Caracteristicile Sortimentelor de Miere

Capitolul I – Stdiul actual al cunostintelor cu privire la caracteristicile sortimentelor de miere care fac obiectivul studiului.

Mierea florală – Scurt istoric

Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om încă din cele mai vechi timpuri, instinctul sau poate un accident l-au făcut sa guste mierea și din acel moment cunoscându-i gustul, să o caute și s.o foloseasca pentru alimentația sa. Paleontologii afirmă că în egiptul antic se folosea multă miere și ceara de către preoți în cadrul diferitelor ritualuri, albina fiind reprenzentată în numeroase morminte și pe statui,ea fiind chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.C.

Mierea este un aliment fluid, vâscos sau cristalizat de culoare incoloră, galben-deschisă, aurie, brună sau roșcatî. Aceasta poate fi monoflora, provenită integral din nectarul florilor unei singure specii (salcâm, tei, floarea soarelui) sau polifloră,provenitâ din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.

Mierea este principalul produs al apiculturii, apreciat atât pentru însușirile sale nutritive,cât și pentru efectele sale terapeutice. Mierea de albine este unul din produsele cele mai complexedin punct de vedere biologic, în compoziția căreia există substanțe foarte importante pentru organismul uman.

1.1 Resurse melifere pentru producerea

sortimentelor de miere analizata.

Rapița de toamnă (Brassica napus oleifera) este o plantă erbacee anuală cultivată pentru semințele sale oleaginoase cultivată în special în sudul țarii. Aceasta înflorește la jumătatea lunii aprilie, când culesul la pomii fructiferi a luat sfarșit și dureaza practic pînă în preajma înfloririi salcâmului, furnizând albinelor un important cules de întreținere, ce contribuie la intensificarea ritmului de dezvoltare a familiilor de albine. Durate de înflorie este de aproximativ 30-40 de zile producându-se între 40 și 100 kg la hectar. Mierea este galbenă, uneori aproape incoloră, cu aromă specifică și cristalizeaza imediat după extracție, când devine ca un șerbet fin de culoare albă.

Figura 1: Stupi la rapiță Figura 2: Floare de rapiță

Salcâmul alb (Robinia pseudacacia). Este cea mai importantă plantă meliferă de la noi, oferind principalul cules de producție. Acesta a fost introdus la noi în secolul al XVIII-lea ca arbore de ornament, însă a dat foarte bune rezultate în fixarea nisipurilor zburătoare din Oltenia atingând în unele păduri circa 30 m Înalțime și 80 cm în diametru. Înflorește în luna mai, iar durata înfloriri variază în funcție de condițiile meteorologice, între 8 și 20 de zile. Secreția de nectar este influențata de vârsta și desimea arborilor,astfel arborii rar plantași produc între 1100 și 1700 kg la nectar pe cand cei din masiv între 900 și 1500 kg la hectar,dar mai ales de temperatură salcâmul avînd nevoie de temperaturi de 25-28 de grade celsius.

Mierea este de calitate superioara cu aromă și gust plăcut, specific, ce nu cristalizează timp îndelungat.

Figura 3: Salcâm pe terenuri deșertificate Figura 4: Flori de salcâm

Lucerna (Medicago sativa) este o specie erbacee perenă. Lucerna înflorește începând din a doua jumătate a lunii mai (coasa I) și dureaza până în august septembrie (coasa II). Florile sunt în general albastre-violacee dispuse în inflorescențe. Producția de nectar variază în raport cu soiul și condițiile pedoclimatice , de la 0,09 la 0,26 mg/floare cu o concentrție în zahăr de 18-48 %. Producția de miere la lucernă a fost evaluată la 25-30 kg/hectar la culturile obișnuite și circa 200 kg la culturile irigate.

Figura 5: Floare de lucernă Figura 6: Lan de lucernă

Lucerna galbenă (Medicago falcata) este o plantă nectaro-poleniferă, perenă. Crește spontan prin pășuni și fânețe uscate. Aceasta înflorește în iunie-septembrie, cu flori galbene dispuse în inflorescențe globuloase. În condiții meteorologice favorabile aceasta furnizează cantități de miere de 30 kg/ha.

Figuara 7: Lucernă galbenă Figura 8: Floare de lucernă galbenă

Trifoiul roșu (Trifolium pratense) este o valoroasă plantă furajeră perenă, dar și în acelaș timp și o buna plantă nectaro-poleniferă. Crește spontan și cultivat, ocupând suprafețe însemnate mai ales în partea de nord a țării și în apropirea dealurilor subcarpatice.

Trifoiul înflorește începând din mai până în septembrie, florile sunt de culoare roșie-purpurie,dispuse în infloreșcențe denumite capitule. Producția de nectar este de 0,01-0,03mg/floare, iar producția de miere a fost evaluată la 25-50 kg/ha.

Figura 9: Floare de trifoi roșu Figura 10: Tufă de trifoi roșu

Trifoiul alb (Trifolium repens) este omplantă furajeră perenăm foarte răspândită în pășunile și fânețele naturale. De asemenea se cultivă frecvent în cultură pură sauîn amestec cu alte plante furajere perene pentru îmbunătățirea pajiștilor și de asemenea pentru consolidarea taluzurilor.

Trifoiul alb este o planta nectaro-poleniferă și înflorește în al doilea an de la însămânțare începând din iunie până toamna târziu. În toată perioada de înflorire secreția de nectar este abundentă și este favorizată mai ales de oumiditate atmosferică în optim (70-80%). Cantitatea de nectar variază în general de la 0,04-0,4 mg/floare, iar producția de miere a fost evaluată la 100-250 kg/ha.

Figura 11: Trifoi alb Figura 12: Tufă de trifoi alb

Floarea soarelui (Helianthus annus) reprezintă principala plantă oleaginoasă, cultivată îndeosebi în zona sudică a țării, în tarlale masive de sute de hectare,constituind astfel și o plantă meliferă de bază,de la care se realizează importante producții de miere.

În mod obișnuit înflorește în ultima decadă a lunii iunie, având perioada de înflorire de circa 30 de zile. Producția de miere variază între 30 și 120 kg/ha, fiind mult influențată de soiul cultivat, condițiile pedoclimatice și agrotehnica aplicată.

Mierea de floarea soarelui este aromată, de culoare galbenă deschis, cu gust plăcut, specific plantei și cristalizează foarte repede.

Figura 13: Floarea soarelui Figura 14: Lan de Floarea soarelui

Teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos) numit de apicultorii din partea sudică a țării și teiul fluturăsc, pentru frunzele mari pe care le prezintă. Se deosebește de teiul alb prin faptul că frunzele pe partea inferioară au culoare verde deschis și nu sunt tomentoase. Înflorește în ultima decadă a lunii mai sau în primele două decade ale lunii iunie, timp de 8-15 zile. Este o plantă meliferă valoroasă, ce produce în medie 800 kg miere la hectar.

Figura 15: Frunza și floarea de tei cu frunza mare Figura 16: Floare de tei cu frunza mare

Teiul cu frunză mică (Tilia cordata) este cunoscut în Dobrogea și sub denumirea de tei pucios. Se recunoaște după frunzele mici, puternic cordate la bază. Înflorește în mod normal în prima decadă a lunii iunie, durata înfloritului fiind cuprinsă între 8 și 12 zile, dependent de condițiile meteorologice. Producția de miere este de circa 1000 kg la hectar.

Figura 17: Fori de tei cu frunză mică Figura 18: Frunză de tei pucios

Teiul alb (Tilia tomentosa) cunoscut și sub denumirea de „teiul bun’’ , pentru faptul că are o producție foarte ridicată de nectar. Se recunoaște dupa frunzele care au mărime intermediară între speciile amintite, cât și datorită perișorilor argintii de pe partea inferioară a limbului, particularitate pentru care se mai numește și teiul argintiu. Înflorește în a doua jumătate a lunii iunie, la 20-22 după teiul cu frunza mare, prezentând cea mai scurtă perioadă de înflorire, 7-12 zile.

Cantitatea de nectar este influențată de condiițile meteorologice preferând o umiditate mai mare și timp cald și liniștit, cantitatea de nectar la hectar este de 1200 kg la hectar.

Figura 19: Frunza de tei alb Figura 20: Florile de tei alb

Păducelul (Crataegus oxiacantha). Arbust melifer des întâlnit în șleaurile de deal și de câmpie. Prin înfloritul abundent și cantitatea apreciabilă de nectar pe care o furnizează, contribuie la stimularea dezvoltării familiilor de albine, în vederea valorificării superioare a culesului de salcâm. Dependent de factorii meteorologici, înflorește în lunile aprilie-mai. Producția de miere variză între 25 și 100 kg la hectar,iar mierea are o culoare deschisă,este aromată și foarte placută la gust.

