Caracteristici Hidrologice ale Raului Prahova la Statia Hidrometrica Campina

Caracteristici hidrologice ale râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina

CUPRINS

INTRODUCERE

PARTEA ÎNTÂI. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE ELEMENTELOR CADRULUI NATURAL ȘI SOCIAL ECONOMIC CARE INFLUENȚEAZĂ CARACTERISTICILE HIDROLOGICE ALE RÂULUI PRAHOVA

Capitolul 1. Așezarea geografică a bazinului

Capitolul 2. Scurt istoric al cercetărilor

Capitolul 3. Principalele trăsături ale cadrului natural

Condițiile geologice

Principalele caracteristici morfologice și morfometrice ale reliefului

Condițiile climatice

Vegetația și solurile

Capitolul 4. Principalele trăsături economico-geografice ale bazinului

PARTEA A DOUA. CARACTERIZAREA HIDROLOGICĂ A RÂULUI PRAHOVA

Capitolul 5. Date privind bazinul hidrografic și rețeaua hidrografică

Date privind bazinul hidrografic

Date privind rețeaua hidrografică

Capitolul 6. Activitățile hidrometrice din perimetrul bazinului

Capitolul 7. Prezentarea stației hidrometrice analizate

Capitolul 8. Caracteristici hidrologice ale râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina

8.1. Regimul scurgerii lichide a râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina

Scurgerea medie

Scurgerea maximă

Scurgerea minimă

Scurgerea de aluviuni

Principalele proprietăți fizice și chimice ale apelor

Regimul termic

Regimul de îngheț

Principalele proprietăți chimice și calitatea apelor

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare constituie un studiu hidrologic al spațiului geografic corespunzător bazinului superior al râului Prahova și are drept obiectiv general identificarea caracteristicilor hidrologice la stația hidrometrică Câmpina.

Lucrarea este structurată în două părți ce se prezintă astfel: 1) Principalele trăsături ale elementelor cadrului natural și social economic care influențează caracteristicile hidrologice ale arealului analizat; 2) Caracterizarea hidrologică a râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina.

Lucrarea se bazează pe serii de date climatice și hidrologice colectate de la Administrația Natională de Meteorologie și Administrația Națională ˶Apele Române”(Administrația Bazinală de Apă Ialomița-Buzău)

În lucrare s-au utilizat date înregistrate între anii 2005-2014 de la stația hidrometrică Câmpina și de la stația meteorologică cu același nume. Totodată în cuprinsul acestei lucrări s-au utilizat hărți lucrate în Qgis.

PARTEA I-a

PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE ELEMENTELOR CADRULUI NATURAL ȘI SOCIAL ECONOMIC CARE INFLUENȚEAZĂ CARACTERISTICILE HIDROLOGICE ALE RÂULUI PRAHOVA

CAPITOLUL 1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ A BAZINULUI

Arealul din prezenta lucrare corespunde bazinului hidrografic superior al râului Prahova, de la izvor până la stația hidrometrică Câmpina, în amonte de confluența cu râul Doftana. Zona de studiu ocupă o poziție central-sudică în cadrul României, fiind dispusă pe direcția N-S, având o suprafață de 481 km2,cuprins între paralelele de 450 32’17’’ în partea superioară și 450 07’ 02’’ în cea inferioară iar în vest și est, de meridianele de 250 27’ 14’’ și respectiv250 45’ 50’’ și are o lungime de 54 km (Figura 1). Din punct de vedere administrativ-teritorial, arealul analizat se suprapune pe 52 km în judetul Brașov, 10,8% din suprafața studiată, și 429 km2 în județul Prahova, 89,2% din suprafața analizată. Din punct de vedere hidrologic și geografic, zona de studiu se află în cadrul bazinului hidrografic al râului Prahova, iar geomorfologic se suprapune pe doua regiuni: sectorul montan pe 381 km2 și sectorul subcarpatic pe 100 km2. În prezenta lucrare am optat pentru delimitarea dupa cumpana de ape a bazinului hidrografic montan și subcarpatic al râului Prahova, iar pentru delimitarea celor doua sectoare am folosit limita regionării geomorfologice trasată după Posea și Badea(1984) (Figura 2).

Figura 1. Localizarea zonei de studiu în cadrul teritoriului României

Figura 2. Principalele unitați de relief aferente bazinului hidrografic superior al Râului Prahova

CAPITOLUL 2. SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR.

În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase referiri care pun în evidență particularitați hidrologice ale bazinului Prahovei. O serie de lucrări tratează probleme legate de unitățile geografice cuprinse bazinului râului Prahova. Tematica acestor lucrări este diversificată(geologie, geomorfologie, climatologie, hidrologie, pedologie, biogeografie, economie etc.), dar putem spune că cele mai multe dintre ele abordează aspect geormorfologice și geologice.

Primele referiri despre râul Prahova se fac înca din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Dintre aceste hărți hidrografice amintim harta lui Nicolas Sanson, d´Abbeville Etats de l´Empire des Turqs en Europe (1655); harta stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova în 1700; harta Țării Românești, întocmită în 1790, cu reprezentare în amănunt a rețelei hidrografice din bazinul Prahovei.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se remarcă Charta României Meridionale, publicată în 1864. În această perioadă se remarcă studiile de ordin geomorfologic realizate de geografi sau geologi printre care amintim lucrari de: V. Popovici(1898), Gh. M. Murgoci(1898) și Emm. de Martonne(1899), prin care sunt indicate câteva aspecte legate de relieful bazinului Prahovei.

