Caracteristici Instituționale ale Regimului Politic din România Postcomunistă

Introducere

Independent de cercetările și discuțiile ulterioare mometului istoric în care s-a produs, Revoluția din 1989 rămâne, într-un sens general acceptat, o revoluție propriu-zisă. Repetiția anterioară este voită și are menirea de a accentua cuvântul „revoluție” în scopul de a evidenția ideea de schimbare a unui regim politc dictatorial cu unul democratic.

S-a pornit de la acest acord de principiu în condițiile în care, de-a lungul timpului, au existat diverse teze în jurul revoluției române, iar această lucrare își propune să analizeze instituțiile politice în cadrul unei perioade istorice care are ca punct 0 tocmai acest moment. După decembrie `89, comunismul se tranformă, cel puțin sub aspect declarativ, în demorație. Avem de-a face, prin urmare, cu o schimbare a regimului politic, acesta ieșind de sub dominația conducătorului partidului unic și intrând într-o fază de modernizare sau de „împrumut” a practicilor politice din spațiul occidental. Acest nou regim care selectează norme oganizaționale și de conduită la nivel politic dintr-o paletă largă de state se regăsește în analizele lui Cristian Preda, care îl are la rândul său ca bază de plecare pe Giovanni Sartori, sub imperiul epitetului „eclectic”.

În practica modernă, orice regim politic este instaurat de o constituție. Fie ea scrisă sau nescrisă, această lege fundamentală creează cadrul și dispune regulile de funcționare a mecanismului politic. Înșiși părinții Constituției din 1991 se laudă cu caracterul eclectic al noului statut. În consecință, dacă se creează o premisă declarată și asumată, atunci toate elementele aflate sub imperiul acesteia au același caracter eclectic? Desigur, s-ar putea transfera acest atribut la nivelul instituțional din perspectiva sistemului politic care dirijează întregul mecanism. Aceasta nu se vrea o ipoteză de lucru a lucrării, ci doar o notă distinctă din perspectiva analizei regimului politic postcomunist. Lucrarea de față își permite un studiu instituțional aplicat la nivelul sistemului politic românesc, așa încât eclectismul nu constituie un subiect în sine, ci doar o temă asupra căreia merită să se atragă atenția.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, eclectic este un adjectiv ce se referă la „eclectism, care dă dovadă de eclectism, care promovează eclectismul; care alege din diferite sisteme părerile cele mai convenabile; care îmbină elemente diverse din diferite școli, genuri etc.”. Pe scurt, regimul politic a preluat ce s-a considerat ca fiind favorabil în alte democrații, în țări cu o tradiție și o practică democratică mai îndelungată sau mai bine consoliată. Pe același raționament, instituțiile din interiorul regimului au fost importate, asimilate sistemului și, mai mult sau mai puțin, adaptate unei realități românești. Construcția instituțională ulterioară adoptării Constituției din 1991 nu a putut fi definită în mod coerent și precis nici de către cei care au participat la realizarea ei, nici de către cei care au studiat-o.

Din punct de vedere al perioadei pe care o analizează aeastă lucrare, România postcomunistă, trebuie menționat că ea are trei valențe principale: una pur istorică sau cronologică prin care se urmărește evoluția instituțională plecând din momentul crucial al Revoluției și ajungând până în prezent, una socială – bazată pe tradiția istorică și pe legătura la nivel intrinsec a populației care dă legitimitatea regimului cu trecutul, și, în final, una politică, la nivelul instituțiilor. Fără îndoială că cea care face subiectul acestei lucrări este ultima variantă, însă, așa cum e de așteptat, această ipostază nu le poate înlătura complet pe celelalte două.

Revenind la caracterul eclectic al instituțiilor enunțat mai sus, trebuie menționat că acesta este fără îndoială legat de momentul Revoluției din 1989. Dacă până atunci a fost importat un regim și un sistem specific URSS, cu un partid unic și cu instituții care susțineau un singur interes, cel al conducătorului, odată cu schimbarea regimului, a fost reevalută schema instituțională sub influența avantajelor și dezavantajelor parlamentarismului și prezidențialismului. Astfel, mulți din cei care au cercetat regimul românesc postcomunist au concluzionat că este greu să îi dai un nume. E drept, i s-a spus regim semiprezidențial, însă această caracteristică nu urmează întru tocmai trăsăturile regimului francez, ci mai degrabă aspecte specifice celei de-a V-a Republici Franceze.

De ce ne interesează eclectismul regimului politic într-o lucrare care analizează caracteristici instituționale? Pentru că instituțiile pe care regimul politic le înglobează după1989 sunt desenate după o logică impusă comună. Nu poți vorbi despre instituții separat de regim pentru că acesta din urmă stabilește ponderea fiecărei entități reprezentative a puterii în raport cu toate celelalte. Instituțiile nu sunt concepute indepenent, ele au un cadru general și conceptual (Constituția) care le legitimează și le proiectează din punct de vedere al funcționalității lor. Așadar, caracteristicile instituționale sunt fidele celor constituționale în temeiul cărora au fost gândite. Eclectismul devine o caracteristică a întregului sistem instituțional și nu neapărat al instituțiilor luate ca atare.

Într-o lucrare care își propune să surprindă caracteristicile instituționale ale unui regim politic este greu să surprinzi o singură ipoteză. Practic, tema de lucru este dată de surprinderea caractristicilor instituțiilor ”bune” sau ”democratice”, cum le numește Bo Rothstein, penru că regimul postcomunist se dorește a fi unul democratic. Apoi, aceste caracteristici generale vor fi transpuse din nou în cele trei tipuri de regim (parlamentarism, prezidențialism și semirezidențialism) pentru ca, în cele din urmă, să fie analizate în cazul concret românesc.

Coordonate ale instituționalismului politic

Nu putem începe acest capitol fără a crea încă de la bun început un context terminologic clar prin definirea ”regimulului politic”. Deși au fost concepute diferite definiții ale acestuia (enumerându-i aici pe Maurice Duverger, Georges Burdeau și Jean-William Lapierre), toate au în centru, în mod explicit sau nu, instituțiile. Cristian Pîrvulescu concluzionază prin următoarea definire a conceptului: ”forma în care se instituționalizează relația dintre cetățeni și guvernanți”. În acest sens, regimul politic poate fi privit din perspectiva creionării cadrului instituțional, însă în afara aspectului său bazat pe interacțiunea dintre insituții ce determină decizii cărora li se vor supune indivizii.  În acest caz, regimul poltic este confundat eronat cu sistemul politic, bazat pe practica instituțională. Este important de remarcat aici definiția pe care o dau reprezentanții Școlii comparative americane Almond și Powel care sublniază că, pe lângă insituții, sistemul politic cuprinde și structuri economice și sociale, tradiții istorice, valori dar și contextul cultural. Ori regimul politic are la bază așezarea instituțiilor pe harta puterii deținută de instituția supremă, statul.

Pentru a defini termenul de instituție, am ales o sintagmă simplă, dar care transpune esența conceptului. Bo Rothstein spune că instituțiile sunt “the rules of the game”. Plecând de la această observație, se naște întrebarea ce anume operaționalizează aceste reguli? Care este jocul politic la care ele se referă? Răspunsul lui Rothstein: conservarea interesului comun. Indivizii care au identificat, pe lângă propriile nevoi, și necesități la nivel colectiv au găsit o rezolvare pentru urmărirea acestora în cadrul statului modern prin delegarea unor organizații care să urmărească întru tocmai acest scop.

Dintr-o altă perspectivă, instituțiile sunt definite drept concentrarea puterii ca dorință unanimă a unei colectivități, grup de indivizi, cu interese comune. Acestea reprezintă grupul care l-a legitimat, i-a învestit puterea în scopul de a crea noi reguli de conduită pentru urmărirea interesului general. De remarcat faptul că cele două viziuni converg în sensul că atât Rothstein cât și Pîrvulescu sesizează delegarea la nivelul unei organizații, respectiv grup de indivizi, mandatați să acționeze în virtutea ineteresului comun. Ori, în termeni de teorie politică a democrației, dacă numărului restrâns de indivizi îi este instituită sarcina de a reprezenta majoritatea, poporul, atunci se poate sustrage din această mandatare ideea conform căreia poporul nu conferă nici mai mult nici mai puțin decât propria sa putere.

Se poate regăsi aceeași idee de bază și în definiția pe care o dă Giovanni Sartori comitetelor. Atât Sartori cât și Rothstein își mai numesc aceste celule reprezentative ale indivizilor și guverne pentru a evidenția rolul lor politic, aportul în crearea și implementarea politicilor. Dacă ambii termeni sunt înlocuiți de cuvântul guvern, atunci înseamnă că se referă, în esență, la același lucru. Chiar dacă Giovanni Sartori definește comitetele drept grupuri mici, interactive, supuse relaționării de tip “față în față”, trebuie menționat aici că dimensiunea redusă se datorează comparației structurii definite cu statul, instituția supremă. E inevitabil să nu te gândești la instituții atunci când Sartori spune că statul, prin propriul sistem politic modelează comitetul sau sistemele de comitete. Așadar, comitetele interactive din punct de vedere al relației cu grupul care le-a format, le-a legitimat, marchează tocmai instituționalizarea puterii, ele sunt recunoscute într-un cadru legal și au sarcini încredințate, deci nu pot fi altceva decât instituții analizate dintr-o altă perspectivă.

Într-una dintre definițiile pe care le dă democrației, creatorul lui hommo videns remarcă faptul că aceasta se opune puterii personalizate. Poporul este cel care deține puterea, însă, din cauza magnitudinii acestei entități, nu o poate gestiona în mod direct, așa că o transferă unor creații politice pe care le mandatează să instituie reguli după care puterea să fie consolidată, conservată și să apere interesele comune.

Acest mecanism de concentrare și redistribuire a puterii se numește instituționalizare, iar ea se face într-un cadru legal, consfințit de obicei prin constituție.

De remarcat distincția între două tipuri de puteri pe care o subliniază și Cristian Ionescu în lucrarea „Instituții poitice și drep constituțional”. Raportând puterea la un titular de drept, distingem între puterea politică sau suveranitate și puterea de stat încrednțată sau delegată. În primul caz, regăsim ca titular poporul sau națiunea, pe când în cea de- doua situație, cel care execită puterea este statul, în temeiul împuternicirii sale de către popor. În acest temei, se poate facedistincția între guvernanți – titularul puterii de stat – și guvernați – titularii puterii politice.