Figura 21: Păducelul Figura 22: Flori de păducel

Zmeurul (Rubus idaeus) Este un arbust din zona molidului și fagului, ce se dezvoltă mai ales în taieturile de munte, luminișurile pădurilor și de-a lungul pâraielor, fiind unul din cei mai valoroși arbuști meliferi. Înflorește în mod normal la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, timp de circa 30 de zile în raport cu altitudinea și mersul vremii. În condiții meteorologice favorabile, când temperatura din timpul zilei depășește 20 grade celsiu, produce mari cantități de nectar, o familie de albine putând recolta zilnic 3-4 kg miere, iar în perioada maxima de cules și mai mult. Producția de miere la hectar a fost evaluată la circa 100 kg.

Figura 23: Flori de zmeur

Sburătoarea (Chamaenerion purpureum) este o valoroasă plantă meliferă, ce ocupă suprafețe mari și compacte în tăieturile de munte, alături de zmeur. Înflorește în lunile iulie-august. Secreția de nectar este condiționată în foarte mare măsură de condițiile meteorologice, temperatura optimă este de 20-26 grade celsius, iar umiditatea atmosferică de 60-70%. În condiții favorabile producția de miere a fost evaluată la 200-300 kg la hectar, iar în unii ani excepționalipoate ajunge chiar la 1000 kg/ha, când se înregistrează sporuri zilnice record, cuprinse între 8 și 12 kg miere pe familia de albine.

Figura 24: Sburătoarea

Arinul (Anus glutinosa). Arbore polenifer răspândir în luncile râurilor, până la poalele munților, ce oferă de timpuriu importante cantități de polen. Înflorește în luna martie sau la începutul lunii aprilie,dependent de factorii meteorologici. Pe lânga polen, furnizează în primăvară și propolis care este de culoare galbenă.

Figura 25: Frunza la Arin Figura 26: Amenții masculini și feminini

Salcia căprească (Salix caprea). Arbust melifer deosebit de apreciat pentru polenul și nectarul pe care-l furnizează albinelor primăvara timpuriu, în lunile martie și aprilie, dependent de condițilii meteorologice și altitudine. Salcia căprescă are o mare capacitate de secreție a nectarului, chiar și în condiții nefavorabile, producția de miere fiind evaluată la 150-200 kg/ha. În multe păduri din zona de deal și de munte, salcia căprescă furnizează în primăvară nu numai culesuri de stimulare și dezvoltare a familiilor, ci periodic, la 2-3 ani, și culesuri de producție, ce depășesc 10 kg pe familia de albine. Mierea este de culoare deschisă, argintie și cu gust foarte plăcut.

Figura 27: Salcie căprescă Figura 28: Floare cu polen

Alunul (Corylus avellana). Este cel mai timpuriu arbust care oferă albinelor polen, mult răspândit în pădurile de deal și de câmpie. Înflorește foarte devreme, în februarie-martie înainte de apariția frunzelor.

Figura 29: Mâțișori Figura 30: Frunza de alun

1.2 Proprietățile fizice, chimice și biologice ale sortimentelor de miere care fac obiectivul studiului

Indiferent de proveniența ei, mierea de albine are anumite proprietăți fizice și o anumită structură chimică, care constitue caracteristicile acestui produs.

Proprietățile fizice ale mierii

Culoarea. În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și pigmenții vegetali (caroten, clorofilă, xantofilă, etc), culoarea mieriidiferă de la incoloră la neagră. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de galben viu până la portocaliu. Mierea strânsă din nectarul de la exteriorul florilor este aproape incoloră sau are o nuanță verzuie.

Cu timpul, mierea își pierde culoarea inițială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.

Aprecierea culorii pe piața mondială se face cu aparatul Phund de determinare a culorii mierii, sau cu comparatoare de culori. Scara aparatului Phund are 140 de diviziuni exprimate în milimetrii, corespunzătoare nuanțelor stabilite pentru miere.

Tabelul 1: Corespondența culorilor pe scara Phund

Sorturile noastre, sub raportul culorii, se încadrează pe baza scării Phund, astfel:

Mierea de salcâm: aprope incoloră,8-10

calitatea I , cel mult 14

calitatea a II a, cel mult 18

Mierea de floarea soarelui, 35.

Mierea de tei, 35-40.

Mierea de zmeur, 60.

Mierea polifloră: calitatea I , 40.

calitatea a II a, 45-60.

Aroma mierii este determinată de conținutul în uleiuri eterice și depinde de speciliile de la care provine nectarul. Uleiurile volatile sunt secretate de celulele glandurale speciale, intercalate sau așezate în preajma țesutului nectarifer din floare, și cunosc o specificitate pronunțată pe baza careia se poate aprecia cu multă exactitate proveniența mierii. Unele uleiuri se pierd în timpul încălzirii sau a păstrării îndelungate, mierea veche dobândește în cele din urmă acelaș miros, ușor rânced, provenit de la reacțiile enzimatice și din fermentările care continuă să se producă.

În cazul fermentării mierii din cauza microrganismelor care o invadează, aroma specifică este înlocuită prin mirosuri neplăcute. Mierea împrumută ușor mirosuri străine, astfel că ambalarea în vase care nu au fost bine spalate sau depozitate în încăperi nearisite, la un loc cu alte produse care emană mirosuri puternice, duce la degradarea mierii.

Dintre sorturile noastre de miere, cea mai pronunțată aromă o are mierea de oțetar, tei și fâneață de deal, iar cea mai discretă aromă o are cea de salcie, castan, rapiță.

Gustul este dulce, plăcut, uneori cu nuanțe mai mult sau mai puțin pronunțate în funcție de proveniența și compoziția ei, iar când fermenteză primește un gust acrișor. Această nuanță discret acrișoară, răcoritoare, sesizabilă în special la mierea provenităde la pomi fructiferi și de la salcâm se datorează îmbinării aromei acesteia cu dulceața zaharurilor din compoziția ei și cu aciditatea data de acizii organici. La sorturile de miere de salcie, castan, iarbă neagră, pe lângă gustul dulce, se percepe și o nuanță amăruie destul de pronunțată.

Gustul mierii se datorează zaharurilor, acidului gluconic, prolinei și taninurilor. Gustul cel mai dulce îl are mierea în care predomină fructoza.

Vâscozitatea reprezintă rezistența la scurgere a mierii și dă indicații asupra maturității și densității ei. Vâscozitatea mierii depinde în principal de conținutul în apa și temperatură.

Mierea proaspătă se prezintă de obicei sub forma unei substanțe dense, semilichidă, semitransparentă, care începe treptat să se cristalizeze și să se întarească. Mierea nematurată când este luată cu lingurița și învârtită în jurul acesteia, se scurge, dar mierea maturată se înfășoară în jurul ei ca o panglică și se prelinge sub formă de fir subțire care devine discontinuu la un moment dat, rupându-se.

Vâscozitatea mierii este ridicată la temperatra de 20-30° C și scade rapid între 30 și 40° C, iar peste această temperatură ea nu mai variază mult, fiind inutila încălzirea ei peste 40° C pentru a o face fluidă.

Conținutul în apă influențeză mult vâscozitatea mieri, cu cât mierea conține mai multă apă cu atât este mai fluidă. Conținutul optim de apă în miere este de 17-18%, mierea care conține mai mult de 20% apă are o consisșență anormală și ea se obține prin centrifugarea fagurilor necăpăciți precum și-n perioadele umede sau ploioase. Mierea cu un conținut de 17-18% apă are o vâscozitate mare, cu o consistență groasă chiar uleioasă.Mierea care conține mai multă fructoză este mai lichidă decat mierea care conține mai multă glucoză și alte zaharuri complexe.

Higroscopicitatea este proprietatea mierii de a absorbii în anumite condiții umiditatea din aerul atmosferic, motiv pentru care se impune păstrarea sa în spații cu umiditate scăzută și-n vase închise, în caz contrar mierea absoarbe o cantitate mare de apă și este supusă proceselor de fermentație și degradare. Astfel, la umiditatea de 100% a mediului înconjurător în timp de 3 luni, procentul de apă din miere crește de la 18% la 55%, iar la o umiditate de 81% se mărește până la 32%. Pentru scaderea umidității din miere se poate utiliza în depozitul de miere un curent de aer sec, dar nu foarte sec deoarece favorizează formarea unei pelicule uscate la suprafața mierii, peliculă ce va încetinii evaporarea.

