Caracterizarea Hematologica a Porumbeilor

Bibliografie

1. Văcaru-Opriș I. Tehnologia creșterii păsărilor,

2. Usturoi M.G. și Păduraru G Tehnologii de creștere a păsărilor,.

3. Igor S. și col Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT]

4. Popescu G. și col., 1985 Sportul columbofil românesc, , [NUME_REDACTAT]-Turism

5. Dr. [NUME_REDACTAT], ediția II [NUME_REDACTAT], , [NUME_REDACTAT] S.A

6. Clarck P.,Boardman W. , Raidal S. Atlas of Clinical avian hematology, , [NUME_REDACTAT] – Blackwell, pp 61-64

7. Douglas J Weiss,K. [NUME_REDACTAT] Hematology,., [NUME_REDACTAT] – Blackwell, pp.124-130

8. Victor I. Peinado și col., Journal of Zoo and [NUME_REDACTAT], Vol. 23, No. 1, 1992, pp 65-71

9. Constantin N. Și col., Fiziologia animalelor domestice, vol. I și II, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1998

10. Cotruț M., Fiziologia animalelor domestice, U.S.M.V. Iași, 1992

11. Larbier M., Leclerq B., Nutriția și alimentația păsărilor, Ed. Alutus-D, București, 1994

12. [NUME_REDACTAT] Delia, hematologie clinică, Ed. [NUME_REDACTAT], 1994.

13. Teodorescu-Exarcu și colab., Fiziologia și fitopatologia sistemului endocrin, Ed. [NUME_REDACTAT], 1989

14.. http://animals.nationalgeographic.com/animals/birds/parrot/ [ accesat la data de 26.01.2014]

15. http://archive.org/stream/naturalhistoryof00selb#page/56/mode/2up [ accesat la dta de 26.01.2014]

16. http://www.amazon.com/Identifying-Feeding-Peterson-Watchers-Backyard [ accesat la data de 05.02.2014 ]

17. http://www.pigeonsromania.eu/category/specii-porumbei/ [ accesat la data de 06.02.2014]

18. http://books.google.ro [ accesat la data de 06.02.2014]

19. http://www.allaboutbirds.org [ accesat la data 06.02.2014]

20. http://www.realitatea.net [ accesat la data de 06.02.2014]

21. www.columbofil.com [ accesat la datat de 06.02.2014]

22. http://ex-epsilon.slu.se:8080/archive/00000869/03/Avian_hematology.pdf [ accesat la data de 23.02.2014]

23. http://www.mediculmeu.com/boli-si-tratamente/fiziologie/fiziopatologia-sangelui.php [ accesat la data de 27.03.2014]

24.http://avianmedicine.net/content/uploads/2013/03/9.pdf [ accesat la data de 15.04.2014]

[NUME_REDACTAT]

Lista tabelelor

Lista figurilor

PARTEA 1 – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1 – BIOLOGIA PORUMBELULUI ( COLUMBIA LIVIA)

1.1 Evoluția speciei de porumbei

Rase de porumbei

Anatomia porumbelului

1.3.1 Scheletul porumbelului

1.3.2 Aparatul digestiv

1.3.3 Apartul respirator

1.3.4 Aparatul genital

1.3.5 Aparatul cardio-vascular

1.3.6 Aparatul sistemului nervos central

1.3.7 Aparatul endocrin

1.3.8 Pielea și formațiunile sale

1.3.9 Penele – formarea penelor

Capitolul 2 – SISTEME DE CREȘTERE A PORUMBEILOR

2.1 Metode de creștere a porumbeilor

2.2 Ameliorarea porumbeilor

2.3 Creșterea puilor de porumbel

2.4 Hrana porumbeilor din crescătorie

2.5 Descrierea microfermei

Capitolul 3 – STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE PRIVIND HEMATOLOGIA PORUMBEILOR

3.1 Elemente de hematologie la porumbei

3.2 Morfologia eritrocitelor

3.3 Morfologia leucocitelor

Capitolul 4 – DESCRIEREA CADRULUI ORGANIZATORIC

4.1 Facultatea de [NUME_REDACTAT]

PARTEA A 2 – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 5- ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

5.1 Scopul și obiectivele lucrării

5.2 Descrierea materialelor și metodelor de lucru

Capitolul 6 – REZULTATE PRIVIND HEMATOLOGIA LA PORUMBEI

Concluzii și recomandări

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] tabelelor

Lista figurilor

PARTEA 1 – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1 – BIOLOGIA PORUMBELULUI ( COLUMBIA LIVIA)

1.1 Evoluția speciei de porumbei

Rase de porumbei

Anatomia porumbelului

1.3.1 Scheletul porumbelului

1.3.2 Aparatul digestiv

1.3.3 Apartul respirator

1.3.4 Aparatul genital

1.3.5 Aparatul cardio-vascular

1.3.6 Aparatul sistemului nervos central

1.3.7 Aparatul endocrin

1.3.8 Pielea și formațiunile sale

1.3.9 Penele – formarea penelor

Capitolul 2 – SISTEME DE CREȘTERE A PORUMBEILOR

2.1 Metode de creștere a porumbeilor

2.2 Ameliorarea porumbeilor

2.3 Creșterea puilor de porumbel

2.4 Hrana porumbeilor din crescătorie

2.5 Descrierea microfermei

Capitolul 3 – STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE PRIVIND HEMATOLOGIA PORUMBEILOR

3.1 Elemente de hematologie la porumbei

3.2 Morfologia eritrocitelor

3.3 Morfologia leucocitelor

Capitolul 4 – DESCRIEREA CADRULUI ORGANIZATORIC

4.1 Facultatea de [NUME_REDACTAT]

PARTEA A 2 – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 5- ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

5.1 Scopul și obiectivele lucrării

5.2 Descrierea materialelor și metodelor de lucru

Capitolul 6 – REZULTATE PRIVIND HEMATOLOGIA LA PORUMBEI

Concluzii și recomandări

[NUME_REDACTAT]

În biologie, evoluția este fenomenul prin care o populație de organisme vii își transformă treptat caracterele fizice și comportamentul, pierzând anumite caractere sau obiceiuri sau căpătând caractere și obiceiuri noi, ceea ce modifică specia, și uneori crează, dintr-o populație unică, două populații diferite.

Păsările ([NUME_REDACTAT]) sunt vertebrate ovipare înalt dezvoltate care au capacitatea de a zbura. Sunt mai mult de 9000 de specii. Păsările au fost împărțite după Feidersi în 1967 în două subclase și anume Saurure (Archaeornithes) și Ornithurae (Neornithes). După mamifere, păsările reprezintă grupul cel mai evoluat dintre vertebrate. Ca și mamiferele, ele provin dintr-o ramură reptiliană și păstrează unele caractere specifice acestora. Asemenea mamiferelor, păsările sunt animale homeoterme având temperatura corpului constantă și ridicată. Corpul lor este acoperit cu pene, iar membrele anterioare sunt transformate în aripi. Cu excepția unor grupe ca manșoții și struții și a câtorva specii dintre carenate, toate sunt capabile de zbor.

Din studiile diferiților învățați se poate spune cu certitudine că domesticirea porumbelului are urme de mai bine de 4000 de ani înainte de era noastră. Tot înainte de era noastră se cunoaște că se juca cu porumbei în câteva țări ca Persia, Grecia si Egipt. Grecii se pare că aveau porumbei nu cu mult timp de epoca lui Homer și că ei nu văzuseră soiuri cu pene albe până în secolul al V-lea înainte de era noastră. Se poate spune cu toată siguranța că soiurile cu pene albe au originea din Persia. [NUME_REDACTAT] a dat porumbelul Egiptului, dar într-o epocă cu mult mai veche, căci de la începutul lui Aristotel, porumbelul era una din păsările cele mai obișnuite din Egipt.

Monumentele din Egipt arata că înca din timpul faraonilor, marinarii din Egipt, Cipru și Canada, când se apropiau de țărm, se foloseau de porumbei mesageri pentru a vesti familiile de întoarcerea lor. În epoca civilizației arabe și în orient, se știe sigur că întrebuințarea porumbelului a fost răspândită cu multă pricepere și cu mult folos.

În anul 1870-1871 în unul din momentele cele mai dureroase ale istoriei Franței, porumbeii mesageri au jucat un rol important și au adus foloase atât de prețuite încât răsunetul lor nu se va uita. După statistici , 212 de porumbei mesageri au introdus în Parisul asediat de Germani, circa 2.500.000 de telegrame. În anul 1904 porumbeii au făcut legături importante în războiul Ruso-Japonez și mai ales la asedierea Port-Artur-ului. Cu această ocazie, Japonezii pentru a prinde porumbeii si a intra astfel în posesia știrilor, au întrebuințat șoimii călători, special dresați în acest scop. (http://ro.wikipedia.org/)

Porumbeii sălbatici trăiau la disctreția totală a factorilor mediului natural : temperaturi care variau în funcție de anotimp, vânturi dominante sau trecătoare, găsirea hranei mai greu sau mai ușor, apărarea contra păsărilor răpitoare și a altor dușmani.Viața în aceste condiții continuee, uneori foarte asprii, a creeat un organism puternic nepretențios, rezistent față de atacul unor agenți patogeni, fizici sau biologici. Adaptat la aceste condiții, reproducerea porumbeilor se efectua numai în perioada călduroasă, care oferă temperatura mediului și hrana, adecvate creșterii și dezvoltării puilor.

Actualele rase de porumbei provin din porumbelul sălbatic de stâncă Columba livia. Atât primele generații de descendenți ai porumbeilor domestici, precum și actualii componenți ai diferitelor rase de porumbei create de oameni păstrează aceleași obiceiuri pe care le-au avut porumbeii sălbatici: cuibăritul, dacă nu în peșteri , în locuri închise, în semiobscuritate, cum ar fi podurile caselor, turlele bisericești. Niciodată nu cuibăresc pe ramurile copacilor, cum fac porumbeii gulerați sau popești, sau în scorburile copacilor din pădure, cum procedează porumbelul de scorbură – Columba oenas.

CAPITOLUL 1 – BIOLOGIA PORUMBELULUI

(COLUMBA LIVIA)

1.1 Evoluția porumbeilor

“Zborul este punctul esențial al evoluției păsărilor”, spune biologul [NUME_REDACTAT]. (http://www.realitatea.net). Cercetarea lui arată că păsărilor și reptilelor le lipsesc codurile unei proteine numite UCP1, esențială pentru reacția metabolismului și care ajută la auto-reglarea temperaturii corpului. Dar, în timp ce reptilele și-au redus temperatura corpului, păsările și-au păstrat sângele cald. Iar cheia acestei călduri sunt mușchii, generatoare de căldură. Ipoteza este că păsările și-au salvat existența dezvoltându-și mușchii scheletici, spune Newman. Iar asta a început cu membrele inferioare. Se presupune, de asemenea, că păsările care nu pot zbura au strămoși zburători, mai explică cercetătorul. Dar poate e invers: poate că păsările care zboară au strămoși care nu zburau. Poate că păsările care nu zburau au constituit punctul de cotitură în evoluție. Fosila primei păsări are o vechime de aproximativ 150 mil. de ani, datând din perioada jurasică. (http://www.realitatea.net)

Porumbelul este o pasăre din familia Columbidae. Este pasărea cea mai larg răspîndită în Europa.Corpul porumbelului are formă de fus, aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf produse de piele. Penele au rădăcina înfiptă în piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa mai flexibilă și acoperă tot corpul.

Capul este mic, rotund, mobil 13-14 cm în lungime și 10-11 cm în înălțime și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și acoperite cu materie cornoasă.

În țara noastră, porumbelul a fost adus pentru prima dată de către romani. De-a lungul veacurilor, rasele autohtone au fost încrucișate cu unele străine, astfel că în prezent se găsesc foarte multe rase diferite.

Rasele de porumbei se deosebesc între ele datorită unor însușiri sau caractere morfologice si fiziologice specifice fiecărei rase în parte. O însumare idealizată a acestor caractere sunt cuprinse în standard. Standardul este o descriere model a tipului spre care se dorește a se ajunge în cadrul unei anumite rase.

Dacă în trecut, în creșterea animalelor, standardul cuprindea în deosebi descrierea severă a caracterelor morfologice, azi el cuprinde și însușirile care oglindesc sau condiționează scopurile productive pentru care se crește rasa. Standardul, în funcție de rasă, va cuprinde impresia generală și caracterele de rasă ale capului, corpului, membrelor, arătate detaliat (cap, ochi, gene, cioc, piept, gât, spate, aripi, picioare, coadă, structură și desenul penajului). Standardul, în afară de caracterele specifice rasei, cuprinde și caracterele nedorite (greșeli grave și usoare) străine rasei respective, care pot fi penalizate în cadrul greșelilor ușoare sau eliminatorii, (descalificative) în cazul greșelilor grave. ( Sportul columbofil românesc, Popescu G. și col., 1985, [NUME_REDACTAT]-Turism)

1.2. Rase de porumbei

Columbiformes este un ordin taxonomic de păsări care cuprinde familia Columbidae (porumbeilor) care este familia cu cele mai multe specii, 42 de genuri și 300 de specii, răspândite din Asia de Sud, Australia până la cercul polar de nord. [NUME_REDACTAT] Centrală trăiesc 5 de specii. Ele au corpul bine dezvoltat, un cap mic raportat la corp. În timpul zborului au o mișcare caracteristică spre înainte și înapoi. Cele mai multe specii au penajul de culoare cenușie, sau brună cenușie, excepție fac speciile care consumă fructe, ele au un penaj cu un colorit viu. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Columbiformes)

Rasele de porumbei sălbatici inițial s-au format sub influența condițiilor de mediu și a selecției naturale. După domesticire, rasele de cultură au fost formate de oameni, în bună măsură, în funcție de dorințele acestora, ei selectând porumbeii preferați. Varietatea cuprinde efective de indivizi care se deosebesc de restul componenților rasei respective prin unele însușiri morfologice sau fiziologice. Subvarietatea înscriă în cadrul varietății, indivizii care se delimitează prin anumite particularități de exterior.

Linia definește grupul de porumbei din cadrul varietății unei rase, care de distinge în primul rând , printr-o anumită origine paternă sau maternă comună, oarecum diferită de întreaga populație a rasei sau a varietății. Toate generațiile sunt dotate cu caractere productive superioare moștenite si transmise de la părintele genitor, întemeietor de linie. Crearea liniei genetice constitue caracteristica unui efectiv perfecționat cu exemplare de mari performanțe. Menținerea liniei superioare este însă rezultatul priceperii deosebite a columbofilului, în munca de ameliorare si selecție. ( Enciclopedia practica columbofila – Igor severeanu)

Rasele de porumbei domestici se grupează în trei tipuri mari, corespunzător direcțiilor pentru care au fost selecționați:

rase de carne (porumbelul român, staner, lux, maltez florentin etc.),

Fig.1.1. Porumbelul roman

(http://www.porumbei.ro/ )

rase de zbor ( porumbelul tippler, zburător de Seghedin, zbuător de Danzig, egri, zburător romanesc, ciungi de Ploiesti etc.),

Fig.1.2 Porumbelul de zbor

(http://www.porumbei.ro/)

rase de ornament (porumbelul pescăruș, oriental, german, vienez, chinezesc, păun, [NUME_REDACTAT], cap de maur, toboșar, gușat, gât-golaș românesc

Fig.1.3. [NUME_REDACTAT] Maghiar

(http://www.acka.ro/ )

Mulțumită capacității porumbeilor de a-și modifica anumite însușiri morofologice, ca aspectul exterior, aptitudinile fiziologice, performanțele organismului, în prezent s-a ajuns să fie cunoscute și recunoscute peste 800 de rase de porumbei. ( Enciclopedia practică columbofilă – Igor severeanu )

Clasificarea raselor de porumbei domestici se face după mai multe criterii:

după locul de formare: rase autohtone sau importate

după talie: mici, mijlocii si mari

după greutate: ușoare 250-300g, mijlocii 300-500g, si grele , peste 500g

după diminuarea ciocului: scurt, mijlociu si lung

după lățimea cozii: lată sau semilunară

după principalul aspect morfologic: voltații, gulerați, gușați, carunculați

după scopul creșterii.

Porumbeii călători – numiți și voiajori, mesageri, curieri sau poștași. Sunt porumbei de performanță sportivă deosebite, participanți la concursuri de viteză , demifond, fond si general. Se disting în două variante:

Porumbelul călător sport

Porumbelul călător standard

Porumbei de agrement- aceștia se subîmpart:

porumbeii de zbor din care fac parte rasele de rotitori, jucători, porumbelul de zbor înalt, de durată, căzători.

porumbeii de ornament din care fac parte rasele crescute pentru frumusețea corpului , culoarea și desenul penajului

porumbelul pentru producția de carne : grupează resele de prombei mari, cu greutatea corporala de 700-800g chiar și de peste 1000g cum sunt: Roman, Mondain, Carneau, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de agrement precum si porumbeii de producție de carne,s-au difersificat în cursul timpului, în mai multe sute de rase, de la cele de talie mica pâna la cele uriașe , răspîndite pe tot globul.

Clasificarea raselor de porumbei se face pe mai multe grupe, în funcție de gradul lor de ameliorare, de culoarea penajului sau de aptitudinile pe care le au, în comun, câmpenești sau de culoare, uriași sau gigantici, găină sau găinari, toboșari sau tamburi, creți sau frizați, gulerați sau cu perucă, voltați sau rotari, pescăruși sau crăvățați, gușați, carunculați sau negelați, zburători, jucători și care bat din aripi. ( Tehnologia creșterii păsărilor, Văcaru-Opriș I., 1993 )

Porumbei comuni

Sunt cunoscuți și sub denumirile de : guțani (în Muntenia), huligani sau uligani (în Moldova), porumbei de casă, porumbei obișnuiți, porumbei de țarină, porumbei califari (în Dobrogea), porumbei de fermă, etc.

Fig.1.4 Porumbei comuni

(http://www.porumbei.ro/ )

Porumbei câmpenești sau porumbei de culoare. Se împart la rândul lor, în:

a). Porumbei câmpenești colorați cu sau fără desen alb. Ex. Porumbeii câmpenești săsești, porumbeii unicolori elvețieni, porumbeii unicolori de Lusern, porumbeii popești, porumbeii popești săsești dublu moțați, porumbeii săsești în coadă albă, porumbeii silezieni cu coadă albă, codalbii de Turingia, porumbeii moțați de curte din Calafat, porumbeii grauri, etc.

Fig.1.5 Porumbelul graur

(http://rasedeporumbei.sunphoto.ro/ )

b). Porumbeii câmpenești albi cu desene colorate pe fondul alb al penajului. Ex. Porumbeii moțați de Ploiești, porumbeii câmpenești cu muscă, porumbeii câmpenești brezați (barza), porumbeii cap de maur, porumbeii cu piept colorat, porumbeii câmpenești căpăciți, porumbeii rândunică cu muscă, porumbeii rândunică cu calotă, porumbeii de Lahor, etc.