Începutul secolului al XX-lea marchează apariția unor valoroase și aprofundate studii geomorfologice referitoare la întregul teritoriu al țării noastre. Între acestea cele mai importante aparțin geografului francez Emmanuel de Martonne: “La Valachie”(1902), care pune în evidență zona subcarpatică a zonei de studiu. Teza de doctorat în științe “Recherches sur l´evolution morfologique des Alpes de Transylvanie”(1907), tratează principalele trăsături geomorfologice ale Carpaților Meridionali și ale zonei subcarpatice aferente, corelând relieful actual cu tectonica și elementele de ordin structural și petrografic.

Zona subcarpatică a prahoveană a atras și ea atenția geologilor. Astfel, “zona cutelor diapire”, denumire dată de L. Mrazec(1907) și G. Macovei(1917), a constituit punctul de plecare a unor lucrări cu caracter special. L. Mrazec a studiat cutele cu sâmbure de străpungere și a creeat denumirea de “diapirism”(1907, 1927); mai putem aminti și de studiul lui I. Popescu-Voitești, H. Grozescu și D.M. Preda(1917).

Primele studii hidrologice sunt realizate la începutul secolului al XX-lea de către Gh. M. Murgoci(1912). Dupa anul 1930 apar mai multe lucrări despre relieful unor regiuni străbătute de râul Prahova, precum și aspecte ale acestei văi. Astfel, G. Vâlsn, în ”Morfologia văii superioare a Prahovei și a regiunilor vecine”(1939), pune problema etapelor de eroziune și corelarea lor cu ceea ce se petrece în restul Carpaților. Contribuții importante aduc în această perioadă N. Orghidan(1931) cu un studiu despre morfologia Masivului Bucegi și V. Mihăilescu(1945,1946) care analizează aspect legate de geologia și morfologia regiunii Piatra Craiului din Bucegi.

O contribuție aparte la cunoașterea regiunii subcarpatice a bazinului Prahovei o adduce N. M. Popp în lucrarea sa “Subcarpații dintre Dâmbovița și Prahova – studio geomorfologic”(1939), unde acordă o atenție deosebită analizei morfogenetice a platformelor de eroziune, teraselor fluviatile, precum și evoluției rețelei hidrografice, inclusiv a râului Prahova. Același autor face o analiză mai amănunțită a văii Prahovei pentru sectorul Predeal – Florești.

În domeniul paleogeografiei, C. Brătescu (1945) face o sinteză cu privire la “Evoluția lacului din partea de est și de nord-est a Câmpiei Române”, față de care Prahova și intregul său sistem fluviatil și-a reglat intensitatea gradului de eroziune regresivă, această lucrare aflându-se în manuscris la Biblioteca Academiei Române.

După anul 1925, hidroenergetica atrage atenția specialiștilo, de unde și interesul tot mai crescut față de cunoașterea regimului hidrologic al râurilor din bazinul Prahovei.

În a doua jumatate a secolului al XX-lea, după 1951 se reorganizează și rețeaua hidrometrică națională, iar după 1958 începe organizarea unei rețele de observații hidrogeologice în care se studiază variațiile de nivel ale apelor freatice, raportul dintre nivelul apelor freatice și nivelul apelor râurilor.

Aceasta a permis desfășurarea unei intense activități de cercetare în domeniul hidrografiei țării, în domeniul scurgerii medii, bilanțului hidrologic. Au fost, de asemenea, cercetate: sursele de alimentare ale râurilor, tipurile de regim hidrologic, densitatea rețelei fluviatile, studiul viiturilor și debitelor maxime, regionări hidrologice, hidrochimice, de mobilitatea albiilor, regim termic și de îngheț, lacurile și apele subterane.

Printre lucrări, amintim: “Râurile României – monografie hidrologică” (1971) elaborate de Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie, sub coordonarea lui C. Diaconu, seria completă a monografiilor hidrologice pentru bazinele principalelor râuri din România, în care se include și bazinul Ialomiței(1962-1969), “Geografia apelor României”(1972) de I. Ujvari, “Lacurile din România. Geneză și regim hidrologic”(1963) de P. Gâștescu, “Lacurile României”(1971) autori I Pișota și V. Trufaș, “Lacurile din România – limnologie generală”(1971) de P. Gâștescu, “Apele minerale și termale din România”(1972) de A. Pricăjan, ”Morfometria bazinelor hidrografice”(1978) de I. Zăvoianu.

Dintre autorii lucrărilor de geologie și hidrogeologie, din această perioadă, menționăm pe: N. Oncescu(1959), V. Mutihac și L. Ionesei(1974), autori a două sinteze de Geologia României, M. Săndulescu(1984) – “Geotehtonica României”, la care mai adăugam un studiu hidrologic din zona de câmpie dintre Buzău și Ialomița de A. Pricăjan(1961).

În domeniul geomorfologiei, ies în evidență lucrări de referință realizate de: V. Mihăilescu ”Dealurile și câmpiile României ”(1966), V. Tufescu “Subcarpații”(1966), V. Velcea și Al. Savu”Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești”(1982) și Gr. Posea care, împreună cu N. Popescu și M. Ielenicz realizează o lucrare de referință asupra reliefului României(1974).

Alte lucrări apărute care tratează unități care intră în perimetrul bazinului Prahova: “Masivul Bucegi- studiu geomorfologic”, V. M. Velcea(1961), ”Munții Ciucaș – Buzău. Studiu geomorfologic”, M. Ielenicz(1984), “Munții Gârbova-caractere geomorfologice“ de Gh. Niculescu(1981), “Subcarpații dintre Prahova și Buzău-caracterizare geomorfologică“ tot de Gh. Niculescu (1974), “Clima Bucegilor” de Șt. M. Stoenescu(1951), “Valorificarea turistică a potențialului climatic din Culoarul Prahovei și Munții Bucegi” de O. Bogdan și E. Niculescu(1969).

