind, în bună măsură, structurile sale psihice care ii conferă acestuia identitatea sa proprie. Așadar copilul evoluează spre maturitate, numai că rapiditatea cu care ajunge la aceasta este dependentă de ereditatea sa, de mediu, de condițiile de educație și de viață.

Primul ciclu este cel al copilariei si se caracterizează mai cu seamă prin creștere și dezvoltare, cuprinde individual de la naștere până la adolescență, inclusiv.

În copilărie are loc constituirea și apoi dezvoltarea conduitelor fundamental adaptive, se constituie și se structurează însușirile personalității, se dezvoltă caracteristicile proceselor cognitive, afective și motivaționale, a atitudinilor și sociabilității.

3.2. Caracteristici generale ale evoluției adolescentului

În perioada adolescenței se produce o dezvoltare intensă în plan psihic și se stabilizează personalitatea. În plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcții, cu evoluții mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltări psihice generează noi conduite și noi modalități de relaționare cu cei din jur, forme originale de înțelegere și adaptare. Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existența unor conflicte și trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspirațiilor și cu tendința de a evita teama față de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist și un luptător activ pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original în adaptarea soluțiilor urmărite, în modul de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare.

Perioada adolescenței se împarte în 3 subperioade: subperioada preadolescenței (14-16 ani), subperioada adolescenței propriu-zise (16-18 ani) și subperioada adolescenței prelungite (18-20/25 ani).

a). Subperioada preadolescenței (14-16 ani): se caracterizează prin stabilizarea maturizării biologice, dezvoltarea conștiinței, în general, și a conștiinței de sine , în special. Dezvoltarea psihică este intensă și încărcată de conflicte interioare și ca urmare a menținerii unor stări de agitație și impulsivitatea, a unor momente de neliniște și anxietate. Identitatea de sine și adoptarea de comportamente individuale se dezvoltă sub influența planurilor intelectuale și de relaționare.

b). Subperioada adolescenței propriu-zisă (16-18 ani) : este centrată pe o intelectualizare intensă, pe îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca însemn al personalității complexe. Notele personale și specifice se exprimă în atitudini de independență și de îndeplinire unor responsabilități prin care adolescentul să se poată afirma și autodepăși. Adolescentul afișează o demnitate bazată pe valorile culturale și morale, în care încearcă să demonstreze simț critic și originalitate. Expansiunea personalității se realizează prin socializarea aspirațiilor, a manifestării vocaționale și profesionale devenind dornic de confruntare și competiție.

c). subperioada adolescenței prelungite (18-20/25 ani): este înglobată de mulți autori în perioada adolescenței, dar sunt unii care o includ în perioada tinereții. Independența este dobândită în bună măsură sau este pe cale de a fi dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalității și afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viața social-culturală crește și se nuanțează, ca și pentru dobândirea unui statut profesional cât mai complex.(E. Verza, Ursula Șchiopu, 1997) .

3.3. Dezvoltarea psihică

Luând în considerare aspectele generale ale întregii perioade, se pot evidenția o serie de caracteristici ce îi dau o notă de specialitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane. Astfel, printre cele mai semnificative subliniem dezvoltarea conștiinței și a conștiinței de sine, în care sunt implicate identitatea egoului și plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este confruntat, obiectiv și subiectiv, cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală și de descoperirea dimensiunilor realității sociale. Demnitatea și onoarea, la care aspiră atât de mult, sunt influențate de experiențele personale și de acumulări în plan socio-cultural și profesional.

Apartenența la o anumită familie sau la un anumit grup presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile, frustrante, de nesiguranță și de dependență. Dezvoltarea identității este mai puțin spectaculoasă în condiții de dependență sau în situațiile în care se mențin forme infantile ale independenței. Formele dependenței materiale, emoționale (de confort și apartenență) și de mentalitate (valori) pot provoca frustrații și conflicte între adolescent si părinți estompând disponibilităților tânărului. Datorită acestora se ajunge la comportamente rigide sau lejere care își pun pecetea asupra modului cum evoluează personalitatea.

În adolescență, apariția conflictelor și a frustrațiilor este relativ frecventă, dar ele nu au un caracter devastator, așa cum încearcă unii autori să dea o anumită turnură spre patologizare.

Pe lângă condițiile normale care denotă dimensionarea echilibrului și adaptării adolescentului, pot apărea conduite amorale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilității, negativismului, nonconformismului bazat pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli din necunoașterea lor sau nerealizarea implicațiilor cu care se pot solda asemenea atitudini, și, în fine, conduite imorale când încălcarea normelor și regulilor sociale se face în cunoștință de cauză sau deliberat. Ca urmare a desfășurării unor astfel de conduite, se constituie acceptorii morali, care pot duce la conflict și frustrație ce se evidențiază în roluri și statute sociale. Când conflictul și frustrația îmbracă forme acute și când relațiile sale cu cei din jur, intervin o serie de manifestări ce cad sub incidența unor comportamente structurate după următoarele tipuri de personalitate:

– a imaturității psihice, când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parțial de realism și cu acțiuni infantile;

– a dezvoltării dizarmonice dominate de acțiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate, ostilitate față de cei din jur;

– a evoluției astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite situații;

– a evoluției psihopatice sub forma epileptoidă, schizoidă, isterică, ce conține o mare doză de labilitate afectivă și tendințe spre manifestări delincventuale și infracționale;

După Maurice Debesse, funcțiile adolescenței se pot exprima sintetic astfel:

de adaptare la mediu

de depășire

de definire a personalității

În consecință, are loc acum un proces de dezvoltare, la finalul căruia ne vom afla în fața unor structuri psihice bine închegate și cu un grad mare de mobilitate. (Grațiela Sion, 2003, pag. 194).

Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile și trebuințele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă din pubertate, cât și noile trebuințe apărute în adolescență.

După M. Zlate, adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi: nevoia de a ști, de a fi afectuos, de apartenență la grup, de independență și nevoia modelelor. Nevoia de a ști este prezentă începând cu perioada școlarului mic; acesteia i se adaugă la pubertate nevoia de creație, care se transformă în adolescență în nevoia creației cu valoare socială.

Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvoltă în „reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective și emoționale. Nevoia de grupare își pierde caracteristica neselectivă, devenind axată pe criterii și preferințe. Nevoia de independență, de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârșire, autodepășire, autoeducare în adolescență. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare și autoeducare se datorează maturizării sociale, conștientizării responsabilităților ce-i revin, precum și datorită implicării în alegeri vocaționale.

Jean Rousselet identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescență:

conduita revoltei;

conduita închiderii în sine;

conduita exaltării și afirmării.

Conduita revoltei conține refuzul de a se supune, manifestări de protest, de răzvrătire. Revolta este direcționată inițial împotriva familiei, apoi apare revolta împotriva școlii, prin refuzul de a accepta o autoritate recunoscută până atunci, revolta împotriva moralei și a bunelor maniere, încercarea sa de a se elibera de constrângeri sociale, suspectate de adolescent de încercarea de a-i anihila personalitatea în plină dezvoltare. Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecție. Introspecția conduce la un examen al propriilor posibilități și aptitudini, iar adolescentul nu se sfiește să-și accepte dovezile propriei slăbiciuni. Adolescentul insistă asupra studierii defectelor sale, dar această introspecție, pe lângă construirea unei imagini de sine, conduce la reflecții privind locul lui ca individ în societate. Tendința către introspecție și înclinare către visare sunt caracteristici adolescenței. Perioada de exaltare și afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica resursele dobândite prin informare și introspecție.

3.4. Identitate și personalitate în adolescență

Carl Rogers, alături de alți psihologi de orientare umanistă, consideră sinele ca putând fi înțeles doar din punctul de vedere unic al individului, pentru că sinele este un concept ce descrie individul din interior și nu poate fi relevat sau cunoscut din exterior fără a-i modifica aproape tot conținutul. Identitatea de sine include mai multe componente, printre care: identitatea fizică, psihosexuală, vocațională, moral-spirituală, toate acestea exprimându-se prin caracteristici psihologice și comportamente care afirmă și întăresc sinele, personalitatea individului. Autorii citați arată că identitatea de sine în perioada adolescenței se poate contura în trei maniere: pozitivă, negativă și incertă, respectiv, criza de identitate, criteriul fiind autopercepția, felul în care se percep tinerii în raport cu societatea, mediul familial și grupul de prieteni.

Imaginea de sine este rezultatul dezvoltării ontogenetice, structurând, de asemenea, cele două componente de bază ale acesteia, și anume: imaginea eului fizic și imaginea eului spiritual, psihic și psihosocial. În consecință, autorul citat subliniază asupra faptului că imaginea de sine este un factor principal mediator între stările interne de necesitate și situațiile și solicitările externe. Imaginea de sine comportă mai multe dimensiuni: percepția și aprecierea subiectului la un anumit moment, felul în care subiectul ar dori să fie sau să pară că este și felul în care subiectul consideră că este apreciat de ceilalți. Prima dimensiune este cea care structurează comportamentul situațional curent, celorlalte două revenindu-le un rol reglator, de automodelare și autoperfecționare. Unitatea celor trei fațete ale imaginii de sine realizează funcția de obținere și menținere a identității.

Problematica stimei de sine (self-esteem) în cadrul studiilor asupra dezvoltării sunt importante pentru un număr foarte mare de cercetători, chiar dacă această tematică fie nu este explicită în lucrările lor, fie nu folosesc același limbaj. Lucrările lui Erikson sunt cele mai explicite privind importanța identității în procesul dezvoltării. Dezvoltarea sensului identității, apreciază Erikson, aduce cu sine victoria asupra problemelor copilăriei și o pregătire autentică în a face față provocărilor lumii adulte. Nu este întâmplător cu Erikson se oprește asupra identității mai mult decât asupra oricărei alte achiziții de dezvoltare, reamintindu-ne că în contemporaneitate, spre deosebire de perioada în care Freud și-a dezvoltat teoriile, ne confruntăm peste tot în lume cu probleme de identitate, de rasă, naționalitate, persoană, profesiune etc. Adolescentul capătă acum un sens al identității, fapt ce reprezintă polaritatea acestei faze de dezvoltare. La un capăt există lupta cu privire la integrarea tendințelor interne și externe, iar la celălalt capăt există dispersia, legată de un sens al instabilității în mijlocul unor solicitări externe sau interne confuze. Această polaritate trebuie rezolvată între limitele perioadei adolescenței, pentru a fi prevenite tulburări trecătoare sau de durată ale perioadei adulte. Siguranța sinelui plasată în trecut sau în viitor asigură individului o încredere imediată și superioritatea sa față de fazele anterioare de dezvoltare.

Adolescența, arată M. Debesse, este unde din perioadele sensibile ale cuceririi personalității, cu toate că acum aceasta nu este omogenă și nici precizată în mod definitiv. Pe baza dezvoltării capacităților cognitive, a unui mare volum de cunoștințe și a unei relative experiențe de viață, adolescentul își formează un mod propriu de a înțelege viața și își cristalizează o concepție care începe să-l călăuzească în alegerile pe care le facem.

CERCETARE APLICATIVĂ

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA DESIGNULUI CERCETĂRII

4.1 Obiective

realizarea unor studii de caz

observarea copiilor delicvenți în mediul în care trăiesc

evidențierea efectelor negative pe care le are lipsa unei familii organizate si lipsa unui sprijin atât afectiv cât și financiar asupra copiilor.