Fig. 1.6 [NUME_REDACTAT]

( http://pasari-caras.webgarden.ro/ )

c). Porumbeii câmpenești cu colorit derivate din decolorarea sau intensificarea nuanțelor cromatice dungate pe albastru, roșu, galben și cânepiu. Ex: porumbeii satinați sau de gheață, porumbeii lună, porumbeii ciocârlii de Koburg, porumbeii ciocârlii de Nurenburg.

Fig. 1.7. Porumbeii ciocârlii de Nurenberg

( http://floring.sunphoto.ro/ )

Porumbeii uriași sau gigantici, mai numiți și porumbei de carne, porumbei leșești sau porumbei mari.

Întrucât, acești porumbei constituie o sursă de carne de pasăre de calitate superioară pentru om, vom încerca să facem o succintă prezentare a principalelor lor caracteristici morfo-productive, după cum urmează:

Talie mare

Lungimea totală a corpului: până la 50-60 cm

Greutatea corporală până la 1,3 [NUME_REDACTAT]: robustă sau chiar grosolană.

Centrul de formare al porumbeilor uriași îl constituie regiunea mediteraneană (Europa de Sud si Africa de Nord), de unde s-au răspandit în restul Europei, în America, etc.

Din grupa porumbeilor uriași, mai importanți sunt: porumbeii mari de Calafat, porumbeii uriași de Salonta, porumbeii romani, porumbeii maghiari uriași, porumbeii de Parma, porumbeii mondeni francezi, porumbeii de carne germani, porumbeii Strasser, porumbeii King, porumbeii texani, etc. ( Enciclopedia practică columbofilă, Igor S. și col., [NUME_REDACTAT] )

Porumbeii mari de Calafat au o talie apreciabilă. Spinarea lor este largă, dreaptă și ușor oblică. Lungimea totală a corpului ajunge la 40-45 cm, iar greunatea corporală ajunge la 510-600 g. Penajul este bogat, plin și neted, unicolor sau bălțat pe variate nuanțe cromatice.

Porumbeii mari de Calafat sunt apreciați și pentru rezistența lor organică mare, prolificitate ridicată, și pentru aptitudinile bune de clocit si de creștere a puilor.

Porumbeii uriași de Salonta, au, de asemenea, o talie mare și în plus, o osatură destul de puternică. Lungimea totală a corpului variază între 46-48 cm la masculi și între 45-47 cm la female, iar greutatea corporala între 700-900 g la masculi și între 600-750 g la femele. Pieptul este larg, bombat, lung și puțin ieșit în afară. Picioarele sunt puternice, de lungime mijlocie, măsurând de la coapsă la baza degetelor, 11-13 cm. Penajul este puțin înfoiat. Pe un fond vânăt-vioriu, bujor, negru, roșu sau galben, capul, bărbia, partea superioară a feței anterioare a gâtului, gambele, abdomenul, coada și remigele primare sunt albe.

Crescătorii de porumbei apreciază mult și rezistența organică, prolificitatea și aptitudinile de clocit și de creștere a puilor.

Porumbeii romani ating greutatea corporală de la 1,2-1,3 kg- masculii și de 1.0-1.1 kg- femelele. Lungimea totală a corpului lor este de 50-56 cm, au pieptul larg și rotunjit. Picioarele sunt puternice, de lungime mijlocie, cu aplombul foarte larg. Prezintă penajul foarte înfoiat, de culoare vânătă, roșie, galbenă, cânepie (ciocolatie), albă, pătată sau pestriță (pete negre pe un fond alb sau pe un fond cenușiu). În general, porumbeii romani se caracterizează și printr-o prolificitate mai redusă decât cea specific altor porumbei de carne. Ei depun ouă în 4-6 serii pe an, procentul de fertilitate al acestora nefiind mulțumitor. La vârsta de 24-30 de zile, puii au o greutate corporală de 500-600 g. Carnea produsă este gustoasă, iar randamentul la tăiere este ridicat. Temperamentul porumbeilor romani este limfatic, zborul greoi, mobilitatea redusă.

[NUME_REDACTAT] sunt originari din Moravia (Cehoslovacia), unde s-au format în perioada anilor 1860-1870; astăzi, sunt răspândite două tipuri de porumbei strasser și anume: tipul ceho-slovac(600-750g la femele; 650-780 g la masculi) și tipul german (650-780 g la femele; 750-880 g la masculi). Corpul lor este scurt ( lungime totală a corpului 36-39 cm), larg si adânc. Piptul este foarte larg, bombat și purtat înainte. Picioarele sunt scurte, cu osatura puternică și aplombul foarte larg.

Prezintă 20 de varietăți de culoare; culoarea de fond este albă, iar capul , fața anterioară a extremității superioare a gâtului, aripile, spinarea, crupionul, penele supracodale și subcodale și rectricele pot fi negre, roșii, galbene, cânepii sau derivate ale acestora, cu dungi pe aripi. ( Tehnologia creșterii păsărilor, Văcaru-Opriș I. )

O pereche de porumbei Strasser poate crește 6-7 serii de pui pe an. Temperamentul porumbeilor Strasser este vioi, până la agresiv.

[NUME_REDACTAT] constituie o excelentă rasă de carne, bună zburătoare, formată în S.U.A. , prin încrucișarea raselor: Duchess, Voiajori, Malteza si Romana. Întocmai, ca și porumbeii Strasser, au corpul scurt (lungimea totală a corpului 29-30 cm), larg și adânc. Pieptul este bine dezvoltat, bombat. Picioarele sunt de lungime mijlocie, fiind puternice, cu aplombul larg. Tineretul în vârstă de 4 săptămâni atinge greutăți corporale de 750-850 g, iar păsările adulte, de 820-1020 g. Penajul este scurt, tare și lins, unicolor (alb, albastru, argintiu, negru, roșu, galben, etc.) sau dungat.

Fig. 1.8. [NUME_REDACTAT]

(http://www.porumbei.ro/ )

Produșii rezultați din încrucișarea porumbeilor King cu cei din rasele Strasser și Romana înregistrează un spor de creștere în greutate foarte bună.

Porumbeii texani sunt autosexabili și de aceea, rasa lor se mai numește “Auto-sexing [NUME_REDACTAT]”. În cazul păsărilor adulte, femelele au penajul de culoare roșie-cenușie, în timp ce la masculi, penajul este alb, cu penele de pe piept și gât înspicate cu negru, roșu sau argintiu.

La puii de o zi, de sex femel, puful este lung; pe fețele laterale ale ciocului sunt niște dungi negre. Spre deosebire de aceștia, puii de o zi, de sex mascul, sunt golași sau au corpul acoperit cu un puf foarte scurt.

Fig.1.9 [NUME_REDACTAT]

(http://valevale.sunphoto.ro/ )

Greutatea corporală la păsările adulte variază între 730-890 g; la vârsta de 4 saptămâni, puii cântăresc 670-840 g. De la o pereche de porumbei texani se obțin 15-22 pui, anual.

La formarea rasei au participat : [NUME_REDACTAT], Porumbelul roșu francez, Porumbelul “Auto-sexing King” (derivate din porumbelul King și având culoarea penajului înlănțuită cu sexul). Standartul rasei “Auto-sexing [NUME_REDACTAT]”a apărut în anul 1962.

4. Porumbeii găină sau Porumbeii găinari

Au o conformație asemănătoare cu cea a unei găini. Dintre rasele care fac parte din această grupă, amintim: [NUME_REDACTAT], Porumbeii găină-grivi, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], etc. .

[NUME_REDACTAT] prezintă corpul în forma literei “U”(linia spinării este concavă, împreună cu linia gâtului și a cozii descrie conturul literei “U”).

Pieptul este larg, bombat și scos înainte, iar spinarea largă și scurtă. Picioarele sunt lungi, cu gambele foarte lungi și proeminente. Penajul este bogat și lins, format din pene scurte, divers colorate, în negru, alb, albastru, roșu, galben sau cânepiu; de asemenea, penele pot fi: dungate, stropite cu alb pe fond colorat, bălțate, pătrate, etc. ([NUME_REDACTAT]-Opriș, Tehnologia creșterii păsărilor, 1990).

Fig.1.10 [NUME_REDACTAT]

(http://rase-de-porumbei-ro.blogspot.ro/)

[NUME_REDACTAT] are o talie mică, cu greutatea corporală variind înte 400-460 g. Prezintă 152 varietăți de culoare.

5. Porumbeii toboșari sau tamburi

Denumirea lor vine de la sunetele pe care le scot, sacadate și ritmice, asemănătoare cu cele ale unei tobe; aceste sunete se aud neîntrerupt, timp de 6-10 minute. Între porumbeii toboșari, aminitim : toboșarul german cu moț frontal, Porumbelul tambur de Buhara. Toboșarul englez, Toboșarul arab, etc.

Fig. 1.11. [NUME_REDACTAT] englez

(http://www.porumbei.ro/)

6. Porumbeii creți sau frizați

Se disting prin structura particulară a penelor de acoperire de pe aripi, care sunt răsucite ca un tirbușon. Această formă neobișnuită a penelor de acoperire de pe aripi, ia naștere în urma creșterii neuniforme a rahisului, care în loc să crească drept înainte, se răsucește în spirală, făcând 2-3 ture de spirală. Ex .porumbelul frizat sau creț, Porumbelul creț englez, Porumbelul frizat francez, etc.

Fig.1.12. Porumbelul frizat francez

(http://pmab.ro/frizat-francez/)

7. Porumbeii gulerați sau cu perucă

Prezinta o formațiune de pene pe gât în jurul capului în formă de glugă sau de perucă. Ex: porumbelul gulerat ”[NUME_REDACTAT] ” , Porumbelul cap negru de Smalcalden, etc.

8. Porumbeii voltați sau rotari

Au coada desfăcută în formă de evantai sau de coadă de păun, motiv pentru care se mai numesc porumbei cu evantai, porumbei păun, pavoși, etc.Ex : Porumbelul curcan sau Volțatul rustic dobrogean, Porumbelul volțat maghiar, etc.

9. Porumbei pescăruși sau crăvățați

Se caracterizează printr-un cioc foarte scurt și îndreptat în jos, cu bărbia lăsată, prevăzută cu o membrană și o cravată (jabou) formată din pene zbârcite. Ex : Pescărușii orientali, Blondineții, Turbitinii, Domino, Pescărușii chinezi, Pescărușii de Hamburg, etc.

10. Pescărușii gușați

Au o “gușă” situată în fata anterioară a gâtului, pe care o umflă și o dezumflă după voință. Ex : Porumbelul gușat englez, porumbelul gușat bălțat-încălțat ceh, Porumbelul gușat german, Gușatul heresan.( Văcaru-Opriș I. ,Tehnologia creșterii păsărilor, 1990)

Fig.1.13 Porumbelul gușat german

(http://www.acka.ro/)

11. Porumbeii cărunculați sau negelați

Prezintă umflaturile de la baza ciocului foarte dezvoltate, cu suprafata boțită sau zbârcită. În același timp, pleoapele acestor porumbei sunt mult îngroșate și cărnoase, avânt suprafața cărunculată sau zbârcită; apoi pielea de la colțul gurii, ca și cea din dreptul marginilor mandibulelor superioară și inferioară, precum și cea de la baza mandibulei inferioare este acoperită cu îngroșări și excrescente cărunculate care pot să apară și pe părtile corpului acoperite cu penaj.

Ex : Porumbelul turc, Porumbelul de Berna, Porumbelul indian, Porumbelul negelat polonez, Porumbelul carier, etc.

Fig.1.14. Porumbelul indian

(http://www.acka.ro/)

In categoria porumbeilor cărunculați intră și porumbeii voiajori, mai numiți și porumbeii mesageri, curieri, călători, poștași,etc. Aceștia au un zbor rapid, simț de dezvoltare foarte dezvoltat și un instinct de revenire “acasă” pronunțat. Viteza zborului porumbeilor voiajori variază între 60-122 km pe ora.Ex : porumbelul voiajor german de frumusețe, porumbelul voiajor uriaș (“[NUME_REDACTAT] Homers”), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. (Văcaru-Opriș I., Tehnologia creșterii păsărilor, 1990)

12. Porumbeii zburători, jucători și care bat din aripi

Se caracterizează prin zborul lor specific. Astfel, porumbeii zburători zboară în stoluri sau în solitari, la mici sau mari înaltimi, descriind cercuri mai mari sau mai mici deasupra crescătoriei, timp de mai multe ore. Ex : Porumbelul zburător ciung de București, Porumbelul zburător argintiu românesc, Porumbelul ciung de Ploiești, Porumbelul zburător codalb pe negru românesc, etc.( Văcaru-Opriș I. ,Tehnologia creșterii păsărilor,1990)

Fig.1.15. Porumbelul zburător argintiu românesc

(http://www.acka.ro/)

Porumbeii jucători sau jucăuși zboară, de asemenea, în stoluri, descriind cercuri deasupra crescătoriei, ei se dau peste cap, făcând una sau mai multe tumbe. Ex : Porumbelul jucător de Galați, Porumbelul jucător bălan de Iași, Porumbelul jucător Roller de Timișoara, Porumbelul jucător de Iași, etc.Porumbeii care bat din aripi, la răsucirea în aer bat puternic din aripi, scoțând un zgomot clar. Ex : Porumbeii persani sau “bi ia”. (Văcaru-Opriș I., Tehnologia creșterii păsărilor, 1990)

1.3 Anatomia porumbelului

Anatomia se ocupă cu descrierea părților care constitue corpul,forma și așezarea diferitelor organe, precum și legătura între ele. Fiziologia completează anatomia, descrie cum funcționează în mod normal fiecare organ în parte, apoi funcția mai multor organe în aparate sau sisteme și fine, cum lucrează într-un echilibru perfect întregul organism sănătos.

Corpul unui porumbel, ca și al unui mamifer, este format din miliarde de celule capabile să primească anumite substanțe, să le transforme, să folosească unele, să elimine altele. Celulele de același fel formează țesuturile, fiecare având funcțiile sale, astfel, țesutul osos are rol de susținere, țesutul muscular prin contracțiile sale realizează mișcarea. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT], )

Scheletul porumbelului

Prin schelet înțelegem totalitatea oaselor unui organism, îmbinate între ele, alcătuind o șarpantă destinată să susțină întregul corp cu toate aparatele, organele sale. Scheletul este cel care dă forma corpului. Osatura porumbelului este în funcție de specificul activității sale: la porumbeii sportivi, destinați zborului de viteză și de durată, osatura trebuie să fie densă și solidă dar ușoară, pe când la cei de agrement, nefiind obligați la eforturi mari, osatura este mai puțin rezistentă.

Scheletul porumbelului ca și alcătuirea întregului său organism, reflectă adaptarea lui la condițiile de viață, necesitatea de a străbate distanțe mari în zbor cu efort cât mai mic.

Fig.1.4 Scheletul porumbelului

(http://ro.wikipedia.org/)

O bună parte din oase au o însușire particulară, pneumatizarea, adică în locul măduvei osoase, care se găsește de obicei în cavitățile oaselor la alte specii de păsări, în interior sunt pline cu aer, care se primenește continuu. Pneumatizarea conferă oaselor un plus de rezistență, făcându-le în același timp mai ușoare, ceea ce constitue un avantaj la zbor. Printre oasele pneumatizate menționăm: majoritatea oaselor craniului, vertebrele cervicale și dorsale, sternul, humerusul, coracoidul, scapulum, clavicula, partea vertebrală a coastelor. Scheletul cuprinde: coloana vertebrală, la capătul anterior al cărei se află capul, iar cel posterior coada, apoi coastele, sternul, oasele aripilor și picioarele. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT])

1.3.2 Aparatul digestiv

Organele care alcătuiesc aparatul digestiv au rolul de a introduce alimentele în organism și a le descompune în substanțe mai simple care, apoi, sunt absorbite si asimilate. Acest aparat, la porumbei, deși în linii generale are aceleași părți ca la mamifere, prezintă, ca adaptare la condițiile de hrănire (granivor) și la modul de viață ( zboruri lungi) unele particularități.

Gura-cavitatea bucală la păsări este lipsită de dinți și buze. În locul buzelor și a nasului

existente la mamifere, păsările prezintă o formațiune cornoasă care învelește oasele intermaxilarului, maxila, nazalele și mandibula, formând împreună ciocul, alcătuit din două valve, cea superioară îndoindu-se peste cea inferioară. În interior, cavitatea bucală este căptușită cu mucoasă care prezintă formațiuni cornoase. Platforma acestei cavități, numit palatul, este îngust, dur iar pe linia de mijloc are o mică deschidere alungită, ca o crăpătură, fanta palatină, care reprezintă deschiderea choanelor, prin această deschidere, cavitățile nazale comunică cu fundul gurii. Partea din spate a palatului, spre fundul gurii este moale. Aici se văd papile mici, cornificate, care îndeplinesc rolul de văl palatin, în timpul trecerii alimentelor sau a apei, ele împingâng boabele către esofag.

Limba fiind mulată pe planșeul cavității bucale, are formă ascuțită și este acoperită de o mucoasă cu un epiteliu cornificat.

Glandele salivare, anexate cavității bucale, puțin dezvoltate, diseminate în mucoasa bucală sunt următoarele: glandele angulare ale gurii, palatine, mandibulare posterioare și mandibulare anterioare.

Cavitatea bucală se continuă cu faringele, fără o delimitare precisă ceea ce face ca termenul folosit de fundul-gurii sau buco-farinx, să pară justificat. În partea superioară a faringelui, înapoia choanelor, se află orificiile conductelor faringo-timpanice, iar în partea inferioară se află deschiderea în laringe, numită orificiul glotic, limitat de două cute mucoase și putând prezenta în partea anterioară câteva mici papile cornoase, apoi, faringele se continuă fără limite precise cu esofagul. Pereții faringelui sunt musculoși, dar relativ subțiri, căptușiți de mucoasă, foarte bogată în glande salivare cu rol de umectare a alimentelor.

Esofagul este un canal musculos care leagă faringele de stomac. În partea sa anterioară, esofagul prezintă o dilatare numită gușă (ingluviens), în care alimentele sunt depozitate și suferă sub influența unor fermenți un început de digestie. În interior, gușa este împărțită în două pungi laterale mai mici. Mucoasa, care căptușește gușa, în primele zile după ce începe clocirea și înainte de eclozionarea puilor, suferă unele modificări, atât la femelă, cât și la mascul formând lapte ingluvial, așa numitul „lapte de porumbel” sau „lapte de gușă”, cu care ambii părinți, prin regurgitare, își hrănesc puii. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT])

Stomacul la porumbel este alcătuit din două compartimente situate succesiv: întâi stomacul glandular, urmat de stomacul muscular.

Stomacul glandular, numit și proventricul sau ventriculul succenturian ( Lesbre), este un compartiment relativ mic, așezat între lobii ficatului. El se deschide în stomacul muscular. Denumirea de glandular se datorează prezenței în mucoasa acestuia a glandelor care secretă sucul gastric. Acesta va împinge alimentele sosite aici din esofag, gușă, și care își continuă drumul, fără oprire, către stomacul muscular.

