Caracteristici Si Efecte ale Politicii Sociale din Romania Alocatii de Stat Pentru Copii

Politica socială definește setul de politici publice ce urmăresc realizarea protecției sociale și a bunăstării. Ca disciplină academică, politica socială este o arie multidisciplinară, ce folosește concepte și metode din economie, știința politică, sociologie, asistență socială, psihologie, management, filozofie și drept.

Politicile sociale au ca scop modificarea caracteristicilor vieții sociale a comunității într-un sens considerat dezirabil. Elementul central este bunăstarea individului, a familiei, a colectivității și a societății în general. Justitia sociala este un principiu fundamental catre o coesxistenta pasnica si prospera intre natiuni.Sustinem principiile justitiei sociale atunci cand promovam egalitatea intre sexe sau drepturile popoarelor indigene si ale migrantilor.

O definitie a justitiei sociale este data de preotul Luigi Taparelli în anul 1840, care desemnează modul în care este aplicată justiția într-o societate în relație cu clasele sociale existente în ea. În esență, ea se referă la conceptul că toată lumea trebuie să aibă aceleași drepturi și oportunități economice, politice și sociale. Pentru adepții justiției sociale, rolul cel mai important al statului este de a asigura bunăstarea și respectarea drepturilor cetățenilor săi, indiferent de clasa socială din care fac parte aceștia. La bază, justiția socială este fundamentată în principal pe religie. Iudaismul, creștinismul, hinduismul, Islamul – toate aceste mișcări religioase conțin elemente care se regăsesc in cadrul justiției sociale.

Politicile sociale, ca politici sectoriale, sunt un răspuns public, configurat prin intermediul politicului, la unele probleme de factură socială, pe care anumite segmente din societate le întâmpină într-o perioadă de timp. Politicile sectoriale vor fi înțelese drept acele tipuri de politici publice circumscrise unei problematici specifice din realitatea socială , spre deosebire de politicile publice privite sub aspect general, global.

Problemele sociale pot fi receptate în coordonatele lor negative ca: sărăcie, marginalizare, excludere, delincvență, violență, șomaj; dar pot apărea și cu valențe pozitive (deși își păstrează caracterul problematic), ca dificultăți în activități ce țin de educație, sănătate, protecția familiei, dezvoltare comunitară. Într-un prim sens, politica socială numește ansamblul activităților care au loc sub patronajul statului, ca răspuns la probleme sociale.

O definiție consacrată în literatura de specialitate este cea oferită de Cătălin Zamfir, în opinia căruia politica socială poate fi înțeleasă ca ansamblul reglementărilor, măsurilor și activităților întreprinse în principal de stat (și de alți agenți interesați), în scopul modificării parametrilor vieții sociale a unei comunități, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir C., 1995). Sensurile mai largi ale conceptului includ activitatea desfășurată fără implicarea directă a statului, mai precis activitatea ONG-urilor, a bisericilor, a comunităților în general și indivizilor în particular, pentru găsirea unor soluții optime de dezvoltare, pentru sprijinul celor aflați în situații critice de viață, cărora nu le pot face față prin propriile resurse.

De-a lungul anilor au fost lansate în literatura de specialitate multe clasificări ale regimurilor bunăstării. Clasificările sunt diferite în funcție de autori, chiar în cazul aceleiași țări profilul poate fi diferit de la un autor la altul. Se consideră că modelele de politici sociale sunt determinate de factori precum cultura unei țări, orientarea politică a partidelor aflate de-a lungul timpului la guvernare, factori economici etc.

Criteriile de diferențiere a tipurilor de statului bunastarii sunt numeroase: nivelul cheltuielor sociale publice, structura acestora, gradul de transfer, gradul de acces la beneficii/servicii, gradul de difernțiere a beneficiilor sociale între anumite categorii de populație, raportul public / privat în furnizarea bunăstării, etc.

