Caracteristicile Tehnice Si Biologice ale Semintelor din Genul Acer

INTRODUCERE

Am văzut nu odată sămânța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințe ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har.

"[NUME_REDACTAT]"

[NUME_REDACTAT]

Aceraceae este o familie de plante lemnoase, care cresc în păduri (ex. arțarul, jugastrul, paltinul etc.), cu frunze opuse, întregi, simple sau uneori compuse, lipsite de stipele. Florile, mărunte, alb-verzui, sunt grupate în inflorescențe. Fructele, numite samare sunt formate din una-două aripioare de consistența hârtiei, putând fi ușor răspândite de vânt. Arborii din această familie sunt folosiți în industria de mobilă sau ca plante decorative.

La plantele lemnoase înmulțirea pe cale sexuată (prin sămânță) dă foarte bune rezultate, dar prezintă și unele inconveniente la unele specii, din cauza duratei mai lungi de germinare a semințelor sau de creștere mai înceată a unor plante înmulțite prin această metodă.

În țara noastră, cercetările efectuate asupra semințelor ce prezintă fenomenul de repaus embrionar profund, precum și folosirea în practică a metodelor de scoatere a semințelor din această stare, au fost foarte puțin studiate, ceea ce face ca în cultura multor specii arboricole să se înregistreze foarte multe pierderi materiale și chiar de variabilitate genetică (procent de răsărire scăzut, prelungit mult în timp, pierderi de genotipuri etc.). Datorită acestui fapt, s-a considerat că este necesar un studiu privind înlăturarea repausului profund la semințele unor specii din familia Aceraceae, mult utilizate în amenajarea peisagistică și care prezintă adeseori dificultăți în cultură.

Repausul profund este una dintre cele mai importante caracteristici ale semințelor speciilor arboricole, deoarece afectează mai mult de 60% dintre speciile lemnoase și în

special pe cele de foioase. Acesta se poate instala în mai multe organe și țesuturi ale plantei, în această lucrare fiind analizat la semințe din familia Aceraceae.

Deoarece repausul profund împiedică germinația semințelor atunci când le sunt create condițiile de mediu care, în mod normal, sunt favorabile, și sunt necesare tratamente lungi care să fie aplicate în vederea întreruperii acestuia și germinației semințelor, numeroși cercetători au considerat că fenomenul de repaus al semințelor este unul dintre cele mai puțin înțelese din domeniul biologiei semințelor.

Datorită eterogenității acestuia, repausul semințelor ridică probleme dificile atât pentru testarea calității cât și pentru cultura lor. Ca urmare, trebuie găsite metode simple dar eficiente, care să aibă în vedere întreruperea repausului profund și uniformizarea germinației semințelor.

În consecință, în lucrarea de față s-a urmărit găsirea unor tratamente optime, care să favorizeze germinația semințelor de jugastru (Acer campestre L.), jugastru de Banat, (Acer monspessulanum L.), arțar american (Acer negundo L.), paltin decâmp (Acer latanoides L.), paltin de munte (Acer pseudoplatanus L.), arțar tătăresc (Acer tataricum L.), specii utilizate în amenajarea peisagistică, dar și în lucrările de împădurire în zonele de câmpie și coline.

Partea I-a.

STADIUL ACTUAL AL CUNOȘTINȚELOR

PRIVIND STAREA DE REPAUS A SEMINȚELOR

1.1. SĂMÂNȚA, CONCEPT ȘI CARACTERISTICI

În urma fecundației, din ovar se naște fructul, iar din ovule se formează semințele.

Prezența fructului care închide în interior semințele constituie una dintre cele mai importante particularități specifice la Angiosperme.

Sămânța astfel constituită are ca structuri: tegumentul, embrionul și rezervele nutritive, albumenul fiind consumat de embrionul în dezvoltare, substanțele de rezervă fiind transferate și depozitate în cotiledoane (semințe exalbuminate), numai la unele specii fiind întâlnită situația că rezervele rămân în albumen (semințe albuminate).

Termenul de sămânță este însă adeseori utilizat pentru definirea mai multor categorii, fapt ce îi conferă mai multe înțelesuri, unele dintre acestea, inadecvate sau incorecte.

Din punct de vedere morfologic, termenul de sămânță definește un ovul matur fecundat, care s-a dezvoltat normal și care este format din embrion, substanța nutritivă de

rezervă (care poate să lipsească) și unul sau mai multe învelișuri protectoare, definiție care este valabilă pentru situația în care descrie o ”sămânță adevărată”, constituită din tegument, embrion și rezerve nutritive (Bâlteanu, 2003).

Pe lângă accepțiunea de ”sămânța adevărată”, termenul de sămânță definește și unele ”fructe uscate indehiscente”, prin intermediul cărora sunt înmulțite anumite specii, care își au originea în ovar precum și în receptacul, învelișuri florale și stil, fiind constituite din învelișul exterior (epicarpul), mezocarpul (cărnos sau uscat) și învelișul intern (endocarpul), fructele formate dintr-un ovar monocarpelar sau din ovar cu mai multe carpele unite numindu-se fructe simple, cele rezultate din ovarele carpelelor neunite ale unei flori numindu-se fructe multiple, cele provenite dintr-o întreagă inflorescență fiind fructele compuse, iar cele care provin în cea mai mare proporție din alte părți florale decât ovarul, fiind fructele false.

După consistență fructele se grupează în fructe cărnoase (baca, fruct în întregime cărnos, cu una sau mai multe semințe; drupa, cu endocarpul fructului sclerificat și constituit în sâmbure ce protejează sămânța) și fructe uscate, care pot fi indehiscente (achena, fruct membranos sau lemnos neconcrescut cu sămânța; cariopsa, fruct subțire, concrescut cu tegumentul seminței și samara, la care învelișul formează o aripă pentru diseminare prin vânt și dehiscente (folicula, fruct provenit dintr-o carpelă, cu dehiscența pe linia de sutură a marginilor acesteia; păstaia, fruct unicarpelar dehiscent după linia de sutură și nervura mediană; silicva, fruct alungit, bicarpelar, cu perete fals provenit din proliferări ale marginii carpelelor și capsula, fruct format din două sau mai multe carpele, cu dehiscență prin valve sau pori).

Dintre fructele multiple mai frecvente sunt: polifolicula, poliachena și polidrupa, iar dintre cele false poama, caracteristică rozaceelor maloidee (subfamilia mărului), măceașa, pseudodrupa și pseudodrupa dehiscentă (Parascan, 1996).

Fructele îndeplinesc un rol important în protejarea, diseminarea și adesea în crearea condițiilor favorabile de germinare a semințelor.

Fructele din [NUME_REDACTAT] sunt uscate indehiscente, cu pericarp tare, uscat, care nu se deschide în niciun mod. Din categoria fructelor uscate indehiscente fac parte:

– achena (sau nucula), cuprinde o singură sămânță. Pericarpul, uscat, lemnos sau membranos nu este unit cu sămânța (de ex. la tei);

– samara, o achenă al cărei pericarp se prelungește formând o aripă (de ex. la ulm, frasin);

– disamara, formată din 2 samare alipite (2 achene și 2 aripi) se întâlnește la genul Acer.

1.2. SĂMÂNȚA. CALITATEA SEMINȚELOR. PROCESUL DE GERMINAȚIE.

Sămânța este alcătuită din embrion și suportul nutritiv, fiind protejată de straturile protectoare. În momentul separării de planta mamă, metabolismul seminței se desfășoară la un nivel scăzut. Pe parcursul procesului de germinare se înregistrează o creștere metabolică a celulelor, embrionul începe să crească, învelișurile semințelor se rup și are loc apariția plantulei. Nutriția embrionului are loc pe baza informațiilor genetice conținute în ADN-ul cromozomial. Pe parcursul dezvoltării plantulei fiecare genă este activă sau rămâne inactivă pe baza unui cod dintr-un program prestabilit. Genele activate declanșează procesele de sinteză ale proteinelor, până la un anumit moment al dezvoltării, moment în care genele sunt dezactivate. În același timp, enzime specifice și proteine structurale disponibile la un moment dat constituie baza creșterii diferențiate și a dezvoltării.

Semințele multor specii nu sunt capabile de a germina atâta timp cât sunt închise în fruct și nedetașate de planta mamă sau o anumită perioadă de timp după recoltare și extragere din fruct. Semințele a căror germinație este împiedicată de mecanisme interne proprii se află în stare de dormans. Semințele, capabile să germineze imediat ce întâlnesc condiții favorabile de mediu, se spune că sunt non-dormante. Diferența dintre semințele dormante și non-dormante constă în faptul că, în primul caz, germinația este controlată de mecanismele interne ale semințelor, iar în al doilea caz de factorii de mediu externi.

În același timp, trebuie îndeplinite trei condiții înainte de declanșarea procesului de germinație. În primul rând, sămânța trebuie să fie viabilă, adică embrionul să fie viu și capabil să germineze. În al doilea rând, condițiile interne ale semințelor trebuie să fie favorabile germinării – barierele fizice și chimice să fie îndepărtate. În al treilea rând, semințele să fie puse în condiții de mediu favorabile. Principalele cerințe se referă la disponibilitatea apei, temperatura optimă, eventuala suplimentare a oxigenului și uneori a luminii. Condițiile interne ale semințelor se pot modifica în timp. Ca o consecință, se pot modifica și cerințele față de factorii de mediu în funcție de starea internă a semințelor.

Calitatea seminței.

Viabilitatea semințelor este esențială pentru reușita propagării generative. Diferența între o sămânță vie și una moartă poate să nu fie distinctă, dar poate fi caracterizată de o vigoare scăzută și de apariția unor necroze la nivelul seminței. Viabilitatea este reprezentată de procentul de germinare, care reprezintă numărul de plantule obținute dintr-un număr dat de semințe.

Alte caracteristici care atestă viabilitatea seminței sunt: germinația promptă, creșterea viguroasă a plantulelor și aspectul lor normal, sănătos. Vigoarea semințelor și plantulelor sunt aspecte importante ale calității, dar aceasta este destul de greu de măsurat. În general, un procent de germinație scăzut este asociat cu o rată scăzută de germinație. Aceasta poate fi rezultatul diferenței genetice dintre cultivatori, dezvoltarea incompletă a semințelor pe plantă, deteriorări pe parcursul recoltării, prelucrarea sau păstrarea improprie, boli, durata păstrării.

Semințele de vigoare slabă nu vor fi capabile să facă față condițiilor nefavorabile din patul de semănare și pot pieri la atacul de organisme patogene sau nu vor avea capacitatea de a răsări, dacă sunt plantate prea adânc într-un teren care formează crustă. Supraviețuirea în condiții de câmp este mai scăzută decât cea indicată în condițiile de laborator.

Procesul de germinație

Prima etapă a germinării – activarea – poate avea loc în câteva minute sau ore.

Apa este absorbită de semințele uscate și umiditatea crește rapid, apoi se stabilizează. Inițial, absorbția apei determină îmbibarea cu apă a coloizilor și, implicit, înmuierea straturilor protectoare ale semințelor și hidratarea protoplasmei. Ca urmare, semințele se gonflează și învelișul lor poate crăpa; absorbția apei este un proces fizic și poate avea loc și la semințele neviabile.

Componentele sistemului protein-sintetază din celule devin active. Acestea s-au format pe parcursul dezvoltării semințelor și au devenit inactive la maturarea semințelor. După absorbția apei, sistemul este reactivat și permite proteinelor continuarea sintezei. Enzimele produse de către protein-sintetaze controlează activitatea metabolică a celulelor. Unele enzime au fost sintetizate pe parcursul dezvoltării semințelor și trebuiesc reactivate. Altele sunt sintetizate după declanșarea germinației.

Energia necesară protein-sintetazelor provine de la legăturile energetice ale ATP (adenozin trifosfat) localizate în mitocondrii. Unele dintre aceste sisteme s-au format pe parcursul dezvoltării semințelor, au fost stocate în semințele dormante și reactivate în timpul rehidratării celulelor.

A doua etapă a germinației include digestia și translocația. Absorbția apei și respirația se desfășoară acum la un nivel constant. Sistemele celulare existente au fost activate, iar sistemul protein-sintetază funcționează și produce diferite enzime noi, materiale structurale, compuși cu rol regulator, acizi nucleici. Toate acestea permit desfășurarea funcțiilor celulare și sintetizarea de materii noi. Enzimele încep digestia substanțelor de rezervă (grăsimi, proteine,carbonați) din țesuturile de depozitare (cotiledoane, endosperm, perisperm). Compușii chimici rezultați sunt translocați în punctele de creștere ale axelor embrionare și sunt folosite pentru creșterea și formarea de noi părți de plantă.

Schemele metabolice diferă de la o specie la alta și depind mult de tipul rezervelor chimice din semințe. Grăsimile și uleiurile – principalul component în semințele multor plante superioare – sunt convertite pe cale enzimatică în acizi grași și eventual în zahăr. Rezervele de proteine, prezente la multe semințe, sunt surse de nitrogen esențial pentru creșterea plantulelor. Amidonul constituie sursa de energie și este transformat în zahăr. Schemele metabolice se desfășoară etapizat pe parcursul germinării și implică activarea unor enzime specifice la momentul potrivit. Controlul poate fi exercitat de diferite procese biochimice și depinde de prezența unor compuși chimici specifici. În controlul germinării sunt implicate patru clase de hormoni. Giberelinele sunt direct implicate în procesul de germinare. S-a demonstrat experimental că giberelinele controlează mobilizarea rezervelor la semințele de orz.