Stomacul muscular numit popular și pipotă sau rânză este un organ în formă de lentilă biconvexă, turtit de pe o parte pe alta și așezat între cei doi lobi ai ficatului. El se deschide prin orificiul numit pilor în prima porțiune a itestinului subțire, duoden. Pereții acestui compartiment, formți din mușchii netezi puternici, sunt căptușiți cu o mucoasă glandulară care pe suprafața sa interioară are un strat cornos rezistent, numit cuticulă. Stratul cornos se formează pe suprafața epiteliului prin coagularea unui suc secretat de celule. Stomacul muscular conține întotdeauna cavități mici de hrană amestecată cu numeroase pietricele, de obicei de siliciu ( acestea sunt recomandabile pentru porumbei) sau grit, ele având rolul de a sfărîma grăunțele sub presiunea exercitată prin contracția mușchilor din peretele stomacului, iar cuticula prin duritatea sa protejează mucoasa. . (Dr. [NUME_REDACTAT], Enciclopedia practică columbofilă, [NUME_REDACTAT] București)

Fig.2.1 Aparatul digestiv al porumbelului

(http://ro.wikipedia.org/)

Intestinul de același calibru aproape pe toată lungimea, se împarte, prin funcțiile sale diferite, în: intestinul subșire și intestinul gros. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă, , [NUME_REDACTAT])

A). Intestinul subțire se subdivide în trei porțiuni: duodenul care este de forma unei anse (în U), lung de cca 60 cm; în spațiul dintre cele două anse este situat pancreasul, jejunul, suspendat sub forma unei anse de marele unei mezenter și o a treia parte, ileonul, cuprin între cele două cecumuri.

B). Intestinul gros este alcătuit din: două cecumuri (intestine oarbe), de forma a doi tuberculi mici, albicioși, care se deschid în interiorul intestinului în punctul unde se termină ileonul și începe colonul, o porțiune scurtă de circa 3-4 cm, urmată de rect. Aceasta la rândul său se termină printr-o dilatare, numită cloacă.

Cloaca este o încăpere redusă ca dimensiuni, comună căilor digestive, urinare și genitale, care se deschid la exterior printr-un orificiu numit anus.

În interior, cloaca se împarte prin cute ale mucoasei care căptușește, în trei compartimente: coprodeum, în care se deschide rectul, urodeum, partea în care de deschide ureterele și proctodeum, în care se deschid canalele genitale ( canalele deferente ale masculului si oviductul la femele). Tot aici, se deschide glanda numită bursa lui Fabricus, care se află în partea dorsală a peretelui acestui segment al cloacei. Este un organ glandular limfo-reticular, mai dezvoltat la pui și tineret, dar care involuează o dată cu timusul, pe măsură ce încep să se dezvolte gonadele. Bursa lui Fabricus are un rol în apărarea imunitară.

Anusul este un organ prin care cloaca comunică cu exteriorul, având un mușchi circular (sfincterul). Deschiderea acestui orificiu se realizează prin relaxarea sfincterului, existent în grosimea sa.

Ficatul este un organ extrem de important, prin secreția biliară, cu rol în digestie, și prin îndeplinirea în același timp și a altor numeroase funcții. Format din doi lobi principali din care lobul stâng mai mic decât cel drept, ambii așezați înapoia cordului, îmbrățișând stomacul glandular. Secreția biliară produsă de ficat este colectată întâi prin canalele mai mici, apoi toate se adună în două canale, care de deschid în duoden. Întrucât porumbelul, spre deosebire de multe specii de păsări sau mamifere, nu are vezică biliară, secția sa se varsă continuu în duoden.

Pancreasul, așezat între cele două anse ale duodenului, este o glandă care produce secreția sa externă, sucul pancreatic pe care îl varsă în duoden. Această glandă prezintă în structura sa și celule diferite de celelalte, situate în grupe, alcătuind așa numitele insulele lui Lagerhaus, care produc insulina, secreție care se varsă direct în curentul sangvin, având rol în reglarea folosirii glucidelor în organism.(Cotruț M., Fiziologia animalelor domestice, U.A.M.V., Iași, 1992)

1.3.3 Aparatul respirator

Aparatul respirator îndeplinește importante funcții în organism. De introducere a aerului atmosferic, preluând din acesta oxigenul necesar realizării proceselor vitale, de eliminare a dioxidului de carbon rezultat din arderile din corpul porumbelului și, concomitent, de eliminare, odată cu expirația a cantități de căldură, pentru menținerea constantă a temperaturii corpului.

Acest aparat, la porumbel, prin modul de alcătuire a organelor sale, constitue o adaptare aproape perfectă a organismului la condițiile de zbor, porumbelul trebuind să facă față cât mai ușor și cât mai complet la efortul la care este solicitat organismul în timpul zborului. Totodată, aparatul respirator, are un rol important în reglarea temperaturii corpului.

Aparatul respirator este format din căi respiratorii ( nări, cavități nazale, faringe, laringe, trahee și bronhii).

Nările sunt două orificii existente în valva superioară a ciocului. Ele constitue intrarea în cavitățile nazale care, la rândul lor, comunică cu buco-faringele. Faringele anterior esze delimitat de papilele filiforme ale palatului (cerul gurii) și ale părții posterioare a limbii.

Cavitățile nazale, câte una de fiecare parte, sunt despărțite printr-un perete cartilaginos, care se numște septum nazal. Cavitatea nazală din fiecare parte comunică cu cîte o scobitură săpată în oasele craniului, numită sinus suborbitar. El este situat lângă peretele lateral al cavității nazale, într-o zonă care la exterior corespunde în fiecare parte a unui triunghi format din orbită, frunte și maxilar.

Cavitățile nazale sunt căptușite cu o mucoasă respiratorie, cu excepția părții lor posterioare, care este căptușită cu mucoasa olfactivă, cu rol în simțul mirosului. Pe planșeul faringelui (buco-farinxul), către partea din fund se află o deschidere longitudinală care constitue intrarea în laringe (larinx superior). (Dr.Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă, , [NUME_REDACTAT])

Laringele este un organ mobil, adică este împins înainte pentru a ușura accesul aerului spre trahee și pulmoni. El se prezintă ca o dilatare a traheii cu care se continuă. De reținut că acel orificiu longitudinal de intrare în laringe nu are epiglotă ca la mamifere, dar la trecerea alimentelor și a apei el se închide, datorită cutelor mucoasei.

Traheea este un tub suplu, care se poate întinde, format din inele cartilaginoase. Traheea este așezată de-a lungul gâtului, pătrunde în cavitatea toracică, unde se termină prin două bronhii, care la rândul lor, vor intra în cei doi pulmoni. Cu puțin înainte de bifurcare, traheea prezintă un organ traheo-bronhic, numit larinx inferior sau sirinx, cu ajutorul căruia pasărea produce sunete.

Bronhiile, până la intrarea în plămâni, sunt formate din inele cartilaginoase incomplete, pentru ca, după ce au pătruns în plămâni, să rămână ca niște tuburi nemembranoase, fără parte cartilaginoasă. Ele pătrund în plămâni între treimea anterioară și mijlocie a acestora, unde prezintă o dilatație numită vestibul. Apoi se ramifică în bronhii ventrale ( ventrobronhii), bronhii dorsale ( dorsobronhii și parabronhii de legătură între ventro și dorso-bronhii), dând naștere astfel unei rețele de bronhii secundare și în continuarea parabronhiilor.

Fig. 2.2 Aparatul respirator la porumbei

(http://ro.wikipedia.org/)

Pulmonii sau plămânii sunt două mase complete de culoare roz, de mărime redusă, așezate în cavitatea toracică de o parte și alta a coloanei vertebrale, în regiunea dorsală, aderând la spațiile existente în șanțurile costo-vertebrale, păsările fiind lipsite de pleură. Pe fața ventrală a fiecărui pulmon, sunt cinci orificii de legătură cu sacii aerofori. In interior, în fiecare pulmon, conductele aerofore alcătuiesc o rețea aeriană cu aspect de burete fără alveole, cu o mare supafață, la nivelul căreia se produce hematoza.

Sacii aerieni (aerofori) sunt rezervoare de aer cu aspect de vezicule formate dintr-o membrană subțire, celulo-seroasă, transparentă, extrapulmonală a mucoasei bronhiilor. Acești saci se întind în corp fie sub piele, fie pătrund în anumite oase, numite din acest considerent pneumatizate. Uneori pătrund chiar și în rădăcinile penelor, fie că ocupă loc între grupe de mușchi, fie între diferite organe și pereții corpului. Porumbelul are nouă saci aerieni: unul impar restul perechi, situați în partea anterioară (craniul), sacul clavicular (interclavicular) și doi saci cervicali; în partea mijlocie, doi saci toracici anteriori (craniali) și doi saci toracici posteriori (caudali); în partea posterioară, doi saci abdominali. (Dr. Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă, editura [NUME_REDACTAT] ).

Fiziologia respirației – Mecanica respirației

Un porumbel sănătos respiră cu ciocul închis, ceea ce denotă, în primul rând, că nările sunt degajate, deci uscate și curate. Aerul intră prin nări, tranversează cavitățile nazale, trece prin orificiul din cerul gurii în faringe sau direct în laringe. De aici, în trahee, apoi prin cele două bronhii primare, după care este distribuit în rețeaua bronhială a celor doi plămâni, unde se formează o rețea de bronhii mici respiratorii și de capilare aeriene care sunt în contact intim cu rețeaua de capilare sangvine. Acest gen de alcătuire mărește mult suprafața de contact a circulației aerului cu circulația sângelui, deci o mare suprafață pentru schimbul de gaze (oxigen-carbon). La acest nivel se realizează hematoza, adică luarea din aerul atmosferic a oxigenului, de către torentul circularsangvin și cedarea dioxidului de carbon, care va fi preluat de aer, urmând a fi eliminat mai târziu în mediul exterior, ca produs viciat.

Plămânii, organe puțin elastice, fac mișcări reduse. În timpul zborului, cutia toracică este într-o poziție aproape fixă, deci nu face mișcări de ridicare sau coborâre a coastelor, deoarece mușchii care acționează aripile au inserția fixă pe această cutie. În aceste condiții ventilația aerului se realizeazî de sacii aerieni așezați în tot corpul și legați de pulmoni, capacitatea sacilor fiind în continuă schimbare. În inspiratție coastele vertebrale se ridică puțin, mărind astfel cavitatea toracică, ceea ce atrage implicit și dilatarea pulmonilor care aderă la ea; prin jocul coastelor inferioare, urmat de mărirea cavității toracice, se creează o presiune negativă în sacii aerierni, în special în cei diafragmatici, singurii care asigură inspirația.

Aerul atmosferic năvălește prin bronhii, bronhiole,capilare aeriene, înconjurate de capilare sangvine, la nivelul cărora se produce hematoza. Trecerea aerului fiind rapidă, deposedarea aceastuia de oxigen este doar parțială. Prin coborârea coastelor în expirație, deci la micșorarea cutiei toracice, sacii aerieni sunt cimprimați și atunci aerul din interiorul lor este împins în rețeaua bronhică, iar aici, la nivelul capilarelor aeriene- capilarelor sangvine, acest aer cedează și restul de oxigen; bineînțeles în același timp, se încarcă cu dioxid de carbon și este eliminată afară. Așadar, schimbul de gaze are loc și în inspirație și în expirație.

Legat de aceasta, unii autori (Cotruț) sunt de părere că „saciii aerieni se comprimă și se dilată în mod alternativ”.

E.Paștea, ajunge la concluzia că „dinamica acestor saci nu este uniformă, existând decalaj de umplere între ei”. Autorul precizează că”umplerea cu aer a sacului clavicular are loc în expirație, iar golirea lui în inspirație … și că momentele de pătrudere ale aerului sunt reglate de dispozotove de funcționare proprii fiecărui sac”. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă, , [NUME_REDACTAT])

[NUME_REDACTAT], van Grenbergen și colaboratorii săi arată că diverticulele sacilor aerieni”existenși între mușchii pectorali, crează un efect de suflu; cu cât mușchii pectorali se vor contracta mai des cu atât mai intens va fi ritmul respirator.

[NUME_REDACTAT] și colaboratorii precizează că „sacii aerieni asigură propulsia aerului în plămâni, sub acțiunea mușchilor inspiratori și acelor expiratori”. Și în continuare aceeași autori definesc : „inspirația și expirația sunt procese active și necesită contracția mușchilor respiratori pentru a învinge rezistența cavității toracice și abdominale”. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT])

1.3.4 Aparatul genital al porumbelului

Aparatul genital mascul

Organele genitale ale masculului sunt reprezentate de două testicule și de căi conductoare ale spermei.

Testiculele, de formă ovală, se află suspendate în cavitatea abdominală, de o parte și de alta a coloanei vertebralei în regiunea lombară în partea anterioară a fiecărui rinichi, mărimea lor fiind variabilă; mai mare în sezonul activității sexuale și mai redusă în timpul iernii, când se află în repaus.

Testiculele sunt constituite din tubi seminiferi contorți; lumenul acestora are un epiteliu denumit epiteliu germinativ, format din celule germinale și celulele lui Sertoli. Din celulele germinale se vor forma trecând prin câteva trepte de dezvoltare, așa numitul proces de spermatogeneză – spermatozoizii, iar celulele lui sertoli au rolul de a secreta anumiți hormoni.

Printre tubii seminiferi sunt desiminate celule interstițiale, numite celule ale lui Leydig, care de asemenea, produc anumiți hormoni masculi.

Canalul scurt numit epididim pleacă de la fiecare testicul, cu aspect vermifor, situat la marginea medială a testiculelor.Epididimul se continuă cu canalul defernt, un tub subțire și flexuos care se întinde sub rinichi și de-a lungul ureterului, ca apoi să se deschidă, la limita dintre urudeum și segmentul posterior (proctodeum) al cloacei, printr-un orificiu mic.

Organul copulator foarte puțin dezvoltat, este reprezentat printr.o papilă genitală situată pe planșeul proctodeumului, între deschiderile în cloaca aferente în cloacă și în apropierea orificiului anal. Pe fața sa dorsală se află o adâncitură longitudinală, un jgheab, prin care se scurge sperma în timpul actului sexual, din cloaca mascului în cea a femelei.Actul împreunării constă în contactul anusului masculului cu cel al femelei. (Cotruț M. Și colab., Fiziologia animalelor domestice, vol. I și II, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1998)

Aparatul genital femel

Acest aparat este format din ovar, organ care produce ovule și un tub, oviductul, care le conduce spre exterior.

Ovarul , unul singur, cel din partea stângă, pentru că cel din partea dreaptă nu se dezvoltă și se atrofiază, cu aspect de ciorchine, se prezintă ca o aglomerare de ovisaci (ovocite cu vitelus), mai mari și mai mici fiind în diferite grade de dezvoltare. Fiecare ovisac are un înveliș subțire conjunctivo-vascular care ămbracă ovocitul. Culoarea galbenă se datorează vitelusului pe care îl conține. Când ovisacul ajunge la dezoltarea maximă, membrana fină externă se rupe și, din interior se desprinde ovulul, care cade în oviduct. Acest proces de punere în libertate a ovulelor (ovocite maturate) se numește ovulație.

La porumbiță, de regulă, se maturizează câte două ovule. Ovarul este suspendat în cavitatea abdominală imediat sub coloana vertebrală, în fața rinichilor.

Oviductul este un tub lung, flexuos, dilatabil; el începe în imediata apropiere a ovarului, nu se continuă în mod inchis cu el. Pereții oviductului conțin, între altele, fibre musculare care prin contracțiile lor, împing ovulul către cloacă, iar mucoasa care-l căptușește conține celule glandulare ce produc albușul, membranele cochiliei. Deci, oviductul nu este doar un conductor transportor; el are rol fiziologic extrem de important în formarea oului. Ovocitul este completat treptat cu toate părțile sale componente: infundibulum (trompa sau paviloin), porțiunea glandulară (magnum), porțiunea mijlocie (isthmus), porțiunea posterioară (uterus), porțiunea terminală (vagina).

Ovulația este precedată de 1-2 zile înainte de împerechere, de actul prin care masculul sare pe femelă și, aplicând propria cloacă deschisă pe cloaca deschisă a femelei, ejaculează o cantitate de spermă care conține de la câteva zeci de mii la câteva milioane de spermatozoizi.Sperma este proiectată direct în porțiunea terminală a oviductului, cea care i se deschide în cloacă. Prin mișcări proprii, spermatozoizii se deplasează în oviduct și într-un interval de 3 până la 10-12 ore, ajung în infundibulum, unde așteaptă căderea ovulei pentru a o fecunda, uneori fecundarea se produce și în oviduct.

Prin fecundarea ovulei se înțelege contopirea celor doi gameți, dând naștere oului numit și zigot. Porumbița însă poate elimina ovula, chiar dacă nu are mascul, situație în care oul format rămâne steril. (Cotruț M. Și colab., Fiziologia animalelor domestice, vol. I și II, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1998).

Oul de porumbel, de formă ovală, în greutate ce variază între 15 gr și 25-30 gr, în funcție de rasă de vârstă, conține substanțe nutritive necesare dezvoltării embrionului, și un sistem de învelitori care să-l protejze.

Vitelusul este alcătuit din vitelus alb și vitelus galben, așezate în straturi alternative distincte, contrentrice în cadrul gălbnușului. Partea centrală formată din vitelus alb se numește latebră. De îndată ce începe coborârea gălbenușului în porțiunea glandulară( camera albuminogenă), el va fi învelit cu un strat subțire, dar foarte dens de albuș, deplasarea făcându-se printr-o mișcare de rotație, imprimată de cutele spirale sau helicoidale ale mucoasei oviductului. Din același albuș foarte dens se formează două cordoane, ligamente viteliene numite șalaze, care prinzându-se de cei doi poli ai oului, formează legăturile de susținere îm poziția centrală a gălbenușului. Apoi este secretat al doilea strat de albuș dens și de albuș fluid. Stratul de albuș lichid se situează la periferie, iar cel de abuș dens între ele, asigurând astfel mobilitatea necesară.

În continuare, în porțiunea mijlocie, (isthmus) se formează cele două membrane cochiliere : cea internă (viscerală) aderată de albuș, iar cea externă (parietală) se va lipi de suprafața internă a cojii oului.

În porțiunea posterioară a oviductului, numită uterus, încep depunerile sărurilor de calciu (97%), fosfor, magneziu, fier, care vor forma coaja oului, alcătuită din 3 straturi : primele 2 straturi minerale și stratul spongios mamelonar.

Printre depunerile de săruri rămân spații foarte mici, formând porii. În final, cele două starturi minerale sunt acoperite de o peliculă fină de natură proteică, numită cuticulă, care inițial închide porii existenți, dar dupa uscarea ei se redeschid, permițând schimbul de gaze. Oul odată format este expulzat printr-un act voluntar al porumbiței. Acest act se numește pontă sau ovipoziția.

Ajuns în mediul exterior, oul se răceste, se usucă și se evaporă o parte din apa existentă în albuș. Prin evaporarea apei, cele două membrane cochiliere se despart, de regulă în vârful rotunjit al oului, și se formează camera cu aer (aerul intră prin pori). Această operațiune are loc în aproximativ 10 minute de la expulzarea oului. (Usturoi M.G. și Păduraru G., Tehnologii de creștere a păsărilor, )

Compoziția chimică a oului.