4.2. Ipotezele cercetării

cu cât familia în care un copil se dezvoltă manifestă un interes scăzut față de acesta, cu atât mai mult cresc șansele apariției delicvenței la copil ;

lipsa unui cămin stabil poate duce la un comportament antisocial la copii;

4.3. Metodologia cercetării

1. Descrierea lotului de cercetare

– 11 copii de sex masculin cu vârste cuprinse între 10 și 16 ani

2. Metodologia

– studiul de caz

– observația participativă

– analiza documentelor

Instrumentele de cercetare:

interviul nestructurat

4.4 Prezentarea cazurilor

C. D

Vârstă :14 ani.

Sex: masculin

Cadru familial: familie dezorganizată

Copilul a săvârșit în repetate rânduri infracțiunea de furt calificat (furturi de telefoane mobile, parfumuri, portofele), fapte săvârșite înainte de împlinirea vârstei de 14 ani.

Față de acest copil, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 a dispus neînceperea urmăririi penale, cazul fiind referit Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3 în vederea dispunerii unei măsuri speciale de protecție prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

Copilul provine dintr-o familie dezorganizată. Părinții au divorțat, mama s-a recăsătorit, iar tatăl are în prezent o relație de concubinaj cu o altă persoană.

Tatăl natural menține legătura cu copilul și îl susține din punct de vedere financiar.

Copilul are o relație tensionată cu tatăl vitreg, pe care l-a dezinvestit de autoritatea părintească;

C.D. a abandonat școala întrucât a început să lucreze ca muncitor necalificat într-o piață de pe raza sectorului 4, fără carte de muncă;

Situația financiară a familiei este bună.

Condițiile locative sunt corespunzătoare.

Față de acest copil a fost dispusă, prin hotărâre a Comisiei pentru Protecția Copilului – Sector 3, măsura supravegherii specializate pentru o perioadă de 3 luni, cu obligația de a frecventa cursurile școlare, măsură care constă în menținerea copilului în familia naturală și supravegherea sa atentă de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 3 prin deplasări periodice la domiciliul familiei, verificări efectuate de organele de poliție pentru a constata o eventuală stare de recidivă și verificări efectuate cu sprijinul unității de învățământ.

În urma verificărilor efectuate pe parcursul perioadei de monitorizare, s-a constatat faptul că C.D. nu a mai săvârșit fapte de natură penală, dar a părăsit în repetate rânduri domiciliul familiei, lipsind pentru mai multe nopți, a abandonat școala, iar conflictele din familie s-au accentuat pe fondul discuțiilor create datorită muncii copilului.

C.D. a fost inclus în programul de consiliere psihologică și juridică derulat de DGASPC – Sector 3 și a fost înscris în evidența Spitalului Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia.

Întrucât copilul nu a avut o evoluție corespunzătoare pe parcursul perioadei de supraveghere, situația sa a fost reevaluată în vederea dispunerii aceleiași măsuri pentru o perioadă nedeterminată și i-au fost impuse următoarele obligații: de a relua cursurile școlare, de a frecventa ședințe de consiliere psihologică, de a frecventa cursurile unui centru de zi specializat și de a participa la activități sportive în cadrul unei asociații care se ocupă de această categorie de copii cu comportament antisocial.

Concluzii: copilul a săvârșit infracțiunile ca o revoltă împotriva părinților, mai ales a mamei care a divorțat de tatăl biologic al copilului, și s-a recăsătorit cu un bărbat pe care copilul nu-l acceptă și pe care l-a dezinvestit de autoritatea părintească.

M.A.

Vârstă: 16 ani

Sex: masculin

Cadrul familial : familie monoparentală (mama)

Copilul a săvârșit 62 de infracțiuni de furt calificat. (furturi de oglinzi retrovizoare), fapte săvârșite înainte de împlinirea vârstei de 14 ani.

Față de acest copil, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 a dispus neînceperea urmăririi penale, cazul fiind referit Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3 în vederea dispunerii unei măsuri speciale de protecție prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

Copilul provine dintr-o relație de concubinaj a mamei cu o persoană de cetățenie germană, care nu a recunoscut copilul, nu a păstrat legătura cu acesta și nu a contribuit la creșterea și îngrijirea sa.

Mama copilului nu este angajată și nu realizează venituri.

Familia este sprijinită financiar de o rudă până la gradul IV care lucrează în străinătate.

Mama copilului prezintă grave probleme de sănătate (de ordin neuropsihiatric).

M.A. a abandonat școala datorită atitudinii negativiste a mamei, care i-a inoculat ideea că nu este capabil să gândească și să facă față programei școlare.

Familia locuiește într-o garsonieră, confort I, modern amenajată și dotată cu aparatură electronică și electrocasnică modernă.

Față de acest copil a fost dispusă, prin hotărâre a Comisiei pentru Protecția Copilului – Sector 3, măsura supravegherii specializate pentru o perioadă de 3 luni, cu obligația de a relua cursurile școlare, măsură care constă în menținerea copilului în familia naturală și supravegherea sa atentă de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 3 prin deplasări periodice la domiciliul familiei și verificări efectuate de organele de poliție pentru a constata o eventuală stare de recidivă.

În urma verificărilor efectuate pe parcursul perioadei de monitorizare, s-a constatat faptul că M.A. nu a mai săvârșit fapte de natură penală.

Copilul a fost sprijinit de reprezentanții DGASPC Sector 3 în vederea reintegrării sale școlare, iar în prezent acesta frecventează cursurile unei unități de învățământ.

M.A. a fost inclus în programul de consiliere psihologică și juridică derulat de DGASPC – Sector 3 și a fost sprijinit financiar pentru a participa la activități sportive, întrucât prezenta o înclinație evidentă către fotbal.

