Caracterizarea Lui Nica

Unic prin geniul lui oral,Creangă apare,prin neasemănata lui putere de a evoca viața,un scriitor din linia lui Negruzzi,rămânând un reprezentant tipic al ” Junimei”,prin acea vigoare a conștiinței artistice care îl unește ața de strâns cu Maiorescu și cu Eminescu,bucuroși din primul moment a fi ghicit în el o conștiință înrudită.”

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române care s-a afirmat în cercul literar al Junimii,în a doua jumătate a secolulul al XI lea.

”În Creangă trăiesc credințele,eresurile,datinile,obiceiurile,limba,poezia, filozofia poporului.

Amintirile reprezintă una din cele mai frumoase opere autobiografice,despre copilărie din literatura românească. Motivul,care l-a determinat pe Creangă sa-și reamintească clipele minunate petrecute în timpul celei mai frumoase perioade din vița omului,nu ne este cunoscut.”

” Nică a lui Ștefan a Petrei”,cum își numește Creangă personajul copil,constituie elementul principal care leagă într-un tot armonios întreaga lume a ” Amintirilor din copilărie”-” singurul roman al copilăriei țărănești”- din literatura noastră cum afirma Zoe Dumitrescu Bușulenga.

Conceptul ca o imagine artistică și nu ca un chip ce reconstituie fidel o biografie,personajul,din perspectiva și prin prisma căruia autorul retrăiește cei mai frumoși ani petrecuți în mijlocul familiei,al tovarășilor de joacă și al comunității humuleștene,despre care Creangă vorbește cu nereușită mândrie,se înfățișează cititorului cu două semnificații de bază: pe de o parte – aceea a copilului în general:” Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii,de când îi lumea și pământul măcar să zică ce-a zice”4 – se afirma în a doua parte a ” Amintirilor”,iar pe de altă parte – ca o concretizare a unei ființe ce se naște,crește și se manifestă intr-un anumit orizont material și spiritual românesc.

Referindu-se la prima semnificație G.Călinescu făcea remarca potrivit căreia Creangă ar înfățișa” copilăria copilului universal”. În legătură cu cea de a doua,se cuvine subliniat faptul că opera prezintă primele experiențe sufletești trăite de Nică în satul natal,care apare ca un ” sat vechi,răzeșesc,întemeiat în toată puterea cuvântului.

Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare al sufletului moldoveanului între români”.

Eroul central apare,așadar,înfățișat de autor, din copilărie până în pragul adolescenței. Într-un prim plan este zugrăvit procesul de formare a lui Nică și evoluția lui spirituală,strâns legată de mediile pe care le străbate. Cel de-al doilea plan reconstituie,obiectiv,universul vieții țărănești,atmosfera patriarhală a satului cu instituțiile sale: familia,școala,biserica,armata. În acest prim roman al copilăriei țărănești din literatura noastră,este vorba de isprăvile unui copil de 13-14 ani trecute de mult și devenite frumoase prin ceața amintirii. Frumusețea cărții stă în totala dezinvoltură cu care omul matur povestește propria-i copilărie,identificându-se până la un punct cu mentalitatea vârstei respective,dar privind-o cu nemărginită simpatie și umor. Întâmplările sunt reprezentate scenic,iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele,pentru că autorul își ”joacă” rolul său de copil și ne invită,cu bonomie,să gustăm farmecul vârstei de aur a omului dintotdeauna și de pretutindeni.

Amintirile din copilărie sunt împărțite în patru capitole distincte,cu povestiri independente ce au o rotunjime perfectă. Asta înseamnă că diferitele episoade al cărții decurg unele din altele,scriitorul povestind la persoana I și dintr-o perspectivă subiectivă întâmplărilor propriei sala vieți.

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremuri și ce oameni mai era prin părțile noastre,pe când începusem și eu,drăguliță – Doamne,a mă ridica băiețaș la casa părinților mei,în satul Humulești,din târg drept peste apa Neamțului;sat mare și vesel,împărțit în trei părți care se și tot de una: Vatra Satului,Delenii și Bejenii.”

Nică este centrul acestui univers și demersul narativ comentează un personal care se inițiază în legile vieții. El pleacă de acasă în căutarea unui rost.

Astfel se înțelege de ce cartea se deschide(cap.1) cu elogiu adus părintelui Ion Humuleșteanu, („Doamne,ce om vrednic și cu bunătate mai era”….”și sfătuia pe oameni să deie copiii la învățătură”) ca întemeietor de școală,prin ”chilia durată….la poarta bisericii”). Acolo s-au adunat o mulțime de băieți și fete printre care si fete care se afla și Nică ” un băiat prizărit,rușinos și fricos și de umbra sa”.

Autorul nu urmărește o ordine cronologică a desfășurării evenimentelor,ci selectarea acelor date care constituie momente de referință în formarea eroului. Învățătura devine rostul vieții lui Nică,iar anii de școală ,itinerariul spre cunoaștere. De aici descrierea primilor dascăli,a metodelor de educație;evocarea primilor colegi ai lui Nică;asistăm la multele discuții purtate între părinții lui Creangă cu privire la învățătura copilului lor mai mare;facem cunoștință cu David Creangă,bunicul povestitorului,care-l sfătuiește pe Ștefan a Petrii : ” Nu-i rău ,măi Ștefane,să știe băietul tău oleacă de carte;din cărți culegi multă înțelepciune: și la drept vorbind,nu ești numai așa o vacă de muls pentru fiecare.”