În afara studiilor și a cercetărilor de geografie menționate în această perioadă, trebuie amintite și contribuțiile aduse de Al. Roșu – “Geografia fizică a României”(1980), N. Florea și colab. – “Geografia solurilor României”(1968), R. Călinescu și colab. – “Biogeografia României”(1969) și nu în ultimul rând Institutul de Geografie al Academiei Române prin elaborarea volumelor din “Geografia României”(1983, 1984, 1987, 1992).

CAPITOLUL 3. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE CADRULUI NATURAL.

3.1. Condițiile geologice.

În cadrul arealului analizat sunt identificate formațiunile geologice ale zonei cristalino-mezozoice, ale flișului carpatic, formațiunile mio-pliocene și cuaternare (Figura 3).

Formațiunile cristalo-mezozoice sunt caracteristice pentru zona montană a Prahovei. Șisturile clorito-sericitoase și filitele aparținând cristalinului de tip Leaota, se întâlnesc în fundamentul Bucegilor și aflorează pe stânga Prahovei, la Zamora. Sedimentele mezozoice se găsesc dispuse în partea vestică a sinclinalului Bucegi, începând din Dogger, sub formă de microconglomerate, gresii calcaroase, marne și marnocalcare peste care se suprapun calcare masive de tip Stramberg, reprezentând Malmul(Mutihac 1974). Flancul estic al masivului Bucegi este alcătuit din marra studiilor și a cercetărilor de geografie menționate în această perioadă, trebuie amintite și contribuțiile aduse de Al. Roșu – “Geografia fizică a României”(1980), N. Florea și colab. – “Geografia solurilor României”(1968), R. Călinescu și colab. – “Biogeografia României”(1969) și nu în ultimul rând Institutul de Geografie al Academiei Române prin elaborarea volumelor din “Geografia României”(1983, 1984, 1987, 1992).

CAPITOLUL 3. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE CADRULUI NATURAL.

3.1. Condițiile geologice.

În cadrul arealului analizat sunt identificate formațiunile geologice ale zonei cristalino-mezozoice, ale flișului carpatic, formațiunile mio-pliocene și cuaternare (Figura 3).

Formațiunile cristalo-mezozoice sunt caracteristice pentru zona montană a Prahovei. Șisturile clorito-sericitoase și filitele aparținând cristalinului de tip Leaota, se întâlnesc în fundamentul Bucegilor și aflorează pe stânga Prahovei, la Zamora. Sedimentele mezozoice se găsesc dispuse în partea vestică a sinclinalului Bucegi, începând din Dogger, sub formă de microconglomerate, gresii calcaroase, marne și marnocalcare peste care se suprapun calcare masive de tip Stramberg, reprezentând Malmul(Mutihac 1974). Flancul estic al masivului Bucegi este alcătuit din marnocalcare, calcare și depozite de wildfliș ale Cretacicului inferior.

Unității de Ceahlău îi corespund în relief masivele Ciucaș, Zăgan, Gârbova și Baiul, reprezentate prin stratele de Sinaia, ele dispunându-se direct peste șisturile cristaline din fundament și sunt tipice la sud de Sinaia. În plaiul Zamorei apar șisturile cristaline. Peste stratele de Sinaia s-au depus stratele de Comarnic descrise de L. Mrazec, P. Voitești și G. Macovei, la Podu Vârtos. Stratele de Comarnic au forma unei fâșii înguste pâna la Posada, ca apoi să se extindă spre Teleajen.

Peste stratele de Comarnic, pe flancurile anticlinalului Zamora găsim strate de Piscu cu Brazi ce au alcătuire grezo-marnoasă.

În zona Comarnic-Talea este prezent Turonianul prin marne cenușii și roșii, marnocalcare cu slabe intercalații de gresie, iar pe valea Zăganului și Gropșoarele printr-o serie șistoasă.

Pe valea Prahovei marnele, marnocalcarele în alternanță cu argile sau gresii micacee, aparțin Cenomanianului.

Formațiunile mio-pliocene destul de extinse în bazinul Prahovei corespund zonei de molasă, cea mai externă zonă de cutare alpină între o falie longitudinală spre limita externă a flișului și alta spre zona pericarpatică, de-a lungul lor gasindu-se masive de sare și izvoare sărate sau sulfuroase, care ies la zi sub flișul paleogen.

Figura 3. Harta geologică aferentă bazinului hidrografic superior al Râului Prahova.

3.2. Principalele caracteristici morfologice și morfometrice ale reliefului.

Relieful bazinului superior al râului Prahova, prin caracteristicile sale geomorfologice, are o influență deosebită asupra regimului scurgerii apelor provenite din precipitații, dar și din topirea zăpezii.

Varietatea peisajului geografic din bazinul superior al Prahovei reflectă complexitatea formelor de relief care sunt distribuite proporțional și armonios în cuprinsul arealului său.

Caracteristica principală a reliefului din bazinul superior al Prahovei o constituie dispunerea acestuia în zone paralele, orientate pe direcția vest-est, care coboară în trepte bine conturate de la nord la sud-sud-est. În cuprinsul acestor trepte, unitățile de relief montane au o dispunere în culmi și masive orientate de la nord la sud iar în zona deluroasă a bazinului, unitățile de relief, la vest de râul Prahova, sunt aliniate în general pe aceeași direcție, iar la est, configurația reliefului subcarpatic capătă alte orientări, în funcție de direcția anticlinalelor, sinclinalelor, a faliilor și a flexurilor.