Concluzii: Copilul nu beneficiază de un mediu familial normal, este lipsit de autoritatea și modelul unei persoane apropiate de sex masculin, iar mama suferă de o boală neuropsihiatrică, ceea ce nu-i permite să acorde copilului atenția și educația necesară. Mai mult de cât atât, este un factor perturbator în dezvoltarea copilului, mama îl descurajează în acțiunile legate de școală, fapt care a determinat copilul să abandoneze școala. Pentru că acasă nu a avut confortul psihic și moral pentru a face ceva, copilul s-a aliat unei găști de copii împreună cu care furau oglinzi retrovizoare.

B.A.

Vârstă: 12 ani

Sex: masculin

Cadru familial: familie organizată

Copilul a ajuns în atenția DGASPC – Sector 3 datorită dispunerii unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau alte violențe (în fapt, copilul a lovit o persoană cu un obiect înțepător (o sticlă) pentru a se apăra de o amenințare proliferată de aceasta, partea vătămată necesitând pentru vindecare 8 zile de îngrijiri medicale).

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

Copilul provine dintr-o relație legal constituită.

Ambii părinți lucrează și realizează venituri corespunzătoare creșterii și îngrijirii copilului.

Familia locuiește într-un apartament cu 2 camere, corespunzător îngrijit și igienizat.

B.A. frecventează cursurile unei școli generale, având o situație școlară bună.

Față de acest copil a fost dispusă, prin hotărâre a Comisiei pentru Protecția Copilului – Sector 3, măsura supravegherii specializate pentru o perioadă de 3 luni, măsură care constă în menținerea copilului în familia naturală și supravegherea sa atentă de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 3 prin deplasări periodice la domiciliul familiei și verificări efectuate de organele de poliție pentru a constata o eventuală stare de recidivă.

În urma verificărilor efectuate pe parcursul perioadei de monitorizare, s-a constatat faptul că B.A. nu a mai săvârșit fapte de natură penală.

Ulterior finalizării acestei măsuri, copilul a recidivat, săvârșind două infracțiuni de furt calificat (bunuri din autoturisme), o infracțiune de tâlhărie și o lipsire de libertate în mod ilegal (în fapt, s-a reținut faptul că, B.A. împreună cu alți copii l-au luat pe B.D., de 11 ani, l-au dus într-o locuință și, împotriva voinței acestuia, l-au legat și l-au lovit cu diverse obiecte contondente, provocându-i leziuni majore ce au necesitat îngrijiri medicale. Ulterior, după ce l-au supus unor tratamente inumane, prin aceea că l-au pus să mănânce hrană pentru câini și l-au obligat să facă menajul în acea locuință, l-au deposedat de mai multe bunuri și l-au abandonat pe o stradă din sectorul 3).

Cazul acestui copil a fost reevaluat, fiind dispusă măsura supravegherii specializate pentru o perioadă nedeterminată și i-au fost impuse următoarele obligații: de a relua cursurile școlare, de a frecventa ședințe de consiliere psihologică, de a frecventa cursurile unui centru de zi specializat și de a participa la activități sportive în cadrul unei asociații care se ocupă de această categorie de copii cu comportament antisocial, precum și de a nu se mai întâlni cu cei doi copii cu care a săvârșit fapte de natură penală.

Concluzii: deși copilul provine dintr-o familie organizată, cu posibilități materiale bune și cu o locuință corespunzătoare unei dezvoltări normale, el se implică în acte de violență și agresiune. Neavând toate informațiile necesare la dispoziție nu putem ajunge la o concluzie finală, dar din observația participativă presupun că acest copil nu beneficiază de toată atenția părinților, aceștia fiind ocupați cu asigurarea traiului zilnic.

S.M. și S.C.

Vârstă: 12 ani

Sex: masculin

Cadrul familial: familie dezorganizată

Față de acești copii s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie și lipsire de libertate în mod ilegal (în fapt, s-a reținut faptul că, aceștia împreună cu un alt copil l-au luat pe B.D., de 11 ani, l-au dus într-o locuință și, împotriva voinței acestuia, l-au legat și l-au lovit cu diverse obiecte contondente, provocându-i leziuni majore ce au necesitat îngrijiri medicale. Ulterior, după ce l-au supus unor tratamente inumane, prin aceea că l-au pus să mănânce hrană pentru câini și l-au obligat să facă menajul în acea locuință, l-au deposedat de mai multe bunuri și l-au abandonat pe o stradă din sectorul 3).

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

acești copii provin dintr-o relație de concubinaj a mamei cu o persoană a cărei identitate nu este cunoscută, nu a recunoscut copiii și nu a contribuit creșterea și îngrijirea lor.

mama copiilor prezintă grave probleme de sănătate la nivel neuropsihiatric.

aceasta are în prezent o altă relație de concubinaj cu o persoană care obișnuiește să consume băuturi alcoolice.

locuința familiei este reprezentată de un apartament cu 2 camere aflat într-o stare avansată de degradare, condițiile fiind improprii pentru creșterea copiilor.

S.C. este încadrat într-o categorie de persoane cu handicap accentuat, beneficiind de certificat de expertiză și orientare școlară în cadrul unei școli speciale cu regim de internat, dar nu a frecventat cursurile acestei școli, întrucât mama nu s-a preocupat să însoțească copilul la școală.

S.M. frecventează cursurile unei școli generale.

Copiii au mai tranzitat centre de plasament datorită faptului că mama nu și-a putut exercita corespunzător îndatoririle părintești din cauza situației financiare și locative precare. Familia a fost sprijinită financiar pentru rezolvarea acestor probleme, iar copiii au fost reintegrați în familie întrucât erau foarte atașați de mamă.

