Caracterizarea Geografică și Hidrometeorologică a Zonei de Navigație
CAPITOLUL III
Caracterizarea geografică și hidrometeorologică a zonei de navigație
Marea și uscatul nu rămân mereu aceleași. Atât relieful uscatului, cât și adâncimea mării se schimbă continuu sub influența diferitelor forțe ale naturii. O dată cu aceasta însă se modifică și configurația țărmului; în alte părți, uscatul se ridică din apă sau însăși marea contribuie la creșterea țărmului prin depozitele sale.
Țărmul mării prezintă o deosebită importanță economică, căci pe el se ridică porturi și de-a lungul lui se construiesc căi ferate și șosele. Pentru securitatea navelor pe timp de furtună, porturile trebuie să fie în afara atacurilor valurilor.
Marea Neagră
Limitele geografice
Fig. 3.1 Marea Neagră. Vedere din satelit
Marea Neagră se prezintă ca un bazin adânc, orientat de la vest spre est, cuprins între paralelele emisferei nordice de 400 54' și 310 38' și meridianele emisferei estice de 270 27' și 410 42'.
Lungimea maximă a mării pe paralela 42º29'N, între vârful golfului Burgas și punctul situat ceva mai la nord de gura râului Inguri, de pe coasta de est, este de 620 Mm (1148 km.).
Lățimea maximă a mării pe meridianul 31º12'E este de 332 Mm (615km), iar lățimea minimă pe meridianul extremității de sud a peninsulei Crimeea (capul Sarici) de 144 Mm (267 km). Suprafața Mării Negre este de aproape 410.000 km2. Volumul de apă al mării este de 537.000 Km3, iar adâncimea maximă de 2.258 m într-un punct situat la 60 mile de țărmul sudic, pe linia ce unește Capul Kersones cu Capul Kerempe. Lungimea totală a coastei este de 2.200 Mm (4047 km). Apele Mării Negre scaldă la sud litoralul Turciei, la est-nord-est litoralul Georgiei, la nord litoralul Ucrainei și la vest litoralul României și Bulgariei.
Fundul mării în regiunea centrală a Mării Negre se compune din noroi gri-albăstrui sau albastru; lângă coastă se găsește noroi amestecat cu scoici și în unele zone cu nisip și pietriș.
România, ca și țărmul său, este situată în partea de nord-vest a Mării Negre, unde are o deschidere de circa 210 km. Orientarea generală a țărmului este nord-sud, cu excepția sectorului central Ciotica- Midia, dispus sub forma unui arc de cerc destins. Limita nordică este formată de brațul Musura (450 12' N și 290 40' E) care face graniță comună cu Ucraina, iar limita sudică cu Bulgaria este dată de o linie convențională ce trece pe la Sud de Vama Veche (430 44' N și 280 35' E).
Limita de larg a apelor teritoriale este considerată la o distanță de 12 mile față de linia țărmului.
3.1.2 Natura și forma coastelor
Coasta de sud a mării este muntoasă. De-a lungul ei se întind munți înalți- Ponticii de est sau de vest, care formează un lanț muntos. Cele mai mari înălțimi ale lor ating 4.000 m și multe din vârfuri sunt acoperite cu zăpadă în cea mai mare parte a anului. Spre vest munții coboară treptat, iar la strâmtoarea Bosfor înălțimea lor nu depășește 500 m. Coasta de sud este abruptă și stâncoasă aproape pe toată întinderea ei sau coboară în mare prin terase. Versanții munților Pontici sunt acoperiți cu păduri.
Peninsula Crimeea are o mare însemnătate hidrografică, deoarece, prin pătrunderea ei în mare, împarte oglinda apei Mării Negre în două bazine aproape distincte, bazinul de est și bazinul de vest.
Linia coastelor bazinului de vest al Mării Negre este relativ sinuoasă, nelipsind capurile care ies mult în mare sau golfurile care pătrund în uscat, ca de exemplu golful Burgas. De asemenea, Gura Portiței și limanurile litorale din fața râurilor din nord-vestul mării creează un grad mai mare de sinuozitate.
În bazinul Mării Negre sunt puține insule, cea mai mare insulă se află la aproximativ 40 km de Delta Dunării, Insula Șerpilor, iar la circa 90 km de Bosfor- Insula Kefken. Suprafața acestor insule este mică, aceea a Insulei Șerpilor fiind de 1,5 km2.
La vest de strâmtoarea Bosfor coasta nu este prea înaltă și are o culoare roșiatică în locurile cu aluviuni nisipoase, iar în locurile acoperite cu vegetație are o culoare mult mai închisă. Coasta bulgară la Marea Neagră este formată din lanțul de est al munților Balcani. Relieful Bulgariei se caracterizează prin aceea că înălțimea principalelor lanțuri de munți și chiar și cea a șesurilor scade de la vest la est.
La Capul Emine, pe măsură ce Munții Balcani se apropie de mare, țărmul se ridică din nou, dar de la Capul Kaliakra spre Nord până la Capul Singol coasta are forma unor faleze nu prea înalte la baza cărora se formează plaje nisipoase. De la Cap Singol la Cap Midia coasta este la nivelul mării (plaja Mamaia), apoi până în localitatea Vadu coasta este o faleză relativ înaltă, după care urmează un țărm foarte jos: Delta Dunării, lacurile litorale și gurile Nistrului și Niprului, care formează limane întinse.
Marea Neagră este unită de Marea Marmara prin strâmtoarea Bosfor. Cea mai mare insulă este Insula Șerpilor, iar la 50 Mm E de strâmtoarea Bosfor este insula Kefren. În golful Burgas sunt câteva insule mici iar în apropierea coastelor, în special în dreptul coastelor de sud a peninsulei Crimea , se găsesc câteva pietre și stânci cu părți la suprafață numite impropriu insule.
3.1.3 Morfologie și batimetrie
După aspectul țărmului și fundului său, Marea Neagră poate fi secționată ipotetic în două loburi aproximativ identice după o axă fictivă amplasată pe meridianul de 340 30' E, unde este zona cea mai îngustă dar și cea mai adâncă a mării.
Țărmul Mării Negre este slab crestat și înalt în cea mai mare parte (est, sud și vest) și foarte crestat și jos în partea nordică, unde apar numeroase capuri, limbi de nisip, golfuri, limanuri, etc.
Marea Neagră se prezintă ca un bazin adânc cu pante abrupte. Izobata de 100 m trece aproape peste tot paralel cu coasta la distanțe cuprinse între 1,5 și 6 Mm. Panta fundului are valori de 14º. Trecerea de la adâncimile de 1.000 m la cele de 1.500 și 2.000 se face mai lent. Mijlocul mării se prezintă ca un platou cu adâncimi de 2.000 – 2.200 m. În dreptul coastelor stâncoase fundul este format din pietre și pietriș iar în dreptul coastelor joase fundul este format din nisip.
După caracteristicile fundului, Marea Neagră se împarte în două:
Partea de nord cu adâncimi mici (până la 200m), mai ales la extremitatea sa nord-vestică (mai mici de 15m);
Partea de sud cu adâncimi mari (mai mari de 200 m).
Fig. 3.2 Marea Neagră. Harta batimetrică
Din punct de vedere oceanografic o mare importanță o are existența Peninsulei Crimeea în partea nordică și a curburii țărmului Peninsulei Anatolia între meridianele de 310 și 370 (capurile Baba-Djiva). Aceste două promontorii determină existența în Marea Neagră a două ramuri circulare (anticiclonale) de curenți, una în partea vestică și alta în partea estică.
Platforma continentală a Mării Negre are o lățime maximă în partea nord – vestică unde izobata de 200 m se îndepărtează de țărm până la 180 km. În partea de vest platforma continentală se îngustează într-o fâșie lată de 50km, pentru ca în partea răsăriteană și sudică aceasta să atingă numai câțiva kilometri. După platforma continentală adâncimile care cresc brusc, ating pante de 0,11 în dreptul coastei sudice a Crimeei, 0,25 pe coasta Caucazului și chiar de 1,19 la Novorosiisk. În aceste zone izobatele de 100m și 1000 m se apropie uneori până la 3-4 km. Sub izobata de 800m taluzul fundului submarin este cu mult mai mic, având înclinări de ordinul minutelor.
Aria suprafeței libere a Mării Negre este de 413490 km și înregistrează un volum de apă de 529955 km3 la adâncimea medie de 1280m.
Platforma continentală (adâncimi mai mici de 200m) ocupă o suprafață de 133000 km2, ceea ce reprezintă un procent de 35% din suprafața totală a mării.
3.1.4 Caracteristica meteorologică
Raionul la care ne referim este situat în două zone climatice: temperată (la nord de paralela de 44º) și subtropicală (la sud de paralela de 44º). Pentru zona cu climat temperat sunt caracteristice ierni relativ blânde și umede și veri calde și secetoase. Zona subtropicală se caracterizează prin ierni calde și destul de uscate, iar verile sunt călduroase și ploioase. Principalii factori care influențează climatul Mării Negre sunt poziția geografică a mării și circulația atmosferică. Poziția mării pe latitudini relativ joase determină temperaturi relativ ridicate ale aerului. Condițiile circulației generale a atmosferei deasupra mării sunt determinate de modificarea intensității și a locului de dispunere a centrilor barici, precum și de acțiunea atmosferei. Astfel, iarna prin extinderea unei dorsale a anticiclonului asiatic din estul Europei deasupra Mării Negre se formează vânturi puternice și constante de la NE până la E, care aduc mase de aer continental rece și relativ uscat de pe latitudinile medii.
Slăbirea dorsalei anticiclonice asiatice favorizează dezvoltarea deasupra Mării Negre a unei activități ciclonice, care este însoțită de creșterea temperaturii aerului și de vânturi din sectorul sudic. În timpul verii Marea Neagră se află sub influența anticiclonului subtropical. Unele regiuni ale acestui anticiclon, ce se stabilesc deasupra Mării Negre, creează deseori perioade îndelungate de vreme liniștită cu un număr mare de zile senine și uscate. Deasupra Mării Negre se pot deosebi următoarele tipuri de vreme:
Tipul anticiclonic se caracterizează prin vânturi slabe cu caracter de briză de cel mult forța 4, cu cer senin sau cu nebulozitate puternică de timp frumos. În sezonul cald al anului acest tip de vreme ia naștere în condițiile existenței unui anticiclon în sudul Europei. Deasupra Mării Negre în acest timp se află, de obicei, partea stângă a anticiclonului care se deplasează de la vest la est. În sezonul rece, tipul anticiclonic se întâlnește numai când centrul anticiclonului este dispus deasupra Mării Negre. În acest caz, vânturile cu direcția dinspre uscat și briza de zi aproape că nu se dezvoltă deloc. Cerul este senin și numai uneori este acoperit cu nori mijlocii destul de denși. Primăvara se observă formarea de cețuri. Frecvența tipului anticiclonic în timpul verii este de 36% în raionul nord-estic și 61% în cel sudic, iar în timpul iernii de 12 si 30%, corespunzător;
Tipul ciclonic slab se caracterizează prin vânturi slabe și moderate cu direcții instabile, cu nebulozitate medie din nori inferiori și mijlocii ce produc uneori ploi slabe. Primăvara în acest tip de vreme se produce deasupra mării ceață. Vara, în timpul zilei, deasupra uscatului, se observă dezvoltarea unor nori cumuliformi însoțiți de descărcări electrice. Acest tip de vreme ia naștere la trecerea peste Marea Neagră a unor fronturi atmosferice slabe și în condițiile umplerii unor cicloni nu prea adânci. În ceea ce privește frecvența pe timpul verii, acest tip este predominant în partea sud-estică a mării (43%), iar în jumătatea rece a anului-pe toată partea sudică a litoralului (48%);
Tipul ciclonic este caracterizat prin vânturi slabe din sectoarele sudice și nord vestice, cu forța 4-7. Iarna, când este acest tip, se observă nebulozitate și precipitații puternice. Vara se observă nebulozitate și precipitații puternice. Vara se observă nebulozitate formată din nori inferiori și mijlocii, iar la trecerea fronturilor reci se formează ploi însoțite de descărcări electrice. Tipul ciclonic se formează cel mai adesea prin trecerea deasupra Mării Negre a cicloanelor din Marea Mediterană. Frecvența acestui tip de vreme rea atât iarna, cât și vara nu depășește 20%;
Tipul ciclonic puternic se deosebește de cel ciclonic prin caracteristici mult mai puternice, cum ar fi: vânturi de furtună cu forța 8-9, precipitații abundente însoțite de puternice rafale de vânt, în special pe coasta caucaziană. Vara și toamna acest tip de vreme, deseori, este însoțit de furtuni, iar iarna de răciri puternice. Frecvența acestui tip de vreme este neînsemnată și durata de obicei nu depășește câteva ore. Tipurile de vreme ciclonic slab, ciclonic și ciclonic puternic sunt caracteristice mai ales pentru sezoanele de tranziție și începutul iernii.
