Caracteristicile Romanului Doric

CAPITOLUL II. CARACTERISTICILE ROMANULUI DORIC

II.1. Doricul, ionicul și corinticul – cele trei ordine ale arhitecturii grecești

„Prin gradul de civilizație la care s-a ridicat, pin calitățile spirituale prin care permanent le-a afirmat și cultivat, Grecia veche a fascinat de-a lungul timpurilor imaginația în așa măsură, încât reflexele strălucirii sale le găsim la baza multora dintre culturile Europei moderne. La aceasta au contribuit și multe din edificiile ce au reușit să înfrunte scurgerea timpului, arhitectura oglindind în formele impuse de elementele sale sinteza concepțiilor filozofice asupra noțiunii de «frumos», care mai ales în sec. V-VI î.e.n se bucura de o mare prețuire”.

În Grecia antică, grecii numeau arhitectul ca fiind un simplu constructor, om al orașului, care era angajat să construiască clădirile, templele din numeroasele cetăți pe care aceștia le aveau închinate numeroaselor zeități ale Greciei antice (Zeus, Athena, Apollo, Artemis, Hera). Una dintre formele de construcție comune ale Greciei antice a fost templul care era considerat drept locuința zeilor și teatrul care era destinat desfășurării spectacolelor.

Și în literatură, scriitorul este considerat un creator, constructor al romanului, a ceea ce este frumos, iar romanul putem să-l asemănăm cu un măreț templu, care de cele mai multe ori fascinează prin felul în care este creat oglindind și el noțiunile despre estetic și etic în literatură.

Atât literatura cât și arta, au cunoscut mai multe perioade de evoluție, de la mic la mare și de la simplu la complex. După cum stilurile arhitecturale grecești sunt mai multe și au evoluat de la simplu adică de la vârsta de început la complex, la fel și romanul nostru românesc este de mai multe tipuri și a evolut pe parcursul istoriei sale tot de la simplu la complex și profund. Nici literatura și nici arhitectura nu sunt produsul unui singur artist, ci ambele au mai mulți autori care au contribuit la dezvoltarea celor două ramuri ale culturii.

Arhitectura greacă antică se remarcă prin trei stiluri importante, numite și ordine. Cele trei stiluri de construcție pe care grecii le-au folosit în antichitate sunt: stilul doric, ionic și corintic. Criticul nostru literar Nicolae Manolescu este cel care a compartimentat romanele noastre în trei categorii, inspirându-se practic din arhitectura greacă antică după cum vom vedea. El a numit romanul literaturii noastre ca fiind roman de tip doric, ionic sau corintic.

În Grecia, denumirea de doric și ionic vine de la vechile triburi care au invadat teritoriul Greciei și care se numeau triburile dorienilor și ionienilor, „teritoriul Greciei și o parte din insulele Arhipelagului au fost invadate de triburile dorienilor. Coborând din nordul Peninsulei Balcanice acestea au năvălit peste așezările miceniene și egeene, care se ridicase la o treaptă de civilizație destul de înaltă”. Grecii, „fugind din fața dorienilor năvălitori, o parte din acheeni au emigrat în Cipru și pe coastele Asiei Mici unde s-au amestecat cu ionienii – tot niște triburi greceștii contribuind – la înflorirea orașelor acestora”. Așa ia naștere mai întâi denumirea grupurilor de populații din Grecia, ionieni și dorieni iar după acestea, pentru faptul că aveau o mare preocupare pentru construirea numeroaselor temple, edifcii și tot ceea ce ține de întemeierea și consolidarea cetăților și-au format practic fiecare un stil propriu pe care dorienii l-au numit stil/ordin doric, iar ionienii l-au numit stil/ordin ionic și nu în ultimul rând stilul corintic despre care vom vorbi.