Întrucât aceste probleme au reapărut, iar, mai mult, copiii au început să săvârșească fapte de natură penală cu un grad ridicat de pericol social, față de aceștia s-a dispus măsura plasamentului într-un centru de tip rezidențial aferent vârstei și includerea lor într-un program special destinat copiilor care au săvârșit fapte de natură penală și care nu răspund penal.

Concluzii: există mai mulți factori negativi care și-au pus amprenta asupra dezvoltării copiilor de-a lungul timpului. Abandonul tatălui natural, problemele grave de sănătate ale mamei, prezența unui tată vitreg cu care mama obișnuiește să consume băuturi alcoolice, condițiile precare de locuit și tranzitarea prin mai multe centre de plasament au dus la dezvoltarea unui comportament antisocial al copiilor și la comiterea unor fapte de natură penală.

S.F.

Vârstă: 15 ani

Sex: masculin

Cadrul familial : familie dezorganizată

Față de acest copil s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat. (în fapt s-a reținut că minorul a sustras o țeavă metalică din curtea unui vecin).

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

copilul provine dintr-o relație legal constituită dintre S.L. și S.C.

ulterior, părinții au divorțat, fiecare întemeindu-și o altă familie, iar copilul rămânând în îngrijirea bunicilor materni.

părinții nu au contribuit la creșterea și îngrijirea copilului, singurii care au acționat în acest sens fiind cei doi bunici care realizează venituri modeste, iar starea lor de sănătate este precară.

locuința familiei este reprezentată de o casă la curte, cu dotări modeste.

Față de acest copil a fost dispusă măsura plasamentului în familia extinsă, la bunicii materni, întrucât mama nu a dorit să își asume responsabilitatea creșterii și îngrijirii fiului său, pe motiv că actualul său concubin nu acceptă un copil dintr-o relație anterioară, iar tatăl nu dispune de resurse financiare și de un spațiu locativ corespunzător creșterii și îngrijirii acestuia.

Pe parcursul monitorizării postservicii a acestui caz, copilul nu a mai săvârșit fapte de natură penală, iar în prezent, cazul acestuia este monitorizat pentru a-i fi asigurate stabilitatea familială, școlară și de sănătate a copilului până la împlinirea vârstei majoratului.

Concluzii: copilul nu a beneficiat de un mediu familial normal, el fiind dat de ambii părinți în grija bunicilor care nu dispun de o situație financiară corespunzătoare îngrijirii unui copil și nici de o locuință adecvată. El a fost lipsit de supravegherea și grija necesară, cei doi bunici având o stare de sănătate precară. Acestea au condus la comiterea unui furt care din fericire a fost un caz singular, lucru care se datorează și atenției acordate de către asistența socială care a monitorizat cazul.

N.G.

Vârsta: 16 ani

Sex: masculin

Cadrul familial: familie organizată

Față de acest copil s-a dispus în repetate rânduri neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de furt calificat (furturi de oglinzi retrovizoare). Copilul, așa cum reiese din informații neoficiale, face parte dintr-o „gașcă de cartier” în cadrul căreia, tineri de 18-19 ani folosesc copii cu vârsta de până în 14 ani, care nu răspund penal pentru a sustrage oglinzi retrovizoare, de la mașini de lux, în scopul comercializării.

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

copilul provine dintr-o relație legal constituită.

mama se implică activ în creșterea și educarea copilului, dar nu mai are resursele necesare pentru a comunica cu fiul său, iar tatăl obișnuiește să devină agresiv pe fondul consumului de băuturi alcoolice.

copilul a părăsit în repetate rânduri domiciliul familiei din cauza conflictelor cu tatăl său, perpetuând conduita infracțională.

Întrucât acest caz a fost referit Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului – Sector 3 în anul 2003, dată la care erau aplicabile prevederile OUG 26/1997 care instituiau măsuri educative în sarcina acestei categorii de copii fără a distinge între cei care răspund și cei care nu răspund penal, prevederi declarate neconstituționale printr-o decizie de îndrumare a Curții Constituționale, nu a existat o măsură de protecție de care să poată beneficia acest copil.

N.G. a fost inclus, la propunerea asistenților sociali și cu acordul scris al mamei sale într-un program de asistență psiho – socială și juridică, participând la ședințe de consiliere juridică, psihologică și terapie ocupațională (copilul a învățat să opereze pe calculator în programe de grafică), iar pentru o perioadă de aproximativ 1 an, nu a mai săvârșit fapte de natură penală.

Întrucât mama sa a povestit vecinilor de la bloc de progresele realizate de fiul său, prietenii săi l-au marginalizat, considerându-l „nebun” că participă la ședințe de consiliere psihologică, iar acesta, de rușine, și pentru a nu pierde „statutul” de membru al grupului, nu a mai colaborat cu asistenții sociali.

Din informații neoficiale am aflat că acesta continuă să săvârșească fapte de natură penală, dar, întrucât a împlinit vârsta răspunderii penale, iese din competența DGASPC – Sector 3, urmând a fi dispusă în sarcina sa, de către instanța de judecată competentă, o măsură educativă, sau chiar o pedeapsă privativă de libertate.

Concluzii: Deși copilul provine dintr-o familie organizată, el nu beneficiază de sprijinul și atenția ambilor părinți pentru o dezvoltare normală. Tatăl devine agresiv pe fondul consumului de băuturi alcoolice, ceea ce duce la o comunicare deficitară cu copilul. Refularea acestor conflicte s-a făcut prin comiterea unor fapte de natură penală. Nici cu mama nu poate avea o relație bazată pe comunicare, și această nevoie s-a transpus prin intrarea copilului într-o bandă de infractori.

C.S.

Vârstă: 14 ani

Sex: masculin

Cadrul familial: familie dezorganizată

Față de acest copil s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere (în fapt s-a reținut că acesta a spart cu o piatră parbrizul unui autoturism).