Tipul nord-estic de vreme se caracterizează prin vânturi nord-estice cu forța 6-7. În timpul iernii la acest tip de vreme se observă o răcire însemnată și “fenomenul” de fierbere a mării. Vara sunt caracteristice temperaturi ridicate ale anului însoțite de secetă. În raionul sud-estic al mării se dezvoltă în acest timp tipul ciclonic; pe litoralul estic, de la portul Anapa până la portul Tuapse, ia naștere deseori bora, foarte puternică în raionul portului Novorossiisk. Tipul nord-estic ia naștere în condițiile existenței anticiclonului deasupra părții europene a Rusiei și a unei activități ciclonice în Marea Neagră. Frecvența acestui tip de vreme, în anotimpul rece, este foarte mare în partea nordică a mării (25-28%). În părțile sud-vestice și vestice ale mării, frecvența lui în acest timp este de circa 13%. În sud acest tip de vreme se observă destul de rar;
Tipul furtunos nord-estic constituie înăsprirea tipului nord-estic. În condițiile acestui tip, pe litoralul nordic al mării, vântul atinge forța 9 și chiar mai mult; se observă ninsori, temperatura aerului scade brusc. Frecvența acestui tip de vreme nu este mare;
Tipul estic se observă numai pe țărmurile muntoase ale Caucazului și se caracterizează prin vânturi calde și uscate dinspre munți (foen), prin cer senin și nebulozitate ridicată. În câmpia fluviului Rioni, când apare acest tip de vreme, iau naștere deseori vânturi foarte puternice din sectorul estic. Tipul estic de vreme se observă mai ales în jumătatea rece a anului, în condițiile existenței unui maxim atmosferic deasupra Caucazului și apropierii dinspre apus a unui ciclon. Din această cauză el, de obicei, premerge vremea de tip ciclonic. Frecvența tipului estic în decurs de un an este de circa 11%;
Tipul sudic se caracterizează prin vânturi din direcții sudice cu forțe 4-7, prin vreme caldă și uscată și nebulozitate moderată. În partea nord-vestică a mării, în sezonul rece al anului, la începutul dezvoltării acestui tip se formează uneori ceață. Trebuie subliniat, că în raioanele coastelor sudice sunt de obicei slabe și forța lor variază în limitele forței 2-4. Tipul sudic ia naștere când deasupra Asiei Mici și Caucazului se observă presiune mare, iar înspre partea europeană a Rusiei se apropie de la vest și sud-vest cicloane adânci. Frecvența acestui tip în partea sudică a mării pe timpul iernii este în jur de 8% și vara de aproximativ 2%, iar în partea nordică a mării în decurs de un an de 10-12%;T
Tipul vestic de vreme se caracterizează prin vânturi slabe din vest, prin nebulozitate însemnată și compactă și precipitații îndelungate. Acest tip de vreme se observă mai bine pe coastele Caucazului și ceva mai slab în partea sud-estică a mării; în celelalte raioane ale mării ele nu se observă deloc. Acest tip ia naștere la trecerea peste Marea Neagră a formațiunilor ciclonice și a zonelor frontale legate de aceste formațiuni. Frecvențele acestui tip de vreme sunt în jur de 1-3%.
3.1.5 Ciclonii și anticiclonii
Conjuncturile sinoptice în care apar furtunile pe mare, considerând ca stare de furtună situația în care vântul depășește 10 m/s, sunt cel mai adesea legate de existența formațiunilor ciclonice sau de intensificarea vânturilor la periferia anticiclonului continental, extins peste sud-estul Europei. Vânturile intense ce însoțesc evoluțiile ciclonice sunt urmare a transformării energiei potențiale și interne a ciclonului în energie cinetică în condiții adiabatice. Procesul de degajare a energiei cinetice încetează atunci când se atinge nivelul minim al energiei potențiale totale (energia potențială disponibilă se anulează). La rândul său, energia cinetică astfel creată dă naștere vânturilor intense și furtunilor ce însoțesc formațiunile ciclonice.
Anual, în Marea Neagră, evoluează între 11 la 28 de cicloni, dintre care cea mai mare parte nu fac decât să o traverseze. Dintre aceștia, cei mai mulți nu suferă evoluții importante pe parcursul traiectoriei descrise. Atunci când acestea au totuși loc, predomină cazurile de ocluziune. Direcțiile de deplasare ce întrunesc maximul de frecvență sunt cele orientate de la sud-vest către nord-est, după care urmează direcția de la vest către est. De regulă, aceștia se formează în bazinul Mării Mediterane, în regiunea Golfului Genova sau in Mediterana de est și determină intensificări de vânt.
În ceea ce privește ciclonii generați în Marea Neagră, aceștia sunt mai numeroși decât cei care suferă procese de ocluziune. Apare ca remarcabil faptul că, ciclonii ce se oclud în cuprinsul Mării Negre nu au fost însoțiți niciodată de vânturi intense (peste 10 m/s). Spre deosebire de aceștia, ciclonii ce se generează în Marea Neagră sunt însoțiți cel mai adesea de intensificări ale vântului. Cele mai frecvente intensificări de vânt se întâlnesc în cazul ciclonilor ce traversează bazinul Mării Negre, în stadii de evoluție în care transformările energetice asociate circulațiilor la scară sinoptică conduc la viteze mari ale vântului.
Și iarna și vara anticiclonii reprezintă trăsătura dominantă a câmpului de presiune, și deci climatului zonei Mării Negre.
Vara, anticiclonul semi-permanent al Azorelor își extinde influența spre est în timp ce marginea de înaltă presiune se formează deasupra Europei și Mării Mediterane și se deplasează spre Marea Neagră, creând o vreme frumoasă și liniștită. Când marginea revine spre vest, pot apărea ploi și descărcări electrice. Ocazional o margine se poate extinde departe spre est și nord Mării Negre, rezultând condiții neobișnuit de calde, pe măsură ce aerul uscat și cald este adus în regiune din Asia de sud prin flancul de est al marginii.
Anticiclonul Azoric
Vara, anticiclonul se întărește prin efect termic și se extinde până deasupra Peninsulei Scandinave, acoperind în acest caz toată partea orientală a Atlanticului, Europa și Mediterana de vest. Se mai poate întâmpla ca un anticiclon aflat deasupra Europei Centrale și a Peninsulei Balcanice să determine un timp foarte cald, ceea ce dovedește originea tropicală a maselor de aer sau, cel puțin, "tropicalizarea" aerului. Adevăratul anticiclon azoric acoperă câteodată Mediterana de vest și centrală, dar foarte rar Europa centrală sau Balcanii. În raport cu oscilațiile câmpului baric din cadrul circulației generale a atmosferei, care afectează porțiunile sud-estice ale Europei și, în mod special, porțiunile ce corespund părții de nord-vest a Mării Negre, se produc anumite diferențieri meteorologice sezoniere.
Vara, când dorsala anticiclonului azoric acoperă partea estică a Mării Mediterane, se produc pătrunderi de aer tropical, ceea ce determină timp senin, aer relativ uscat și cald. În situația când dorsala aceluiași anticiclon se găsește retrasă spre vest, la periferia sa nordică se deplasează peste continent serii ciclonice din Oceanul Atlantic, care își dirijează traiectoriile inițial spre sud-est, apoi se recurbează spre nord-est, trecând frecvent peste bazinul Mării Negre, ceea ce duce la apariția în zona litorală românească și maritimă adiacentă a unor mase de aer maritim relativ umed și mai puțin cald. În timpul verii, cu o frecvență mai redusă, pot apărea influențe ale dorsalei anticlonului din partea europeană a Rusiei, ceea ce determină circulația sudică de mase de aer continental, cu vânturi uscate și calde.
În perioadele de tranziție, mai ales primăvara, exercită influență în zonă modificările barice din Marea Mediterană, care generează trene de cicloni ce se deplasează spre bazinul Mării Negre și determină timp închis, burnițe, intensificări de vânt etc.
3.1.6 Temperatura și umiditatea aerului
Prin regimul temperaturii aerului se înțelege caracteristica distribuției spațiale cât și caracteristica variației în timp a acestui element meteorologic. Variația în timp și distribuția spațială a temperaturii aerului dintr-o regiune dată se datorează pe de o parte circulației generale a atmosferei, iar pe de altă parte factorilor radiativi la care se adaugă și influența exercitată de suprafața subiacentă prin proprietățile sale termofizice.
Pentru Marea Neagră și regiunile înconjurătoare, factorul care generează o distribuție spațială diferențiată a temperaturii este suprafața subiacentă. Temperatura litoralului Mării Negre corespunde unui climat de tip mediteranean, caracterizat prin ierni calde și umede și prin veri foarte calde și sărace în precipitații. Excepție face partea de sud-est, unde precipitațiile sunt abundente, iar clima are în general multe caracteristici comune cu clima tropicală. în diferite puncte ale litoralului Mării Negre temperatura înregistrează valori medii anuale cuprinse între 10,0 și 15,2°C.
Cele mai mari deosebiri de temperatură între diferitele raioane ale mării se observă iarna, când temperaturile medii lunare ale aerului variază de la –2º până la +9ºC. În partea nordică a mării, iarna, temperaturile medii lunare ale aerului oscilează între 4º și –2º, pe țărmul răsăritean între 4º și 8º, pe cel sudic între 4º și 9º, iar pe cel vestic între 4º și –1º. Primăvara temperaturile medii lunare sunt cuprinse între 3º și 9º în martie, și între 15º și 16º în mai. Vara temperaturile medii lunare ale aerului se deosebesc printr-o stabilitate relativă și pretutindeni sunt cuprinse între 20º și 24º. Toamna peste tot este mai cald decât primăvara. Temperaturile medii lunare ale aerului în septembrie sunt cuprinse între 18º și 21º, iar în noiembrie între 5º și 9º în partea nordică și 11º și 14º în partea sudică.
Cele mai mici temperaturi ale aerului iarna, în partea nordică, pot atinge, în unele cazuri izolate, -25º, -27º, în timp ce în partea sudică ele nu coboară mai jos de –5º, -10ºC. Cele mai mari temperaturi vara ating aproape pretutindeni 35-37ºC. Trebuie subliniat că în Marea Neagră temperaturile negative ale aerului nu se mențin prea mult timp și sunt legate de vânturile puternice și reci din nord-est. Prin slăbirea acestor vânturi temperatura aerului crește repede.
Umezeala relativă a aerului în decursul întregului an în toate raioanele oscilează în medie între 70 și 80%. Excepție face coasta sud-estică a peninsulei Crimeea, unde vara umezeala aerului se micșorează până la 60%.
Cea mai mare cantitate de vapori de apă este adusă în regiunea Mării Negre odată cu advecția aerului de pe Marea Mediterană și din Oceanul Atlantic. La formarea regimului umezelii aerului de pe Marea Neagră și de pe litoral un rol deosebit îl are și evaporația proprie.
Circulația generală a atmosferei peste bazinul Mării Negre (pe o înălțime de 5 km) transportă anual o cantitate de vapori echivalentă cu aproximativ 3600 km3 de apă.
Media umidității relative pe bazinul Mării Negre are o variație anuală inversă față de variația temperaturii. Distribuția spațială a umezelii este determinată pe de o parte de evaporație, iar pe de altă parte de pătrunderea maselor de aer cu un conținut mai sărac de vapori de apă. Transformarea maselor de aer din punct de vedere al conținutului de vapori de apă se face foarte lent.
Din această cauză distribuția spațială a tensiunii vaporilor de apă are totdeauna gradientul orientat în direcția mării. Izoliniile umezelii relative sunt aproximativ paralele cu țărmul, valorile mai mari găsindu-se în centrul mării. Sunt însă cazuri în sezonul rece, când umezeala relativă este mai mare în imediata apropiere a țărmului, fapt ce se datorează pătrunderii maselor de aer foarte reci.
Vara distribuția umidității este aproape inversă modelului de iarnă. Cele mai scăzute umidități se întâlnesc pe coasta de N și în NE până la Novorossisk; valorile de dimineață sunt de 70-75%, în timp ce după-amiezile sunt calde și uscate având valori între 50-60% sau chiar mai mici. Pe coasta de W valori similare sunt normale în N, dar mai departe spre S și în Marea Marmara umiditatea este mai mare cu 5%.
Pe coasta de sud și sud-est condițiile meteorologice sunt mai umede, având valori mai mari decât cele înregistrate pe timpul iernii. Dimineața devreme umiditatea atinge valori cuprinse între 80-85%, care scade la circa 75% după-amiaza.
3.1.7 Vânturile
Iarna, în Marea Neagră, cel mai adesea bat vânturile de nord și nord-est, iar în partea sud-estică a mării sunt destul de frecvente vânturile din sud-vest și vest. Vara vânturile sunt relativ instabile în direcție. Cele mai mari viteze ale vântului se observă iarna și variază în medie de la 3 până la 8 m/s. Vara viteza vântului este mai mică și variază în medie între 2 și 5 m/s.
Furtunile se observă în special iarna, când în medie numărul zilelor furtunoase atinge 3-8 pe lună. În această perioadă a anului ele sunt de durată mai lungă. Cea mai mare durată o au furtunile din nord-est ce se pot menține câteva zile la rând, fiind însoțite de obicei de o scădere puternică a temperaturii aerului și de “fierberea” mării. Primăvara se pot observa furtunile din vest și nord-vest ce sunt însoțite de o vreme instabilă și închisă. Furtunile din sud se produc în general rar și pentru ele este caracteristică o vreme mai puțin închisă; de obicei, ele se observă în partea nordică a mării. În medie o dată la 15-20 de ani se observă furtuni ciclonice, extrem de puternice în perioada din noiembrie până în ianuarie, dar de obicei ele sunt puțin stabile. O particularitate caracteristică a acestor furtuni este instabilitatea direcției vântului și a vitezei acestuia; vântul, de obicei, își schimbă brusc direcția din sud către vest și nord și se remarcă printr-o forță de uragan.
Pe coasta de sud, regimul vânturilor este foarte diferit. Astfel, iarna în portul Trabzon cel mai adesea se observă vânturile din sud cu o frecvență de 20%, iar în portul Sinop vânturile din sud-est și nord-vest, care au o frecvență de 45-55%.
În partea nordică a coastei de vest predomină vânturile din nord-vest și nord, în timpul iernii (38-59%), și vânturile din nord și sud primăvara. Vara frecvența vânturilor din sud crește până la 35% iar frecvența vânturilor din nord nu depășește 20%. Toamna predomină vânturile din nord și sud (43%). Calmul se observă cel mai adesea vara.
În partea sudică a litoralului vestic predomină vânturile din vest și nord-vest cărora le revin în jur de 40-50%. Primăvara predomină vânturile din est și sud-est (în jur de 40%), iar vara vânturile din est, sud-est, vest și nord-vest cu o frecvență totală de 58-65%. Toamna, cea mai mare dezvoltare o au vânturile de vest și nord-vest cu o frecvență totală de 29-36%. Frecvența calmului în decurs de 1 an este destul de însemnată și variază de la 15 la 25%. Numărul zilelor cu furtună dintr-un an pe țărmul de vest variază de la 23 până la 40, între care cel mai adesea se observă furtuni în timpul iernii când numărul mediu al zilelor furtunoase atinge 9-14.