Mai trebuie spus că, în timp ce puterea de stat trebuie pusă automat în raport cu titularul celeilalte puteri, poporul, puterea politică este independentă, suverană. Pentru a fi exercitată, „ea nu depinde de nicio altă putere”

Instituționalizarea puterii urmărește păstrarea valorilor și principiilor fundamentale ale unei majorități. Ea se face după reguli și are ca funcție principală desemnarea unor noi reguli. Însă caracteristicile și funcțiile instituțiilor fac subiectul capitolelor următoare.

Pentru a putea respecta ideea însușirii unei terminologii de bază încă de la bun început, ne vom opri să studiem un concept care, pe parcursul lucrării, se va găsi în două ipostaze: guvern. Vom începe cu sensul în care guvernul trebuie înțeles ca instituție de sine stătătoare. Va avea funcții și atribușii specifice, i se va aloca un rol important în cadrul unui sistem. Practic, va fi instituționalizat în sensul în care este introdus într-un aparat prin care puterea va fi aplicată la nivelul societății care a generat-o. Din această perspectivă, guvern poate fi perceput în relație cu pluralul substantivulu, guverne.

În al doilea sens, vom regăsi guvernul care înglobează totalitatea mijloacelor și principiilor prin care puterii i se atribuie sensul funcțional. Altfel spus, guvernul poate fi cel care își însușește puterea pe care i-o atribuie poporul într-o democrație, capătă funcții și sensuri după care o aplică la nivelul poporului fără a se abate de la urmărirea interesului comun. Acesta este nivelul la care intervine instituționalizarea. Acum, se creează instituțiile cărora li se aplică funcții după care vor fi concepute noi reguli, așa-zisele norme sau principii de guvernare. În acest punct, intervine dihotomia guvernanți-guvernați despre care vorbește Giovanni Sartori atunci când descrie guvernarea prin consimțământ. În această viziune, guvern trebuie luat împreună cu verbul a guverna, dar și cu substantivul guvernare. Este un paralelism cu o altă dihotomie esențială în știința politică: politic-politici.

Înglobând cele două sensuri, îl putem cita acum pe Gianfranco Pasquino care spune: „Guvernele își îndeplinesc sarcinile în interiorul unui sistem instituțional numit formă de guvernare.”. În concluzie, guvernarea unui stat poate cuprinde, de-a lungul istoriei sale, mai multe guverne. În capitolul al doilea, vor fi tratate cele mai des întâlnite forme de guvernare – prezidențială, semiprezidențială și parlamentară, precizând rolul și atribuțiile guvernului în relație cu celelalte instituții pincipale ale satului, parlamentul și președintele.

Funcțiile instituțiilor în contextul sistemului politic

S-a remarcat deja diferența dintre regim politic și sistem politic. Dacă regimul prevede doar o desemnare a locului instituțiilor în aparatul de administrare a puterii, sistemul politic are capacitatea de a dirija rolurile și interacțiunea dintre acestea, mergând până la urmărirea efectelor pe care le produc. Așadar, dacă în cadrul regimului putem surprinde doar caracteristicile instituțiilor, sub acțiunea sistemului politic se pot desemna și funcțiile acestora. Ele pot fi surprinse în timp ce relaționează, acționează, produc efecte.

În „Curs de știință politică”, Gianfranco Pasquino îl citează pe David Easton atunci când definește sistemul politic drept „un sistem de interacțiuni, distinct de celelalte componente sociale, prin care valorile urmează a fi atribuite unei societăți în mod imperativ”. Este vorba despre aceeași perspectivă din care indivizii sunt conduși prin măsuri de coerciție pe care ei înșiși le-au legitimat atunci când și-au transferat puterea instituțiilor. Acum, sistemul politic este cel care surprinde modul în care se urmărește interesul suprem al poporului prin interacțiunile instituționale. Urmărindu-l pe Pasquino, acesta continuă cu clasificarea sistemelor politice pe care o împrumută de la Gabriel Almond. Se identifică patru tipuri de sisteme: anglo-americane, sisteme politice continentale, sisteme politice pre-industriale și sisteme politice totalitare.

Pentru a face o ultimă clarificare din punct de vedere al sistemului politic, trebuie subliniat faptul că acesta ar putea fi înțeles și ca ansamblul regulilor după care funcționează instituțiile. Dacă fiecare instituție a fost creată cu un scop, cum am mai arătat, atunci ea are o funcție în cadrul sistemului global.

Pentru a putea depista aceste funcții, ne întoarcem la Rothstein care clasifică instituțiile în raport cu scopul în jurul căruia au fost create. Se identifică astfel patru tipuri: instituții care formulează reguli, cele care le aplică, instituții de adjudecare a regulilor și de susținere a acestora.

Pentru a avea o abordare unitară și pentru a respecta un set de principii coerent, înainte de a vorbi de caracteristici ale instituțiilor, trebuie subliniată maniera în care această lucrare tratează instituțiile. Am abordat o tehnică prin care vor fi studiate instituțiile la nivel general, din punct de vedere al caracterului elementar al termenilor. Pentru că spațiul este relativ restrâns, se vor folosi instituții-etalon și nu se va încerca lămurirea laturii exhaustive și exclusive a problemei. În esență, instituțiile au fost denumite plecând de la conceptul de putere. Așadar, pentru clasificarea lor, va fi folosit principiul separației puterilor în stat. Folosesc acest principiu, deoarece subiectul lucrării îl fac instituțiile democratice, fapt argumentat de caracterul democratic al statului român postcomunist. În consecință, vom folosi un principiu propriu funcționării sistemului politic românesc, considerând celelalte principii și valențe instituționale ca formând cazuri separate, pe care nu are rost să le menționăm aici.

Pentru ca cele două criterii de identificare a funcțiilor instituțiilor să se plieze într-un sistem coerent, punem față în față clasificarea lui Rothstein cu cea generată de separarea puterilor în stat. Este simplu de constatat că, din moment ce prima logică generează patru categorii și a doua doar trei, ele nu se pot suprapune. Îndrăznesc totuși să demonstrez că se pot interpune, astfel: instituțiile care formulează reguli se identifică prin puterea legislativă, cele care le aplică prin puterea executivă, instituțiile de adjudecare a regulilor, prin puterea judecătorească, iar cele care au ca scop susținerea regulilor se pliază prin stabilirea unei identități comune cu instituția fundamentală a democrației, cum a mai fost ea numită: Curtea Constituțională.

Reevaluând această schemă, am restrâns funcțiile în concoranță cu ceea ce regleentează în mod evident: funcția normativă, funcția reglatoare și funcția de inducere a ordinii publice. Pe aceasta in urmă am simțit nevoia să o dezvolt încă din stadiul denumirii ei.

Funcția normativă

Prima categorie formată din instituțiile care formulează reguli am putea să o identificăm la nivelul Parlamentului ca instituție-etalon. Desigur, în funcție de cum este gândit sistemul politic, regulile pot fi înființate și de alte instituții, subordonate sau nu unui for legislativ suprem, numai că în tot acest proces trebuie urmărită logica unui ansamblu fundamental de norme, numit în cele mai multe cazuri, Constituție. Aceste reguli fundamentale se pot baza pe tradiții istorice, pe practici politice, pe valori și principii sau pot fi împrumutate. Ele întruchipează forma primordială a voinței poporului și nu se pot folosi de niciun pretext pentru a se abate de la acestea. Instituțiile care nu respectă acest criteriu ies în afara legii, iar funcționarea lor nu mai poate fi corelată cu restul sistemului.

Funcția reglatoare

A doua categorie, cea a instituțiilor care aplică regulile formulate în prima fază se întrepătrunde cu puterea executivă. Guvernul, reprezentantul acestei categorii, este cel care veghează la aplicarea normelor elaborate de prima parte a sistemului. Cu toate că această instituție își împarte prerogativele cu o alta, la fel de importantă, președintele statului, ne vom opri în acest capiol doar la enumerarea instituțiilor din perspectiva funcționalității lor. Relația concretă dintre cele două face subiectul unei descrieri ulterioare, așa că ne vom mulțumi la a preciza doar că aici intervine, la un prim nivel, coerciția. Pentru a putea fi aplicate regulile, acestea trebuie încadrate între anumite limite, iar depășirea lor poate însemna încălcarea regulamentului general, caz în care statul trebuie să își ia măsura de a urmări fără abatere interesul comun care este scopul mandatării instituțiilor.

Așadar, indivizii trebuie constrânși să nu se abată de la urmărirea acestui interes și, în același timp, instituțiile trebuie să facă același lucru. Oricare deviere îi scoate pe actorii care o exercită în afara legii. E un aspect care trebuie precizat aici: indivizii pot fi pedepsiți în cazul încălcării regulilor jocului, ei având posibilitatea de a se reabilita în fața statului și a societății, în timp ce puterea instituționalizată, statul, dacă iese în afara regulilor va fi sancționată ireversibil. Când statul nu mai respectă voința celor care l-au mandatat el devine ilegitim, poporul se revoltă în sensul reasumării propriei puteri, iar regimul și sistemul politic vor fi regândite pentru a reintra în acord cu interesul comun.

Funcția de inducere a ordinii publice, cultural-cognitivă

Aici, își găsesc locul ultimele două categorii ale lui Rothstein și cea de-a treia putere în stat. Funcția de adjudecare a regulilor și cea de susținere a lor sunt reunite aici în virtutea recunoașterii unui set de valori, de practici politice și de tradiții istorice care stau la baza regulilor impuse prin Constituție și prin celelalte legi ale statului. Am spus că aici se întâlnesc instituțiile judecătorești cu instanța supremă de apărare a legii fundamenatle: tribunale, judecătorii, înalte curți care vizează respectarea regulilor la nivelul indivizilor, dar și Curtea Constituțională, în cazul românesc, care veghează aplicarea puterii de sus în jos, de la nivelul statului și al instituțiilor-etalon spre cetățenii care le-au legitimat. Este un tip de sistem de control încrucișat exercitat asupra cadrului instituțional, în cele două valențe ale sale, cea cu personalitate juridică și cea privită ca mecanism.