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

– copilul provine dintr-o relație de concubinaj a mamei cu M.D.

– acesta nu a recunoscut copilul, întrucât mama avea nevoie de carte de identitate cu adresă de București, iar aceasta s-a căsătorit cu numitul C.V. care a și recunoscut copilul.

– C.V. are antecedente penale (efectuând o pedeapsă privativă de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de viol) și nu s-a implicat niciodată în creșterea și educarea copilului.

– la scurt timp după încheierea acestei căsătorii, mama a divorțat, reluând relația de concubinaj cu M.D., tatăl biologic al copilului.

– familia nu realizează venituri stabile, călătorind prin țară, pe la diferite târguri, unde obișnuiesc să vândă diferite obiecte.

– totodată, familia nu are un domiciliu stabil, obținând în folosință, fără forme legale, diferite imobile.

Întrucât tatăl copilului nu a dorit să se implice sub nici o formă în reintegrarea socială a copilului și nu a dorit să colaboreze cu asistenții sociali, cazul acestui copil a fost prezentat Judecătoriei Sector 3, fiind dispusă măsura supravegherii specializate pentru o perioadă de 1 an, cu condiția de a continua cursurile școlare.

Supravegherea este în prezent în desfășurare, dar după primele luni de supraveghere, familia nu a mai păstrat legătura cu asistenții sociali, în prezent fiind realizate demersuri în vederea identificării membrilor familiei.

Concluzii: datorită faptului că există o instabilitate familială manifestată prin abandonul inițial al tatălui biologic, căsătoria mamei din interes cu un bărbat care deși a recunoscut copilul nu s-a implicat în creșterea și educația acestuia, reluarea relației de concubinaj cu tatăl biologic, și lipsa unui cămin stabil, copilul manifestă un comportament antisocial (spargerea parbrizului unui automobil). Deși copilul a fost introdus într-un program de reabilitare și a răspuns pozitiv la supravegherea asistenței sociale, părinții nu au păstrat legătura cu asistenții sociali, iar reintegrarea socială a copilului este în acest fel pusă in pericol de lipsa atenției din partea părinților.

N.M.

Vârstă: 15 ani

Sex: masculin

Cadrul familial : familie organizată

Față de acest copil s-a dispus în repetate rânduri neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de furt calificat (furturi de oglinzi retrovizoare). Copilul, așa cum reiese din informații neoficiale, face parte dintr-o „gașcă de cartier” în cadrul căreia, tineri de 18-19 ani folosesc copii cu vârsta de până în 14 ani, care nu răspund penal pentru a sustrage oglinzi retrovizoare, de la mașini de lux, în scopul comercializării.

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

copilul provine dintr-o relație legal constituită.

gradul de cultură al familiei este extrem de scăzut, părinții neputându-se implica în mod corespunzător în educarea acestui copil.

tânărul nu a absolvit decât 5 clase, fiind în abandon școlar.

condițiile locative și financiare ale familiei sunt modeste, familia fiind numeroasă.

copilul începuse să lucreze ca muncitor necalificat (cărând marfă în diferite piețe).

Față de acest copil a fost dispusă măsura supravegherii specializate pentru o perioadă de 6 luni.

Copilul a fost sprijinit în vederea reintegrării școlare, în prezent frecventând cursurile unei școli speciale.

Prin intermediul unui ONG, copilul a participat la cursuri de formare profesională, odată cu împlinirea vârstei de 15 ani și cu acordul scris al mamei fiind angajat la o societate comercială cu obiect de activitate în domeniul construcțiilor.

Concluzii: Factorii familiali care au influențat negativ dezvoltarea copilului sunt lipsa educației (părinții au un grad de educație foarte scăzut), neimplicarea părinților în educarea copilului. Lipsa unor condiții adecvate de locuit și veniturile modeste ale familiei au dus la abandonul școlar al copilului, acesta încercând într-o primă fază să-și câștige existența de pe urma comiterii de furturi, el integrându-se într-o „gașcă de cartier”. Ulterior, existența unei supravegheri din partea asistenților sociali au influențat pozitiv acest copil, care a devenit util societății prin urmarea unor cursuri de calificare. Atât în perioada celor 6 luni în care a fost sub supravegherea asistenței sociale cât și după aceea, copilul nu a mai săvârșit fapte penale.

T.G.

Vârstă: 10 ani

Sex: masculin

Cadrul familial: familie dezorganizată

Față de acest copil s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat (în fapt, s-a reținut că minorul a pătruns prin escaladare într-o locuință, de unde a sustras un telefon mobil).

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

copilul provine dintr-o relație de concubinaj a mamei cu o persoană a cărei identitate nu este cunoscută.

tatăl nu a recunoscut copilul și nu s-a implicat în creșterea și îngrijirea lui.

mama și-a întemeiat o altă familie din care au rezultat încă 5 copii.

condițiile locative ale familiei sunt improprii (o singură cameră în care locuiesc toți membrii familiei, fără bucătărie și grup sanitar).

posibilitățile financiare ale familiei sunt insuficiente pentru creșterea și îngrijirea copiilor.

copilul frecventează cursurile unei școli generale.

Față de acest copil s-a dispus măsura supravegherii specializate pentru o perioadă de trei luni, cu obligația de a frecventa cursurile școlare.

Pe perioada supravegherii specializate, copilul nu a mai săvârșit fapte de natură penală, iar familia a beneficiat de prestații financiare excepționale pentru rezolvarea crizei financiare cu care se confruntă, iar mama a fost îndrumată în vederea identificării unui loc de muncă.

Concluzii: Copilul nu a fost recunoscut de către tatăl biologic, acesta neimplicându-se în creșterea și educarea lui. Familia numeroasă, condițiile materiale și de locuit inadecvate, au condus la încercarea copilului de a-și câștiga existența prin furt. După ce problemele de natură financiară s-au rezolvat prin beneficierea de ajutor exterior, iar copilul și familia sa au fost sub supraveghere specializată, motivația pentru care acesta a recurs la furt a dispărut.