Higroscopicitatea mierii depinde în mare măsură și de zaharurile pe care le conține. Cu cât mierea va conține o cantitate mai mare de glucoză cu atât va fi mai higroscopică și va avea o perioadă de păstrare mai scurtă, ca de exemplu mierea de rapiță. Mierea destinată consumului și păstrării îndelungate trebuie să aibă raportul glucoză-fructoză subunitar, fiind indicată în acest caz mierea de salcâm.

Miere cristalizată este întotdeauna mai higroscopică deacât mierea fluidă, higroscopicitate ce crește invers proporțional cu mărimea cristalelor, Mierea lichidă este mai puțin higroscopică deoarece stratul de la suprafața ei absoarbe umiditatea din atmosferă, o reține si nu o transmite în profunzime, în timp ce mierea cristalizată, fiind lipsită de lichid protector, absoarbe multă apă din atmosferă, apă care difuzează în toată masa ei.

Greutatea specifică a mierii depinde de conținutul ei în apă, respectiv crește și descrește pe masura micșorării sau sporirii procentului de apă. La un conținut în apă de 15% corespunde o greutate specifică la 20° C de 1,4350 Kg/l și la 18% apă corespunde 1,4171 Kg/l.

Indicele de refracție dă indicații asupra procentului de apă și a greutății specifice a mierii, iar determinarea lui se face cu ajutorul refractometrului, fiind necesară o corecție în funcție de temperatura la care s-a făcut determinarea.

Devierea luminii polarizate, care străbate mierea la dreapta sau la stânga, dă indicații asupra naturii zaharurilor din miere și prin aceasta posibilitatea stabilirii provenienței mierii. Mierea de flori deviază lumina polarizată spre stânga, iar cea de mană spre dreapta, datorită prezenței unui procent mai ridicat de zaharoză, maltoză și alte zaharuri.

Turbiditatea. Miera naturală conține întotdeauna, în suspensie, particule solide sau materii coloidale astfel încât, pusă într-un vas, ea este puțin tulbure chiar dacă este filtrată. Această turbitate este mult mai puțin accentuată, ăn funcție de sortul de miere.

Căldura specifică medie a mierii respectiv a celei grosier sau fin cristalizate (cantitatea de căldură de a crește cu 1° C temperatura mierii) este de 0,64 cal/g/°C și de 0,73 cal/g/°C, valori ce arată ca este nevoie de mai puțină energie pentru a încălzii mierea, decât pentru a încălzii acelaș volum de apă.

Conductibilitatea termică variază în funcție de conținutul în apă, de temperatură și de gradul de cristalizare, având valori între 118x și 143x cal/cm/sec/°C. Valorile găsite pentru miere arată că aceasta este rea conducătoare de căldură, motiv pentru care, în cazul lichefierii mierii cristalizate, se vor utiliza vase de mic volum pentru a nu lăsa mierea un timp prea îndelungat în contact cu sursa de căldură.

Proprietățile chimice ale mierii.

Din punct vedere chimic, mierea de albine reprezintă un amestec complex, a cărui compoziție depinde de originea florală, condițiile meteorologice, modul de păstrare și de metodele de extragere a acesteia. În compoziția ei intră apă, glucoză, fructoză, zaharoză, dextrină, substanșe azotoase, acizi organici, substanțe minerale, vitamine, etc.

Apa caracterizează gradul de maturitate și calitatea mierii, de conținutul în apă depinzând cristalizarea și conservarea ei.

Conținutul în apă al mierii variază, așa cum am spus, destul de mult în fucție de originea lor florală,de anotimp, de intensitatea culesului, de puterea familiilor de albine și de modul în care apicultorul a făcut recoltarea.

Valorile cele mai scăzute se situează la mierea de la noidin țara în jurul valorii de 13,30%, iar cele mai ridicate în jur de 22,20%, media fiind de 16,45%.

Mierea din zona de șes are o umiditate de medie de 15,90%, cea din zona de deal 16,95%, iar cea din zona de munte, unde precipitațiile atmosferice sunt mai abundente depășește 17,40%.

Substanțele zaharoase. Zaharurile reprezintă 95-96% din substanța uscată a mierii, ele fiind în principal reprezentate de glucoză și fructoză. Conținutul mediu al mierii în glucoză este de 31%, iar în fructoză este de aproximativ 38%, ele reprezentând împreună 80-90% din zaharurile mierii.

Glucoza numită și dextrozăeste o aldehexoză ușor solubilă în apă, mai puțin dulce decât fructoza și de două ori mai dulce decât zaharoza.

Fructoza sau levuloza prezintă o mare capacitate de solubilizare în apă, cristalizează greu și incomplet.

Zaharoza, un alt component al mierii, numită și sucroză, este un dizaharid format dintr-o moleculă de glucoză și una de fructoză, are o mare capacitate de solubilizare, cristalinzând însă foarte ușor. În mierea naturală, conținutul maxim de zaharoză este de 5%.

Maltoza este un dizaharid, care se gasește atât în mierea florală cât și în cea de mană în cantități mult mai mari decât zaharoza (7,3% și respectv 1,3%).

Dextrinele fac parte din grupa polizaharidelor și sunt substanțe intermediare între glucoză și amidon. Se gasesc în cantități mici în mierea florală (2-3%). Prezența dextrinelor în miere măreșye vâscozitatea acesteia, imprimândui un aspect cleios, neplăcut.

Tabelul 2: Conținutul mediu în apă și zaharuri al mierii, în diferite țări (%)

Substanțe nezaharoase. Pe lângă substanțele zaharoase, mierea mai conține în cantități reduse și substanțe nezaharoase, reprezentate prin acizi organici, enzime, săruri minerale, vitamine și altele. Deși se găsesc în cantități reduse, de aproximativ 2%, ele determină valoarea biologică și imprimă specificul și individualitatea mierii.

Acizii organici conținuți în miere sunt numeroși, dar cel care predomină este acidul gluconic, provenit din glucoză și are un important rol conservant și bactericid.

Sărurile minerale îndeplinesc un rol multiplu: structural, reglatoral presiunii osmotice, în menținera echilibrului acido-bazic și a stării fizico-chimice normale a substanțelor coloidale din organism, ca și componente ale unor biocatalizatori (hormoni, vitamine, enzime), având totodată și un rol esențial în activitatea enzimatică.

Mierea conține însemnate cantități de săruri minerale a căror valoare variază în limite foarte largi apreciindu-se la maximum 0,35% pentru mierea de flori.

Tabelul 3: Elementele minerale din miere (mg/Kg)

Vitaminele sunt substanțe specifice ce îndeplinesc rolul de biocatalizatori, intrând în acelaș timp în strânse interrelații cu substanțele hormonale și enzimele, iar unele din ele sun constituenți ai enzimelor.

Mierea este relativ săracă în vitamine în comparație cu alte alimente și în special cu fructele. Vitaminele din miere își au aproape întotdeauna originea în grăuncioarele de polen pe care aceasta le conține în suspensie, cu excepția vitaminei C care provine din nectar. Vitaminele din grupul B prezente în miere sunt: tiamina, riboflavina, piridoxina, acidul pantotenic, acidul nicotinic, biotina și acidul folic.

Tabelul 4: Conținutul mierii în vitamine

1.2.1 Mierea de rapiță

Rapița de toamnă (Brassica rapa oleifera L.) este o plantă anuală oleoginoasă cultivată în special în sudul țării.

Înflorește primăvara timpuriu, la sfârșitul lunii aprilie, furnizând albinelor un importantcules de întreținere, ce contribuie la intensificarea ritmului de dezvoltare a familiilor de albine. Durata înfloriri este de circa 45 zile, reușind astfel să acopere golul de cules dintre culesul oferit de livezi și cel de salcâm.

Produce între 40 și 100 kg miere la hectar, florile de rapiță fiind intens cercetate de albine, începând de la ora 8, frecvența maximă fiind cuprinsă între orele 11 și 14.

Mierea de rapiță este destul de ușor de descris deoarece se găsește în cantități mari, în stare purăsau aproape pură. Colorația este foarte slabă, nu depășește 35 mm pe scara Pfund ( care este gradata de la 0 la 1400 mm). Mirosul ei este cel al florilor de rapiță, gustul este dulce, fără o caracteristică anume.

Conținutul în apă al mierii de rapiță este destul de ridicat și anume în jur de 18%. Aceasta datorită faptului că este miere de primăvară care se recolteză repede pentru a nu cristaliza în faguri, existând tendința de a se recolta înainte de maturarea completă.

Valoarea pH-ului este relativ ridicată și aciditatea destul de slabă (pH 4,aciditatea totală de ordinul a 15meg/kg). Conductibilitatea electrică foarte scăzută indică un conținut sărac în substanțe minerale.