Pe litoralul Mării Negre se observă brize. Cea mai mare dezvoltare a brizelor are loc în perioada din mai până în septembrie, dar ele pot să apară (în special pe țărmul sudic) în condițiile unui timp favorabil chiar și iarna. Briza marină începe de obicei dimineața, iar la câteva ceasuri după apusul soarelui se schimbă cu briza de la țărm. Pe timpul brizei marine umezeala aerului crește, iar temperatura aerului scade. La apariția brizei de la țărm are loc fenomenul invers, adică temperatura aerului crește, iar umezeala scade. Brizele sunt bine conturate acolo unde spre mare se deschid văi largi. Viteza brizelor de zi nu depășește limitele vânturilor moderate, iar brizele de noapte se deosebesc prin viteze și mai mici.
Pe țărmurile muntoase se observă vânturi locale caracteristice– foenurile. Ele reprezintă vânturi calde și uscate, care bat în jos pe pantele munților. Pe timpul acțiunii foenului temperatura aerului crește brusc, în timp ce umezeala relativa a aerului se micșorează substanțial, uneori până la 20% și chiar mai puțin. După trecerea foenului, modificarea temperaturii și umezelii aerului are loc în ordine inversă.
3.1.8 Ceața și vizibilitatea
Prin ceață se înțelege fenomenul care constă în micșorarea vizibilității sub un kilometru datorită vaporilor de apă din stratul de aer din imediata apropiere a suprafeței subiacente. Apariția ceții este determinată de schimbarea temperaturii și umezelii aerului, schimbare ce permite vaporilor de apă să se condenseze.
În marea deschisă se formează aproape totdeauna pe vreme caldă ceața. Uneori aceste cețuri sunt transportate de brize pe uscat. Practic, vara și toamna nu se formează ceața deasupra mării. Pe litoralul mării media anuală a zilelor cu ceață variază mult. Astfel, pe coasta de nord-vest a mării ele ajung la 86, în peninsula Crimeea variază de la 12 la 50, pe coasta de est 17-26, pe cea sudică 13-26, iar pe coasta de vest media este de 30. Pe coasta de nord-vest și de vest a mării, precum și pe litoralul Crimeei ceața se remarcă aproape întotdeauna în perioada din septembrie până în martie, când numărul zilelor cu ceață dintr-o lună variază în medie între 5-9 pe coasta de nord-vest și între 3-4 pe coasta de vest și pe litoralul peninsulei Crimeea. Pe coasta estică ceața se formează cel mai adesea în perioada martie-mai, când numărul zilelor cu ceață dintr-o lună variază în medie între 2-3 pe coasta de est și între 4-9 pe cea de sud. Vara și la începutul toamnei cețurile practic lipsesc. Când pătrund dinspre continent pe mare mase de aer rece, mai ales când bat vânturile de nord-est, se produce “fierberea mării” și ceața se lasă pe apă.
Distanța cea mai mare de vizibilitate este vara și la începutul toamnei, iar cea mai mică iarna. Refracția, care se formează adesea în perioada din octombrie până în mai la pătrunderea în raionul dat a aerului polar, îmbunătățește vizibilitatea. În timpul refracției în partea de sud-est a mării distanța de vizibilitate ajunge la 110-1.160 Mm. Iarna umiditatea relativ mare a aerului și cantitățile mari de precipitații determină scăderea vizibilității, în special în partea de nord-vest a mării. În partea de sud-est a mării, când bate foenul, vizibilitatea este deosebit de bună. Primăvara , datorită cețurilor care se formează, vizibilitatea pe mare este mai redusă decât în apropierea coastei. Pe toată marea vizibilitatea în timpul primăverii nu depășește 5 Mm. Vara vizibilitatea este mult mai bună decât primăvara, iar cazurile cu vizibilitate redusă sunt foarte rare. Toamna, pe măsură ce ne îndepărtăm de vară, vizibilitatea scade. În cursul celor 24 de ore vizibilitatea cea mai bună este în timpul zilei, iar cea mai redusă dimineața.
Numărul zilelor cu vizibilitate sub 10 km crește de la sud (44) spre nord (107).
3.1.9 Nebulozitatea și precipitațiile
Prin nebulozitate se înțelege totalitatea norilor observați pe bolta cerească, în sens mai restrâns nebulozitatea reprezintă cantitatea norilor de pe bolta cerească exprimată în zecimi de cer acoperit. În cazul aprecierii cantitative a norilor dintr-un anumit etaj sau de un anumit gen, nebulozitatea se numește parțială pentru a se deosebi de nebulozitatea totală.
Nebulozitatea medie anuală este de gradul 6, fiind în cea mai mare parte a mării maximă iarna și minimă vara. Numărul mediu anual al zilelor senine variază de la 41 în portul Sinop, la 189 în portul Sulina. Numărul cel mai mic de zile senine se înregistrează în timpul iernii, fiind de 1-4 zile pe lună. Numărul zilelor mohorâte ajunge la 20-23. Vara numărul zilelor înnourate nu depășește în medie 2-3 pe lună, în timp ce numărul zilelor senine ajunge la 15-16, iar în raionul porturilor Constanța și Sulina la 20-26.
Variabilitatea nebulozității pe bazinul mării este direct legată de acțiunea curenților verticali de origine termică, dinamică sau orografică. Curenții descendenți de origine termică și dinamică determină o nebulozitate mai mică în partea centrală a mării, iar curenții ascensionali de origine orografică o nebulozitate mare în partea de sud-est a mării. Nebulozitatea mărită din partea de sud-est a Mării Negre mărește media generală a nebulozității de pe acest bazin făcând-o să depășească media de pe litoral.
În Marea Neagră precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform. Cantitatea cea mai mică de precipitații cade pe coasta de vest și de nord-vest a mării, cantitatea medie anuală în această parte variază de la 300 mm la 500 mm. Cantitatea cea mai mare de precipitații cade pe coasta de est a mării, unde cantitatea medie anuală este de 1.500-2.500 mm. Cea mai mare cantitate de precipitații de pe coasta de nord-vest și vest cade în timpul verii, variind între 105-149 mm și 86-105 mm în acest sezon. În celelalte raioane cantitatea cea mai mare de precipitații cade toamna, variind între 542-844 mm pe coasta de est și între 228 și 295 mm pe cea de sud. Cea mai mică cantitate de precipitații se înregistrează pe coasta de vest și de est în timpul primăverii, fiind de 90-110 mm pe coasta de vest și de 222-340 mm pe cea de est.
Minima precipitațiilor pe coasta de nord-vest a mării se înregistrează în timpul iernii fiind de 53-74 mm., iar pe coasta de sud cele mai puține precipitații cad vara– fiind între 120-150 mm. În timpul iernii precipitațiile au caracter de ploi generale, iar vara de ploi torențiale. Ploile torențiale cele mai mare cad în partea de sud a coastei de est, unde cantitatea cea mai mare de precipitații ajunge la 260 mm sau chiar mai mult.
În perioada din noiembrie până în martie precipitațiile pot fi sub formă de ninsoare. Stratul de zăpadă nu este prea mare și se topește repede, în special pe coasta de sud și de sud-est.
Tabelul 3.1 Cantitatea de precipitații căzute în diferite zone ale Mării Negre
în perioada rece și caldă a anului
3.1.10 Caracteristica hidrologică
Regimul hidrologic al Mării Negre se formează sub influența schimbului de apă cu mările Marmara și Azov, a aportului de apă dulce de la uscat și a condițiilor climaterice.
Prin strâmtoarea Bosfor apa de la suprafața Mării Negre se scurge în Marea Marmara, iar apa de la adâncime din Marea Marmara se varsă în Marea Neagră. Prin strâmtoarea Kerci pătrunde o mare cantitate de apă dulce din Marea Azov în Marea Neagră, iar când bat vânturile de sud pătrunde apa din Marea Neagră în Marea Azov.
Debitul continental determină o îndulcire însemnată a stratului superior al apelor Mării Negre și în special în raioanele de litoral.
Influența cea mai mare asupra regimului hidrologic o au condițiile climaterice. Astfel, spre exemplu, cantitățile mari de precipitații care cad pe suprafața mării îndulcesc mult apele Mării Negre, iar temperaturile joase ale anului în timpul iernii determină în partea de sud-vest a mării formarea stratului de gheață. În iernile aspre aici se formează o gheață destul de rezistență care îngreunează navigația normală. În astfel de cazuri în portul Odessa navele pot intra numai cu ajutorul spărgătoarelor de gheață. În iernile foarte grele se formează gheață de-a lungul întregului litoral de nord-vest și vest până la strâmtoarea Bosfor.
3.1.11 Oscilația nivelului mării și mareea; condiții de hulă
Nivelul Mării Negre variază în principal datorită debitului apelor râurilor, fenomenelor de flux-reflux. Totuși oscilațiile nivelului mării nu sunt mari. Cele mai mari variații ale nivelurilor medii anuale nu depășesc 18 cm iar de regulă sunt de 5-6 cm. Pentru toată Marea Neagră sunt caracteristice oscilații regulate ale nivelului cu minimum în jumătatea rece a anului și maximum în cea caldă.
În parte vestică, nordică și estică a mării, după cum rezultă din observațiile de la Odessa, Sevastopol, Poti și alte puncte, începând din decembrie nivelul crește treptat ajungând la maximum în iunie, după care scade atingând valoarea minimă în noiembrie.
Oscilațiile nivelului datorită fluxului-refluxului se observă cel mai bine în raioanele cu funduri puțin adânci și mai puțin la țărmurile adânci. Pe litoralul nord-vestic, pe țărmurile peninsulei Crimeea și pe litoralul estic ele ating valori de 2 m.
Oscilațiile nivelului datorită mareelor (fluxului si refluxului) nu depășesc 10 cm.
Cele mai mari amplitudini multianuale ale oscilațiilor nivelului în Marea Neagră, de obicei, nu depășesc 2 m, în afară de portul Nikolaev, unde ele ating 1 m și de porturile fluviale.
Hula este întâlnită mai ales în vestul Mării Negre între nord-vest și nord-est. Hula de sud este frecventă iarna. În est, hula se întâlnește între sud-vest și nord-vest, dar s-au întâlnit și hule puternice în nord și nord-est, primăvara, iarna și toamna.
Vara, hula este mică cu valuri de cel mult 1m, valuri de 4m sunt foarte rare.
3.1.12 Curenții
Fig. 3.3 Deplasarea curenților din Marea Neagră în Iunie 1993
Regimul curenților Mării Negre este determinat de regimul vânturilor, aportul (debitul) continental, variația densității apei, configurația țărmurilor și de relieful fundului. Principalul factor care determină sistemul de curenți îl constituie vânturile. Influența celorlalți factori este vizibilă în unele raioane.
Sistemul de curenți al Mării Negre poate fi prezentat ca o circulație închisă unică a maselor de apă, care are în anumite raioane litorale particularități diferite. Aceste particularități sunt determinate atât de condițiile generale de formare a curenților pentru toată marea, cât și de condițiile fizico-geografice locale. Curentul principal al Mării Negre se observă bine de la distanță de 2-5Mm de țărm și cuprinde toată marea sub forma unui cerc cu diametrul de la 20 la 50 Mm. Curenții în această zonă se caracterizează printr-o mare stabilitate și viteze relativ mari de 0,5-1,0 Nd. La vânturi puternice vitezele curenților pot să atingă 2-3 Nd. Cel mai adesea curentul principal al Mării Negre are aspectul unei circulații închise, în care mișcarea are loc în sensul invers acelor de ceasornic, paralel cu litoralul. Foarte rar curentul are direcție inversă; el este mai puțin stabil și după încetarea vânturilor care l-au provocat se schimbă repede în curentul predominant obișnuit.
În golfuri, băi și la capuri se observă curenți circulari ce se rotesc în sensul acelor de ceasornic cu viteză de 0,2-0,5Nd. În regiunile centrale ale părților vestice și estice ale Mării Negre se observă curenți circulari pe suprafețe mari, cu caracter ciclonic (în sens invers acelor de ceasornic), alături de ei fiind vârtejuri mici și instabile. Viteza medie a curenților în regiunile centrale ale mării la vânturi slabe și moderate este de obicei de 0,2-0,5 Nd.
Pe litoralul sudic se observă curenți stabili care urmează configurația liniei coastei și merg în principal spre est cu viteza medie de 0,6-0,8 Nd. În raionul portului Sinop curentul își schimbă direcția corespunzător cu configurația liniei coastei. În golfuri și la capuri există curenți anticiclonari cu viteze de 0,3-0,5 Nd.
3.1.13 Temperatura apei
În timpul iernii temperatura apei la suprafața mării este foarte diferită. Așa, de exemplu, în partea centrală a mării temperatura medie este de 8-13º, iar în fâșia de litoral din partea de vest, nord-vest și în strâmtoarea Kerci ea coboară până la valori negative. La începutul primăverii temperatura apei crește pretutindeni, numai în partea nord-vestică a mării rămâne cu 3-4 º mai scăzută decât în celelalte părți ale mării. La sfârșitul primăverii temperatura apei la suprafață se egalizează pe întreaga mare și este în jur de 14-16º. Vara temperatura apei pe toată suprafața mării este aproape aceeași, în jur de 20-25º. Maximul apei apare în luna august.
La începutul toamnei temperatura apei pe toată suprafața mării se menține între 20º și 24º, la mijlocul toamnei între 16º și 20º și la sfârșitul toamnei coboară până la 10º-16º.
Oscilațiile anuale ale temperaturii apei la suprafață și în mare deschisa sunt în jur de 12ºC iar în raioanele cu apă mică, golfuri și băi de 25-30ºC.
În perioada caldă a anului temperatura apei scade brusc cu adâncimea. În raioanele litorale o mare influență asupra variației temperaturii apei o au fenomenele de flux și reflux. Așa de exemplu, vara pe țărmurile Crimeei și Caucazului s-au observat cazuri când după un puternic reflux temperatura apei la suprafață a scăzut de la 23-25º până la 7-10º.