Doricul, ionicul și corinticul sunt trei stiluri ale arhitecturii grecești. „Deosebirea dintre ele rezultă, în primul rând, din modalitatea de stabilire a raporturilor dintre înălțimea coloanelor și a distanței dintre ele […] și în al doilea rând de expresia plastică”. Schimbările care au intervenit pe parcurs, „nu trebuie considerate doar ca modificări ale formei arhitecturale ci ca o reflectare a perfecționării continue a sistemului constructiv”. La fel și în cazul romanelor din literatura română, schimbările ce au intervenit, au fost toate în vederea perfecționării structurii operei și a conținutului.

„În condițiile coexistenței a numeroase asemenea orașe-stat independente, fiecare având o viață economică proprie, colonii proprii, o viață artistică proprie, mai mult sau mai puțin dezvoltată, toate acestea pe fondul luptelor pentru hegemonie, în mod firesc lumea Greciei antice prezintă tabloul unei continue întreceri între orașe, întrecere care deseori a luat aspectul conflictelor armate, unele pustiitoare ca acelora din Sparta și Atena”.

Stilul/ordinul doric este primul stil folosit de către greci, aparține perioadei de început a arhitecturii grecești și este cel mai simplu, acesta se caracterizează printr-o construcție destul de voluminoasă.

Se considera faptul că „doric” vine de la cuvântul doron, care în greaca veche însemna, dar, ofrandă. Deci prin această denumire a cuvântului era considerat faptul că frumusețea acestui ordin doric nu era de altundeva decât din partea zeilor, „care l-au oferit în dar oamenilor”.

Din punct de vedere filologic este important de urmărit cum ideea de simplitate se asocia cu noțiunea de doric în mintea elinilor. Referitor la istoria acestui ordin/stil doric, ea „este dată de coloanele templului Herei din Olympia. Construit inițial cu coloane de lemn, acestea au fost înlocuite, treptat, cu coloane de piatră, fiecare coloană nouă subliniind progresul obținut în sensul armonizării proporțiilor”.

Așadar după cum vedem și în literatură, romanul doric, este cel care aparține perioadei de început, este romanul clasic al literaturii noastre. Criticul Nicolae Manolescu în denumirea pe care a dat-o romanelor s-a inspirat de fapt din arhitectura greacă. După cum această arhitectură a avut mai multe etape și fiecare etapă caracteristicile ei, la fel și romanele noastre au fost clasificate de către Manolescu în câte o categorie și anume roman doric, roman ionic sau roman corintic. Toate cele trei tipuri, doric, ionic și corintic, la noi, în literatură, reprezintă cele trei vârste ale romanului românesc.

Stilul/ordinul ionic este al doilea stil pe care greci l-au utilizat în athitectură, „ordinul ionic s-a format în Ionia asiatică spre sfârșitul secolului al VII-lea și începutul celui următor. Ca structură generală este identic cu cel doric, cu deosebire că este mai împodobit, mai suplu, are mai multă libertate în exprimare, lăsând deci fanteziei un loc mai important”.

Pe cetățuia Atenei, Acropole, cele două stiluri/ordine ale arhitecturii grecești, doricul și ionicul „atenienii au dus pînă la apogeul dezvoltării lor două tradiții constructive grecești: cea dorică, concretizată în Partenon, și cea ionică, reprezentată de Erehteion, și de templul Atenei Nike. Îmbinând cele două ordine de arhitectură în Propilee și întruchipându-le separat în Partenon și Erehteion, atenienii simbolizau faptul că cetatea lor era locul unde dorienii din vestul peninsulei grecești și ionienii de pe coasta Asiei Mici trăiseră timp de secole în pace și armonie, devenind, cu trecerea generaților, un singur popor.

