Caracteristicile Teoriei Liberale

CUPRINS

Introducere………………………………………… …….p. 4

1.Despre libertate

1.1. Valori în sine și valori fundamentale ……………….p. 9

1.2. Libertatea individuală ca valoare fundamentală……p. 11

1.2.1. Ce este o valoare fundamentală……………………. p. 11

1.2.2.Libertatea individuală ca valoare fundamentală……p. 16

1.3. Puncte de reper pentru evaluarea teoriei liberale……p.19

2.Analiza teoriei liberale

2.1.Definiția dreptului la libertate………………………….p. 22

2.2. Cine impune respectarea drepturilor?…………………p. 22

2.2.1.Ce este statul?…………………………………………..p. 26

2.2.2.Rolul statelor în prezervarea libertății………………. p. 32

2. 3.Statul liberal………………………………………………p. 33

2.3.1.De ce aleg liberalii statul? ……………………………..p. 33

2.3.2. Statul liberal ……………………………………………p.37

2.3.2.1.Cum evită statul liberal anarhia …………………….p. 37

2.3.2.2.Limitarea statului…………………………………….. p. 41

2.3.2.3.Soluții delimitare a statului………………………….. p. 42

2.3.2.3.1.Constituția ca soluție de limitare a statului ………..p. 42

2.3.2.3.2.Democrația ca soluție de limitare a statului ………..p. 44

3. Evaluarea teoriei liberale

3.1.Este posibil un stat liberal?……………………………….p. 48

3.1.1.Consituția poate limita statul?………………………….p. 48

3.1.2.Poate democrația să limiteze statul?……………………p. 50

3.2.False asumpții…………………………………………….p. 53

Concluzie……………………………………………………p. 59

Bibliografie:……………………………………………….. .p. 63

INTRODUCERE

Lucrarea mea este o analiză a teoriei liberale clasice. Teoria liberală este una dintre teoriile care argumentează că libertatea este un fundament pentru societate.

Forma generică a argumentului liberal care susține că libertatea este o valoare fundamentală este aceasta: libertatea este fundamentul unei societăți, pentru că fără ea nu avem indivizii care compun societatea. Liberalii clasici susțin că libertatea este o valoare fundamentală pentru indivizii umani pentru că proprietatea de a fi liber este o proprietate esențială a indivizilor umani. Întrucât unicul scop al teoriei liberale este acela de a argumenta coerent că libertatea este o valoare fundamentală, structura teoriei liberale este dată de forma generică a acestui argument.

Pentru a argumenta coerent că libertatea este o valoare fundamentală, teoria liberală trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:

1.să argumenteze de ce libertatea este o valoare fundamentală pentru indivizi;

2.să construiască un cadru instituțional care să asigure posibilitatea prezervării libertății.

Voi analiza în această lucrare numai cadrul instituțional pe care teoria liberală îl propune pentru a arăta că prezervarea libertății individuale este posibilă, asumând ca date argumentele ce susțin libertatea ca valoare fundamentală pentru indivizi.

Lucrarea are trei părți: în prima parte analizez ce este o valoare fundamentală, ce înseamnă că libertatea este o valoare fundamentală și care sunt condițiile pe care trebuie să le satisfacă un cadru instituțional pentru a face posibilă prezervarea libertății; în cea de a doua, prezint cadrul instituțional pe care teoria liberală îl propune cu scopul de a arăta că libertatea individuală poate fi prezervată; în cea de a treia parte evaluez dacă și în ce măsură cadrul instituțonal propus de liberali face posibilă prezervarea libertății.

În prima parte a lucrării voi încerca să arăt că recunoașterea unei proprietăți ca proprietate derivată dintr-o valoare fundamentală echivalează cu recunoașterea dreptului de a prezerva acea proprietate, pentru că valorile fundamentale funcționează ca și criterii ultime de evaluare a justeții sau injusteții acțiunilor. Din această cauză recunoașterea libertății ca valoare fundamentală echivalează cu recunoașterea dreptului la libertate.

Tot în prima parte a lucrării voi arăta că dreptul la libertate individuală este diferit de celelalte drepturi datorită raportului său special cu acestea; acest raport este dat de faptul că recunoașterea unor drepturi negative (diferite de libertate) ale indivizilor echivalează cu recunoașterea unei sfere de libertate a indivizilor, iar recunoașterea unor drepturi pozitive diferite de libertate echivalează cu anularea libertății indivizilor.

Pentru a evalua dacă și în ce măsură cadrul instituțonal propus de liberali face posibilă prezervarea libertății voi propune criterii de identificare a lumilor care prezervă libertatea individuală.

Punctele de reper pentru a observa faptul că libertatea individuală este prezervată într-o lume sunt: numărul relațiilor simetrice (sau libere) între indivizii unei lumi este mai mare decât numărul relațiilor asimetrice (sau hegemonice) dintre aceștia, iar relațiile asimetrice existente între indivizi sunt suficiente pentru a asigura relațiile simetrice. Dacă între indivizii unei lumi există în mod preponderent relații libere, iar relațiile hegemonice sunt atâtea câte trebuie pentru a fi suficiente asigurării bunei funcționări a relațiilor libere, se poate spune că în acea lume libertatea individuală este prezervată.

Concluzia primei părți este că un cadru instituțional face posibilă prezervarea libertății într-o lume, numai dacă este construit astfel încât, dacă singurele reguli care guvernează o lume sunt regulile care dau structura cadrului instituțional, atunci în acea lume libertatea individuală este prezervată. Pentru a construi un astfel de cadru sunt necesare două elemente: un sistem de drepturi care să asigure prezervarea libertății și o instituție care să facă posibilă prezervarea acestor drepturi.

În cea de a doua parte prezint cadrul instituțional pe care teoria liberală îl propune cu scopul de a arăta că libertatea individuală poate fi prezervată. Cadrul instituțional propus de liberalii clasici este dat de un sistem de drepturi menite a asigura prezervarea libertății și instituțiile care impun respectarea acestor drepturi.

Liberalii cred că singura instituție care face posibilă respectarea drepturilor indivizilor este instituția statului.

Statul fiind că un aranjament social ce se bazează pe relații de subordonare, el va produce cu necesitate un număr de relații hegemonice; dacă relațiile hegemonice produse de statul liberal nu ar fi necesare bunei funcționări a relațiilor libere, atunci liberalii ar comite o greșeală alegând statul ca instituție necesară pentru construirea unui cadru care să facă posibilă prezervarea libertății. Una dintre sarcinile liberalilor este să justifice alegerea statului ca instituție menită să prezerve libertatea individuală. Pentru aceasta ar fi suficient ca ei să demonstreze că statul este singura instituție care poate prezerva drepturile și libertățile indivizilor.

Argumentul pe care îl folosesc liberalii pentru a susține statul ca instituție necesară pentru a asigura prezervarea drepturilor este acesta: în orice lume, pentru a evita ca în anumite relații dintre indivizi agresiunea să fie cu necesitate posibilă, trebuie ca tuturor indivizilor implicați în aceste relații să le fie recunoscută libertatea în aceeași măsură. Altfel spus, într-o lume în care nu trebuie să recunoaștem indivizilor aceleași grade de libertate, unele relații dintre indivizi vor fi cu necesitate posibil agresive.

Pentru că liberalii consideră că libertatea individuală este o valoare fundamentală, ei consideră că statul este o soluție potrivită la problema prezervării libertății individuale numai în măsura în care acesta asigură în mod eficient prezervarea libertății individuale.

Din acest motiv, statul propus de liberali trebuie să guverneze astfel încât să asigure celor guvernați un grad de libertate mai mare decât ar putea aceștia dobândi fără intervenția statului. Din aceaste rațiuni, statul liberal trebuie să intervină numai în acele acțiuni care în absența unei astfel de intervenții riscă să devină agresive. Intervenția statului trebuie deci să fie și să se mențină punctuală, limitată și focalizată numai pe acele acțiuni sau relații care în absența unor reguli impuse de stat ar deveni agresive.

Soluțiile propuse de teoria liberală pentru a limita puterea statului sunt: stipularea limitelor puterii statului în constituție; controlarea puterilor statului de o curte de justiție care să evalueze constituționalitatea legilor emise de stat și să sancționeze abuzul de putere; separarea puterilor în stat și adoptarea democrației ca formă de guvernare.

În cea de a treia parte voi evalua dacă și în ce măsură cadrul instituțonal propus de liberali face posibilă prezervarea libertății.

Voi încerca să arăt, pe de o parte, că teoria liberală nu prezintă nici un mecanism eficient de a impune și controla limitele puterii statului, și că mai devreme sau mai târziu statele își vor mări puterea dincolo de limitele prescrise lor de teoriile liberale. Pe de altă parte, voi încerca să arăt că liberalii nu pot justifica teza potrivit căreia statul este o instituție necesară pentru a face posibilă prezervarea dreptului la libertate.

În măsura în care voi reuși să argumentez că, pe de o parte, teoria liberală nu prezintă nici un mecanism eficient de a impune și controla limitele puterii statului și, pe de altă parte, că liberalii nu pot justifica teza potrivit căreia statul este o instituție necesară pentru a face posibilă prezervarea dreptului la libertate, voi reuși să arăt că teoria liberală nu reușește să argumenteze coerent că libertatea individuală este o valoare fundamentală.

1.Despre libertate

1.1 Valori în sine și valori fundamentale

Credința că libertatea este o valoare fundamentală poate fi derivată logic din două judecăți diferite. Ea poate fi derivată logic fie din asumpția că libertatea este o valoare în sine, fie din cea potrivit căreia libertatea este un fundament pentru o societate.

Cei care cred că libertatea este o valoare în sine se raportează la libertate ca la un scop în sine, iar discursul lor despre libertate se constituie într-o ideologie. Cei care cred că libertatea este un fundament pentru o societate se raportează la libertate ca la un mijloc necesar constituirii unei societăți, iar discursul lor despre libertate este un discurs teoretic.

Lucrarea mea este o analiză a teoriei liberale clasice. Teoria liberală este una dintre teoriile care argumentează că libertatea este un fundament pentru societate.

Trebuie să precizez că în teoria liberală societatea este suma indivizilor care o compun și nimic mai mult de atât. Termenul de societate nu desemnează o realitate ce există independent de indivizii care o compun; “societate” este numele pe care liberalii îl dau unei asociații de indivizi. Din acest motiv, în teoria liberală analiza libertății ca fundament pentru societate se axează numai pe analiza rolului pe care îl are libertatea în relațiile interumane.

Liberalii clasici susțin că libertatea este o valoare fundamentală pentru indivizii umani pentru că proprietatea de a fi liber este o proprietate esențială aacestora. Din punctul de vedere al teoriei liberale, nu se poate concepe nici o lume în care există indivizi umani neliberi. Din acest motiv liberalii susțin că fără libertate nu există indivizi umani. Pentru că, așa cum am precizat mai sus, societatea este numele dat unei asociații de indivizi, noțiunea de societate nu poate fi concepută în lumile în care libertatea nu este prezervată.