Diversitatea formelor de relief și gradul diferit de fragmentare se datorează alcătuirii geologice complexe și acțiunii combinate a factorilor fizico-geografici, între care se remarcă și râul Prahova cu intregul sau bazin, participant activ la formarea și evoluția acestora. Aspectul actual al reliefului este rezultatul unei evoluții îndelungate, care a dus la individualizarea în cuprinsul bazinului superior al Prahovei a celor doua trepte de relief, cu un rol important în distribuția și evoluția condițiilor climatice, a vegetației și a hidrografiei: treapta înaltă a munților, cu o mare diversitate morfologică și cu o accentuată energie de relief și treapta dealurilor subcarpatice, cu relief specific de eroziune( Ș. Nedelcu, 2010).

Relieful montan desfășurat în cadrul bazinului superior al Prahovei apare bine individualizat prin prezența unor unități care aparțin Carpaților Meridionali și Carpații Orientali. În zona montană, Culoarul Prahovei, are calitatea de limită morfologică între cele cele două sectoare ale Carpaților Românești, despărțind Masivul Bucegi de Munții Gârbova din grupa sudică a Carpaților Orientali.

Pe partea nord-vestică a bazinului Prahovei, se desfășoară pe direcția nord-sud versantul vestic al masivului Bucegi pe toată lungimea lui, între vârfurile Bucșoiu(2481m) și Gurguiatu(1338m). Versantul estic al Masivului Bucegi prezintă o clară asimetrie structural. Aspectul morfostructural al masivului este conturat de marea inversiune de relief: prezența sinclinalului suspendat, asimetria lui și căderea pe care o prezintă către sud. Abruptul prahovean reprezintă o uriașă cuestă tipică(V. Velcea, 1961).

Valorile ridicate ale densității fragmentării reliefului, ce depășesc 1,5km/km², este dată de prezența numeroaselor văi care au secționat versantul prahovean: Valea Cerbului, Valea Coștilei, Valea Albă, Valea Jepilor, Valea Urlătoarea Mică, Valea Urlătoarea Mare,, Valea Babei, Valea Piatra Arsă, Valea Peleșului, Valea Zgârburei, Valea Izvorul Dorului.

Cuestele tectono-erozive s-au format în urma acțiunii de eroziune a primei serii de văi instalate pe versanții culoarului Prahovei, acestea fiind mai evaluate datorită conglomeratelor pe care se dezvoltă și nivelul de bază local amplasat pe strate de Sinaia.

Cuestele versantului estic sunt caracterizate printr-o nouă fizionomie, datorită eroziunii accelerate exercitată de afluenții Prahovei. Prezența conglomeratelor slab cimentate a ușurat o modelare activă și energică a reliefului structural prin eroziune diferențială, o înaintare succesivă a văilor, fapt ce a permis detașarea unor sectoare din frontal initial de cueste cu profil rupt în trepte și puse în evidență de capetele de strat sub formă de brâne: Colții Morarului, Colții Coștilei, brânele superioare de pe versantul sudic al Caraimanului, brâna Jepilor. Exemple de străpungere în interiorul masivului le constituie văile Urlătoarea Mare, Urlătoarea Mică și Peleșul, care au produs un relief specific în care abundă coloane, turnuri, hogback-uri. Apariția cuestelor etajate sub Vârful cu Dor, Piatra arsă, Jepi sau Caraiman, ca rezultat al degajării parțiale a suprafeței de strat, se datorează alternanței rocilor conglomeratice cu pachete de gresii.

Cuestele tectono-erozive, de pe versantul nord-estic, sunt legate de căderea sinclinalului spre sud în comparative cu celelalte puse pe seama capetelor de strat ale sinclinalului. Genetic, ele sunt cueste de eroziune și pot fi urmărite în lungul unei linii ce trece prin vârfurile: Babele (2200m), Cocora (2162m), Pietrosu (1926m), Lăptici (1877m), Blana(1877m) și Nucetului (1859m).

În cadrul bazinului superior al Prahovei, zona deluroasă este reprezentată de Subcarpații Prahovei, parte componentă a Subcarpaților Curburii.