      1.2. Caracteristici ale instituțiilor politice democratice

În virtutea îndeplinirii funcțiilor pentru care au fost create, instituțiile politice pot fi descrise sub anumite caracterstici esențiale. Luând în considerare factorul istoric, prin reducția sa la nivelul conceptului „timp”, putem surprinde o primă caracteristică a instituțiilor: durabilitatea. Giovanni Sartori sesizează faptul că „un grup nu poate fi instituționalizat fără a fi durabil”. Mai precis, acestă trăsătură este strâns legată de alta, cea prin care instituția se dovedește a fi impersonală. Tot Sartori este cel care explică relația dintre cele două: „un grup este durabil – indiferent de rata concretă a schimbărilor – atunci când membrii săi acționează ca și când ar avea o poziție permanentă în acel grup”. Pe larg, persoanele care ocupă funcții în instituții nu trebuie să se comporte ca și cum instituția și ele, ca și celule individualizate ale societății, sunt un tot unitar. În momentul în care un anumit lider al unei instituții părăsește funcția, nu înseamnă că și structura s-a divizat de drept. Instituția este doar un cadru legal care îi permite unui cetățean să își exercite calitățile în slujba comunității. În conformitate cu această logică pe care o găsim încă de la republica lui Aristotel, când persoana care deține o funcție în acest cadru nu mai corespunde interesului comun este înlocuită, fără a fi afectată în vreun fel activitatea instituției. Am mai putea spune că instituțiile sunt impersonale și atemporale, în sensul că ele nu sunt legate nici de persoane, nici de timp. Acest caracter permanent, sesizează și Cristian Pîrvulescu, este o necesitate a societății. Instituția nu se poate confunda cu indivizii luați ca atare, ea se poate plia doar pe caracteristicile indivizilor luați ca ansamblu. În acest sens, Pîrvulescu îl citează pe Maurice Haurion, fondator al școlii instituționaliste, care vedea instituțiile ca fundament al societății și al dreptului.

Plecând de la această ultimă constatare, se poate identifica o nouă caracteristică, cea a reprezentativității. Vom lua aici un caz concret din punct de vedere al precizării actorilor instituționali în cadrul schemei care va explica acest caracter. Atât parlamentul cât și guvernul, președintele și curtea constituțională reprezintă cetățenii în exercitarea dreptului pe care aceștia îl au în relație cu statul. Pentru ca puterea care a fost transferată să aibă o bază legală, ea trebuie să dea ocazia celor care au delegat-o instituțiilor să își exercite controlul asupra sistemului în care trăiesc. Instituțiile, prin fundamentul lor legal dar și prin rolul și funcțiile din cadrul sistemului înlocuiesc cetățenii în această ipostază, deoarece, altfel, masele nu ar întruni condițiile necesare să o aplice.

Instituțiile sunt un garant al respectării interesului comun, al practicilor menite să vegheze la principiul elemenatr al democrației prin care puterea nu poate fi restrânsă nici în mâna unei singure persoane, nici în cadrul unei singure instituții. Fiind atât subiect cât și izvoare de drept, aceste entități se supun propriilor reguli în cadrul unui sistem care, prin capacitatea lui de a se verifica sistematic atunci când își exercită scopul în temeiul căruia a fost creat. Dacă o instituție din cadrul ansamblului încalcă regulile, celelalte au posibilitatea de a o corecta fără a se ajunge la blocaje majore. Desigur, însă, aici este vorba despre un sistem ideal, deoarece este greu a se lua în considerare la acest nivel al discuției suma variabilelor care pot apărea. Faptul că ele s-au instituit tocmai prin respectarea precisă a unei legi fundamentale, unanim acceptată, instituțiile funcționează în virtutea acestei legi pe care o și garantează. Să luăm exemplul parlamentului. Atunci când acesta adoptă o lege care ar putea fi neconstituțională, există varianta ca o altă instituție, curtea constituțională, să se autosesizeze și să intervină pentru a regla mecanismul, împiedicândul să iasă în afara legii.

Am lăsat la urmă caracteristica definitorie a instituțiilor democratice. Punem accentul pe această caracteristică democratică mai ales aici, pentru că vorbim de legitimitate. Doar când este vorba de astfel de instituții, caracterul legitim este unul autentic atât din punct de vedere al formei cât și al conținutului. Regimurile nedemocratice se bazează doar pe o legitimitate formală, indusă. Rothstein semnalează faptul că, atunci când legitimitatea instituțiilor este folosită formal, în sens „rău”, instituțiile sunt aceleași, numai că nu mai au aceleași caracteristici. De aceea am preferat să nu ne hazardăm în a enunța că instituțiile au un caracter reprezentativ și în regimurile dictatoriale. Aici nu mai este nevoie de reprezentativitate deoarece liderul sau grupul restrâns de persoane care monopolizează puterea, se impun singure, nu au nevoie să fie reprezentați, nu au nevoie să reprezinte decât, cel mult, la nivelul declarativ, propagandist.

Am făcut această distincție pentru a arăta cât de importantă este această ultimă caracteristică. Atât de importantă încât ea poate schimba fundamental un regim politic, un sistem politic cu aceeași actori instituționali.

Instituțiile sunt cu adevărat legitime doar în democrație. Putem spune chiar, folosind această paradigmă, că instituțiile sunt în mod evident instituții doar atunci când își pot urmări propria definiție: au fost create pentru a reprezenta interesele unei mari mase de oameni, de indivizi care nu s-au putut reprezenta singuri din cauza magnitudinii grupului din care fac parte. Acest grup a delegat un altul de dimensiuni reduse pentru a putea da un sens coerent interesului comun.

Cristian Pîrvulescu remarcă o evoluție de la grup la instituție. În societatea arhaică fără stat (în sensul modern al cuvântului, nu vorbim aici de statul prevăzut doar de limite etnice și geografice), grupurile erau restrânse și se puteau organiza fără a lua în calcul organe reprezentative. Odată cu evoluția societății, din mai multe puncte de vedere printre care și numeric și cultural, a fost nevoie de o restructurare a formelor de preluare a puterii și de exercitare a ei prin care șefii, conducătorii, au fost ierarhizați, s-au creat interpuși între cetățeni și conducerea statală, finală. Ceea ce s-a păstrat de la foștii lideri de clan a fost autoritatea – redimensionată, cu alte valențe și semnificații. Dacă până acum autoritatea a fost una bazată pe tradiții și practici ritualice, în sensul ei modern, instituțional, autoritatea înglobează legitimitatea și coerciția, adică o caracteristică și un mijloc funcțional al instituțiilor.

Am spus deja că instituțiile trebuie să urmărească legea fundamentală în virtutea căreia funcționează. Am putea spune în continuare, dar fără a ne dori să urmărim înșiruirea de caracteristici de mai sus, că instiuțiile trebuie să fie constituționale. Este mai degrabă o perspectivă juridică decât una politică a caracteristicilor, ea concetizându-se la nivelul funcționalității acestor structuri.

Din perspectiva constituției îmbinată cu autoritatea, instituțiile centrale și locale ale unui stat urmează aceeași logică surprinsă și de Rothstein: autoritatea deliberativă – urmărește funcția legislativă, autoritatea prezidențială – pe cea a medierii între puteri, iar autoritatea guvernamentală se ocupă cu asigurarea înfăptuirii politicilor. În cazul monarhiilor constituționale, autoritatea regală o înlocuiește pe cea prezidențială din interiorul republicii. Continuitatea la tron este asigurată de cele mai multe ori ereditar, iar poporul își manifestă puterea de a alege atunci când desemnează partidul ce va asigura majoritatea parlamentară și din sânul căruia va fidesemnat noul premier. Rolul monarhului este unul în mare parte ceremonial, în timp ce funcția propriu-zisă de șef al statului este preluată de prim-ministru, cel care trebuie neapărat să aibă susținere înrândul forului legislativ.

Capitolul II. Analiza teoretică a regimului politic

Am vorbit în capitolul anterior despre modul în care iau naștere instituțiile, despre funcțiile și rolul lor în cadrul statului. Am spus că ele izvorăsc din puterea pe care o transferă poporul, prin vot, de la nivelul său la nivelul unui grup restrâns, acesta din urmă fiind menit să reprezinte întregul care l-a delegat. Astfel, instituțiile devin legitime, dețin putere, dețin funcții și învestesc oameni. Nimic din toate acestea nu s-ar putea realiza dacă ansamblul organismelor statului nu ar fi gândit într-o formă funcțională, într-un sistem prin care instituțiile să-și poată pună în practică funcțiile, să li se atribuie roluri și să acționeze pe anumite paliere de putere. Este nevoie ca instituțiile să se integreze și să acționeze ca atare în funcție de principiul separației puterilor în stat, separație necesară oricărui stat de drept. Toate aceste condiții sunt însumate în cadrul unui regim politic, concept care va ocupa actualul capitol al acestei lucrări.

Suma raporturilor între instituțiile statului cât și alcătuirea unui tablou instituțional complet și coerent sunt obiectele principale ale constituțiilor. Din acest motiv, constituția mai este denumită și lege fundamentală a unui stat, pentru că la acest nivel sunt gândite și stabilite principiile de bază ale funcționării aparatului care instituționalizează puterea. Pe scurt, dacă vrei să afli regimul politic al unei țări, îi citești constituția.

De-a lungul timpului, teoreticienii au clasificat regimurile politce în funcție de instituția centrală sau instituția care stă la baza învestirii și susținerii tuturor celorlalte instituții. Pentru a avea o viziune clară vom urmări însă descrierea pe care o face Giovanni Sartori regimurilor politice. Acesta, dar și alți politologi, le împarte în trei categorii: regimuri prezidențiale, parlamentare și semi-prezidențiale. Le-am expus aici în ordinea în care le prezintă Sartori, însă dacă le-am enumera în funcție de preferințele sale, atunci această ordine ar fi următoarea: regimuri semi-prezidențiale, parlamentare și prezidențiale. Motivul pentru care este de preferat o formă sau alta va fi însă subiectul concluziilor de la finalul capitolului, după ce vor fi analizate teoretic fiecare din cele trei și vor fi amintite obiecțiile pe care le fac alți cercetători, independent de criteriile lui Sartori.

2.1. Caracteristici ale prezidențialismului

Așa cum arată și denumirea sa, regimul politic prezidențial îl are în centrul său pe președintele republicii. Puterea șefului statului revine din transferul ei de la popor prin procesul prin care liderul este ales. Acesta e selectat prin vot universal direct, așa că nimeni, nicio instituție a statului, nu are dreptul să nege ceea ce a decis „instituția-supremă”, și-anume, poporul.