Inhibitori sunt substanțele care împiedică germinația. Un component important al acestei clase este acidul abscisic (ABA) care poate bloca stimularea germinației de către gibereline.

Citochininele reprezintă o altă clasă de hormoni endogeni care apar în controlul germinației, probabil la nivelul transcripției AND – ARN. La unele plante acești compuși pot învinge acțiunea ABA de inhibare a giberelinelor.

Etilena este implicată în germinația semințelor și s-ar părea că are rol în desfășurarea funcțiilor la nivel seminal (Esasley, 1969).

A treia etapă a germinației constă în diviziunea celulară în diferite puncte de creștere ale axei embrionare urmată de alungirea structurilor plantulei. O dată declanșată creșterea axei embrionare, greutatea proaspătă și greutatea uscată a plantulei crește și scade greutatea țesuturilor de depozit. Respirația, măsurată prin oxigenul eliberat, crește proporțional cu creșterea plantei. Țesuturile de depozitare ale seminței își pot înceta activitatea metabolică, cu excepția plantelor la care cotiledoanele devin active în fotosinteză.

În procesul de germinare, structurile plantulei devin repede evidente. În fig. 1 se pot observa fazele pe care le parcurge sămânța de stejar (Quercus cerris) din momentul în care atinge solul toamna și până la formarea plantulei la sfârșitul primăverii următoare.

Embrionul cuprinde o axă ce poartă una sau mai multe frunze ale seminței sau cotiledoane. Procesul de creștere al rădăcinii (radicula) apare în zona bazală a axei embrionare. Punctul de creștere al lăstarului (plumula) se situează la partea superioară a axei, deasupra cotiledoanelor. Tulpinița plantulei este împărțită în două porțiuni: cea situată sub cotiledoane – hipocotil și cea situată deasupra cotiledoanelor-epicotil.

Creșterea plantulei poate urma două direcții: în primul caz-germinație epigee- hipocotilul se alungește și scoate cotiledoanele deasupra solului (Acer sp.); în al doilea caz-germinație hipogee-alungirea hipocotilului nu scoate la suprafața solului cotiledoanele și răsare numai epicotilul (Aesculus sp.).

1.3. STAREA DE REPAUS A SEMINȚELOR. DEFINIȚII. CLASIFICĂRI.

O sămânță care nu are capacitatea de a germina, într-o anumită perioadă de timp, sub orice combinație de factori fizici, în condiții normale de mediu, favorabile germinării sale, prezintă repaus profund (Baskin și Baskin, 2004).

Sanchez și Mella (2004) consideră repausul ca fiind o proprietate înnăscută a semințelor, care definește condițiile de mediu în care acestea sunt capabile să germineze. Acesta, este determinat genetic în funcție de specie și este influențat, de asemenea, de mediul de maturație al semințelor. Este specific plantelor din zonele în care sezonul favorabil vegetației alternează cu cel nefavorabil. Deoarece se presupune că acesta își are originea în perioada dezvoltării embrionului și învelișurilor sale, repausul semințelor poate fi definit și ca o însușire ereditatră, care diferă de la o grupă de specii la alta, în funcție de complexul de factori care-l impun și-l mențin (Dobrescu, 1982).

Fenomenul de repaus profund al semințelor se manifestă atât la plantele erbacee, cât și la plantele lemnoase. El apare în special în regiunile cu climat temperat și mai ales la plantele care cresc în stare sălbatică. Prezența lui este de însemnătate vitală atât pentru plante cărora le asigură perpetuarea prin rezistența pe care semințele negerminate o au la temperaturile scăzute din timpul iernii, cât și pentru om sau animale, care au posibilitatea să păstreze semințele nealterate vreme îndelungată (Crocker W. and L. Barton, 1953).

Repausul profund, numit și inhibiția internă sau primară este un caracter intern ereditar, care a luat naștere în urma unei adaptării îndelungate la condițiile de mediu (Crocker W., 1948). El se manifestă prin aceea că semințele puse în condiții optime de germinare nu germinează, decât dacă, anterior, au fost supuse influenței unor anumite condiții hidrotermice pentru o oarecare perioadă de timp, care determină transformări chimice și fiziologice interne. Acestă perioadă se numește postmaturație și poate avea mărime variabilă (în funcție de specie), de la câteva săptămâni până la câțiva ani.

Semințele ce prezintă fenomenul de repaus au nevoie de o perioadă de timp, numită postmaturație, timp în care, în anumite condiții de mediu, se produc diverse modificări fiziologice implicate în declansarea germinației (Fărcaș, 2000).

În cele ce urmează, câteva definiții și precizări absolut necesare pentru înțelegerea cercetărilor care fac obiectul acestui studiu:

Maturația este procesul fiziologic în căruia semințele devin apte pentru

germinare ([NUME_REDACTAT],1954).

2. Coacerea este fenomenul prin care legătura fiziologică între fruct și planta-mamă se întrerupe, iar învelișul ia forma definitivă pentru protejarea embrionului. Fructele își schimbă întregul aspect morfologic și devin apte pentru diseminare.

Aceste două fenomene – maturație și coacere – nu se produc simultan. Maturația precede, în mod obișnuit, coacerea. Semințele pot, deci, să germineze și să ducă la formarea de plante, chiar în cazul când sunt semănate înainte de a fi ajuns la coacere. Această proprietate a semințelor a dus la elaborarea unei tehnici speciale de cultură (semănarea "în pârgă") și la inițierea unei serii întregi de cercetări.

3. Repausul vegetativ sau inhibiția este perioada de timp în care semințele duc o viață latentă; schimburile de substanțe se petrec cu intensitate foarte slabă, iar creșterea stagnează temporar. În funcție de cauza care l-a provocat, repausul vegetativ poate fi:

a) Repaus profund sau inhibiție internă(primară), datorită unor condiții interne ale seminței, care sunt ereditare, în privința cauzelor care-l provoacă au fost emise diferite ipoteze ca:

– embrionul insuficient de dezvoltat, nematur (7);

– existența unor substanțe toxice în endosperm sau chiar în embrion, care împiedică activitatea metabolismului (6);

– caracterul protoplasmei embrionului (20);

– rezistența mecanică sau impermeabilitatea pentru apă și gaze a tegumentului sau endospermului.

b) Repausul forțat sau inhibiția secundară este repausul provocat semințelor de condițiile externe nefavorabile, care stânjenesc metabolismul. În cazuri extreme se poate ajunge chiar la pierderea vitalității semințelor prin : inaniție, asfixiere sau intoxicare, în urma acumulării de substanțe intermediare toxice. Printre factorii cei mai frecvenți ai repausului forțat se pot cita : temperatura ridicată, excesul de apă, uscarea puternică, și prelungită a semințelor. Inhibiția secundară se poate manifesta la semințele oricărei specii.

Cunoașterea cauzelor care provoacă inhibiția semințelor sau determinarea părții în care ea se localizează prezintă importanță pentru elaborarea metodelor de tratament pentru realizarea postmaturației.

Postmaturația, după cum s-a arătat, este perioada în timpul căreia, datorităcondițiilor de mediu favorabile, în semințele inhibitate au loc schimbări chimice și fiziologice, în urma cărora substanțele de rezervă neasimilabile sunt transformate în substanțe asimilabile, creându-se astfel condiții favorabile pentru germinare. La semințele cu embrionul nedezvoltat, se produce în paralel și creșterea embrionului. În general, postmaturația se realizează în condiții optime, la temperaturi scăzute, în condiții de umiditate și aerisire suficiente și mediu slab acid. Pentru realizarea postmaturației, cel mai eficace tratament continuă să fie, încă, metoda clasică de stratificare a semințelor în mediu umed, la temperaturi între 1 și 10°C.

Côme (1970), definește postmaturația, ca fiind perioada maturației fiziologice a seminței, corespunzătoare timpului necesar pentru înlăturarea cauzelor care determină starea de repaus. La semințele cu perioadă relativ scurtă de postmaturație transformările au loc în câteva săptămâni sau câteva luni, frecvent din toamnă până în primăvară. De multe ori însă această perioadă poate fi de ani.

De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe sisteme de clasificare a repausului ([NUME_REDACTAT] Cristina, 2011):

Evenari (1961) clasifică repausul în repaus forțat și profund;

Koller (1962) definește două tipuri de repaus: primar și secundar;

Parascan și Danciu (2001) prezintă cele trei tipuri de repaus: tegumentar, embrionar și complex;

Baskin și Baskin (2004) împart repausul în cinci clase: fiziologic (PD),morfologic (MD), morfofiziologic (MPD), fizic (PY) și combinat (PY+PD).

1.4. FACTORII CARE DETERMINĂ INSTALAREA STĂRII DE REPAUS PROFUND A SEMINȚELOR ȘI INFLUENȚEAZĂ GERMINAȚIA ACESTORA

Pentru a aplica tratamentele corespunzătoare semințelor cu repaus profund, este necesar să se cunoască, în primul rând, cauzele care determină instalarea acestuia. Semințele pot trece din starea de repaus la viața activă dacă prezintă disponibilitate interioară, adică aptitudine de germinare (sunt ajunse la maturație și prezintă capacitate germinativă) și dacă li se oferă condițiile optime de mediu (umiditate, căldură, oxigen, lumină) (Bewley, 1997; Li și Foley, 1997; Abrudan, 2006).

Semințele sunt ajunse la maturație atunci când toate părțile componente sunt complet diferențiate morfologic (Șofletea și Curtu, 2007). Momentul când o sămânță este aptă de germinație nu coincide întotdeauna cu cel al coacerii fructului.

La unele specii, semințele ajung la maturație în faza de pârgă a fructelor (Negruțiu si Abrudan, 2004). Recoltate și semănate imediat, acestea germinează fără o pregătire prealabilă.

Dacă recoltarea se face după coacerea fructelor, semințele intră în stare de repaus profund si pentru a se declansa procesul de germinație este necesară aplicarea unor tratamente (în special stratificarea).

Factorii de mediu care afectează germinația

Apa. O curbă a absorbției apei de către semințe are trei părți: a) o absorbție rapidă a apei în prima fază, cu rol în inhibiție, b) o perioadă lentă, și c) o a doua creștere la apariția radicelui și dezvoltarea plantulei. Datorită naturii coloidale, semințele uscate au o mare putere de absorbție a apei, atât în perioada de păstrare cât și în mediul de germinare și depinde de natura semințelor, de permeabilitatea învelișurilor seminței, de disponibilitatea apei în mediul înconjurător și de temperatură. O temperatură mai înaltă sporește consumul de apă. Odată semințele germinate, susținerea plantulelor cu apă depinde de capacitatea radicelui de a crește în mediul de germinare și de capacitatea noilor rădăcini de a absorbi apa.

Disponibilitatea apei pentru semințele în curs de germinare poate fi limitată atunci când nu există apă liberă sau în exces. Astfel, sunt importante două priorități ale mediului de germinare care se referă la potențialul matrix și respectiv potențialul osmotic.

Potențialul matrix se referă la capacitatea apei de a se mișca, prin capilaritate de la particulele de sol către sămânță. Rata deplasării depinde de structura mediului de germinare și de contactul dintre sol și sămânță. Pentru ca umiditatea să treacă din sol către sămânță, solul din vecinătatea seminței devine uscat și acesta trebuie reaprovizionat cu apă în cel mai scurt timp.

Potențialul osmotic depinde de prezența sărurilor în soluția solului. Excesul de săruri solubile în mediul de germinare poate inhiba germinarea și poate reduce aprovizionarea plantulelor. Sărurile pot proveni din sol sau din alte substanțe folosite la pregătirea substratului, din apa de irigat sau din fertilizarea excesivă. În astfel de situații este important să se mențină o umiditate crescută în patul de semănătură pentru a reduce concentrația de săruri din substrat..

Uneori este greu de menținut un nivel optim de umiditate la nivelul semințelor pentru că, de cele mai multe ori, ele se află în partea superioară a substratului care este supus fluctuațiilor de temperatură și evaporației. Probleme mai mari apar la speciile care au semințe mici și care necesită semănare superficială și la speciile cu rată de germinare scăzută.

Metodele de menținere a umidității uniforme ar fi: udarea frecventă sau continuă, folosind sistemul mixt; folosirea unui substrat cu densitate optimă, cu aderență bună la sămânță; semănarea mai adâncă (unde fluctuația umidității este mai scăzută); aplicarea de mulci la suprafață. Pe de altă parte, udarea în exces combinată cu un drenaj necorespunzător poate duce la efecte negative și la deteriorarea semințelor.

Temperatura. Temperatura constituie unul dintre cei mai importanți factori de mediu implicați în reglarea germinării și ulterior în dezvoltarea plantelor. Semințele diferitelor specii au un interval optim pentru germinare și bineînțeles cerințe variate în raport cu anotimpul și cu o anumită perioadă din zi. Deci,cerințele față de temperatură nu sunt constante, ci variază în funcție de timp și de interacțiunea cu ceilalți factori de mediu.