Spectrul zaharurilor este caracterizat prin abundența glucozei (48%) care domină net asupra glucozei (44%), în timp ce zaharurile minore sunt puțin abundente (4,5%). Acest spectru arată o tendință foarte netăpentru cristalizarea spontană și foarte rapidă.

Spectrul polinic al mierii de rapiță conține o mare cantitate de polen de rapiță și anume 95% sau chiar mai mult. În aceste condiții, polenurile secundare sunt rare aparținând unei flore de primăvară destul de banală (pomi fructiferi, păpădie, salcie), ceea ce complică cercetarea originii geografice.

1.2.2 Mierea de salcâm

Salcâmul (Robinia pseudacacia L.) este cel mai important arbore melifer, oferind principalul cules de producție. Aceste este un arbore rezistent la secetă, dar iubitor de lumină, este puțin pretențios față de sol, totuși extrage multe substanțe necesare creșterii lui rapide. Nu suportă inundațile de durată și suferă la polei, ceea ce se reflectă negativ supra abundenței florale și a secreției de nectar din anul următor.

Înflorește în luna mai, durata înfloritului variind în funcție de condițiile meteorologice, între 8 și 20 de zile. Eșalonarea înfloritului în fucție de altitudine crează apicultorului perspective și posibilități pentru valorificarea a două sau chiar trei culesuri în cadrul aceluiaș sezon.

Cele mai renumite masive de salcîm pentru culesul I sunt: Apele Vii (Jud. Dolj); Balta Verde (Jud. Mehedinți); Barcea (Jud. Galați); Cioara (Jud. Brăila); Rușețu (Jud. Buzău); Dridu, Râioasa (Jud. Ilfov); Slobozia (Jud. Ialomița); Mătăsaru (Jud. Dâmbovița); Valea lui Mihai (Jud. Bihor)

Pentru culesul al II lea la salcâm, cităm masivele: Sâmburești (Jud. Olt); Olănești, Mihăești, Horezu (Jud. Vâlcea); Vedea, Bughea de jos (Jud. Argeș).

Producția de miere este mult influențată de vârsta și desimea arborilor. Astfel, arborii plantați rar, produc între 1100 și 1700 kg/ha, iar cei din masiv între 900 și 1500 kg/ha, iar arboretul tânăr între 300 și 700 kg/ha.

Secreția de nectar la salcâm este abundentă la temperatura de 25-28°C.

Mierea de salcâm se recoltează în iunie, înflorirea producându-se în a doua jumătate a lunii mai, aceasta fiind cea mai limpede miere (maximum 30 mm pe scara Phund). Conținutul în apă este aproape normal (mai mic de 18%), pH-ul este aproape de 4 și aciditatea destul de slabă (de ordinul a 14 meg/kg), o conductibilitate electrică destul de scăzută, ceea ce indică un conținut în materii minerale mai mic de 0,1%.

Spectrul zaharurilor este destul de interesant remarcându-se prin bogăția în levuloză (aproape 50% din substanța uscată) și săracă în glucoză (34%). Zaharurile secundare sunt destul de bine reprezentate, aproape 10% dizaharide (zaharoză și matoză) și aproape 3 % erloză, un zahăr specific mierii.

O asemenea compoziție are drept consecință o viteză de cristalizare foarte scăzută, uneori nulă.

Când o miere de salcâm este foarte pură, spectrul său polinic este redus. Polenul de salcâm este preponderent, dar deoarece florile de salcâm sunt sărace în polen, mierea este și ea săracă în polen (conține circa 10000 de grăuncioare de polen în 10 mg miere).

S-a stabilit de asemenea, că valoarea mierii realizată într-o perioadă de 25 de ani (durata de exploatare a salcâmului pentru salcâm) întrece cu mult pe cea a lemnului.

1.2.3 Mierea polifloră

Aceasta provine din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.

Pentru a obține mierea monoflorală stupii trebuie instalați în apropierea unor surse importante de nectar, iar în momentul în care culesul a luat sfârșit, mierea trebuie recoltată pentru a nu se amesteca cu o miere de valoare inferioară. Aceste condiții find absolut necesare, mulți apicultori nu pot produce decât miere polifloră din cauza lipei de timp pentru îngrijirea stupilor și a operațiilor de recoltare.

Mierile poliflore pot fi excelente și pot avea o notă originală interesantă, din păcate sunt produse variabile, cu o compoziție complexă și care, în actuala situație a pieței, pun probleme de comercilizare, cel puțin la nivelul angrosiștilor. Pentru apicultorul care-și vinde mierea cu amănuntul, caracterul ei polifloral poate reprezenta din contră, un avantaj. Mica producție locală are, pentru mulți consumatori, farmecul neprevăzutului, aducând în acelaș timp garanția calității și a cinstei.

1.2.4 Mierea de Tei

Genul Tilia prezintă un număr mare de specii și varietăți în Europa, dintre aceste specii cele mai răspândite în pădurile din țara noastră sunt speciile :

Teiul cu frunză mare (Tilia platyphyllos Scop.)

Teiul pucios sau teiul cu frunza mică (Tilia cordata Mill.)

Teiul alb sau teiul argintiu (Tilia tomentosa Moench.)

Teiul ocupă în țara noastră suprafețe însemnate, îndeosebi în județele; Tulcea (15000 ha), Iași (15000 ha), Caraș-Severin (5700 ha), Ilfov (5500 ha), Bacău (53000 ha).

Teii înfloresc în cursul lunilor iunie-iulie la aproximativ 20-25 de zile după salcâm, primul care înflorește fiind teiul cu frunza mare, urmează apoi la 10-14 zile teiul pucios și apoi la 20-22 de zile, față de prima specie, teiul alb.

Producția de nectar la cele 3 specii oscilează după cum umrează:

Teiul cu frunză mare între 0,09 și 0,22 mg/floare, cu o concentrație de 36-48% zahăr.

Teiul pucios între 0,15 și 0,35 mg/floare, cu o concentrație de 45-56% zahăr.

Teiul alb între 0,20 și 0,50 mg/floare, cu o concentrație de 46-62% zahăr.

Mierea de tei este destul de deschisă la culoare, cu reflexe verzui, cu conținut ridicat în apă, cu o aromă foarte pronunțată amintind perfect planta de origine. Cristalizarea este rapidă, conținând adesea o proporție de mană nu tocmai neglijabilă deoarece teii adăpostesc numeroși purici. Mierea de tei foarte pură are o aromă foarte puternică și este de preferat să fie amestecată cu alte mieri neutre. Se atribuie mierii dei tei virtuțiile medicinale ale plantei înseți.

Capacitatea meliferă a celor trei specii este diferită și anume:

800 kg/ha la teiul cu frunză mare

1000 kg/ha la teiul pucios

1200 kg/ha la teiul argintiu

1.2.5 Mierea de floarea-soarelui

Floarea soarelui (Helianthus annuus L.) constituie principala plantă uleioasă de la noi din țară, ocupând anual o suprafața de peste 500000 de hectare.

În țara noastră, cultura florii-soarelui s-a extins treptat în fucție de condițiile de climă și sol, corelate cu cerințele biologice ale acestei plante, astfel, cultura florii-soarelui ocupă anual suprafețe cuprinse importante în județele: Ialomița (55000 ha), Ilfov și Constanța (50000 ha), Teleorman și Dolj (45000 ha), Buzău și Galați (24000 ha) ș.a.

Înflorește în a doua jumătate a lunii iunie și începutul lunii iulie,având o durată de înflorire de 2-3 săptămâni, în funcție de soi și de mersul vremii. S-a stabilit că producția de nectar este de 0,26 mg/floare, în funcție de soi, stadiu de înflorire și condițiile pedoclimatice, iar producția de miere a fost evaluată la 34-130 kg/ha, astfel obținându-se recolte de miere care variază între 15 și 40 kg pe familia de albine. Florile de floarea-soarelui sunt vizitate cu frecvența cea mai mare între orele 10 și 15 și atunci când temperatura aerului este de 30-32°C.

Mierea de floarea-soarelui este aromată, de culoare galben deschis, cu gust plăcut, specific plantei și cristalizează foarte repede.

1.2.6 Mierea de zmeur

Zmeurul (Rubus idaeus L.) este unul dintre cei mai valoroși arbuști forestieri pentru apicultură. Crește spontan în zona de munte și dealuri înalte, mai ales în tăieturile de păduri (rășinoase și fag).

Înflorește în lunile iunie-iulie, având o durată de înflorire de 20-30 de zile, în raport cu altitudinea și mersul vremii. Secreția de nectar la zmeur este intensă pe întreaga perioadă de înflorire, iar în condiții favorabile de temperatură vizita albinelor nu încetează de dimineața până la apusul soarelui. Intensitatea maximă de cules se înregistrează când temperatura din cursul zilei nu depășește 20°C.