Forma generică a argumentului liberal care susține că libertatea este o valoare fundamentală este aceasta: libertatea este fundamentul unei societăți, pentru că fără libertate nu avem indivizii care compun societatea. Întrucât unicul scop al teoriei liberale este acela de la un mijloc necesar constituirii unei societăți, iar discursul lor despre libertate este un discurs teoretic.

Lucrarea mea este o analiză a teoriei liberale clasice. Teoria liberală este una dintre teoriile care argumentează că libertatea este un fundament pentru societate.

Forma generică a argumentului liberal care susține că libertatea este o valoare fundamentală este aceasta: libertatea este fundamentul unei societăți, pentru că fără libertate nu avem indivizii care compun societatea. Întrucât unicul scop al teoriei liberale este acela de a argumenta coerent că libertatea este o valoare fundamentală, structura teoriei liberale este dată de forma generică a acestui argument.

Pentru a argumenta coerent că libertatea este o valoare fundamentală, teoria liberală trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:

1.să argumenteze de ce libertatea este o valoare fundamentală pentru indivizi;

2.să construiască un cadru instituțional care să asigure posibilitatea prezervării libertății.

Fără a oferi un cadru instituțional care să facă posibilă prezervarea libertății, propunerea libertății ca valoare fundamentală pentru societate ar fi lipsită de conținut. Fără a oferi argumente pentru a susține că libertatea este o valoare fundamentală, construirea unui cadru instituțional care să facă posibilă libertatea ar fi un act lipsit de relevanță.

1.2.Libertatea individuală ca valoare fundamentală

1.2.1. Ce este o valoare fundamentală

O valoare este valoare fundamentală pentru un individ uman dacă și numai dacă el nu poate concepe o lume în care el are proprietatea de individ uman, dar nu are proprietatea ce derivă din faptul că este deținătorul acelei valori.* Libertatea este o valoare fundamentală pentru un individ uman dacă el nu poate concepe o lume în care el este individ uman și el nu este liber.

Dacă libertatea individuală este valoare fundamentală pentru mine, orice act ce afectează libertatea mea este un act ce afectează statutul meu de individ uman.

Lumile în care proprietatea de a fi liber nu îmi este recunoscută sunt identice cu lumile în care proprietatea de a fi individ uman nu îmi este recunoscută.

Lumile în care mă concep liber și lumile în care sunt recunoscut liber nu sunt identice. Eu mă pot considera liber într-o lume în care libertatea nu îmi este recunoscută. A mă considera liber, fără a-mi fi recunoscută libertatea, nu este cu necesitate semn că îmi lipsește simțul realității. Și aceasta pentru că afirmația care susține că în mod necesar lumile în care libertatea nu îmi este recunoscută și lumile în care nu sunt liber sunt identice este falsă. Dacă această afirmație ar fi adevărată, atunci toate încercările de a obține recunoașterea libertății ar fi acte de nebunie, întrucât ar fi încercări de recunoaștere a ceva ce nu există.

Încercările oamenilor de a obține recunoașterea proprietăților derivate din valorile lor fundamentale au nu numai sens, dar și miză. Orice efort al indivizilor de a obține recunoașterea acestor proprietăți ca aparținând-le are sens numai în situațiile în care indivizii au proprietățile pe care le vor recunoscute. Miza oricărei încercări a indivizilor umani de a obține recunoașterea unei proprietăți ca proprietate derivată dintr-o valoare fundamentală este obținerea dreptului de a prezerva acea proprietate. Recunoașterea unei proprietăți ca proprietate derivată dintr-o valoare fundamentală echivalează cu recunoașterea dreptului de a prezerva acea proprietate, pentru că valorile fundamentale funcționează ca și criterii ultime de evaluare a justeții sau injusteții acțiunilor. De exemplu, dacă libertatea individuală este considerată o valoare fundamentală, atunci o acțiune este dreaptă dacă respectă libertatea individuală și este nedreaptă dacă nu respectă libertatea individuală.

Există argumente care susțin că în unele cazuri o valoare fundamentală nu poate funcționa ca și criteriu ultim de evaluare a acțiunilor. Să luăm de exemplu cazul în care libertatea și fericirea sunt valori fundamentale ale indivizilor umani: cum stabilim care dintre cele două valori este criteriul ultim de evaluare a acțiunilor ca drepte sau nedrepte? Dacă optăm întotdeauna pentru libertate ca și criteriu de evaluare, atunci toate acțiunile care prezervă libertatea, chiar dacă nu prezervă fericirea, sunt drepte. Dar asta revine la a nu recunoaște fericirea ca valoare fundamentală a indivizilor umani. Dacă însă și fericirea, și libertatea sunt valori fundamentale, vom încerca să operăm astfel încât întotdeauna amândouă să fie criterii pentru evaluarea acțiunilor.

Luând în considerare cazurile în care prezervarea uneia duce la anularea celeilalte, vom decide să nu o alegem a priori pe una dintre ele ca și criteriu de evaluare a acțiunilor. A opta a priori pentru una dintre ele echivalează cu a recunoaște numai una din valori ca valoare fundamentală. Decizia de a nu opta a priori pentru una din valori nu este identică cu decizia de a nu opta pentru nici una dintre ele ca și criteriu de evaluare a acțiunilor. Dacă vom fi puși în situația de a alege una dintre valorile fundamentale ca și criteriu ultim de evaluare a acțiunilor, vom alege una din ele, dar nici o alegere nu va fi decisă a priori, ci numai circumstanțial.

Pentru a înțelege mai bine argumentul de mai sus sunt necesare câteva distincții.

Prima distincție pe care doresc să o introduc este distincția între drepturi pozitive și drepturi negative. Drepturile pozitive sunt drepturile care conferă îndreptățire pretenției de a ți se asigura acel drept; de exemplu: dacă dreptul pozitiv la educație îți este recunoscut, ești îndreptățit să ceri să ți se furnizeze educație; dacă dreptul pozitiv la asistență medicală îți este recunoscut, atunci îți este recunoscută ca îndreptățită pretenția de a-ți fi furnizată asistența medicală. Drepturile negative sunt drepturile care, dacă îți sunt recunoscute, justifică acțiunile tale de a prezerva acel drept: dacă dreptul negativ la libertate îți este recunoscut, tu ești îndreptățit să îți prezervi libertatea; dacă dreptul negativ la viață îți este recunoscut, atunci tu ești îndreptățit să îți prezervi viața.

Argumentul care pretinde că o valoare fundamentală nu funcționează întotdeauna ca un criteriu ultim de evaluare a justeții unei acțiuni este inteligibil, dacă în discuție se introduc drepturile pozitive. Dacă un individ are deopotrivă dreptul pozitiv la educație și dreptul pozitiv la asistență medicală, atunci, în cazurile în care pentru a furniza dreptul la educație al unui individ sunt nevoit să încalc dreptul lui de a-i fi asigurată furnizarea asistenței medicale, nu se poate spune a priori care din drepturi trebuie respectat. În aceste cazuri nici una din valorile fundamentale recunoscute nu este a priori criteriu ultim de evaluare a acțiunilor.

Dacă discuția se poartă în termeni de drepturi negative, argumentul care pretinde că nu întotdeauna o valoare fundamentală este criteriu de evaluare a acțiunilor trebuie mult rafinat. Dacă unui individ îi sunt recunoscute deopotrivă dreptul negativ la libertate și dreptul negativ la fericire, argumentul pare să funcționeze în situații de genul următor: dacă drepturile negative la fericire și libertate le sunt recunoscute mai multor indivizi, atunci se pot ivi situații în care recunoașterea dreptului unui individ la libertate duce la anularea recunoașterii dreptului altui individ la fericire. Avem astfel reconfirmată teza argumentului care susține că o valoare fundamentală nu poate funcționa ca și criteriu de evaluare a acțiunilor, dacă ea nu este singura valoare fundamentală. Dar să ne mai uităm odată la exemplul de mai sus: mai multor indivizi le sunt recunoscute drepturile negative la libertate și fericire; este plauzibil ca situații de genul celei descrise mai sus să apară în mod spontan; dar aceeași situație poate apărea și în cazurile în care fiecărui individ îi este recunoscut doar dreptul negativ la libertate: dreptul unui individ la libertate poate anula dreptul altui individ la libertate. Această situație nu este de genul acelora în care trebuie să optăm între două valori fundamentale. S-ar putea ca nici situțiile în care indivizilor le sunt recunoscute mai multe valori fundamentale ca drepturi negative să nu fie situații de genul celor în care trebuie să optăm între valori.

Încercați să vă imaginați în ipostazele următoare: în prima ipostază recunoașteți drepturile pozitive ale unui individ la libertate și fericire, iar în cea de a doua recunoașteți drepturile negative ale unui individ la fericire și libertate. În prima ipostază vă veți confrunta cu situații în care va trebui să alegeți între cele două drepturi.

În cea de a doua ipostază, dacă unui singur individ îi sunt recunoscute cele două drepturi, dumneavoastră nu mai aveți practic nici o problemă de alegere între drepturile pe care trebuie să i le respectați: el poate se va afla în situații în care va trebui să aleagă între valori; dar aceste situații nu sunt situații în care individul respectiv se confruntă cu probleme de genul ce este drept să aleagă; genul acesta de probleme nu apare pentru el, din cauză că el nu poate încălca, încercând să își prezerve valorile, drepturile nimănui.

În prima situație aveți clar o problemă de genul identificării acelei valori care de drept vă va ghida acțiunile, pe când în cea de a doua situație nu vă confruntați (și nici altcineva nu se confruntă) cu genul acesta de decizii.

Situația se schimbă dacă în exemplele anterioare numărul indivizilor cărora le sunt recunoscute drepturi este mai mare de unu. Veți avea, în situația în care recunoașteți drepturile pozitive ale indivizilor la viață și libertate, cazuri în care va trebui să alegeți nu numai care sunt drepturile pe care le respectați, ci și care sunt indivizii ale căror drepturi le veți respecta. Cele două probleme de alegere (alegere a drepturilor ce vor fi respectate și alegere a indivizilor cărora le vor fi respectate drepturile) apar cu necesitate dacă recunoașteți drepturi pozitive indivizilor. Aceasta pentru că orice acțiune de respectare a unui drept pozitiv este o acțiune care vă va consuma resurse; numai dacă ați dispune de resurse nelimitate nu ați înfrunta genul acesta de probleme; și, întrucât este imposibil ca cineva să dispună de resurse nelimitate, este imposibil ca cineva care recunoaște drepturi pozitive indivizilor să evite cele două probleme de alegere.

În situația în care recunoașteți mai multor indivizi drepturile negative la viață și libertate, va trebui să definiți drepturile indivizilor astfel încât nici o acțiune de prezervare a drepturilor unui individ să nu aibă ca efect încălcarea drepturilor altui individ. În principiu este posibil ca astfel de definiții să fie formulate. Dacă astfel de definiții sunt formulabile, atunci recunoașterea drepturilor negative nu ridică cu necesitate problemele ridicate de recunoașterea drepturilor pozitive.