Cerințele față de temperatură determină momentul semănatului, respectiv a germinării pentru diferitele specii. Climatul mediteranean este caracterizat prin veri calde și secetoase și prin toamne, ierni și primăveri umede și reci. Semințele multor specii din această zonă, recoltate la începutul verii, rămân în stare dormindă toată vara, chiar dacă apar ploi ocazionale, și germinează toamna, când temperaturile sunt mai scăzute și cad ploi suficiente. Se mai constată și alte astfel de relații între cerințele față de temperatură și momentul germinării.

Temperaturi limită. La speciile cultivate, temperaturile limită pentru germinare sunt caracteristice fiecărei specii, dar pot varia și în funcție de cultivator. În general, cerințele față de temperatură sunt în corelație cu zona de origine a speciilor sălbatice din care provin cultivarurile. Pe parcursul evoluției, prin selecție, aceste cerințe au suferit modificări, plantele tinzând să se adapteze la noile condiții de viață, însă este foarte importantă cunoașterea acestor cerințe ale plantelor.

Este greu de stabilit cu exactitate temperatura optimă de germinare. De obicei, rata germinării crește direct proporțional cu temperatura. Procentul de germinare rămâne relativ constant, dacă se asigură o temperatură care depășește media cerințelor speciei.

Semințele diferitelor specii pot fi încadrate în grupe mai largi, în funcție de cerințele față de temperatură, cu specificarea valorilor optime pentru fiecare specie sau cultivator. Semințele multor specii cultivate pot germina în cadrul unui domeniu foarte larg de temperaturi, de la 4°C până la30 – 40°C, acest maxim fiind apropiat de limita letală.

Un prim grup ar putea fi considerat ca aparținând sectorului rece, datorită abilității semințelor de a germina la temperaturi relativ scăzute.

Această categorie cuprinde numeroase specii originare din climatul temperat. Speciile din acest grup cer temperaturi scăzute pentru germinare și încetează să germineze la temperatura de 25°C și peste. Sensibilitatea la temperaturi ridicate sau termodormansul la unele specii lemnoase este considerat ca o adaptare naturală care împiedică germinarea în timpul verilor calde și secetoase, imediat după maturarea semințelor.

Un alt grup de specii, aparținând sezonului cald, cuprinde plante din climatul tropical și subtropical și care au limita minimă de temperatură pentru germinare de 10°C – sparanghel, porumb dulce, tomate, sau 15°C – ardei, vinete, castravete. Semințele unor specii din acest grup pot fi grav afectate de temperaturi mai joase decât cele optime. De exemplu, semănate într-un sol rece, axa embrionară poate suferi deteriorări, rezultând o plantulă anormală.

Odată semințele germinate, este importantă asigurarea la nivel optim și a celorlalți factori de mediu: lumină suficientă, preferabil prelungirea fotoperioadei, fertilizare adecvată, eliminarea agenților patogeni și nu în ultimul rând o suplimentare de CO2.

Alternarea temperaturii. Uneori, variația temperaturii zi-noapte poate să dea rezultate mai bune decât păstrarea unei temperaturi constante, atât pentru germinare cât și pentru creșterea plantulelor. Diferența de temperatură poate fi până la 10°C. Acest aspect are importanță mai mare pentru semințele recoltate în pârgă. Uneori lipsa germinării la semințele semănate prea adânc se poate explica prin lipsa acestei fluctuații de temperatură care scade cu adâncimea.

Schimbul de gaze între embrion și atmosferă. Gazele întâlnite în mediul de germinare și care ar putea afecta germinarea sunt oxigenul, dioxidul de carbon și posibil etilena. Oxigenul este esențial pentru procesul de respirație al seminței în curs de germinare și se poate măsura imediat după începerea inhibiției. Rata oxigenului absorbit este un indicator al procesului de germinare și este considerat ca o măsură a vigorii seminței. În general O2 absorbit este proporțional cu valoarea activității metabolice.

CO2 este un produs al respirației și se poate acumula în lipsa unei aerații corespunzătoare. Pe măsura creșterii adâncimii în sol, crește acumularea de CO2 care poate inhiba germinarea.

Etilena poate învinge dormansul la alunele de pământ de Virginia și de asemenea dormansul indus de temperatura ridicată la salată, dacă este asociată cu kinetina, CO2 sau lumină.

Aerația în mediul de germinare. Cantitatea de O2 din mediul de germinare este influențată de solubilitatea lui în apă și de difuzia în mediu. Astfel, schimbul de gaze între substrat și atmosferă (unde concentrația de O2 este de 20%) se reduce cu creșterea adâncimii în substrat și în particular, prin formarea crustei la suprafață care limitează difuzia oxigenului.

Deficit de O2 se înregistrează și în substraturile cu exces de apă, cu drenaj defectuos, mai ales după ploi sau irigări consistente.

Există însă specii (exemplu, specii de apă) ale căror semințe germinează sub apă și la care aerul inhibă germinarea. De exemplu, semințele de orez germinează într-un strat superficial de apă.

Restricția aerării de către învelișurile seminale. La multe specii apare o restricție fizică a schimbului de gaze (în particular a oxigenului) datorată, se pare, învelișurilor membranoase interne ale seminței sau endospermului. Acest aspect explică controlul germinării la unele semințe.

De exemplu, semințele proaspăt recoltate, aflate în stare dormindă, pot germina dacă embrionul este extirpat, dacă învelișul este degradat sau dacă semințele sunt expuse la un nivel mai ridicat de O2 decât cel din atmosferă. Efectul pozitiv al păstrării uscate după recoltare asupra germinării este atribuit creșterii permeabilității învelișurilor seminale.

Lumina. Este bine cunoscut faptul că lumina poate stimula sau inhiba germinarea semințelor la unele specii. Specii ca Vîscum album, Ficus aurea, Arenthobium oxycedri și toate plantele epifite nu pot germina fără lumină și își pierd viabilitatea în câteva săptămâni în absența luminii. Semințele multor specii (cele din grupa speciilor cu dormans fiziologic mediu și superficial) au nevoie de o perioadă de lumină după recoltare pentru a germina. Cerința față de lumină tinde să dispară odată cu păstrarea uscată sau poate fi eliminată prin tratament la rece, alternarea temperaturii sau prin tratamente chimice cu nitrat de potasiu, kinetină, acid giberelic, tiouree. Lumina stimulează germinarea la semințele de salată, tutun, unele specii de gazon, multe conifere și specii floricole erbacee.

Factorii ce influențează procesul de germinație. [NUME_REDACTAT] semințelor se face în momentul finalizării mecanismelor interne care controlează procesul germinării și care de cele mai multe ori coincide cu perioada din an în care condițiile de mediu sunt favorabile supraviețuirii plantelor. Pentru semințele multor specii, reducerea umidității până la un nivel inferior cerințelor pentru germinație este o metodă de control; dar la multe semințe proaspăt recoltate apar mecanisme suplimentare de prevenire a germinării, chiar dacă condițiile de mediu sunt favorabile semănatului.

În anumite condiții, semințele multor specii pot germina când sunt încă atașate de planta mamă. Fenomenul se numește viviparitate.

Acest fenomen interesant de adaptare a fost întâlnit la mangrove, la specii de mlaștină la care embrionul germinează când se află încă pe arbore și produce plantule cu o rădăcină lungă, ascuțită, de forma unei sulițe. În momentul în care cad, se înfig în substratul morcilos de sub plantă. Poate să apară și o lăstărire prematură la unele dintre semințe în perioadele cu umiditate crescută, în general în perioada recoltării.

Dormansul are multiple implicații în fiziologia plantelor și se referă la lipsa germinării, indusă de o serie de factori interni sau externi. Specialiștii definesc dormansul într-un sens mai strict, ca fiind indus de o serie de factori independenți de sămânță, alții decât non-viabilitatea seminței. Astfel, semințele în stare dormindă sunt acelea care nu declanșează procesul de germinare chiar dacă sunt puse în condiții optime de umiditate, temperatură și o concentrație optimă de oxigen.

[NUME_REDACTAT] pentru testarea semințelor, Asociația analiștilor semințelor definește deosebirile dintre semințele dure și semințele dorminde. Semințele dure reprezintă semințele care nu pot absoarbe umiditatea datorită învelișurilor impermeabile. Semințele în stare de dormans reprezintă semințele care nu pot germina datorită unor factori restrictivi interni, datorită blocării unor reacții fiziologice la nivelul embrionului, chiar dacă semințele au absorbit suficientă apă.

Când factorii care împiedică germinația apar odată cu maturarea semințelor pe plantă, se vorbește de dormans primar. Modificările fiziologice care au loc după recoltarea semințelor poartă numele de post-maturare. Dormansul poate fi de scurtă durată – de numai câteva zile – dispărând în condiții normale, prin păstrare uscată a semințelor, pentru alte specii, anularea dormansului necesită o serie de tratamente complexe. Unele semințe pot intra în stare de dormans după parcurgerea perioadei de post-maturare, mai ales dacă întâlnesc anumite condiții nefavorabile. Acest tip de dormans poartă numele de dormans secundar.

Din punct de vedere ecologic mecanismele de control ale germinării apar ca o adaptare la supraviețuirea în condiții naturale. Cerințele specifice pentru germinare sunt în raport cu condițiile de mediu în care specia s-a dezvoltat.

Aceste mecanisme au o importanță specială pentru speciile care cresc în deșert sau în zonele reci ale globului unde condițiile de mediu nu sunt favorabile imediat după diseminare. În zonele temperate, la recoltarea timpurie a semințelor unor specii ca: ulm, salcie, arțar japonez, acestea germinează imediat și plantulele cresc și se dezvoltă în același sezon. Dacă semințele unor arbori care cresc în aceeași regiune sunt recoltate toamna și germinează imediat, plantulele riscă să fie distruse în timpul iernii. Semințele multor specii aparținând cele de-a doua categorii necesită parcurgerea unei perioade de frig pe timpul iernii pentru ca germinația să aibă loc și în acest fel nici nu vor germina până în primăvară.

Semințele unor specii pot rămâne îngropate în sol pentru mulți ani și rămân în stare dormindă chiar dacă beneficiază de apa necesară îmbibării. Germinația poate avea loc atunci când semințele sunt deranjate și sunt expuse unor condiții noi de lumină, variații de temperatură, modificări ale compoziției gazoase a atmosferei.

Specialiștii studiază de mult timp aceste fenomene de întârziere a germinaței și au încercat să găsească cele mai potrivite tratamente de pregerminare și procedee de păstrare.

Tipuri de dormans seminal. Dormansul seminal este rezultatul a diferiți factori fiziologici.

Grupa I. În care embrionul nu este în stare dormindă, dar reglarea activităților interne este influențată de învelișurile externe ale seminței.

a) Semințele cu înveliș dur și impermeabil pentru apă (dormansul învelișului seminal). Semințele împiedică absorbția apei până când învelișul suferă modificări prin metode naturale sau artificiale. Semințele dure sunt caracteristice pentru numeroase grupe de plante, cele mai cunoscute fiind speciile lemnoase din familia Fabaceae (Leguminosae). Aceste specii necesită tratamente hidrotermice pentru stimularea absorbției apei.

b) Semințele cu înveliș rezistent la expansiunea embrionului. La anumite specii, germinarea semințelor este împiedicată de existența unui endocarp gros lignificat (ex. semințele de curmal chinezesc, măslin) sau a unui pericarp dur (Crataegus).

c) Semințele al căror înveliș conține inhibitori chimici. Multe specii produc substanțe chimice specifice care inhibă germinarea. Acestea au fost frecvent întâlnite în pericarp, în sucul fructelor cărnoase, în învelișurile uscate și apoi sunt reținute în semințele unor plante. De asemenea inhibitori pot apare și în endosperm, în embrion. Inhibitori specifici apar la numeroase plante tropicale și la majoritatea plantelor din deșert.

Grupa II. Semințele cu embrion rudimentar (nedezvoltat morfologic). Mărimea embrionului variază și poate fi foarte mic sau poate umple în întregime sămânța. De asemenea, proporția țesuturilor de rezervă (endosperm, perisperm) variază. Embrionul care este foarte mic în momentul recoltării fructului, crește în mărime înainte de germinare. Acest fenomen este specific multor specii tropicale, ca de exemplu la palmieri, orhidee, dar mai puțin întâlnit la speciile din zona temperată.