3.1.14 Salinitatea, densitatea, transparența și culoarea apei, nivelul de oxigen
Salinitatea apei de la suprafața Mării Negre variază de la valori apropiate de 0, în gurile râurilor, până la 18,5‰ în raioanele centrale și estice.
Densitatea apei la suprafața mării în apropierea țărmurilor este de 1,0000–1,0100 iar în raioanele de larg de 1,0180.
Viața marină poate exista doar la suprafața apei. Sub 155m în mijlocul mării și aproape dublu spre margini, nu exista destul oxigen pentru a susține viața și apa conține hidrogen sulfurat.
Cauza acestei situații este că în timp ce stratul de suprafață este împrospătat regulat de către apele râurilor și precipitații, straturile adânci sunt înnoite doar de sub-curentul salin dinspre Marea Marmara. Volumul de apă astfel introdus este mic în comparație cu volumul total de apă din mare și s-a estimat că apa de la adâncimi mai mari este înnoită doar o dată la circa 2500 de ani.
Transparența apei Mării Negre este relativ mică. În partea vestică a mării este de 16-22 m., în zona centrală de 18-24 m., iar în partea estică 20-32 m. În zona de litoral transparența apei scade până la 6-8 m., iar în partea de nord-vest a mării și în strâmtoarea Kerci ea este de 3-5 m.
Culoarea apei mării este în funcție de suspensiile conținute în ea și variază în limite foarte mari. În partea nord-vestică a mării culoarea apei are o nuanță albăstruie verde. În partea centrală și estică a mării culoarea mării are o nuanță verzuie albastră. În raioanele de vărsare ale râurilor culoarea apei ia nuanța gălbuie.
3.2 Strâmtorile Bosfor, Dardanele și în Marea Marmara
3.2.1 Strâmtoarea Bosfor
Fig. 3.4 Strâmtoarea Bosfor. Harta fizică
3.2.1.1. Descriere generală
Strâmtoarea Bosfor este un canal lung de 32 km și lat in medie de 1,5 km. La intrarea în Marea Neagră, lățimea este 4,7 km, iar la ieșirea spre Marea Marmara este de 2,6 km. cea mai mică lățime a canalului este de 600m iar cea mai mare este de 3,3 km. adâncimea maximă este de 120m spre nord către Marea Neagră.
În porțiunea cuprinsă între capul Rumeliei și Buyukdere Limanu, spre coasta europeană se găsesc stâncile Dikili ( Dikili Kaya) aflate în dreptul localității Rumeli Kavagi. Acestea sunt dispuse la două cabluri de coastă, iar câteva dintre ele se înalță deasupra apei. În jurul lor sunt adâncimi de aproximativ 20 m. între coastă și stânci există o trecere în mijlocul căreia se află un banc cu adâncimi de 6,8 m. La 7cb S-SV de capul Kavagi și la un cablu de coastă se află bancul Majdar orientat spre sud, având cea mai mică adâncime de 1,4 m.
3.2.1.2. Curenții în strâmtoarea Bosfor
Volumul de apă care se deplasează prin strâmtoarea Bosfor în ambele sensuri variază în limite largi. Apele de origine mediteraneană se răspândesc într-un strat subțire pe fundul platformei continentale și se deplasează spre nord-nord-est. Suprafața de separație între cei doi curenți (dinspre Marea Neagră la suprafață) este oblică și se găsește la adâncimea de aproximativ 50 m la capătul nordic al strâmtorii, la 25÷3 m în partea de mijloc a acesteia și la 10 m în capătul sudic.
Viteza medie a curentului superficial este de 0,9 m/s iar viteza maximă poate ajunge la 20 m/s. Vitezele medii cele mai mari ale curentului inferior se apropie de cele ale curentului superior (la adâncimea de 10 ÷ 12 m sub suprafața de separație).
Principala caracteristică a sistemului de curenți din zonă este circulația în sens invers acelor de ceasornic în Marea Neagră și curentul dinspre Marea Neagră spre Marea Mediterană ca urmare a faptului că suprafața Mării Negre este aproape invariabil la un nivel mai înalt decât cel al Mării Mediterane (excesul mediu este de circa 0,4 m).
Pe sub acest curent există un curent de sens contrar cu viteză mai mică ce compensează parțial cantitatea de apă scursă dinspre Marea Neagră. Curentul de suprafață este similar în Bosfor și în Dardanele, având viteze variabile funcție de neregularitățile țărmului celor două strâmtori astfel că în fiecare baie se formează câte un circuit închis al curentului sau vârtejuri care sunt bine definite și se mențin atâta vreme cât forța curentului principal se menține. Curentul de suprafață este mai mare în anotimpul ploios când se varsă în Marea Neagră un volum mare de apă și de asemenea când vânturile din sector nordic sunt puternice; curgerea apei în Bosfor, Marea Mediterană și Dardanele atinge cea mai mare intensitate în luna iunie. În Bosfor curentul este mai puternic în general după-amiaza decât dimineața. Viteza curentului la intrarea dinspre Marea Neagră este de 0,5÷0,8Nd iar viteza medie maximă în condiții normale este de 4÷5Nd de la Cap Beyerbey la Vanikoy, cu o creștere, în condiții speciale, până la 7Nd între capul Rumeli și coasta de est opusă acestuia unde curentul este cunoscut sub numele de Curentul Diavolului.
3.2.1.3. Adâncimi
Adâncimile din strâmtoare sunt mari chiar de la intrare cu un maxim de 120m către mijlocul acesteia. În sectorul de la coastă cuprins între capul Karaburun și strâmtoarea Bosfor adâncimile descresc treptat cu coasta. Atât pe coasta europeană cât și pe cea asiatică, de la cap Hunkear Iskelesi și cap Ahirkapi Burnu adâncimea strâmtorii variază de la 0,9m (fundul băii Bebek Koyu) până la 40m (fundul băii Cubuklu Liman)
Fig. 3.5 Strâmtoarea Bosfor. Vedere din satelit
3.2.1.4. Vânturi și ceața
În strâmtoarea Bosfor sunt predominante vânturile din nord-est în toate sezoanele. La Istanbul predomină de asemenea vânturile din nord și nord-est. În medie viteza vânturilor este de 11Nd în mai și de 16Nd în august. Vânturi puternice (forța 7) se întâlnesc cu o frecvență de 3–4 zile pe lună în sezonul cald.
În vecinătatea Istanbulului ceața variază de la o suburbie la alta și de la un sezon la altul. În sezonul cald ceața este rară iar în cel rece este mai frecventă.
3.2.2. Strâmtoarea Dardanele
Fig. 3.6 Strâmtoarea Dardanele
3.2.2.1. Descriere generală
Strâmtoarea Dardanele face legătura între Marea Marmara și Marea Egee. Are o lungime de 67 km și o lățime medie între 3 și 7,5km. Cea mai mică lățime este de 1.3 km. Adâncimile variază între 54 și 90 m.
3.2.2.2. Curenții
La Gelibolu Bogazi, intrarea de nord a strâmtorii Dardanele viteza curentului principal este de 1 la 1,5Nd în partea centrală, mai mică lângă coastă. În zona cunoscută sub numele de Nagara, acolo unde strâmtoarea are cea mai importantă schimbare de direcție (între Kilya Koyu și Nara Burnu) curentul principal are direcție vest-sud-vest traversând bancul extins de la Nara Burnu și atinge coasta vestică a strâmtorii la sud de Eceabat, unde este orientat spre coastă și se îndreaptă spre sud-sud-est spre Cannakkale. La sud de Cannakkale curentul își reia direcția inițială de sud-vest iar la vest de Kilya Koyu spre intrarea de sud-vest a strâmtorii, viteza părții centrale a curentului este de 1,5–2Nd. Viteza maximă este de aproximativ 4Nd la circa 1Mm sud de Cannakkale. Viteza curentului crește ca urmare a acțiunii vânturilor de nord și nord-est în special la Nagara unde aceasta poate să atingă 5Nd în primele zile ale acțiunii acestor vânturi.
3.2.2.3. Vânturile, precipitațiile și ceața
Cele mai frecvente vânturi sunt cel din sectorul nordic și nord-estic, în toate anotimpurile.
Ploile sunt mai frecvente în sezonul rece, iar vara numărul lor nu depășește 3-4 pe lună.
La Cannakkale zilele cu ceață sunt mai frecvente în sezonul rece și mai rare în sezonul cald.
3.2.3. Marea Marmara
Fig.3.7 Marea Marmara. Vedere din satelit
3.2.3.1. Descriere generală
Marea Maramara are o lungime de 300 km și o lățime de 200 km. ea are o orientare aproximativă de est spre vest și acoperă o suprafață de 11.000 km2.
3.2.3.2. Curenții și ceața
Cursul principal al curentului în Marea Marmara este în general spre vest, spre Gelibolu (Dardanele), existând și câteva variații de mai mică importanță în apropierea coastelor sinuoase și a insulelor.
Curentul este în general mai slab decât cel din strâmtoarea Bosfor sau cel din strâmtoarea Dardanele cu o viteză medie mai mică de 0,5 Nd. Curentul din strâmtoarea Bosfor descrește foarte repede la intrarea în Marea Mediterană și se răspândește sub forma unui evantai în mare. Ramura de sud a curentului ieșit din Bosfor se îndreaptă spre insulele Kizil Adalar, trece prin canalele dintre el și merge mai departe spre golful Izmit Korfezi. Curentul intră în acest golf ocolindu-l de la vest la est de-a lungul coastei sudice și de la est la vest de-a lungul coastei nordice cu o circulație inversă acelor de ceasornic. Ramura de nord se deplasează spre vest-sud-vest forța curentului crescând în vecinătatea capului Hoskoy Burnu unde viteza atinge 1Nd, iar de aici curentul se deplasează de-a lungul coastei europene.
În comparație cu Marea Neagră ceața este mai rară; totuși, ea este mai frecventă în lunile de iarnă și neglijabilă vara. Temperatura medie a aerului este de 22º cu valori mai coborâte iarna și mai ridicate vara.
3.3. Marea Egee
Fig. 3.8 Marea Egee. Vedere din satelit
3.3.1 Considerații generale
Marea Egee este o parte a Marii Mediterane mărginita la sud de insula Creta, la W și N de către coasta Greciei și la E de coasta Turciei. Conține numeroase insule cunoscute uneori și ca arhipelagul Egean. Marea Cretei este denumirea care se da uneori zonei din Marea Egee cuprinsa intre coasta de N a insulei Creta și insulele din sudul arhipelagului Egean.
Deși condițiile meteorologice în M. Egee sunt în general bune, nu trebuiesc neglijate precauțiile împotriva condițiilor meteorologice nefavorabile deoarece vremea se poate strica uneori fiind semne slabe prevestitoare ale înrăutățirii vremii sau chiar lipsind în totalitate.
În timpul acțiunii vanturilor de N este bine sa se ancoreze la adăpostul insulelor deoarece aceste vanturi sufla cu violenta și nu își schimba direcția spre S brusc.
3.3.2 Natura fundului
Fig. 3.9 Marea Egee. Harta batimetrică
În afara muchiilor submarine ale platformei continentale, bazinul atinge adâncimi mai mari de 1.000 m. în mod special în partea de S a M. Egee. Fundul în general este mâlos, iar rocile constau mai ales în roci calcaroase, care sunt adesea distruse de activitatea vulcanica. O astfel de activitate a fost cauza apariției sedimentelor bogat colorate din vecinătatea insulei Thira.
3.3.3 Anomalii magnetice
Anomalii magnetice locale au fost raportate în următoarele locuri:
peninsula Akrotiri (φ = 35º35’N; λ = 24º10’ E) – 4,7E;
baia Koutala (φ = 37º08’N; λ = 24º27’5 E) – 7,3 E;
insula Tilos (φ = 36º26’N; λ = 27º23’E) – 8,2E.
3.3.4 Circulația curenților
Curenții de suprafața din M. Egee au o structură complexă și în general au un sens retrograd ca și curenții din partea de est a Mediteranei.
Apa care intră în Egee prin strâmtoarea Canakkale se îndreaptă spre W părții de N a M. Egee după care se îndreaptă spre sud devenind curentul cu orientare spre SW și S.
Curentul care vine prin canalul Rhodes, în principal în timpul toamnei și iernii creează în E părții de S a M. Egee un curent predominant spre W și NW. Acești doi curenți se întâlnesc intre latitudinile de 38º și 39ºN și formează curentul general de SW și S. Acesta, în sudul M. Egee se desparte într-o ramură de W mai puternică care iese din Marea Egee printre Capul Akra și partea de NW a insulei Creta iar restul se îndreaptă spre sud prin strâmtoarea Kasou și Karpathou.
Cu excepția curentului de SW–S între strâmtoarea Canakkale și W părții de S al Mării Egee care este constant și are o viteză redusă, ceilalți curenți sunt inconstanți. Viteza este în general redusă, pe 65–70% din suprafața nedepășind ½Nd și un foarte mic procent atinge viteze de 2 Nd. Curenții cu viteze mai mari de 3–4Nd sunt de scurtă durată și se întâlnesc mai des în zonele susceptibile de creșteri rapide ale vitezei curenților.
Fig. 3.10 Marea Egee. Direcția de deplasare a curenților
3.3.5 Nivelul mării și mareea; valurile
Ca în marea parte a Mediteranei, nivelul mării în Egeea este influențat mai mult de vânt decât de maree. În timpul lunilor februarie, martie și aprilie, nivelul mediu al mării (MSL) în partea centrală a M. Mediterane poate scădea cu până la 0,5 m. față de normal.
Seismele, care pot apărea fără semne anterioare, pot produce variații ale nivelului mării cu până la 1 m. în întreaga zonă. Seismele pot fi rezultatul perturbărilor seismice sau consecințele unei reduse dar rapide variații a presiunii atmosferice (ex. o variație de 1–2 mb. în câteva minute).
Mareea în Marea Egee crește primăvara, luând valori de la 0,1 la 0,8m.