Producția de nectar la zmeur în zona forestieră variază de la 1,6 la 3,0 mg/floare, cu o concentrație de zahăr ridicată care pscilează între 42 și 46%. Producția de miere la masivele încheiate de zmeuriș depășește 200 kg/ha.

Mierea de zmeuriș este de culoare deschisă, aromată și deosebit de plăcută la gust. Cristalizează relativ ușor după recoltare, cu cristale mici, fine,care-i dau aspectul unui șerbet de caliatate superioară. De obicei mierea de zmeuriș se obține în amestec cu mierea de fâneață de munte și de mană, care-i maresc și mai mult vloarea nutritivă și teraputică.

Masivele de zmeuriș în țara noastră sunt în județele: Argeș, Bacău, Brașov, Bistrița-Năsăud, cluj, Gorj, Harghita, Sibiu, ș.a.

1.3 Clasificarea calitativă a sortimentelor de miere

Cum apreciem corect dacă mierea este naturala?

Mierea este un aliment valoros format din substanțe zaharoase, produse de albine prin transformarea enzimatică a nectarului floral, urmată de depozitarea ei în celulele fagurilor. Mierea poate fi clasificată după originea nectarului și după modul de prelucrare. După originea nectarului sau a sucului întâlnim miere florală sau extraflorală. Cea florală poate sa fie monoflorală, când provine de la o singură specie (salcâm, tei, etc.) sau poliflorală, când provine de la mai multe specii melifere (fâneața, etc.). După modul de prelucrare și prezentare, mierea poate să fie extrasă sau poate sa fie în faguri. Atât una cât și cealaltă poate fi fluidă sau cristalizată.

Proprietățile fizice principale ale mierii de calitate sunt conținutul în apă și vâscozitatea. În mod natural când mierea conține sub 20% apă, albinele o căpăcesc, dând astfel semnalul că produsul se poate extrage. Mierea care conține mai multe de 22% apă începe să fermenteze. Condițiile optime de păstrare a mierii sunt la o temperatură de 10-12°C și o umiditate de 60%. Mierea ținută timp îndelungat la o umiditate maximă (100%), va avea un conținut de apă de până la 50%. Aroma mierii este dată de uleiurile etirice prezente în nectarul floral. Aceste uleiuri etirice sunt specifice plantelor melifere din care provine nectarul. Gustul mierii este în general dulce cu nuanțe diferențial perceptibile de la un sortiment la altul.

Aprecierea mierii se face după aspect, culoare, consistență, gust și miros.

Aspectul, se apreciază după gradul de transparență pe care îl prezintă mierea, introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră, cu diametrul de 10 mm, examinată în lumina directă a soarelui. Se notează în mod detaliatdiferitele nuanțe, ca de exemplu: transparent, strălucitor, opalescent, tulbure, etc.

Consistența, se apreciază după modul de curgere a mierii de pe o baghetă de sticlă sau de pe o lopățică de lemn, precizându-se starea respectivă: apoasă, fluidă-subțire, fluidă-vâscoasă, cleioasă, etc.

Culoarea, se apreciază prin examinare vizuală directă, la lumina zilei, pe un fond alb, a mierii introduse într-o eprubetă din sticlă incoloră, cu diametrul de 10 mm. Culoarea este caracterizată de gradul de absorție al luminii de către elementele constitutive ale mierii. Pigmenții de tipul carotenului, clorofilei și a altor substanțe în stare coloidă sunt responsabili de culoarea mierii. Culoarea deschisă a mierii este mult mai preferată de consumatorii față de cea închisă la culoare.

Mirosul și gustul, se apreciază prin mirosirea și gustarea probei. Se notează nuanța de aromă dominantă (pentru mierea polifloră) și intensitatea acesteia (pronunțată, bine evidențiată, moderată, discretă). De asemenea, se apreciază intensitatea gustului dulce (pronunțat, bine evidențiat, moderat) și eventualele nuanțe secundare (acrișor, amărui, astringent, fad, etc.)

Mierea posedă o serie de caracteristici senzoriale specifice: aspect fără spumă, fără corpuri străine vizibile, culoare de la slab incolor până la galben deschis, galben auriu, galben portocaliu, galben închis, galben brun, brun-închis. Miros și gust specifice mierii: cu aromă mai puțin sau mai mult pronunțată, gust dulce, consistență omogenă, fluidă, vâscoasă, cristalizată.

Albinele spre deosebire de alte insecte depind în totalitae de lumea vegetală pentru alimentația lor. În mod obișnuit, albinele se alimentează cu nectar, miere, polen și apă.

Din nectar, mană sau sucuri dulci care se găsesc în diferitele părți ale plantelor și ale arborilor, în amestec cu unele substanțe care iau naștere în glandele salivare ale albinelor, se obține mierea naturală, pe care albinele o depun în celulele fagurelui. Denumirea de miere nu se poate da produselor care au un conținut mai mare de 22% apă și 5% zaharoză.

Fiindcă zahaurile conținute în miere sunt invertite, ele pot fi folosite de către corpul uman. Știindu-se că glucoza pură duce la o creștere imediată a capacității fizice și mentale, mierea este indicată pentru persoanele care depun o muncă grea și mai ales pentru sportivi, mierea fiind un tonifiant excelent.

Mierea datorită conținutului mare de zahăr invertit și a cantității de mierale (calciu, fierul, cobaltul, fosfor și acidul silicic) poate fi folosită ca un supliment ideal, energizant, calmant și liniștitor care stimulează de asemenea formarea sângelui.

Miere de flori, (florală)

După proveniență

Miere de mană, (extraflorală)

Miere monofloră

După speciile de plante

Miere polifloră

În faguri

După modul de obținere Scursă liber în faguri

Extrasaă cu ajutorul centrifugii

Clasificarea

mierii de albine

Lichidă

După consistență

Fluidă

Incoloră

Galben-deschis

După culoare Aurie

Verzuie

Brună

Roșcată

Se apreciază prin miros și degustare,

După aromă indicându-se denumirea speciei de plante

de plante din care provin.

Prelucrarea și livrarea mierii de albine se face conform condițiilor tehnice de calitate prevăzute în STAS nr.748/1989 pentru „Miere de albne”.

Standardul prevede condițiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească mierea de albine la prelucrarea ei de la producători.

Standardul se referă la mierea de albine naturală și prevede după proveniență următoarele clasificări ale mierii: miere monofloră, miere polifloră și miere de pădure (mană), în care se includ toate sortimentele de miere care provin în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte părți ale plantelor decât florile în amestec cu nectarul florilor de pădure.

Mierea de salcâm se încadrează în trei clase de calitate: calitate superioară, calitatea I, calitatea a-II-a. Celelalte feluri de miere se încadrează în două clase de calitate: calitatea I și calitatea a-II-a, potrivit tabelului următor:

Tabelul 5: Calitatea mierii

1.4 Utilizarea mierii-produse din miere

Apiterapia, înseamnă tratarea celor mai diverse afecțiuni cu produse apicole naturale, fără nici o prelucrare, sau cu extracte, combinații ale acestora ori cu medicamente apiterapice standard. Este o alternativă naturală de tratament, fundamentată științific prin nenumărate studii și experimente clinice.

Produsele apicole au o mare paletă de proprietăți biologice și acțiuni farmacologice benefice în menținerea sănătății corpului omenesc. Recomandările în actul terapeutic nu trebuie făcute decât pe baza diagnosticului medical precis, a analizelor de laborator, radiologice și a altor investigații necesare.

Produsele apicole în nutriție (ca aliment)

Aceste alimente naturale conțin substanțe indispensabile vieții. Practic, în produsele apicole se regăsesc toți aminoacizii esențiali necesari metabolismului, vitamine, minerale, proteine, glucide direct asimilabile, fără nici o prelucrare din partea organismului uman, lipide, enzime, coenzime, acizi organici etc.

Însă dintre toate alimentele existente pe pământ, mierea de albine are formula chimică cea mai apropiată de cea a sângelui uman. Mai mult, nici un alt aliment nu este mai complet, mai bine tolerat și mai ușor asimilabil de către organismul uman. 1 kilogram de miere are 3.150 de kcalorii, adică are aceeași valoare calorică cu 3,5 kg de carne sau 12 kg de legume.

Prin urmare, dacă s-ar face o clasificare a alimentelor complete biologic, produsele apicole ar ocupa primul loc, nu numai prin conținutul lor (un adevărat combustibil pentru organism), ci și prin faptul că pot fi valorificate de organismul uman fără nici un efort, cu rezonanță la nivel celular, fiind cele mai bune regeneratoare ale celulelor.