Însă, așezarea în centrul regimului prezidențial a președintelui nu își găsește explicația numai din acest raționament, deși el este cel care stă la baza întregului eșafod instituțional. Rolul foarte important al președintelui reiese și din relația sa cu celelalte puteri ale statului, din ierarhizarea rolurilor fiecărei întruchipări a puterii în parte, din locul unde se găsește linia de demarcație pe relația executiv – parlament – președinte.

Parlamentul republicii prezidențiale nu are nicio putere asupra președintelui. Instituția parlamentară, numită și congres, are un rol complet separat de activitatea șefului statului. Aici, spune Sartori, este și locul unde se delimitează prezidențialismul de celelalte tipuri de regim. Puterea nu se împarte între președinte și congres, spre exemplu în cazul Statelor Unite ale Americii, puterea se divide strict între președinte și congres, ceea ce înseamnă că președintele își pune amprenta pe întreg sistemul instituțional, fără a avea însă și posibilitatea de a dizolva congresul. La rândul său, parlamentul nu își poate retrage încrederea față de președinte și nu îl poate substitui. În cazul unor încălcări grave a legilor fundamentale și a practicilor constitiționale, președintele poate fi pus sub acuzare de către congres, metodă numită și impeachment, însă folosită extrem de rar.

În rest, cele două instituții fundamentale merg împreună înăuntrul statului fără a se poziționa una în raport cu cealaltă din punct de vedere al unei relații directe. Faptul că președintele este superior congresului se subînțelege din arhitectura instituțională. El are și prerogative legislative, la fel ca și parlamentul, însă guvernul său nu răspunde în fața congresului, acesta are un rol mai degrabă minimizat, fiind transformat într-un cabinet personal.

Congresul are însă și posibilitatea de a se opune acțiunilor președintelui, pe filiera legislativă. Aleșii celor două camere pot respinge, amâna, amenda sau chiar schimba propunerile referitoare la legi făcute de prședinte. Este momentul în care cele două instituții se întâlnesc și unicul punct în care pot apărea blocajele din punct de vedere al funcționalității sistemului prezidențial. Așadar, spune Sartori, este nevoie de o majoritate care să fie unită și care să poată controla atât executivul cât și legislativul, iar pentru ca această condiție să fie îndeplinită este necesar ca sistemul instituțional să fie susținut de un sistem bipartit convergent. Astfel, politologul italian dezvăluie secretul reușitei prezidențialismului în America. Structura partinică de acolo permite funcționarea unui astfel de sistem care altfel este sortit blocajelor iremediabile, crede Sartori. În America, există o continuitate contructivă din punct de vedere al divizării nevoilor sociale și politice, voința electoratului cu alte cuvinte este una constantă, dacă luăm în considerare faptul că din 1968 până în 1992, cu o întrerupere de doar 4 ani, republicanii au fost cei care au dat președintele, în timp ce democrații au controlat congresul în tot acest timp. Nu a fost nevoie de intrigi politice sau de alte conflicte fățișe pentru ca unii sau alții să ajungă la putere, ei s-au sedentarizat fiecare pe rolul său, asigurând astfel un consens și o disciplină care cu greu ar putea fi atinsă într-un sistem prezidențial cu fundament multipartidist.

Sartori traduce această practică reducând-o la ideea de voință populară, nu toți americanii își doresc același lucru, asta e clar, însă toți își doresc în mod constant aceleași lucruri, fie ele și opuse. „Sistemul american funcționează (în felul său) pentru că americanii sunt hotărâți să-l facă să funcționeze. Ceea ce nu exclude că americanii au o mașină constituțională care se blochează; un defect care devine în întregime evident atunci când sistemul lor prezidențial este exportat”.

Dacă propunerile legislative ale președintelui pot fi respinse sau modificate de congres, în același timp, și șeful statului are posibilitatea de a se opune actelor normative admise de parlament cu care el însă nu este de acord. Aici, președintele își poate folosi dreptul de veto parțial sau total, fapt ce determină congresul să recurgă la o soluție extremă, dacă vrea cu orice preț să își treacă proiectul: majoritatea calificată, adică să găsească două treimi din senatori care să susțină procedura, fapt care se poate realiza foarte greu.

Acest sistem „care frânează și pune în balanță puterea divizând-o”, cum spune Sartori, este descris de Pasquino prin expresia „separate institutions, sharing power”. Separarea executivului de sprijinul parlamentar, cu alte cuvinte, se face printr-un sistem de frâne și contragreutăți, cum remarcă Sartori. Cele două puteri nu intră în conflict direct sau în relație directă, însă se pot controla și echilibra reciproc, evitând acumularea puterii de-o parte sau alta. Politologul italian descrie relația prin reducerea ei la conceptul de „checks-and-balances” și remarcă faptul că acest mecanism este regăsit sub diverse forme în toate constituțiile autentice.

Dacă până acum am descris regimul, acum să încercăm să ne desprindem de latura sa pur teoretică și să îl analizăm din punct de vedere practic. Geografic, prezidențialismul nu se regăsește la nivelul Europei, și asta are la bază cauze istorice. Pentru că la nivelul Continentului au existat în cea mai mare parte monarhii, atunci când acestea au trebuit înlocuite, nu s-a realizat schimbarea regelui cu președintele atotputernic, pentru că tocmai asta s-a încercat să se evite – concentrarea puterii în mâna unei singure persoane.

Gianfranco Pasquino remarcă slăbiciunea regimului prezidențial: majoritatea care ar putea controla guvernarea, aceea despre care vorbește și Sartori, s-ar putea plasa de-o parte sau alta a axei actului de guvernare, așadar, partidele s-ar putea uni în susținerea președintelui sau, dimpotrivă, în opoziția față de el în cadrul congresului. Singurul rezultat plauzibil pe care l-ar putea avea un astfel de sistem ar fi abuzul de putere.

În schimb, după modelul american, prezidențialismul a fost importat în 20 de state, cele mai multe din America Latină. Am arătat mai sus opinia lui Sartori despre acest tip de regim: este unul care funcționează în America și doar în America, atunci când vrei să-l aplici în alt context însă, acesta devine un eșec total, un regim fragil, instabil, mai ales dacă nu este susținut de un sistem de partide asemănător celui din SUA. Astfel, atunci când urmărești statele din America Latină, nu poți decât să constați dificultatea guvernării prezidențiale, mai ales că aceasta este intensificată aici de „stagnarea economică, inegalitățile exagerate și moștenirea socio-culturală”. Președinții de aici nu sunt puternici, așa cum par, ei sunt vulnerabili și nu pot guverna independent.

În ipostaza în care s-a importat un sistem care nu funcționează, politologii se întreabă care ar putea fi soluția pentru ca lucrurile să fie îndreptate. Înlocuirea regimului, desigur! Însă, cu ce ar putea fi el înlocuit, cu care variantă dintre celelalte două? Ne-am putea gândi imediat la varianta pe care ar putea-o susține și sistemul de partide, aici fiind un sistem multipartit, atunci varianta salutară nu este parlamentarismul, cum s-ar putea crede, ci semi-prezidențialismul, din motive pe care le vom discuta la momentul oportun.

2.2. Caracteristici ale parlamentarismului

Spuneam că în Europa, în cadrul contextului istoric, a fost aproape imposibilă înlocuirea monarhiei cu republica prezidențială, deoarece s-a dorit evitarea concentrării puterii, pericolul esențial al regimului de acest gen. În acest caz, este foarte simplu de intuit că, în locul unei singure persoane, sau a unui grup restrâns, logica europeană a plasat în centrul sistemului statal un organism amplu, care să înlăture acest pericol: parlamentul.

Gândit ca un organ legislativ în primă fază, sau reducându-i-se rolul la prerogativa legislativă, parlamentul a fost creat de fapt pentru a contrabalansa puterea regală, după cum remarcă Pasquino. Aceste instituții nu fac numai legi, iar în cardul statului, legile nu sunt făcută exclusiv de parlament. Așadar, a fost nevoie de această autoritate pentru ca poporul să-și asigure locul cuvenit în cadrul deciziei politice. Și o să rămânem puțin asupra acestui aspect, deoarece este foarte important de focalizat pe acest fenomen, atunci când vorbim de parlamentarism.

Este general acceptat că puterea poprului este întruchipată de parlament, că acesta reprezintă voința unanimă și că este organul democratic cel mai fidel al statului. Asta însă doar într-un sens larg și foarte puțin aprofundat. În esență însă, politica unui stat se rezumă la luarea deciziilor, iar rolurile instituțiilor se identifică atunci când acestea reglează, participă și contribuie propriu-zis la acest proces. Așadar, rolul parlamentului nu este acela de a reprezenta în esența sa, ci de a influența întreg aparatul instituțional. Mai exact, în parlamentarism, parlamnetul este cel care, pentru a se lua decizii, sau pentru a ajunge să iei decizii la orice nivel, este nevoie de susținerea sa. Parlamentului i se acordă locul central în cadrul statului, stat care este nici mai mult nici mai puțin decât „principala formă de exercitare a puterii, elementul instituțional principal”. Dacă parlamentul este atât de important în cadrul acestui regim de guvernare, prin urmare sunt importante toate aspectele sale, atât majoritatea – câștigătoarea incontestabilă a alegerilor, cât și minoritatea – cea care reprezintă partea înfrântă a populației care a votat, însă care are un statut egal. Acești doi poli sunt instituționalizați la nivelul parlamentului.

Dacă pentru Sartori sistemul prezidențial din America a fost un etalon al regimului, pentru Pasquino, Camera Comunelor din parlamentul englez este un model atunci când descrie funcțiile parlamentului. Vom enumera și noi aceste funcții, considerând că este important să descriem cât mai succint instituția principală din cadrul regimului parlamentar. Așadar, exprimarea încrederii sau neîncrederii parlamentarilor este prima funcție de care amintește profesorul italian, acesta având o importanță deosebită în acțiunile guvernului. Cabinetul necesită susținerea parlamentului pe tot parcursul desfășurării activității sale. Camera Comunelor, de asemenea, are rolul de a exprima opinia englezilor asupra anumitor subiecte de interes național, deci o funcție expresivă. Funcția pedagogică, de asemenea este importantă, deoarece oamenii aleși în parlament au rolul de a transmite mesaje către alegători, modelându-le astfel opiniile și trasând direcții în dezbaterile asupra politicilor publice. Toate necesitățile numeroaselor grupuri de interese mai mici sau mai mari, toate proiectele și cererile lor sunt supuse atenției națiunii în cadrul funcției informative a parlamentului. Acestea sunt aduse la cunoștință, dezbătute și votate. Aici intervine funcția legislativă, care însă ocupă ultimul loc ca importanță din perspectiva lui Pasquino. Funcția financiară a Camerei Comunelor este manifestată prin controlul economiei, prin analiza financiară de evaluare a costurilor și cheltuielilor. Este un aspect important de remarcat, datorită faptului că la nivel superficial am putea fi tentați să credem că aceasta este o funcție care aparține exclusiv guvernului.