V.M.

Vârstă: 14 ani

Sex: masculin

Cadrul familial: familie organizată

Față de acest copil s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere (în fapt s-a reținut că acest copil a zgâriat cu o piatră portiera unui autoturism).

În urma evaluării situației copilului s-au constatat următoarele:

copilul provine dintr-o familie organizată, cu posibilități financiare crescute.

locuința familiei este reprezentată de un apartament cu 4 camere, amenajat modern, dotat cu aparatură electronică și electrocasnică de ultimă generație.

familia a depus eforturi extraordinare pentru ca acest copil să nu mai facă parte din grupul de prieteni cu care a săvârșit fapta antisocială, ocupându-i timpul liber într-un mod constructiv, prin implicarea sa în activități sportive și înscrierea la cursuri de operator PC.

Întrucât fapta copilului a avut un caracter accidental, nu a prezentat un grad ridicat de pericol social, iar familia s-a implicat activ în resocializarea sa, s-a decis că nu este necesară dispunerea unei măsuri speciale de protecție prevăzute de lege pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, evoluția sa fiind monitorizată de reprezentanții DGASPC Sector 3 pentru o perioadă de 3 luni.

Pe parcursul acestor 3 luni de monitorizare, copilul nu a mai săvârșit fapte de natură penală.

Concluzii: Pe fondul neacordării unei atenții cuvenite copilul a încercat să atragă atenția asupra sa prin comiterea unei distrugeri. Tot din aceeași cauză, s-a alăturat unui anturaj care l-a influențat în mod negativ. Nu întâlnim aici alți factori negativi (condiții materiale precare) care ar fi putut influența dezvoltarea normală a copilului și comiterea de fapte penale (furturi). Părinții s-au implicat în resocializarea copilului, și aceasta a fost încununată de succes.

4.5 Statistici 2004 – 2005

Pe baza datelor preluate din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3 au reieșit următoarele grafice care ilustrează diferitele aspecte ale familiilor din care provin delincvenții, dar și aspecte ce țin de vârsta, sexul infractorilor, sau tipul infracțiunilor săvârșite pe perioada 2004 – 2005. Aceste grafice ne ajută să ne formăm o imagine mai clară asupra factorilor determinanți care influențează delicvența juvenilă.

Situația familială a copiilor delincvenți

După cum reiese din graficele 1.1 și 1.2 un procent semnificativ din cazurile de copii delincvenți provin din familii organizate, legal constituite. Un procent la fel de important revine cazurilor de copii delincvenți ce provin din familii dezorganizate. În cazurile de copii delincvenți prezentate anterior observăm că nu există o predominanță a familiilor organizate sau dezorganizate din care provin copiii. Deci putem să concluzionăm că tipul de familie din care provin acești copii nu este un factor negativ în apariția delincvenței la copii, ci ceea ce se întâmplă în cadrul acelei familii. Avem cazuri în care copilul deși provine dintr-o familie bună, organizată el ajunge să comită infracțiuni din cauză faptului că nu i se acordă suficientă atenție sau nu este îndeajuns supravegheat.

Graficul 1.1.

Graficul 1.2

Situația financiară a familiilor copiilor delincvenți

Din graficele 2.1. și 2.2. observăm că și în anul 2004 și în anul 2005 există o diferență între familiile cu o situație financiară modestă și cea cu situație financiara bună. Dar diferența este semnificativ mai mică decât în cazurile familiilor cu situație financiară modestă și precară și cazurile de familii cu o situație financiară foarte proastă, adică fără venituri. Ceea ce denotă că delincvenții juvenili nu sunt împinși de grijile materiale spre anumite infracțiuni cum ar fi furtul, ci diferite nevoi interioare sau pe fondul unor conflicte cu părinții. Marea majoritate a părinților care se străduiesc din greu să muncească tocmai pentru a-i asigura copilului lor un trai decent și fără lipsuri, uită sau neglijează aspectul psihic al copilului sau mai bine zis nevoile lui spirituale legate de atenție, îmbrățișări, comunicare, și copilul încearcă să atragă atenția prin infracțiuni de tipul agresiunilor sau distrugerilor.

În cazurile prezentate anterior copii fac parte din familii cu posibilități financiare bune și medii și observăm că nu s-a pus problema decât într-un singur caz de săvârșirea unei infracțiuni din lipsă unor veniturilor materiale care să acopere traiul de zi cu zi.

Graficul 2.1.

Graficul 2.2.

Situația școlară a copiilor delincvenți

Din graficele 3.1. și 3.2. observăm că un procent ridicat din copii delincvenți sunt școlarizați, ceea ce tindem să credem că delincvența nu este influențată de gradul de școlarizare. Invers, apare la delincvenții juvenili intenția de abandon școlar.

Graficul 3.1.

Graficul 3.2.

Situația infracțiunilor comise

Din graficele 4.1. și 4.2. observăm că un procent însemnat din cazul infracțiunilor comise de copii delincvenți îl constituie furtul calificat. Am observat în graficele anterioare că o mare parte dintre acești copii provin din familii cu venituri bune și medii deci posibilitatea furtului din necesitate putem sa-l excludem, cel puțin la o mare parte dintre ei. Din păcate în cazurile prezentate mai sus am văzut că o parte din copii sunt racolați de „găștile de cartier” care profită de faptul că aceștia nu răspund penal pentru infracțiunile ce le săvârșesc, datorită vârstei pe care o au, sub 14 ani.

Gaficul 4.1.

Graficul 4.2.