Capitolul se încheie cu descrierea școlii de la Broșteni,îmbolnăvirea de râie de la caprele Irinucăi și prăvălirea bolovanului de pe coastă care dărâmă bordeiul babei.

Majoritatea isprăvilor lui Nică,trecute demult și devenite frumoase prin ceața amintirilor,sunt în legătură tocmai cu cele două posibile ocupații viitoare ale copilului. El încercă să fie negustor,ducând o pupăză, ”ceasornicul satului”, și se întrece cu fetele la tors lâna,dobândind porecla de ” Ion Torcălău”. Ca viitor preot,umblă cu kiraleisa și se înfruptă din pomul mortului chiar pe vreme de holeră.

Nică este un personaj complex. El urmează să se inițieze în legile vieții,să parcurgă drumul greu spre cunoaștere( precum Harap – Alb).

Autocaracterizarea e o autoironie. Știm că la studii Ion Creangă a fost foarte bun; dar aici era necesar să ne comunice faptul contrar că era leneș,pentru efecte de stilistică. În altă parte va scrie că nu se omora cu cartea,în schimb,fire robustă,îi plăcea joaca,poznele,șotiile, glumele,ca la orice copil sănătos. Romanul înfățișează cum,prin intervenția plină de tact a Smarandei și a părintelui Ioan,băiatul care începe a învăța și dobândește roadele cuvenite,după o muncă pe măsură și puterile lui: ”…când aud eu de popă și de Smărăndița popii las muștele în pace și-mi iau alte gânduri…și bădița Vasile mă pune să ascult pe alții, și făină se macină acum la moară”.

Nică e foarte harnic și priceput la muncile de acasă,cântă frumos în biserică,e nelipsit de la clăcile satului,iubește folclorul. Dra,om cu simțul umorului,scriitorul știe să se autopersifleze adesea ca în acest autoportret: ” prin somn nu ceream de mâncare;dacă mă sculam,nu mai așteptam să-mi deie alții, și când era de făcut ceva treabă,o cam răream de pe acasă”.

Nică este caracterizat de alte personaje. Pentru Ștefan a Petrei,el este ”o tigoare de băiat,cobăit și leneș de n-are pereche” care toată ziulica bate prundurile după scăldat în loc să-i deie ajutor la treburi ”după cât îl ajuta puterea”.

Uluitoarea năvală a întâmplărilor și faptelor săvârșite duc la completarea indirectă a fișei caracterologice a eroului. Totodată remarcăm rapiditatea cu care se derulează isprăvile: jocurile din casa părintească,obiceiurile de Anul Nou,furtul cireșelor,cearta cu moș Chiorpec. Ele dau dinamismul anecdotic specific,conturând destinul lui Nică drept proiecție a universului în care s-a născut.

Elanul cu care Nică se dăruiește faptei,conferă evenimentelor narate proporții hiperbolice. Când plânge sau râde,când îi e foame și sete și frig,eroul cheltuiește o mare cantitate de energie,identificându-se cu fiecare faptă a sa. Consecința va fi frecvența ideii de superlativ: ”Și unde nu încep a fugi,de-mi scăpărau picioarele”;….”Și făceam un tărăboiu,de se strânsese lumea ca la comedie”. Copil inteligent și sănătos,Nică face și bucuria ,dar și necazul părinților,pentru că hârjoana,glumele și poznele se țin lanț.

Întru – cât caracterul complex al personajului trebuie înfățișat printr-o varietate de procedee,la începutul părții a III a,autorul monologhează cu propriul cuget;”Nu mi-ar fi ciudă,încaltea când ai fi și tu ceva și de ce te miri unde,îmi zice cugetul meu;dar așa(…) asurzești lumea cu țărăniile tale!”

Disimulându-și intențiile,scriitorul scoate la lumină procesul dificil al devenirii intelectuale,chipul unui artist genial,conștient de valoarea creații. Sintagma ”un om din doi oameni”pune în evidență complexitatea personalității artistului,acel amalgam de stări și de atitudini,de gânduri și frământări sufletești care-i sunt caracteristice.

În capitolul al IV lea eroul,părăsind satul natal în ziua de Sf. Ioan Botezătorul,iese din tărâmul miraculos al copilăriei și pătrunde intr-un mediu inferior Humuleștenilor; satele de câmpie și apoi ”rătăcăniile” de pe ulițele satului. Când Nică și Zaharia lui Gâtlan sosesc la Socola , e ” noaptea, tărziu”; căruța e trasă de moș Luca ” sub un plop mare” ,deci sub cerul liber,ceea ce devine simbolul unei lumi necunoscute. Destinul personajului stă de acum sub semnul timpului și-al relativității istoriei.

Farmecul lui Creangă, așezat între marii prozatori ai lumii,ca Mark Twain, Flaubert, Turgheniev, Dickens, ”se dovedește inanilizabil ca și farmecul poeziei eminesciene și el constă în talentul literar de caracteriza oamenii după modul lor verbal.” De fapt tot textul ”Amintirilor” este ” distribuit monologic și dialogic la povestitor ca erou subiectiv și la personaje ca eroi obiectivi,jucați însă de povestitorului însuși” .

Studentă : Ciobanu ( Osăceanu ) Neluța Valentina