Sub aspectul proporției în care se găsesc diferitele componente chimice în oul întreg, există diferențieri de la o specie la alta.

Compoziția chimică a gălbenușului

Apă (42,6-50,0 %)

Substanțe proteice (16,5-18,0%):

ovoviteline ( 78% din substanțele proteice);

ovolivetine (22% din substanțele proteice).

Lipide (32-36)

Trigliceride (63%)

Fosfatide (33%)

-ovolecitina

-ovocefalina

-ovosfingomielina

Steride (4%) – colesterolul

Glucide – se găsesc sub formă de urme, mai răspândite fiind manoza, glucoza și galactoza

– liposolubile -vit A (0,96 mg./100g)

-vit E (2-4 mg/100)

-vit D și K (cantități mici)

Vitamine – hidrosolubile –vit B1 (0,32 mg/100)

– vit B2 (0,52 mg/100)

– vit PP, vit H și acidul pantotenic (cantități mici)

Substanțe minerale ( 1,2-1,5) – se întâlnesc sub formă de combinați organominerali care includ Ca, P, Fe, S și mai puținNa, Cu, Co, [NUME_REDACTAT] – luteină, caroten, criptoxantină, flavoproteine

Enzime –lipaze, proteinaze, colinesteraze, diastaze

Substanțe azotate neproteice – creatinina

Acizi organici – acid lactic (Usturoi M.G. și Păduraru G. Tehnologii de creștere a păsărilor )

Compoziția chimică a albușului

Spre deosebire de gălbenuș, albușul conține mai ăuține substanțe proteice, dar mai diversificate și doar urme de lipide.

Apa (86-87 %);

Substanțe proteice ( 11-12 %)

Ovoalbuminele 54% din substanțele proteice ale albușului; ele coaguleză la căldură și sunt rezervor de aminoacizi

Ovotransferinele (coanalbumine) 13% sunt rezervo de [NUME_REDACTAT] 11% – sunt bogate în aminoacizi, dar au și rol în inhibarea activității tripsinei

Globulinele G1 și G2 8% – sunt rezervor de aminoacizi

Lisozimele 3,5 % sunt considerate de unii autori ca fiind globuline G1. Intervin în protecția oului, datorită proprietăților bactericide.

Ovomacroproteinele (1,5 – 2,9 %) sunt inhibitoare pentru hemaglutinare prin viruși

Flavoproteinele 0,8 % -conferă culoarea albușului și de aceea mai sunt trecute la grupa picgmenților. Au conținut ridicat în vitamina B2

Ovoglicoproteinele (0,1-1,5 %) sunt rezervor de aminoacizi și au rol în inhibarea activității enzimei proteaza

Ovidina 0,05 % are rol în fixarea biotinei

Lipide (0,2-0,3 %)

Glucide ( 0,22-0,35 %)

Vitamine (urme) –predomină vitamina B2

Enzime (urme) – proteinazele, a căror structură este apropiată de cea a tripsinei

Subsanțe minerale (0,6-0,8) – Na, S, K și mai puțin Ca, Mg și P (Usturoi M.G. și Păduraru G., Tehnologii de creștere a păsărilor,)

Compoziția chimică a cojii minerale

În strctura chimică a cojii ouălelor predomină substanțele minerale (95%), alături de care se găsesc substanțe organice (4,4%) și apă (0,6)

Susbanțe minerale – carbonatul de Ca ( 94-95%)

-carbonatul de Mg (1,2-1,5)

-diferiți fosfați

Substanțe organice –colagenul

-ovoporfinirina și ovoxantina –implicate în conferirea culorii cojii minerale (Usturoi M. G. și Păduraru G. Tehnologii de creștere a păsărilor)

1.3.5. Aparatul cardio-vascular

Aducerea substantelor hrănitoare și a oxigenului de care au nevoie toate celulele vii ale organismului, difuzarea diferitelor substanțe și a căldurii în tot corpul, precum și îndepărtarea substanțelor nefolositoare, deseori chiar dăunătoare, rezultate de pe urma activității sale vitale, colectarea de la toate organele și transportarea la organele de excreție se realizează prin circulația a două umori, două țesuturi lichide: sângele și limfa. Aceste două lichide constituie sistemul circulator sanguin și respectiv limfatic, ambele sisteme făcând parte din aparatul circulator, numit și aparat cardio-vascular.

Sistemul circulator sangviin este format din : cord, organ care prin contracțiile sale împinge sângele în rețeaua de vase, care este formată din artere, vene si capilare si sângele, țesut lichid cu funcții complexe.

Cordul este organul central care acționează ca o pompă, împingând cintinuu sângele în întregul organism. Este un organ musculos de forma unui con ascuțit, ușor îndoit, așezat cu vârful în jos, adăpostit într-o cămașă fibroasă numită pericard. Cordul este așezat în cavitatea toracică, sub diafragma pulmonară, pe linia de mijloc a corpului, realizând un centru de greutate și echilibru cât mai perfect, necesar zborului.

De reținut că orificiul aortic, ca și orificiul pulmonar, prezintă fiecare câte 3 valvule numite sigmoide sau semilunare, asemănătoare fiecare unui cuib de rândunică, adică cu fața superioară concavă și cea inferioară convexă. Când sângele trece prin orificiul respectiv, ele se alătură de pereții orificiului dar este împiedicat să reflueze deoarece aceste valvule se umple cu sânge și închid orificiul. Hrănirea mușchiului cardiac este făcută de sângele transportat prin două artere coronare și prin venele satelite ale acestora. . ( Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă, [NUME_REDACTAT])

1.3.6. Sistemul nervos central

Porumbelul își dă seama de cele ce se petrece în jurul său și reacționează la diferite excitații ale factorilor de mediu. O lumină prea puternică îl va obliga să închidă ochii; ținut la frig porumbelul își va zbârlii penele, pe de oparte, pentru a creea un strat izolator mai mare față de frig, iar pe de altă parte, prin contracția mușchilor care acționează asupra penelor, se produce căldura. Dacă acțiunea persistă, încep frisoanele, adică contracțiile musculare pentru producerea de căldură, ca reacții de apărare ale organismului, toate comandate prin sistemul nervos.

Funcțiile tuturor organelor dintr-un animal, ca și a organismuluica întreg, se desfășoară în mod armonios. Coordonarea acestor funcții, conducerea activității organelor sunt îndeplinite de sistemul nervos. Acest sistem realizează legăturile dintre diferite organe, aparate și stabilește legăturile între organism și mediul înconjurător făcînd posibilă adaptarea la condițiile de mediu.

Sistemul nervos este compus din mai multe organe constituente, mai ales, din cele nervoase, care se numesc neuroni, din care unii sunt specializați pentru a transmite la centru impresiile primite de către organele de simț, alții transmit comenzile, cum ar fi in cazul mușchilor care se contractă, la glande care secretă.

Impresiile sau comenzile se transmit de la un neuron la altul prin curentul nervos care, se propagă, asemănător curentului electric, prin prelungirile neuronale, unindu-i prin lanț. Viteza de propagare a unei unde nervoase este de 480 km pe oră.

Sistemul nervos este alcătuit din : sistemul nervos central, sistemul nervos periferic si sistemul nervos autonom (vegetativ). . (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT])

1.3.7. Sistemul endocrin

Coordonarea tuturor funcțiilor organismului atât al porumbelului, ca și al altor ființe, este îndeplinit de sistemul nervos și de unele produse numite hormoni.

Hormonii sunt secretați de anumite glande fără canal de excreție, denumite glande cu excreție internă sau endocrină, pentru că produsele lor sunt preluate direct din sânge, limfă. Intrând în torentul circulator, hormonii sunt difuzațirapid în tot corpul și ajung în anumit organe, asupra cărora acționeayă. Astfel unii hormoni influențează creșterea, alțiiau acțiune asupra dezvoltării, asupra comportării sexuale, creșterii și pigmentării penelor, asupra năpârlirii.

Principalele glande endocrine sunt: hipofiza (glanda pitulară), epifiza (glanda pineală), glandele ultimobronhială, glandele suprarenale, timusul și bursa lui Fabricius.

În același timp, în organism sunt glande mixte, adică organe care produc o secreție pe care o varsă printr-un canal excretor în cavitatea altui organ, dar în același timp, la fel ca cele endocrine, produc si anumite secreții, de exemplu hormonii care sunt luați direct de sânge și difutați în organism. Deci au o secreție externă (exocrină) și o secreție internă (endocrină).

Printre glandele mixte cităm : pancreasul, gonadele sau glandele sexuale ( ovrele și testiculele).

Totodată, menționăm existența unor organe ale căror produse, sau anumite substanțe, rezultate ca urmare a metabolismului, au, prin acțiunea lor, funcții endocrine, acționând la fel ca hormonii.

Timusul are acțiune stimulantă asupra creșterii, dezvoltării organelor sexuale, asupra spermatogenezei, mineralizării oaselor, calcifierii cojii oului.

Bursa lui Fabricus este un organ limfopoetic, situat pe peretele dorsal al proctodeumului, la limita cutei mucoasei cu pielea; este mică și globuloasă. Bursa lui Fabricus este dezvoltată la pui, dar involuează odată cu timusul, pe măsură ce încep să se dezvolte gonadele, testiculele și respectiv ovarul. (Teodorescu-Exarcu și colab., Fiziologia și fitopatologia sistemului endocrin, Ed. [NUME_REDACTAT], 1989)

1.3.8. Pielea și formațiunile sale

Pielea învelește corpul, iar la nivelul orificiilor naturale (gură, nări,ochi,anus), ea se continuă cu mucoasa.

Pielea porumbelului este subțire, fină, elastică, mobilă și ușor detașabilă de mușchii care se află sub ea, cu excepția unor zone ( cap, vârfurile aripilor, pubis, degete), unde pielea este aderentă și ca atare puțin mobilă.

Pielea porumbelului, ca și a altor păsări, este lipsită de glande sudoripare și glande sebacee, cu excepția unor rase de porumbei, care au o glandă sebacee modficată, singura glandă a pielii la porumbel, mai mult sau mai puțin dezvoltată, așezată la baza cozii, deasupra ultimei vertebre sacrale, numită glanda uropigiană. Ea produce o secreție grăsoasă care se varsă la suprafață prin 2-3 orificii de excreție și pe care porumbeii o împrăștie pe suprafața penelor pentru că, lubrifiindu-le le protejeze contra apei și să le confere elasticitate necesară.

Glanda uropigiană există la porumbeii sălbatici, la porumbeii călători, la porumbeii cu coada îngustă, având 12 rectrice în coadă; jucătorii ardeleni, clujeni, jucătorii de Brăila scurți, jucătorii de Cosntanța.

Rasele fără glandă uropigiană sunt cele cu multe pene în coadă, deci proumbeii cu coada lată: Roller, Viorii, Vișinii, CafeniinCodalbi, Jucătorii de Călărași.

Din unele cercetări citate de către A. Ștefănescu și colaboratorii săi „ secreția glandei uropigiene conține cantități însemnate de provitamina D, în special de 7 dehidrocolesterol, care asigură nevoile cu vitamina D”. Această provitamină împrăștiată pe pene, de către proumbei, sub acțiunea razelor ultraviolete, se transformă în vitamina D, necesară organismului, îndeosebi penelor, musculaturii, pielii. În timpul toaletei cotidiene de curățare a penelor, păsările îngjit vitamina D, astfel formată și împrăștiantă cu ciocul, împreună cu respectiva secreție. . (Severeanu I. și colab.,Enciclopedia practică columbofilă, , [NUME_REDACTAT])

1.3.9. Penele – formarea penelor

Printre formațiunile speciale ale tegumentului sunt penele. Sunt formațiuni cornoase, produse de piele, alcătuiesc pătura protectoare care îmbracă corpul porumbelului, constituind ceea ce se cheamă în totalitatea lor penaj. Culorile și nuanțele cromatice ale penajului, ca și luciul metalic cu reflexe de verde-smarald și roșu-purpuriu ale penelor gâtului încântă privirea prin frumusețea lor.

Penele ușurează în timpul zborului alunecarea prin aer și au rol de izolare termică, de protejare a întregului corp contra ploii.

Constituirea penelor începe încă din perioada vieții embrionare, prin formarea treptată a papilelor dermice, viitorii muguri generatori ai penelor.

Inițiam, în epidermă se produc îngrămpdiri de celule de natură mezenchimatoasă ( țesutul conjunctiv embrionar), care se modelează în proeminențe ( prelungiri înclinate spre parte posterioară a porumbelului); apoi, papilele dermice se înfundă progresiv, formând un fel de tub subcutanat, viitorul folicul plumifer.

Papipele se păstrează toată viața porumbelului. Din ele se vor regenera, după fiecare năpîrlire anuală, noile pene , după căderea prealabilă a penelor precedente. Penele se formează încă din perioada incubației. La eclozionare puii de porumbel sunt acoperiți cu puf embrionar care în 10 zile de la eclozionare este înlocuit cu fulgi de pui.

Pana este formată dintr-o tijî axială; partea sa superioară numită rahis este constituită din corn opac, rezistent, flexibil, ca o masă spongioasă, albă-cenușie în interior. După cheratinizare, alveolele interioare se umple cu aer.

Rachisul poartă o formațiune lățită, numită lama penei. Aceasta este formată din barbe, fiere ale penei, ieșite din rachis; barble se remifică în barbule. Fiecare barbulă de pe partea superioară a barbei este prevăzută cu cârlige microscopice care se prind de barbulele de pe parte inferioară a barbei vecine, alcătuind în totatilatea lor acea lamă elastică foarte rezistentă la curenții de aer.

Partea inferioară a tijei înfiptă într-un folicul plumifer din grosimea pielii, se prezintă ca un tub gol în interior și se numește calamus. În partea sa superioară, la limită cu rachisul, se află un orificiu nimit orificiul ombilical superior, iar la extremitatea inferioară a calamusului se află orificiul ombilical inferior; prin aceasta din urmă pătrund în pană vasele sangvine care o vor hrăni în perioada de creștere.

Penele acoperă tot corpul, fără a fi însă răspândite uniform pe toată suprafața. La examinare atentă se observă că penele sunt implantate numai în anumite zone, altele rămânând goale. Regiunile în care sunt înfipte penele se numesc pterii sau zone pterile, iar acelea fără pene denumite apterii sau zone aptere.

Pterii: regiunea aripilor (alară), regiunea spatelui spinală), regiunea umerilor (humerală), regiunea pieptului (ventrală), egiunea capului (acoperă capuș și o parte din gât), regiunile picioarelor (coapsă-femur și picioare), regiunea anală, regiunea codală. ( [NUME_REDACTAT], Enciclipedia practică columbofilă, [NUME_REDACTAT] București)

Penele porumbelului ca formă, dimensiuni, strucrută, se deosebesc în raport de rolul pe care îl îndeplinesc. Ele se clasifică în patru categorii:

A). Penele de contur ( pene de acoperire) sunt pene cu tija și lama dezvoltate; la rândul lor, se diferențiază în rapor de locul pe care-l ocupă și de funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească:

remige, primare și secundare, pene mari din aripi, cu ajutorul cărora se realizează împingerea corpului înainte în timpul zborului; remigele primare sunt penele vârfului aripii și ca atare au importanța cea mai mare în zbor: ele sunt în număr de 10 și au ca bază osoasă degetele; remigele secundare sau penele antebrașului fixate în zona osului cubitus, sunt în număr de 12. Remigele primare și secundare sunt înfipte intr-o membrană rezistentă, care leagă între ele, la bază, remigele primare și secundare și pe acestea cu oasele aripii.

remigele terțiare sunt penele de la umăr; ele acoperă umărul și partea superioară a satelui.

alula sau aripa suplimentară (spurio) este constituită din 3-4 pene tari care au ca bază osoasă falanga 1a I a ( cea care corepunde cu degetul mare la om); aceste pene formează o mică aripă suplimentară, cu rolul de a conferi remigelor primare (care se sprijină pe aceasta) oo rezistență mai mare în timpul zborului.

rectrice sunt penele din coadă, cu rolul de a dirija zborul și al stabiliza.

tectrice sunt penele de acoperire a corpului, iar cele de pe fețele aripilor se numesc tectrice supralare.

B). Fulgii sunt penele mici care acoperă capul și gâtul porumbelului.

C). Puful constituie penele mici cu barbe libere, unele au rachis, dar lama este desfăcută, altele sunt lipsite de puful propriu-zis. Puful acoperă corpul în anumite regiuni: baza cozii, abdomenul, regiunea cloacală. Puful se află sub penele de acoperire și are rol termoizolator.

D). Penele in formă de fire au lama ramificată numai în vârful penei. În formă de pămătuf și se întâlnesc în regiunea capului la anumite rase.

Trebuie menționată existența unei pudre fine alb-albăstruie care se obține prin desprinderea de pe anumite poțiuni ale penelor de contur și de puf, a unor particule fine de cheratină. Această pudră fină, impregnând penajul, face ca aceasta să fie mai elastic, mai neted și mătăsos; neudându-se la ploaie, împiedică pătrunderea apei între pene. În același timp ușurează alunecarea penelor în timpul zborului, fapt care micșorează frecarea corpului cu aerul și înlesnește obținerea unei viteze mai mari. . (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă., [NUME_REDACTAT])

CAPITOLUL 2 – SISTEME DE CREȘTERE A PORUMBEILOR

Metode de creștere a porumbeilor

Porumbeii nu au cerințe deosebite în ceea ce privește adăpostul, dar totuși cel mai potrivit este amenajarea unui adăpost în aer liber comparativ cu podul caselor. Construcția unui adăpost (hulubărie) se va orienta după numărul de porumbei ce vor fi crescuți, mărimea și temperamentul acestora.

După ce s-au stabilit în principiu dimensiunile, amplasamentul hulubăriei va fi ales astfel încât peretele frontal să fie îndreptat spre est sau sud pentru a beneficia de cât mai multă lumină solară și de asemenea ca, crescătorul să poată verifica starea păsărilor cât mai bine și cât mai rapid. 

Metodele de creștere se pot încadra în trei modele generale. Acestea sunt:

a. consangvinizarea;

b. creșterea pe linie;

c. încrucișarea.

Fiecare dintre cele trei modele își are rolul și scopul său și oferă rezultate bune atunci când sunt folosite corect.

A). Consangvinizarea este împerecherea unor indivizi înrudiți (de obicei nu mai îndepărtați unul de altul de două generații). Exemplarele folosite într-o astfel de împerechere sunt acelea care au un bunic în comun. Trebuie spus însă că acest tip de acuplare exclude împerecheri de genul mamă cu fiu, nepoată cu bunic etc. Cea mai mare consangvinizare care se poate atinge în acest caz este aceea în care se împerechează fratele cu sora. O consangvinizare mult mai slabă se întâlnește în cazul în care se împerechează fratele cu sora, dar aceștia provin din generații diferite. O consangvinizare mai slabă făcută între exemplare aparținând unor generații diferite poate avea un efect mai bun decât o consangvinizare strânsă între indivizi din aceeași generație.