În ceea ce privește diferența dintre stilul doric și cel ionic, aceasta este dată de coloană (coloana templului). Coloanele care au fost construite în stil doric sunt mai masive și mai mici, și cu o decorație foarte simplă, este cea mai simplă dintre toate ordinele grecești, pe când coloanele templelor construite în stil ionic, „stilul ionic manifestă, dimpotrivă, o căutare decorativă foarte îndepărtată de această viguroasă simplitate” ele sunt mai zvelte și mai înalte iar din punct de vedere decorativ sunt mai pline de ornamente. Este foarte important de remarcat acest fapt și în literatură și anume romanul doric este cel clasic, tradiționalist mai simplu în ceea ce privește construcția, personajele acestui tip de roman sunt niște personaje preocupate mai mult de viața exterioară de confruntările sociale ale vremii, pe când personajele romanului ionic sunt personaje preocupate de interior, de problemele lor sufletești. Caracteristic romanului ionic, adică romanul psihologic este personajul lucid și analitic. Un astfel de personaj este foarte evident și bine conturat în proza lui Camil Petrescu și anume Ștefan Ghiorghidiu.

Stilul/ordinul corintic este cel de-al treilea stil utilizat de către greci, „către sfârșitul secolului al V-lea î.e.n. îi aparține templul lui Apollon Epicourios din Basse, construit de Ictinos”. Denumirea de corintic îi vine „de la bogatul oraș comercial Corint”, „capitelul corintic îmbina frunze cu voluta ionică, iar ansamblul edificiului comporta, în general, o ornamentație mai bogată și mai abundentă”.

Stilul corintic este cel care aduce noi inovații în arhitectura greacă, „coloanele acestuia, mai înalte și mai asemănătoare unor arbori, se disting prin capitelurile lor bogate, cu șiruri duble de frunze de acant și de ferigă ieșind din fiecare colț și terminându-se în mici volute”. Ordinul corintic mai sobru fiind și-a atins apogeul abia în epoca elenistică și cea romană.

Evoluția celor trei stiluri arhitecturale ale Greciei Antice este foarte evidentă și este influențată mai ales de factorii istorici, ele au evoluat de la o perioadă istorică la alta și este evident că fiecare dintre cele trei ordine au evoluat prin ornament și prin tot ceea ce ține de construcție.

Romanul nostru românesc pe care Manolescu l-a numit ca fiind doric este tipul de roman care aparține vârstei de început a romanului. Este tipul de roman rural și social precum romanele lui Ion Agârbiceanu spre exemplu în „Arhanghelii”, autorul ilustrează viața socială de la începutul secolului XX, apoi Liviu Rebreanu este un alt autor care prin intermediul romanelor sale ilustrează tot viața socială și pe cea rurală a țărănimii, spre exemplu în celebrul său roman Ion, romancierul a pictat practic în cuvinte drama socială pe care o trăiau țăranii la vremea respectivă, prin faptul că poziția lor în societate, era stabilită în funcție de cât pământ aveau în posesia lor. Grăitor în acest sens este protagonistul Ion, care din dorința de a avea pământ recurge la cele mai josnice atitudini. Este evident aici tipul de personaj, ce aparține romanului doric, este foarte preocupat de aspectul vieții sale exterioare, o preocupare care îl duce la rătăcire și în final la moarte. În romanele noastre clasice, de început, romancierii noștri vedem că se îndreaptă mai mult spre social, spre rural, viața exterioară este cea care marchează opera literară și nu cea interioară, psihologică, așa cum este foarte evidentă în romanele de tip ionic.

Astfel atât în literatură cât și în artă, vedem faptul că doricul aparține perioadei de început a creației.

Ionicul romanului și ordinul ionic al arhitecturii grecești, deja se situează cu o treaptă mai sus pe scara evoluției prin faptul că, în arhitectură ionicul pune mai mult accent pe elementele decorative, el se diferențiază de ordinul doric care oferă mai multă simplitate în construcție, iar în literatură, romanul de tip ionic, este romanul psihologic. De data aceasta romancierul este preocupat mai mult de viața interioară a personajelor care este mai ornamentată cu diverse probleme sufletești. Ionicul romanului este îndreptat spre psihologism și analiză, exemple de romane grăitoare în acest sens, sunt romanele lui Camil Petrescu, ale doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban ș.a. După cum Nicolae Manolescu afirma faptul că societatea s-a modernizat, intelectualii au devenit mai numeroși și cu mai multe probleme sufletești, nici romanul nu putea rămâne tot la stadiul de început, la fel și în arhitectura greacă, stilurile arhitecturii au evoluat la vremea respectivă prin ordinul ionic, care este mai presărat cu ornamente. Cu cât omul evoluează, evoluează și literatura sau arta.