Statul este numai unul dintre furnizorii bunăstării. Sursle bunăstării individuale sunt:

Economia sau piata: venituri din munca, salarii, profit sau venituri private/individuale din proprietati,vanzari,imprumuturi,asigurari private

Familia și comunitatea (familia, rude mai îndepărtate, vecini, prieteni, instituții sociale de tip nuntă, botez, etc)

Sectorul neguvernamental (ONG-urile, fundații, asociații)

Statul prin politicile sociale

În funcție de un set sau altul de criterii au fost constitute de-a lungul timpului foarte multe tipologii ale statului bunastarii. In continuare o sa amintim câteva dintre acestea, cele mai „de notorietate” în literatura de specialitate.

Richard Titmuss identifică 3 modele de SB (tipuri de politici sociale):

Statul rezidualist sau minimal (SUA)

Statul deține un rol minor în protecția socială a indivizilor, nu își asuma responsabilitatea decât pentru segmentele sărace, intervine doar acolo unde familia și piața au eșuat. Chiar și atunci, intervenția este temporară, punctuală pentru a nu crea dependență. Obiectivul îl reprezintă asigurarea minimului de subzistență pentru cei în nevoie. Statul nu intervine în economie.

Statul meritocratic (bazat pe performanță) (Germania)

Statul intervine în protecția cetățenilor, dar intervenția are la bază criterii legate de merit și performanța în mucă. Statul are un rol complementar față de piață, recompensatoriu. Sistemul de protecție sociala este bazat pe sistemul de asigurări.

Statul instituțional-redistributiv sau universalist (Suedia)

Statul are un rol major, central în protecția socială a indivizilor, asumându-și responsabilitatea pentru întreaga colectiviate, intervenind masiv (chiar și în economie) pentru a asigura un standar de viată decent pentru toți cetățenii, prin beneficii și servicii largi, universaliste.

Desigur că Statele Bunăstării reale reprezintă combinații între aceste tipuri ideale, cu caracteristici majoritare dintr-un model sau altul.

Gosta Esping-Andersen propune o tipologie a statelor bunăstării pe baza a umătoarelor dimensiuni considerate relevante:

Gradul de de-comodificare al beneficiilor și serviciilor sociale sau gradul de acces universal la acestea.

Impactul redistributiv al beneficiilor și serviciilor sociale. Acestea pot avea impact diferit, pot conduce la: reducerea sărăciei, reducerea inegalității, menținerea stratificării sociale și creșterea egalității.

Gradul de implicare a sectorului privat în furnizarea beneficiilor / serviciilor sociale.

Aceste criterii de diferențiere le pune în legătură cu factorul politic, cu cele trei tipuri de ideologii: liberală, conservator-corporatistă și colectivistă, obținând 3 tipuri de State ale Bunăstării:

Liberal – un tip de stat în care piața are un rol fundamental în asigurarea bunăsării sociale, bazat pe asistența socială focalizată doar pentru cei în nevoie, în care sectorul privat deține o importanță majoră. Conform criteriilor de mai sus:

Accesul la beneficii / servicii este limitat, acestea sunt reduse, asigurând doar supraviețiurea individului.

Acest sistem duce la accentuarea stratificării sociale, chiar la un dualism social între cei care primesc, și care au reușit pe piața muncii și care plătesc pentru cei dintâi.

Sectorul privat este implicat puternic în furnizare bunăstării sociale.

Conservator – un stat corporatist, bazat pe un regim de tip asiguratoriu. Conform criteriilor de mai sus:

accesul la servicii este bazat pe sistemele de asigurări și este diferențiat în funcție de un sistem sau altul.

Acest sistem duce la reproducerea stratificării sociale de pe piața muncii. Sectorul privat nu are o importanța mare în furnizarea bunăstării sociale

Social-democrat – un stat social, care protejează toți indivizii, cu beneficii și servicii universale. Conform criteriilor de mai sus:

grad înalt de de-comodificare, accesul la beneficii și servicii este universal, necondiționat, nivelul acestora este generos și asigură un nivel decent de trai.

Acest sistem promovează egalitatea de status. Impactul redistributiv este puternic, rata sărăciei este scăzută.

Până în 1930 Esping Andersen consideră că nu existau decât două mari tipuri: regimurile liberale centrate pe sistemul privat de furnizare a bunăstării și cu intervenție doar asupra sărăciei și regimurile corporatiste bazat pe sistemul asiguratoriu.