Vânturile puternice de N pot duce la înrăutățirea stării mării de-a lungul coastelor insulelor din arhipelag, atât iarna cât și vara. În părțile de sub vânt ale insulelor și terenurilor înalte, starea mării se înrăutățește datorită rafalelor de vânt.
Valurile mari sunt neobișnuite în Egeea, dar pot apărea ocazional iarna când sunt cel mai adesea din NE. Valuri moderate din N pot fi întâlnite în mod ocazional și vara.
3.3.6 Densitatea, salinitatea, temperatura apei
Densitatea la suprafața apei la intrarea în M. Egee dinspre Str. Dardanele variază de la 1020 g/cm3 vara la 1026 g/cm3 iarna. Densitatea apei crește rapid când apa se deplasează dinspre sud și vest, iar în sudul M. Egee variază de la 1027 g/cm3 vara la 1029 g/cm3 iarna.
Salinitatea apei la intrarea în M. Egee dinspre Str. Dardanele este de 30‰. Salinitatea apei crește rapid când apa se deplasează dinspre S și W, iar în S. M. Egee aceasta ajunge la 39‰.
Temperatura apei mării este mai constantă decât temperatura aerului deși în condiții extreme, iarna, aceasta poate avea variații de până la 6ºC față de media multianuală pentru acea perioadă. Variația temperaturii este mai puternică iarna când în partea de N se întâlnesc valori de 10-11ºC în timp ce în S se întâlnesc valori de 15-16ºC. Vara variațiile sunt mai mici, valorile temperaturii apei mării fiind de 23-25ºC în întreaga zonă.
Efectul vânturilor: vânturile prelungi dinspre S duc la valori peste medie ale temperaturii apei mării în timp ce vânturile susținute dinspre N duc la valori sub medie.
3.3.7 Clima și presiunea atmosferică
Marea Egee are mai mult un climat continental, având puține depresiuni și în general ploi reduse cantitativ. Verile sunt lungi și uscate. Ploile sunt de scurtă durată și cad în general iarna. Ceața pe mare este rară.
Zona este însă uneori afectată de depresiuni puternice și furtuni cu vânturi în rafale care sunt adesea fenomene produse de topografia locului. Aceste furtuni pot fi violente și se pot dezvolta cu rapiditate fără avertismente. Ele pot apărea în orice perioadă a anului cele mai frecvente fiind toamna și iarna în timp ce vara sunt rare.
Forma dominantă care afectează distribuția presiunii deasupra Mediteranei ca întreg este presiunea deasupra Asiei și a Azorelor. Iarna, presiunea este scăzută deasupra Mediteranei, în timp ce deasupra uscatului (în special în N Greciei) este ridicată datorită prezenței unei zone întinse de presiune ridicată care vine de la anticiclonul Siberian.
Vara, configurația generală este diferită, datorită faptului că în E. Mediteranei se află în circulația zonelor de joasă presiune care își au centrul departe în E. În acest sezon anticiclonul Azorelor iși extinde influența deasupra părții de W a Mediteranei și peste S Europei centrale.
Deasupra Egeei atât iarna cât și vara presiunea scade de la N la SE. Iarna, gradientul este mic deasupra părții centrale și de S și puternic în partea de N. Vara, gradientul este mai puternic în partea centrală și de S și mai slab în partea de N.
Un aspect important al variației presiunii în M. Egee este acela că situația se schimbă foarte puțin de-a lungul săptămânilor și uneori chiar a lunilor în timp ce iarna presiunea este un subiect de schimbări frecvente.
3.3.8 Fronturile atmosferice
Fig. 22 Marea Egee. Direcția principalelor vânturi
Depresiunile din Mediterană sunt asociate în mod normal fronturilor atmosferice. Fronturile calde sunt în general slab definite și cu precipitații reduse. Prin contrast fronturile reci sunt în mod frecvent bine definite. Rafalele de vânt întâlnite odată cu aceste fronturi sunt însoțite de tunete.
Vânturile locale
ESTESIANS– vara vânturile de N suflă săptămâni în șir și sunt atât de stabile încât au fost numite “estesians” (de la grecescul etesios care înseamnă anual). Aceste vânturi încep să sufle la sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie, suflând încet atunci fiind numite de greci “prodromoi”. Vânturile se stabilizează complet în iulie și continuă să sufle constant toată vara;
MELTEMI– este denumirea turcească pentru “estesians”. Ambele nume sunt comune și au o largă folosire;
SCIROCCO– ca în alte părți ale Mediteranei, vânturile de S sunt numite “scirocco”. Aceste vânturi sunt în general slăbuțe, ridicând în aer însă praful de pe coasta de N a Africii;
VARDARAC– similar la caracter cu Mistralul din W Mediteranei, Vardarac este un vânt puternic, rece și uscat de NW care suflă în jos pe valea Potamos Axios (râul Axios, 40º35’N, 22º45’E) din când în când în timpul anotimpului rece. Vântul afectează regiunea Thessaloniki unde este cunoscut și ca Vardar, Vardharis sau Vardharidhes. Se instalează dintr-o dată fără semne prevestitoare, uneori pe un cer senin și poate produce vânturi cu forța de furtună (8-9) și poate ține până la 5 zile continuu;
VÂNTURILE DE N ȘI NE – sunt reci și uscate, asemănătoare cu Bora din M. Adriatica;
RAFALELE– pot fi întâlnite în dosul insulelor înalte pe timpul vânturilor dinspre larg. Acestea sunt mai puternice când vântul bate dinspre N. Se dezvoltă rapid fără semne prevestitoare cu o forța de departe mai puternică decât cea a vânturilor generale. Rafale de forța 8 au fost întâlnite în zone unde cu 2 ore mai devreme vântul nu adia iar marea era perfect calmă. Rafalele sunt adesea urmate de furtuni cu tunete.
Vânturile puternice și furtunile
Iarna- vânturi cu forța de 6 și mai mare sunt raportate în 18-20% din observații iar vânturi de forța 8 și mai mare în 5-10% din observații. Vânturile puternice suflă adesea dinspre N și NE dar un număr apreciabil suflă și dinspre SE și SW. Un vânt puternic dinspre S este adesea de așteptat să fie urmat rapid de un vânt puternic dinspre N în timp ce un vânt puternic dinspre N rareori se schimbă repede spre S.
Vara– vânturile puternice sunt mai rar întâlnite vara decât iarna. Vânturile cu forța 6 sau mai mare în perioada iulie septembrie au o frecvență de 10-20% din observații în timp ce vânturi cu forța mai mare de 8 reprezintă aproximativ 1%. Unul din vânturile puternice întâlnite vara este “estesians”.
Furtuni cu vânturi cu forța mai mare de 10 pot fi întâlnite dar nu sunt frecvente. O furtună de intensitatea unui uragan a apărut în centrul M. Egee dar asemenea evenimente sunt foarte rare.
3.3.9 Norii și precipitațiile
Gradul de acoperire cu nori a cerului variază cu anotimpul. Din decembrie până în februarie gradul de acoperire este de 6/8 în SE Egeei. Partea de SW a Egeei este acoperită cu nori în același interval de la 4/8 până la 5/8. În iulie și august medie este mai mică de 1/8 în S și SE Egeei și rareori 2/8 în N Egeei. Cer senin zile întregi, este specific lunilor de vară când piscurile munților sunt adesea înconjurate de nori.
Deasupra uscatului este o mică variație diurnă, gradul de acoperire cu nori dimineața devreme fiind mai mic decât în timpul zilei. Norii stratus ating dezvoltarea lor maximă la răsărit și scad în timpul zilei, norii cumulus ating cea mai mare dezvoltare a lor după amiaza târziu sau seara, timp în care ei pot deveni cumulonimbus de dimensiuni mari. Deasupra mării norii cumulus în mod normal își ating dezvoltarea maximă târziu în noapte.
În Egee, media anuală a precipitațiilor variază de la moderat în timpul anotimpului umed, până la sărac în zonele uscate. Marea majoritate a stațiilor de coastă raportează o cantitate cuprinsă între 400 și 700mm, dar sunt raportate și mai puțin de 350mm în unele părți din S Golfului Saronikos (37º40’N, 23º40’E) și mai puțin de 200mm în unele zone ale Cretei (35º15’ N, 24º45’E). Cea mai umedă regiune cu medii de peste 800mm este coasta de W a Golfului Thermaikos (40ºN, 23ºE), partea de E a Insulei Evvoia (38º30’N, 24º00’E) și partea de E a insulei Samos (37º45’N, 26º50’E) și coasta adiacentă a Turciei.
Iarna este sezonul ploios, vara fiind foarte uscată. Variațiile în timpul sezonului sunt mai mari în partea de S unde, toate precipitațiile cad de obicei între octombrie și martie și unde nu plouă deloc în perioada iulie-august. Aceste variații scad pe măsură ce ne îndreptăm spre NW unde cantități apreciabile de precipitații cad și în perioada sezonului uscat.
Marea Mediterană
Fig. 3.11 Marea Mediterană. Vedere din satelit
Limitele geografice
Marea Mediterană este înconjurată de coastele Europei, Africii și Asiei și este divizată în două bazine adânci delimitate de creasta submarină ce leagă Italia, Sicilia, Malta și coasta Africii.
Numele date câtorva porțiuni din bazinul de vest al Mării Mediterane sunt: Marea Balearică între Insulele Baleare și coasta Spaniei, Marea Ligurică în partea de nord, Marea Tireniană în partea de est, Marea Ioniană în partea de est a coastelor insulei Sicilia.
Marea Mediterană este o mare care abundă în insule de la cele de dimensiuni mari cu coaste pitorești până la cele mici care nu sunt altceva decât niște creste din piatră lipsite de vegetație. Dintre insulele mai mari ale Arhipelagului Grec putem aminti: Limnos, Lecvos, Skyros, Kios, Creta, din insulele situate în partea centrală a Mării Mediterane putem aminti: Sicilia, Sardinia și Corsica, aparținând Italiei și insula Malta, în partea de vest a mării întâlnim Arhipelagul Balearelor.
Natura și forma coastelor
Relieful părții de est a Marii Mediterane este format la est de Peninsula Asia Mică iar la nord și vest de coastele Greciei și Arhipelagului Grec.
Insulele care formează Arhipelagul Grec sunt înalte și cea mai mare parte a lor este de natură vulcanică. Unele din insule sunt fertile și oferă imagini pitorești iar altele, în special cele mici, nu sunt altceva decât niște vârfuri de stâncă lipsite de vegetație.
Relieful coastelor Greciei este variat. În general este muntos iar în unele regiuni muntoase sunt platouri întinse. Coasta este puternic fragmentată și bogată în golfuri și intrânduri.
Coasta Spaniei este muntoasă, în unele părți munții fiind la distanță foarte mică de coastă. Înălțimea acestora variază între 600 și 900m. Coasta de sud de la Gibraltar la Capul Palos este mai mult înaltă și stâncoasă iar de la capul San Antonio este joasă și nisipoasă și doar uneori stâncoasă. Coasta de est de la capul San Antonio până la delta râului Ebro este asemănătoare cu partea de sud, iar de la delta râului Ebro până la granița franco-spaniolă zonele înalte și cele joase alternează.
Algeria, țară situată între Maroc și Tunisia și mărginită la nord de apele Mării Mediterane este traversată de două ramuri ale lanțului munților Atlas. La nord se află ramura Tell Atlas care în unele locuri ajunge până pe malul mării iar departe în sud ramura Saharan Atlas. În partea de nord a țării între lanțul munților Tell Atlas și mare se află câmpii fertile. Partea de nord a țării situată pe malul mării este împărțită în trei regiuni: Oran, Alger și Constantine.
Tunisia, situată în partea de sud a Mării Mediterane, între Algeria și Libia are un relief caracterizat în partea de nord de formațiuni muntoase iar în partea centrală de văi largi și fertile. În partea de nord-est incluzând și capul Bon este o zonă de deal propice cultivării citricelor.
Malta, cea mai mare dintr-un grup de insule situat în partea de sud-est a canalului dintre Sicilia și coasta Africii, este situată pe creasta lanțului ce împarte bazinul Mării Mediterane în două. Insula este formată din calcar, nisip și coral.
3.4.3. Adâncimi și natura fundului
Fig. 24 Marea Mediterană. Harta batimetrică
Cea mai mare adâncime cunoscută în bazinul de vest este de 3,109 m în partea de vest a insulei Sardinia iar în bazinul de est de 4.398 m în partea de vest a insulei Creta. Adâncimile cresc brusc chiar și în apropierea coastelor astfel că la distanțe de 1-2 M față de insule sau coastă întâlnim adâncimi ce depășesc 100 m.
3.4.4. Presiunea atmosferică. Fronturile atmosferice
Marea Mediterană este o regiune favorizată, cu perioade lungi de vreme frumoasă și liniștită și comparativ perioade scurte de vreme cu furtuni și disconfort. Vara peste tot este cald și plăcut, și cu câteva excepții, briza mării previne că regiunile de coastă să devină prea fierbinți. Iarna este răcoroasă și marea majoritate a cantităților de precipitații din timpul unui an cad în acest anotimp. Ploile în principal iau forma unor furtuni cu ploi torențiale de scurtă durată, care trec repede, astfel încât există mult soare chiar și în timpul iernii. Vânturile puternice sunt în principal întâlnite în perioada noiembrie-aprilie și sunt în marea lor majoritate mai frecvente în nord, suflând din sector nord și vest. Vizibilitatea este în cea mai mare parte a timpului bună.
Valorile medii lunare ale presiunii în zonă se află între 1011 și 1023mb (758,3 -767,3mmHg) de-a lungul întregului an. În partea de vest a Sardiniei valoarea medie a presiunii minime este de 1011mb (758,3mmHg) în luna aprilie și valoarea maximă 1016mb (762,1mmHg) din lunile august până în luna octombrie, în timp ce în Oran, Algeria valoarea minimă este de 1015mb (761,3mmHg) în luna august iar valoarea maximă este de 1022mb (766,6mmHg) în luna ianuarie.