Ultimul tip de roman și anume cel de tip corintic, este un roman eterogen care practic îmbină ionicul cu doricul având și un plus de caracteristici, este romanul care presupune un anumit tip de cititori și care au gustat demult gustul filologiei, un cititor experimentat. Dar să nu uităm de ordinul corintic al arhitecturii grecești care se situează și el mai sus decât ordinul doric și ionic prin ornamentație și stil și este deci cel mai nou ordin al arhitecturii precum și romanul pe care Manolescu l-a numit corintic este romanul postrealist.

Așadar cele trei ordine ale arhitecturii grecești, doricul, ionicul și corinticul pot fi discutate în analogie cu cele trei tipuri de roman doric, ionic și corintic pe care Manolescu le-a numit așa după cele trei ordine ale arhitecturii grecești.

II.2. Doricul, ionicul și corinticul în literatura română

Cele trei tipuri de roman și anume romanul doric, ionic și corintic identificate în literatura română și despre care, Nicolae Manolescu, important critic literar al nostru, vorbește în Arca lui Noe amplul său eseu despre roman, sunt diferite atât din punct de vedere al conținutului, dar mai ales, din punct de vedere al relației dintre autor – narator – personaj.

Pentru o mai bună înțelegere a romanelor noastre care au fost scrise în perioada interbelică, una dintre perioadele cele mai favorabile dezvoltării romanului românesc, este nevoie mai întâi să înțelegem relația dintre, cum am precizat, autor – narator – personaj.

Autorul este persoana care scrie cartea și numele căruia este menționat pe copertă, în timp ce naratorul este cel căruia i se atribuie povestirea evenimentelor dintr-o operă literară.

Unul dintre lucrurile importante la care ne îndeamnă naratologii este „să studiem o operă în proză pe două niveluri: poveste (întâmplarea, epicul, fabula) și discursul (felul în care este redată povestea)”.

Personajul, are la fel și el două niveluri: actant (el este protagonistul, eroul acțiunii la nivelul fabulei, al poveștii) și actor (la nivelul discursului). „Naratologia precizează că actantul poate fi subiect, obiect, emitent, destinatar, ajutor sau opozant […]. Personajul principal este desemnat prin sintagma «actant-erou» și se recunoaște prin aceea că îi este rezervat un loc mai mare în roman și i se atribuie mai multe funcții, în comparație cu personajele secundare”.

Nicolae Manolescu, afirmă faptul că „doricul, ionicul și corinticul, sunt înainte de orice vârste ale romanului ca specie literară și abia apoi reflexe ale modificării unei concepții generale asupra vieții”.

Doricul, este prima vârstă a romanului, este tipul de roman clasic realist, în care pesonajele sunt foarte clare, naratiunea se face la persoana a III-a, find foarte obiectivă. Deci romanul doric este tipul de roman realist și mai puțin psihologic, acest tip de roman o să-l întlnim la autorii precum Liviu Rebreanu, mai înainte de Rebreanu, putem spune Ion Agârbiceanu apoi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu și mulți alții.

Ionicul este tipul de roman modern subiectiv psihologic, care se manifestă prin interiorizare și analiză. „Ionicul este vârsta psihologiei și analizei”, precizează criticul nostru literar Nicolae Manolescu. „Echivalența autor-narator dispare, făcând loc alteia: narator-personaj (nartaorul devine personaj, așa cum se întâmplă de pildă în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, sau în Maireyi, de Mircea Eliade)” după cum vedem, perspectiva auctorială se schimbă asupra romanului și apare prin urmare jurnalul. Dat fiind faptul că sociatatea a început să se modernizeze foarte mult în perioada interbelică, nici romanul nu putea rămâne tot la vechile lui forme de rural și social, după cum doreau vechile tipare sămănătoriste și poporaniste. „Roamanul nu putea rămâne la rural și social în vreme ce societatea se urbaniza, iar intelectualii deveneau tot mai numeroși și problemele lor sufletești, etice ori religioase tot mai complexe”.