Politica socială a comunității europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondul Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale. Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (The Single European Act), în 1986, ce conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială.

Anul 1989 constituie un moment important al construcției sociale europene prin adoptarea primului document programatic al politicii sociale – Cartea Socială, ce stabilește drepturile sociale fundamentale și, odată cu acestea, direcțiile de acțiune ale politicii sociale. Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați, creșterea standardelor de viață și a calității vieții…”

În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht și care stabilește obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială): promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane. Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuție asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar și este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) – ce stabilește prioritățile politicii sociale până în anul 2000. Acestea sunt concretizate în programele de acțiune socială pentru perioadele 1995-1997 și 1998 -2000.

În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, este lansat Acordul Social (Social Policy Agreement) și este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII. 1998 este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social și participă astfel la politica socială comunitară. Anul 2000 constituie un moment major în evoluția politicii sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere. Tot în acest an a fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale.

În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităților Agendei în funcție de progresul înregistrat până în acest moment și de schimbările politice, economice și sociale întregistrate la nivel comunitar.

Prestațiile sociale în România sunt acordate de mai multe ministere, principalul dintre acestea fiind Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale (MMFPS). De-a lungul timpului, alte ministere cu responsabilități în domeniu au fost: Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Sănătății.

Una din prestatiile sociale este alocația de stat pentru copii, despre care vom vorbi si in acest proiect.

Aceasta este singura prestatie sociala cu caracter universal și este acordată copiilor în vârstă de până la 18 ani, precum și tinerilor care au împlinit vârsta de 18 ani, care urmează cursurile învățământului liceal sau profesional, până la terminarea acestora. Această prestație este cea mai longevivă din sistemul național de asistență socială, fiind instituită în anul 1993, atunci când a început, în fapt, clădirea sistemului românesc, după o perioadă de comunism în care nimeni nu era sărac. Subliniem faptul că acest tip de prestație, în multe state europene de protecție socială, aparține sistemului securității sociale, fiind finanțate dintr-un fond construit de contribuțiile angajaților.

Pentru copiii în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului care este încadrat într-un grad de handicap, alocația de stat se acordă în cuantum de 200 lei/lună/copil. Pentru copiii care nu au un handicap și sunt în vârstă de peste 2 ani cuantumul alocației de stat este de 42 lei/lună/copil, iar pentru copiii mai mari de 3 ani care au un handicap cuantumul este dublu (de 84 lei).

La un calcul simplu, 16 ani x 12 luni x 42 de lei=8.064 lei, observăm suma rezultată, suma oferită de către stat pentru creșterea, întreținerea și oferirea unui trai decent unui copil timp de 16 ani

În trimestrul I 2014, alocația de stat s-a acordat pentru un număr mediu lunar de 3.769.141 copii, din care:

335.459 copii care au vârsta mai mică de 2 ani și nu au un handicap (8,9% din total);

4.888 copii care au vârsta mai mică de 3 ani și au un handicap (0,1% din total);

3.373.643 copii care au vârsta mai mare de 2 ani și nu au un handicap (89,5% din total);

55.151 copii care au vârsta mai mare de 3 ani și au un handicap (1,5% din total).

Cei mai mulți copii beneficiari se găseau în județele Timiș (114.213), Dolj (116.940), Constanța (131.520), Prahova (135.085), Bacău (136.603), Suceava (146.458) și Iași (171.070). Valoarea maximă s-a înregistrat în Municipiul București, unde se aflau 293.048 copii beneficiari (7,8% din totalul național).

Sumele plătite în trimestrul I 2014 ca alocații de stat pentru copii au fost de 676.536.201 lei, fiind mai mici cu 10.794.198 lei (1,6%) față de cele plătite în trimestrul I 2013, scăderea fiind determinată de reducerea numărului de copii beneficiari: media lunară calculată pentru trimestrul I 2014 a fost mai mică cu 61.394 copii (1,6%) decât cea calculată pentru trimestrul I 2013.

Reducerea numărului de copii este determinată de scăderea natalității. Reducerea numărului de beneficiari de alocație s-a realizat în aproape toate județele, cu excepția județului Ilfov, care a înregistrat o creștere de 706 copii și a Municipiului București, care a cunoscut o creștere de 5.656 copii.