Consangvinizarea aduce la lumină genele recesive în condiții homozigote. Funcție de cazul în care aceste gene pot fi dezirabile sau indezirabile, atunci efectele consangvinizării variază considerabil. Rezultatele obținute prin metoda consangvinizării depind de genele recesive care există în fiecare exemplar. Consangvinizarea în sine nu are efecte negative. Acest lucru a fost dovedit și de dr. [NUME_REDACTAT] de la [NUME_REDACTAT] din Philadelphia. Ea a împerecheat șobolani, frate cu soră, timp de peste 100 de generații. Explicația obținerii unor rezultate bune a fost dată de o selecție atentă care a fost făcută pe durata întregului experiment.

Toate animalele obținute care nu corespundeau din punct de vedere fizic au fost sacrificate și numai cele mai reușite au fost selecționate și folosite în continuare. Dacă, de exemplu, o anumită specie de porumbei posedă o genă indezirabilă aceasta trebuie eliminată sau dacă nu, ea va continua să reapară la viitoarele generații. Consangvinizarea însoțită de o selecție corespunzătoare a urmașilor este una dintre metodele folosite pentru a îmbunătăți materialul columbofil. Consangvinizarea slabă așa cum este ea folosită de catre mulți crescători servește la menținerea uniformității în crescătorie și păstrează puii la același nivel cu părinții. ()

B). Creșterea pe linie a porumbeilor

Această metodă se dovedește a fi pentru crescătorii de astăzi o metodă care le permite să-și folosească imaginația. Cum în ultimii ani s-a publicat foarte mult despre această metodă, ea a ajuns să fie foarte prețuită. Ca și la consangvinizare, rezultatele obținute depind pe de-a întregul de calitatea materialul genetic original, de abilitatea cu care programul de creștere a fost planificat și executat ca și de metodele folosite și valoarea selecției. Multe dintre informațiile efective ale acestei metode au fost mascate de teoriile apărute în trecut. Mai precis, zeci de teorii despre împerecherea pe linie, planuri, scheme și diagrame au fost lansate.

Multe asemenea planuri prezintă metoda ca pe una a combinării genelor care se găsesc într-un anumit porumbel faimos și prin urmare în multiplicarea calităților sale. Câteva dintre aceste scheme presupun a oferi un remediu în eliminarea defectelor în timp ce altele vor să dovedească că se poate obține un campion din orice pasăre aflată în crescătorie. Pentru a-și asigura succesul, un program de creștere pe linie ar trebui întotdeauna să fie planificat pentru fiecare caz individual în parte. Câteva dintre aceste `teorii de creștere` au devenit în timp foarte populare și cunoscute, avocații lor încercând să demonstreze că întotdeauna campionii avuți de ei sunt produsul metodei utilizate de catre aceștia.

Metoda creșterii pe linie este cunoscută în mod uzual ca un tip de creștere în consangvinitate, iar în creșterea porumbeilor efectele și scopurile celor două sisteme sunt probabil suficient de diferite pentru a justifica definițiile diferite care există. Creșterea pe linie dă naștere la urmași care se apropie mult mai mult de strămoși decât folosind alte metode și în ceea ce privește efectele sale, acestea se află în directă opoziție cu acelea din consangvinizare. (http://www.rrp.ro/ )

C). Încrucișarea este o metodă de împerechere între indivizi care se înrudesc într-un grad mai mic decât media obișnuită. O împerechere poate fi considerată probabil ca fiind una neconsangvină atunci când cei doi porumbei (mamă și tată) nu au nici un strămoș comun în ultimele patru generații din pedigreu. Acest tip de creștere poate fi folosit pentru a aduce un nou caracter într-o linie de porumbei consangvinizați sau pentru a îmbunătăți suma variației în selecția următoare.

Încrucișarea este adeseori asemuită cu fenomenul cunoscut sub denumirea de vigoarea hibridului. Atunci când încrucișarea este realizată între două diferite tipuri de linii de animale, produșii lor se dovedesc a fi adeseori superiori indivizilor din care provin. Mai multe explicații au fost oferite pentru acest fenomen, dar nimeni nu le-a putut stabili cu exactitate. Vigoarea hibridului nu apare totdeauna, și în prezent există mici șanse de a le prezice atunci când pot apare. Datorită modului aleator în care părinții transmit urmașilor calitățile lor superioare prin metoda încrucișării, valoarea acestei metode nu este încă certificată.

Încrucișarea este împerecherea dintre două exemplare aparținând la doi crescători diferiți. Această metodă oferă destul de puține lucruri crescătorului, dar este mult mai folositoare pentru geneticieni pentru că le oferă mai multe explicații despre compoziția genetică a diferitelor linii, rase. (http://www.rrp.ro/ )

2.1.1. Ameliorarea porumbeilor

Columbofilul, cunoscând factorii evoluției, variabilitatea,

ereditatea și selecția, acționează consecvent pentru ameliorarea porumbeilor săi, potrivit scopurilor sale. El folosește variațiile de recombinare, determinate de rearanjarea materialului genetic al genitorilor la descendenți. Nu trebuie uitat că oricât de excepționale ar fi calitățile ereditare ale unor porumbei, ele se pot evidenția numai într-un mediu extern favorabil, pe care crescătorul trebuie să-l asigure porumbeilor.

Evident, în cromozomii fiecărei specii există un program genetic care se transmite de la generație la alta, iar fiecare individ este rezultatul unui proces de recombinare genetică. Aici, acționează un factor de bază al evoluției, variabilitatea, datorită căreia se obține o varietate genotipică nelimitată. În mod practic, niciodată nu vom avea doi porumbei absolut identici. Important, dar extrem de greu, este pentru un columbofil să gasească, respectiv, să selecteze acei porumbei cu genofond valoros, pe care să-i utilizeze, apoi, la alcătuirea lotului de reproducție, corespunzator scopului propus.

Întrucât, celula sexuală a femelei este identică cu celula sexuală a masculului, rezultă că la formarea însușirilor morfologice și fiziologice ale descendentei, în mod teoretic, ambii genitori au un rol egal.

Dar, deși, genele se primesc deopotrivă de la amăndoi părinti, totuși anumite culori ale penajului se moștenesc cu regularitate numai la unul din sexe; aceasta se explică prin faptul că unele caractere determinate de gene localizate pe cromozomii sexului, se transmit înlanțuite cu sexul. ()

2.2. Separarea și împerecherea

Originea unui porumbel constitue o premiză importantă. Ea indică posibilitatea de a obține rezultatele marcate și ne dezvăluie o serie de caractere bine consolidate care definesc familia din care acesta face parte, dar și șansa ca aceste caractere să fie transmise descendenților reproducătorului respectiv.

Evideța originii unui porumbel se șine prin alcăuirea pedigree-ului care trebuie să se menționeze alături de identitățile ascendenților sai și performanțele lor notabile, obșinute de-alungul timpului.Acest pedigree va reliefa calitățile și defectele fiecărui porumbel, într-un cuvânt reperintă oglinda fidelă a tutror caracterelor pe care le are exemplarl respectiv.

Dacă dorim obținerea și cultivarea unui anumit caracter, vom verifica mai multe pedigree ale reproducătorilor noștrii, reușind să formăm o pereche omogenă formată din exemplare având predispoziție în transmiterea caracterelor dorite.

Pedigreele au o valoare excepțională, ele fiind decisive în majoritatea cazurilor în alegerea pe care o facem pentru un porumbel de reproducție, neomoțând, însă performanțele sale și ale familiei sale, care formează arborele său genealogic.

Pe baza originii porumbelului vom efectua mai ușor potrivirea corectă a perechilor, putând face consangvinizările necesare, evitându-le în același timp pe cele exagerate.

Trebuie respectate două principii importante ale potrivirii perechilor.

Primul principiu este cel de eliminare a unor defecte vizibile, prin evitarea împerecherii a doi indivizi cu aceleași lipsuri fizice și carențe dezvăluite de ei și de ascendenții lor în concursurile la care au participat.

Al doilea principiu este cel de acumulare a valorii prin împerecherea porumbeilor cu caractere asemănătoare, astfel încât vor rezulta produși care întrupează caractere consolidate transmise de ascendenții lor.

O potrivire corectă a perechilor conduce la multiplicarea ezemplarelor valoroase dintr-o crescătorie, dispărând atfel treptat multe non-valori. Sistematizarea împerecherilor va avea ca rezultat direct și nemijlocit obținerea unui lot restrâns și omogen.

Trebuie evitate într-o crescătorie orice împerecheri întâmplătoare care conduc la o proliferare a hererozigoției. Homozigoția mult dorită de fiecare crescător se asigură prin împerecheri omogene nu în mod obligatoriu prin consagvinizare.

Din cupluri foarte reușite de reproducători vom obține produși asemănători părinților lor. Bineînțees, apar și excepții care îî surclasează pe aceștea, dar și unele nonvalori.

Este de dorit ca nonvaloarea să constituie excepția. Printr-o selecție riguroasă putem îndepărta din efectivul de porumbei pe cei care nu au valoare.

Pînă la sfârșitul năpârlirii, porumbeii vor fi separați în funcție de sex. Păsările care trebuie să-și schimbe partenerul nu se vor mai vedea și se vor acomoda mai ușor primăvara cu noul partener (porumbeii fiind totuși, păsări care trăiesc obligatoriu și exclusiv în cuplu activ). Pentru imperechere, masculii vor fi introduși primii în celulele de cuibărit. Cei mai în vârstă trebuie să primească în fiecare an, preferabil, aceeași celulă, apoi vor fi introduse femelele iar celulele vor fi închise pentru ca partenerii să se poată acomoda reciproc unul cu celălalt. Disponibilitatea pentru împerecheat poate apare imediat, păsările împerechindu-se propriu zis, rapid. După împerechere cele porumbeii se așează și se vor atinge în mod repetat cu ciocul. Pentru a se obișnui cu celula, cuplul trebuie mai întâi închise înăuntru. Apoi vor primi hrană și apă separat în celula de cuibărit. După un timp, ei vor fi eliberați. (Dr. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ediția II, [NUME_REDACTAT] S.A)

Datorită simțului teritorial bine dezvoltat, perechile vor ocupa aceleași celule ca în anii precedenți. Perechile care nu s-au obișnuit încă, vor mai fi ținute închise încă un timp în celulă. Dacă porumbeii nu se înțeleg cu partenerii lor, pot apare conflicte. În acest caz, perechea va fi mutată într-un adăpost (compartiment) unde există o celulă de cuibărit. Se asigură păsărilor 14 ore lumină și se va aștepta până când cuplul se va împerechea iar apoi, se vor muta în celula inițială. 

Actul propriu zis al împerecherii are loc de obicei pe podeaua hulubăriei, însă e deseori deranjat de alte păsări și se poate întâmpla ca ouălele din această serie să fie nefertilizate. Dacă porumbeilor le e permis zborul, împerecherea are loc adesea pe acoperiș. În general au loc acuplări multiple față de cât e necesar pentru fecundarea ouălor. 

După 4-5 zile de la împerechere, se oferă perechilor de porumbei, materiale pentru amenajarea cuibului:fân, paie, tije de tutun (care mențin la distanță paraziții externi) iar porumbițele îl vor aranja în cuib,pregătindu se pentru pontă. 

Fecundarea porumbiței de către alt mascul decât partenerul, nu e rară, așa că doar izolarea perechi de porumbei de celelalte păsări asigură cu certitudine descendența (puii) dorită. Când se dorește obținerea unor pui de la o anumită pereche, se pot așeza ouăle acestora în locul (cuibul) altei perechi ale căror ouă au fost îndepărtate. 

După ce le-au fost îndepărtate ouăle, perechea se poate împerechea chiar de a doua zi de la dispariția ouălor. Dacă în ziua a douăsprezecea după împerechere se cuplează altă pereche, a doua serie de ouă le primei perechi poate înlocui ouăle de la a doua după încă 10-12 zile. 

După această schimbare, prima pereche mai poate produce un rând de ouă, așadar 3 împerecheri fertile într-un singur sezon. Ultima serie va fi crescută până la maturizare în cuib, iar hrana va fi mai bogată în substanțe nutritive decît de obicei. 

Porumbițele tinere au un ritm de depunere a ouălor mai redus decât cele în vârstă. Păsările clocesc ouăle cu schimbul, porumbelul stă pe ouă 6-8 ore (aproximativ de la 9 dimineața până la ora 16), iar porumbița, restul orelor. 

Ouăle necesită multă căldură pentru eclozionare, căldură ce e oferită de părinți a căror temperatură la nivelul pielii pieptului poate ajunge la 40ºC. 

Eclozionabilitatea e de 80-90%, clocitul durează 18 zile. Se poate face și incubație artificială la 38ºC. (Dr. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ediția II, [NUME_REDACTAT] S.A)

2.3. Creșterea puilor de porumbel

În primele 10 zile de viață, puiul e hrănit exclusiv cu “laptele de gușă” (secreție a gușii

produsă sub influența nivelului de prolactină și care are o compoziție asemănătoare laptelui de iepuroaică, fapt care asigură o viteză excepțională de creștere). Asfel aceștia ajung de la 15 g la ecloziune la chiar 150 g la 10 zile. Viteza de creștere se menține foarte bine în continuare, asfel că la 4 săptămâni puii ajung la 450-600g (în funcție de rasă) ceea ce reprezintă 2/3 din greutatea de adult. Puii părăsesc cuibul la 28 zile, vârsta la care consumă numai semințe (cereale, leguminoase, etc). Primele pene apar la vârsta de 10-12 zile, iar la 20 zile sunt bine îmbrăcați în pene. Durata medie de producție a unui cuplu e de 4-7 ani (deci se va face o reîmprospătare a mătcii de 20% anual). 

Producția anuală de ouă a porumbeilor din rasele de carne (KING,TEXANI), deși modestă de numai 16-24 bucăți, se obține pe toată durata anului, în 8-12 cicluri de ouat (la interval de 30-40 zile între ele) și în serii de câte 2 ouă. Valorificarea puilor pentru consum, se face la vârsta de 4 săptămâni, înainte de a părăsii cuibul. Pe an se livrează de la un cuplu 12-15 pui, care se valorifică tăiați și eviscerați (randament 63-64%) sau în pene, omorâți prin asfixie. Carnea puilor are un gust particular, diferi de acela de pasăre și vânat. 

Consumul de hrană crește enorm în perioada de creștere a puilor care necesită mai multă hrană decât păsările mature. La vârsta de 6-7 zile, pui vor fi marcați (bineînțeles, nu puii care vor sacrificați, la rasele de carne). Nu se va depăși acest termen deoarece inelul s-ar putea să nu mai poată intra pe picior. Numerele după inele vor fi trecute pe liste speciale pentru a nu exista confuzii în viitor cu privire la vîrsta și originea puilor. Se va acorda o atenție deosebită igienei adăposturilor. (Dr. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], ediția II, [NUME_REDACTAT] S.A)

2.1.4. Hrana porumbeilor din crescătorie

„Hrana este izvorul sănătății și energiei” ( [NUME_REDACTAT], Enciclopedia practică columbofilă), zice o veche zicală, izvorănd din înțelepciunea poporului nostru. Orice organism animal are nevoie de hrană pentru a-și reface rezervele, pentru a trăi, a crește și a se dezvolta, pentru a produce.

În organismul porumbelului, în urma transformării hranei ingerate, a apei băute și a aerului inspirat, au loc procese de asimilație, de reconstituire a rezervelor necesare și, în același timp, ca urmare a arderilor, care au loc neântrerup în organism pentru desfășurarea funcțiilor vitale, ca și a celor prilejuite de activitatea desfășurată care obligă la consum de energie, rezultă produse de dezasimilație, de excreție, care se elimină sub formă de vapori de apă, gaze, materii fecale, urină. Aceste pierderi zilnice se exprimă, în funcție de talie, sezon, intensitatea eforturilor, prin : apă 30-60 mililitrii, azot 3 grame, carbon 4 grame, săruri minerale 2-3 grame. Ele arată pe de o parte, cât de multiple și complexe sunt transformările prin care trece hrana pentru a furniza organismului elementele de reparare, iar pe de o altă parte ce și cât trebuie să intre zilnic în organism pentru a reface rezervele, a furniza energia pentru noi eforturi, noi producții.

Sănătatea și capacitatea la efort a porumbeilor depind în cea mai mare măsură de ce fel de hrană vor primi, în ce cantitate și cum le se va administra. Hrana trebuie administrat, cât și când trebuie în funție de perioada fiziologică ( de repaus, de zboruri, clocire, hrănirea puilor cu lapte de gușă, napârlire)

Substanțele indispensabile vieții porumbeilor, ca și a altor organisme animale, sunt: apa, substanțe sau principiile nutritive ( glucidele, lipidele, proteinele), substanțe minerale și vitaminele.

Cantitățile acestor componente, care trebuie să intre în organism prin inspirația aerului, prin apa băută sau hrana ingerată, variată în funție de greutatea corporală a porumbelului, de vârsta lui, perioada fiziologică, obiectivul de creștere propus.

Într-un fel vor fi hrăniți porumbeii iarna, când zboară pițin, în schimb furajele care li se dau trebuie să furnitete caloriile de care au nevoie. O anumită rație de hrană trebuie să dea tineretului în creștere și dezvoltare și alta, porumbeilor în perioada de năpârlire, când hrana trebuie să conțină în special elemente pentru creșterea penelor.

Hrana trebuie să conțină substanțele nutritive ( glucide, lipide, proteine) substanțele minerale și vitaminele, combinate în anumite cantități, constituind rația de hrană.

Atăt deficitul, cât și excesul, precum și furajele alterate, mucegăite sau neadministrate la timp și cum trebuie, pot fi dăunătoare sănătății producând boli.

O parte din substanțele nutritive și celelalte componente din rașie sunt folosite de organism pentru derularea unor funcții vitale cum ar fi respirația, circulația, digestia, iar altele pentru creștetea și dezvoltarea individului, pentru producerea laptelui de gușă, pentru zbor sau alte funcții.

Pentru a stabili din ce substanțe trebuie să fie compusă o rație, ca și cantitățile fiecărui component, trebuie să cunoaștem rolul pe care îl are în organism fiecare principiu nutritiv și în ce furaje se găsește unul sau altul.

Apa este elementul indispensabil vieții. Reprezentând în medie 70% din greutatea corpui, este de înțeles că apa este componentul principal al sângelui și tuturor umorilor organismului. Prin circulația apei sunt transportate substanțele nutritive, sărurile minerale, vitaminele și este facilitată eliminarea deșeurilor rezultate din catabolism. Prin circulația sa, apa are rol și în reglarea termică, reglarea presiunii sangvine.

Apa ele elementul necesar bunei desfășurări a tuturor funcțiilor organismului. Nealimentarea prelungită cu apă duce la o sete puternică, iar prin pierderea de apă, se ajunge la pierderea unei cantități de 20-22% din apa de constituție și porumbelul moare.