Funcția de legiferare este discutată de Pasquino la alt nivel, însă. În cadrul funcșionării sistemului parlamentar, activitatea principală se localizează la nivelul a două instituții: parlament, desigur, și guvern. Nici una nici alta nu pot legifera singure atunci când vine vorba de proiecte importante, de interes general. În timp ce la nivelul guvernului se naște legea, forma sa primară care răspunde nevoilor alegătorilor și programului de guvernare asumat, în parlament se dă forma sa finală și votul definitiv.

Așadar, reamrcă Pasquino, în parlamentarism raportul între majoritatea parlamentară și guvern este unul foarte strâns, mai ales că parlamentul este cel care „dă viață guvernului”, fie că deleagă doar prim-ministrul, fie că își dă sau nu acordul asupra întregii liste de miniștri. Parlamentul, constată Pasquino citându-l pe Walter Bagehot, este responsabil cu „buna alegere a unui guvern”.

Aceeași importanță a parlamentului în actul de guvernare din sistemul parlamentar este subliniată și de Giovanni Sartori, atunci când spune că „parlamentul este suveran”. Sartori identifică trei tipuri de relații parlament-guvern, în funcție de prestația diferită în cadrul sistemului a celor două instituții: tipul englez – când guvernul prevalează; cel francez – în a Treaia și a Patra Republică Franceză, când se poate vorbi despre o guvernare de adunare (assemblearism) care face practic imposibil actul guvernării și, în fine, tipul parlamentarismului controlat de partide, parlamentarismului pur, care este la fel o gvernare de adunare deficitară.

Se pot distinge trei tipuri de premier, în trei state diferite, dar și Sartori, la fel ca și alți cercetători, remarcă superioritatea modelului englez. Primul tip se rezumă la premierul deasupra inegalilor – în Marea Britanie, acolo unde prim-ministrul este și șef de partid, el numind și schimbând miniștrii după voia sa. Acest tip se mai numește și „premiership”, bazat pe un guvern monopartidic, pe un sistem electoral uninominal, având la bază un sistem bipartid, fiind recunoscută confruntarea eternă britanică între laburiști și conservatori. Dacă alegerile cu vot majoritar simplu ar fi modificate în Marea Britanie, atunci întreg sistemul ar fi compromis, în urma unui efect de domino.

Germania este cazul slab al parlamentarismului, acest tip numindu-se și „kanzlerdemokratie”. Avem de-a face cu tipul premierului între inegali, cancelarul nefiind automat și șeful partidului, însă, în timpul campaniei electorale, se indică potențialul candidat la funcția de premier. Șeful cabinetului rămâne în funcție atunci când miniștrii săi sunt demiși, îi poate demite, schimba, însă aceștia nu-l pot destitui. Sistemul de partide din Germania este unul tripartid sau două partide și jumătate, tot redus, bazat pe aceeași disciplină de partid ca și în Marea Britanie.

Cel de-al treilea tip de premier este cel între egali, care cade odată cu echipa sa de guvernare deoarece a fost învestit odată cu ea.

Sartori susține faptul că parlamentarismul este bun atâta timp cât parlamentul nu guvernează, adică atunci când nu mai este suveran, adică un regim, spune el, semi-parlamentar, legislativul fiind „raționalizat”. Aici, partidele trebuie să fie de tip „parliamentary-fit”, adică să își urmărească disciplina de partid în cardul parlamentului, iar singurul rol al acestuia din urmă să fie de a susține guvernul pe care l-a numit.

Între statele care pot fi incluse în categoria sistemelor parlamentare se poate încadra și Israelul, singurul care își alege în mod direct premierul, însă această caracteristică îl plasează undeva între prezidențialism și parlamentarism, fiind cercetători care întrevăd aici semi-parlamentarismul.

2.3. Caracteristici ale semi-prezidențialismului

Atât Sartori cât și Pasquino atrag atenția că cele două regimuri despre care am vorbit până acum au punctele lor vulnerabile și nu sunt lipsite de blocaje latente. Așadar, dacă prezidențialismul putea fi înlocuit cu parlamentarismul, însă fără a fi nici acesta din urmă foarte eficient mai ales în condițiile unui stat format după norme prezidențiale, atunci salvarea ar putea veni dintr-o a treia variantă instituțională, o alternativă care să se situeze la mijloc, între celelalte două. Ideal ar fi ca cel de-al treilea regim să înglobeze tot ce au mai bun celelalte, însă, dacă se reușește acest lucru în plan teoretic, ar fi zadarnic să credem că acuratețea sa se va păstra și în practica politică.

Semi-prezidențialismul se remarcă în primul rând printr-o putere executivă bicefală: președintele și premierul împart aici prerogative și, de ce nu, autoritatea cu care au fost învestiți. Fiind un sistem mixt, este automat și unul complex, cel puțin în comparație cu celelalte două, fiind uneori negat decercetători. Așadar, președintele ales prin vot universal direct de popor trebuie să fuzioneze în cadrul puterii executive cu premierul. Acesta din urmă primește votul de încredere sau neîncredere al parlamentului cu care însă este dator să mențină un raport de încredere. Pentru a putea guverna, premierul are nevoie de susținere din partea majorității parlamentare, prin el stabilindu-se singura legătură a președintelui cu parlamentul din punct de vedere al suportului politic. Fiind ales direct de popor, președintele nu trebuie să dea socoteală în fața parlamentarilor, el nu poate fi destituit din funcție, doar pus sub acuzare, eventual readus în procesul electiv mai devreme decât termenul de finalizare a mandatului, prin referendum. Este foarte greu însă, din punct de vedere al procedurilor pe care le are la îndemână parlamentul, să faci acestă destituire. Avantajul semi-prezidențialismului, susține Pasquino, este acela că se poate evita influența unor parlamente degenerate, bazate doar pe coaliții între diferite grupuri de fragmentare partinică.

Răspunderea premierului este una dublă, atât în fața președintelui, care îl numește, cât și în fața parlamentului, care îi dă votul de învestitură. Din punct de vedere al posibilității dizolvării parlamentului atunci când, de trei ori la rând, nu votează un premier cu echipa sa de miniștri, se poate spune că există posibilitatea de a ajunge la un blocaj al sistemului. Așadar, atunci când alegerile pentru președinte și cele pentru parlament nu sunt concomitente, din cauza schimbării opțiunilor electoratului, președintele nu mai poate regăsi la nivelul legislativului susținerea pentru a-și numi și învesti premierul. Atunci ori se supune riscului de a numi, după propriile lui raționamente, un premier care ar putea să nu fie votat de trei ori consecutiv, ori va ceda și va numi un premier susținut de altă tabără decât cea care îi conferă lui însuși sprijin. În acest ultim caz, se poate vorbi despre coabitare, un proces care cuprinde, în viziunea lui Sartori, două elemente: un element personal și unul politico-partinic. În prima etapă, este vorba despre ambiția celor doi lideri care se confruntă, iar pentru a fi reales, președintele nu va forța coabitarea în favoare sa, spune Sartori, deoarece s-ar opune voinței electoratului, același electorat care l-a votat cu ceva timp în urmă, dar care și-a reevaluat preferințele. Din același motiv, nici premierul nu va forța coabitarea, rezultând aici un mencanism care va funcționa evitând paralizia instituțională. Elementul politico-partinic se poate identifica drept unul care este favorabil premierului, președintele nefăcând parte, în mod declarat, dintr-o formațiune politică. Astfel, premierul se poate baza în relația de coabitare pe sprijinul parlamentului, pe majoritatea parlamentară care i-a dat votul de încredere la învestire.

Nu s-a ajuns, spune Sartori, la o delimitare exactă a statelor care fac parte din această categorie a regimurilor semi-prezidențiale, din cauza lipsei unei definiții clare a sistemului. Prin urmare, Giovanni Sartori va încerca să creeze o definire și condițiile necesare pentru acesta, urmând exemplul incontestabil al cele de-a Cincea Republici Franceze și Constituția sa din 1958. În această logică instituțională, președintele și guvernul nu sunt văzute ca puteri decizionale, ci doar ca funcții prin care se pot regla decizii. Adevărata caracteristică definitorie a regimului semi-prezidențialist a fost consființită prin Constituția din 1962, conform căreia cele două capete ale puterii executive sunt concepute ca fiind inegale, ele oscilând una în jurul celeilalte în interiorul aceluiași sistem. Fiecare se ridică deasupra celuilalt, fie prin tradiție – cazul președintelui, fie prin lege – cazul premierului. Maurice Duverger și Georges Vedel remarcă din această perspectivă faptul că semi-prezidențialismul nu este o sinteză a regimurilor prezidențiale și parlamentare, ci, mai degrabă, o alternare a lor în timpul actului politic.

Întorcându-ne la ideea că cei doi, președintele și premierul, oscilează unul în jurul celuilalt, mai trebuie spus și că acest fenomen este generat de majoritatea parlamentară, în funcție de cine o deține. În caz de conflict, niciunul dintre cei doi nu poate obține mai mult decât îi poate permite susținerea parlamentară, mecanism numit de Sartori „vrăjitorie constituțională”.

Caracteristicile acestui tip de regim, pe lângă modul direct în care e ales președintele, se mai pot identifica și în planul autorității duale, președinte – premier. Așadar, chiar dacă este independent de parlament, președintele nu poate guverna singur sau în mod direct. De asemenea, directivele sale trebuie mediate de guvern, care, la rândul său, trebuie să țină cont de tendințele parlamentului. Premierul și miniștrii sunt independenți de președinte, ca și formă și funcții instituționale, însă sunt dependenți de parlament, având nevoie de majoritatea parlamentară. În ultimă instanță, se poate spune că se admit echilibre și aranjamente în interiorul acestei structuri duale, menite să asigure stabilitate, bazându-se pe o „autonomie potențială”.