În prima jumătate a anului se întâlnesc frecvent abateri mari de la valoarea medie a presiunii. În această perioadă a anului se întâlnesc numeroase depresiuni în partea de vest a mării și acestea datorită direcției lor de deplasare sau datorită dezvoltării lor sau micșorării (umplerii) sunt cauza celor mai multe variații majore de presiune. Unele din depresiuni vin din Atlantic, traversează Franța și Spania în timp ce altele vin prin strâmtoarea Gibraltar. O parte din depresiuni apar chiar deasupra Mării Mediterane, în mod special în Golful Leilor și în insulele Baleare. Cea mai mare parte a acestor depresiuni care se formează în Golful Genoa se deplasează spre sud-est deasupra Mării Tireniene, altele traversează strâmtoarea Messina iar altele trec prin canalul Siciliei și apropierea insulei Malta. Unele depresiuni care se deplasează în sud-est spre Adriatica pot aduce vânturi puternice în rafale și vreme ploioasă în partea estică a acestei regiuni.
Trombele sunt în mod relativ frecvente în special în partea de vest și sud. Ele sunt mai des întâlnite în strâmtoarea Gibraltar în timpul tranziției anotimpurilor, în mod special toamna. Acestea apar de obicei în timpul furtunilor cu tunete sau în vecinătatea acestora și ajută la formarea vânturilor Vendavales. Zona în care s-au observat cele mai multe dintre acestea este cuprinsă între Cabo de Gata și insulele Baleare. Acestea au fost observate și spre est, de-a lungul coastei africane și este cunoscut faptul că produc pagube locale considerabile.
Fronturile atmosferice sunt prezente în această zonă dar într-un mod diferit față de modul cum apar ele în mod normal în ocean și la latitudini mai mari. Fronturile de aer cald, în general sunt slabe și în mod frecvent marcate de o creștere a densității norilor de altitudine, neînsoțite însă și de ploaie. În partea de sud a zonei, multe din depresiuni trec fără a se simți și un front de aer cald. În contrast, fronturile de aer rece sunt bine definite și adesea supărătoare. Ele sunt însoțite de vânturi tăioase, adeseori în rafale cu ploi puternice luând și caracter de aversă ce cad din nori grei cumulus care marchează frontul. Ploile de obicei sunt scurte ca durată dar considerabile ca intensitate. Perioadele cu ploaie de lungă durată sunt rar întâlnite, după îmbunătățirea inițială a vremii ca urmare a trecerii unui front de aer cald, în mod normal urmează o a doua deteriorare a vremii cu ploi și vânturi în rafale care marchează un al doilea front rece și acestea se repetă.
Anticiclonii
Anticiclonul Azorelor – zona subtropicală de înaltă presiune care are o influenta majora asupra climei din Mediterana. Pe timpul anotimpului rece, când anticiclonul este centrat la cea mai sudica latitudine, un front se extinde adesea la E de Spania sau la N Africa. Depresiunile din Atlantic, care se deplasează spre E, de-a lungul laturii de N a anticiclonului, adesea pătrund în Mediterana producând perturbări ale vremii. Primăvara târziu și vara anticiclonul Azorelor își intensifică activitatea și cu un front care adesea se extinde până la ENE de Alpi. Acest front forțează efectiv depresiunile din Atlantic să treacă mult mai la nord de Marea Mediterană rezultând condițiile de vreme bună pentru această perioadă;
Anticiclonul Asiatic – iarna, ramura de W a anticiclonului asiatic care se află deasupra Europei, este sursa maselor de aer foarte rece, care ocazional pot afecta și nordul părții de W a Mediteranei. Când un front de presiune ridicată se extinde deasupra Balcanilor sau a Europei centrale, acesta poate produce puternice vânturi de N și NE deasupra părții nordice a bazinului de W al Mediteranei.
Depresiunile mobile
Depresiunile mobile afectează în mod frecvent zona și sunt de obicei mai mici ca dimensiuni dacă sunt comparate cu cele din Atlanticul de nord, însă pot avea configurații viguroase care se pot dezvolta rapid și pot da naștere la furtuni foarte puternice. Depresiunile sunt în mod normal mai rar întâlnite în timpul verii si mai puțin intense decât cele care apar în timpul iernii.
Zonele cele mai comune unde își fac apariția depresiunile în bazinul de W al Mării Mediterane sunt Golful Leilor, Marea Ligurică și sudul Munților Atlas. Depresiunile din ocean pot traversa Franța, Spania sau Strâmtoarea Gibraltar și pot afecta partea de W a Mediteranei, dar frecvența acestora este mai mică decât cea a depresiunilor care apar și se dezvoltă în Mediterana.
Depresiunile se deplasează în general cu viteze de 10-15Nd, dar depresiunile secundare pot atinge viteze de până la 20-30Nd. Direcția de deplasare a unor depresiuni poate fi uneori greu de prevăzut când acestea se deplasează încet sau staționează pentru ca apoi să se deplaseze brusc în altă parte.
3.4.5 Vânturile. Vânturile locale și în marea deschisă
Fig. 25 Marea Mediterană. Direcțiile vânturilor
În concordanță cu problemele anterioare, vânturile au caracteristică proprietatea de a sufla pe zone întinse. Aceste vânturi regionale, care adeseori sunt cunoscute sub nume diferite, și traversează mai multe state, mai jos urmează o descriere a acestor vânturi și a zonelor în care acestea își fac simțită prezența.
„Mistrar”, „Maestral”, „Mestral”, „Tramontana”- la intervale regulate de timp în mod special în prima jumătate a iernii, un aer rece pătrunde în nord-vestul Mediteranei cu o direcție de nord-vest la nord și flanchează o depresiune care este localizată în mod normal în Golful Genoa sau în Golful Leilor. Acest vânt puternic și rece de nord-vest este cunoscut în mod normal sub numele de „Mistral" și afectează regiunea cuprinsă între insulele Baleare și partea de nord a insulei Sardinia. O ramură de nord-vest a acestuia traversează munții în apropierea graniței Spaniei și intră in Catalonia ca vânt de nord-nord-vest cunoscut și sub numele de „Tramontana”. O altă ramură coboară valea Ebro și intră în Mediterana ca vânt de nord-vest cunoscut și sub numele de „Mestral”. În apropierea coastei acesta este însoțit de o bună vizibilitate și nori puțini, acestea crescând o dată cu creșterea distanței față de coastă. Intensitatea sa crește o dată cu creșterea distanței față de coastă, ceea ce conduce de multe ori navele să caute adăpost în insulele Baleare. În golfuri și de-a lungul coastelor acest vânt suferă modificări locale. De exemplu, în golful Valencia, vântul de nord-vest devine vânt de vest în apropiere de capul Oropesa și de nord în apropierea capului San Antonio.
„Vendavales", „Libeccio” – sunt numele date vânturilor puternice de SW care suflă între coasta Spaniei și coasta de N a Africii. Acestea sunt asociate deseori depresiunilor care se deplasează spre E, spre centrul Mediteranei care traversează Spania sau sudul Franței. Uneori ating forța 8-9 dar aceasta nu se păstrează pentru mult timp. Vendavales are tendința de a sufla mai puternic în strâmtoarea Gibraltar. De-a lungul coastelor Spaniei, când în munți mai este încă zăpadă Vendavales scade ca intensitate pe măsură ce se apropie de litoral sau își poate schimba direcția spre W sau NW. De exemplu, navele se pot aștepta să întâlnească vânturi de SW. De la Gibraltar spre Malaga bat doar vânturi moderate de W sau NW în Ensenada de Malaga. Vendavales sunt puțin frecvente pe coasta de NE a Spaniei dar ocazional pot provoca pagube datorită forței pe care o dezvoltă. În sudul Sardiniei aceste vânturi sunt cunoscute sub numele de Libeccio.
„Levante”- este numele dat vânturilor din partea de NE a coastelor Spaniei. Situația în care apar aceste vânturi este aceea în care o depresiune este situată între insulele Baleare și Sahara iar o zonă de maximă barică este situată în N Mării Mediterane. Aceste vânturi ating forța furtunilor primăvara și toamna. Din iunie până în septembrie Levantes sunt slabe ca intensitate, iar atunci când apar sunt de scurtă durată. În mod normal în timpul unui an sunt întâlnite 8-9 furtuni puternice generate de Levantes între Valencia și Cabo Cresus. Mai la sud aceste furtuni sunt mult mai puțin frecvente, cam 1-2 pe an. Ca o caracteristică a acestor furtuni este faptul că temperatura este sub cea normală, marea este puternic montată iar ploile se așteaptă să fie puternice la coastă. În cazul unei depresiuni care staționează în apropierea insulelor Baleare ploile în partea de N a coastelor Spaniei se așteaptă să fie prelungi. Aceste tipuri de vânturi au ca principală caracteristică faptul că sunt puternice, reci și uscate. Lângă coastă ele sunt însoțite de o vizibilitate bună și nori puțini. Forța lor crește cu creșterea distanței față de coastă, de aceea uneori navele caută adăpostul insulelor Baleare.
„Scirocco”- este numele dat vânturilor care aduc aer cald din deșertul Sahara. Vânturile sunt toate calde dar pot varia de la extrem de uscate la extrem de umede. De-a lungul coastei de N a Africii, Scirocco este foarte fierbinte și uscat. Departe de coasta Africii, la Malta, Sicilia și partea de S a Italiei datorită traversării mării, vântul pierde din temperatură și îi crește umiditatea. În această parte vântul este călduț și foarte enervant Scirocco apare când o depresiune se deplasează spre E deasupra zonei, la o latitudine suficient de sudică astfel ca vânturile de S să fie derivate. Prezența depresiunii face ca Scirocco să își schimbe cursul spre E primăvara târziu. De-a lungul coastei de N a Africii temperatura și uscăciunea sunt suficient de puternice pentru a usca vegetația; când vântul este puternic ridică în aer mari cantități de praf și nisip care vor fi duse la sute de mile. În Malta și Sicilia vizibilitatea poate fi serios afectată datorită prafului adus de vânt. Vântul se pierde când se întâlnește cu unul rece din NW. La întâlnirea acestor fronturi, ploaia care cade peste aerul încărcat de praf și nisip capătă o culoare maro roșiatică numită și „ploaie roșie”.
„Gregale”- este numele dat vânturilor puternice de NE din partea centrală a Mediteranei și în mod special din Marea Ionică și coastele Siciliei și Maltei. În cazul tipic, presiunea este mai mare deasupra Balcanilor și mai redusă în sudul Mării Ionice și Golful Sirte. Gregale suflă puternic iarna, și aduce mase de aer rece dinspre Balcani pe coasta de S a Italiei, în Sicilia și Malta. Atinge uneori forța de furtună și este deosebit de important pentru Malta unde porturile principale sunt deschise către NE iar acesta poate ridica valuri mari.
Vânturile în marea deschisă
Între Spania și nordul Africii, la W de meridianul Greenwich, vânturile predominante sunt cele de E sau W. Marea frecvență a vânturilor de E la sfârșitul verii este dată de o zonă de presiune ridicată situată lângă insulele Baleare.
Între Spania, insulele Baleare și la N de Cabo de la Nao vânturile sunt variabile, neexistând o direcție predominantă, din noiembrie până în martie vânturile din sectorul SW spre NE prin NW predomină, în timp ce din iunie până în septembrie vânturile din NE spre SW prin SE sunt cele mai întâlnite. Între insulele Baleare și partea de S a insulei Sardinia, la E de meridianul de 4°E, vânturile din cadranul NW predomină asupra vânturilor din celelalte cadrane pe întreaga perioadă a anului. Furtunile, în special cele produse de vânturi din sectorul NW și N sunt frecvente iarna atingând 10% din observații în ianuarie și între 5-10% din decembrie până în martie. În intervalul iunie-august furtunile sunt rare.
Între partea de S a Sardiniei și coasta Calabriei, vânturile, iarna sunt distribuite uniform, neexistând o direcție predominantă. Vânturile puternice sunt raportate în 2-3% din observații, în principal din W și N și doar câteva din NE. Vara vânturile de NW și furtunile sunt rare.
Între coasta de N a Africii și latitudinea de 39°, de la meridianul Greenwich și până la Cap Bon, vânturile de SW și W sunt predominante din noiembrie și până în februarie, din martie până în mai inclusiv, și apoi abia în octombrie vânturile de W și SW sunt egale ca intensitate cu cele opuse lor, iar vânturile din celelalte direcții sunt slabe, din iunie până în septembrie cele mai frecvente sunt vânturile de E și NE. Vânturile puternice, sunt întâlnite în 2-5% din observații și sunt cel mai frecvent întâlnite din octombrie până în aprilie, în special din W.
Frecvența vânturilor de NW, la est de meridianul de 6°E, create pe măsură ce longitudinea crește, din noiembrie până în aprilie, vânturile de W și NW sunt predominante în partea de E a coastelor Algeriei, în timp ce pe coasta Tunisiei vânturile de W sunt mai puternice decât cele de NW și mai des întâlnite. În mai și iunie, vânturile de E și W sunt egale ca intensitate și frecvență pe coasta Algeriei în timp ce pe coasta Tunisiei, vânturile de NW sunt predominante, din iulie până în septembrie, vânturile de E și ENE sunt predominante în Algeria, în timp ce pe coasta Tunisiei predomină în continuare vânturile de NW. Vânturile puternice sunt întâlnite cel mai frecvent în intervalul octombrie-aprilie, atingând o frecvență de 5-10% din observații în intervalul decembrie-martie.
Între Tunisia și Sicilia, vânturile de W și NW sunt predominante. Predominanța acestora este mai mică în perioada septembrie-noiembrie când vânturile de SE devin mai frecvente. În cea mai mare parte vânturile de NW le depășesc pe cele de W în canalul Sicilian. Vânturile puternice, în special din NW sau W, sunt întâlnite iarna și au o frecvență de 5-10% din observații în intervalul decembrie-martie. Unele vânturi puternice sunt însă din NE în apropierea Maltei (Gregale). Acestea sunt mai frecvente în februarie. Navele care trec pe la S de Sicilia se pot aștepta la schimbări în apropierea Canalului Malta unde vânturile puternice sunt foarte frecvente. În canalul Sicilian și în canalul Malta vânturile puternice de NW și W sunt foarte frecvente, în timp ce vânturile puternice dinspre NE sunt mai des întâlnite în E și S canalului Malta.