1.2.2.Libertatea individuală ca valoare fundamentală

Revenind la discuția despre libertate ca valoare fundamentală, trebuie să precizez ce înseamnă că libertatea individuală este recunoscută drept o astfel de valoare. Din discuția despre valori fundamentale se poate deduce că recunoașterea libertății individuale ca valoare fundamentală este echivalentă cu recunoașterea dreptului fiecărui individ de a-și prezerva libertatea.

Prezervarea libertății individuale este posibilă numai dacă recunoșterea dreptului la libertate nu este o recunoaștere cu caracter discreționar; recunoașterea discreționară a libertății ca valoare fundamentală este imposibilă, pentru că este imposibil ca cineva să recunoască libertatea altor indivizi, ordonând aleator dispunând această recunoaștere în funcție de cum, cui și când crede de cuviință; recunoașterea discreționară a dreptului la libertate este o contradicție performativă.

Din cele de mai sus rezultă că libertatea indivizilor este anulată într-un context în care drepturile pozitive sunt recunoscute. Modul în care sunt recunoscute și respectate drepturile în acest context face imposibilă prezervarea libertății individuale. În primul rând, recunoașterea libertății ca drept pozitiv este un act autocontradictoriu; nu se poate să fii liber, dacă altcineva este de drept furnizorul libertății tale; în măsura în care libertatea ta stă în mâinile altcuiva, și nu în ale tale, nu ești liber. De fapt, întregul cadru de recunoaștere a drepturilor pozitive are caracter discreționar: în acest caz, indivizii au drepturi indiferent dacă le vor sau nu; unii indivizi primesc aceste drepturi, alții nu; un individ primește un drept la un moment de timp, dar nu îl mai primește la un alt moment de timp. Toate aceste jocuri cu drepturile sunt jocuri la discreția celui care le acordă sau nu, pentru că el este furnizorul lor. Nu avem, de fapt, de a face cu o recunoaștere a unor drepturi, ci cu un joc al cărui stăpân este cel care le acordă. Rolul celui care recunoaște drepturile pozitive nu poate fi decât de stăpân, de vreme ce el distribuie sau redistribuie resursele necesare respectării drepturilor. Faptul că este un stăpân care nu prezintă la vedere regulile jocului este inteligibil; el nu știe dinainte regulile jocului, ci le stabilește pe parcurs, în funcție de resursele de care dispune; el nu discriminează nici un individ în mod special, dar rolul său îl obligă să-i discrimineze pe toți în funcție de circumstanțe.

Cu totul altfel stau lucrurile dacă numai drepturile negative sunt recunoscute. Dacă drepturile negative sunt definite astfel încât să fie imposibil ca vreo acțiune de prezervare a drepturilor unui individ să conducă la încălcarea drepturilor altui individ, vom avea un context caracterizat de următoarele proprietăți: regulile de recunoașere și prezervare a drepturilor sunt derivate din definițiile drepturilor – din acest motiv ele sunt aceleași pentru toți și cognoscibile tuturor; nu avem un unic furnizor de drepturi în acest context. Fiecare individ căruia îi sunt recunoscute drepturile este furnizorul propriilor drepturi, iar acest fapt îi conferă libertate. Este important să remarcăm faptul că recunoașterea unui drept negativ echivalează cu recunoașterea libertății individului de a acționa în vederea prezervării acelui drept. Acest fapt explică de ce sfera libertății indivizilor este mai mare sau mai mică în funcție de numărul drepturilor negative ce le este recunoscut.

Dreptul la libertate individuală este diferit de celelalte drepturi datorită raportului său special cu celelalte drepturi; acest raport este dat de faptul că recunoașterea unor drepturi negative (diferite de libertate) ale indivizilor echivalează cu recunoașterea unei sfere de libertate a indivizilor, iar recunoașterea unor drepturi pozitive diferite de libertate echivalează cu anularea libertății indivizilor.

Această proprietate specială a dreptului la libertate face ca prezervarea acestui drept să fie posibilă în contextele în care numai drepturile negative sunt recunoscute.

Pe de altă parte, dreptul la libertate este un drept distinct de celelalte drepturi. Când dreptul la libertate este recunoscut indivizilor, sunt recunoscute eforturile acestora de a-și asigura drepturile deținute; dar atât eforturile indivizilor de a obține recunoașterea altor drepturi, cât și cele de a-și prezerva libertatea dincolo de sfera drepturilor recunoscute, în măsura în care ele (eforturile) nu afectează drepturile altor indivizi, sunt justificabile prin recunoașterea dreptului la libertate.

Acum, luând în considerare, pe de o parte, dificultățile pe care trebuie să le depășim pentru a construi un sistem funcțional de drepturi negative și, pe de altă parte, dificultățile pe care le avem de a înțelege dreptul la libertate, putem evalua că sarcina de a construi un cadru social care prezervă libertatea este o sarcină problematică. Din acest punct de vedere toate teoriile care susțin că libertatea este fundamentul societății se află în dificultate.

Pentru a se achita de această sarcină, teoria liberală trebuie în primul rând să definească dreptul negativ la libertate în așa fel încât dreptul unui individ de a-și prezerva libertatea să nu anuleze dreptul altui individ de a-și prezerva libertatea. O bună definiție a dreptului la libertate va face posibilă articularea unui sistem de drepturi compatibil cu prezervarea libertății.

Pe de altă parte, teoria trebuie să construiască un cadru instituțional care va face posibilă prezervarea dreptului la libertate.

Prin urmare, teoria liberală reușește să justifice libertatea ca valoare fundamentală în măsura în care reușește, pe de o parte, să definească bine dreptul la libertate și, pe de altă parte, să construiască un cadru instituțional care să facă posibilă prezervarea dreptului la libertate.

1.3. Puncte de reper pentru evaluarea teoriei liberale

Deși sunt confundate adesea, definiția dreptului la libertate nu este identică cu definiția libertății. Dacă definiția dreptului la libertate ar fi identică cu definiția libertății, atunci orice definire a dreptului la libertate ar promova prezervarea libertății, întrucât nu am mai putea discrimina între definiții ale dreptului la libertate care promovează prezervarea libertății și definiții ale dreptului la libertate care nu promovează prezervarea libertății.

Cred că sursa confuziei stă, pe de o parte, în faptul că identificarea definiției dreptului la libertate cu definiția libertății face posibilă justificarea oricărui act ca act făcut în numele libertății și, pe de altă parte, în faptul că nu există un consens cu privire la semnificația conceptului de libertate.

Există în mod clar o distincție între definiții ale dreptului la libertate care promovează prezervarea libertății și definiții ale dreptului la libertate care nu promovează prezervarea libertății, și, dacă această distincție există, atunci criteriul care face posibilă această distincție există. Putem avea un criteriu care face posibilă distincția între definiții bune ale dreptului la libertate și definiții inadecvate ale acestui drept la libertate numai dacă avem o definiție a libertății.

De aceea, o bună analiză a unei teorii care propune ca valoare fundamentală libertatea ar trebui să folosească în evaluarea teoriei definiția libertății; pentru a avea un criteriu de evaluare imparțial al teoriilor, definiția libertății trebuie să fie reală.

Deși mă angajez în analiza unei teorii care propune ca valoare fundamentală libertatea, nu pot oferi o definiție a libertății. Aceasta nu înseamnă că nu voi oferi câteva puncte de reper pentru a evalua teoria liberală.

Pentru o evaluare sumară a unei teoriei liberale sunt suficiente câteva puncte de reper care să ne ajute, pe de o parte, să identificăm libertatea individuală în lumile în care ea este prezervată și, pe de altă parte, să remarcăm absența ei în lumile în care ea nu este prezervată.

Mai înainte de a discuta despre punctele de reper necesare și suficiente pentru a identifica dacă libertatea individuală este prezervată sau nu într-o lume, trebuie să definesc termenii de relație liberă și relație hegemonică, pentru că aceștia sunt termenii cu care voi purta această discuție.

Între indivizii din lume sunt posibile două tipuri de relații: relații contractuale și relații hegemonice.

Relațiile contractuale sunt relații caracterizate prin simetrie: dacă un individ A se află în relație contractulă cu un individ B, atunci B se află în aceeași relație cu A.

Relațiile hegemonice se caracterizează prin asimetrie: dacă un individ A se află într-o relație hegemonică cu un individ B, atunci individul A nu se află în același gen de relație cu individul B în care se află individul B cu individul A.

Relațiile contractuale sunt relații libere. Fiecare individ intră și se păstrează în aceste relații în mod voluntar. Orice decizie luată în acest tip de relație este o decizie voluntară, prin care individul își prezervă autonomia.

Relațiile hegemonice sunt relații de subordonare. Indivizii aleg sau nu să intre în aranjamente sociale ce se bazează pe relații de subordonare; dar, odată ce au intrat într-un aranjament astfel construit, ei nu mai acționează, întrucât nu mai decid în privința scopurilor acțiunilor pe care le desfășoară în acest tip de aranjament.

Intuitiv gândim o lume în care libertatea este prezervată ca o lume în care avem numai relații libere. Dar o astfel de lume este practic imposibilă pentru indivizii umani. Din acest motiv, acceptăm că pentru indivizii umani o lume care prezervă libertatea individuală este o lume în care numai relațiile asimetrice care asigură buna funcționare a relațiilor simetrice sunt acceptabile.

Pe de altă parte, punctele de reper pentru a remarca faptul că libertatea individuală nu este prezervată într-o lume sunt: numărul relațiilor asimetrice între indivizi este mai mare decât numărul relațiilor simetrice dintre aceștia, iar relațiile asimetrice existente între indivizi nu sunt necesare pentru a asigura relațiile simetrice. Dacă între indivizii unei lumi există în mod preponderent relații de supunere, iar scopul acestor relații nu este de a asigura buna funcționare a relațiilor libere, atunci libertatea individuală nu este prezervată în acea lume.

Ca un cadru instituțional să facă posibilă prezervarea libertății într-o lume, trebuie să fie construit astfel încât, dacă singurele reguli care guvernează o lume sunt regulile care dau structura cadrului instituțional, atunci în acea lume libertatea individuală este prezervată. Pentru a construi un astfel de cadru sunt necesare două elemente: un sistem de drepturi care să asigure prezervarea libertății și o instituție care să facă posibilă prezervarea acestor drepturi.

2.Analiza teoriei liberale

Teoria liberală este o teorie care are drept scop construirea unui cadru social fundamentat pe libertatea individuală.

Așa cum am văzut în secțiunea precedentă, orice teorie politică care optează pentru libertate ca valoare fundamentală trebuie să construiască un sistem de drepturi negative propice prezervării libertății individuale și un cadru instituțional care să facă posibilă respectarea dreptului la libertate.

2.1.Definiția dreptului la libertate

Liberalii definesc dreptul la libertate ca fiind dreptul fiecărui individ de a avea o sferă de acțiune în care nici un alt individ sau grup de indivizi nu este îndreptățit să intervină.