Așadar, „în noul roman, reflecția e de natură artistică și e globală: căci noul roman a pierdut speranța în iluzie și a început să creadă în autenticitate. Cuvânt magic ce apare la Camil Petrescu, Holban, la Sebastian la Eliade. Analiza și confesia au alungat creația”. Deci după cum vedem romanul ionic este tipul de roman modern care se scrie la persoana I, tehnicile narative moderne folosite sunt analiza psihologică, fluxul conștiinței, personajul e cu totul altul nu mai este cel pe care îl întâlnim în romanul social ci de data aceasta este intelectualul (lucid și analitic la fel cum este Stefan Gheorghidiu a lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război) iar modul de expunere dominant este monologul interior. O altă caracteristică a romanului ionic este faptul că în acest tip de roman, conflictul exterior al personajelor este înlocuit cu cel interior, fapt foarte evident în operele scriitorilor precum Camil Petrescu, așa cum am precizat, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Anton Holban romanele Jocurile Daniei, Ioana și O moarte care nu dovedește nimic; Hortensia Papadat-Bengescu romanul Concert din muzică de Bach și Fecioarele despletite.

Camil Petrescu este cel mai important teoretician al romanului ionic, este ce mai distinsă conștiință estetică a epocii. El își exprimă concepția despre literatură în romanul Patul lui Procust, dar și în conferințe și articole precum Noua structură și opera lui Marcel Proust. Tot Camil Petrescu este cel care face trecerea de la romanul doric la cel de tip ionic dar nu numai el ci și Anton Holban și doamna Hortensia Papadat-Bengescu.

Așadar tipul de roman ionic este romanul care preferă tipul de cititor intelectual care are capacitatea introspecției și care este preocupat de profunzime și noutate.

Cu toate acestea, „după epoca primară și energică a doricului românesc și după epoca feminină și interiorizată a ionicului, trebuie să urmeze corinticul”.

Corinticul mai este numit și roman postmodernist sau neomodernist, este tipul de roman care „apare simultan cu cel ionic, dar se opune cuplului doric-ionic întrucât nu mai are ca punct de plecare realitatea; este un roman «irealist» însă nu trebuie confundat cu fantasticul”. Acest tip de roman este scris la persoana I sau a III-a înfățișează vârsta ironiei, subiectul acestui tip de roman este ambiguizat, dispare eroul, personajele poartă anumite măști și sunt într-o continuă căutare a sinelui și o altă problemă cu care se confruntă aceste personaje corintice este faptul că se află în conflict cu sistemul politic și social, trăind experiențe tragice.

Nicolae Manolescu preciza faptul că romanul de tip corintic, „reflectă o nouă formă de dominație, ce seamănă cu represiunea. Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a cărui vocație suverană o constituie jocul. Eposul naturalist era serios, eposul corintic e, în acest sens, ironic: un dumnezeu jucăuș reface lumea. Romanul de acest tip este unul al ingenuității pierdute. Nu mai e vorba de sublimul creației dintâi, ci de un surogat de creație, de după potop”. Potopul despre care vorbește criticul este potopul lui Noe, el face anologie cu acesta deoarce consideră că și romanul este „un fel de Arcă a lui Noe încărcată de biete făpturi ce s-au salvat de la înec: o lume de supravețuitoare. Ironia e uneori tragică împânzind romanul de toate formele grotescului, burlescului și caricaturii”. Evident în romanul de tip corintic este faptul că în fața lui avem de-a face cu realitate inerioară adâncă și ascunsă „ce pornește de la literatură (ne aflăm în fața unui roman despre roman) sau de mit”. Romanul corintic se bazează foarte mult pe simboluri și pe ceea ce este tainic și alegoric.