Necesarul zilnic de apă de băut la porumbei este de 30-60 mililitrii, uneori chiar mai mult, variind în funcție de rasă, vârsta, greutate corporală, temperatura mediului ambiant, perioada de activitate sau repaus, starea față de cuib. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT] )

În timpul sezonului rece, care corespunde și cu perioada de repaus, un porumbel bea apă puțină, cam 20-30 mililitrii pe zi. Primăvara, crescând temperatura mediului, reluându-se activitatea, necesarul crește la 30-40 mililitrii pe zi, iar vara în plină activitate, ca și în timpul creșterii puilor, cantitatea de apă necesară crește la 50-60 mililitrii pe zi. Cantitatea de apă necesară porumbeilor de talie mare ( 1000-1200 gr) este mai ridicată față de rasele la care un exemplar atinge 250 gr greutate.

Apa de băut trebuie să fie proaspătă, care se va schimba de 2-3 ori pe zi, mai ales vara. La administrare ea trebuie să aibă 8-12 grame C. Sub 8 grade C este prea rece, putând duce la dulburări digestive, iar peste 15 grade C nu potolește setea. Tinând seama de temperatura optimă necesară, este recomandabil ca iarna apa să fie ținută în casă câteva ore înainte de administrare pentru a ajunge la 10-12 grade C. De altfel această operație este bine venită și din alt motiv știind că în centrele populte apa este deseori tratate cu cloramină, astfel ținută la aer câteva ore intr-o găleată duce la eliminarea clorului în exces.

Adăpătorile vor fi plasate astfel ca să nu fie posibilă murdăria apelor cu excremente și prin aceasta, contaminarea ei cu eventuali microbi, ciuperci sau paratiți.

La stabilirea necesarului de apă, trebuie să avem în vedere și anumite cantități pentru baia porumbeilor, curățenia, spălarea adăpostului și a volierei.

Porumbelul, după cum se știe, nu este strict granivor. Porumbel domestic mănâncă cu plăcere, pe lângă grăunțe, frunze de salată, legume tocate sau întregi, pâine, zahăr.

Cunoscănd necesarul organismului unui porumbel în substanțe nutritive, substanțe minerale și vitamine, este util să se știe cum trebuie alcătuită o rație de hrană pentru a răspunde cât mai complet nevoilor unui organism în creștere și dezvoltare sau unui organism care să fie capabil să producă energia necesară zborurilor. (Larbier M. [NUME_REDACTAT] B., Nutriția și alimentația păsărilor, Ed. Alutus-D, București,1994)

În principiu, o rație bine echilibrată trebuie să cuprindă 45-50 % grăunțe de cereale, 45-50 % boabe de leguminoase, intre 7-10 % semințe de oleaginoase, în rație trebuie sa fie prezente ăruri minerale și vitamine.

Stabilirea rației și alegerea celor mai potrivite grăunțe se face cu mult discernământ, cerând o bună cunoaștere a nevoilor organismului în perioada dată. În funcție de scop, de sezon, se pot da mai multe cereale, sau din potrivă, acestea se reduc, se mărește cantitatea de leguminoase și la nevoie se adaugă oleaginoase.

La alcătuirea rației de furaje trebuie să avem în vedere două aspecte:

nevoile minimale în furaje ale unui organism, pentru menținerea vieții, a stării de sănătate, fără a consuma din rezervele existente în organism, constituind așa numita rație de întreținere;

nevoile în furaje ale aceluiaș organism pentru desfășurarea unei activități, pentru realizarea unei producții sub o formă sau alta, această cantitate de furaje formează rația de producție sau de activitate.

Rezultă clar că rația de întreținere este constantă, în timp ce rația de producție variază în funcție de eforturile la care este supus porumbelul.

Consumul zilnic al unui porumbel este în medie de 35-40 gr de amestec, bineînțeles cantitatea ca și compoziția amestecului de schimbă condiționat de greutatea corporală a porumbeilor, de activitatea pe care o desfășoară, de anotimp. La rasele ușoare consumul zilnic este de 25-50 gr, în timp ce la rasele uriașe de carne aceasta crește la 80-90 gr de găunțe pe zi.

Pentru o alimentație corectă, rațională și folosirea cât mai corectă a hranei, trebuie stabilite anumite reguli în administrarea rației mai ales cunoscând că porumbeii de volieră sunt capricioși și risipitori, că aleg grăunțele după preferință.

În primul rând, furajele se vor da întotdeauna la anumite ore stabilite, întotdeauna aceleași. Nu este bine ca într-o zi să li se dea să mănânce la o oră, iar în altă zi la altă oră.

Hrana se va da în cantități mici, câte un pumn și până nu se consumă tot, nu li se dă rația următoare de grăunțe. În timpul hrănirii se vor observa cu atenție toți porumbeii, umărindu-se dacă se mănâncă, felul cum mănâncă, dacă sunt vioi, dacă au pofta de mâncare, daca ajung toți la hrănitori. (Larbier M. [NUME_REDACTAT] B., Nutriția și alimentația păsărilor, Ed. Alutus-D, București,1994)

Administrarea de grăunțe se va opri în momentul în care se observă că 1-2 porumbei, se îndreaptă spre adăpatori, considerându-se sătuli.

Pentru preîntâmpina risipa, împrăștierea grăunțelor de către porumbei, se va evita umplerea hrănitoarelor, li se va da atât cât trebuie să mănânce. Hrănitoarele se vor umple din nou după ce au fost complet golite. Bineînțeles, înainte de a se pune o nouă cantitate, hrănitoarele se vor curăța cât se poate de bine.

Hrănirea porumbeilor, constituie o problemă de care depind dezvoltarea, starea lor de sănătate, precum și rezultatele viitoarelor performanțe în concursuri.

„Cel ce știe să hrănească porumbeii, este campion.” (Sevedeanu I., Enciclopedia practită columbofilă, Ed. Lider).

În perioada marii năpârliri, care începe la sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie, porumbeii trebuie bine hrăniți cu amestecuri care să conțină un plus de orz, floarea soarelui, cânepă sau rapiță. Porumb 25%, mazăre sau borceag 25%, grâu 5%, orz 10%, mei 3% și cânepă sau floarea soarelui 5%. Bineînțeles, nu vor lipsi vitaminele și sărurile minerale.

Perioada de iarnă urmează după perioada de năpârlire și înaintea începerii împerecherilor. Se va avea grijă ca în anotimpul friguros amestecul să nu conțină grăunțe cu efect excitant și să nu se exagereze cu grăunțe care favorizează îngrășarea.

În sezonul rece, activitatea porumbeilor fiind redusă există riscul ca aceștia să se îngrașe ca urmare a administrării unor rații prea bogare, asociată cu lipsa de mișcare, nescoaterea puilor la zboruri zilnice. Așadar le putem administra: orz 40-45%, ovăz 20-25%, măzăriche sau borceag și linte 6%, rapiță 4-5%, in 1-2%.

Cei întârziați în creștere este bine să li se dea separat, rația de creștere și dezvoltare.

În timpul depunerii ouălelor și a hrănirii puilor, rația zilnică se împarte ăn două jumatați, administrându-se o jumătate dimineața și cealaltă jumătate seara, cu respectarea obligatorie a acelorași ore de masă. (Larbier M. [NUME_REDACTAT] B., Nutriția și alimentația păsărilor, Ed. Alutus-D, București,1994)

Pentru rasele mici si mijlocii: măzăriche sau borceag 30%, linte 15%, grâu 20%, porumb 30% și rapiță 5%.

Pentru rasele grele: măzăriche sau borceag 40%, porumb 40%, grâu 15% și floarea soarelui 5%.

În perioada de creștere, rația trebuie să conțină mai multe leguminoase pentru a asigura, prin conținutul de substanțe proteice, dezvoltatea țesutului muscularal puilor, precum și cereale, porumb roșu sau galben cu bobul mic, constituind materialul energetic pentru activitatea musculara. Un asemenea amestec se va da tineretului până la sfârșitul perioadei de năpârlire.

În perioada de primăvară este ultimul interval de timp când se mai pot corecta unele scăpări în pregătirea porumbeilor pentru concursuri și se fac ultimele finisări în crearea unei condiții fizice optime.

În același timp, începe pregătirea pentru împerecheri și, ca atare, toată atenția trebuie îndreptată spre realizarea unei stări de sănătate deplină, ceea ce implică o condiție fizică perfectă.

Trebuie avut în vedere ca toate tratamentele antiparazitare, antiinfecțioase și vaccinările profilactice să fie efectuate încă din luna februarie.

Pregătirea viitoare perioade începe printr-o cură de 2-3 săptămâni cu un amestec format din: ovăz 30%, grâu 30%, porumb 30%, sorg 5% și floarea soarelui + boabe mici 5%.

Porumbeii matcă vor primii în periada de reproducție,o hrană bogată în leguminoase administrată la discreție: grâu 20%, mazăre 40%, porumb 25%, sorg 8%, floarea soarelui 5% și boabe mici 2%.

Puii înțărcați, de asemenea, vor primii o rație bogată în leguminoase, dar fără orz: grâu 25%, mazăre 30%, porumb 30%, sorg 8%, floarea soarelui 5% și boabe mici 2%.

În funcție de anotimp, trebuie să le asigurăm o hrană cât mai variată și de foarte bună

calitate. De asemenea, amestecul trebuie să fie bine proporționat și dat cu grijă, în funcție

de anotimp. Le administrăm un amestec format din: porumb, grau, floarea-soarelui, mazare, orz,in,mei,canepa.

Ca și în cazul celorlalte animale domestice, există anumite feluri de hrană pe care le preferă porumbeii, iar când vor primi un amestec de hrană, ei vor ciuguli sortimentele lor preferate. (Larbier M. [NUME_REDACTAT] B., Nutriția și alimentația păsărilor, Ed. Alutus-D, București,1994)

Hrana poate fi următoarea : arahide, floarea-soarelor, mazăre galbenă, măzăriche, orez decorticat, grâu, porumb cu bobul mic, seminte de ovăz, mazăre verde, semințe de rapiță, fasole cu bobul mic.

De obicei, porumbeii iși aleg hrana după aspect, pentru că simțiul gustului nu-l au foarte dezvoltat și astfel ei vor prefera ca și alte păsări hrana deschisă la culoare.

Grâul este unu dintre alimentele preferate de porumbei, însă conține prea puțină albumină pentru a putea sta la baza hranei păsărilor tinere. De asemenea, toate semințele duc lipsă de animite vitamine și minerale foarte importante, care vor fi adăugate în alimentația lor prin alte metode. Printre alimentele cele mai apreciate se numără arahidele curățate de coajă. Acestea sunt foarte bogate în albumină și grăsimi, completând cu succes un meniu alcătuit din cereale. Firesc au nevoie de multe verdețuri. Ca să nu fie risipite, acestea se taie și se pun într-un sac. Sacului i se fac câteva găuri prin care pasărea poate să-și ia cantitatea de verdeață necesară, fără să facă risipă. Sacul cu verdeață se pune puțin peste înălțimea porumbelului. 

Pe lângă semințe porumbeii mai au nevoie și de vitamine hidrosolubile și liposolubile, de subsanțe minerale care se împart în macroelemente și microelemente. Din categoria macroelementelor fac parte calciul, fosforul, posasiul, sulful, iar din categoria microelementelor se numără cuprul, mangan, zinc, cobalț de fier. Acestea le putem administra porumbeilor prin verdețuri și grit.

Sarea este un aliment indispensabil porumbeilor, administrat la intervale de timp corespunzător. În primă fază porumbeii vor cunsuma multă sare si multă apă, rezultând excremente moi, dar dacă ei vor avea permanent sare, se vor obișnui și vor consuma atât cât le este nevoie.

Arta hranei constă în a asigura porumbeilor tot necesarul zilnic, fără ai îngrășa. O porumbiță prea grasă, s-ar putea sa nu producă ouă. Reproducătorii trebuie să fie într-o stare perfectă de sănătate pentru a avea garanția că puii rezultați vor fi îndeajuns de puternici încât să spargă coaja oului. ( Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT] )

2.1.5. Descrierea microfermei

Porumbăria este locul unde se hrănesc, unde dorm și unde se reproduc porumbeii. Este instalată în așa manieră încât ploaia, vântul și zăpada să nu pătrundă în interior.

Pentru început solul unde trebuie amplasată crescătoria trebuie să fie uscat, iar amplasamentul să fie așeazat astfel încât peretele frontal să fie indreptat către sud-est pentru ca păsările să beneficieze de cât mai multă lumină si căldură. Orientarea trebuie făcută în funcție de vânturile dominante din regiune, astfel ca porumbeii să fie feriți de frig sau căldurile mari, care sunt dăunătoare puilor în epoca lor fragedă.

Locul de dispunere a porumbăriei nu este indicat a fi lângă cotețele animalelor, lângă toalete sau grajdiuri, de unde frecvent se adăpostesc si se hrănesc din returile alimentare șobolanii, care sunt distrugători, mâncând puii și chiar porumbeii maturi, producând mari pagube. Dihorii sau nevăstuicile deasemenea produc pagube în porumbăriile rău dispuse în teren.

Crescătoria va fi construită din pereți dublii din cărămidă, închiși înafară de pereții frontali care sunt din plasă. Pereții dublii tencuiți și văruiți pentru ca paraziții să nu poată să-și facă adăposturi, astfel în var se adaugă puțină creolină sau diferite preparate chimice.

Porumbăria nu va fi dispusă direct pe pământ, iar solul cat mai uscat. Este prevăzută cu ventilație, pentru dozarea aerului după necesități, căci sănătatea porumbeilor se asigură în primul rând prin aerul curat pe care îl inspiră. Aerul și oxigenul trebuie să pătrundă indirect în porumbărie. Curenții de aer trebuie evitați, ei fiind dăunători, ca și la oameni. Trebuie evitat deasemenea ca porumbeii să trăiască într-o astmosferă viciată, intr-o porumbărie rău aerisită, lipsită de oxigen. Oxigenul este un factor indispensabil pentru viață. Se cunoaște că aerul consumat, infectat este mai ușor decât aerul curat. Aerul consumat se va ridica în sus către plafon, aerul curat va circula la nivelul solului. De aceea se impun două ferestruici, una sus și una jos. Pe cea de jos intră aerul curat si cel infectat iese pe sus. Aerul infectat este indicat a fi evacuat și prin plafon, unde trebuie sa existe deasemenea orificiu pentru aerisire.

Acoperișul din țiglă, care ține cald iarna și răcoare vara. Este în pantă pentru a împiedica pătrunderea ploii și pentru a se păstra interiorul uscat, iar în acest mod și porumbeii vor putea sta pe coama acoperișului, iar murdăria va fi drenată de ploaie, deși păsările preferă acoperișul plat deoarece au o pista mai mare pentru aterizare. ( www.columbofil.com/ )

Ca înălțime interioară, porumbăria este de 1,80 – 2 metrii lungime, pentru prinderea mai ușoară a porumbeilor, dacă este necesar. Fiind mai înaltă, porumbeii se vor prinde mai greu și se vor învăța sperioși. Fiecare încăpere este bine să fie de 2 metrii lungime si 2 metrii lățime. Sunt necesare cel puțin 3 asemenea compartimente.

Primul compartiment este destinat perechilor de reproducători, fiind dotat cu un număr suficient de boxe și locuri de odihnă. Boxele de reproducere vor fi dimensionate în funcție de masa de porumbei. Ele sunt dotate cu cuibuare și permanent sunt curățate și dezinfectate. O boxă este împărțită în două compartimente, astfel încât puii aflați într-unul din compatimente să nu aibă acces direct la părinții, care au depus un alt rând de ouă. Împărțirea boxelor se face printr-un grătar care să dea posibilitatea hrănirii puilor de către părinți. Al doilea compartiment este cel al lotului de zbor. Aceasta este dotată cu boxe de dimensiuni mai reduse, dar cu mai multe locuri de odihnă, fixate unul deasupra celuilalt, evitându-se murdăria porumbeilor. Al treilea compartiment este destinat lotului de tineret, dotată cu locuri de odihnă, într-un număr superior efectivului de porumbei, datorită faptului că un porumel tânăr se atașsează, după mai multe încercări, de un loc de odihnă pe care îl va păstra în mod constant o durată mare de timp. Este preferabil sistemului de locuri de odihnă în formă de etajere, cu boxe pătrate. Fiecare cuplu celibatar sau tineret își alege locul de stat în volieră dar supraviețuiește cu semenii sai

Podeauna este acoperită cu grătare metalice, sub care sunt așezate tăvi metalice care preiau toate dejecțiile, acest mod fiind extrem de practic. Podeauna trebuie concepută în așa fel încât să fie ușor de curățat și spă nu mențină umezeală. Pe timpul iernii podeaua poate fi acoperită cu un strat gros de paie, care va menține o izolație perfectă la temperaturi foarte scăzute. ( www.columbofil.com/)

Crescătoria trebuie prevăzută cu iluminatoare cre vor asigura suficientă lumină, aerisire și în principal posibilitatea pătrunderii razelor olare în adăpost.

Voliera este prevăzută cu o poartă pentru intrarea crescătorului, iar penrtu ca păsările sa crească în semi-libertate, sunt amenajate rame pentru geamuri și ferestre de zbor pe peretele frontal. Suprafața crescătoriei este în concordantă cu numărul porumbeilor, ținănd cont că pentru o pereche este nevoie de 1m cub si este prevăzută cu sistem de iluminat.

Compartimentul reproducătorilor, în care uneori acețtea sunt ținuți închiși o perioadă mai mare de timp, poate fi dotată cu volieră din plasă de sârmă, expusă permanent razelor solare, pentru a asigura un mediu ambiant corespunzător. Pe lângă iluminatoare sunt contruite ferestre de ieșire, câte una pentru fiecare compartiment, dotate cu sputnice care ușurează intrarea porumbeilor sosiți de la conscursuri și învățarea puilor cu crescătoria respectivă.

În fiecare compartiment sunt necesare vase de hrănire, vase pentru substanțe minerale, adăpători și băiță pentru porumbei pentru ași spăla penajul.

Aceste băițe sunt niște tave nu foarte adânci, cu apă curată, iar în apă se dizolvă sare pentru prevenirea paraziților externi, iar apa se schimbă permanent deoarece porumbeii obișnuisc să bea din apa. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT] )

Adăpătorile sunt construite astfel încât porumbeii au la îndemână oricând apă proaspătă și curată. Recipientele pentru apă sunt prevăzute în partea superioară cu un rezervor pentru apă și în partea inferioară cu deschizături prin care porumbeii își introduc capul pentru a bea apa. Ele sunt așezate mai sus decât podeaua pentru a nu intra murdăria de pe pardoseală în recipientul cu apă, iar la fiecare umplere se curăță recipientul pentru a evita imbolnavirea porumbeilor, deoarece bolile infecțioase se transmit foarte usor prin apa de băut. Însă pentru pui recipientele pentru apă sunt niște vase deschise pentru ca aceștia să învețe singuri sa bea apă și pentru a le fi mai ușor să le găsească.