Sfera libertății indivizilor este mai mare sau mai mică în funcție de numărul drepturilor negative ce le sunt recunoscute. Tuturor indivizilor le sunt recunoscute, în teoria liberală, un număr minim de drepturi ca drepturi fundamentale. Drepturile fundamentele ale indivizilor sunt drepturile care asigură acestoră o sferă minimă de libertate. Dacă sfera de libertate a indivizilor ar fi restrînsă dincolo de această limită, libertatea acestora ar fi anulată.

Recunoașterea acelorași drepturi tuturor indivizilor asigură posibilitatea relațiilor libere dintre indivizi. Din acest motiv teoria liberală propune ca sistem de drepturi ce promovează libertatea un sistem de drepturi universale care să asigure tuturor indivizilor o sferă proprie de acțiune. Toate drepturile recunoscute în teoria liberală sunt drepturi negative: indivizii sunt îndreptățiți în cererile lor de a nu le fi încălcate aceste drepturi, dar nu și în cererile lor de a le fi asigurată furnizarea obiectelor drepturilor respective. De asemenea toate drepturile recunoscute în teoria liberală sunt drepturi fundamentale, și din acest motiv ele sunt inviolabile.

Printre drepturile fundamentale recunoscute de teoria liberală găsim: libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, dreptul la proprietate, dreptul la viață și dreptul la fericire.

Prin definirea libertății ca sferă proprie de acțiune a fiecărui individ, liberalii încearcă să fixeze limite ale exercitării dreptului la libertate (și, prin aceasta, ale tuturor celelalte drepturi și libertăți) pentru a face astfel încât dreptul la libertate al unui individ să nu anuleze dreptul la libertate al altui individ.

Există în teoria liberală unele drepturi pentru care limita clară a acțiunii unui individ sau grup de indivizi este dată de faptul că este interzisă orice acțiune ce ar duce la anularea acestor drepturi; acesta este cazul dreptului la libertatea de conștiință și al dreptului la liberă exprimare.

Există, pe de altă parte, și drepturi pentru care nu se pot prescrie a priori limite în exercitarea lor, dar, în principiu, ele sunt limitate: așa este cazul dreptului la libertate, al dreptului la viață, al dreptului la fericire și al dreptului la proprietate. Ce se poate spune a priori despre limitele exercitării acestor drepturi este că limitele lor sunt aceleași pentru toți indivizii; acest fapt va garanta posibilitatea prezervării relațiilor libere între indivizi.

Date fiind aceste caracteristici se poate observa că sistemul de drepturi propus de teoria liberală este un cadru propice prezervării libertății.

2. 2. Cine impune respectarea drepturilor?

Liberalii cred că singura instituție care face posibilă respectarea drepturilor indivizilor este instituția statului.

Rațiunile pentru care liberalii aleg statul ca și cadru instituțional le voi analiza în secțiunile ce urmează. Înainte însă de aceasta, pentru a înțelege mai bine întreaga discuție voi analiza ce este statul.

2.2.1.Ce este statul?

Statul este un aranjament social ce se bazează pe relații de subordonare, întrucât el este o instituție care deține monopolul asupra coerciției. Coerciția este o acțiune de supunere a voinței unui individ voinței altcuiva. Prin definiție deci, statul este o instituție ce se bazează pe relații hegemonice.

Există două moduri prin care un stat îi poate face pe cei pe care îi guvernează să îi dea ascultare: prima metodă este să recurgă la forța fizică sau la amenințarea cu forța fizică și cea de a doua este să recurgă la forța morală. Forța morală este forța pe care o au asupra indivizilor regulile care interzic sau permit anumite tipuri de acțiuni.

Indiferent ce metodă va folosi statul pentru a-și atinge scopul de a se face ascultat, el trebuie, pentru a putea apela la vreuna din ele, să o dețină efectiv: el nu poate să folosească forța fizică atâta vreme cât nu are o astfel de resursă; în mod similar, statul nu poate apela la forța morală decât dacă are și îi este recunoscută autoritatea de a decide ce este corect și ce nu este corect .

****

Utilizarea forței fizice nu este o metodă eficientă de a impune ascultarea.

În primul rând, utilizarea forței fizice sau a amenințării cu forța fizică produce supunerea unui individ numai atât timp cât el este amenințat cu folosirea forței fizice. O dată ce individul uman nu mai este amenințat cu utilizarea acestei forțe, el se reîntoarce la starea anterioară celei în care este amenințat. Prin urmare, nu mai ascultă comanda pe care este ținut să o execute.

Date fiind acestea, amenințarea cu forța fizică nu produce în mod continuu ascultarea, decât dacă amenințarea cu forța este produsă în mod continuu. Dar apelul continuu la forță sau la amenințarea cu forța pare, dacă nu imposibil, totuși foarte puțin plauzibil, de realizat. De aceea, utilizarea forței fizice nu este o metodă de a impune eficient ascultarea.

******

O altă metodă de care un stat se poate folosi pentru a-i determina pe cei guvernați să îi dea ascultare este recursul la forța morală.

Există două posibilități pentru cel care emite reguli de a opera cu ele. Primul mod de operare nu este specific statelor, pentru că ele nu își însușesc această formă de guvernare: agentul care emite regulile este o autoritate recunoscută voluntar de cei care se conformează regulilor; nimeni nu este obligat să recunoască această autoritate, dar, dacă ea este recunoscută, regulile ei se impun prin autoritatea ce o dobândesc de la cel care le-a emis . Cel de-al doilea mod de operare este specific statelor: instituția care emite regulile își impune autoritatea. Regulile emise de ea vor fi întotdeauna ascultate, dar nu întotdeauna recunoscute.

În paradigma primului mod de operare regulile funcționează astfel:

Regulile ce coordonează acțiunile indivizilor umani sunt valabile atâta vreme cât le este recunoscută autoritatea. Odată emisă regula, a cărei autoritate o presupunem ca fiind recunoscută, acțiunile indivizilor umani se vor conforma ei. Nu este necesar, așa cum era când utilizam forța fizică, să intervenim în mod continuu pentru a impune ascultarea regulii.

Spre deosebire de apelul continuu la forța fizică, apelul continuu la reguli nu face din cel care se conformează lor un simplu instrument. Indivizii umani își pot alege în continuare scopurile acțiunilor ținând cont de regulile cărora trebuie să li se conformeze. Conformarea la reguli a căror autoritate o recunoști este o conformare voluntară, pentru că recunoașterea autorității unei reguli presupune acordul dat cu privire la ceea ce regula prescrie. Prin urmare, dacă recunoașterea regulilor restrânge numărul scopurilor pe care le aveam înainte de a le recunoaște, aceasta nu înseamnă că am fost in vreun fel supuși vreunei constrângeri venite din afara noastră.

Pentru ca o regulă să fie recunoscută, trebuie ca indivizii umani să fie de acord atât cu pedepsele ce sancționează regula, cât și cu modul în care pedeapsa va fi executată.

O lume guvernată prin reguli a căror autoritate este recunoscută este o lume în care libertatea individuală este prezervată.

Statul poate să guverneze prin apel la forța morală, adică prin apel la puterea pe care o are de a decide ceea ce este drept să faci și ceea ce nu este drept să faci. Statul nu este cel care are autoritatea de a decide ceea ce este bine și ceea ce este rău, ceea ce este drept și ceea ce este nedrept; el este cel care are are puterea de a-și impune această autoritate. Cei care nu recunosc autoritatea regulilor emise de stat, vor fi obligați să le respecte sub amenințarea cu forța. Există două tipuri de reguli prin care un stat poate guverna: reguli formale și reguli materiale. Regulile formale sunt acelea care prescriu ce tipuri de acțiuni sunt permise și ce tipuri de acțiuni nu sunt permise. Regulile materiale sunt cele care prescriu ce acțiuni sunt permise și ce acțiuni nu sunt permise.

Guvernarea prin reguli formale permite indivizilor astfel guvernați o arie de libertate mai mare în raport cu cel care îi guvernează, decât guvernarea prin reguli materiale. Guvernarea prin reguli formale intervine punctual și limitat în deciziile pe care indivizii le iau cu privire la scopurile pe care le vor urma. Prin contrast, guvernarea prin reguli materiale intervine în principu continuu și nelimitat în deciziile pe care indivizii le iau cu privire la scopurile acțiunilor lor.

Cei guvernați prin reguli formale pot să își planifice acțiunile, având acces la mai multe resurse decât cei guvernați prin reguli materiale, pentru că statul care guvernează prin reguli formale, intervenind punctual și limitat în acțiunile celor guvernați, le lasă acestora mai multe resurse disponibile, pe când statul care guvernează prin reguli materiale, intervenind continuu și nelimitat, le lasă celor guvernați astfel mai puține resurse.

Pentru ca regulile să fie ascultate nu este necesar în mod continuu apelul la forță. Este suficient doar ca fiecare încălcare a regulii să fie pedepsită, dar acest fapt nu transformă indivizii siliți să se conformeze regulilor în simple marionete în mâinile celor care impun regulile.

Însă în cazul statelor nu se poate construi nici un metodă de guvernare care să fie posibil de aplicat fără a face nicicum apel la forța fizică și la amenințarea cu folosirea ei. În consecință, statul nu poate guverna prin reguli dacă nu își asigură și monopolul forței. Aceasta este una din rațiunile pentru care statul își asigură monopolul forței pentru a guverna prin reguli. Există și un alt motiv pentru care statul nu poate guverna prin reguli fără a avea monopolul asupra forței fizice. Am spus mai sus că, pentru a fi recunoscută o regulă, indivizii umani trebuie să își dea acordul cu privire la pedepsele ce sancționează regula și cu privire la modalitatea în care pedepsele vor fi impuse. Se pretinde că statul s-ar putea rezuma la folosirea monopolului forței pentru a proteja regulile care nu au fost impuse de el. Regulile pe care le va proteja statul în acest caz sunt reguli acceptate în mod voluntar de indivizi. Un astfel de stat care are ca unică funcție protejarea regulilor se deosebește de statele care au ca funcții producerea și impunerea de reguli.

Statul protectiv este însă o construcție logic imposibil de realizat. Dacă un agent are ca sarcină impunerea pedepselor ce sancționează încălcarea regulilor, el va impune interpretarea pe care el o dă regulilor și pedepselor. Rolul său nu se reduce numai la a proteja regulile; rolul său este de a produce și de a impune propriile interpretări ale regulilor.

Dacă un automat are ca sarcină impunerea pedepselor ce sancționează încălcarea regulilor, automatul nu va impune propria interpretare a regulilor, pentru că el nu interpretează în nici un fel comenzile pe care le execută.

Statul este însă un agent și nu un automat. Prin urmare, dacă statul are ca sarcină impunerea regulilor, el va produce și va impune propria interpretare a regulilor. Dacă statul produce și impune propria interpretare a regulilor, atunci el impune regulile produse de el, pentru că interpretarea regulilor echivalează cu producerea unor reguli distincte de cele ce au fost interpretate.

Argumentul acesta demonstreză că statul protectiv este o construcție contradictorie: nu poate fi gândit un stat care să dețină funcția de impunere a regulilor, fără a deține și funcția de producere a regulilor.