Cei care au scris romane de tip corintic sunt Mihail Sadoveanu Creanga de aur, Tudor Arghezi Cimitirul Buna-vestire, Mateiu Caragiale Craii de Curtea-Veche ș.a .

Cititorul romanului de tip corintic, se presupune a fi unul cult, „care să descopere cheia și să guste livrescul […] romanul corintic (ca și cel ionic) nu se poate citi o singură dată, fiind nevoie de mai multe atente lecturi […]. Romanul de tip corintic presupune filologia, cunoașterea teoriilor romanului, trimiterile bibliografice cărora să le poți face față”.

II.3. Doricul sau prima vârstă a romanului românesc

Romanul doric este tipul de roman realist sau clasic. Doricul romanului este așa numita, cea dintîi vârstă a romanului nostru românesc. Scriitorii români, cei de până în a doua jumătate a perioadei interbelice sunt cei care aparțin practic așa numitei perioade dorice. Romanul doric este structurat pe mai multe capitole, acțiunea este complexă și se desfășoară pe mai multe planuri. Acest tip de roman este scris la persoana a III-a, scriitorul este omniprezent și ubicuu, iar personajele acestui tip de roman sunt foarte pregnante, după cum o să vedem în romanele de acest tip. Acest tip de roman este mult mai veridic, prin faptul că reflectă viata socială și problematicile ei specifice secolului XX. Totodată criticul Nicolae Manolescu, remarcă două etape în istoria romanului doric; „primul ar fi acela când autorul își atribuie sieși narațiunea și se adresează cititorului în nume propriu; «Cititorule, acum vei vedea…» (trebuie trimitere) sau «Să ne întoarcem acum la eroul nostru…». Autorul este unul explicit așa cum se dovedește, de pildă, Nicole Filimon în al său roman Ciocoii vechi și noi”. Explicitatea lui Nicolae Filimon se dovedește prin faptul că el folosește o tehnică balzaciană care este foarte evidentă în începutul romaului său celebru Ciocoii vechi și noi și anume: „Într-o dimineață din luna octombre, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, ochi negri, plin de viclenie, un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambițiunea și mândria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de șamalgea rupt în spate, cu caravani de pânză de casă văpsiți cafeniu, încins cu o bucată de pânză cu marginile cusute în gherghef, cu picioarele goale băgate în niște iminei de saftian, care fuseseră odată roșii dar își pierduseră culoarea din cauza vechimei […] Andronache Tuzluc rezimat de stâlpii intrării și absorbit în niște meditațiuni care, reflectân-du-se în trăsurele feței sale, lăsau să se vază până la evidență că gândirea ce-l preocupa nu era decât planuri ambițioase ce închipuirea lui cea vie îi pune înainte, și obstacolile ce întâmpina în realizarea lor”. După cum vedem Nicolae Filimon foloseșete detaliul asemeni lui Calinescu în romanul său Enigma Otiliei, romanul de tip balzacian. Este foarte evident faptul că aici naratorul, coincide cu autorul.

O a doua etapă a romanului doric este caracterizată de faptul că autorul și naratorul aici se suprapun iar narațiunea tinde să fie una de tip impersonală, persoana a III-a fiind obiectivată. Naratorul ajunge să fie o voce auctorială și nu mai este o persoană. Acestei etape și celei de-a doua, îi corespunde și romanul Ion a lui Liviu Rebreanu. „Ion este unul dintre cele dintâi romane pe deplin obiectiv-realiste, anticipat doar de Mara lui Slavici […]”. Roamnul este un roman social, Manolescu spune că Liviu Rebreanu, este cel care dă naștere la noi, la două tipuri de roman și anume romanul social, ilustrat de romanul Ion și Răscoala iar al doilea tip de roman la care Rebreanu îi dă naștere este romanul moral spre exemplu Pădurea spânzuraților. Câțiva dintre reprezentanții romanului doric sunt: Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Cezar Petrescu și alții. „Gen demitizator, romanul este și unul care mitizează. E un instrument de dezvăluire, dar și o cutie de miracole. Ajută oamenilor să-și cunoască lumea în care trăiesc, dar le deschide și o poartă spre transfigurarea ei. Îi pune în contact cu realul, îngăduindu-le deopotrivă să cadă într-o transcendență”.