Cu toate că Sartori reușește să dea o definiție unitară acestui tip de regim politic, Matthew Soberg Shugart și John M. Carey refuză această descriere și împart semi-prezidențialismul în premier-prezidențial și prezidențial-parlamentar, în funcție de supremația primului element. Sartori nu este de acord cu această delimitare, considerând că ea duce la o încadrare greșită a statelor.

În afară de A Cincea Republică Franceză, Sartori mai amintește ca făcând parte din categoria semi-prezidențialismului state precum Finlanda, Austria, Islanda, Irlanda, Portugalia (a urmat 6 ani modelul francez) și Sru Lanka. Este de remarcat că, pentru acest tip de regim, se pretează foarte bine multipartidismul cu un sistem electoral bazat pe două tururi de scrutin.

Concluzii

Ne putem aștepta, vorbind despre concluziile acestui capitol, să alegem unul dintre cele trei tipuri de regim politic despre care s-a vorbit până acum ca fiind de preferat în raport cu celelalte. Voi reveni la Giovanni Sartori și voi concluziona spunând că, așa cum prezidențialismul, chiar dacă este cel mai problematic dintre toate, se pretează foarte bine în SUA, parlamentarismul în Marea Britanie și Germania și semi-prezidențialismul, în cea de-a Cincea Republică Franceză, tot astfel, atunci când vrem să vorbim despre cel mai bun regim pentru un stat, trebuie să ținem cont de contextul său partinic și de sistemul său electoral. În momentul în care trebuie să treci de la un sistem la altul, Sartori recomandă trecerea graduală, adică semi-prezidențialismul, șocul schimbării prerogativelor fiind unul suportabil.

Capitolul III. Design institutional și regim politic în postcomunismul românesc

3.1. Instituțiile politice românești în contextul democratizării postcomuniste

Nu poți discuta despre instituții și regim politic într-un stat, fără să surprinzi clar atmosfera perioadei istorice sub toate aspectele ei. România proaspăt ieșită din comunism are multe răni pe care încearcă să și le panseze cu instituții democratice, cu multipartidism și cu un sistem electoral proporțional. În plus, a existat mereu tendința, în rândul liderilor postcomuniști ca atunci când aveau sentimentul că scapă din mână puterea să o restabiliească prin practici comuniste: propagandă prin mijloacele media de stat (sau care depindeau de partidul de la putere), folosirea unor anumite categorii sociale în manifestații publice etc. Drept urmare, trecutul comunist a fost o boală de care cu greu ne-am putut trata, iar instituțiile au fost așadar adesea supuse unor laborioase analize.

3.1.1. Radiografia reminesciențelor trecutului sau a democratizării postcomuniste

Principala critică adusă la adresa procesului de democratizare a României după 1989 a vizat faptul că societatea românească nu a fost pregătită, nu a avut o tradiție democratică, nu a dispus de instituții care să funcționeze în context democratic și nici de oameni care să ocupe funcții pe baza unor principii democratice. S-a spus mereu că ceea ce s-a realizat într-o primă fază postdecembristă s-a întemeiat pe superficialitate. “Parlamentul își pierde vremea dezbătând la nesfârșit chestiuni secundare. Nimeni nu pare să observe adâncirea fără precedent a crizei. Lipsa de soluții, lipsa de credibilitate a Puterii, dar și a Opoziției. Este necesară o schimbare radicală a climatului politic, a oamenilor de la vârf, a programelor.”, semnala Stelian Tănase în numărul 10 al publicației “Acum”, în martie 1991. Era poate glasul unui grup mai larg care constata "cutremurele sociale" și politice care aveau să se producă din cauze pe care le sublinia la acea vreme și Silviu Brucan: "Muncitorii sunt marii perdanți ai Revoluției.". Nimeni, niciun lider politic, niciun reprezentat al vreunei formațiuni care aspira la putere în acea perioadă nu avea curajul să recunoască public acest adevăr, suține Brucan.

Astfel, clasa politică își baza construcția democratică, începută acum, pe o societate perdantă, care își trăgea seva din comunism. Și nici nu se putea altfel: "Autonomia românilor fusese complet anihilată. Nu numai că mașinile de scris erau înregistrate la poliție, că totul, inclusiv pâinea, era raționalizat, dar chiar și libera circulație internă fusese mult redusă în anii '80 prin obligativitatea prezentării cartelelor alimentare sau buletinului de identitate pentru cumpărarea unor produse de bază și refuzil de a-i servi pe cei care nu aveau rezidența în localitatea respectivă.".

Reminesciențele trecutului comunist au rămas vii asupra clasei politice românești timp de peste zece ani de la căderea regimului ceaușist, însă ele s-au manifestat cel mai evident în primii ani ai democrației proclamate, cum era și normal. Astfel, din cauza apropierii de Occident și a măsurilor de liberalizare economică, Petre Roman a fost trecut de propaganda de la acea vreme în tabăra adversă.

În plus, moștenirea comunistă s-a resimțit și printr-un imens aparat birocratic pe care oamenii lui Iliescu nu și-au dorit sp îl înlăture, iar regimul Constantinescu nu a avut cu ce să îl acopere, după cum remarcp Alina Mungiu-Pippidi.

Așadar, societatea și scena politică postcomunistă au fost caracterizate prin: absența decomunizării, politică economică mai degrabă conservatoare (toate încercările de liberalizare a pieții au eșuat) – menită să mențină dependența de stat și crearea unui sistem politic cu o responsabilitate scăzută. Aici, în ultima instanță, discuția ajunge în punctul de maxim interes pentru acestă lucrare: două instituții importante ale statului, Parlamentul și Guvernul, nu răspund pentru politicile deficitare. Nici nu au cui să răspundă atâta timp cât sistemul de justiție este catalogat drpet "slab" și "corupt".

Practica instituțională postcomunistă a început cu un organ provizoriu al puterii de stat, Frontul salvării Naționale, care, deși promisese că nu se va transforma într-un partid politic a făcut tosuși acest lucru extrem de repede, la aproximativ trei săptămâni. Așadar, handicapul cu care pornește România pe lungul drum democratic se resimte și la acest nivel, iar poporul, cel care ăși va legitima noile instituții prin votul său, va fi și cel care va resimți cel mai crunt acest decalaj.

3.1.2 Design instituțional

Chiar dacă vorbim de un aranjament instituțional consfințit prin Constituția din 1991, trebuie să precizăm faptul că instituțiile nu s-au schimbat pe parcurs din punct de vedere fundamental, adică nu s-a modificat profund scopul pentru care ele au fost create. În același timp, mai trebuie spus, atunci când vorbim despre design instituțional, la ce nivel privim instituțiile și care dintre acestea fac subiectul lucrării de față.

O să tratăm în acest capitol, din cauza spațiului restrâns, principalele instituții le statului roman democratic (sau democratizat), adică vom privi transpunerea puterii poporului la nivel macropolitic. Astfel, în prim-planul eșafodajului instituțional românesc sunt: Parlamentul, Președintele, Guvernul, administrația locală, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului și Curtea de Conturi. Toate au rubrici special destinate în Constituție, iar în interiorul lor sunt reprezentate și practicate diferite relații de putere, autoritate și politici publice.

Aici se poate identifica însă și definirea instituțiilor formale și informale realizată de Alina Mungiu-Pippidi. Astfel, avem instituții formale, reglementate prin Constituție, sau a căror funcționare depinde de regulamente conforme Constituției – adică cele care se bazează pe legi scrise. Instituțiile informale însă, nu se încadrează în ansamblul unor norme scrise, ele sunt mai mult practice axate pe cutume, pe proceduri împământenite. Acestea din urmă au fost preferatele primei decade postcomuniste, iar dacă luăm în considerare faptul că o lege fundamentală de sine stătătoare a apărut abia în 1991, putem concluziona că întreaga perioadă '89 – '91 s-a bazat pe instituții informale. Chiar dacă ele erau legitimate oarecum prin decrete-lege ale organului autolegitimat cu această atribuție, totuși ele nu urmau litera unei Constituții recunoscută unanim la nivel popular. Pe scurt, întreg sistemul electoral românesc (pentru că el a fost apoi autorizat prin Constituția din 1991), Președinția, Parlamentul, Guvernul și toate celelalte instituții prevăzute în legea de bază a statului roman sunt instituții formale, ele au un cadru legal scris după care funcționează, în timp ce toate celelalte practici, de exemplu cea prin care a fost politizată administrația, sunt considerate instituții informale, conform paradigmei Alinei Mungiu-Pippidi.

Pe acestă schemă poate fi suprapusă o a doua, cea a lui Ion Deleanu, care privește instituțiile la mai multe niveluri: cel al reprezentativității, al funcției fundamentale a autorității pe care o reprezintă și cel al nivelului la care ăși găsesc funcționalitatea din punct de vedere al centralizării puterii. Instituțiile reprezentative sau cele direct reprezentative sunt Președintele, Parlamentul. consilierii locali și primarii, adică toți cei aleși prin vot de către corpul electoral. Toate celelalte autorități publice, care presupun numiri, învestiri sau desemnări în funcții (de către autoritățile reprezentative) sunt numite de profesorul deleanu derivat e sau indirect reprezentative. Tot ceea ce am enumerat până acum însă sunt instituții formale, dacă e să urmărim și schema Alinei Mungiu-Pippidi, deoarece ion Deleanu, profesor în drept, analizează doar instituțiile cu substanță scriptică, legală. Mergând mai departe după schema celui din urmă, având ca obiect funcția fundamentală, putem diferenția autorități deliberative – legislative, cum ar fi Parlamentul, autoritatea președințială – cu rol în medierea puterilor statului, dar și între stat și societate, garant al integrității teritoiiale și al independenței naționale – Președintele României; autoritatea guvernamentală, cu rol în politica internă și externă, dar și în conducerea generală a administrației publice; autoritatea de jurisdicție constituțională – cea care garantează repsctearea Constituției; autoritatea judecătorească- înfăptuiește justiția și, în fine, autoritatea Avocatului Poporului – cea care apără drepturile și libertățile persoanelor fizice.