Grupa III. Specii cu dormas endogen. Germinația este reglată de țesuturile interne ale seminței, de embrion, respectiv de endosperm și integument sau amândouă. Învelișurile seminței joacă un rol în toate subclasele acestei grupe; diferențele dintre subclase rezultă din variația profunzimii dormansului, care poate fi:

a) Dormans fiziologic superficial. Acest tip este întâlnit frecvent la semințele proaspăt recoltate și dispare după o perioadă de păstrare uscată, de câteva zile sau luni. Reglarea dormansului este făcută de activitatea fiziologică a învelișurilor interne ale seminței sau a straturilor de endosperm, embrionul nefiind în stare de dormans. Aceste semințe ar putea fi sensibile la variații de lumină și temperatură, pot reacționa la abraziune mecanică sau la diferiți agenți chimici cum ar fi. nitratul de potasiu, acidul giberelic și kinetina. Acest tip de dormans este comun speciilor erbacee cultivate sau spontane.

b) Dormans fiziologic mediu. Păstrarea semințelor în condiții de umiditate și temperatură scăzută poate stimula germinarea, dar nu întotdeauna poate învinge dormansul. Acest tip de dormans este întâlnit la semințele unor conifere și specii lemnoase. Reglarea făcută de către învelișurile seminale o depășește pe cea făcută de către embrion.

c) Dormans fiziologic profund. Acest tip de dormans poate fi învins prin păstrare prelungită în condiții de umezeală și temperatură scăzută. Reglarea dormansului este făcută în principal de către embrion, deși se pare că intervin și învelișurile interne. Este specific semințelor de arbori și arbuști, dar și la unele specii erbacee din zonele temperate și reci unde semințele parcurg iarna în sol și germinează primăvara. În acest grup există variații ale mărimii embrionului în raport cu ponderea endospermului, embrionul putând fi mic, mijlociu sau poate ocupa întreaga sămânță.

Mai sunt cunoscute alte două subgrupe:

1) semințe care necesită o perioadă de păstrare la cald urmată de o perioadă rece și apoi o perioadă umedă pentru creșterea rădăciniței. și a hipocotilului (la unele specii de Lilium, Viburnum, Paeonia);

2) semințe care cer mai întâi o perioadă de stocare la rece, urmată de stocarea la cald pentru creșterea rădăcinii și apoi o a doua perioadă la rece pentru stimularea lăstăririi (la diferite specii perene din zona temperată).

Grupa IV. Dormans dublu sau combinat. În care se manifestă ambele tipuri de dormans – extern și intern și implică aplicarea de tratamente în succesiune. Această clasă cuprinde semințe de la diferite specii lemnoase de arbori și arbuști; acestea sunt cele mai greu de înmulțit deoarece necesită o perioadă lungă de timp pentru a stimula germinarea, uneori până la doi ani.

1.5. TRATAMENTE PENTRU ÎNTRERUPEREA REPAUSULUI

PROFUND AL SEMINȚELOR

În cazul semințelor cu repaus embrionar, tratamentul cel mai des aplicat pentru

întreruperea acestuia este stratificarea. Muller și Bonnet- Mssimbert (1989) precizează că stratificarea se aplică frecvent după păstrarea semințelor și înainte de semănare, deci este un pretratament care poate fi cu mediu sau fără mediu. Stratificarea după acești autori este utilizată pentru eliminarea barierelor de umiditate mecanice și a blocajelor fiziologice.

Semințele multor specii de arbori sunt incapabile să germineze, imediat după ce au fost recoltate, pentru aceasta având nevoie să fie supuse pentru o anumită perioadă unui tratament, cum ar fi stratificarea. Stratificarea simulează condițiile naturale prin care trece o sămânță înainte de germinare. Unele semințe sunt incomplet maturate și necesită o perioadă suplimentară pentru a-și dezvolta părțile imature; altele se află în starea de repaus (au pericarpul impermeabil sau prezintă repaus fiziologic), care împiedică declanșarea germinației până când nu sunt îndeplinite toate condițiile. Deci, stratificarea (la cald, la rece sau la temperatură alternativă) este utilizată și pentru eliminarea barierelor de umiditate, mecanice și a blocajelor fiziologice (Muller și Bonnet-Mssimbert, 1989).

Semințele speciilor din genul Acer (Williers și Wareing, 1964) necesită o perioadă de tratament înainte de a fi semănate. Tratamentele aplicate de-a lungul timpului pentru întreruperea repausului au ținut seama de condițiile din natură pe care le parcurg semințele înainte să germineze. Deoarece majoritatea semințelor au nevoie de o perioadă rece pentru declanșarea germinației, tratamentul cel mai des folosit este stratificarea.

La paltinul de câmp și la jugastru, dacă semănăturile nu se fac toamna, semințele se stratifică la rece (0-5ºC) pentru timp de 60-90 zile la paltin și 140-150 de zile la jugastru, semănându-se primăvara timpuriu (Haralamb, 1967). La paltinul de munte și arțarul tătărăsc se recomandă recoltarea fructelor în pârgă și semănarea imediată sau recoltarea în faza coacerii complete urmată de stratificarea la rece timp de 30 de zile la paltinul de munte și 140-150 de zile la arțarul tătărăsc.

La semințele de jugastru starea de repaus se datorează impermeabilității pericarpului. Acestea se stratifică timp de o lună la cald, urmată de stratificarea la rece (refrigerare) timp de 6-7 luni în funcție de proveniența semințelor (Blomme și Degeyter, 1979).

Refrigerarea semințelor este eficientă pentru înlăturarea mai multor tipuri de repaus. Repausul embrionar, care este prezent la semințele de Acer platanoides, dispare în timpul conservării la cald, rămânând numai cel tegumentar. Acesta este îndepărtat prin menținerea semințelor în continuare la temperatură scăzută pentru o anumită perioadă. Alte specii, ca de exemplu la Acer negundo (Nikolaeva, 1969) și Acer pseudoplatanus (Bewley si Black, 1982, 1994), la scurt timp după ce semințele ajung la maturație au numai repaus tegumentar, ce poate fi îndepărtat prin aplicarea tratamentului la rece.

Studii mai recente au demonstrat că repausul profund poate fi întrerupt la semințele de Acer platanoides dacă acestea sunt menținute o perioadă de timp la o umiditate relativ constantă (36%) și o temperatură scăzută (0-1ºC) (Jensen, 2001). Creșterea temperaturii la 5- 7°C a întârziat înlăturarea repausului, iar la 15-18ºC în semințe s-a instalat repausul secundar.

Metoda clasică de înlăturare a repausului la semințe se aplică după conservare și înainte de semănarea acestora. Data semănării este astfel corelată cu data punerii la tratament.

În concluzie pentru întreruperea repausului embrionar, sunt necesare tratamente destul de lungi la rece sau combinații cald-rece (2-3 luni la aceracee ) din care nu rezultă întotdeauna cele mai bune procente de germinare.

Partea a II-a

MATERIALUL ȘI METODA DE LUCRU

2.1 SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRILOR

Cercetările și-au fixat drept scop stabilirea influenței exercitate de stadiul de coacere și de condițiile termice din timpul stratificării semințelor, asupra desfășurării postmaturației și asupra germinației. Cunoașterea tratamentului optim de înlăturare a repausului profund și a epocii de semănare sunt necesare pentru creșterea producției de puieți din pepinieră, în contextul în care aceste specii sunt tot mai prețuite în spațiile verzi.

Pentru atingerea scopului propus, s-au stabilit următoarele obiective:

Influența diferitelor tratamente termice asupra postmaturației și germinației în primul an.

analiza literaturii de specialitate în vederea identificării celor mai recomandate tratamente de stratificare pentru semințele din familia Aceraceae;

stabilirea caracteristicilor repausului profund;

testarea tratamentelor de stratificare;

identificarea tratamentelor de stratificare optime pentru speciile luate în studiu, în vederea scurtării perioadei de germinație a semințelor.

În vederea realizării obiectivelor propuse, s-a recurs la următoarele metode: documentarea bibliografică, observația, experimentul și analiza statistică.

Metoda cea mai extinsă a fost experimentul și a constat în stratificare semințelor de aceracee luate în studiu, prin aplicarea unor tratamente, în vederea întreruperii repausului profund al acestora.

Semințele au fost stratificate după ce au fost efectuate în prealabil o serie de operațiuni preliminare, cum ar fi: recoltarea și sortarea semințelor, determinarea însușirilor fizice și germinative ale acestora etc.

Locul de recoltare a semințelor luate în studiu

Semințele fiecărei specii luate în studiu, au fost recoltate din [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] "[NUME_REDACTAT]") în toamna anului 2013 (în septembrie și octombrie).

Înainte de recoltare se verifică calitatea fructificației spre a stabili concret arboretele și condițiile de recoltare, gradul de fructificație etc. Verificarea calității și randamentului semințelor se face prin recoltarea de fructe din mai mulți arbori, extragerea semințelor și controlul acestora, dacă sunt seci sau pline (prin secționarea sau sfărâmarea ușoară).

Aprecierea valorii de însămânțare în câmp a semințelor arboricole nu se poate realiza dacă nu se cunosc însușirile și indicii calitativi ai acestora. Acești indici se pot grupa astfel:

– însușiri fizice: proveniența, forma, mărimea, arhitectură tegument, culoare, luciu;

– indici fiziologici: viabilitate, facultate germinativă, energie germinativă;

– indici tehnologici:autenticitate, puritate, greutate, umiditate, valoare culturală.

Pentru a cunoaște valoarea acestor indici de calitate ai semințelor, se fac teste în laborator folosind metode standardizate, materiale și aparatura corespunzatoare.

Pentru favorizarea germinației, semințele au fost umectare înainte de semănat, fiind folosite 3 variante:

V1 – umectare 24 ore;

V2 – umectare 48 ore;

V3 – umectare 72 ore.

2.2. DESCRIEREA SPECIILOR LUATE ÎN STUDIU

2.2.1. Acer campestre L. (Jugastrul)

Jugastrul apare în toată Europa și Asia, avansând spre nord-vest până în Anglia, Scandinavia, mai puțin decât arțarul, iar în sudul arealului dincolo de limita arealului paltinului de munte. La noi este specie comună la câmpie, coline și silvostepă, fiind o specie de amestec în șleauri, de la marginea silvostepei și până la limita inferioară a fagului, mai rar în zona montană.

Fig. 2.1. Acer campestre L.

Sursa: http://davisla3.files.wordpress.com/2013/06/acer-campestre-postelense.jpg

Arbore indigen, de mărimea a II-a sau chiar a III-a, obișnuit cu înălțimi de până la 18 m, excepțional 25 m. Are înrădăcinarea puternică, mult dezvoltată lateral. Tulpina adesea strâmbă, cu multe noduri.

Scoarța formează de timpuriu un ritidom friabil, neregulat crăpat, cenușiu-brun, cu pete albicioase caracteristice.

Coroana este deasă, rotundă. Spre deosebire de celelalte genuri de arțar, jugastrul nu dezvoltă ramificații atât de bogate.

Frunzele sunt verzi închis (toamna devin ruginii), de mărime mijlocie (6-9 cm), palmat-lobate, cu 3-5 lobi rotunjiți, inegali (Acer campestre ssp.eucampestre cu frunze pentalobate, iar Acer campestre ssp. marsicum cu frunze trilobate). Pețiolul este scurt 3-5 cm și conține un suc lăptos. Flori poligame, galben-verzui, grupate în corimbe erecte. Fructele sunt disamare, cu achene turtite și aripi în prelungire (180°).

Fig. 2.2. Acer campestre: flori, frunze, fructe.

Sursa: flora.nhm-wien.ac.at; bijh.zrc-sazu.si.

Jugastrul este un arbore cu creștere lentă și o longevitate de circa 100 de ani.

Lăstărește bine, păstrând această facultate până la vârste înaintate. De asemenea, drajonează, nu însă prea abundent.

Înflorește în aprilie-mai, odată sau după înfrunzire.

Începe să fructifice de la vârsta de 10-15 ani. Fructificația este anuală, dar abundentă numai la 2-4 ani și chiar mai rar. Fructele se coc din august până în octombrie.

Jugastrul este mai termofil decât ceilalți paltini, dar mai puțin exigent față de sol. Cele mai propice sunt solurile aluvionare, dar nu lipsește de pe solurile compacte, uscate, carbonatice. Se adaptează bine atât la lumină cât și la semiumbră. Tolerant și la umbră.

În cadrul spațiilor verzi se utilizează pentru garduri și ziduri verzi, ca specie de amestec în masive, în grupuri, sau ca arbore de alei. Suportă bine tunderea.

În silvostepă și stepă este cultivat pentru calitățile sale (temperament de umbră și un frunziș destul de des) ca specie de amestec care stimulează creșterea altor specii și ameliorează calitatea solului.

2.2.2. Acer monspessulanum L. (Jugastru de Banat)

Specia este originară din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Africa de Nord, la noi fiind sporadică pe colinele din sudul Banatului și foarte rar, în Oltenia. Cultivat se găsește prin parcurile orașelor.

Fig. 2.3. Acer monspessulanum L.

http://www.florum.fr/img/A/5/5/1005-Acer-monspessulanum.jpg

Arbust sau arbore indigen, de mărimea a III-a (8-12 m), cu coroana rotunjită, apreciat pentru frunzișul lucios, marcescent. Tulpina este strâmbă, ramificată de la bază, cu scoarță cenușiu-gălbuie, netedă, formează ritidom la vârste înaintate. Lujeri brun sau galben-roșcați, glabri cu muguri opuși, mici, ovoizi, negricioși.

Frunze mici (3-5 cm), galben-verzui, piloase, trilobate, cu lobii triunghiulari; pețiol de 2-6 cm, cu suc lăptos.

Flori poligame, andro-monoice, verzi-gălbui, grupate în corimbe pendule. Apar odată cu frunzele.