În plus, mierea de albine îi slăbește pe cei obezi și îi îngrașă pe cei slabi, pentru că mierea și celelalte produse apicole acționează ca niște reglatori și stimulatori asupra funcțiilor aparatelor și organelor, reglează și stimulează sistemul neuro-endocrino-metabolic, aduce organismului un aport și recuperează lipsa tuturor substanțelor nutritive și bioactive.

Eficiente în menținerea sănătății pielii

Cosmeticele pe bază de produse apicole influențează pozitiv funcțiile fiziologice ale celulelor pielii: regenerează, protejează pielea de radicali liberi, de influențele dăunătoare ale mediului înconjurător, reglează metabolismul, stimulează producerea de colagen, întârzie modificările degenerative, măresc puterea de apărare.

De asemenea, asigură pielii substanțe de reconstrucție, îmbunătățesc vizibil structura, elasticitatea, culoarea, suplețea și finețea pielii. Sunt ideale pentru profilaxia fenomenelor de îmbătrânire a pielii.

Indicații terapeutice

Mierea de albine este tolerată foarte bine de copii. Pe lângă gustul și aroma ei plăcută, mierea mai conține toate elementele și substanțele necesare în dezvoltarea normală a copilului.

Pentru tratarea alergiilor sezoniere, se consumă miere de albine produsă din nectarul plantei care cauzează alergia.

 Asocierea preparatelor pe bază de spirulină cu produse apicole ajută la eliminarea toxinelor din organism.

Produse din miere

Catina cu miere de albine este un adevărat leac universal. Conține de 10 ori mai multă Vitamina C decât fructele citrice și de 2 ori mai multă decât faimoasele măceșe. Conține de asemenea și alte vitamine și elemente precum: A, B1, B2, B6, B9, E, F, K, O, beta caroten, celuloză, fosfor, potasiu, fier, calciu, magneziu.

Proprietățile antioxidante de la catina cu miere de albine sunt recomandate pentru întărirea sistemului imunitar (poate vindeca orice viroză respiratorie sau răceala). De asemenea este recunoscută și pentru beneficiile sănătății ochilor după un consum zilnic de catina cu miere de albine.

Reglează sistemul endocrin și previne atacurile de cord (practic asigură o bine funcționare a întregului organism și previne rateurile inimii în urma unei vieți toxice de oraș).

Catina cu miere de albine are un conținut de microelemente similare cu sângele uman. Este ușor asimilată de organism pentru că vine cu efectul său antibacterian, bacteriostatic, vindecător și reparator. Mierea aduce alături succesul în tratarea bolilor hepatice, digestive, bolile ficatului și a sângelui.

Ingrediente:

1 kg miere de albine

1 kg fructe de cătină

Mod de preparare:

Într-un borcan de 2 kg se vor amesteca cele două ingrediente după care acesta se va acoperii ermetic și se va lăsă la maturat timp de 9 zile într-o camera uscată și întunecată.

Mod de administrare:

Se vor consuna 1-2 lingurițe din acest amestec dimineața pe stomacul gol.

Miez de nucă cu miere de albine. Această combinație inspirată este extrem de plăcută la gust și ideală pentru revitalizarea organismului și menținerea sănătății. În acest sens se poate consuma câte o linguriță de preparat dimineața, pe stomacul gol, sau se poate adăuga cu succes la prăjituri, plăcinte, clătite și alte bunătăți făcute în casă.

Ingrediente:

1 kg miere de albine

400 grame miez de nucă

Mod de preparare:

Se umple un borcan de 800 de grame pe jumătate cu miez de nucă și peste el se toarnă mierea, cât să se umple borcanul. Se închide ermetic și se așează cu capul în jos, preț de câteva minute, acest lucru va ajuta la omogenizarea ingredientelor. Se păstrează apoi în frigider sau în orice încăpere răcoroasă.

Scorțișoara cu miere de albine sunt recunoscute pentru beneficiile aduse sanatății, datorită valorilor nutriționale. Au apărut tot felul de discuții despre dieta cu miere si scorțișoara, unele persoane susținând că nu au sesizat nici o schimbare după ce au urmat această dieta, in timp ce altele o recomandă cu entuziasm pentru pierderea in greutate. 
În realitate, cu toate că mierea ți scorțișoara sunt două produse extrem de cunoscute dieta nou născută prin combinarea acestora este una din cele mai recente aparute. 

Mod de preparare:

Rețeta de mare ajutor în lupta cu kilogramele în plus și este foarte simplu de preparat, aveți nevoie numai de miere, scorțișoara și apă fierbinte. 

Pasul 1 – 1 lingurita cu miere si 1/2 lingurita cu scortisoara se amesteca intr-un recipient, dupa care se pune apa (aproximativ o cana) 

Pasul 2 – Amestecul se pune la fiert, iar dupa ce a dat in clocot se imparte in 2 portii egale.

Pasul 3 – Una dintre aceste porti va fi consumata dimineata, pe stomacul gol, iar cea de-a doua seara, inainte de culcare. 

Pasul 4 – In cazul persoanelor care sufera de alergii sezoniere, folosind mierea in aceasta combinatie ajuta la atenuarea simptomelor alergice. 
Mierea contine polen din plante si flori folosite de albine la fabricarea acesteia. Prin ingerare mierea va actiona ca un rapel imunitar, reducand astfel alergiile la flori si plante. 

Pasul 5 – Pentru mai mult gust si savoarea se recomanda achizitionarea de scortisoara proaspata… odata gustata scortisoara proaspata veti uita de cea din comert care are gust de carton. 

Partizanii acestei diete recomanda adaugarea unei lingurite de miere in amestec, chiar inainte de a fi consumat, pentru a beneficia de substantele nutritive continute. Se estimeaza ca aceasta dieta ajuta la pierderea a 2 kilograme saptamanal, fara alte modificari ale dietei.

Capitolul II-Metodologia investigațiilor efectuate

2.1 Proveniențe geografice ale mierii examinate.

Sortimentele de miere care fac obiectivul acestui proiect provin din stupina Lăzărică Alexandru localizată în comuna Poienarii de Muscel din județul Argeș.

Stupina produce și sortimente de miere prin stupăritul pastoral. Au fost analizate fizico chimic sortimente de miere prezentate în tabelul următor:

Tabelul 6: Proveniența geografică a materialului experimental.

Au fost examinate organoleptic și fizico-chimic eșantioane cumulând 450 grame de miere.

2.2 Recoltarea și condiționarea probelor.

Recoltarea

Extracția

Procesul tehnologic al valorificării mierii este următorul: Condiționarea

Ambalarea

Depozitarea

1.Recoltarea

De îndată ce am ajuns la stupină, ma echipez cu echipamentul specific apicultorului, o bluza albă care are atașată o mască de protecție cu sită, iar după aceea încep să deschid stupii în vederea recoltării ramelor cu fagurii care prezintă miere maturată. Uneltele pe care le folosesc la recoltare sunt afumătoarea, dalta apicolă, peria apicolă, furculița de descăpăcit, un recipient cu apă și lada de transport rame. Deschid stupul, îndepărtez podișorul de deasupra ramelor, apoi cu ajutorul afumătorului reușesc să izgonesc albinele de pe rame pentru ca apoi cu ajutorul dălții apicole să îndepărtez ramele una față de cealaltă, cu grijă pentru a nu strivii albinele, pentru a putea scoate ramele cu miere. Peria apicolă o folosesc pentru a putea îndepărta albina de pe fagure și pentru a putea vedea dacă acel fagure este plin cu miere sau cu puiet.

Figura 31: Daltă apicolă, perie și afumător Figura 32: Depărtarea ramelor cu dalta apicolă în

vederea recoltării acestora

În cazul în care constat că rama este cu puiet și nu cu miere nu o voi pune în lada de transport pentru a o extrage deoarece puietul va ieșii din celule și astfel vom pierde puietul tânăr al stupului. Ramele cu puiet de trântor le vom pune în lada de transport, iar după ce vor fi extrase voi tăia vârfurile alveolelor și odată introdu-se în stup albinele îi vor îndepărta. După ce am terminat verificarea integrală a ramelor din stup, le pun în lada de transport și le duc la locul de extrație.

Figura 33: Ramă cu miere acoperită de albină Figura 34: Ramă cu miere după

îndepărtarea albinelor cu ajutorul periei

2.Extracția

În cadrul operației de extracție folosesc furculița apicolă, tava de descăpăcit, un vas gol, un vas cu apă, centrifuga, sită pentru a strecura mierea și un recipient de plastic unde voi colecta mierea.