3.3. Condiții climatice.

Un factor geografic deosebit de important care determină caracterul climei pe teritoriul României și a subunităților geografice din cadrul teritoriului național este circulația generală a atmosferei. Cercetările referitoare la circulația aerului deasupra Europei au pus în evidență faptul că, în afara vânturilor de vest, caracteristice latitudinilor mijlocii, se mai pot întâlni și alte orientări ale circulației atmosferice, cum sunt: circulația meridională, care se realizează din direcția nordică sau sudică; circulația de blocare. Circulația vestică, circulația polară, circulația tropicală, circulația de blocare din stratele inferioare ale atmosferei, au implicații directe asupra vremii și climei României, precum și asupra bazinului Prahovei. Circulația zonală sau vestică este forma cea mai importantă de circulație pentru continentul european, în ansamblu, și, pentru teritoriul României, în particular. Are o frecvență crescută de 164zile/an, respectiv 45 % din totalul cazurilor. Se caracterizează printr-o mare stabilitate, fiind prezentă atât vara cât și iarna. Frecvența maximă se produce în luna august (58 %) și martie (44 %), iar minimă, în luna iunie (24 %). Acest tip de circulație se formează în condițiile existenței unui câmp de mare presiune atmosferică deasupra părții de sud a continentului și a unei zone depresionare în regiunile nordice. Vremea rezultată în urma acestui tip de circulație este, în general, umedă și închisă, cu precipitații frecvente. Iernile sunt mai blânde, cu temperaturi mai ridicate. Precipitațiile montane sunt și sub formă de lapoviță și ninsoare în zona montană înaltă. Anotimpul de vară este ceva mai răcoros, datorită invaziilor de mase de aer oceanic. Instabilitatea accentuată a acestora determină căderea precipitațiilor abundente sub formă de averse, însosțite de descărcări electrice, îndeosebi înregiunile de munte. Circulația polară este o formă importantă a mișcărilor aerului, care acționează în sensul eliberării potențialului energetic dintre latitudinile superioare și inferioare. Are o frecvență de 110 zile pe an, respectiv 30 % din cazuri. Apariția circulației polare este favorizată de dezvoltarea și extinderea către Islanda a anticiclonului Azorelor. Deasupra celei mai mari părți a Europei se formează o vastă zonă depresionară, cu nuclee secundare în bazinul mediteranean. Această situație a centrilor barici determină formarea unor curenți de aer de la nord către sud (nord-vest spre sud-est), care transportă aerul polar până în bazinul mediteranean. Pătrunderea aerului polar de origine oceanică determină o scădere pronunțată a temperaturii, creșterea nebulozității și a cantităților de precipitații căzute, atât iarna cât și vara, când au caracter de averse. Uneori pot apărea situații când dorsala anticiclonului Azoric se unește cu anticiclonul situat în mările polare sau cel cantonat deasupra platourilor înalte înghețate ale Groenlandei sau deasupra Peninsulei Scandinave. Această situație determină ca peste Europa Centrală să pătrundă dinspre nord,din bazinul polar, mase de aer care pot produce o scădere pronunțată a temperaturii. Acest tip de circulație provoacă răcirile de primăvară, vară și toamnă, iar iarna temperaturi foarte coborâte(îndeosebi în depresiunile intracarpatice). Uneori, pot să dea căderi abundente de zăpadă, însoțite de viteze mari ale vîntului de 100-150 km la oră, care viscolește zăpada. Circulația tropicală asigură transportul excesului de căldură din regiunile tropicale în cele polare Circulația tropicală deasupra continentului european și mai cu seamă deasupra părții de sud-est a acestuia, „are o durată de 55 zile pe an, ceea ce reprezintă o frecvență anuală de 14 %. TeritoriulRomâniei și, implicit, versantul sudic al Carpaților Meridionali, care constituie o veritabilă barieră orografică în calea maselor de aer tropicale, sunt influențate de acestea, fie din direcția sud-vestică(când aerul tropical trece pe deasupra Mării Mediterane, aducând o cantitate substanțială de vapori de apă), fie din direcția sud-estică (când trece peste Asia Mică, ajungând deasupra României sub forma unui aer mai cald și sărac în precipitații). În perioada rece a aerului, transportul aerului cald din nordul Africii, peste Marea Mediterană, determină apariția iernilor blânde și cu precipitații abundente. Vara,transportul de aer fierbinte din sud-est determină vreme frumoasă și caldă, cu perioade de secetă, iar cel de aer maritim – tropical din sud-vest – vreme instabilă, cu averse și descărcări electrice”

Temperatura aerului constituie unul dintre factorii principali care condiționează dezvoltarea vieții și desfășurarea activității în regiunea de munte. Fondul energetic autohton, rezultat în urma transformării radiației solare la nivelul suprafeței active în căldură și cel transportat prin intermediul circulației atmosferice sunt transferate radiativ sau prin amestecul stratelor de aer atmosferice inferioare. Sub influența regimului variabil al fluxurilor radiative, temperatura aerului suferă fluctuații diurne evidențiate de valorile medii ale temperaturilor extreme zilnice. Aceste fluctuații dintre maxima termică care se produce în jurul orelor amiezii și minima, înainte de răsăritul soarelui, diferită la nivelul suprafeței montane sunt determinate de formele de relief existente.

Precipitațiile atmosferice constituie una din cele mai importante caracteristici ale climei și o componentă principală a bilanțului apei. În același timp, aceasta reprezintă sursa cea mai importantă de umezire a solului și de alimentare a râurilor.

Gradul de pluviozitate a climatului se exprimă astfel prin densitatea rețelei hidrografice precum și gradul de adâncire sau de evoluție al văilor. La aceasta se adaugă și tipul de vegetație existentă în zonă, etajarea pe verticală a acesteia, care, în bună parte, este influențată și de distribuția verticală cantitativă a precipitațiilor. Datorită marii varietăți a proceselor pluviogenetice, precipitațiile atmosferice, comparativ cu alte elemente meteorologice, se caracterizează printr-o mare neuniformitate în distribuția lor în timp și spațiu. Aceasta se exprimă frecvent prin: cantitate, durată, intensitate și frecvență. Regimul anual al precipitațiilor atmosferice pune și mai bine în evidență dependența cantităților de precipitații de interferența maselor de aer cu lanțul muntos. În general, distribuția cantităților medii lunare de precipitații evoluează sub forma unei unde, cu valori crescute vara și scăzute iarna, datorită pendulării musonice a circulației maselor de aer. Vara, aria Carpaților Meridionali este invadată de mase de aer umede oceanice, în timp ce iarna este învăluită de mase de aer continental uscate, din est. Aceasta înglobează în masa lor numai părțile joase ale munților, în timp ce masivele înalte se găseasc în regimul „dinamic” al maselor de origine oceanică relativ mai calde și umede, ce curg spre est, alunecând peste pânza stabilă a aerului continental. Astfel, cele mai mari cantități de precipitații se înregistrează în luna iunie, când activitatea ciclonică este intensă, iar convecția termică în interiorul maselor instabile de aer care pătrund în partea posterioară a ciclonilor înregistrează valori mari. Acestea depășesc 90 mm la altitudini de 600-700 m(96,78 mm la stația Câmpina) la 140 mm la 1000 m altitudine (141,8 mm la stația Predeal), și ajung la aproape 170 mm la 2500 m altitudine (173 mm la stația VârfulOmul).