Fructele sunt disamare, cu aripile de 2-3 cm (cu achene cu tot), îndreptate înainte, aproape paralele. În tinerețe fructele au aripile roșcate.

Fig. 2.4. Frunze și fructe de Acer monspessulanum L.

Sursa:http://ichn.iec.cat/bages/roureda/Imatges%20grans/Acer%20monspessulanum%20fruit.

Lăstărește de la colet și drajonează ușor. Fructifică bogat, în fiecare an. Fructele se coc începând de la jumătatea lunii iulie.

Specia este termofilă, indicată pentru locuri adăpostite. Se comportă bine pe solurile calcaroase, chiar cele mai uscate și mai sărace.

Jugastru de Banat are un domeniu de activitate limitat; totuși, ținând seama de modestia și de rezistența sa, el va intra în compunerea arboretelor din regiunea din țară aflată sub influența climatului mediteranean.

Poate fi folosit și în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate.

În cadrul spațiilor verzi se utilizează, ca specie de amestec în grupuri. Rezistă la gaze și suportă tunderea.

2.2.3. Acer negundo L. (Arțar american)

Alte denumiri populare: Arțar, Arțar frăsinui, Arțar alb, Cleon, Cleon american, Cleon bălan, Cleon minunat, Cocoșel, Jugastru american.

Specia este originară din America de Nord unde crește în cele mai diferite condiții climatice. La noi în țară se cultivă în toate regiunile țării.

Arbore exotic, de mărimea a II-a. Tulpina este neregulată, adesea cu putregai la mijloc. Scoarță netedă, cenușiu-verzuie, lucitoare, formează un ritidom brun cenușiu deschis, cu crăpături longitudinale. Coroană largă, neregulată, întreruptă.

Lujeri viguroși (cei anuali adesea penduli) , glabri, lucitori, verzi-gălbui, roșcați sau violacei, acoperiți cu o brumă albăstruie.

Muguri opuși, ovoizi, brumați, alipiți de lujer, cu cicatrici unite într-un unghi ascuțit.

Fig. 2.5. Acer negundo L.

Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/56/Acer_negundo_aureovar_A.jpg

Frunze imparipenat-compuse, cu 3-7 foliole variabile, ovate, acuminate, inegal serate, rareori întregi, cea terminală adesea trilobată (Fig.2.6). Colorația generală a frunzișului este verde-deschis. A. n. var. variegatum prezintă frunzele variegate, pătate cu alb pe margine. Pețioli de 5-8 cm lungime.

Flori unisexuate, dioice, galben-verzui, cele femele grupate în raceme lungi pendente, iar cele mascule în corimbe mici, pedunculate.

Fructele sunt disamare cenușii-albicioase, au aripioare de cca 3 cm lungime așezate în unghi ascuțit sau paralele, adesea arcuite spre interior și cu vârfurile suprapuse (Fig.2.6). Achene alungite, muchiate, decurente în aripă.

Fig. 2.6. Flori, frunze și fructe de Acer negundo L.

Sursa: http://www.cas.vanderbilt.edu/bioimages/biohires/a/hacne2-fr28499.jpg

http://swbiodiversity.org/imglib/seinet/Aceraceae/photos/Acer-negundo-SL-web-N5038.jpg

Arborele crește rapid, dar are o viață realativ scurtă 75-100 ani. Înflorește cu mult înaintea înfrunzirii, în martie-aprilie. Fructifică de timpuriu, de la 4-5 ani, și abundent, aproape în fiecare an. Fructele se coc toamna în septembrie și stau pe arbori toată iarna.

Ca defecte menționăm faptul că lăstărește și drajonează abundent, stânjenind uneori alte specii; este vulnerabilă la atacul de Hyphantria cunea (omida păroasă a dudului).

Este o specie puțin pretențioasă față de sol; crește activ pe solurile fertile și reavene, dar rezistă și pe solurile relativ uscate de stepă. Temperament de lumină, nu suportă umbrirea.

Rezistentă la secetă și poluare, dar sensibilă la gerurile de iarnă prin degerarea lujerilor. Tolerant la vânturi ușoare și zăpadă.

Specie cultivată ca ornamentală, forestieră sau în perdele de protecție. Este foarte prețuit pentru varietățile ornamentale. Tolerant la tăieri și poate regenera din lemn în vârstă. Specie arboricolă meliferă.

2.2.4. Acer platanoides L. (Paltin de câmp, Arțar)

Arealul general al paltinului de câmp este mai larg decât cel al paltinului de munte: [NUME_REDACTAT] și estică până în munții Urali, la nord depășind 60° latitudine nordică în Scandinavia (Finlanda), ajunge la țărmul [NUME_REDACTAT] și al [NUME_REDACTAT] și în Caucaz. La noi în țară este răspândit în regiunile mai umede din câmpie (păduri de șleau) și la dealuri, dar poate apare și în părțile inferioare ale munților.

Fig. 2.7. Acer platanoides L. vara și toamna

Sursa: http://www.verdiincontri.com/immagini/schede/a/Acer/Ac_platanoides.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/61/Acer_platanoides_in_autumn_colors.

Arbore indigen de talia I – II (25-30 m înălțime), cu înrădăcinare pivotant-trasantă, mai superficială decât la paltinul de munte.

Tulpina este destul de dreaptă și înaltă, scoarța cenușie, cu ritidom timpuriu subțire, fin crăpat longitudinal, neexfoliabil. Scoarța cenușie cu striațiuni albe în lung. Ritidom timpuriu, subțire, fin crăpat, brun sau cenușiu-închis.

Coroana este bine ramificată, cu o formă rotunjită sau ovalizată spre varf.

Lujeri brun-roșcați, glabri lucitori. Muguri opuși, ovoizi, alipiți de lujer, roșcați, glabri, cu solzi ciliați pe margini; mugurele terminal este mai mare în patru muchii; cicatricele mugurilor perechi se unesc într-un unghi ascuțit.

Frunze subțiri, de 9-18 cm, palmat-lobate, cu 5 (7) lobi acuminați, ce au vârfuri ascuțite, pe margini cu puțini dinți, cu sinusuri larg rotunjite, pe dos glabre; verzi-deschis, lucitoare, toamna devin galbene; pețiol de 8-15 cm, conține un suc lăptos.

Flori poligame (andro-monoice), verzi-gălbui, grupate în corimbe erecte.

Fructele sunt disamare, cu achene turtite și aripi divergente ce sunt unite sub un unghi obtuz, devin pendente la maturitate. (Fig. 2.8).

Fig. 2.8. Acer platanoides: muguri, frunze, fructe.

Sursa: http://www.henriettes-herb.com/files/images/jdl/acer/jdl-acer-242.jpg

Înflorește în martie-aprilie înainte de înfrunzire sau o dată cu aceasta. Lăstărește bine și marcotează.

Fructifică în stare izolată de la vârsta de 8-10 ani, iar în masiv de la 30-35 de ani. Fructificația este anuală și bogată. Fructele de paltin de câmp se maturizează în septembrie-octombrie și diseminează curând după coacere. Longevitatea este de 200 ani.

Specia este adaptată la un climat continental excesiv: reclamă caldura estivală, rezistă la geruri excesive. Este mai puțin pretențioasă față de sol în raport cu paltinul de munte, solicitând totuși soluri fertile, prezența sa fiind un indicator al fertilității ridicate.

Este o specie pretențioasă față de sol, ce se poate cultiva în plină lumină, sau semiumbră.

Este pretențios față de căldură în sezonul de vegetație și suportă bine seceta din aer și sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează ți soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă

Temperament mijlociu, rezistent la umbră. Pretențios față de calitatea solului și de umiditatea din sol. Pe solurile superficiale, nisipoase sau pietroase nu crește activ. Rezistă la gerurile de iarnă.

Arbore prețuit atât în silvicultură cât și ca arbore decorativ. Având calități decorative se cultivă mult în parcuri, pe străzi și pe alei.

Este indicat pe alei, bulevarde, străzi, în componența grupurilor, fiind prețuit pentru port, frunziș (toamna galben) și frumusețea varietăților sale ornamentale.

Este o specie de amestec, care îmbunătățește calitatea solului și oferă condiții optime de creșterea speciilor de bază.

Nu se recomandă pentru spații verzi industriale.

2.2.5. Acer pseudoplatanus L. (Paltin de munte)

Este un arbore raspândit în centru , sud și sud-estul Europei și în vestul Asiei .La noi vegetează la deal și la munte , urcând pană la 1500-1600 m altitudine.

Ca arbore decorativ se cultivă pe scară mare în regiunile de câmpie, chiar în zonele secetoase.

Fig. 2.9. Acer pseudoplatanus L.

Sursa: http://static1.plantdatabase.info/plant_imgs/size2/acer_pseudoplatanus_I20206P33238.jpg

Arbore indigen de talia I, cu înălțimi ce pot atinge 30-40 m și înrădăcinare pivotant- trasantă. Tulpina este destul de dreaptă (uneori cu neregularități). Scoarța multă vreme este netedă, de culoare cenușie-închis, iar de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom brun-cenușiu exfoliabil în plăci mari neregulate. Coroană regulată, globuloasă.

Lujeri viguroși, brun-verzui deschiși, glabri, cu lenticele. Muguri opuși, ovoizi, depărtați de lujer, cu solzi verzi tiviți pe margine cu o dungă brună; cel terminal este mai mare, iar cei laterali uniți printr-o linie stipelară orizontală.

Frunzele sunt palmat-lobate cu (3) 5 lobi, de 10-18 cm lungime, colorate în verde închis pe față și verzi albăstrui pe dos, mate; lobii sunt neregulați, crenați-serați, la vârf acuminați, îngustați și obtuzi , sinurile înguste și ascuțite; pețiolii de 5-15 cm lungime, fără suc lăptos .

Florile sunt poligame , galben-verzui, grupate în panicule pendente de 5-15 cm, apar după înfrunzire (mai).

Fructele sunt disamare, cu samarele în unghi drept, cu achenele bombate (Fig. 2.10).

Fig. 2.10. Acer pseudoplatanus: ramură cu frunze și flori, fructe

Sursa: http://crdp.ac-besancon.fr/flore/Aceraceae/photos/acer_pseudoplatanus_30.jpg

http://dendro.cnre.vt.edu/dendrology/images/Acer%20pseudoplatanus/fruit1.jpg

Creșterile sunt foarte viguroase, rapide în tinerețe, la 30 ani sunt similare fagului sau gorunului de 50-60 ani (aceștia îl egalează la 100- 120 ani).

Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 de ani. Fructifică des, aproape anual, maturația fructelor având loc în septembrie. Longevitatea paltinului de munte este de peste 400-500 ani. Se înmulțește prin semințe. Lăstărește bine. Înflorește în aprilie-mai, după înfrunzire. Fructele se maturează în septembrie. Fructifică abundent la 2-3 ani, începând de la vârsta de 20 de ani în stare izolată sau de 30-35 de ani în masiv.

Temperamentul paltinului de munte este de lumină, dar poate suporta și o oarecare umbrire (datorită mozaicului foliar).

Preferă climatul umed și răcoros specific zonei montane, dar poate suporta și climate calde, uscate (zona de deal); înghețurile târzii îi produc vătămări. Suportă umbra. Pretențios față de calitățile solului; cere un sol fertil, profund, afânat, reavăn și chiar umed. Rezistă la ger și poluare.

Se remarcă prin plastigitate ecologică mare, care se poate cultiva de la munte până la șes. Se adaptează atât la lumină cât și la semiumbră. Manifestă rezistență la poluare.

Preferă regiunile montane cu climat răcoros și umiditate atmosferică ridicată.Este rezistent la geruri și la înghețuri putând vegeta și în climat mai călduros și uscat (mezoterm).

Specia este pretențioasă față de sol, crește viguros pe soluri fertile, afânate, reavene chiar umede. Solurile formate pe substrate calcaroase, de conglomerate poligene sau roci vulcanice determină, de asemenea, creșteri semnificative.

Este o specie cu o mare amplitudine altitudinală, care necesită soluri profunde și afânate. Este rezistent la ger și poluare.

Se cultivă ca arbore forestier și ornamental. Ca arbore ornamental este cultivat în spațiile verzi ca arbore izolat, în masive, pe marginea aleilor, străzilor în aliniament. Lemnul este foarte apreciat în industria mobilei pentru furnir.

Sivicultural, este o specie amelioratoare de sol și una dintre cele mai valoroase specii de amestec pentru pădurile montane.

2.2.6. Acer tataricum L. (Arțar tătăresc, Glădiș)

Arțarul tătăresc are un areal mai restrâns, în Europa sud-estică, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este răspândit în părțile sudice și estice ale țării ca specie de amestec și de protecție a solului.

Este arbust sau arbore indigen de mărimea a III-a, cu tulpina scurtă (Fig. 2.11). Scoarța este cenușiu-închisă, netedă, nu formează ritidom. Lujeri subțiri, fin muchiați, brun-roșcați, glabri, lucitori.

Frunzele sunt întregi, lat ovate, acuminate, neregulat dublu-serate, lungi de 5-100 cm. Pe dos, la început pubescente și cu pețiolul roșu. Toamna se colorează în roșu-portocaliu (Fig. 2.12).