Nicolae Manolescu afirma faptul că mai întâi a clasificat provizoriu romanul și anume în „romanul «feminin»”, acest tip de roman este cel îndreptat spre pihologism și analiză, iar al doilea tip de roman Manolescu l-a numit drept „romanul acțiunii oferă duplicatul imaginar al realului istoric”. Tot Manolescu afirma în acest sens faptul că: „avem nevoie probabil și de unul și de altul, și de Holban și de Rebreanu. Întâiul e o coborîre în arcanele sufletului individual, al intimității, un viol legal; al doilea e o poveste. Citim Ion cu sentimentul eposului, al mitului. Țăranul însetat de pămînt și îngenunchind spre a-l săruta este, la Rebreanu o ființă mistică unită cu pământul […]. Ioana lui Holban este în schimb femeia reală, înfățișată fără menajamente în îndoielile ei, expusă ochiului plin de gelozie al unui bărbat la fel de real. Tradiția românească a vrut mai ales întâia linie să fie considerată fundamentală; de aceea, cînd vorbim de roman, noi ne gîndim înainte de toate la Rebreanu, dovadă apoi de conservatorism al genului la noi, căci istoria romanului modern a părut unora o istorie a impudorii; e timpul să remarcăm că și cea de a doua linie merită atenție, fiind la fel de rodnică și într-o măsură, mai aproape de ceea ce s-a întîmplat în romanul european de după 1900”. După cum vedem, doricul romanului este prima vârstă a romanului românesc, este romanul realist-obiectiv, având în centru personaje preocupate de viața exterioară, de problematica socială. În mare parte vedem faptul că în romanul de tip doric, personajele sunt oamenii de la sat, o mare parte dintre ei oameni simpli, pe care i-au preocupat problemele vremii în care au trăit respectiv, secolul XX. Exemple evidente, grăitoare în acest sens sunt atât personajele cât și preocupările acestora din romanele rebreniene: Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Ciuleandra. Mihail Sadoveanu este și el unul dintre importanți scriitori ai literaturii române, la Sadoveanu ne întâlnim cu o permanentă retrogradare în trecutul istoric. Și în roamnele lui, personajele sunt oamenii simpli de la țară care sunt preocupați de problemele vremii în care trăiesc, lucru foarte evident în romanul Baltagul, roman care a apărut în anul 1930 și care este considerat de către unii autori drept „romanul «civilizației astrale», al «ritmurilor primitive, determinate numai de revoluționarea pământului și nicidecum de vreo inițiativă individuală» și, în acest cadru, e romanul civilizației păstorești, cu transhumanța caracteristică (Călinescu)”. Romanul Baltagul, reprezintă o imagine a lumii arhaice, precum și preocupările acestor oameni. Zodia cancerului sau Vreamea Ducăi-Vodă, Hanul Ancuței, Frații Jderi, sunt alte romane pe care le-a scris Mihail Sadoveanu și în care vedem tendința acestuia de retragere în spațiul arhaic precum și în vremurile îndepărtate ale istoriei, spre exemplu romanul istoric Frații Jderi. Vedem atât la Liviu Rebreanu cât și la Mihail Sadoveanu și George Călinescu, faptul că romanele acestora sunt romane realist-obiective, și a căror personaje sunt preocupate de viata socială și de cea exterioară, acțiunea acestor romane se desfășoară pe mai multe planuri narative, sunt scrise la persoana a III-a iar naratorul este omniprezent și ubicuu. Prin urmare, romanele acestor scriitori sau ale altora, care scriu în această manieră sunt romane, de tip doric, romane care aparțin vârstei de început a romanului românesc. Mai târziu romanul nostru românesc evoluează de la doric la ionic și de la ionic la corintic. Pentru fiecare tip de roman este caracteristică o altă modalitate de construcție, precum si un alt tip de personaje.