Tab. Date privind precipitațiile medii lunare multianuale(mm) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Graficul variației precipitatiilor medii lunare multianuale(mm) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind cantitate de precipitații totale cazute intr-un (mm) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Graficul variației cantității totale de precipitatii căzute intr-un an(mm) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind precipitațiile medii multianuale(mm) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Graficul variației cantității medii multianuale de precipitații(mm) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

3.4. Vegetația și solurile.

Vegetația, ca expresie a condițiilor climatice dominante, generează, la rândul său, particularități climatice și topoclimatice diferite. Aceasta se realizează în raport de gradul deacoperire cu vegetație a solului, de speciile caracteristice, de densitatea lor, înălțimea coronamentului arborilor, forma și densitatea frunzelor, stadiul de vegetație. Principala caracteristică a vegetației o constituie cea de-a doua suprafață activă care se formează la limita superioară a primei suprafețe, reprezentată de către sol. Pentru a putea pune în evidență această caracteristică de suprafață activă a vegetației și a influenței asupra elementelor climatice, vom analiza mai întâi extensiunea în spațiul montan al bazinului Prahovei a tipurilor de vegetație. Astfel, principala caracteristică a vegetației bazinului Prahova este etajarea pe verticală a elementelor componente, în funcție de necesitățile ecologice. Rezultanta acestei distribuții în plan vertical o reprezintă etajele de vegetație. Aceste etaje de vegetație sunt următoarele(Figura. ):

În cadrul pădurilor de fag există două subetaje distincte: cel al făgetelor de mare altitudine și cel al făgetelor montane. Acestea se găsesc în zonele unităților muntoase joase și mijlocii, primele urcând până la 1650 m, iar celelalte sunt cuprinse, de regulă, între 600 m și 1100 m. Extrazonal, făgetele se pot afla în etajul molidișurilor, pe versanții sudici ai Carpaților Meridionali urcând până la1500 m altitudine. Acestea au o structură relativ simplă. În stratul arborilor predomină fagul (Fagussylvatica), adăugându-se, în proporție mai mică, paltinul de munte (Acer pseudoptenus), ulmul de munte (Ulmus glabra), mesteacănul (Betula pendula). Arbuștii sunt destul de puțin reprezentați.

Pădurile de amestec de fag cu rășinoase alcătuiesc o fâșie zonală distinctă în etajul nemoral. Această fâșie este situată, în întregime, în zonele munților mijlocii și joși, la altitudine de 1000-1400m și la 1500 m. Extrazonal, asemenea păduri apar pe versanții sudici, în etajul molidișurilor sau pe lângă văi, în fâșia zonală a făgetelor montane. Partea cea mai întinsă a arealului ocupat de aceste păduri este format, în principal, din fag la care se asociază, în cele mai mari și variate proporții, bradulși molidul. Molidișurile, ca formațiune zonală dominantă a acestui etaj, se situează la altitudini de 1400-1850 m. Extrazonal, această formațiune se întâlnește până la altitudini de 800 m, precum și pe fundul văilor montane înguste, în chei. Aceasta se datorește condițiilor termice specifice acestor văi, cu fenomene de inversiune termică, care provoacă o inversare a etajlor de vegetație, arealul molidurilor este fragmentat în insule și se prezintă sub forma unor benzi ce înconjoară etajul subalpin. Benzile sunt mai înalte în munții cu masivitate mare și pe versanții nordici. Au o structură relativ simplă, fiind formată exclusiv din molid (Picea abies), asociat cu exemplare de mesteacăn, paltin de munte, ulm, uneori brad și fag.

Subetajul tufărișurilor este format îndeosebi din jneapăn, ienupăr, anin verde și smârdar. Tufărișurile de jneapăn (Pinus mugo), constituie formațiunea zonală principală a etajului subalpin. Se întâlnesc la altitudini de 1700-2300 m. În partea inferioară a etajului, formațiunea poate să apară în complex cu rariștele subalpine de molid larice sau zimbri. În partea centrală se întâlnește fără amestec de arbori, iar în partea superioară este înlocuită treptat de tufărișurile de smârdar (RhododendronKotschyi).

Etajul alpin se dezvoltă până la altitudinile cele mai mari, deoarece limita superioară a etajului alpin nu este nicăieri atinsă. Limita inferioară este dată de nivelul superior al etajului alpin, care se află la 2200 m altitudine. În cadrul acestui etaj se dezvoltă pajiștile alpine care sunt alcătuite din asociații de ierburi scunde, adaptate la frig, uscăciune, vânturi puternice. Formează complexe de vegetație cu tufărișuri scunde alpine, formate din ierburi (Festuce ovina ssp.scadentica, Corexcurvula, Agrostis rupestris). Frecvenți pe stâncării sunt lichenii și mușchii (Poly trichum juni periaum). Tufărișurile scunde sunt reprezentate de (Salix herbacea). Dintre toate categoriile de formațiuni vegetale, pădurea constituie cea mai expresivă suprafață activă. La nivelul acestei suprafețe active au loc procese diferențiate de transformare a radiației solare în căldură. Astfel, peste 80 % din razele solare și 15-20 % din precipitații nu ajung la sol, ci sunt reținute de frunze (Fărcaș I., 1993). Aceasta are ca efect creșterea temperaturii și scăderea umezelii relative a aerului la acest nivel. În comparație însă cu un teren lipsit de vegetație (teren cu arătură, sol gol uscat), vegetația ca și suprafață activă se comportă ca un moderator în sensul că atenuează amplitudinile de oscilație a elementelor climatice (temperatura aerului, umiditatea etc.). Aceasta se produce în mod evident în perioada de vegetație din intervalul călduros al anului și se atenuează în sezonul rece, când vegetația își reduce substanțial rolul de suprafață activă. Astfel, în intervalul cel mai cald al verii, temperatura unei suprafețe acoperite cu vegetație (înerbată) este cu 10-120 C mai redusă decât pe suprafețele lipsite de vegetație (Fărcaș I., 1993). Funcția de suprafață activă pe care o exercită vegetația se resimte cel mai bine la nivelul spațiului microclimatic și topoclimatic. În cadrul pădurii, aceasta are următoarele caracteristici sau particularități topoclimatice: regim termic moderat, cu izotermii și inversiuni de temperatură, umezeală mare a aerului și solului, strat de zăpadă uniform, predominarea calmului în interior, circulației locale de tip briză la periferie. Prin rolul său de obstacol în calea maselor de aer, pădurea contribuie la creșterea turbulenței aerului, la mărirea gradului de umezeală a acestuia, la reducerea contrastelor termice, la depunerea neuniformă a stratului de zăpadă, influențând astfel terenurile limitrofe.