Flori poligame, albe-verzui, grupate în panicule la început erecte apoi pendente.

Fructele sunt disamare, roșii-purpurii când sunt tinere, cu achene bombate și aripioare paralele cu vârful suprapus; la maturitate devin brune.

Fig. 2.11 Acer tataricum L.

Sursa:http://cdn.hgtvgardens.com/dims4/GRDN/b5a0f0d/2147483647/resize/616x/quality/90/?url=http%3A%2F%2Fcdn.hgtvgardens.com%2F7d%2F8b%2F75694e9f4633af425899dfb176ae%2F0264_032.jpg

Înrădăcinarea este bogat fasciculată. Lăstărește foarte bine și susținut. Marcotează. Înflorește după înfrunzire, în mai. Fructifică de timpuriu (de la 7 la 15 ani), anual și abundent.

Fig. 2.12. Flori, frunze și fructe de Acer tataricum L.

Sursa: http://www.dkimages.com/discover/Projects/AS683/previews/95007922.JPG

http://www.fossilcreeknursery.com/sites/default/files/imagecache/product_full/acer_tataricum_garann1.jpg

Fructele se coc în august-începutul lunii septembrie și diseminarea se produce repede. Recoltarea lor trebuie făcută înainte de diseminare, când aripioarele se îngălbenesc. Este puțin pretențios față de sol, rezistent la secetă, la umbră, la poluare.

Este o specie de climat călduros, rezistentă la secetă și ger, cu temperament de umbră. Nu este pretențios față de sol, putând vegeta pe soluri compacte cu un regim hidric variabil, ușor salinizate.

Este cultivat pe scară mare în silvostepă și chiar în stepă, în arborete de protecție a câmpului și ca specie decorativă în parcuri.

În parcuri este folosit ca arbore ornamental pentru colorația frunzelor (galbenă), toamna pentru fructele sale roșii-vișinii etc. Este bun pentru garduri vii, suportă bine tunderea.

Partea a III-a

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Semințele forestiere se recoltează în anumite perioadeale anului, caracteristice fiecărei specii, perioade în care semințele au căpătat însușirea de a reproduce planta. În această privință se deosebesc (Miulescu și Bakoș, 1972) mai multe faze în care se poate găsi sămânța și anume:

– prematurația reprezintă faza în care se desăvârșește procesul de creștere și de dezvoltare al seminței;

– maturația este faza în care semințele sunt suficient de formate și dezvoltate spre a germina dacă sunt puse în condiții prielnice;

– coacerea este faza în care semințele sunt deplin formate și dezvoltate, se rupe legătura cu planta mamă, iar învelișul ia forma definitivă; semințele sunt pregătite pentru diseminare;

– repausul vegetativ este faza în care se găsesc semințele după coacere; se distinge un repaus profund(inhibiție internă) care urmează în mod natural și un repaus forțat (inhibiție secundară) care este determinată de condițiile nefavorabile în care a fost pusă sămânța;

– postmaturația este faza n care se găsește sămânța atunci când se petrec anumite modificări chimice și fiziologice care fac posibilă germinația; în această fază unele substanțe neasimilabile devin asimilabile.

Fazele de maturație – eventual prematurația – și coacere determină perioada de recoltare – iar cele de repaus și postmaturație determină modul de pregătire al semințelor în pepiniere.

Timpul calendaristic de recoltare variază și în funcție de stadiul de coacere pe care urmărim să-l aibă semințele (coacere morfologică sau coacere fiziologică) și care este în strânsă legătură cu momentul semănării semințelor.

Prin coacere morfologică (maturația semințelor) se înțelege stadiul în care semințele au devenit apte să germineze și care se evidențiază prin colorarea tegumentului, prin definitivarea formării embrionului și trecerea endospermului în stare vâscoasă.

Prin coacere fiziologică (coacerea fructelor) se înțelege stadiul în care sămânța este coaptă și pentru ca să germineze (la unele specii) are nevoie de o pregătire specială.

Perioada de recoltare este strâns legată de perioada căderii fructelor sau diseminării.

În funcție de stadiul de coacere și de cădere a fructelor, respectiv a semințelor, fructele se recoltează:

– înainte de coacerea fiziologică și până la căderea lor, semințele a căror coacere

fiziologică coincide cu căderea lor (plopii indigeni, teii, frasinii etc.);

– după coacerea fiziologică și după căderea lor, fructele mari (stejarii, fagul,

castanul);

– după coacerea fiziologică și înainte de căderea lor, fructele care rămân mai mult timp pe arbore după coacere (molidul, pinii, laricele, etc.).

Înainte de recoltare se verifică calitatea fructificației spre a stabili concret arboretele și condițiile de recoltare, gradul de fructificație etc. Verificarea calității și randamentului semințelor se face prin recoltarea de fructe din mai mulți arbori, extragerea semințelor și controlul acestora, dacă sunt seci sau pline (prin secționarea sau sfărâmarea ușoară).

Calitatea fructelor poate fi evaluată și prin estimarea numărului de semințe bune, întâlnite la mai multe fructe reprezentative.

La evaluare se va ține seama și de proporția fructelor atacate de insecte, păsări sau deformate.

Imediat după coacere, semințele speciilor lemnoase intră în stare de repaus, perioadă în care procesele vitale se reduc simțitor. La majoritatea speciilor acestă stare se întrerupe însă atunci când sămânța este pusă în condiții favorabile de germinare (temperatură, umiditate, luminare etc.). Din această categorie fac parte semințele ce răsar în primul an, chiar și fără o pregătire prealabilă, cum sunt cele de molid, pin silvestru și brad, dintre rășinoase și cele de de cvercinee, fag, castan ș.a. dintre foioase.

La alte specii, la care această stare de repaus se manifestă evident, germinația și răsărirea au loc, de regulă, în al doilea an de la semănare, se produc neuniform și eșalonat, sau nu se mai produc deloc, semințele pierzându-și pe parcurs viabilitatea. Explicația constă în faptul că datorită acestei stări de repaus (denumită și stare dormindă sau "dormanță"), semințele nu pot trece normal prin cele trei etape succesive ale germinației: a) imbibiția cu apă; b) activarea proceselor metabolice și c) creșterea embrionului, procesele respective fiind blocate la diferite nivele, de diferite însușiri ereditare sau de anumiți factori de mediu. Această stare de repaus a semințelor datorată unor cauze fizice și/sau fiziologice, care împiedică germinația, chiar în condiții favorabile de mediu, constituie o caracteristică controlată genetic, care interacționează în diferite moduri cu factorii de mediu.

3.1.Operațiuni preliminare stratificării semințelor

3.1.1. Recoltarea și prelucrarea fructelor și semințelor de aceracee

Epoca de recoltare. Semințele arboricole se recoltează în anumite perioade ale anului, caracteristice fiecărei specii, perioade în care semințele au căpătat însușirea de a reproduce planta. Din acest punct de vedere se deosebesc (Miulescu și Bakoș, 1972) mai multe faze în care se poate găsi sămânța, și anume:

– prematurația reprezintă faza în care se desăvârșește procesul de creștere și de dezvoltare al seminței;

– maturația este faza în care semințele sunt suficient de formate și dezvoltate spre a germina dacă sunt puse în condiții prielnice;

– coacerea este faza în care semințele sunt deplin formate și dezvoltate, se rupe legătura cu planta mamă, iar învelișul ia forma definitivă; semințele sunt pregătite pentru diseminare;

– repausul vegetativ este faza în care se găsesc semințele după coacere; se distinge un repaus profund(inhibiție internă) care urmează în mod natural și un repaus forțat (inhibiție secundară) care este determinată de condițiile nefavorabile în care a fost pusă sămânța;

– postmaturația este faza în care se găsește sămânța atunci când se petrec anumite modificări chimice și fiziologice care fac posibilă germinația; în această fază unele substanțe neasimilabile devin asimilabile.

Fazele de maturație – eventual prematurația – și coacere determină perioada de recoltare – iar cele de repaus și postmaturație determină modul de pregătire al semințelor în pepiniere.

Timpul calendaristic de recoltare variază și în funcție de stadiul de coacere pe care urmărim să-l aibă semințele (coacere morfologică sau coacere fiziologică) și care este în strânsă legătură cu momentul semănării semințelor.

Prin coacere morfologică (maturația semințelor) se înțelege stadiul în care semințele au devenit apte să germineze și care se evidențiază prin colorarea tegumentului, prin definitivarea formării embrionului și trecerea endospermului în stare vâscoasă.

Prin coacere fiziologică (coacerea fructelor) se înțelege stadiul în care sămânța este coaptă și pentru ca să germineze (la unele specii) are nevoie de o pregătire specială.

Perioada de recoltare este strâns legată de perioada căderii fructelor sau diseminării.

Metode de recoltare. Înainte de recoltare se verifică calitatea fructificației spre a stabili concret arboretele și condițiile de recoltare, gradul de fructificație etc. Verificarea calității și randamentului semințelor se face prin recoltarea de fructe din mai mulți arbori, extragerea semințelor și controlul acestora, dacă sunt seci sau pline (prin secționarea sau sfărâmarea ușoară). Semințele se culeg cu mâna (de jos sau din arbori), cât și cu foarfecele. În acest din urmă caz se taie ciorchinii împreună cu o porțiune a lujerului care-i poartă.

2. Prelucrarea fructelor și semințelor. Înainte de depozitare sau semănare semințele și fructele necesită o prealabilă curățire și prelucrare, diferențiat în funcție de morfologia lor. Fructele uscate indehiscente cu aripi, cum este și cazul acerinelor, se țin la umbră timp de 5-6 zile, întinse în straturi subțiri pentru zvântare.

Dezariparea se poate realiza prin frecarea între palme protejate cu mănuși, pe o țesătură aspră sau pe site din material plastic. Prin dezariparea semințelor rezultă un amestec de semințe și aripi, precum și alte impurități (resturi de solzi etc.). Pentru separarea semințelor de impurități se execută curățirea, ce se poate face prin vânturare. Curățirea semințelor asigură un indice sporit de puritate și o mai bună păstrare, deoarece impuritățile absorb umezeala mai ușor și favorizează astfel dezvoltarea unor boli criptogamice. Vânturarea se poate executa manual, pe timp cu vânt ușor, lăsând semințele să cadă dintr-un coș pe o prelată sau într-un vas.

Acer campeste

Fructifică de timpuriu, aproape în fiecare an însă deseori sămânța este de calitate inferioară, așa încât anii de sămânță bună se produc la intervale de 2-3 ani și chiar mai rar. Maturația fructelor are loc în luna septembrie, iar recoltarea lor la sfârșitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie. Durata maximă de păstrare este de 2 ani.

Acer monspessulanum

Fructifică bogat, în fiecare an. Fructele se coc începând de la jumătatea lunii iulie

Acer negundo

Fructele se coc toamna în septembrie și stau pe arbori toată iarna. Se recoltează în octombrie-decembrie. Facultatea germinativă se conservă cel mult 2 ani.

Acer platanoides

Sămânța de paltin de câmp se caracterizează prin aceea că ea nu are endosperm și se compune numai din embrion, care umple în întregime sămânța prinsă de samară.

Cercetările au arătat că epoca de coacere completă a semințelor de paltin de câmp este în septembrie-octombrie. S-a mai observat că cea mai intensă acțiune de sintetizare, a substanțelor de rezervă, se începe cu faza când conținutul seminței este în stare lăptoasă. Se sintetizează nu numai hidrații de carbon dar și albumina, grăsimile și alte substanțe necesare pentru viața seminței și pentru nutriția embrionului. Pe măsura coacerii se mărește concentrația substanțelor mai stabile (albumină vegetală, grăsimi). Semințele devin mai adaptate la schimbările bruște ale temperaturii, umidității și altor factori nefavorabili ce apar în cursul toamnei și iernii. Procentul grăsimilor crește chiar și după căderea semințelor de pe arbori, iar procentul amidonului se mărește la începutul fazei de coacere completă, apoi cade simțitor. Ca urmare, procentul de răsărire a semințelor de paltin se mărește pe măsura coacerii complete. De aici rezultă că semințele de paltin de câmp trebuie recoltate numai după coacerea lor completă, adică atunci când în ele se sfârșește procesul de sinteză.

În ce privește epoca optimă de recoltare și de semănare a semințelor de paltin de câmp, cercetările efectuate de I.C.E.S. (Oskay S., 1954) au stabilit că semințele de paltin de câmp cer o perioadă scurtă de postmaturație (circa 90 de zile). Recoltate după coacere completă, toamna târziu, chiar spre sfârșitul lunii octombrie și semănate curând după recoltare, semințele de paltin de câmp răsar în primul an.

Fructele de paltin de câmp se maturizează în septembrie-octombrie și se diseminează curând după coacere. Recoltarea fructelor se face în momentul când aripioarele lor îngălbenesc și coacerea este completă. Durata de păstrare este de un an, excepțional doi.

Semințele de paltin de câmp, semănate primăvara nestratificate, răsar foarte rar și cu mare întârziere; cele stratificate deși au o răsărire relativ bună sunt deseori periclitate în perioadele de secetă, care le reduc simțitor procentul de răsărire. De asemenea semințele încolțite se strică în timpul semănării prin ruperea colțului.