Curenții
Fig.3.11 Marea Mediterană. Harta curenților
Marea Mediterană primește de la râurile care se varsă în ea 1/3 din cantitatea de apă care se pierde prin evaporare. Totuși cea mai mare cantitate de apă se pierde datorită unui curent de adâncime care trece prin Strâmtoarea Gibraltar transportând apele saline, mai dense, rezultate prin evaporarea rapidă, din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic. Pentru a compensa această pierdere există un puternic aflux de apă din Oceanul Atlantic spre Marea Mediterană prin strâmtoarea Gibraltar printr-un curent de suprafață.
Circulația generală a curenților în Marea Mediterană este dată de împărțirea acesteia în două bazine, unite de canalul Sicilian și strâmtoarea Messina, și de afluxul de apă prin strâmtoarea Gibraltar.
Curenții din apropierea Siciliei și coastei de sud a Italiei
Curentul principal din Mediterana se îndreaptă spre SE prin Canalul Sicilian și Canalul Malta, spre NE Libiei cu o viteză medie de 0,5–0,75Nd. Vânturile puternice de WNW din timpul iernii pot duce la o creștere a vitezei până la valori apropiate de 2Nd, în timp ce vânturile de E din timpul primăverii și toamnei pot temporar schimba direcția curentului. Curenții din apropierea coastei de N a Siciliei au direcții variabile dar, în principal aceștia au direcția E pe timpul iernii cu vânturile de W și direcție spre W în timpul verii cu vânturi din E și NE.
Apa părăsește Adriatica ca un curent puternic de S de-a lungul coastelor de W pentru ca apoi să se întoarcă spre SSW în Ionică, cu viteze cuprinse între 0,5 si 0,75Nd, și destul de stabile mai ales pe timpul verii când suflă vânturile de N și NW. Între Punta Alice (39º24’N; 17º10’E) și Cap Sparvimento (37º55’N; 16º40’E) curentul poate avea direcții variabile dar direcția principală a acestuia este spre SSW cu o viteză de 0,25 Nd.
În Strâmtoarea Messina curentul are o direcție SSW cu viteze cuprinse între 0,25 și 0,75Nd. Aceste valori pot crește pe timpul vânturilor puternice de N. Pe coasta de E a Siciliei curentul are o direcție S având o viteză de 0,5Nd, până în dreptul Siracuzei unde se îndepărtează de coastă. Valori ale vitezei de 3–4Nd se înregistrează pe timpul vânturilor puternice din NE.
Curenții de pe coastele Algeriei și Tunisiei
De la Ghazaouet, curentul slab din apropierea coastelor se îndreaptă spre ENE cu o viteză medie de 0,25Nd, dar crește până aproape de 0,75Nd în apropierea Capului Falcon, unde curentul principal de E atinge coastele Algeriei. Curentul rezultat în urma combinării acestora din urmă se îndreaptă spre ENE spre Cap Bizerte cu o viteză medie de 0,75Nd. Acest curent de ENE este mult mai afectat de vânturi, în mod special iarna și primăvara. După perioade lungi cu vânturi de W, viteza curentului de vest poate atinge valori de 3Nd sau chiar mai mari. Vânturile de NW adesea duc la creșterea vitezei curentului în timp ce vânturile de E și NE din timpul verii pot temporar reduce din viteza curentului sau chiar inversa sensul de deplasare al acestuia.
La E de Cap Bizerte curentul principal se îndepărtează de coaste îndreptându-se spre canalul sicilian cu o viteză de 0,5–0,75Nd. Latura de S a curentului se întoarce spre S între capul Bon și insula Pantelleria și se pierde în dreptul coastei în apropiere de Ras Kaboudia (35º14’N; 11º10’E). Curenții dintre Cap Bizerte și Ras Kaboudia sunt inconstanți și sunt puternic afectați de vânturi. De la Ras Kaboudia curentul se îndreaptă spre SSW cu o viteză de 0,5Nd, întorcându-se spre SE în apropiere de Ile de Jerba.
Curenții între coasta de sud a Spaniei și coasta de nord a Marocului
Din Strâmtoarea Gibraltar curentul are o direcție E având cea mai mare putere pe paralela de 36ºN și având o viteză de 1,75Nd, scăzând însă până la 0,75Nd, în apropiere de Isla de Alboran. Vitezele maxime înregistrate au fost de 3-5Nd, în părțile de NE și SE. Curentul continuă deplasarea sa spre E de-a lungul coastei Algeriei. Ramura de E a curentului stabilită pe coasta Spaniei are o viteză medie de 0,5–0,75Nd până în dreptul Capului Gata.
Latura de S a ramurii estice formează un S în apropierea capului Trois Fourches, întorcându-se ușor în sensul acelor de ceasornic spre SE Ceuta. Ramura de W a curentului stabilita pe coasta Marocului are viteze mici, cuprinse între 0,25 și 0,5Nd. La E de capul Trois Fourches ramura de E a curentului din apropierea coastelor Marocului este slabă, inconstantă și cu o viteză medie de 0,25Nd.
3.4.8 Mareele și valurile
În Strâmtoarea Gibraltar valoarea mareei poate ajunge până la 1 m. Valoarea acesteia scade spre E astfel că, pe coasta Spaniei, la NE de Cartagena (37º35’N; 01º00’W), în insulele Baleare și pe coasta Algeriei, de la Tenes (36º30’N; 01º20’E) la Jijel (36º50’N; 05º45’E) devine greu de apreciat.
În celelalte zone, valoarea mareei este mai mică de 0,3 m, excepție făcând apropierea de golful Gabes (34º00’N; 10º20’E) unde valoarea mareei poate ajunge până la 2 m.
Valurile sunt în general generate de vânturi și pot avea direcții variabile. Regiunea unde marea este puternic montată datorită vânturilor puternice de est (levante) este între E și S coastelor Spaniei și coasta de N a Marocului. O mare puternic montată se întâlnește în jurul insulelor Baleare și în S Sardiniei ca urmare a vânturilor puternice (forța peste 8) din NW și NE ori a vânturilor puternice de SW (libeccio). Vânturile puternice de NE pot duce la un grad mare de agitație al mării între Barcelona și Valencia.
De-a lungul coastelor de N ale Africii, vânturile puternice de W și NW produc agitația mării între Oran și Cape Bon. Vânturile puternice de N și E duc la agitația mării în partea de E a coastelor Tunisiei. Aceste condiții fac, ca numărul zilelor în care marea are grad ridicat de agitație să fie de 3 zile iarna, 5 zile primăvara și mai puțin de 2 zile vara și toamna.
3.4.9 Salinitatea, densitatea, temperatura, culoarea și transparența apei mării
Valoarea salinității rămâne constantă de-a lungul anului, ea având valori cuprinse între 37,5 și 38,5 părți pe mie. Cea mai mică valoare se întâlnește în partea de W a mării iar cea mai ridicată valoare în partea de E. Valorile medii anuale cuprinse între 37,75 și 38,00 părți pe mie sunt întâlnite în centrul mării.
Valoarea medie a densității pentru aceasta regiune atinge valori cuprinse între 1,025 vara (august) și 1,028 iarna (februarie). Deși există diferențe între valorile densităților minimă și maximă, valorile medii a densităților în timpul aceluiași sezon sunt constante.
Temperatura apei mării scade în mod normal, atingând un minim în februarie și având valori cuprinse între 12-13ºC în partea de N și 15ºC în partea de S a bazinului. Temperaturile cresc rapid în aprilie și mai, și ating de obicei un maxim în jurul valorilor de 20-21ºC în august, în părțile de SW și NW și 26ºC în SE bazinului.
În perioada octombrie–decembrie temperatura apei mării scade, cea mai puternică scădere având loc în partea de N a bazinului.
Culoarea apei mării variază de la verde în Strâmtoarea Gibraltar, la verde-albăstrui în arhipelagul Baleare și albastru pentru restul zonelor. Valoarea medie a adâncimii la care se vede este de 25 m.
3.4.10 Clima și temperatura aerului
Vara, în partea de W a bazinului Mării Mediterane, este în mod frecvent cald, în mod particular în partea de S, cu lungi perioade de vreme calmă. Iernile sunt bogate în precipitații, care încep încă de toamna târziu. Ploile cad în general sub formă de averse și au durate scurte. Vânturile cu forțe mai mari de 7 sunt rare vara deasupra celei mai mari părți a bazinului de W a Mării Mediterane, excepție făcând golful Leilor unde acestea pot fi întâlnite în 5-6% din cazuri, și în împrejurimile Corsicii unde au o frecvență de 4-5% din cazurile observate. Frecvența furtunilor începe să crească din luna octombrie, având o frecvență maximă deasupra Golfului Leilor toamna târziu și iarna.
Deasupra mării deschise, în timpul lunii februarie temperatura medie a aerului este de 11ºC în extremitatea nordică a bazinului și de 14-15ºC în partea de SW și SE a regiunii. În august, în mod normal luna cea mai călduroasă, temperatura aerului atinge valoarea de 22ºC în nord, în timp ce în părțile sudice și sud-estice atinge valori de 26-27ºC iar în Strâmtoarea Gibraltar 22-23ºC.
3.4.11 Strâmtoarea Gibraltar
Fig. 3.12 Strâmtoarea Gibraltar. Harta fizică
Strâmtoarea Gibraltar realizează conexiunea dintre partea de est a Mării Mediterană cu partea de vest a Oceanului Atlantic. De asemenea separă Africa de Stanca Gibraltarului, punctul cel mai sudic al Peninsulei Iberice. Strâmtoarea are o lungime de aproximativ 64Km (cam 40Mm) și lungimea variază între 13 și 39Km (8-24Mm). Un canal de 8Km lățime, traversează centrul strâmtorii, având o adâncime de aproximativ 305 m (1000 picioare). Un curent continuu curge dinspre Oceanul Atlantic, și mareea la reflux spală țărmul European și cel African. Un curent submarin vestic scoate surplusul de apă sărată din Marea Mediterană. Capătul estic al Strâmtorii Gibraltar este flancat de munții Pilari și Hercule.
Se întâlnesc vânturi puternice de E și W, iar cele mai periculoase sunt cele de SW, numite „Vendavales" care își dublează forța când revin la direcția inițială și aduc ploi torențiale. Există un curent de suprafață care alimentează Marea Mediterană cu apa din Atlantic (10-20 Mm/zi) și curenți de maree destul de puternici.
Oceanul Atlantic
Limitele geografice
Fig. 3.13 Oceanul Atlantic. Limite geografice
Atlanticul este mărginit de America de Nord și America de Sud, în vest, și Europa și Africa, în est. Este legat de Oceanul Pacific prin Oceanul Arctic în nord, și prin Pasajul Drake în sud. În plus, este legat artificial de Pacific prin Canalul Panama. Linia de demarcație dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Indian este la meridianul 20°E. Atlanticul este separat de Oceanul Arctic printr-o linie care vine de la Groenlanda, prin insulele Svalbard până la nordul Norvegiei.
Incluzând mările adiacente, Oceanul Atlantic ocupă o suprafață de 106.400.000km², iar fără aceste mări, are o suprafață de 82.400.000km². Volumul oceanului, cu mările adiacente, este de 354.700.000km³, iar fără ele este de 323.600.000km³. Adâncimea medie a Atlanticului este de 3.332m (incluzând mările adiacente) sau 3.926 (fără mările adiacente). Cel mai adânc punct este Groapa Puetro Rico. Lățimea oceanului variază de la 2.848km între Brazilia și Liberia, până la 4.830km între Statele Unite ale Americii și nordul Africii.
Mări care fac parte din Oceanul Atlantic (sunt considerate adiacente) includ: Marea Caraibilor, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Nordică, Marea Labrador și Marea Baltică. Insulele importante din Oceanul Atlantic sunt: Insulele Faroe, Svalbard, Groenlanda, Islanda, Rockall, Marea Britanie, Irlanda, Fernando de Noronha, Insulele Azore, Insulele Madeira, Insulele Canare, Insulele Capul Verde, São Tomé și Príncipe, Newfoundland, Bermuda, Indiile de Vest, Ascension, Sf. Helena, Martin Vaz, Tristan de Cunha, Insulele Falkland și Insula Georgia de Sud.
3.5.2 Salinitatea și densitatea apei
Salinitatea apei variază în funcție de latitudine și anotimp: 33-37‰. Cele mai mici valori se înregistrează de-a lungul coastelor, acolo unde râurile mari se varsă în ocean. Cea mai mare salinitate se înregistrează la 25° latitudine nordică. Salinitatea este influențată și de rata evaporării, precipitații și topirea ghețarilor.
Salinitatea rămâne sub 35 de-a lungul coastei vestice a Africii, dar in N la Capul Vert (14043’N,17030’V) valorile sunt cuprinse între 35 și 36.5 0/000.
Densitatea mării este mai mică în Bight of Biafra unde valorile întâlnite sunt de 1.021g/cm3.
Valorile rămân sub 1.021g/cm3 de-a lungul coastei vestice a Africii până la Capul Palmas. Densitatea crește înspre N atingând valoarea de 1.025g/cm3 la Capul Vert (14043’N,17030’V) și de 1.027g/cm3 la Cabo Espartel (35047’N,5056’V).
3.5.3 Clima
Clima Oceanului Atlantic și a insulelor sale este influențată de temperatura suprafeței apei și de curenții de apă. Climatul este moderat și nu se înregistrează variații extreme de-a lungul anotimpurilor. Apele oceanului reprezintă principala sursă de umezeala atmosferică datorită fenomenului de evaporare. Curenții oceanici controlează clima transportând apele calde și reci în alte regiuni. Cicloanele apar în partea sudică a Oceanului de Nord.