În concluzie, o crescătorie de porumbei trebuie dotată cu suficiente boxe de reproducere și locuri de odihnă, proporțional cu efectivul de porumbei, fără ca acștia să se deranjeze unii pe alții prin mișcările lor. Toți acești factori, aflați într-o strânsă relație de nterdependenșă, vor influența reproducerea, dezvoltarea și performanțele întregului lot de porumbei spre satisfacția crescătorului.

Hrănitoarele sunt vase plate lungi, cu pereții înalți, peste care se află un grilaj de protecție din sârmă, cu distanță între grilaje pentru a intra capul porumbeilor, care are rolul de a împiedica porumbeii sa intre în vas peste mâncare. (Severeanu I. și colab., Enciclopedia practică columbofilă, , [NUME_REDACTAT] )

CAPITOLUL 3 – DESCRIEREA CADRULUI ORGANIZATORIC

3.1. Facultatea de [NUME_REDACTAT]

Activitatea de cercetare a fost organizată în cadrul Facultății de [NUME_REDACTAT], respectiv în laboratorul de cercetare a disciplinei de Fiziologie animală.

Facultatea de Zootehnie funcționează în cadrul Universității de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT] de la Brad” din Iași. Aceasta s-a înființat în anul 1951 în baza [NUME_REDACTAT] de Miniștri din acea vreme (H.C.M. nr. 1056), în cadrul [NUME_REDACTAT], după ce în anul 1948 se înființaseră la București și Arad alte două facultăți cu profil similar.

Fig.4.1 Facultatea de [NUME_REDACTAT] ( foto original )

Tot odată cercetările au fost făcute și la biobaza facultății de Zootehnie, ce se întinde pe mai multe hectare și găzduiește diferite specii de animale. Este construită conform standardelor europene. Încăperea este separată prin pereți de beton în mai multe compartimente.

Este prevăzută cu ventilație, pentru dozarea aerului după necesități, căci sănătatea pasărilor se asigură în primul rând prin aerul curat pe care îl inspiră, cu iluminatoare, cu ferestre pentru a intra lumina solară în încăpere. Acoperișul este acoperit din țiglă, pentru a fi mai ușor de curățar rezidurile lăsate de porumbeii din bază.

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 4 – STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE PRIVIND HEMATOLOGIA PORUMBELULUI (COLUMBIA LIVIA)

4.1. Elemente de hematologie la porumbel

Sângele, acest țesut lichid , cu numeroase funcții fiziologice, are o culoare roșu-aprins în artere și o nuanță mai întunecată în vene. Are gust sărat, miros specific, și reacție ușor alcalină. Sîngele este format din mediu lichid, nimit plasmă si din elemente figurate, adică celule care se află în mediul lichid.

Plasma sangvină, conține apă 87-90%, fibinogen, factori ai coagulării, proteine, substanțe azotate neproteice, glucide, lipide, hormoni, pigmenti, vitamine, săruri minerale, printre care cele de fier, cupru, zinc, cobalt, mangan, iod și multe altele.

Sângele îndeplinește în organism multiple funcții, dintre care cele mai importante sunt: respirație, nutriție, excreție, control al echilibrului hidroelectrolitic, termoreglare, hemostaza, apărare și reglare. Factorii determinanți ai homeostaziei circulatorii sunt: volumul sanguin , debitul cardiac și tonusul vascular. Prin depășirea capacității de adaptabilitate a țesutului sanguin se produc tulburări care pot interesa volumul total sanguin, numărul, calitatea și viteza de reglare a elementelor figurate, precum și compoziția chimică a sângelui.

Volumul total al sângelui este reprezentat de volumul plasmatic și volumul globular și variază între 6-9% din greutatea corporală. Variații fiziologice ale volumului normal de sânge circulant sunt întâlnite în efort fizic, în urma stresului, la altitudine și temperatura ambientală crescută, în urma variației ratei de secreție a unor hormoni. În unele stări patologice volemia totală se menține nemodificată, dar apar modificări ale hematocritului. Astfel se pot întâlni:

normovolemie oligocitemică, prin scăderea numărului de eritrocite sau după hemoragii;

normovolemie policitemică, prin creșterea numărului de eritrocite .

Diferența hematologică majoră dintre mamifere și păsări este prezența eritrocitelor nucleate, în sângele periferic al păsărilor.

Sistemul circulator la păsări este în principiu asemănător celui de la mamifere și de la alte vertebrate. Însă păsările și-au dezvoltat un sistem cardiovascular foarte puternic, care le permite să-și satisfacă nevoile metabolice ale locomoției ( zborul, înotul ). Astfel, sistemul circulator nu îndeplinește rolul de transportator al oxigenului către țesuturi, ci joacă un rol important în menținerea unei temperaturi constante a corpului. Sistemul circulator constă din inimă plus vasele de sânge care transportă: nutrienți, oxigen și dioxid de carbon, reziduuri, hormoni, căldură.

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate prin trei grupe mari de celule:

Globule roșii, hematii sau eritrocite;

Globule albe sau leucocite;

Plachete sangvine sau trombocite.

4.2. Morfologia eritrocitelor

Aceste celule se formează treptat. În prima lor fază la embrion, se continuă la făt , ca elemente figurate tinere, la început în splină si ficat, apoi ca forme ma ture, la adult în măduva oaselor, iar la păsări și în ficat.

Hematopoieza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism. Hematopoieza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acțiunea hormonului eritropoetină în ficat și rinichi. Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) și acidul folic (vitamina B9), o scădere a concentrației sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari. Ciclul de viață al eritrocitelor se încheie în splina și celulele Kupffer din ficat. Perioada de viabilitate este de 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină și fecale. (Douglas J. Weiss & [NUME_REDACTAT], Schalm`s [NUME_REDACTAT], editura Wiley-Blackwell)

Eritrocitele la păsări sunt diferite față de globulele roșii (hematiile) ale mamiferelor. La porumbel, ca și la alte păsări, ele au nucle, in timp ce la mamifere acestea nu există. Au formă ovoidă, biconvexă si, fiind elastice, pot să treacă printre pereții vaselor capilare. nu au capacitatea de a sintetiza proteinele. Setul complet de proteine funcționale trebuie să fie prezente în momentul în care reticolocitele se maturează.

Marea majoritate a speciilor de păsări necesită o circulație eficientă a eritrocitelor pentru a furniza oxigenul necesar mușchilor care le ajută la zburat. În plus, le oferă adaptarea necesară pentru schimbări radicale de mediu, de la pădure la deșert sau de la mare la munte. Specialiștii au găsit diferențe psihice care pot reflecta în caracterele hematologice a fiecărei specii de păsări.

Eritrocitele sunt compuse din: 61% apă, 32% proteine, 7% carbohidrați și 0,4% lipide. Izolat, membranele eritrocitelor la cele mai multe specii sunt compuse din aproximativ 20% apă, 40% lipide și 6% carbohidrați.

Membrana eritrocitelor bistratificată fosfolipidică este compusă din fosfatidilisferină (PC), fosfatidiletanolamină (PE), sfingomielină (SM) și fosfotidilisferină ( PS) precum și alte fosfolipide mai puțin abundente. Ceastă compoziție variază în funcție de specie.

Eritrocitele păsărilor studiate la microscop, sunt ovoidale, localizate central cu nucleu oval și citoplasmă colorată uniform. Forma ovoidă variază înte specii, cu câteva excepții care au celulele vizibil rotunjite, în timp ce alte specii au formă îngustă, alungită. Nucleul este ovoid, compus din bazofile întunecate și cromatină granulată. Văzut la microscop, eritrocitele mature sunt ovoide cu o suprafață netedă, plată, cu nucleu care poate fi distins în regiunea centrală a celulei.Numărul lor la păsări este de aproximativ 3,5 milioane și au o durată de viață de până la 45 de zile. O hrănire dificitară în substanțe proteice, cât și insuficiența de oligoelemente ( Fe ,Cu, Mn) sau de vitamine B (acid folic) și B12, atrag după sine scăderea numărului de eritrocite.

Fig.4.1. Eritrocitele porumbelului [NUME_REDACTAT] îndeplinesc următoarele funcții:

Principala funcție a celulelor roșii este de a transporta oxigenul în țesuturi. Toată energia din eritrocite este dedicată pentru a menține forma celulei, structurile membranale, funcțiile enzimale, reducerea fierului în hemoglobină și alte funcții făcute pentru a crește oxigenul în țesuturi.

în inspirație captează și transportă oxigenul, iar în expirație fixează dioxidul de carbon pe care apoi îl cedează aerului atmosferic pentru a fi eliminat în mediul extern;

îndeplinește și rolul de suport pentru antigenele de grup sangvin.

În efortul muscular se produce o creștere temporară a numărului de eritrocite pentru a putea face față uui aport de oxigen mai mare.

Fig.4.2. Eritrocite de la specia de porumbei voiajori

4.3.Morfologia leucocitelor

Leucocitele sau globulele albe, nucleate, dar fără hemoglobină și se prezintă. În funcție de aspectul granulaților din citoplasmă. Leucocitele se clasifică în două categorii: granulocite și agranulocite.

Fig. 4.3. Descrierea seriei albe la porumbei

(http://ro.wikipedia.org/ )

Granulocitele, la rândul lor se subîmpart în trei categorii, potrivit afinităților tinctoriale ale granulocitelor citoplasmatice, după care se colorează: neutrofile, eozinofile (acidofile) si bazofile.

granulocitele neutrofile sunt mobile și capabile să transverseze pereții capilarelor, așa numita capacitate de diapedeză, să se deplaseze către locurile cu reacții inflamatorii (chimiotactism); de asemenea , granulocitele au capacitatea să înglobeze și să digere particulele străine ( celulele moarte, microbi), acțiune numită fagocitoză și să secrete animiți factori antimicrobieni.

granulele euzinofile, ca și neutrofilele au capacitatea de diapedeză, chimiotactism și fagocitare a complexelor antige-anticorp

granulocitele bazofile au rolul, prin heparina pe care o secretă, în prevenirea coagulării spontane a sângelui.

Agranulocitele sunt două categorii de celule: monocite și limfocite.

Fig. 4.4. Leucocitele la porumbel

Neutrofilele la porumbel

Constitue prima linie de apărare împotriva microorganismelor invadatoare ale țesutului, al traumatismelor sau a oricărui alt semnal inflamator. Capacitatea neutrofilelor este de a lupta împotriva bacteriilor care depind de prezența a numeroși receptori de membrană și ulterior celulele semnalizează împreună cu constituenții citoplasmatici specifici în cadrul granulelor.

Ultrastructura neutrofilelor

Neutrofilele mature sunt segmentate, de aproximativ 10-12 micrometrii în diametru. Au fost evidențtiate cu nucleul lobulat, compus în cea mai mare parte din heterocromatină, cu un fir subțire de eucromatină în centru. Un nucleol este foarte rar observat, în schimb sunt prezenți puțini pori nucleari.

Cu excepția a numeroase granule, citoplasma neutrofilelor conține câteva organite cum ar fi mitocondrii, aparat Golgi, reticul endoplasmatic și un număr variat de particole de glicogen. O membrană subțire de la periferia neutrofilelor conține o mică parte liberă de organite și incluziuni, dar cu neroase proteine citoscheletice.

Neutrofilele conțin o varietate de granule care contribuie în primul rând la apărarea organismului împotriva bacteriilor, fungilor, protozoarelor și a unor virusuri. Aceste granule conțin mai multe proteine, inclusiv proteina anti-microbiană, proteaze și receptori pentru moleculele de adeziune endotelială, pentru proteinele matrice extracelulare, pentru produse bacteriene și mediatorii solubili ai inflamației.

Granulele sunt în cea mai mare parte formate secvențial în timpul maturării neutrofilelor. Granulele terțiare și veziculele secretorii, ambele par a fi formate în grup și segmentate în etape de neutrofile. Prin urmare granulele mature conțin un amestec de granule și vezicule.

Structura granulelor neutrofile

Granulele neutrofile au o membrană bistro-fosfolipidică care înconjoară o matrice intragranulară ce conține proteine pentru exocitoza în mediu. La cele mai multe specii, granulele primare sunt cele mai mari și cele mai dens granulate, bazate pe funcționarea subcelulară. Granulele primare pot avea o mare heterogenitate în mărime și formă. Granulele secundare sunt mici, mai puțin dense și mult mai numeroase decât granulele primare. Ele pot fi rotunde, ovale, elongate.

Granulele terțiare sunt puțin mai mici decât cele secundare. Veziculele secretorii variază de la 100-200 nm în mărime și sunt larg distribuite în cadrul citosolului, similar cu granulele. Ele nu au caractere ultrastructurale definite și sunt identificate la microscop.

Cea mai mare parte a probelor suține ipoteza că proteinele din granule sunt separate în mod predominant printr-o „orientare de sincronizare” cu ajutorul unui mecanism activ de sortare.

În teorie proteinele sunt produse de reticolul endoplasmatic, ca răspuns la expresia reglementată de factorii de transcripție, prezenți în etape specifice de dezvoltare a neutrofilelor. Prin urmare, orice proteină este sintetizată în momentul în care o granulă este produsă și astfel va fi incorporată în aceasta. Spre exemplu, granulele primare sunt formate ăn timpul stadiului de promielocitoză, când microperoxidaza este exprimată. Cu toate acestea, nu toate diferențele dintre granule pot fi explicate prin sinteza acestora.

Evidențierea neutrofilului la porumbel

( foto original)

Monocitele la porumbel

Sunt cele mai mari din gama celulelor albe găsite în sângele păsărilor și foarte asemănătoare ca aspect cu limfocite, putând fi întâlnite sub două feluri: monocite circulante, sunt elemente de trecere între măduva osoasă hematogenă și țesuturi ( numite macrofage). Macrofagele tisulare, adică macrofagele din țesuturi pot fi libere în țesuturi inflamate și macrofage fixe în amigdale, plăcile Peyer, ficat, splină, măduvă osoasă, pulmon, seroase.

Aceste două forme ale monocitului (circulant și fix) formează un sistem unitar cu rol important în reacția de apărare a organismului.

Sunt într-un număr foarte mic cu limitele normale între 0-3%. O creștere a procentului de monocite până la 10%, este văzută cu anumite boli cronice precum psitacoză, infecții fungice sistemice, tuberculoză și distrugerea țesutului masiv.

Fig. 4.5. Evidențierea monocitelor la porumbel

(foto original)

Limfocitele la porumbel

Sunt 3 feluri de celule, care ca formă se aseamănă, însă funcțional fiecare are funcția sa:

limfocite B ( burso-dependente) cu rol primordial în producerea de anticorpi;

limfocite T ( timo-dependente) secreta linfokin cu funcție în producerea imunității celulare;

limfocite K ( killer) au acțiune citostatică adică provoacă moartea celulelor infectate, tumorale, lezate. ( [NUME_REDACTAT] Delia, Hematologie clinică, edit. [NUME_REDACTAT], 1994)

Fig. 3.5. Evidențiera limfocitului la porumbel

( foto original)

Trombocitele la porumbel

Plachetele sangvine sunt elemente figurate, ovoidale nucleate, hemostatice la păsări, numărul lor variind între 20.000 și 40.000 mm3.

. Trombocitele individuale sunt de obicei mai mici decât toate eritrocitele și leucocitele. Au o colorație foarte densă, întunecată, cu un nucleu mic, ovoid, cu citoplasmă bazofilă pală sau gri pală. În unele cazuri, fina protecție citoplasmatică poate fi evidentă. Multe euzinofile sau granulele mici punctiforme, pot fi observate în citoplasma unor trombocite. În majoritatea cazurilor, trombocitele vor fi agregate în fragmente de dimensiuni variabile pe parcursul vizualizării la microscop. În aceste agregate contururile celulare individuale distincte pot fi dificil de distins. Atunci când se încearcă distingerea trombocitelor din limfocitele mici, de mai multe ori este utilă evaluarea morfologică a trombocitelor în cadrul agregatelor, pentru a determina caracterele morfologice pentru specia respectivă de pasăre, apoi se utilizează aceste caracteristici pentru a identifica trombocitele non-agregate.

Un studiu al ultrastructurii trombocitelor realizat pe baza structurii păsărilor, nu relevă nici o formă eliptică sau sferică, cu organite care au inclus aparatul Golgi, reticolul endoplasmatic neted, mitocondriile mici, granule osmofile dense, microtuburi periferice și sistemul canalicular deschis la celula de suprafață. Ele au un rol în procesul de coagulare a sângelui. În cazul unei răni, tromboitele se aglomereză la locul vaselor dechise, lezionate și formează la fiecare vas deschis câte un dop-cheg, care reduce sau oprește hemoragia.

Fig. 3.6. Evidențierea trombocitelor la porumbei

(foto original)

[NUME_REDACTAT] cele mai comune granulocite întâlnite la păsări. Sunt similare cu cele a mamiferelor și sunt cele mai frecvente în sangele păsărilor. Sunt rotunde cu citoplasmă colorată. În heterofilele mature nucleul este lobat, granulat cu pete violete. Mărimile heterofilelor nu sunt foarte variate. Procentajul normal al heterofilelor este între 40-75%. Se schimbă în funcție de numărul și caracterisicile pe care le poate avea considerându-le „calea spre sănătate a păsărilor” începând de la probleme mici, cum ar fi stresul, infecțiile cu grad scăzut și inflamațiile ușoare.

Aceste celule cu un număr incredibil de mare, cu un rol esențial în apărareaorganismului, împotriva infecțiilor acute, precum și capacitatea lor de a fagocita bacterii sau alți agenți infecțioși.

Heterofilele prezintă modificări toxice în condiții de stres sau de boală văzute la microscop. Toxicitatea scăzută este numită degranulație. Acest lucru este văzut în numărul și dimensiunile granulocitelor citoplasmatice și o schimbare a culorii de citoplasmă de la albastru incolor sau deschis, la un roz murdar sau roșu. Dacă degranulațiile sunt văzute pe frotiul de sânge poate fi luat în considerare și investigată cauza. Degranulațiile ușoare pot fi considerate normale la păsări în condiții de stres. În boli grave generalizate, numărul de leucocite poate crește peste limita normală. În plus, față de degranulare, eceste celule pot apărea spumos cu prezență de vacuole ăn citoplasmă. Prezența unei bacterii de toxicitate heterofilă, de obicei, crește cu o gravitate a stării păsărilor. (Douglas J. Weiss & [NUME_REDACTAT], Schalm`s [NUME_REDACTAT], editura Wiley-Blackwell)

Evidențiera heterofilelor la porumbei

(foto original)

Eozinofilele la porumbel

Sunt similare ca aspect cu heterofilele, dar pot fi diferențe prin culoare și formă de granule citoplasmatice și nucleul de culoare închisă. Euzinofilele sunt într-un număr foarte mic, limitele normale fiind considerate între 0-2%. Funcția euzinofilelor la păsări este neclară, cu toate acestea creșterea numărului este de obicei asociată cu infecțiile parazitare și reacții alergice..