Cele mai reușite semănături cu un procent ridicat de răsărire în primul an se obțin prin semănături de toamnă, efectuate după coacerea completă a semințelor.

Acer pseudoplatanus

Fructificația anuală, dar abundentă la 2-3 ani odată. Fructele devin mature în septembrie și diseminează în octombrie sau rămân pe arbori o parte din iarnă. Recoltarea se face în octombrie. Durata de păstrare 1-3 ani, cu condiția ca umiditatea să fie în jur de 30 %.

Acer tataricum

Fructifică de timpuriu și abundent în fiecare an. Coacerea fructelor are loc în august-începutul lunii septembrie și diseminarea se produce repede. Recoltarea trebuie să se facă înainte de diseminare, când aripioarele se îngălbenesc. Durata maximă de păstrare a semințelor este de 2-3 ani.

3.1.2. Tratamente pentru stimularea germinației sau tratamente pregerminative

Procesele sau procedeele de pregătire a semințelor înaintea semănării, cu acțiune directă sau indirectă aspra acestora, în scopul îndepărtării stării de repaus, stimulării germinației și asigurării unei răsăriri uniforme sunt cunoscute sub denumirea de tratamente sau pretratamente. Pregătirea semințelor se face în mod diferit, în funcție de unele însușiri biologice și morfologice, caracteristice fiecărei specii.

La unele specii, după maturarea fiziologică a semințelor, acestea sunt apte de a germina imediat ce găsesc în natură condiții favorabile: Ulmus, Alnus, Quercus, Fagus, Pinus.

Sunt specii însă la care germinația nu are loc decât după o perioadă de postmaturație a semințelor în condiții de temperatură scăzută și umiditate ridicată: Cornus, Crataegus.

La alte specii, semințele recoltate la maturitate răsar mai bine semănate după un an: Carpinus, Cercis, Viburnum, Magnolia, Juniperus, Rosa, Tilia.

Există și specii ale căror semințe recoltate la maturitate și păstrate până în primăvară răsar târziu și neuniform: Acer pseudoplatanus, Acer tataricum.

În toate aceste cazuri se poate interveni cu o serie de procedee de favorizare a germinației ca: stratificarea, refrigerarea, umectarea, tratarea hidrotermică, tratarea cu acizi, preîncolțirea, scarificarea sau tratamente combinate.

În cazul semințelor de aceracee, tratamentul cel mai folosit pentru accentuarea și uniformizarea germinării acestora este stratificarea.

Stratificarea. Este unul din procedeele cele mai folosite în pepiniere, aplicabil semințelor mature ale multor specii de foioase ornamentale, dar și la unele specii de rășinoase, cărora trebuie să li se asigure condiții de parcurgere mai rapidă a perioadei de postmaturare și de inițiere a procesului de germinare în condiții cât mai apropiate de cele naturale, specifice diferiților arbori și arbuști, incluzând o perioadă de frig.

Stratificarea este necesară pentru menținerea umidității și pentru semințele unor foioase recoltate în pârgă, dacă semănarea întârzie. Se cunoaște faptul că, uscarea duce la dormans și implicit la reducerea procentului de răsărire.

Condițiile de mediu din timpul stratificării sunt: în primul rând, asigurarea de temperaturi scăzute (2-7°C) pe toată durata sau, în unele situații, numai în jumătatea a doua a intervalului; umiditatea substratului variază în funcție de specie între 80 și 90%; o bună aerisire.

Durata de stratificare variază cu specia. În consecință, momentul executării se stabilește în funcție de data probabilă a semănării în condițiile staționale ale fiecărei pepiniere.

Mediul de stratificare poate fi nisip de râu bine spălat, cernut prin sită cu diamentrul ochiurilor de 1,0-1,2 mm, turbă fibroasă mărunțită și fin cernută (sită cu diametrul ochiurilor de 5 mm) sau amestec de acestea, în proporții egale. Hidratarea substratului cu turbă se face cu 24 de ore înainte de folosire. Înainte de stratificare, semințele care au fost păstrate uscate se rehidratează.

Metodele de stratificare diferă în funcție de specie, cantitățile de semințe, durata tratamentului, dotarea disponibilă.

Se pot folosi lăzi, cutii din lemn, material plastic sau metal cu pereții perforați, pentru a permite accesul aerului. Semințele se așază în amestec omogen cu mediul de stratificare (raport 1:3) sau în straturi alternante de 1-5 cm (grosimea stratului de semințe, din 2-3 rânduri).

Recipientele se păstrează la temperaturi scăzute în frigider, în beciuri sau în depozite climatizate, unde se realizează umiditatea atmosferică de 80-90%. În unele cazuri se pot depozita afară, în răsadnițe îngropate sau în șanț, sub strat protector de zăpadă.

Prin stratificare, semințele ținute în nisip umed, la temperaturi mai ridicate sau mai coborâte, în funcție de specie și la regimuri de aerație corespunzătoare suferă procese fiziologice și chimice interne, care reduc perioada repaosului seminal și provoacă încolțirea lor, îndată după semănare.

Determinarea presupune punerea la germinat a semințelor în recipiente speciale și acoperirea lor cu nisip grosier; periodic, se numără germenii care străbat stratul de germinație. Se poate stabili, astfel, efortul pe care germenii sunt capabili să-l facă pentru a străbate stratul de sol care îi acoperă și a ajunge la suprafață.

Acer campestre

Semințele de jugastru au o inhibiție internă accentuată și prin marea impermeabilitate a tegumentului. Embrionul lor reclamă o perioadă de postmaturație, care se realizează în timpul stratificării. Starea de repaus se manifestă, de regulă, atât la semințele coapte, cât și la cele recoltate în pârgă. Această particularitate a semințelor le face să nu răsară în primul an de la semănare, decât dacă sunt recoltate în pârgă și semănate imediat. Există însă pericolul ca semințele recoltate prea de timpuriu neavând suficiente rezerve acumulate să răsară într-un procent redus.

Semănăturile se pot face din septembrie (cu semințe recoltate în pârgă) și până la sfârșitul lunii octombrie.

Pentru semănăturile de primăvară semințele bine coapte se stratifică pe timp de 150-180 zile în nisip umed la temperatura de 3-5ºC, imediat după recoltare.După alte surse este indicată mai întâi o stratificare la cald pe timp de 3-4 săptămâni și apoi stratificare la rece pe timp de alte 12-24 săptămâni. Semințele nestratificate după recoltare se pot stratifica și semăna toamna în anul următor după recoltare.

Acer negundo

Semințele nepregătite și semănate primăvara răsar curând în proporție mare. Totuși, o stratificare pe timp de cca. 25-30 de zile se recomandă întrucât această măsură urgentează răsărirea și mărește procentul de răsărire.

Acer platanoides

Sămânța de paltin de câmp se caracterizează prin faptul că nu are endosperm și se compune numai din embrion, care umple în întregime sămânța prinsă de samară

Pentru semănături de primăvară semințele de paltin de câmp se pot pregăti prin mai multe metode și anume:

– stratificarea pe timp de 90 zile înaintea semănării de primăvară, sub zăpadă, în șanțuri cu nisip umed, sau în beciuri cu temperatura de 0-5ºC;

– ținerea în apă rece 24 ore, apoi în nisip reavăn 2-3 zile, în cameră caldă, apoi afară la rece, până la data semănării(Topor D.,1954).

Când semințele nu au fost stratificate în timp util, se pot pregăti prin alte metode.

– se țin în apă rece la temperatura de 8°C, timp de 3 zile, schimbându-se zilnic apa. După acest interval se scot, se aștern pe masă într-un strat gros de 10-20 cm, într-o încăpere rece pe timp de 4-5 zile, răvășindu-se, după care se stratifică pe timp de 30 zile în nisip reavăn, la 1-5 ºC;

– cu cca. 40 zile înaintea semănării se pun afară pe platforme straturi de semințe și straturi de nisip umed, care se acoperă cu zăpadă sau paie.

Acer pseudoplatanus

Starea de repaus a semințelor de paltin de munte este atribuită unor substanțe inhibitoare aflate în involucrul (învelișul) seminal. Embrionul eliberat de acesta germinează normal.

Pentru semănăturile de primăvară se recomandă stratificarea în nisip reavăn, la rece, timp de 2 luni, la temperatura de 0-5ºC.

Acer tataricum

Stratificarea, curând după recoltare, timp de 150-180 zile, la temperaturi scăzute 0-5°C. Semințele mai vechi se pot stratifica pe timp de 3 luni la temperaturi de 3-5°C, pentru semănăturile de toamnă târzie.

Arțarul tătăresc ca și jugastrul se cultivă greu în pepinieră. Deseori semănăturile de toamnă nu răsar în primul an în cantitate suficientă, iar cele de primăvară deloc (Ele răsar complet în al doilea an).

În general semănăturile de primăvară trebuie evitate; chiar în cazul pregătirii judicioase a semințelor, din cauza uscării la suprafață a solului din pepinieră, acestea nu reușesc să germineze la timp.

Cele mai indicate la noi în țară sunt semănăturile de toamnă ([NUME_REDACTAT]. și colab., 1955).

În cazul când totuși este nevoie să se amâne semănatul seminței de arțar tătăresc până în primăvară, aceasta se stratifică, curând după recoltarea ei.

Experiențele de la noi din țară au stabilit că arțarul tătăresc are un procent mai ridicat de răsărire dacă se stratifică semințele complet maturizate și nu cele recoltate în pârgă.

Sokolov (Sokolov V.,1953) recomandă ca semințele de arțar tătăresc pentru semănăturile de primăvară să se stratifice din toamnă pe timp de 140-150 de zile, iar pentru semănăturile de toamnă numai 60-90 de zile la temperaturi de 3 până la 5ºC. În prealabil toamna, în octombrie, semințele se țin în apă rece timp de 48 de ore. Apoi, sămânța se stratifică în nisip reavăn în proporție de 1:1. În cursul iernii, amestecul se răvășește o dată la 15-20 de zile. Spre sfârșitul lunii martie sămânța încolțește. Prin urmare, comparativ cu semințele altor specii, semințele de arțar tătăresc pretind la stratificare temperaturi mai scăzute. Acționarea asupra lor cu temperaturi ridicate (25-30ºC) reduce puterea de germinație și încetinește creșterea plantulelor.

Stratificarea constă în dispunerea straturilor de semințe într-un substrat suficient de umed, constituit în general din nisip, turbă, perlit, vermiculit, utilizate singular sau în amestec, în scopul de a îndepărta starea de repaus. Raportul dintre volumul semințelor și substratul de stratificare variază de la 1:1 la 1:3. Semințele de dimensiuni reduse sau de culoare asemănătoare substratului se încorporează în prealabil în materiale permeabile (pungi de pânză ș.a.), pentru a putea fi recuperate ușor la finele tratamentului. Stratificarea efectuată la temperaturi joase (cuprinse între +2°C și +6°C ) în medii controlate (frigidere, camere frigorifice ș.a.) sau în magazii, șanțuri săpate în teren etc. poartă denumirea de stratificare rece.

În toate cazurile este absolut necesar să se mențină un anumit nivel al umidității substratului, evitând stagnarea apei și asigurând o temperatură constantă și uniformă în masa substratului și a semințelor. Atunci când stratificarea se face în șanțuri sau încăperi unde oscilațiile de temperatură și umiditate sunt posibile, se recomandă după necesități irigarea, drenarea sau izolarea termică, prin acoperire cu nisip, pământ, folii.

Stratificarea caldă se realizează la temperaturi în jur de +20°C ale substratului și semințelor.

Acțiunea favorabilă a tratamentelor hidro-termice (cald-umed; rece-umed sau a combinării succesive a acestora) asupra germinației se manifestă prin:

– înlăturarea diferitelor tipuri de dormanță;

– stimularea rapidității și uniformității germinației și a germinației totale;

– lărgirea ecartului de temperaturi la care e posibilă germinația;

– diminuarea necesarului de lumină, la speciile a căror germinație este favorizată de acest factor;

– reducerea diferențelor calitative ale semințelor, generate de diferite tehnici de recoltare, prelucrare și conservare.

În general, semințele vechi, conservate mai mulți ani, reclamă perioade mai lungi de stratificare, în comparație cu semințele recent recoltate. Stratificarea se face în lăzi sau șanțuri (de iarnă, de vară).

3.1.3. Determinarea însusirilor fizice și germinative ale semințelor

Stabilirea indicilor calitativi ai semințelor. Determinarea indicilor calitativi ai semințelor

I. Indicatori fizici de calitate ai semințelor sunt condiționați de caracteristicile individuale pe care le au semințele sub aspectul mărimii, greutății, formei, etc.

Forma seminței. Forma ca trăsătură caracteristică, variază cu specia, gradul de maturare, organul respectiv, condițiile de mediu, etc. Din punct de vedere al formei lor, semințele sunt variabile: sferice, cubice, cordiforme, reniforme, ovoidale, alungit-ovale etc.