Figura 35: Tavă de descăpăcit Figura 36: Descăpăcirea fagurelui cu miere

Aduc lada cu ramele cu miere în locul unde extrag mierea și încep sa scot cate o rama, o așez pe tava de descăpăcit, iar cu ajutorul furculiței descăpăcesc fagurele, căpăceala rezultată o voi depozita într-un vas pentru ca ulterior sa o topesc. După ce am terminat de descăpăcit voi pune furculița apicolă într-un vas cu apă caldă pentru a împiedica coagularea mierii. Fagurele descăpăcit pe ambele fețe îl voi pune în centrifugă cu catul ramei în partea stângă. Aplic această metodă de descăpăcire pentru toate ramele din lada din transport după care le introduc și pe acestea în cetrifugă. Capacitatea centrifugii este de patru rame și aceasta este manuală.

Figura 37: Centrifugă 4 rame Figura 38: Ramele cu miere în interiorul centrifugii

După ce am introdus cele 4 rame în centrifugă voi începe să rotesc mânerul metalic al acesteia mărind treptat viteza de rotație. Când constat că mierea de pe o parte a ramei a fost extrasă, opresc centrifuga cu ajutorul frânei si întorc ramele în vederea extragerii mierii și de pe partea cealaltă a fagurelui.După ce am golit fagurele de miere scot ramele goale afară, le pun în lada de transport și le duc înapoi la stup pentru a-l închide. Pun ramele în stup, pun podișorul deasupra ramelor și închid stupul.

După ce în centrifugă s-a adunat multă miere și împiedică rotirea cadrului metalic, atunci deschid caneau centrifugii și dau drumul la mierii.

3. Condiționarea mierii

Prin condiționarea mierii se îmnțelege totalitatea procedeelor tehnice menite să asigure purificarea acesteia pentru păstrarea proprietăților fizico-chimice și biologice în perioada conservării. Procesele prin care se realizează aceste elemente se referă la filtrarea mierii, limezirea ei, reducerea conținutului de apă, lichefierea mierii cristalizate și pasteurizarea ei.

Filtrarea

Filtrarea mierii o fac în momentul în care dau drumul mierii din centrifugă. Pentru aceasta folosesc o sită fină pentru a împiedica scurgerea bucăților de faguri sau larve în recipientul în care colectez miere în vederea obținerii uneii mierii de calitate superioară. Atunci cînd sita se înfundă, opresc curgerea merii în recipient și curăț sita cu apă călduță prin clătiri repetate.

Figura 39. Sită fină Figura 40: Impuritățile rămase în urma filtrării mierii

Limpezirea

După ce am filtrat mierea o pun în recipiente de plastic de 50 de kilograme și o las 2-3 zile în vederea decantării,astfel impuritățile care au mai rămas se ridică deasupra. După aceea cu ajutorul unei linguri înlătur acele impurități, reieșind o miere curată în vederea îmbutelierii în borcane.

Figura 41: Impuritățile rezultate Figura 42: Miere curată rezultată în urma

în urma decantării înlăturări rezidurilor

Reducerea conținutului de apă

În cazul în care mierea pe care o extrag, din diverse motive, are un conținut de apă mai mare de 20%, atunci deasupra recipientelor în care am colectat mierea voi pune un tifon pentru a se evapora apa șo de a nu se acrii mierea în urma procesului de fermentație.

Lichefierea mierii

Lichefierea mierii cristalizate o realizaz în timpul iernii și a verii la toate sortimentele de miere atunci când îmi sunt cerute de cumpărător. Lichefierea mierii o fac prin introducerea recipientelor cu miere cristalizată în apă încălzită la o temperatură de 40-45°C, fără a fi în contact direct cu sursa de căldură.

4. Ambalarea

Ambalarea mierii o fac în borcane de sticlă de 1 kilogram sau de 500 grame atunci când vînd mierea cu amănuntul sau în butoaie de plastic de 50 kg atunci când voi vinde mierea în cantități mari direct la procesator.

Figura 43: Brcan 800ml Figura 44: Butoaie plastic 50kg

5. Depozitarea

Mierea de albine după ce o ambalez o depozitez într-o cameră uscată, ferită de insecte sau mirosuri neplăcute. Recipientele sunt închise ermetic, iar mierea o depozitez pe sortimente și în funcție de anul în care a fost extrasă.

Figura 45: Brocane cu diverse sortimente de miere

2.3 Analize organoleptice și biochimice.

2.3.1 Determinarea acidității

Pentru degterminarea acidității am început prin a recolta câte 4 probe, din fiecare sortiment de miere, a câte 10 grame fiecare. Am pus pe balanța analitică paharul Berzelius după care am ținut apăsat pe butonul On/Zero/Off, pentru a aduce valoarea cântarului la valoarea zero. Paharul Berzelius fiind în continuare pus pe balanță am pus cu ajutorul spatulei aproximativ 10 grame de miere. Peste mierea cântărită am turnat 50 ml de apă distilată, după care cu ajutorul focului am dizolvat mierea în apa distilată, rotind continuu paharul Berzelius. Soluția obținută am transferat-o într-un balon conic cu fundul plat de 100 ml, după care am completat cu apă distilată până la valoarea de 100 ml. Din balonul conic cu fundul plat am extras cu ajutorul unei pipete cu bulă 20 ml de soluție pe care le-am pus intr-un alt pahar Berzelius și am adăugat 3 picături de fenoftaleină, după care am citit valoarea inițială de hidroxid de natriu, am notat-o, după care am început sa las picătură cu picătură până la obținerea unei soluții roșietice care trebuie să persiste circa 30 de secunde, după care citesc valoarea finală a hidroxidului de natriu, o notez și având toate valorile necesare calculării acidității o valculez cu următoarea relație:

A=n*c*100/V*m, în care termenii reprezintă:

n= numărul de mililitrii de NaOH 0,1N folosiți la titrare

c= 100ml-capacitatea balonului conic cu fundul plat

V= 20 ml-eșantionul de extract analizat

m= masa de miere supusă analizei

2.3.2 Determinarea densității

Pentru a determina densitatea mierii am recoltat câte 4 prode din fiecare sortiment de miere. Am început prin a fluidiza proba de miere după care am luat un cilindru gradat, l-am pus pe balanța analitica, am adus balanța la valoarea zero ținând apăsat pe butonul On/Zero/Off, după care am turnat cu ajutorul unei pâlnii 10 grame din mierea fluidizată în cilindrul gradat, lăsând să se scurgă tot de pe pâlnie. Am citit volumul de pe scara gradată a cilindrului pe care am notat-o împreuna cu masa de la balanța analitică. Pentru a determina densitatea folosim următoarea relație:

ρ=m/V, unde:

m= masa cilindrului gradat cu miere

V= volumul dat în urma punerii mierii în cilindru gradat

2.3.3 Determinarea umidității

Pentru determinarea umidității am folosit o creuzeta, care a fost cântărită pe balanța analitică, în care am pus 3-5 grame de miere din eșantioanele studiate, iar greutatea creuzetei împreună cu cea a mierii am cântărit-o din nou, notând cantitatea. După care am luat creuzetele cu eșantioanele de miere și le-am introdus în etuvă timp de 4 ore. După ce au trecut cele 4 ore am scos probele și l-eam cântărit notând rezultatul. Umiditatea am determinat-o folosind următoarea relație:

Apa%={[(b-a)-(c-a)]/(b-a)}*100, unde:

a= greutatea creuzetei

b= greutatea creuzetei + materialul umed

c= greutatea creuzetei + materialul uscat

Figura 46. Creuzete cu probele de miere Figura 47: Etuva

2.3.4 Determinarea substanței minerale a cenușii mierii

Pentru determinarea substanței minerale a cenușii mierii am folosit creuzete de porțelan, pe care le-am tarat pe balanța analitică, după care am pus în aceasta 5 grame din probele de miere studiate. După care am introdus creuzetele cu probele de miere în etuvă la o temperatură de 125°C pentru a fi dezhidratate, apoi le-am ars la flacăra unui bec cu gaz timp de 10-15 minute păna la carbonizare. După carbonizare am introdus creuzetele în cuptorul de calcinare unde au fost ținute timp de 6-8 ore la o temperatură de 600°C. Odată ce sa scurs timpul am scos creuzetele și le-am cântarit din nou notând rezultatul obținut. Determinarea substanței minerale a cenușii mierii se face cu următoarea relație:

Cenușa %=[(c-a)/(b-a)]*100, unde:

a= greutatea creuzetului gol

b= greutatea creuzetului cu prudusul inițial

c= greutatea creuzetului cu produsul după calcinare

2.3.5 Determinarea conținutului de zahăr și a indicelui de refracție

Pentru determinarea conținutului de zahăr și a indicelui de refracție am folosit refractometrul. Am luat cu ajutorul unei baghete de sticlă căte o monstră din fiecare eșantion, am pus refractometrul în lumină pentru a putea citii pe scală, după care am pus cu bagheta de sticlă monstra pe lamela aparatului și privesc prin vizor. Încep să reglez aparatul prin rotirea celor doua rotițe până când linia neagră ajunge la jumătatea cercului după care citesc de pe scala gradată indicele de refracție și conținutul de zahăr al monstrei studiate.