România merge pe o variantă aparte, cu o alocație de circa 45 de euro până la vârsta de doi ani (trei ani pentru copiii cu dizabilități) și aproape 10 euro ulterior (20 de euro pentru copiii cu dizabilități).

La acești bani se adaugă alocația de sprijin pentru familiile cu mai mulți copii, situată între 9 euro și 14 euro (valorile au fost majorate recent cu 30% iar pragul de eligibilitate extins până la 500 lei ).

Cu toate acestea, sumele care revin pentru fiecare copil rămân reduse în context european, chiar și în raport cu puterea economiei românești iar procedura de acordare destul de stufoasă. Desigur, există și copii mai norocoși, cei ai căror părinți lucrează cu forme legale și au întreprins demersurile necesare pentru a primi alocația din partea statului în care muncesc.

În acest context, ar trebui să ne aliniem la practica din Occident și să acordăm într-o variantă clară alocații pentru copii pe model european și pe măsura puterii noastre economice.

Alocatiile „europene” reprezinta o forma de prestatii familiale care au ca scop asigurarea securitatii sociale pentru salariatii si lucratorii independenti si membrii familiilor acestora, care au resedinta intr-un stat membru al Uniunii Europene si desfasoara o activitate salariala sau independenta in unul dintre aceste state. Aceste „alocatii” se acorda pentru copiii avuti in ingrijire, ca si alocatiile care se acorda in Romania.

De aceste alocatii pot beneficia copiii ai caror parinti lucreaza legal pe teritoriul Uniunii Europene. Indiferent de statul membru de resedinta al lucratorului migrant si al membrilor familiei sale, acesta are dreptul la prestatii din statul in care isi desfasoara activitatea (art. 73 din Regulamentul 1408/71). Parintii vor beneficia de prestatiile oferite de un singur stat, eventual primind o diferenta de la institutia competenta din statul care acorda prestatii mai mari. Cuantumul acestor alocatii difera de la un stat la altul si se acorda conform legislatiei existente in tara in care lucratorul migrant isi desfasoara activitatea.

În comparatie cu alte state ale Uniunii Europene cuatumul alocației pentru copii in Romania este incomparabil superior. Unul dintre efectele politicilor sociale aplicate în respectivele state este, indiscutabil, stabilizarea evoluției demografice.Astfel ca:

Sistemul de asigurări sociale din Danemarca acordă diferite tipuri de alocatii pentru copil, în functie de situatia familiala si lucrativă a părintilor, persoanelor care au copii si îndeplinesc cumulativ conditiile de acordare conform legislatiei nationale în vigoare. Astfel există alocatia obisnuită pentu copil, alocatia suplimentară pentru copil, alocatia specială pentru copil si alocatia pentru îngrijirea copilului acasă.

Alocatia obisnuită pentru copil este plătită în mod automat de către Udbetaling Danmark, autoritatea daneză pentru protecție socială, tuturor familiilor cu copii sub vârsta de 18 ani, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele conditii:

copilul locuieste în Danemarca, este necăsătorit si nu beneficiază de alt sprijn din partea autoritătilor publice;

părintii plătesc taxe în Danemarca (în cazul părintilor divortati care au custodie comună, cel putin unul dintre acestia trebuie să plătească taxe).

În cazul în care cetăteanul nu mai îndeplineste aceste conditii trebuie să informeze imediat Udbetaling Danemarca, în caz contrar, va trebui să restituie beneficiile încasate.

Plătile sunt efectuate trimestrial iar suma depinde de vârsta copilului. Plătile sunt neimpozabile si transmise mamei automat în NemKonto (cont bancar obisnuit deschis în Danemarca în care sunt transferate toate plătile provenind de la institutiile publice) sau tatălui, în cazul în care copilul locuieste cu acesta. În situatia în care ambii părinti locuiesc în Danemarca plata este trimisă automat pe NemKonto-ul mamei.