Cadrul instituțional postcomunist are ca bază de funcționare instituții democratice, de aceea, urmând teoria lui Robert Dahl, Alina Mungiu-Pippidi concluzionează că "procedural, România este o democrație", având în vedere alegerile libere și drepturile și libertățile garantate prin Constituție. Practica sau mai degrabă practicarea principalelor atribuții ale instituțiilor statului conține însă substanța democrației românești. Astfel, regimul politic semi-prezidențial îl are în centrul statului pe președinte, fără prea multe roluri de sine stătătoare. De exemplu, el poate numi primul-ministru, însă acesta trebuie să primească aprobarea Parlamentului odată cu cabinetul său. Tratatele internaționale încheiate de șeful statului în numele României trebuie, de asemenea, supuse ratificării Parlamentului. Acest sistem "checks and balances" corespunde descrierii pe care o face Giovanni Sartori regimurilor democratice, despre care am vorbit în capitolul precedent. Cu toate acestea, de multe ori punerea în practică a mecanismelor de verificare nu este lipsită de blocaje. Alina Mungiu-Pippidi susține că aceste "frâne" pot duce chiar la nefuncționalitatea instituțiilor atunci când ele sunt aplicate în mod exagerat în cadrul aceleiași puteri.

Dacă în 1991 Constituția prevedea un mandat președințial pe termen de 4 ani, alegerile legislative și cele pentru șef al statului desfășurându-se concomitent, în 2003 legea fundamentală vine și reglează acest lucru prin mărirea mandatului la 5 ani, aliniindu-ne astfel cu majoritatea statelor europene.

Pe lângă mediator și garant al Constituției, președintele României are un important rol și în domeniul apărării naționale, el fiind comandantul forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării (art. 92,1 din Constituția României – 1991). Tudor Drăganu reamrcă însă că în Constituția României din 1991 nu au fost reproduse anumite funcții ale președintelui republicii franceze, model pe care însă Adunarea Constituantă recunoaște că la preluat. De exemplu, președintele României nu poate legifera prin referendum peste capul Parlamentului, decât în cazul unor probleme de interes național, însă după consultarea prealabilă a legislativului. "Pentru a se sublinia această îndepărtare a Constituției nostre de modelul francez s-a și spus că regimul politic pentru care ea a optat este un regim prezidențial atenuat sau parlamentarizat". Cu această constatare vine și Alina Mungiu-Pippidi (și nu este singura) care subliniază că sistemul politic defectuos și legea electorală stau la baza unui sistem semi-prezidențial care este de fapt unul semi-parlamentar.

De asemenea, președintele României poate institui starea de asediu sau de urgență, poate consulta Guvernul în probleme urgente și de importanță deosebită, transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii și poate dizolva Legislativul numai în termenii prevăzuți de lege.

Președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare, în urma votului a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, iar odată cu realizarea acestui lucru, președintele este demis de drept.

Șeful statului împarte puterea executivă cu Guvernul României. Chiar dacă premierul este desemnat de președintele republicii, Executivul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate, adică forumului care i-a dat votul cu privire la componența și programul său de guvernare. În cadrul politicii interne, Guvernul are atribuții în elaborarea bugetului anual, în conducerea generală a administrației publice, răspunde întrebărilor și interpelărilor Parlamentului, poate exercita inițiativa de revizuire a Constituției, numește prefecții, cu avizul Curții de Conturi poate înființa organe de specialitate în subordinea ministerelor. În domeniul politicii externe, Guvernul negociază încheierea tratatelor internaționale, propune Președintelui acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, propune șefului statului înființarea, desființarea sau schimbarea rangurilor misiunilor diplomatice.

Guvernul, prin premier și fiecare ministru în parte, își exercită atribuțiile de la data depunerii jurământului. Durata guvernului per ansamblu poate să nu coincidă cu cea a fiecărui ministru în parte. Momentul final al fiecărui guvern în parte poate coincide cu data validării alegerilor generale pentru un nou Parlament sau cu data demiterii guvernului în temeiul articolului 109/1 și 2 din Constituție.

Puterea legislativă este atribuită prin Constituție Parlamentului, însă nu trebuie înțeles prin asta că această instituție este singura care poate emite legi sau texte cu caracter legislativ. Acest lucru poate fi realizat, în temeiul legii fundamentale și ținându-se cont de specificul fiecărui organ în parte, și de către Președinte sau guvern. Inițiativa legislativă poate să aparțină Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Legile votate de Parlament trebuie promulgate de șeful statului, acesta având și posibilitatea retrimiterii legii spre dezbatere la una din cele două camere sau poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la respectarea legii fundamentale.

Parlamentul României este compus din două camere (bicameral), Camera Deputaților și Senat, însă cea mai aprigă critică adusă acestei instituții a fost că adesea cele două se suprapun, devenind, pe rând, inutile.

Parlamentul are competență în adoptarea actelor normative, exercitarea controlului asupra modului în care ăși exercită funcția membrii Guvernului și chiar Președintele, desemnarea unor înalți demnitari (cum ar fi judecători ai Curții Constituționale). Trebuie subliniat aici că este binecunoscută posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul prin moțiune de cenzură.

Parlamentarii pot să lucreze fie în ședințe comune, fie în ședințe separate, iar până la reforma constituțională din 2003, au funcționat și comisiile de mediere. Mai trebuie amintit și faptul că deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere pentru modul în care au votat sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului, ei beneficiind de imunitate parlamentară (lipsa răspunderii juridice). Aceasta poate fi ridicată prin votul în cadrul Parlamentului, în condițiile prevăzute de lege.

Justiția, una din cele trei puteri în stat, a suferit după opinia unora, cele mai importante schimbări în cadrul revizuirii din 2003 a legii fundamentale din cauza modului defectuos în care a fost organizată prin Constituția din 1991 care permitea un larg nivel de corupție. Instanțele judecătorești au fost redefinite sau mai bine conturate, astfel încât se stipulează clar că "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești prevăzute numai prin lege.". Judecătorii numiți de președintele României sunt inamovibili în condițiile legii, iar propunerile de promovare, transferare, sancționare a acestora sunt atribute exclusive ale Consiliului Superior al Magistraturii. Ședințele de judecată sunt publice, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Curtea Constituțională a fost o instituție nouă pentru România, deoarece ea nu mai existase pe întreg parcursul istoric al statului român. Adunarea Constituantă a apreciat în urma unor îndelungi dezbateri că este nevoie de o astfel de instituție având în vedere succesul ei în țări precum Franța, Italia, Spania, Germania, Portugalia, Belgia. Acest organ are menirea de a veghea la respectarea legii fundamentale a statului având în vedere că republica democratică se dorea a fi un stat de drept. Printre altele, Curtea Constituționale asigură respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui, confirmă definitiv rezultatele sufragiului și se pronunță cu privire la eventualele contestații.

Curtea constituțională este compusă din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, ce nu poate fi prelungit sau reînnoit. Președintele României, Senatul și Camera Deputaților numesc câte trei judecători, iar cei nouă rezultați în final ăși aleg singuri dintre ei un președinte pentru următorii trei ani, prin vot secret. Constituția prevede că din trei în trei ani o treime din judecători trebuie schimbată, astfel că primii judecători numiți pot avea mandate cu altă durată decât cea de nouă ani.

O instituție care a iscat dezbateri aprinse în rândul specialiștilor în drept și nu numai a fost Avocatul Poporului. Este o altă autoritate care nu avea precedent în tradiția constituțională românească, dar al cărui succes în alte state europene a dus la instalarea ei și în România postcomunistă. Durata mandatului pentru Avocatul Poporului a fost inițial (Constituția din 1991) de 4 ani, urmând ca la revizuirea din 2003 să fie extins la 5 ani, acesta fiind numit în ședință comună a celor două camere, nu numai de către Senat cum era prevăzut până acum. Sporirea eficienției instituției vine tot odată cu modificarea din 2003, când Avocatului Poporului i se adaugă adjuncți specializați pe domenii de activitate, dar i se recunoaște și posibilitatea de a adresa sesizări de neconstituționalitate Curții Constituționale. Avocatul Poporului își poate exercita atribuțiile prevăzute de lege atât din oficiu cât și la sesizarea persoanelor lezate. Această instituție primește și repartizează cereri privinnd încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice, urmărește rezolvarea lor, solicitând, după caz, încetarea încălcării dreptruilor și libertăților sau repunerea în drepturi a unei persoane. Avocatul poporului nu poate cere să se ia măsuri în cazul actelor instituțiilor centrale ale statului (Parlament, Președinte, Guvern, Curtea Constituțională, puterea judecătorească), însă poate face recomandări în cadrul rapoartelor pe care le prezintă anual sau la cerere în fața plenului celor două camere.

3.2. Evolutia regimului politic în România postcomunistă

"Regimul politic are calități valorizatoare nu doar cât privește esența și forma puterii de stat, cât și în ceea ce privește calificarea esenței întregii societăți.". Aici se regăsește argumentul pentru numeroasele încercări de a explica evoluția politică și socială postcomunistă, care au presupus o largă descriere a societății românești de după Revoluție – statut, valori, obiceiuri, stratificare, toate se întrepătrund la nivelul unui singur element, cel în jurul căruia am început acest capitol: experiența. De aici se nasc întrebările, într-un oarecare fel legitime, dacă a fost sau nu societatea românească pregătită pentru fenomenul atât de complex numit democratizare.

Având în vedere că instituțiile democratice, pentru a putea fi funcționale, trebuie să răspundă nevoilor societății la o anumită perioadă de timp și să facă această radiografie periodic, putem ajunge la o altă discuție legată de mijloacele prin care acestea devin legitime: votul și partidele politice. Practic, președintele României, parlamentarii, primarii și consilierii locali sunt aleși prin votul populației, adică, cel puțin teoretic, la momentul alegerilor, cetățenii recunosc problemele sociale și politice ale statului și consimt la rezolvarea lor prin soluțiile propuse de cel căruia îi dau votul, legitimându-l.

De asemenea, Robert Dahl susține că "o trăsătură fundamentală a democrației este receptivitatea guvernului la preferințele cetățenilor, considerați egali din punct de vedere politic". Ori aici intervine o altă critică pe care o remarcă mulți dintre autorii citați în această lucrare, criticii și analiștii politici care dezbat subiectul în mass-media, personalități naționale și internaționale: clasa politică nu este interesată de identificarea problemelor reale ale corpului electoral decât în momentul în care îi cere acestuia votul, abandonând apoi în timpul guvernării progeramele pe care și le-a asumat în campanie. Este o problemă majoră, care pune în discuție democratizarea efectivă a regimului postcomunist și evoluția instituțiilor, altfel ea se reduce la nivelul instituțiilor informale despre care Alina Mungiu-Pippidi susținea că sunt preponderente și mult mai influente în statele postcomuniste.