Figura. Harta vegetației aferentă bazinului hidrografic superior al Râului Prahova

Condițiile diferite de formare a solurilor, ca urmare a reliefului variat, a vegetației și a climei au dus la apariția a mai multor tipuri de soluri, fiecare cu culoarea, gradul de porozitate, umezeală și conductibilitate calorică proprie, elemente fizice, care influențează direct regimul radiativ-caloric al suprafețelor respective și al straturilor de aer de deasupra lor(Figura. ). Au o mare extensiune solurile brune acide și brune feriiluviale și humico-silicative, cu profil scurt sau incomplet pe creste și pe pante. Pe suprafețele de eroziune, acestora li se asociază podzolurile feriiluviale cu orizonturi bine dezvoltate în domeniul jnepenișurilor. În masivele calcaroase și conglomeratice se întâlnesc și rendzine, bogate în humus și bine structurate, fiind astfel foarte fertile. Arealele, în care solul îndeplinește funcție directă de suprafață activă, sunt puține evidențiindu-se în primul rând depresiunile intramontane și cele submontane, precum și culoarele de vale, în care, pe suprafețe plane și puțin înclinate, se cultivă solul, fiind astfel o anumită perioadă din an lipsit de vegetație. Astfel, solurile de culoare închisă, de tipul celor brune, având albedoul mai mic(15-25 %), se încălzesc mai puternic în cursul zilei decât cele de culoare deschisă, din care cauză temperatura aerului din vecinătatea lor este mai mare. Noaptea, aceste soluri de culoare închisă emit radiativ căldură mai intens decât opusul lor și, în consecință, amplitudinea termică diurnă a acestora este mai ridicată. Solurile umede (după ploaie) – spre exemplu – sau umezite de rouă, având căldură specifică mai mare, se încălzesc mai puțin, determinând astfel un regim termic similar și stratului de aer din apropiere.

Figura. Harta solurilor aferentă bazinului hidrografic superior al Râului Prahova

CAPITOLUL 4. PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ECONOMICO-GEOGRAFICE ALE BAZINULUI.

CAPITOLUL 7. PREZENTAREA STAȚIEI HIDROMETRICE ANALIZATE .

Postul hidrometric Câmpina se află pe râul Prahova în bazinul Ialomița și are coordonatele geografice: longitudine 250 43’ 55’’ și latitudine 450 07’ 02’’. Postul a fost înființat la 1 martie 1961 de catre C.S.A. și se află în marginea de sud a orașului Câmpina, la 2,5 km distanță față de centru (Figura). Reperul din rețeaua de nivelment C.S.A. este o bornă de beton, situată pe malul drept pe taluzul liniei ferate la circa 250 metri aval de post la km 91,500 având cota absolută de 376,037 m. M. N. Mira postului a fost instalată la 17.07.1961 iar observațiile au început la aceeași data, ea fiind amplasată pe malul stâng. Tipul mirei este înclinată la 450 și are o lungime de 2.86 m, ea fiind formată dintr-un dulap de lemn pe care sunt fixate patru placi, dulapul este prins în buloane pe un bloc de beton turnat în mod special. Plăcile sunt din duraluminiu cu gradațiuni in formă de E, având diviziuni de la 1,50-3,50 m. La viitura din iulie 1975, mira instalata in 1961, a fost distrusă, iar în data de 24.07.1975 a fost instalata, la 200m în aval, actuala miră. Accesul la miră este posibil cu ajutorul scării construite în profilul postului. Măsurătorile la ape mici se fac direct în albie, iar măsurătorile la ape mari se fac de pe puntea locală situată la 50 m în amonte de miră. Puntea este construită din lemn și este suspendată pe cablu, ea aparținând˶Schelei Câmpinaʺ.

Aparatele, instrumentele și utilajele permanente la post sunt: mira înclinată la 450, bornă beton, termometru de apă, termometru de aer, miră rezervă 2 m, cutie Bliznic, miră Dobrînschi, troliu tije, fir Ciurelenu, miră portativă, batometru cu ajutaj scală, tijă morișcă 3 m, batometru sită, miră stadimetrică, stativ aluviuni metalic, căriucior Fulgel, pelerină ploaie și cizme de cauciuc.

Complexul de observații și masurători efectuate la post sunt următoarele: nivelul apei(zilnic ora 7 și 17), recoltări de probe simple aluviuni(la 3 zile), măsurători de debite lichide(după plan), măsuratori de debite solide(după plan), verificări de zero miră și profile(după plan), recoltări de probe apă pentru analiză F.C. (după plan), temperatura apei(zilnic ora 7 și 17), temperatura aerului(zilnic la ora 7 și 17), transmitere zilnică(zilnic la ora 7).