Dacă funcția de impunere a unei reguli este pentru un agent cea care îi asigură funcția de producere a acelei reguli, atunci pentru a guverna prin reguli statul trebuie să își asigure monopolul asupra forței.

Statele moderne sunt state ce guvernează în primul rând prin apel la reguli; apelul la forța fizică se face cu scopul de a impune regulile statului.

2.2.2.Rolul statelor în prezervarea libertății

Statul este o instituție care pentru a guverna își impune monopolul măsurilor coercitive; în acest scop, statul monopolizează producția de legi și recursul la forța fizică.

Acolo unde există state, ele stabilesc prin lege care sunt sferele de acțiune proprii indivizilor; aceasta se datorează faptului că, deținând controlul utilizării forței fizice și a forței morale, statele sunt producătoarele regulilor ce guvernează acțiunile indivizilor.

Dacă funcțiile statului (de producere și de impunere a legilor) nu sunt limitate, statul poate recunoaște indivizilor sfere de acțiune extrem de restrânse. Cu cât sferele proprii de acțiune ale indivizilor sunt mai restrânse, cu atât numărul relațiilor libere între indivizi este mai mic, iar cel al relațiilor hegemonice mai mare. Prin urmare, dacă funcția de producere și de impunere a legilor nu este limitată, riscăm ca libertatea individuală să fie anulată.

Din acest motiv liberalii aleg cu multă precauție statul pentru a defini și impune drepturile indivizilor; ei nu propun orice fel de stat pentru această sarcină, ci propun statul limitat (și minimal).

Pe de altă parte, dat fiind că statul este un aranjament social ce se bazează pe relații de subordonare, orice tip de stat ar fi cel propus de liberali, el va produce cu necesitate un număr de relații hegemonice; dacă relațiile hegemonice produse de statul liberal nu sunt necesare bunei funcționări a relațiilor libere, atunci liberalii comit o greșeală când aleg statul ca instituție necesară pentru construirea unui cadru care să facă posibilă prezervarea libertății. Una dintre sarcinile liberalilor este să justifice alegerea statului ca instituție menită să prezerve libertatea individuală. Pentru aceasta ar fi suficient ca ei să demonstreze că statul este singura instituție care poate prezerva drepturile și libertățile indivizilor.

2. 3.Statul liberal

2.3.1.De ce aleg liberalii statul?

Potrivit teoriei liberale, oamenii se nasc liberi și egali îndreptățiți să își asigure viața, fericirea, libertatea și proprietatea. Oamenii nu sunt distribuiți prin naștere într-o rețea de relații hegemonice. Dacă ar fi astfel, libertatea individuală nu ar mai putea fi o valoare fundamentală pentru indivizii umani.

Deși oamenii se nasc liberi și egali îndreptățiți în a-și asigura libertatea, viața și proprietatea, ei nu se nasc înzestrați cu aceeași putere de impunere a drepturilor. O lume în care aceste drepturi nu sunt impuse de către fiecare individ în aceeași măsură se transformă într-o lume în care cel mai tare face legea. O astfel de lume este una în care libertatea individuală nu este prezervată.

Așadar, o lume în care libertatea individuală este prezervată este o lume în care drepturile și libertățile fiecărui individ se impun în aceeași măsură. Pentru ca fiecare să își impună în egală măsură drepturile și libertățile, este necesar ca toți oamenii să renunțe la a-și impune singuri drepturile în mod direct; indivizii umani trebuie să aleagă un agent care să facă astfel încât drepturile și libertățile fiecăruia să se impună în aceeași măsură.

Liberalii recunosc că impunerea este în sine rea, că instituția statului (pe care ei o propun pentru a se ocupa de prezervarea libertății), este rea și ușor coruptibilă (pentru că este singura instituție care are dreptul de a impune limitări, ea poate oricând abuza de acest drept), dar sunt convinși că acesta este un rău necesar. Dacă nu ar exista nici o instituție care să definească sferele proprii de libertate ale indivizilor și să impună respectarea de către fiecare a acestor sfere, toți indivizii s-ar afla în pericolul de a-și pierde libertatea.

Liberalii argumentează că singura alternativă la soluția propusă de ei pentru prezervarea libertății este cea propusă de anarhiști, care susțin că orice act de impunere anulează libertatea individuală, și, prin urmare, că pentru a prezerva libertatea, orice act de impunere trebuie interzis.

Liberalii consideră că soluția anarhiștilor nu este potrivită pentru o lume în care indivizii umani nu se conformează cu toți maximei: “trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască”. Într-o astfel de lume, soluția propusă de anarhiști nu ajută la prezervarea libertății individuale, ci duce la anularea ei, pentru că fiecare este liber să facă ce vrea, inclusiv să anuleze libertatea altui individ uman. Soluția anarhistă, dacă ar fi aplicată la lumea în care trăim, ar transforma-o în haos; într-o astfel de lume, nu numai libertatea individuală ar fi amenințată, ci și securitatea indivizilor, viețile și proprietățile lor, ca și orice altă valoare umană demnă de a fi respectată.

Liberalii recunosc ca ideal o lume în care toate relațiile dintre indivizi să fie libere; dar întrucât acest ideal nu poate fi pus în practică, ei propun o soluție de compromis: soluția trebuie să asigure atâtea relații libere, câte sunt posibile pentru a nu se ajunge într-o stare de anarhie; din această cauză ei susțin intervenția statului.

Odată propus statul ca instituție ce va asigura prezervarea libertății individuale, relațiile dintre stat și individ trebuie să fie cât mai puține cu putință, deoarece, cu cât este mai mare numărul acestor relații, cu atât este mai mare numărul relațiilor asimetrice, iar cu cât este mai mare numărul relațiilor asimetrice, cu atât este mai mic numărul relațiilor libere. Intervenția statului trebuie permisă numai în măsura în care acest gen de intervenție asigură prezervarea libertății individuale.

Pentru a prezerva, atât cât este posibil, libertatea individuală, soluția liberală trebuie să evite cele două posibile pericole: să evite starea de anarhie, întrucât prezervarea oricărei valori umane este imposibilă într-o astfel de stare și să evite ca statul să se extindă dincolo de limitele necesare pentru a asigura prezervarea libertății individuale.

2.3.2. Statul liberal

Liberalii propun o soluție la problema prezervării libertății care evită cele două pericole menționate mai sus; soluția lor este statul liberal.

2.3.2.1.Cum evită statul liberal anarhia

Pentru a evita starea de anarhie, liberalii susțin acordarea dreptului de a impune legi numai statului.

Argumentul pe care îl folosesc liberalii pentru a susține monopolul statului asupra legislației are următoarele premise:

1. În orice lume, pentru a evita ca în anumite relații dintre indivizi agresiunea să fie cu necesitate posibilă, trebuie ca tuturor indivizilor implicați în aceste relații să le fie recunoscută libertatea în aceeași măsură. Altfel spus, într-o lume în care nu trebuie să recunoaștem indivizilor aceleași grade de libertate, unele relații dintre indivizi vor fi cu necesitate posibil agresive.

Am să prezint cum este formulată această premisă în Limitele libertății pentru a explica ce înțeleg liberalii prin recunoașterea aceluiași grad de libertate.

Buchanan susține că este necesar ca indivizii, când interacționează, să-și respecte reciproc libertatea; în caz contrar, se ajunge în mod logic la agresiune.

Indivizii își pot recunoaște reciproc libertatea dacă regulile care prezervă libertatea fiecăruia sunt formalizate; pentru ca aceste reguli să fie formalizate este necesar să se definească într-un prim pas sferele libertăților fiecărui individ; se vor formaliza regulile care delimitează sferele de libertate proprii fiecărui individ, iar după aceasta se vor formaliza regulile care declară aceste sfere inviolabile; astfel, fiecare individ va fi liber în aceași măsură ca și ceilalți, dar nu pentru că îi sunt garantate libertăți identice cu ale celorlalți, ci pentru că i se va respecta așa cum li se va respecta și lor propria sferă de libertate.

Liberalii acceptă că sferele de libertate proprii fiecărui individ uman pot fi identice; ei precizează însă că ele pot fi identice și recunoscute ca identice numai sub aspect formal; identitatea sub aspect formal a sferelor de libertate poate fi obținută prin precizarea unor libertăți formale identice pentru fiecare individ; astfel, fiecărui om îi este recunoscută libertatea de a dispune de propriul corp, de proprietatea sa, după cum îi este recunoscută și liberatea de conștiință; liberalii nu acceptă posibilitatea ca fiecare individ să dețină sfere de libertate identice cu ale celorlalți din punct de vedere material, deoarece consideră că este imposibil ca oamenii să dețină cu toții aceleași libertăți concrete: de aceea, în teoria liberală fiecarui om îi este recunoscută libertatea de a dispune de proprietatea lui, dar nu fiecărui om îi este recunoscută libertatea de a dispune de proprietatea X. În mod analog, fiecărui individ îi este recunoscut dreptul la fericire, dar nu îndreptățirea pentru o anumită fericire.

Prin urmare, indivizii au (în teoria liberală) libertăți identice dacă din punct de vedere formal sferele lor de libertate sunt identice.

2. Pentru a elimina apariția conflictelor în ceea ce privește decizia cu privire la ce libertăți formale trebuie recunoscute fiecărui individ, este necesar apelul la o singură sursă de decizie.

Premisa 2 este cea care precizează că în teoria liberală se impune cu necesitate monopolul asupra legislației. Monopolul legilor este derivat din faptul că este necesară o singură autoritate pentru a decide care sunt libertățile formale ce vor fi recunoscute fiecărui individ. Fără monopolul legislativ nu se pot construi sfere de libertate egale pentru fiecare individ.

3. În cazul suspiciunii ce planează asupra unui individ, când acesta este acuzat de încălcarea sferei de libertate a altui individ trebuie să existe o ultimă autoritate recunoscută pentru a da sentințe finale.

Premisa 3 precizează că monopolul justiției este necesar. Necesitatea acestui monopol este derivată din necesitatea de a asigura sfere de libertate egale din punct de vedere formal fiecărui individ. Dacă nu am avea aceeași curte de apel care să decidă pentru toate cazurile când este și când nu este încălcată sfera de libertate a unui individ, asigurarea în aceeași măsură a libertății indivizilor ar fi imposibil de înfăptuit.

Vreau să pun în evidență faptul că monopolul legilor și monopolul justiției nu sunt două monopoluri cu totul distincte.

În primul rând, amândouă operează cu aceleași reguli, numai că în moduri diferite: monopolul legilor decide ce reguli trebuie respectate, monopolul justiției decide dacă regulile au fost respectate sau nu.

În al doilea rând, pentru că operează cu aceleași reguli și în numele necesității unui singur set de reguli, cele două monopoluri sunt obligate să se sprijine reciproc: regulile pe care le emite legislativul trebuie sprijinite ca fiind drepte de instituția justiției, iar sentințele pronunțate trebuie să se bazeze pe legile în vigoare și nu pe altele.