Începând cu luna ianuarie 2014, regulile de obtinere a dreptului la alocatii pentru copii si tineret s-au schimbat, astfel încât alocatia este plătită integral doar dacă părinții au avut resedinta sau au lucrat în Danemarca 2 ani în ultimii 10 ani. În celelalte cazuri plata va fi un procent din alocația integrală. (25% pentru 6-11 luni lucrate, 50% pentru 12-17 luni lucrate, 75% pentru 18-23 luni lucrate).

În cazul în care copilul nu s-a născut în Danemarca iar părintii, care lucrează în acest stat, îndeplinesc conditiile pentru acordarea alocatiei pentru copil, acestia trebuie să se adreseze autoritătii Udbetaling Danmark în vederea acordării prestatiei. Alocatia este plătită în primul trimestru după înregistrare, astfel:

Se acorda tuturor copiilor, finantare din taxe. Se acordă copiilor până la vârsta de 18 ani, în funcție de vârsta copiilor :

Pentru copii cu varsta intre 0-2 ani – 4404 DKK (aprox. 552 euro)/trimestru sau 1369 DKK (184 euro) /luna

Pentru copii cu vârsta între 3 – 6 ani –3486 DKK (aprox. 437 euro)/ trimestru sau 1084 DKK (146 euro)/luna.

Pentru copii cu vârsta între 7 – 14 ani – 2675 DKK (aprox. 344 euro)/ trimestru sau 853 DKK (115 euro)/luna

Pentru copii cu varsta intre 15-17 ani – 915 DKK (lunar).

Danemarca acordă banii în funcție de vârsta copilului. Astfel, între 0 și 2 ani, cuantumul lunar al alocației este de 190 euro (plata se face trimestrial în coroane daneze, cursul de conversie folosit a fost 1 euro = 7,46 coroane). Între 3 și 6 ani, alocația care revine lunar este de 150 euro iar după 7 ani scade cu puțin sub 120 euro.

Copii trebuie sa aiba resedinta in Danemarca.

Pentru parintii care sunt beneficiari de pensie se acorda o alocatie speciala in cuantum de 2997 DKK(403 euro/trimestru) sau 999 DK (134 euro/luna) pentru fiecare copil. Pentru copii orfani se acorda o alocatie speciala in cuantum de 3069 DKK (416 euro/trimestru), pentru fiecare copil orfan sau 1032 DKK (139 euro/luna). Salariul minim este de 1850 euro si cuantumul alocatiei din salariul minim/copil este de 6%-10%.

Cazul în care copiii nu locuiesc în Danemarca

Au dreptul să primească alocatia pentru copil si părintii care lucrează în Danemarca ai căror copii nu locuiesc împreună cu acestia, dacă îndeplinesc cerintele legale de plată a alocatiei pentru copii si dacă acestia nu primesc din partea unui alt stat membru UE alocatie pentru copil.

Pentru a obtine acest drept lucrătorul trebuie să se adreseze biroului Udbetaling Danmark de la nivelul municipalitătii unde vor fi completate unul sau două formulare europene (E411 si/sau E401) ce vor fi transmise autoritătilor competente din statul de resedintă al copilului pentru a obtine informatii suplimentare cu privire la dreptul la prestatiile familiale în statul de resedintă al familiei si cu privire la componenta familiei în vederea acordării prestatiilor familiale.

Având în vedere durata acestei proceduri, acordarea alocatiei pentru copil poate întârzia până la 3-4 luni.

Copiii vor beneficia de această alocatie doar din partea unui singur stat sau, eventual, vor primi o diferență de la instituția competentă din statul care acordă alocația mai mare.

Asadar,cuantumul alocațiilor de care beneficiază copiii diferă de la un stat membru la altul, România numărându-se printre țările care oferă cea mai mică susținere financiară. Dacă statul român alocă lunar, pentru întreținerea copilului, după primii doi ani de viață, mai puțin de 10 euro (42 de lei), Danemarca susține întreținerea copiilor in cuantum de 150 de euro, dupa primi doi ani de viata. 

Sumele acordate lunar variază însă în funcție de numărul de copii, de vârsta acestora, dar și de veniturile obținute de părinți. De exemplu, în Danemarca alocația se acordă în funcție de vârsta beneficiarilor: 184 de euro/lună până la doi ani și 115 euro/lună între 7 și 17 ani.