Figura 48: Refractometru

2.4 Prelucrarea datelor experimentale

Indicatorii determinați în laborator au fost introduși într-un fișier excel constituit dintr-o foaie de lucru conținând următoarele câmpuri:

Sortimente

Data extracției

Substanța uscată

Cenușa

Substanța organică

Aciditatea

Densitatea

Umiditatea

Conținutul de zahăr

Indicele de refracție

Capitolul 3. Rezultatele investigațiilor

3.1 Variația conținutului de substanță uscată la sortimentele de miere analizată

Mierea de salcâm recoltată în anul 2013 este mult mai bogată în substanță uscată față de mierea de salcâm recoltată în anul 2014, însă cea mai săracă în substanță uscată fiind mierea de zmeur recoltată în anul 2014.

După cum observăm în graficul de mai sus, toate sortimentele de miere studiate s-au încadrat în normele standardului de calitate al mierii de albine. Putem spune că mierea polifloră are cel mai mare conținut de cenușă, apropiată fiind și cea de rapiță, pe când cea de zmeur are un conținut foarte scăzut de cenușă.

Substanța organică reprezintă diferența dintre substanța uscată și cenușă. La fel ca și-n primul grafic mierea de salcâm recoltată în anul 2013 este mai bogată în substanță organică decât sortimentele recoltate în anul 2014, mierea de zmeur fiind cea mai săracă în substanță organică.

Procentul de umiditate din sortimentele de miere se încadrează în normele standardului de calitate al mierii. Mierea de zmeur are un procent mai ridicat de umiditate deoarece capacul recipientului în care a fost pusă proba nu a fost bine strâns, iar mediul în care a fost depozitată a avut o umiditate foarte mare, aceasta absorbind umiditatea din încăpere ducând la fermentarea acesteia. Mierea de floarea soarelui are un conținut puțin mai ridicat de umiditate deoarece în perioada de cules umiditate atmosferică a fost mai ridicată, lucru care s-a resimțit și-n miere aceasta absorbind multă umiditate din aer.

Diferența de umiditate dintre cele două sortimente de miere de salcâm este datorată faptului că anul 2013 a fost un an cu precipitații reduse pe când anul 2014 a fost un an cu precipitații abundente, umiditatea atmosferică impunându-se și asupra conținutului de apă din miere.

3.2 Variația densității și a acidității

Din graficul de mai sus se observă că valorile cele mai mari ale densității le au sotimentele recoltate în anul 2013, la polul opus aflându-se mierea recoltată în anul 2015.

După cum observăm în graficul de mai sus, densitatea celor trei sortimente recoltate dealungul celor 3 ani este destul de apropiată. Densitatea cea mai mare având-o mierea de salcâm din anul 2013, iar cea mai mică densitate avănd-o mierea din anul 2015.

Din figura de mai sus putem observa că mierea de zmeur are o aciditate mai mare față de celelalte sortimente și acest lucru se datorează faptului că mierea a fermentat și odată cu acest lucru i-a crescut și aciditatea.

Făcând o comparație între cei 3 ani, cea mai mică valoare o are mierea de salcăm recoltată în anul 2013 , iar cea mai mare, lasând la o parte mierea de zmeur, o are mierea de tei recoltată în anul 2014.

În graficul de mai sus putem observa căci mierea de salcâm din anul 2014 este mai acidă deoarece are în componență miere de rapiță mai multă decât celelalte două sortimente, acest lucru reieșind în aciditatea mierii.

3.3 Variația conținutului de glucide

Conținutul în zahăr invertit depășește la toate sortimentele valoarea minimă, acestea încadrându-se perfect în normele stadard de calitate a mierii. Analizând graficul de mai sus putem spune că mierea cu un conținut ridicat de zahar este cea de salcăm recoltată în anul 2013, iar cel mai sărăc sortiment în zahar ivertit este cel de tei recoltat în anul 2014.

În graficul de mai sus mierea de salcâm recoltată în anul 2013 are o valoarea mai ridicată față de toate sortimentele recoltate în 2014, cea mai mică valoare având-o mierea de floarea soarelui.

Capitolul IV. Concluzii

Prin acest proiect am încercat să identificăm dacă mierea de albine care a făcut obiectivul studiul este naturală sau contrafăcută. În urma probelor de laborator a reieșit faptul că toate sortimentele analizate sunt naturale și nu prezintă urme de zahăr sau alte substanțe care ar duce la o miere industrială.

Despre mierea de albine se spune că, în vremurile străvechi, era hrana preferată a zeilor din Olimp. Mierea este un aliment pur, concentrat, o adevărată esență a luminii solare în stare lichidă.

 Mierea este un aliment natural, de origine atât animală cât și vegetală, fiind principalul produs al stupului. Ea este fabricată de albine din nectarul florilor, îmbogățit cu substanțe proprii și prelucrată de acestea pentru a fi apoi depozitată în faguri.

 Majoritatea popoarelor au cunoscut proprietățile ei extraordinare și au folosit-o, atât în scopuri terapeutice, cât și în scopuri ritualice încă din antichitate; în alimentație era utilizată în mod excepțional, deoarece era considerată „hrana zeilor”. Vechii greci considerau mierea un „elixir al tinereții” și o administrau atleților care participau la Jocurile Olimpice, iar egiptenii o foloseau în tratamente cosmetice și ca medicament.

Am analizat în cadrul prezentului proiect calitatea unor sortimente apicole produse de stupina Lăzărică.

Investigațiile au parcurs următoarele etape:

Au fost recoltate probe de miere de la următoarele culesuri: salcâm 2013, salcâm 2014, salcâm 2015, rapiță 2014, rapiță 2015, floarea soarelui 2014, tei 2014, pilofloră 2014, zmeur 2014.

Mierea recoltată a fost supusă extracției în centrifuga apicolă cu 4 rame

Mierea a fost condiționată prin filtrare, limpezire și lichefiere

Produsele au fost ambalate

Din fiecare sortiment de miere s-au recoltat câte 50 grame pentru probele de laborator

Aceste probe de laborator au constat în:

Substanța uscată

Cenușa

Substanța organică

Aciditatea

Densitatea

Umiditatea

Conținutul de zahăr

Indicele de refracție

Bibliografie

Beldeanu, E.C., 2008: Produse Forestiere. Editura Universității Transilvania, Brașov.

Louveaux, J., 1988: Albinele și creșterea lor. Editura Apimodia.

Mărghitaș, L.A., 2002: Albinele și produsele lor. Editura Ceres.

***, 2007: Manualul Apicultorului. Ediția a IX-a, editura A.C.A., București.

Corlățeanu,S.,1984: Produsele accesorii ale pădurii. Editura Ceres.

***,2012: Manualul Cursantului. Ediția I, editura A.C.A., București.

Ion v. Cîrnu., 1980: Flora Meliferă. Editura Ceres.

D. C. Jarvis., 1981: Mierea și alte produse naturale. Editura Apimondia.

http://blog.jorjette.ro/catina-cu-miere-tratament/. Accesat la data de 20.06.2015.

http://www.csid.ro/health/medicina-alternativa/apiterapia-totul-despre-biomedicina-viitorului-10640555/. Accesat la data de 20.06.2015.

Bibliografie

Beldeanu, E.C., 2008: Produse Forestiere. Editura Universității Transilvania, Brașov.

Louveaux, J., 1988: Albinele și creșterea lor. Editura Apimodia.

Mărghitaș, L.A., 2002: Albinele și produsele lor. Editura Ceres.

***, 2007: Manualul Apicultorului. Ediția a IX-a, editura A.C.A., București.

Corlățeanu,S.,1984: Produsele accesorii ale pădurii. Editura Ceres.

***,2012: Manualul Cursantului. Ediția I, editura A.C.A., București.

Ion v. Cîrnu., 1980: Flora Meliferă. Editura Ceres.

D. C. Jarvis., 1981: Mierea și alte produse naturale. Editura Apimondia.

http://blog.jorjette.ro/catina-cu-miere-tratament/. Accesat la data de 20.06.2015.

http://www.csid.ro/health/medicina-alternativa/apiterapia-totul-despre-biomedicina-viitorului-10640555/. Accesat la data de 20.06.2015.