4. Utilizarea forței este justificată numai în cazul încălcării sferei de libertate a unui individ.

Nu oricine este însă îndreptățit să decidă dacă utilizarea forței este legitimă sau nu, întrucât, pentru a fi legitimă, utilizarea forței trebuie să survină în urma producerii unei încălcări a libertății cuiva, iar această decizie nu poate fi luată de oricine. Prin urmare, pentru ca folosirea forței să fie legitimă, ea trebuie autorizată de instituția care decide cu privire la încălcarea libertății indivizilor.

Astfel este justificat monopolul forței în teoria liberală.

*****

Așadar, pentru a nu cădea în starea de anarhie și pentru a prezerva libertatea individuală, liberalii propun statul ca monopol legislativ; monopolul justiției și monopolul forței fizice sunt necesare pentru a impune tuturor indivizilor aceleași legi.

2.3.2.2.Limitarea statului

Pentru a evita starea de anarhie, stare în care în mod necesar este posibilă agresiunea și prin urmare este în mod necesar posibilă anularea libertății individuale, liberalii propun ca soluție statul.

Din acest motiv, statul propus de liberali trebuie să guverneze astfel încât să asigure celor guvernați un grad de libertate mai mare decât ar putea aceștia dobândi fără intervenția statului. Din aceaste rațiuni, statul liberal trebuie să intervină numai în acele acțiuni care în absența unei astfel de intervenții riscă să devină agresive. Intervenția statului trebuie deci să fie punctuală, limitată și focalizată numai pe acele acțiuni sau relații care în absența unor reguli impuse de stat ar deveni agresive.

Pentru ca intervenția statului să fie punctuală și limitată, statul trebuie să guverneze prin reguli formale. Pentru că libertatea individuală este mai bine prezervată prin intervenția statului decât fără intervenția lui, trebuie ca regulile formale prin care statul guvernează să vizeze numai acele acțiuni sau relații care în absența acestor reguli ar deveni agresive.

Statul liberal, stat limitat

Din discuțiile anterioare se conturează următorul set de proprietăți specifice statului liberal:

a. statul liberal deține, ca orice stat, monopolul coerciției;

b. statul liberal guvernează prin legi: din această cauză el se prezintă în primul rând ca monopol asupra legislației; monopolul justiției și cel al forței fizice sunt monopoluri al căror rol în statul liberal este acela de a asigura monopolul legislativ.

c. statul liberal guvernează prin reguli formale.

d. statul liberal guvernează printr-un număr bine precizat de reguli formale.

e. monopolul legislativ într-un stat liberal este justificat numai în măsura în care libertatea individuală este mai bine prezervată cu ajutorul acestui monopol decât în absența lui; de aceea numărul regulilor formale prin care guvernează statul liberal este limitat; liberalii acceptă ca statul să intervină atât cât este necesar pentru ca în relațiile dintre indivizi agresiunea să nu fie cu necesitate posibilă.

2.3.2.3.Soluții delimitare a statului

2.3.2.3.1.Constituția ca soluție de limitare a statului

Pentru a avea un stat liberal, trebuie ca atât puterea, cât și funcțiile statului să fie limitate.

Un stat limitat în privința puterilor este un stat de drept.

În teoria liberală termenul de putere și termenul de libertate sunt termeni antitetici întrucât desemnează două realități incompatibile. În raportul dintre stat și indivizii guvernați de el, creșterea puterii statului diminuează libertatea indivizilor guvernați, iar creșterea libertății celor guvernați diminuează puterea statului.

Orice stat care guvernează folosind monopolul legislativ este un stat de drept într-un sens slab foarte slab. Statul de drept promovează legile într-o manieră discreționară. Prin manieră discreționară de a promova legi se înțelege că statul emite legi ce nu se aplică tuturor indivizilor.

Statului de drept în sens foarte slab i se opune statul de drept în sens slab. Statul de drept în sens slab promovează legi valabile pentru toți indivizii.

Atât statului de drept în sens foarte slab, cât și statului de drept în sens slab li se opune statul de drept în sens tare. Statul de drept în sens tare promovează numai acele legi care sunt valabile pentru toți indivizii și care respectă drepturile fundamentale ale indivizilor. Statul liberal este un stat de drept în sens tare.

Drepturile fundamentale ale indivizilor sunt drepturi recunoscute de constituțiile statelor și, din acest motiv, ele se mai numesc drepturi constituționale. Drepturile constituționale ale indivizilor prescriu atât sferele minime de libertate ale indivizilor guvernați, cât și limitele exercitării puterii statului.

Constituțiile liberale prevăd ca măsură de limitare a puterii statului separarea puterilor acestuia în exercitarea funcțiilor specifice; avem astfel o putere legislativă a cărei funcție este promulagarea legilor, o putere juridică a cărei funcție este de a stabili care sunt cazurile de abatere de la legile statului și o putere executivă a cărei funcție este aceea de a impune legile statului.

În plus, pe lângă separarea puterilor în stat, constituțiile liberale prevăd înființarea unei curți juridice care să judece constituționalitatea legilor și să sancționeze extinderea puterilor statului dincolo de limitele impuse lor de constituție.

Un stat limitat în privința funcțiilor este un stat minimal. Statul minimal este o condiție necesară pentru un stat de drept în sens tare, deoarece cu cât sunt mai puține funcțiile statului, cu atât puterile statului vor fi mai bine controlate.

Potrivit teoriei liberale, singura funcție legitimă a statului este aceea de a asigura un cadru instituțional care să facă posibilă prezervarea drepturilor indivizilor. Prin urmare, statul liberal este un stat de drept în sens tare și un stat minimal.

2.3.2.3.2.Democrația ca soluție de limitare a statului

Din punctul de vedere al teoriei liberale, democrația poate fi o formă de limitare a puterii statului.

Democrația este o formă de guvernare în care suveranitatea îi revine poporului. Astfel definită democrația, ea nu pare a fi în mod necesar incompatibilă cu statul liberal, dar nici nu pare a fi în mod necesar compatibilă cu acesta.

Democrația, spre deosebire de alte forme de guvernare, recunoaște dreptul la libertate politică tuturor indivizilor. Altfel spus, în democrație, toți indivizii participă la guvernare.

Libertatea politică și libertatea individuală sunt două libertăți distincte: libertatea politică este dreptul indivizilor de a participa la guvernare, iar libertatea individuală este sfera drepturilor fundamentale ale individului, drepturi pe care orice formă de guvernare are datoria de a le respecta și de a impune respectarea lor.

Libertatea politică a indivizilor poate funcționa ca limită a puterii statului, pentru că universalizarea dreptului la libertate politică este o măsură de dispersare a puterii; având în vedere că universalizarea dreptului la libertate politică reprezintă recunoașterea dreptului fiecărui individ de a participa la guvernare, universalizarea dreptului la libertate politică poate fi interpretată ca o formă extremă de dispersare a puterii.

Democrația poate fi o formă de guvernare incompatibilă cu statul liberal dacă suveranitatea poporului este nelimitată. Plasarea puterii de a face legi în mâinile tuturor indivizilor, atâtata vreme cât această putere nu este limitată, nu este o metodă de a prezerva libertatea individuală. Divizarea puterii nu este o metodă eficientă de prezervare a libertății individuale atâta vreme cât sfera de acțiune a puterii nu este limitată. Divizarea puterii nu este același lucru cu limitarea puterii. Limitarea puterii este dată de prescrierea unor granițe precise sferei în care puterea acționează în mod legitim.

Universalizarea dreptului la libertate politică poate fi o formă de limitare a puterii statului numai dacă în democrație deciziile ultime nu le pot lua toți, ci numai un număr restrâns de indivizi. Am avea în acest caz două clase, cea a guvernanților și cea a guvernaților, care se vor tempera reciproc în exercitarea puterii. Guvernanții temperează puterea guvernaților prin faptul că lor le revine puterea de a a lua decizii ultime. Cei guvernați limitează puterea celor care îi guvernează prin faptul că îi pot schimba. Universalizarea dreptului la libertate politică este un mod de a întări puterea celor guvernați de a controla puterea guvernanților. Întărind puterea celor guvernați în relația cu cei care guvernează, democrația permite destituirea oricărui guvern fără vărsare de sânge. Acesta este motivul pentru care democrațiile pot fi gândite ca forme de guvernare care limitează puterea statului.

Argumentul de mai sus se conformează realității politice pentru că democrațiile sunt forme de guvernare în care dreptul de a participa la guvernare este recunoscut tuturor în aceeași măsură dar nu le este permis tuturor să guverneze în aceeași unitate de timp. În democrații, ca și în alte forme de guvernare, clasa celor care guvernează este distinctă de clasa celor guvernați.

Se poate argumenta că totuși, clasa celor care guvernează este, în democrații, reprezentanta clasei guvernate și că guvernanții nu acționează decât în numele celor guvernați.

Aceste argumente sunt incorecte; ele pleacă de la premisa falsă că a vota înseamnă a desemna pe cineva care să acționeze în numele tău. Dar votul nu este o modalitate de a împuternici pe cineva să acționeze în numele tău. Când alegi pe cineva care să acționeze în numele tău devii coresponsabil de acțiunile lui. Dar votul nu-i face pe cei care votează coresponsabili pentru acțiunile celor aleși să guverneze.

Prin urmare, cei care guvernează nu sunt, de fapt, reprezentanții celor care votează; ei se constituie într-o clasă distinctă de cea a celor guvernați.

Lucrul care deosebește democrațiile de alte forme de guvernare este faptul că funcțiile la guvernare sunt limitate temporal și accesibile tuturor. Recunoașterea pentru toți indivizii a dreptului de a participa la guvernare nu este altceva decât recunoașterea, pe de o parte, a dreptului fiecărui individ de a candida pentru o funcție la guvernare și, pe de altă parte, a dreptului fiecăruia de a-i vota pe cei care candidează pentru respectivele funcții.

Așa cum am văzut mai sus, tocmai faptul că democrațiile sunt forme de guvernare în care fiecărui individ îi este recunoscut dreptul de a participa la guvernare fără ca această recunoaștere să echivaleze cu recunoașterea dreptului fiecăruia de a guverna face din democrație o formă de guvernare care limitează puterea statului.

Concluzii

Am analizat în această parte cadrul instituțional pe care teoria liberală îl propune pentru a face posibilă prezervarea libertății; în acest scop am prezentat sistemul de drepturi propus de liberali și instituția pe care ei o consideră necesară pentru a impune aceste drepturi.

Am evaluat, în această parte a lucrării, sistemul de drepturi propus de teoria liberală ca un sistem de drepturi care promovează prezervarea libertății individuale.

Nu am evaluat încă argumentele liberalilor care susțin că instituția statului este singura care poate face posibilă prezervarea libertății, și nici nu am cercetat dacă statul propus de ei poate exista.

Am să încep ultima parte a lucrării cu evaluarea posibilității de a exista a statului liberal și o voi încheia cu evaluarea argumentelor ce susțin intervenția statului ca necesară pentru ca prezervarea libertății individuale să fie posibilă.