Tind să fie mult mai iregulare decât heterofilele. Sunt rotunde cu granulații rotunde. Citoplasma este de culoare albastru-pal, iar mărimea variază foarte puțin. Nucleul este lobat, are de obicei mai multe pete albastre și mult mai vizibile decat nucleul heterofielelor. Granulocitele eozinofile, sunt granulocitele responsabile pentru răspunsul imunitar împotriva paraziților multicelulari și a unor infecții virale la vertebrate. Acestea sunt granulocitele care iau naștere în măduva osoasă în timpul hematopoiezei înainte de a ajunge în sânge. Eozinofilele reprezintă în jur de 1-6 % din numărul total de leucocite. Numele lor provine de la faptul că aceste celule au afinitate pentru coloranții acizi (eozina), care le dă o colorație specifică roșie-cărămizie. Eozinofilele conțin granule mici citoplasmatice cu numeroase substanțe active, precum histamina, ribonucleaza și eozinofil peroxidaza. Acestea sunt răspandite în bulbul rahidian, timus, tractul gastrointestinal inferior, ovar, uter, splină, precum și în nodulii limfatici. Eozinofilele au un diametru de aproximativ 12-17.

Evidențiera eozinofilelor la porumbei

(foto original)

Bazofilele la porumbel

Cele ale păsărilor sunt rotunde cu nuclei rotunzi. Nucleul de culoare albastru deschis este localizat central. Granulele citoplasmatice au pete profunde bazofile, iar uneori astupă nucleul.

Granulocitele bazofile, sunt cele mai puțin întâlnite granulocite, reprezentând în jur de 0,01-0,3 % din numărul total de leucocite. Numele lor provine de la faptul că aceste celule au afinitate pentru coloranții bazici. Sunt într-un număr foarte mic, limitele normale fiind considerate între 0-5%. Funcția exactă a bazofilelor nu este cunoscută, însă creșterea numărului este adesea asociată cu boli cronice. De asemenea ele joacă un rol în stadiile incipiente de inflamații

Bazofilele conțin granule mari citoplasmatice, care "acoperă" nucleul bilobat în timpul observării acestora la microscop. Însă, dacă granulocitul este colorat cu baze, nucleul este vizibil. Granulele bazofilelor conțin histamină, serotonină, unii proteoglicani, precum heparină, leucotriene, precum si alte proteine si enzime. Bazofilele sunt cele mai mari granulocite, mult mai mari decat eozinofilele sau neutrofilele. Bazofilele au o structură asemănătoare mastocitelor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în special cele care implică alergiile. Heparina, conținută de bazofile, este un anticoagulant care previne coagularea prea rapidă a sângelui.

Evidențierea bazofilului la porumbel

(foto original)

Sângele, prin circulație îndeplinește următoarele funcții:

transportă elementele nutritive, hormonii, anticorpii ca și alte elemente de apărare ale corpului;

transportă oxigenul și evacuează dioxidul de carbon, evacuează elementele de dezasimilație, rezultate de pe urma arderilor

asigură termo și hidro-reglarea.

CAPITOLUL 5 – ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

5.1 Scopul și obiectivele lucrării

Scopul acestei lucrări constă în caracterizarea hematologică a statusului fiziologic a porumbeilor. Expresia homeostazei organismului poate fi interpretată prin statusul hematologic al animalelor analizate ceea ce a condus la realizarea studiului efectuat.

Obiectivele lucrării:

Formarea loturilor de studiu și recoltarea materialului biologic.

Stabilirea statutului fiziologic al indivizilor luați în studiu prin prisma analizelor hematologice.

Interpretarea rezultatelor obținute și corelarea lor cu literatura de specialitate.

5.2 Descrierea materialului și metodelor de lucru

Numărul de indivizi au fost : 10 femele, 10 masculi și 5 pui

Probele biologice s-au recoltat în perioada februarie-martie și mai-iunie.

Fig. 5.1. Recoltarea sângelui la porumbel

(foto original)

Ca metodă de lucru s-a folosit procedura clasică, efectuată la microscopul optic cu ajutorul frotiurilor de sânge. Frotiurile de sânge se realizează prin prelevarea unei picături de sănge cu marginea mică a unei lame rodate și se aplică pe una din extremitățile unei lame portobiect< așezată orizontal pe o suprafață plană. Se realizează căteva mișcări de lateralitate pentru ca săngele să se întindă pe toată linia de contact dintre cele două lame care prin alunecare ușoară întinde săngele pe toată lunginea orizontală. Peparatul trebuie să aibă marginile regulate și să nu fie groasă și întreruptă. După care urmează fixarea frotiului care se poate face prin agitarea lamei pentru a obține o uscare rapidă sau cu alcool metilic timp de 2 minute sau alcool metilic și eter în părți egale timp de 5-15 minute.

S-a folosit tehnica de colorare [NUME_REDACTAT]. Pe lamele așezate cu frotiul în sus se etalează timp de 10-15 picături din solușia May-Grunwald pentru a acoperi toată suprafața frotiului. Se lasă 2-3 minute, timp în care se produce o fixare a frotiului. Alcoolul metilic din colorantul May-Grundwald acționează ca fixator. Peste soluția May-Grundwald se adaugă un număr de picături de apă bidistilată identic cu cel al colorantului. Se agită ușor pentru omogenizare și se ține 1 minut. Se îndepărtează amestecul de colorant de pe lamă și fără spălare, se acoperă lamele cu soluție Giemsa diluată, timp de 30-35 de minute. Apoi se îndepărtează soluția Giemsa și se spală preparatele sub jetul de apă. Dosul lamei se șterge cu un tampon de tifon înmuiat în alcool metilic sau etilic.

Lamele corect colorate sunt ușor translucide, de culoare roz, cu o foarte ușoară tentă violacee.

Fig. 5.2 Baia de colorare

Determinarea numărului de eritrocite și leucocite s-a efectuat astfel:

La păsări, datorită eritrocitelor nucleate, numărarea leucocitelor este mai dificilă, necesitând soluții speciale pentru diluarea sângelui.

Materiale necesare:

lichid de diluție Natt – Herrick

clorură de sodiu 3.88 g

sulfat de sodiu 2.50 g

fosfat disodic cristalizat cu 12 H2O 2.91 g

fosfat monopotasic 0.25 g

formol 37% 7.50 ml

briliant Krezlblau 0.25 g

apă distilată 1000 ml

pipetă Potain pentru eritrocite

cameră de numărat Bürker-Türk.

Numărarea eritrocitelor presupune succesiunea următoarelor etape:

recoltarea probei de sânge cu ajutorul pipetei Potain, până la gradația 0.5. Prima picătură rezultată se elimină prin tamponare fiind constituită din sânge stagnat în patul capilar subcutanat, fiind mai concentrat;

aspirarea peste proba de sânge, în pipeta Potain, a lichidului de diluție Natt – Herrick până la gradația 101;

urmează omogenizarea probei prin fixarea pipetei între police și index, agitându-se ușor aproximativ 3 minute. Se îndepărtează prin tamponare primele 3 – 4 picături;

introducerea probei în camera de numărat, acoperită cu o lamelă specială, prin etalarea unei picături de sânge diluat pe camera de numărat, la marginea lamelei, astfel încât lichidul să pătrundă prin capilaritate pe întraga suprafață ocupată de cameră și lamelă, unde se află rețeaua de numărat a camerei;

sedimentarea eritrocitelor timp de 2-3 minute;

vizualizarea rețelei și numărarea hematiilor observate pe suprafața a cinci pătrate de ordinul II, delimitate de linii triple, respectiv 80 de pătrate de ordinul III delimitate de linii simple.

Numărarea leucocitelor se face cu aceeași metodă ca la eritrocite, cu deosebirea că vizualizarea și determinarea mediei lecocitelor pe suprafața a patru pătrate de ordinul I, delimitate de linii triple, în care se găsesc pătrate de ordinul II delimitate de linii dubllii.

Fig. 5.2 Camera Bürker-Türk și pipeta Potain

(foto original)

Determinarea hematocritului la porumbei

S-a realizat cu ajutorul aparatului de centrifugare prin metoda microhematocritului. Este o procedură pentru determinarea raportul dintre volumul de masă eritrocitară și volumul de sânge integral prin centrifugare cu o cantitate de sânge într-un tub capilar acoperite cu heparină. Orice centrifugă poate fi utilizat pentru această procedură.

Se recoltează sânge pe anticoagulant. Se încarcă un tub capilar cu sânge în proporție de 3/4 prin capilaritate. Capătul opus se închide prin încălzire la flacăra unui bec de gaz. Se adaptează tubul capilar la centrifugă și se centrifughează 5 minute cu 15.000 turații/minut.

Fig. 4.6. Centrifug pentru determinarea hematocritului prin metoda microhematocritului

( foto original)

Determinarea hemoglobinei la porumbei:

Hemoglobina reprezinta componentul principal al eritrocitelor este pigmentul respirator a tuturor vertebratelor, fiind prezentă în eritrocite, unde are rol în transportul oxigenului și a dioxidului de carbon. Constituită dintr-o componentă proteică numită globină și o componentă protetică, colorată, hemul, un nucleu porfirinic cu 11 duble legături conjugate.

Molecula hemoglobinei este un ansamblu alcătuit din 4 subunități proteice, formate dintr-un lanț proteic strîns asociat cu grupul hemic. Fiecare lanț proteic adoptă o conformație de alfa helix identică cu globina din alte proteine.

Într-o eprubetă se măsoară 5 ml de soluție de amoniac. În aceasta se introduce cu pipeta de hemoglobină 0,2 ml de sânge în prealabil agitată. După agitare de citește extinția probei față de apa distilată la o distanță de 540 nm în cuva de 1 cm. Rezultatul se raportează la o curbă de calibrare obținută cu diluții dintr-o probă de concentrat de eritrocite cu concentrația hemoglobinei cunoscută.

Fig. 5.3 Aparat pentru măsurat hemoglobina

(foto original)

Determinarea vitezei de sedimentare a hematiilor la porumbei (VSH-ul)

VSH-ul reprezintă rata la care sedimentează hematiile dintr-o probă de sânge anticoagulat într-o ora. Cu cât hematiile sedimentează mai repede, cu atât VSH-ul este mai mare, fiind un indicator de răspuns de fază acuta. Sedimentarea hematiilor apare atunci când eritrocitele agregă sub forma unei coloane. În mod normal hematiile dintr-o probă de sânge sedimentează lent datorită încărcăturii de suprafață negative a acestora, care face ca celulele adiacente să se respingă când distanța intercelulară scade sub un nivel minim.

Tehnica constă în aspirarea de sânge, într-o pipetă Westergreen, până la diviziunea de 0 mm, după care pipeta va fi așezată în stativ în poziție verticală. Hematiile încep să se depună pe fundul eprubetei, separându-se în două coloane: una la bază, formată din hematii și una deasupra, alcătuită din plasmă. Măsurarea se face după o jumătate de oră, după o oră și după 24 de ore, citind cu căte unități a coborât coloana de hematii, exprimată în milimetrii. VSH-ul este un proces evolutiv, a cărei intensitate crește odată cu valorile.

Fig.5.4 [NUME_REDACTAT] pentru determinarea VSH-ului

(foto original)

CAPITOLUL 6 – REZULTATE PRIVIND HEMATOLOGIA LA PORUMBEI

Eritrocitele, numite și celule roșii, globule roșii sau hematii care sunt elemente figurate circulante, lipsite de nucleu în faza adultă, de culoare roșie-verzui, cu rol în respirația tisulară .Hematiile sunt implicate în metabolismul celular și în asigurarea unui pH sanguin optim și constant.

Valori privind numărul total de eritrocite și leucocite

Tabel 6.1

Fig. 6.1 Valori medii ale eritrocitelor

valori medii ale femelelor

valori medii ale tineretului (35 zile)

valori medii ale masculilor

Hemoglobina este cea mai importantă proteină a eritrocitelor, având rol în respirație și dă culoarea sângelui datorită fierului bivalent pe care îl conține.

Analizând datele obținute, observăm că valorile medii ale femelelor sunt încadrate între limitele normale care sunt de 2,06 – 5,44 x 106 mm3, ceea ce înseamnă ca sunt sănătoase și nu au probleme de sănătate, însă valorile tineretului sunt egale cu cele ale masculilor și mult mai crescute decât limitele normale ceea ce determină o mică dezhidratare, sau o concentrație de hemoglobină care determină eritrocitoza, iar eritrocitoza poate fi o cauză a creșterii masei de eritrocite.

1.valori medii ale femelelor

2.valori medii ale tineretului (35 zile)

3.valori medii ale masculilor

Leucocitele sau globulele albe sunt celule ale sistemului imunitar care apără organismul de boli infecțioase și corpuri străine. Există mai multe tipuri de leucocite, toate fiind produse de celule din măduva osoasă. Leucocitele se găsesc în tot corpul, inclusiv în sânge și în sistemul limfatic.

Comparând valorile analizelor obținute în laboratorul de cercetare, cu valorile normale care sunt încadrate între 4,6 – 10,6 x103mm3 , realizăm că s-a înregistrat o scădere a valorii medii la femele care este de 2,3 x106 mm3, după care urmează puii cu o mică scădere deoarece valorile medii fiind de 3,9 x 106 mm3 , însă spre deosebire de valorile scăzute de la femele și pui, la masculi valorile medii sunt încadrate între valorile normale fiind de 5,6 x106 mm3.

Această scădere care se înregistreaza la femele și pui, poate fi cauzată de o alimentație foarte carențială, de o poluare a aerului, poate alarma o scădere a imunității sau prezența unor infecții sau prezența unor particule străine ăn corpul păsărilor.

Valorile medii ale hematocritului

Tabel 6.2

Fig. 6.2 Reprezentarea valorii medii a microhematocritului

1 – valori medii ale femelelor

2- valori medii ale tineretului (36 zile)

3-valori medii ale masculilor

Hematocritul reprezintă raportul dintre volumul total al eritrocitelor față de volumul sangvin total, după centrifugare, exprimat %. În practică se folosesc două metode : macrohematocritul si microhematocritul. Metoda utilizată de mine a fost cea a microhematocritului.

În urma cercetării am obținut o valoare medie la femele de 57%

Valorile medii ale hemoglobinei

Tabel 6.3

Fig. 6.3 Valori medii ale hemoglobinei

valorii medii ale femelelor

valori medii ale tineretului (35 zile)

valori medii ale masculilor

Hemoglobina reprezintă componentul principal al eritrocitelor (95 % din proteinele citoplasmatice eritrocitare) si servește ca vehicul pentru transportul oxigenului si dioxidului de carbon. Hemoglobina este o proteină conjugată constând dintr-un tetramer format din 2 perechi de lanțuri polipeptidice (globine), fiecare dintre acestea fiind conjugat cu un grup hem, un complex al unui ion de fier cu pigmentul roșu, porfirina, care conferă sângelui culoarea roșie.

Pe baza cercetărilor efectuate în laborator, la indivizii luați în studiu putem spune că valorile medii obținute se încadrează între limitele normale care sunt de 9,3 – 17,7 g/dl.

Valorile medii ale VSH-ul

Tabel 6.4

Fig. 6.4 Variația vitezei de sedimentare a hematiilor

Valori medii ale femelelor

Valori medii ale tineretului (35 zile)

Valori medii ale masculilor

VSH-ul sau Viteza de Sedimentare a Hematiilor reprezintă rata de sedimentare a hematiilor dintr-o probă de sânge recoltată pe anticoagulant într-o oră. Cu cât hematiile sedimentează mai repede, cu atât VSH-ul este mai mare. Este o analiză a sângelui care evidențiază existența unei inflamații și monitorizează evoluția acesteia. Este un test frecvent folosit, deși este nespecific, nu poate pune un diagnostic de precizie, adică nu poate stabili natura sau localizarea inflamației respective, iar pe de altă parte rezultatele pot fi influențate de numeroși factori.Totuși, este o analiză simplă, accesibilă, necostisitoare și încă utilă în formularea unui diagnostic, mai ales dacă se face împreună cu alte investigații sau teste sau orientează ea însăși în alegerea unor noi investigaî ii diagnostice.

Pe baza cercetărilor făcute în laborator, putem observa că în prima jumătate de oră nu au fost schimbări foarte mari, doar 1 mm din cantitatea totală de hematii a scăzut, în următoarea oră s-au înregistrat scăderi puțini mai mari, înafară de prima probă care reprezintă valorile medii ale femelelor, care a rămas neschimbată. După cele 24 de ore s-au înregistrat schimbări semnificative: valorile medii ale femelelor au scăzut cu 6 mm, cele ale tineretului de 35 de zile au scăzut cu 5 mm, iar valorile medii ale masculilor au scăzut cu 7 mm.

Bibliografie

1. Văcaru-Opriș I. Tehnologia creșterii păsărilor,

2. Usturoi M.G. și Păduraru G Tehnologii de creștere a păsărilor,.

3. Igor S. și col Enciclopedia practică columbofilă,., [NUME_REDACTAT]

4. Popescu G. și col., 1985 Sportul columbofil românesc, , [NUME_REDACTAT]-Turism

5. Dr. [NUME_REDACTAT], ediția II [NUME_REDACTAT], , [NUME_REDACTAT] S.A

6. Clarck P.,Boardman W. , Raidal S. Atlas of Clinical avian hematology, , [NUME_REDACTAT] – Blackwell, pp 61-64

7. Douglas J Weiss,K. [NUME_REDACTAT] Hematology,., [NUME_REDACTAT] – Blackwell, pp.124-130

8. Victor I. Peinado și col., Journal of Zoo and [NUME_REDACTAT], Vol. 23, No. 1, 1992, pp 65-71

9. Constantin N. Și col., Fiziologia animalelor domestice, vol. I și II, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1998

10. Cotruț M., Fiziologia animalelor domestice, U.S.M.V. Iași, 1992

11. Larbier M., Leclerq B., Nutriția și alimentația păsărilor, Ed. Alutus-D, București, 1994

12. [NUME_REDACTAT] Delia, hematologie clinică, Ed. [NUME_REDACTAT], 1994.

13. Teodorescu-Exarcu și colab., Fiziologia și fitopatologia sistemului endocrin, Ed. [NUME_REDACTAT], 1989

14.. http://animals.nationalgeographic.com/animals/birds/parrot/ [ accesat la data de 26.01.2014]

15. http://archive.org/stream/naturalhistoryof00selb#page/56/mode/2up [ accesat la dta de 26.01.2014]

16. http://www.amazon.com/Identifying-Feeding-Peterson-Watchers-Backyard [ accesat la data de 05.02.2014 ]

17. http://www.pigeonsromania.eu/category/specii-porumbei/ [ accesat la data de 06.02.2014]

18. http://books.google.ro [ accesat la data de 06.02.2014]

19. http://www.allaboutbirds.org [ accesat la data 06.02.2014]

20. http://www.realitatea.net [ accesat la data de 06.02.2014]

21. www.columbofil.com [ accesat la datat de 06.02.2014]

22. http://ex-epsilon.slu.se:8080/archive/00000869/03/Avian_hematology.pdf [ accesat la data de 23.02.2014]

23. http://www.mediculmeu.com/boli-si-tratamente/fiziologie/fiziopatologia-sangelui.php [ accesat la data de 27.03.2014]

24.http://avianmedicine.net/content/uploads/2013/03/9.pdf [ accesat la data de 15.04.2014]