În partea de sud a zonei, clima din zona golfului Guineei este caracterizată de temperaturi constante și ridicate, de obicei sunt însoțite de aer foarte umed. Cea mai semnificativă vreme din golful Guineei sunt căderile de precipitații. Anul se împarte în sezonul umed și sezonul uscat în mod natural cu mici schimbări de la o zi la alta în timpul acestor sezoane.
Umiditatea ridicată, și deseori vremea proastă cu precipitații musonice persistă vreme îndelungată în zona ecuatorului. Mai departe în N, de la aproape 5o la 18oN, durata sezonului umed se micșorează progresiv, și este guvernată de variația spre N a zonei de convergență inter-tropicală (ZCIT).
Frecvența ceții și a vizibilități reduse, așa cum este raportată pe uscat poate induce în eroare frecvența acestora în zona porturilor și pe mare. Ceața de pe mare este de tipul celei asociate cu vânturi slabe ce suflă deasupra apelor reci, și care este întâlnită frecvent vara. Ceața de pe uscat, din apropierea uscatului este frecvent de radiație sau ca un fum deasupra mării, tip care apare în special iarna.
3.5.4 Presiunea și temperatura atmosferică
Următoarele sunt regimurile de presiune dominante:
anticiclonul Azore care de obicei domină N regiunii până la 25oN în timpul verii;
centura de subpresiune ridicată a emisferei sudice ce afectează partea sudică a zonei acoperite de acest volum;
presiunea tropicală scăzută care separă cele două centuri de presiune ridicată în S și N;
depresiunea Atlanticului care acoperă de obicei toată zona N acoperită de acest volum, dar care la un moment dat ia o direcție sudică afectând latitudinile de 25oN, în special în E.
Albia ecuatorială sau doldrums se mișcă spre N și S odată cu soarele prin latitudinea de 100, rezultând o presiune minimă de 1009/1010mb în jurul latitudinii de 5oN în luna ianuarie și de 1013/1014mb în jurul latitudinii de 15oN în iulie și august.
Schimbările de presiune sunt mai accentuate în partea nordică unde trecerea de la presiune înaltă la presiune joasă, și invers, se poate face în decurs de câteva zile când depresiunile active se deplasează spre W. O schimbare de aproape 5mb a fost semnalată într-o perioadă de 5 zile în apropiere de partea NW a ariei prezentate în acest volum.
Variația diurnă a presiunii are o medie de 1 la 2mb în N și de obicei nu este remarcabilă; există variații aleatoare ale presiunii datorită deplasării fronturilor sau a depresiunilor prin această zonă.
Temperatura sub-tropicală este dominată în sud până la 18ºN. restul ariei acoperit de acest volum se întinde în zona tropicală cu temperaturi ridicate tot timpul anului.
Media diurnă este de asemenea ridicată în sezonul uscat în ianuarie. Această diferență mare între extreme ale temperaturilor reci și calde este accentuată spre interior unde zilele calde și nopțile reci sunt o caracteristică a acestui sezon.
3.5.5 Umiditatea și precipitațiile atmosferice
În grupul de insule media umidității este de 60%- 80% pentru majoritatea zonei. În timpul perioadei vânturilor uscate din E spre continent, valorile umidității sub 30% apar în arhipelagul Madeira și frecvent în insula Canare.
Cele mai scăzute valori sunt în N de Dakar și apar primăvara când zona de calm intertropical este departe de S. Urmând zona de calm intertropical, umiditate ridicată de peste 90% este înregistrată.
Scăderea umidității de la începutul dimineții la începutul amiezii este semnificativă la S de Accor (05º32’N,000o12’W).
Cea mai mare umiditate – cea a musonilor de SW – duce la o deteriorare a bunurilor alimentare și a echipamentului prin apariția ruginii și a mucegaiului.
Zona ecuatorială și subecuatorială a Oceanului Atlantic se caracterizează prin variații mari ale cantităților anuale de precipitații atmosferice. Valori foarte mari sunt înregistrate în apropierea coastelor de vest ale Africii, între 03º și 06º latitudine nordică, în Golful Guineii, unde cantitatea anuală a precipitațiilor oscilează între 300 și 500 cm.
Majoritatea ploilor din zona nordică acoperită de acest volum apar în lunile iernii, în timp ce precipitații abundente cad în zona sudică .
Distribuția ploilor în zona insulelor ne arată o dependență notabilă a ploilor cu topografia. Precipitațiile lunare diferă de la an la an, depinzând de intensitatea și persistența anticiclonului Azore.
Cea mai ploioasă zonă din acest volum este între 05ºN și 12ºN unde apar ploi torențiale în perioada cuprinsă de lunile iunie și octombrie. Medii de 250mm la 300mm au fost înregistrate într-o perioadă de 24 de ore.
Între 12ºN și 20ºN durata ploilor musonice este mai mică și prin urmare și cantitățile de precipitații sunt mai mici. În unele zone sudice ploaia ține aproape 6 săptămâni creând un sezon foarte ploios împărțind sezonul umed în două părți.
Deasupra coastei influențată de vânturile uscate hamttan, partea de est a Ghana și estul Takoradi (04º44’N,002º05’W), ploile sunt relativ moderate.
3.5.6 Regimul vânturilor
Vântul este unul din cei mai puternici factori externi ce influențează guvernarea navei. Faptul că acesta produce la suprafața mării valuri cu înălțime ți perioadă constantă există însă o interferență reciprocă între sistemele de valuri producându-se suprafețe neregulate. Vânturile generatoare, în funcție de viteza sa și durata sa de acțiune, vor produce valuri cu elemente geometrice diferite (viteza de propagare, perioada, înălțime, lungime).
După încetarea vântului, aceste valuri capătă o formă tot mai regulată și se pot propaga la distanțe mari în zona unde a fost cald formând hulă. În apropierea litoralului, elementele valurilor se deformează astfel încât înălțimea crește dar lungimea și perioada se micșorează până la o anumită limită. Pentru caracterizarea gradului de agitarea mării este des utilizată o diagramă pentru determinarea caracteristicii valului.
Direcțiile NE, din care bat vânturile aproape constant din N până la 20oN, împinse până în sud în august pentru a atinge latitudinea de 5oN în decembrie și februarie, înainte de a se retrage in N în următoarele luni.
În apele din jurul arhipelagului Madeira și pe coasta Marocului între 30o și 35oN vânturi pe direcția N-NE sunt înregistrate de-a lungul anului. Frecvența vânturilor din această direcție este de 35% iarna și 75% vara. Media lunară a forței vânturilor variază de la 4 în martie și aprilie la 2-3 în septembrie. Vijeliile nu sunt raportate frecvent, frecvența lunară variind de la 2% la 3 % în perioada noiembrie martie la ½ % în perioada august septembrie.
Frecvența vânturilor de N și NE împreună ating media de 50% iarna și peste 90% vara. Direcțiile predominante NE, de la S la 20oN sunt demarcate de zona de calm intertropical care este în cea mai sudică poziție la aproape 5oN în decembrie și ianuarie, și în cea mai nordică poziție aproape 18oN în iulie și august.
Vânturile sunt numite harmattan; media forței lor este de 3 la 4 în toate sezoanele iar vijeliile sunt rare. Direcțiile NE iau direcția hamattn-ului pentru o mărire a forței în sudul zonei de 20ºN. La latitudini mari nu sunt înregistrate aceste fenomene cu excepția zonei costiere, dar la latitudini mici sunt înregistrate în dese ori deasupra mării.
Vânturile musonice au direcția predominantă SW în apropierea coastei Africii, dar la vest de 5ºW vânturile sunt deviate în S-SW, și pe mare, mai departe in W vântul suflă dinspre S spre SE.
3.5.7 Curenții
Curenții oceanici formează două circuite: nordic și sudic. Ambele încep cu câte un curent ecuatorial dar cel nordic preia și jumătate din apa celui sudic. Curentul Ecuatorial de Nord se continuă cu cel al Caraibilor, apoi al Golfului, acesta îndreptându-se spre Europa și Oceanul Arctic, încălzind aceste locuri. Circuitul se închide prin vestul Spaniei și nord-estul Africii, prin Curentul Rece al Canarelor. Circuitul sudic se completează prin Curentul Braziliei (cald) și se închide cu cel al Benguelei.
Curentul Canare și curentul N ecuatorial
Curenții din Oceanul Atlantic de Nord se prezintă sub forma unei circulații în sensul acelor de ceasornic.
Partea sudică a acestei circulații constă într-o deplasare spre vest a unei mari cantități de apă, care cuprinde curentul Nord Ecuatorial, (foarte stabil) cu extremitatea sudică pe paralela de N și curentul Sub-Tropical de N (mai puțin stabil) între N și N. La est de Marea Caraibelor, curentul Ecuatorial de nord întâlnește o mare parte a apelor curentului Sud Ecuatorial din Atlanticul de Sud. Curentul format curge spre vest prin Marea Caraibelor apărând în strâmtoarea Yucatan. De aici se deplasează spre nord-vest de-a lungul coastei nord-vestice a Cubei și apoi prin strâmtoarea Florida pentru a forma curentul Golfului.
Coasta de nord-vest a Africii este una din regiunile lumii unde există o zonă de temperatură scăzută a apei, provenită de la adâncimi mari, de-a lungul coastei. Această zonă este centrată între aproximativ N și N latitudine. Fenomenul poarta numele de upwelling și este produs de vânturile de nord-est care bat deasupra coastei rezultând o mișcare continuă a apei care se depărtează de coastă. Cantitatea de apă de la suprafață ce este împinsă către larg este înlocuită de apa de la adâncime mare. Această deplasare a apei conduce la scăderea nivelului mării în apropierea coastei și creșterea acestuia spre larg. Acest fenomen generează un curent de gradient (de pantă) de direcție sudică paralel cu coasta. Curentul Canarelor reprezintă însumarea curentului de suprafață, curentului de gradient și curentului de derivă produs de vânturile care bat dinspre ocean.
Curentul Canare este asociat cu vânturile de NV și curge în general pe direcția SV cu ½ Nd sau mai puțin, cu o moderată constanță. Curentul continuă în SV pe toată lungimea arhipelagului Cobo Verde după care se îndreaptă spre V și se unește cu curentul ecuatorial de N.
Fig. 3.14 Direcția curenților în Oceanul Atlantic
3.6 Caracterizarea generală a portului Casablanca
Limite: Navele trecute de baliza CA1 poziționată φ=33º37’05”N, λ=007º35’02”W se consideră a fi intrate în portul Casablanca.
Documentele necesare:
Certificate de înregistrare
Declarație pentru marfa încărcată pe navă
Lista magaziilor
Lista cu membrii echipajului
Lista cu pasagerii de la bord
Declarația vamală
Asigurările de sănătate
Pilotajul : Este obligatoriu pentru toate navele de peste 100 tdw în zona dintre meridianele λ=007º37’10”W și λ=007º33’50”W și la sud de paralela φ=33º37’40”N. Pilotul se ambarcă la bord de la baliza CA5 si este disponibil mereu. Dacă este arborat steagul roșu înseamnă că pilotul nu poate ieși pentru a ghida nava datorită vicisitudinii vremii însă comandantul navei dacă dorește poate intra pe propriul risc numai pe timp de zi pilotul urmând să aștepte nava la adăpost de Moulay Youssef. Comandantul poate contacta stația de piloți pe canalul 12 VHF.
Ancorare : Ancorarea în afara portului Casablanca nu este recomandată datorită lipsei de adăposturi și a intensificării vânturilor de Vest, Nord și Sud. Fundul mării nu este propice ancorării în afara portului. Zonele de ancorare sunt specificate pe hartă.
Dimensiuni maxime : Lungimea maximă este 884 ft., lățime 105 ft., pescaj 32 ft.
Comunicații : Pilotul canalul 12, Port control canalele 12, 14, 16, Managerul portului canalul 12, remorchere canalul 12.
Remorcaj : Sunt disponibile 5 remorchere cu puteri cuprinse între 1500-300 cp. De obicei acestea ies în întâmpinarea navelor la intrarea în port. Pentru a chema remorcherele navele dau 4 sunete lungi și unul scurt pentru un remorcher, 4 lungi și 2 scurte pentru 2 remorchere ș.a.m.d.
Danele destinate descărcării de fosfați sunt 64, 65, 66 și T7 cu lungimi de 575 m primele 3 și de 125 m ultima cu adâncimi de până la 12 m.
Echipamente destinate terminalelor de fosfați:
2 conveiere de 2500 t.p.h. pentru descărcarea vagoanelor de cale ferată
2 conveiere de 1250 t.p.h. pentru a trage marfa pe cheu
4 conveiere de 1250 t.p.h. pentru încărcare
2 grui mobile de 650 t.p.h. disponibile la dana T7
Capacitate de depozitare 420.000 tone.
Apă potabilă : Navele se pot conecta la rețeaua de apă a portului sau pot solicita tancul de apă potabilă.
Combustibil : Sunt disponibile toate tipurile de combustibil.
Reparații : Doar reparații mici se pot executa în portul Casablanca.
Aeroporturi : Distanța la aeroport este de 30 km. Acest aeroport are rute internaționale.
Autorități : Oficiul de exploatări portuare telefon 212 231 7111, telex 46413 , fax 212 231 5721 persoana de contact Fatara Lemssoubuer, managerul portului Casablanca.
CONCLUZII
Tranzitarea bazinelor hidrografice ale mai multor mări și oceane implică o cunoaștere desăvârșită a zonelor tranzitate din toate punctele de vedere pentru ca siguranța navei și implicit a echipajului să nu fie pusă în pericol. Regimul vânturilor și al curenților trebuie aprofundat cu atenție pentru ca deriva totală să ia prin surprindere ofițerul de cart.
La fel de important este și informarea despre portul de destinația pentru ca operațiunile de ambarcare pilot, remorcare, acostare, descărcare a mărfii să se desfășoare în deplină siguranță și în timp cât mai scurt pentru a reduce costurile de transport.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caracterizarea Geografică și Hidrometeorologică a Zonei de Navigație (ID: 111198)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.