3. Evaluarea teoriei liberale

3.1.Este posibil un stat liberal?

Ca un stat liberal să fie posibil trebuie ca soluțiile de limitare a puterii și funcțiilor statului să fie viabile.

3.1.1.Consituția poate limita statul?

Teoria liberală propune drept soluție de limitare a puterii statului, aceea ca statul să își exercite puterea în limitele impuse de constituție. Constituțiile liberale prevăd următoarele măsuri pentru a limita puterea statului:

drepturile și libertățile fundamentale indivizilor să fie respectate și impuse de stat,

separarea puterilor în stat,

controlarea puterilor statului de o curte de justiție care să evalueze constituționalitatea legilor emise de stat și să sancționeze abuzul de putere.

Nici una dintre cele trei măsuri constituționale nu asigură limitarea puterii statului.

Curtea constituționlă nu este un mecanism eficient de limitare a puterii statului de vreme ce ea nu este o instituție independentă de celelalte instituții ale statului. Curtea constituțională este dependentă de instituțiile statului din următoarele motive:

Judecătorii de la curtea constituțională sunt aleși de legislativ. Nu se poate crede că o instituție este independentă în raport cu altă instituție dacă funcționarii uneia sunt desemnați de funcționarii celeilalte. Pentru a fi independentă, o instituție trebuie să dețină mecanisme proprii de alegere a funcționarilor. Altfel instituția a cărui funcționari sunt numiți de funcționarii altei instituții este dependentă de aceasta.

Bugetul curții constituționale este stabilit de legislativ. S-ar putea crede că faptul că bugetul este stabilit de legislativ nu face dovada faptului că instituția curții constituționale este dependentă de legislativ. Se trece cu vederea însă că, dacă legislativul are puterea de a decide acest buget, legislativul poate folosi această putere pentru a controla acțiunile judecătorilor de la curtea constituțională. Acțiunile oricărui angajat sunt controlabile de angajator printr-un sistem ce premiază sau penalizează anumite acțiuni ale angajatului. Dacă puterea de a decide bugetul curții constituționale este dată legislativului, acesta poate folosi această putere pentru a crea un sistem de premiere sau penalizare a anumitor acțiuni ale judecătorilor.

Textul constituției poate fi schimbat la propunerea legislativului. Judecătorii de la curtea constituțională își întemeiază deciziile pe textul constituției. Orice modificare a textului constituției va aduce cu sine modificări ale deciziilor privind constituționalitatea sau neconstituționalitatea legilor. Din cauză că numai legislativul poate propune schimbări ale constituției, puterea de decizie a curții constituționale este limitată de deciziile legislativului.

În concluzie, din cauză că nu este un mecanism independent de instituțiile statului curtea constituțională nu este un mecanism eficient de limitare a puterii statului.

În ceea ce privește separarea puterilor în stat trebuie să remarcăm următoarele: în primul rând, metoda nu este o una de limitare a statului; dacă puterea legislativului, a executivului și a justiției luate împreună este nelimitată, statul are puteri nelimitate. Prin urmare,separarea puterilor în stat este mai degrabă o măsură de menținere a unui stat limitat (dacă acesta este limitat) decât o măsură de limitare a unui stat. În al doilea rând, separarea puterilor în stat nu este o metodă eficientă de a menține un stat limitat, pentru că aceasta nu duce cu necesitate la descentralizarea puterii. Nu există nici o rațiune pentru care să fie imposibil ca toate cele trei puteri să conlucreze în vederea creșterii puterii statului.

Datoria statului de a respecta și de a impune drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor se poate impune numai în condițiile în care există instituții care pot limita puterea acestuia. Argumentele de mai sus vin să demonstreze incapacitatea curțiii constituționale de a limita în mod eficient puterea statului. Tot din cele spuse mai sus rezultă că nici separarea puterilor în stat nu este o măsură menită să-i limiteze puterea. Rămâne de văzut în capitolul următor dacă democrația este sau nu un mecanism care acționează în acest sens.

3.1.2.Poate democrația să limiteze statul?

Am văzut în capitolul “Democrația ca soluție de limitare a statului” că democrațiile sunt forme de guvernare care limitează puterea statului, prin faptul că ele sunt forme de guvernare în care fiecărui individ îi este recunoscut dreptul de a participa la guvernare, dar nu îi este recunoscut și dreptul de a guverna.

Am văzut în acel capitol că democrațiile sunt văzute ca forme de guvernare care asigură prezervarea libertății individuale pentru că în democrații cei guvernați pot folosi dreptul de a participa la guvernare pentru a limita și controla puterea celor care guvernează.

Se trece cu vederea însă că cei guvernați pot limita puterea celor care îi guvernează prin mijloace care, la fel de bine, pot fi folosite pentru a crește și nu pentru a limita puterea guvernanților. Cei guvernați pot folosi dreptul lor de a participa la guvernare atât pentru a limita puterea guvernanților, cât și pentru a o întări. Pentru că puterea guvernanților este controlabilă de cei guvernați, deciziile celor care guvernează sunt influențate de cererile venite din partea celor pe care îi guvernează. Cererile pot fi uneori cereri de a limita puterea statului și de a promova libertatea individuală și, pot fi alteori cereri de a extinde puterea statului și de a anula libertatea individuală. În ultimul caz, faptul că fiecărui individ îi este recunoscut dreptul de a participa la guvernare nu aduce cu sine limitarea statului, ci sporirea puterii lui.

Din cele de mai sus se poate trage concluzia că mecanismele democratice pot funcționa atât în sensul limitării puterii statului, cât și în sensul extinderii ei. Din acest motiv adoptarea democrației ca formă de guvernare nu este decât circumstanțial un mod de a limita puterea statului.

Concluzie

Concluzia acestui capitol este că statele liberale sunt în principiu posibile, dar de vreme ce nu există nici un mecanism eficient de a impune și controla limitele puterii statului, mai devreme sau mai târziu statele își vor mări puterea dincolo de limitele prescrise lor de teoriile liberale.

Pentru că statul liberal era singura formă de stat care putea face posibilă prezervarea dreptului indivizilor la libertate și a celorlalte drepturi și libertăți fundamentele, eșecul teoriei liberale de a găsi modalități viabile de construcție și menținere a unui stat liberal reprezintă eșecul teoriei de a construi un cadru instituțional care să facă posibilă prezervarea libertății.

3.2. False asumpții

Voi demonstra în cele ce urmează că soluția liberală nu este numai o soluție ineficientă pentru prezervarea libertății, ci este și o soluție lipsită de justificare.

Liberalii justifică intervenția statului afirmând că ea este necesară pentru prezervarea libertății individuale; ei știu că statul nu este în sine un garant al libertății, întrucât orice stat se găsește fașă de cei guvernați într-o relație hegemonică. De aceea, ei propun ca soluție la prezervarea libertății un stat limitat.

Liberalii susțin că soluția lor este singura care poate garanta de facto libertatea individuală, întrucât ei au convingerea că o lume fără stat este o lume în care orice valoare poate fi anulată.

Ei susțin că fără intervenția statului, care poate asigura fiecărui individ sfere de libertate identice din punct de vedere formal, agresiunea este necesar posibilă. Acesta este argumentul pe care se sprijină liberalii când susțin că singura soluție prin care putem prezerva în lumea reală libertatea individuală este cea de a accepta intervenția limitată a statului.

Acest argument are ca premisă ascunsă următoarea inferență: fără intervenția statului, indivizii eșuează in mod necesar în impunerea de reguli care să le asigure turor sfere de libertate identice din punct de vedere formal.

Argumentul pe care liberalii îl folosesc pentru a susține această premisă este următorul: este posibil ca indivizii să ajungă la un acord în ceea ce privește sferele de libertate ce revin fiecăruia, și este posibil ca de comun acord ei să își recunoască reciproc sfere de libertate identice din punct de vedere formal. Numai că, fără intervenția unui unic agent care să impună respectarea sferelor de libertate propii, fiecare individ va respecta acordul doar în termenii pe care el îi înțelege. Iar aceasta revine la a spune că, dacă a existat un acord între indivizi, acest acord nu a fost decât implicit, ei nerecunoscând în mod explicit nimic.

Recunoașterea unui astfel de acord devine explicită numai când cei doi apelează la o instanță exterioară lor, care să impună fiecăruia respectarea acordului făcut. Dacă instanța la care apelează nu este unică, atunci ei vor eșua cu necesitate în recunoașterea reciprocă a sferelor de libertate prevăzute în acord.

Argumentul liberal susține că dacă este necesară o singură instanță pentru a impune un acord care prevede sfere de libertate identice din punct de vedere formal, atunci monopolul legislativ este necesar pentru a evita necesitatea posibilității producerii agresiunii.

Este adevărat că recunoașterea unui singur furnizor de bun x este totuna cu recunoașterea unui monopol pentru un bun x. Sunt însă două moduri distincte în care un monopol apare și se susține într-o lume. Un mod de a produce un monopol pentru un bun x este să elimini, prin amenințarea cu forța fizică, pe orice alt posibil furnizor. Un alt mod de a produce acest lucru este să fii singurul furnizor al bunului x la un moment t în lumea dată, fără a apela la amenințarea cu forța pentru a elimina competiția posibilă.

Statul este un monopol legislativ de primul tip. Odată ce ai recunoscut statul ca furnizor de legi, nu îți mai este permis să recunoști un alt furnizor de legi. Orice altă alegere este anulată prin amenințarea cu forța.

Monopolul legislativ nu are ca proprietate intrinsecă folosirea forței pentru a elimina competiția în domeniu. Se poate ca, la un moment t, într-o lume să fie recunoscut un singur producător de legi, fără ca acest monopol să să se impună prin amenințarea cu forța.

În argumentul liberal se consideră că termenii “monopol legislativ” și “monopol al statului” sunt identici, dar ei sunt termeni distincți logic. Prin urmare, argumentul liberal pentru justificarea intervenției statului este invalid.

Forma validă a argumentului este aceasta: fără monopolul legislativ al statului nu se pot impune sfere de libertate identice tuturor indivizilor. Și, întrucât am construit o formă validă a argumentului liberal, voi analiza dacă acesta este sau nu corect.

*****

Monopolul legislativ al statului era declarat de liberali ca fiind o condiție necesară pentru a impune sfere de libertate identice pentru fiecare individ .

Totuși, monopolul legislativ care se impune prin forță nu poate impune asemenea sfere de liberate identice. El poate doar pretinde că își propune aceasta, dar atâta vreme cât există o clasă de indivizi îndreptățiți să impună celorlalți ceea ce este bine și ceea ce este rău, ceea ce au voie și ceea ce nu au voie să facă, indivizii nu au cu toții sfere de libertate identice din punct de vedere formal.

Prin urmare, argumentul liberal care susține că numai intervenția statului poate impune tuturor indivizilor sfere de libertate egale din punct de vedere formal este incorect, întrucât premisa că monopolul legislativ al statului produce sfere de libertate egale pentru toți este falsă.