Mărimea semințelor. Mărimea se definește prin lungime, lățime și grosime și se exprimă în milimetri. Ca și forma, mărimea înregistrează variații care se conturează prin mică, mijlocie și mare. Prin urmare, în orice condiții de creștere și maturare, fiecare specie arboricolă are o mărime specifică ce variază între anumite limite.

Mărimea semințelor este în funcție de natura speciilor, de condițiile de mediu în care se dezvoltă. Prin metode agrotehnice poate fi influențată mărimea semințelor. Aceasta indică numărul de semințe într-un gram sau greutatea a 1000 semințe.

Arhitectura tegumentului

Fermitatea structotexturală este condiționată nu numai de forma și mărimea celulelor ci și de natura chimică a componentelor membranei celulare, de natura și cantitatea materiei de rezervă din endocarp, de natura țesuturilor, gradul de maturare, gradul de turgescență, etc. Suprafața seminței poate fi: netedă, lucioasă, aspră, brăzdată, colțuroasă, zgrunțuroasă, păroasă.

Culoarea semințelor este de asemenea foarte variată. Semințele pot fi albe, galbene, verzi, roșii, cenușii, violacee, negre, pestrițe etc.

Numărul semințelor într-un fruct variază și el foarte mult.

Observațiile s-au efectuat după formarea fructelor, în general către sfârșitul lunii iulie, când acestea sunt vizibile la majoritatea speciilor. Gradul de fructificație se apreciază și se notează după următoarele criterii:

0 – lipsă de fructe, conuri sau semințe;

1 – fructificație slabă: se găsesc fructe, conuri sau semințe în număr satisfăcător pe arborii izolați și pe cei de pe lizierele însorite și în număr redus pe arborii maturi și de vârstă mijlocie – ajunși la fructificație – din arboret;

2- fructificație bună: fructele, conurile sau semințele se găsesc din abundență pe arborii izolați și pe cei de pe lizierele însorite și destul de frecvent pe arborii maturi și de vârstă mijlocie – ajunși la fructificație – din arboret;

3 – fructificație abundentă: fructele, conurile sau semințele se găsesc din abundență atât pe arborii izolați și pe cei de pe lizierele însorite, cât și pe arborii maturi și de vârstă mijlocie – ajunși la fructificație – din arboret.

Tabelul nr. 3.1

Aspecte morfologice ale semințelor din genul acer

Tabelul nr. 3.2

Însușirile fizice ale semințelor din genul acer

Tabelul nr. 3.3.

Gradul de fructificație (Numărul de semințe în grup)

II. Analizele fiziologice au rolul de a evidenția capacitatea semințelor de a germina și de a produce plante normale și viguroase. Ca atare, se pune problema de a simula în laborator ceea ce se va petrece în câmp după semănat.

Germinația este dezvoltarea din embrionul seminței a acelor structuri esențiale care pentru specia analizată, arată capacitatea embrionului de a se dezvolta într-o plantă normală în condiții favorabile de câmp. Determinarea germinației se efectuează cu semințe pure separate la testul de puritate, dispuse în repetiții pe diferite materiale folosite ca strat de germinație (hârtia de filtru, sugativă, nisip, pământ) și puse în aparate de germinat, în condiții favorabile de temperatură, umiditate și lumină, pentru o perioadă de timp stabilită pentru fiecare specie – SR 1634/1999.

La cele șase specii ale genului Acer, dimensiunile și forma semințelor diferă (fig. 3.1, 3.2, 3.3.).

Fig. 3.1. Sămânță de Acer campestre L. – original

Fig. 3.2. Sămânță de Acer pseudoplatanus L. – original

Fig. 3.3. Sămânță de Acer monspessulanum L. – original

În figurile 3.4. – 3.9. sunt prezentate detalii ale bazei și vârfului semințelor de la speciile de Acer luate în studiu.

Fig. 3.4. Morfologia semințelor de Acer negundo L. (bază și vârf) – original

Fig. 3.5. Morfologia semințelor de Acer tataricum L. (bază și vârf) – original

Fig. 3.6. Morfologia semințelor de Acer campestre L. (bază și vârf) – original

Fig. 3.7. Morfologia semințelor de Acer monspessulanum L. (bază și vârf) – original

Fig. 3.8. Morfologia semințelor de Acer platanoides L. (bază și vârf) – original

Fig. 3.9. Morfologia semințelor de Acer pseudoplatanus L. (bază și vârf) – original

Capacitatea de germinație a semințelor este exprimată prin doi indici: energia germinativă și facultatea germinativă.

 – Energia germinativă: reprezintă capacitatea semințelor de a germina, exprimată prin procentul de germeni normali, într-un timp cuprins intre 1/3 până la 1/2 din durata stabilită pentru determinarea germinației.

 – Facultatea germinativă: reprezintă capacitatea semințelor de a germina, exprimată prin procentul numeric de germeni normali în condiții optime și într-un anumit timp stabilit pentru fiecare specie în parte. 

Rezultatul testului de germinație se calculează ca medie a repetițiilor și se exprimă în procente

Însușirile germinative ale semințelor:

Capacitatea de germinație

– metode directe (fiziologice)

– metode indirecte (biochimice sau prin analiza secțiunilor)

Potența germinativă

Determinarea capacității de germinare prin metoda fiziologică:

– perioada de germinație

– germinația tehnică sau procentul de germinație

– germinația absolută sau procentul de germinație absolută

– energia germinativă

– puterea de răsărire

Perioada de germinație (Pg) reprezintă intervalul de timp (în zile) necesar pentru încolțirea semințelor germinabile.

N1 – numărul de semințe germinat în timpul T1;

N2 – nr. de semințe care au germinat în intervalul dintre T1 și T2, etc;

T1,…Tn – intervale de timp la care se fac determinările.

Germinația tehnică (Gt) reprezintă capacitatea semințelor de a încolți în timpul perioadei de germinație. Se exprimă prin raportul dintre numărul semințelor germinate (a) și numărul total de semințe puse la germinat (b):

Germinația absolută (Ga) – semințele germinate (a), se raportează la totalul semințelor pline, ca diferență între numărul total al semințelor puse la germinat (b) și numărul semințelor seci (s):

Energia germinativă (Eg) se determină ca raport între numărul de semințe germinate în prima treime a perioadei (a) și numărul total de semințe analizate (n):

Determinarea potenței germinative se face, cu ajutorul formulei:

Viabilitatea este o analiză fiziologică rapidă care presupune de a stabili dacă embrionul, în întregime sau părțile vitale ale acestuia, sunt vii, fără însă a declanșa procesul de germinație. Metoda se bazează pe proprietatea țesuturilor vii ale embrionului de a se colora atunci când sunt puse în contact cu anumite substanțe colorante. Pentru determinarea viabilității semințelor se folosește „Testul topografic cu tetrazoliu T.T.C. „ – determinare biochimică, SR 12511/1999.Tehnica de determinare cuprinde prelucrarea preliminară a semințelor (umectare și decojire) și tratarea cu colorant, apoi germenii sunt analizați individual, fiind clasificați în grupa germenilor viabili, atunci când s-au colorat complet sau când părțile vitale ale embrionului sunt colorate și în grupa germenilor neviabili, atunci când aceștia rămân complet necolorați sau părțile vitale ale embrionului rămân necolorate.

 Rezultatul analizei de viabilitate se exprimă în procente ca medie a celor 4 repetiții și reprezintă semințele viabile (colorate), capabile să producă germeni normali.

3.1.4. Puterea de germinație a semințelor

I. În cutiile de plastic s-a așezat vată hidrofilă care s-a umezit cu apă plată; – s-au pus la încolțit cu pensa câte 20 semințe pe substrat în rânduri drepte echidistante (0,5 cm), fiind în prealabil îmbibate, fără să se facă o selecție a lor, dar numai pe cele întregi și nevătămate; temperaturile de germinație au fost (15 – 20°C); – s-au etichetat cutiile (pe etichete s-a scris data când s-au început experimentele); – pentru menținerea umidității cutiile de plastic au fost închise; – când substratul începea să se usuce, s-a adăugat o cantitate potrivită de apă; – prin ridicarea capacului de la cutie s-a împrospătat aerul din vas; – zilnic s-au urmărit semințele pentru a evidenția transformările suferite de acestea în procesul germinației ; – se consideră germinate semințele care au radicula egală cu lungimea seminței, iar tulpinița jumătate din lungimea radiculei;

– după 10 zile s-au numărat semințele germinate normal pentru fiecare vas;

– s-a calculat puterea de germinație pentru fiecare cutie, s-a raportat numărul semințelor germinate normal la 100;

II. – s-au pus semințele la germinat în nisip;- semințele au fost amestecate cu acesta în proporție de 1:3 din volumul recipientelor (Huntzinger 1971; Fărcas, 2000); – periodic, s-a numărat germenii care străbat stratul de germinație;

Tabelul nr. 3.4

Energia și facultatea germinativă la semințele de acerine (aceracee)

La primul termen, pentru energia germinativă s-au numărat și îndepărtat de pe substrat semințele germinate, precum și cele putrezite sau mucegăite, restul semințelor a fost lăsat la germinat pentru al doilea termen-facultatea germinativă.

La al doilea termen, s-a adunat numărul semințelor germinate normal cu numărul celor obținute la primul termen și s-a făcut totalul.

Numărul semințelor germinate normal aflate la prima numărătoare raportat la 100 dă energia germinativă, adică viteza de germinare a semințelor.

Numărul semințelor germinate normal la ambele numărători raportate la 100 dau facultatea germinativă, adică capacitatea semințelor de a germina.

Autenticitatea se stabilește pe baza observărilor asupra caracterelor morfologice și a însușirilor fiziologice ale speciilor arboricole în teren.

Puritatea biologică – testul care determină identitatea diferitelor specii de semințe și materii inerte care compun proba.

Puritatea fizică este reprezentată de conținutul procentual de sămânța pură din specia respectivă față de masa totală a eșantionului de analiză.

Determinarea purității fizice și a semințelor străine se efectuează conform cerințelor stabilită de SR 7713/99 și a Procedurilor operaționale .

Din sămânța pură se determină masa a 1000 boabe conform cerințelor stabilite de SR 6123/2009 și a PO-06.  

Valoarea purității fizice și a masei 1000 boabe stau la baza calculării normei de sămânță la hectar.

Calculul purității (P):

în care: a – masa semințelor pure ( g );

b – masa totală a probei ( g );

Calculul purității (P) (conform SR 1908-2004)

Sămânța pură:

Materii inerte:

Alte semințe:

în care:

M – masa inițială a eșantionului de laborator, din care s-au îndepărtat impuritățile mari;

m – masa eșantionului de laborator;

m1 – masa impurităților mari îndepărtate și clasificate ca materii inerte;

m2 – masa impurităților mari îndepărtate și clasificate ca alte semințe;

P1 – puritatea calculată pe un eșantion de analiză din care au fost îndepărtate impuritățile mari

I1 – conținutul de materii inerte, calculat pe un eșantion din care au fost îndepărtate impuritățile mari

OS1 – conținutul de alte semințe, calculat pe un eșantion din care au fost îndepărtate impuritățile mari

D1=100m1/M; D2=100m2/M

Cheia de verificare: P2 + I2 + OS2 = 100%

Starea sanitară – testul prin care se stabilește prezența sau absența dăunătorilor și a organismelor patogene. Eșantionul pentru determinarea stării sanitare se analizează macroscopic sub aspectul contaminării cu boli sau infectării cu dăunători.

Masa a 1000 de semințe – testul care stabilește mărimea semințelor exprimată prin masa a 1000 semințe , MMB, la umiditatea existentă în momentul determinării, din proba de laborator.

Masa medie a 1000 de semințe (M1000) este cel mai important indicator, în stabilirea normelor de semănat:

– se iau patru grupe a câte 100 de semințe;

– se cântăresc grupele cu mare precizie;

– se face media aritmetică a celor patru determinări, iar rezultatul se înmulțește cu 10.

Principiul de lucru conform SR 1908-2004

se formează 8 repetiții a câte 100 de semințe

se cântăresc cu precizie, masa acestora fiind dată în grame, cu același număr de zecimale ca în cazul determinării purității

se calculează varianța, abaterea standard și coeficientul de variație, după formulele:

Varianța (s2) = N∑x2-(∑x)2/N(N-1)

în care: x – masa fiecărei repetiții;

N – numărul de repetiții;

Abaterea standard (s) = √s2

Coeficientul de variație = s 100/x

x – media masei a 100 de semințe;

Numărul de semințe la kilogram ( Nkg ) se deduce din masa a 1000 de semințe, cu ajutorul formulei:

Umiditatea – analiza care determina conținutul procentual în apă al semințelor. Umiditatea semințelor influențează mult asupra greutății și duratei de păstrare a acestora.

Valoare culturală (V):

în care:

V – valoarea culturală (%)

P – indicele purității (%)

Gt – germinația tehnică (%)

Din masa semințelor pure s-au format prin numărarea la întâmplare, 4 repetiții a câte 10, 15, 20 și 30 de semințe. S-a cântărit fiecare repetiție în parte, iar masa acestora a fost înregistrată în grame. În funcție de valoarea coeficientului de variație s-a calculat masa a 1000 de semințe, conform SR 1908/2004.

Tabelul nr. 3.5 .

Masa semințelor la Aceraceae