La nivelul Uniunii Europene media alocației de stat pentru copii este de 210 euro, iar în România alocația unui copil nu depășește 7 euro, aflându-se pe locul 168 în lume în privința raportului dintre alocația anuală acordată de către stat copiilor și Produsul Intern Brut.

Am ales sa realizez un sondaj de opinie pe baza unui chestionar adresat unor familii care beneficiaza de aceasta alocatie. Intrebarile chestinoarului au fost:

Beneficiati de alocatia de stat pentru copii?

De ce suma aveti nevoie, lunar, pentru cheltuielile persoanle, sau pentru cheltuielile copilului?

Considerati ca aceasta suma este suficienta?

Pe ce cheltuiti acesti bani?

Care este venitul lunar al dvs?

Potrivit datelor colectate în urma aplicării chestionarului, familiile interveviate beneficiază de alocația oferită de stat, cea de 42 de lei, respectiv cea de 200 de lei. De asemenea toți cred că suma nu este suficientă pentru a satisface nevoile de bază ale unui copil și totodată, consideră că, cuantumul oferit de către stat lunar drept alocație reprezintă una dintre cauzele existenței copiilor defavorizați.

Veniturile lunare se încadrează între 800-1200 de lei lunar iar sumele pe care le alocă lunar pentru cheltuielile personale pornesc de la 100 de lei și trec de 200 de lei. În cele mai multe cazuri alocația oferită de stat are ca destinație, ieșirile cu prietenii, bani de buzunar, haine sau cosmetice, respectiv lucruri necesare bebelușului ( pampers, pudră, vitamine, lapte).

Copii care au participat la chestionar, au vârste cuprinse între 14 -18 ani, si consideră că suma necesară lunar pentru a le satisface nevoile se încadrează între 200 de lei -400 de lei. Iar mămicile, a căror bebeluși au vârste cuprinse între 6 luni- 19 luni, consideră că suma necesară lunar se încadrează între 400 de lei-500 de lei.

In urma rezultatelor și a interpretărilor, putem observa ca tinerii sunt nemulțumiți de alocația oferită de stat, la fel ca și părinții. Ar fi momentul pentru o nouă politică socială în acest sens și respectarea și punerea în aplicare a principiului fundamental pentru o coexistența pașnică și prosperă între națiuni, care este justiția socială. Din moment ce suntem o țară membră U.E. ar trebui sa ne permitem să avem prețuri asemănătoare oricărei țări membre, dar devenim ridicoli când oferim alocații de stat, salarii, indemnizații și orice alt timp de ajutor financiar.

În concluzie, in Romania, creșterea alocației de stat pentru copii este menită să țintească mai bine nevoile beneficiarilor și să asigure un minim sprijin suplimentar pentru copiii aflați în dificultate.

În ziua de azi, statul se confruntă din ce în ce mai des cu cazuri în care familile sunt întreținute din ajutorul social și alocațiile copiilor. Și se pune problema: de ce sunt așa de mulți copii care nu merg la școală, care cerșesc sau care sunt abandonați? E simplu, în opinia mea, statul nu oferă resursele necesare spre întreținerea unei familii. 42 de lei nu reprezintă o sumă lunară suficientă pentru a satisface nevoile de baza ale copilului. Statul ar fi bine să se concentreze în primul rând pe creșterea capacității individului de supraviețuire.

Din punctul meu de vedere, la noi in tara, alocatiile pentru copii reprezinta o suma foarte mica pentru a satisface nevoile unui copil, respectiv al unui adolescent. Daca tot ne consideram europeni, probabil ar trebui să oferim condițiile pe care ei le oferă, nu doar să ne dorim să trăim ca și ei.

Bibliografie

Buzducea, D., 2009, Sisteme moderne de asistenta sociala. Tendinte globale si practici locale, Polirom, Iasi.

Lazăr, F., 2010, Introducere in politici sociale comparate. Analiza sistemelor de asistenta sociala, Polirom, Iasi.

Manea L. (2004). Metode și tehnici în asistența socială

www. http://fondong.fdsc.ro/

http://www.protectiacopilului6.ro/