*****

Liberalii pot susține însă o formă mai slabă a argumentului lor. Ei pot admite că monopolul legislativ al statului nu produce sfere de libertăți identice pentru fiecare individ, și prin urmare că statul nu prezervă pe deplin libertatea individuală. Totuși, dacă forma de guvernare a statului este una democratică, monopolul propus de ei poate asigura sfere de libertate aproape identice din punct de vedere formal, pentru că în democrații nu mai există o diferență netă între cei care guvernează și cei guvernați.

Așa cum am văzut însă, nici această premisă nu este adevărată: în democrații cei care guvernează se constituie într-o clasă diferită de cea a celor guvernați. Din acest motiv, între indivizii care guvernează și cei guvernați diferențele din punct de vedere al libertății sunt în realitate uriașe; cei care guvernează au practic toate mijloacele prin care pot dispune de libertatea celor guvernați.

*****

Ultimul argument pe care îl mai pot susține liberalii este acesta: este practic mai înțelept să alegi statul ca soluție pentru prezervarea libertății individuale, în ciuda riscurilor pe care le implică această soluție, deoarece riscurile ca libertatea individuală să fie anulată sunt mai mari în absența statului.

Însă nici acest argument nu este corect.

Să ne întoacem la argumentului liberal în forma lui nevalidă: dacă este necesară o singură instanță pentru a impune un acord care prevede sfere de libertate identice din punct de vedere formal, atunci monopolul legislativ este necesar pentru a evita necesitatea posibilității producerii agresiunii. Și dacă monopolul legislativ este necesar, atunci intervenția statului este justificată.

Premisa care susține că pentru a impune sfere de libertate egale din punct de vedere formal este necesar monopolul legislativ, o putem considera adevărată. Așa cum am văzut, există două tipuri de monopol: unul care se susține prin apel la forță și altul care se susține fără apel la forță. Spre deosebire de monopolul legislativ al statului, monopolul legislativ care nu se impune prin utilizarea forței nu își transformă clienții în supuși. Dacă indivizii aleg la un moment t un monopol al legilor care nu se poate impune prin forță, rezultă de aici că la un alt moment de timp ei sunt liberi să aleagă sau nu alt furnizor de legi. Recunoașterea la un moment t a unui unic furnizor de reguli nu presupune că indivizii au renunțat să își impună singuri drepturile și libertățile: ei recunosc doar că la momentul t acelea sunt regulile pe care ei le acceptă și nu altele.

Dacă nu au renunțat să își impună singuri drepturile și libertățile, aceasta înseamnă că ei nu sunt dependenți de cel pe care îl angajează. Contractul lor cu furnizorul de reguli nu îl împuternicește pe acesta în nici un fel să decidă pentru ei: ei decid că acelea sunt regulile pe care vor să le respecte și că acela este producătorul lor. Ei nu decid că agentul respectiv va impune regulile peste voințele lor.

Un astfel de monopol legislativ nu poate supune pe nimeni fără acordul lui, și funcționează numai atât timp cât indivizii își dau acordul.

Desigur că nu se pot estima șansele reale pe care un astfel de monopol le are de a emerge din deciziile libere ale indivizilor.

Dar atât timp cât indivizilor le este impus un monopol, acest fapt îi împiedică să evalueze dacă alegerea monopolului statului este una mai înțeleaptă decât aceea de a alege un monopol legislativ care nu se impune prin forță.

Este nejustificat să pretinzi, în condițiile în care le interzici indivizilor să aleagă între cele două monopoluri, că alegerea monopolului statului este o decizie mai înțeleaptă pentru indivizi (dacă ei doresc să își prezerve libertatea) decât aceea de a-și asuma riscurile pe care le implică alegerea altui tip de monopol.

De aceea cred că liberalii nu pot demonstra că este mai înțelept să alegi statul pentru a face posibilă libertatea individuală.

Concluzie

Am demonstrat în aceast capitol că liberalii nu pot justifica teza potrivit căreia statul este o instituție necesară pentru a face posibilă prezervarea dreptului la libertate. Dacă ținem cont de faptul că statul este o instituție care se bazează pe relații hegemonice și coroborăm aceasta cu afirmația de mai înainte, rezultă că teoria liberală propune, fără să poată justifica, instituirea relațiilor asimetrice. Prin urmare, teoria liberală propune un cadru instituțonal care nu prezervă libertatea individuală.

Rezultă de aici că teoria liberală nu reușește să argumenteze coerent că libertatea individuală este o valoare fundamentală.

Concluzie

Am propus în această lucrare o analiză a teoriei liberale clasice.

Am arătat ca pentru a argumenta coerent că libertatea este o valoare fundamentală, teoria liberală trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:

1.să argumenteze de ce libertatea este o valoare fundamentală pentru indivizi;

2.să construiască un cadru instituțional care să asigure posibilitatea prezervării libertății.

Am analizat în această lucrare numai cadrul instituțional pe care teoria liberală îl propune pentru a arăta că prezervarea libertății individuale este posibilă, asumând ca date argumentele ce susțin libertatea ca valoare fundamentală pentru indivizi.

În prima parte a lucrării am arătat că recunoașterea unei proprietăți ca proprietate derivată dintr-o valoare fundamentală echivalează cu recunoașterea dreptului de a prezerva acea proprietate, pentru că valorile fundamentale funcționează ca și criterii ultime de evaluare a justeții sau injusteții acțiunilor. Din această cauză recunoașterea libertății ca valoare fundamentală echivalează cu recunoașterea dreptului la libertate.

Tot în prima parte a lucrării am arătat că dreptul la libertate individuală este diferit de celelalte drepturi datorită raportului său special cu acestea; acest raport este dat de faptul că recunoașterea unor drepturi negative (diferite de libertate) ale indivizilor echivalează cu recunoașterea unei sfere de libertate a indivizilor, iar recunoașterea unor drepturi pozitive diferite de libertate echivalează cu anularea libertății indivizilor.

Pentru a evalua dacă și în ce măsură cadrul instituțonal propus de liberali face posibilă prezervarea libertățiiam propus criterii de identificare a lumilor care prezervă libertatea individuală.

În cea de a doua, am prezentat cadrul instituțional pe care teoria liberală îl propune cu scopul de a arăta că libertatea individuală poate fi prezervată. Cadrul instituțional propus de liberalii clasici este dat de un sistem de drepturi menite a asigura prezervarea libertății și instituțiile care impun respectarea acestor drepturi.

Caracteristicile sistemului de drepturi propus de teoria liberală sunt: dreptul la libertate prescrie sfere minime de acțiune pentru toți indivizii; limitele exercitării drepturilor și libertăților sunt imparțiale, în sensul că sunt aceleași pentru toată lumea. Date fiind aceste caracteristici se poate observa că sistemul de drepturi propus de teoria liberală este un cadru propice prezervării libertății.

Liberalii cred că singura instituție care face posibilă respectarea drepturilor indivizilor este instituția statului.

Soluțiile propuse de teoria liberală pentru a limita puterea statului sunt stipularea limitelor puterii statului în constituție; controlarea puterilor statului de o curte de justiție care să evalueze constituționalitatea legilor emise de stat și să sancționeze abuzul de putere; separarea puterilor în stat și adoptarea democrației ca formă de guvernare.

În cea de a treia parte am evaluat dacă și în ce măsură cadrul instituțonal propus de liberali face posibilă prezervarea libertății.

Am arătat, pe de o parte, că teoria liberală nu prezintă nici un mecanism eficient de a impune și controla limitele puterii statului, și că mai devreme sau mai târziu statele își vor mări puterea dincolo de limitele prescrise lor de teoriile liberale. Pe de altă parte, am arătat că liberalii nu pot justifica teza potrivit căreia statul este o instituție necesară pentru a face posibilă prezervarea dreptului la libertate.

În măsura în care am reușit să argumentez că, pe de o parte, teoria liberală nu prezintă nici un mecanism eficient de a impune și controla limitele puterii statului și, pe de altă parte, că liberalii nu pot justifica teza potrivit căreia statul este o instituție necesară pentru a face posibilă prezervarea dreptului la libertate, am reușit să arăt că teoria liberală propune un cadru instituțional care nu asigură posibilitatea prezervării libertății individuale.

Bibliografie:

Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate,trad. rom. Laurențiu-Ștefan Scarlat, Humanitas, București,1996

Norberto Bobbio, Liberalism și Democrație, trad. rom. Ana-Luana Stoicea, Nemira, București,1998

James M. Buchanan, Limitele Libertății, trad. rom. Liviu Papuc, Institutul European, Iași, 1997

Friedrich A.Hayek, Constituția libertății, trad. rom. Lucian-Dumitru Dârdală, Institutul Europen, Iași, 1960

Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, trad. rom. Eugen B. Marian, Humanitas, București, 1993

Adrian-Paul Iliescu și Mihail-Radu Solcan (editori), Limitele Puterii Editura All, București, 1994

Adrian Paul Iliescu și Emanuel Mihail Socaciu (editori), Fundamentele Gândirii Politice, Polirom, Iași, 1999

John Stuart Mill, Despre libertate, trad. rom. Adrian Paul Iliescu, Humanitas, București,1994

Ludwig von Mises, Acțiunea umană.Un tratat de teorie economică, trad. rom. Dan Cristian Comănescu, ediție pe internet la http://www.misesromania.org, accesat la data de 13 decembrie 2003

Charles de Montesquieu, Persian letters, ediție pe internet la http://www.class.uidaho.edu/mickelsen/texts/Montesquieau%20%20Letters.htm, accesat la data de 2 ianuarie 2004

Albert Jay Nock, Our Enemy, the State,ediție pe internet la http://www.lewrockwell.com/orig3/nock.1.html, accesat la data de 2 ianuarie 2004

Thomas Paine, The Rights of Man ediție pe internet la http://odur.let.rug.nl/~usa/D/1776-1800/paine/ROM/rofm04htm, accesat la data de 2 ianuarie 2004

Karl Popper, Lecția acestui secol, trad. rom.Florin Dumitrescu, Nemira, București, 1998

Murray N. Rothbard, The ethics of Liberty, New York University Press, New York și Londra, 1998

Herbert Spencer, The Proper Sphere of Government, LetterV, ediție pe internet la http://oll.libertyfund.org/, accesat la data de 2 ianuarie 2004

Alexis deTocqeville, Despre democrație în America, trad. rom.Magdalena Boiangiu, Humanitas, București,1995

Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. rom. Ida Alexandrescu, Anima, 1992

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Caracteristicile Teoriei Liberale (ID: 105600)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Caracteristicile Teoriei Liberale

Copyright Notice

Impactul Microaeroflorei din Diferite Spatii Inchise Asupra Sanatatii Si Securitatii In Munca

. Perceptia Consumatorilor Privind Marca

Alianta Nord Atlantica Cadru General, Rol, Misiuni, Concepte, Structuri, Extindere

Repere Educationale ale Misiunii In Postmodernitate

Politica Monetara In Romania

Perspectivele Radioului Digitalizarea Fm Ului

Copyright Notice

Similar Posts