Situația copiilor delincvenți pe vârste

Cele două grafice ne arată faptul că între 11 și 13 ani este gradul de infracționalitate cel mai ridicat. Copii la aceste vârste încep să se rupă de mediul familial și încearcă să-și găsească modele sau grupuri de prieteni în afară familiei. Sunt foarte importanți pentru ei prietenii și părerile lor, așa că sunt dispuși să facă orice sau aproape orice pentru a câștiga încrederea și respectul grupului în care intră, inclusiv să comită infracțiuni.

Graficul 5.1.

Graficul 5.2.

Cu ajutorul observației participative și interviului cu familiile copiilor, cu copiii și cu asistenții sociali din cadrul Serviciului de Delincvență Juvenilă de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3 au rezultat anumite aspecte cu privire la influența familiei asupra delincvenței juvenile. Dintre factorii care duc la apariția delincvenței juvenile amintim lipsa unei familii organizate, lipsa atenției cuvenite copiilor din cadrul familiei, apariția unor boli psihice în familie pot influența comportamentul copiilor, abandonul de către un părinte sau de amândoi părinții poate fi un cadru favorabil apăriției delincvenței, lipsa comunicării între membrii unei familii, un grad scăzut al sărăciei etc.

Deși am fi tentați să credem că un copil care provine dintr-o famile organizată, cu o situație financiară bună și cu un nivel de educație ridicat, nu ajunge să comită infracțiuni, studiurile de caz realizate cu ajutorul asistenților sociali din cadrul Serviciului de Delincvență Juvenilă, care mi-au permis să merg cu ei pe teren, au arătat că acești copii nu sunt feriți de astfel de comportamente. Ei, de asemenea, pe fondul neatenției părinților, pe fondul neglijenței și lipsei părinților de timp pentru a-i supraveghea, pot ajunge să comită infracțiuni pentru a atrage atenția asupra lor sau pentru că ajung să se alăture unor bande de cartier care se ocupă cu diferite furturi și care profită de minorii până în 14 ani care nu răspund penal în fața legii.

Părinții încearcă să se recompenseze față de acești copii dându-le mai mulți bani de buzunar sau cadouri și atfel acești copii pot ajunge ușor ținta traficanților de droguri care profită de adolescenții „cu prea mulți bani”, transformându-i în consumatori și traficanți de droguri.

Ceea ce am mai observat din cazurile prezentate mai sus este că delincvenții juvenili au tendința de a abandona școala o data ce au ajuns să comită diferite infracțiuni. Concret patru dintre copii au abandonat școala sub diferite pretexte.Trei dintre ei au revenit la școală după ce au intrat în diferite programe de reabilitare. De multe ori aceste programe sunt un succes și reușesc să rezolve problema infracționalității la minori, dar un lucru foarte important trebuie precizat: e nevoie de sprijinul părinților în majoritatea cazurilor. Cazurile în care părinți nu se implică în reabilitarea copiilor lor sunt din păcate sortite eșecului, pentru ca delincvenții juvenili au nevoie de susținere, de atenție, de înțelegere și încredere din partea membrilor familiei pentru a reuși să depășească aceste momente.

Concluzie

Ipoteza: cu cât familia în care un copil se dezvoltă, manifestă un interes scăzut față de acesta, cu atât mai mult cresc șansele apariției delicvenței la copil se confirmă. În urma cercetărilor făcute la aproape toate cazurile prezentate, copii sunt neglijați de unul sau de ambii părinții, există un deficit de comunicare și sprijin din partea părinților.

Deși patru dintre familii sunt organizate și au posibilități materiale bune, copii sunt neglijați în special de partea paternă, tații neimplicându-se aproape deloc în educația și dezvoltarea copiilor. La una dintre familiile organizate există consum de alcool frecvent și agresivitate din partea tatălui, ceea ce face ca între copil și tată să existe o distanță. Mama deși încearcă să se implice cât mai mult în creșterea copilului susține că nu mai poate face față acestei situații și că nu mai reușește să comunice aproape deloc cu fiul ei.

În cadrul a două familii, mama suferă de boală neuropsihiatrică și nu poate să se ocupe de creșterea copiilor și de spijinirea lor pentru a dezvolta un comportament normal. Mai mult decât atât unul dintre copii locuiește doar cu mama care pe lângă faptul că suferă de o boală psihică i-a inoculat copilului ideea că nu este capabil să gândească și să facă față programei școlare.

A doua ipoteză: „lipsa unui cămin stabil poate duce la un comportament antisocial la copii” a fost deasemenea confirmată. Cercetările făcute ne arată că în cadrul familiilor instabile în care regăsim consum de alcool și agresivitate, boală psihică, comunicare deficientă între părinți și copii sau un grad de sărăcie scăzut este un mediu în care apare comportamentul antisocial la copii ca o revoltă împotriva părinților sau ca o evadare dintr-un mediu ostil.

La șase dintre familiile studiate avem abandon al copiilor sau divorț. La patru dintre cazuri avem abandon din partea tatălui, mai exact nerecunoașterea copiilor și neimplicarea taților în creșterea lor. Iar într-un caz apare abandonul ambilor părinți. Copilulul este lăsat la bunici, în urma divorțului părinților, aceștia neimplicându-se în nici un fel în creșterea și educarea copilului.

Așadar, putem spune că delicvența juvenilă apare atunci când familia este măcinată de instabilitate, lipsă de comunicare a membrilor săi și de atenție din partea părinților, cauze care duc la conflicte, agresiune și comportamente antisociale. Fac precizarea că, studiul de față are un caracter pur didactic, principala lui limită fiind numărul mic de cazuri cuprinse în cercetare, iar rezultatele nu sunt finale și irevocabile. Astfel cercetarea rămâne deschisă unor studii de mai mare amploare iar concluziile ei pot fi supuse unor îmbunătățiri și ajustări ulterioare.