O altă lucrare care a necesitat să fie luată de la zero imediat după căderea regimului ceaușist a fost construirea unei plaje largi de partide care să identifice și să instituționalizeze nevoile românilor. Însă, aici apare o altă problemă: care sunt aceste nevoi, atâta timp cât experiența democratică și legăturile cu Occidentul lipseau aproape în totalitate până în 1989? Românii simțeau doar nevoia să se dezică total de ceea ce a însemnat comunismul, însă nu aveau abilitățile necesare să se desprindă total de tot ceea ce însemna el. Dovadă stau rezultatele alegerilor imediat următoare Revoluției. Dacă punem câștigarea mandatului de președinte al României de către ion iliescu în 20 mai 1990 pe seama impactului emoțional proaspăt al evenimentelor revoluționare, nu în același mod se poate explica votul din 1992. "Rezultatul alegerilor (n.din 1992) a dovedit încă o dată în plus că valorile atât de familiare electoratului, ca securitatea și protecția statului întruchipate de Iliescu, aveau încă un puternic ecou în rândul populației, deși în primul său mandat nivelul de trai al celor care l-au votat în 1990 a scăzut drastic". Astfel, se poate spune că la baza procesului de democratizare a regimului politic din România postcomunistă a stat transformarea sau educarea mentalităților românești. A fost adesea studiat clivajul "vechi" – "nou" sau "comunism" – "anticomunism" în primii ani de la Revoluție. Importanța sa scade treptat, "odată cu înaintarea în tranziție", și am putea explica acest fapt prin înlocuirea lui cu alte subiecte precum integrarea în Uniunea Europeană. Totuși, a fost nevoie de timp și de practică politică pentru ca tranziția să fie transformată propriu-zis în evoluție.

După cum observă Constantin Ionete, "clasa politică a intrat în fluxul transformărilor înainte de instituționalizarea partidelor, prin grupurile apărute spontan" odată cu citirea Comunicatului FSN din 22 decembrie 1989, prin care se instituia "sistemul democratic pluralist". Până în ziua de astăzi, eșafodajul partinic s-a redefinit de foarte multe ori, în principal în preajma alegerilor (atunci se creează noi partide, noi alianțe, se desfac protocoale și se încheie sau se redefinesc altele noi), însă am rămas cu aceeași practică de trecere a parlamentarilor de la un partid la altul fără niciun fel de consecvență ideologică, fapt care a dus la scăderea încrederii alegătorilor în partidele politice și, implicit, reducerea numărului de votanți.

Mai trebuie spus, tot cu referire la partidele politice, că acestea s-au putut constitui după Revoluție în baza Decretului-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, un act care a surprins sociatatea românească total nepregătită – fără structuri civice, atomizată, lăsând loc improvizației. Astfel, Cristian Preda remarca evoluția sistemului de partide românesc, după '89, semnalând 3 formule diferite: "un partid și jumătate" în 1990, multipartit fără partid dominant între 1992 și 1996, iar după 2000, multipartit cu partid dominant. Desigur că această descriere poate fi dezbătută și din alte puncte de vedere, însă mai trebuie remarcat că tot Cristian Preda ajunge în finalul lucrării citate la o concluzie: neputința regimului de a realiza o logică proporțională are drept consecințe efectele tipice scrutinului majoritar (de exemplu, în primii ani postdecembriști Parlamentul a fost supradimensionat), însă avem de-a face cu "efectul pervers" al sistemului: chiar dacă România vrea să urmeze loial o logică a reprezentativității votului cetățenilor, țara noastră nu reușește să fie decât "cel mai disproporțional sistem proporțional cunoscut".

Concluzii

În timp ce americanii nu și-au revizuit niciodată constituția, România postdecembristă a avut parte până acum de o redefinire instituțională în 1991, menită să rupă instituțiile de ceea ce reprezentau în perioada comunistă, apoi de o modificare a legii fundamentale în 2003, cu rol în apropierea statului de organizațiile internaționale și de completare a articolelor care s-au dovedit insuficient clarificate. Astăzi, de actualitate pe scena politică este dezbaterea privind o nouă revizuire a Constituției. Așadar, România este într-un proces continuu de adaptare la nevoile politice interne și externe, actualizându-și periodic bazele fundamentale în temeiul cărora funcționează statul de drept.

Dacă România face parte din rândul țărilor a căror tranziție va fi permanentă și a cărei reformă instituțională va fi strâns legată de parcursul în cadrul UE, după cum spune Alina Mungiu-Pippidi, atunci nu putem trece cu vederea declarația recentă a comisarului european pentru energie, Günther Oettinger: "Mă îngrijorează țări care, fundamental privind, sunt pur și simplu aproape neguvernabile: Bulgaria, România, Italia". Tot Oettinger susține că prea multă lume crede că lucrurile sunt în regulă în Europa, în timp ce UE este "un caz clar de instituție ce trebuie radical restructurată". Așadar, chiar dacă România și-a încheiat parcursul istoric și politic postcomunist, evoluția sa instituțională va fi într-o continuă reformare, având în vedere că trebuie să se adapteze la necesitățile Uniunii. Problema rămâne însă, atunci când vorbim de calitatea de a fi "guvernabilă" a țării noastre. Pentru că dacă afirmația comisarului european ar fi consimțită unanim la nivelul statelor membre UE dar și în rândul criticilor politici, atunci am vorbi clar de o involuție a regimului politic și, implicit, a instituțiilor. Aeastă regresie ar putea fi privită drept un blocaj la nivelul practicii politice, la nivelul acelor mecanisme de verificare și control care stau la baza conceperii sistemului politic românesc.

Declarația lui Günther Oettinger este contrabalansată de o alta, tot la nivel extern. Laureatul Premiului Nobel pentru Economie, Sir James Mirrlees, a declarat în cadrul unui interviu pentru caleaeuropeană.ro, că România ar trebui să iasă din Uniunea Europeană, deoarece rădăcinile noastre "sunt clătinate", iar "sursa de putere va fi ceva ce nu se va mai putea repara". Dacă din critica reprezentantului UE puteam concluziona că ne aflăm pe un drum greșit, din sfatul laureatului Nobel pentru Economie nu putem înțelege decât că trebuie să ferim ceea ce am clădit până acum de pericolul reprezentat de Uniune. Să nu uităm că și Günther Oettinger atrage atenția asupra nevoii de restructurare a UE. Așadar, "dependența de cale" despre care vorbea Constantin Ionete rămâne prezentă în parcursul românesc postdecembrist pînă în momentul prezent.

În concluzie, rediscutarea periodică a eșafodajului instituțional este un exercițiu benefic pentru democrația românească și nu poate duce decât la maximizarea funcționalității organelor statului. Trebuie să ținem seama că progresele României sunt recunoscute la nivel internațional (însă acestea nu sunt lipsite, cum e și normal, de critici), iar ce poate fi mai important decât declarațiile politice dacă nu includerea țării noastre în cadrul unor importante organisme internaționale precum UE și NATO. Desigur, parcursul e lung și anevoios, însă nota discordantă pe care a făcut-o România cu celelalte state ieșite de sub cupola comunismului imediat dup Revoluție pare să nu se mai resimtă acum cu același decalaj sporit.

Luând în considerare cele opt garanții instituționale propuse de Robert Dahl, putem încerca o identificare a acestora la nivelul instituțiilor românești actuale. Am descris atmosfera regimului "proaspăt" postcomunist, acum putem face o evaluare a acestuia din perspectivă teoretică și practică. Revenim la aceeași legătură dintre guvern și cetățenii săi, raportându-ne la nivelul preferințelor acestora din urmă. Astfel, poporul nu trebuie îngrădit în exercițiul său de a-și formula preferințele, iar instituțiile trebuie să confere următoarele garanții în acest scop: liberatatea de a crea și a adera la organizații, libertatea de expresie, dreptul la vot, dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin, surse alternative de informare. Pe un al doilea palier, cel al posibilității de a comunica aceste preferințe guvernului și celorlalți cetățeni prin acțiuni individuale și colective, ar trebui să regăsim următoarele garanții, pe lângă cele din categoria precedentă: eligibilitatea pentru funcții publice și alegeri libere și corecte. În fine, pe un ultim plan, cel al cântăririi în mod egal de către guvern a preferințelor, găsim în plus următoarele garanții: dreptul liderilor politici de a concura pentru voturi (nu numai pentru sprijin) și instituții care să asigure dependența politicii guvernamentale de voturi și de alte forme de exprimare a preferinței. Dahl rezumă toată această schema la două criterii esențiale: contestarea publică și cuprinderea. Așadar, susține el, cu cât mai mulți cetățeni au dreptul și posibilitatea de a se opune regimului, cu atât el este mai cuprinzător și, prin urmare, mai democratic. Iar dacă ar fi să privim ruperea de comunism, am putea constata că, dacă în 1990 Ion Iliescu încerca să mascheze orice fel de contestare a regimului său, pe parcursul apropierii de momentul actual, regimul politic devine tot mai cuprinzător. Aici intervin factori precum experiența politică, educația și cultura politică, dezvoltarea mijloacelor și tehnicilor mass-media etc.

Din punct de vedere al continuității instituțiilor politice postcomuniste, chiar dacă legea fundamentală a fost revizuită, acestea nu au fost schimbate elementar, ci doar "corectate" acolo unde s-a impus în urma exercițiului politic timp de 12 ani. Cu toate acestea, instituțiile nu au bătut pasul pe loc, însă faptul că ele au fost construite încă de la început pe baza unor îndelungate dezbateri și având drept model democrații europene consolidate, nu a mai necesitat decât o rearanjare și reconsfințire a acestora. Așadar, lucrarea de față a urmărit cu precădere perioada postcomunistă pe care unii o încheie fie la alegerile din 1996, fie la revizuirea din 2003, ambele fiind considerate teste ale democratizării instituțiilor românești. Cu toate acestea, obiectul acestei cercetări rămâne actual, mai ales în contextul în care se pregătește o nouă revizuire a Constituției României.