Descrierea fizico-geografică a sectorului de amplasare a postului. Din punct de vedere geomorfologic, râul Prahova strabate tipul subcarpatic. În sectorul postului valea este largă, cu malul drept consolidat de un zid de beton înalt de 2,5 m, iar malul stâng înalt de 2 m cu o stabilitate redusă. În timpul apelor extraordinare apa se revarsă și inundă malul stâng. Geologia postului se situează în zona externă a flișului Carpatic constituit din depozite de vârstă miocen-pliocen, alcătuite din marne argiloase, argile cenușii negricioase și nisipuri argiloase gălbui. Ca și pedologie a sectorului, în zona postului peste depozitele de vârstă mio-pliocenă se află petice subțiri de sol de luncă alcătuite din aluviuni. Din punct de vedere hidrografic în sectorul postului albia este în aliniament pe o lungime de circa 200 m amonte și 200 m aval de miră. Malul stâng este format din pământ cu pietriș iar malul drept este format dintr-un perete de beton. Lățimea albiei la post este de circa 30 m în timpul apelor mici și medii și de circa 50 m în timpul apelor mari. Patul albiei este format din bolovani, pietriș și nisip. Albia este unitară în timpul apelor mari, iar în ape mici se desparte în mai multe brațe denivelate între ele. Albia este foarte deformabilă iar în albia majoră se formează ostroave.Râul nu a secat niciodată. La viituri apa crește și scade repede. În timpul iernii fenomenele de îngheț sunt slabe fiind modificate de apele care vin de la trustul petrolier și se varsă în râu la circa 50 m amonte de post. Informațiile sumare asupra temperaturii aerului și vântului în dreptul postului ne arată că temperatura medie anuală este de 9,30C(1895-1955), având o amplitudine de 21,50C. Temperatura maxima absolută este de 37,80C înregistrată la 07.09.1946, iar temperature minima lunară -26,60C la 23,25.01.1942. Viteza medie a vântului cea mai mare este de 3,1 m/s cu frecvența de 14,9% din direcția NE și 13,3% din direcția E. Cu frecvență de 11,6% bate vântul din N și cu 10,4% din SV, procentul pentru calm atmosferic fiind de 25,8%. Analizând vegetația sectorului, putem spune că în albia minoră nu există vegetație, iar în albia majoră cresc tufișuri, sălcii și alți arbuști.

Figura. Descrierea sectorului postului.

CAPITOLUL 8. CARACTERISTICI HIDROLOGICE GENERALE ALE RÂULUI PRAHOVA LA STAȚIA HIDROMETRICĂ CÂMPINA

8.1. Regimul Scurgerii lichide a râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina

Scurgerea apei unui râu este un fenomen hidrologic complex, rezultat al interacțiunii factorilor naturali și antropici din arealul bazinului de recepție.

Apa râurilor provine din două surse majore de alimentare: de suprafață și subterane, fiecare având o pondere ce depinde de factorii fizico-geografici, în special cei climatici și litologici din bazinul hidrografic.

Scurgerea apei unui râu se exprimă cantitativ cu ajutorul mai multor marimi hidrologice, cea mai utilizată fiind debitul de apă(Q), ce se măsoară in m3/s sau l/s, care reprezintă cantitatea de apă ce se scurge prin secțiunea activă a râului în unitatea de timp.

Pentru analiza hidrologică a râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina am analizat 3 tipuri de scurgere și anume: scurgerea medie, scurgerea maximă și scurgerea minimă.

8.1.1. Scurgerea medie.

Scurgerea medie reprezintă valoarea cea mai concisă a resurselor de apă ale unui râu, ea fiind utilizată cel mai frecvent în lucrările de specialitate. Ea se calculează pe baza măsurării debitelor lichide, prin media aritmetică a valorilor lor zilnice, lunare, anuale sau pe o perioada mai mare de timp. (Pișota, Zaharia L., 2010). Scurgerea medie prezintă importante variații spațiale și temporale ce sunt determinate de ansamblul de factori fizico-geografici, de neuniformitatea și caracteristicile condițiilor climatice care se exercită asupra surselor de alimentare cu apă.

În analiza variabilității spațiale și temporare a scurgerii medii am prelucrat date de la stația hidrometrică Câmpina, pe o perioadă de 10 ani, între anii 2005-2014.

Scurgerea medie poate fi exprimată sub mai multe forme, ca de exemplu: debit lichit exprimat m³/s, volumul scurs de apă exprimat în m³, debitul lichid specific exprimat în m³/s și sub formă de strat dea apă scurs exprimat în mm.

Tab. Date privind scurgerea medie anuală(m³/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor medii anuale(m³/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

În bazinul hidrografic superior al râului Prahova scurgerea medie anuală prezintă variații mari de la un an la altul, acest lucru se datorează condițiilor climatice în special regimului pluviometric dar se ia în considerare și locul de amplasare a stației hidrometrice fiind cunoscut faptul că condițiile din zonele montane și submontane sunt mai instabile în timp. Valorile cele mai ridicate s-au înregistrat în anii 2005(13,9m³/s), 2006(11,4m³/s) și 2010(12,1m³/s), pe fondul condițiilor meteorologice ce s-au caracterizat prin ploi ce au depașit norma climatologică. Vremea anormal de caldă și cu deficit de precipitații, mai ales pe parcursul verii, care s-a menținut pâna la sfârșitul lunii septembrie, a facut ca anul 2012 să fie unul cu cele mai mici debite din toată perioada analizată(2,6m³/s).

Pentru analiza variabilității scurgerii medii lunare au fost prelucrate date pentru o perioada de 10 ani, între anii 2005-2014, tot de la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind scurgerea medie lunară(m³/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor medii lunare (m³/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

La stația Câmpina, scurgerea medie lunară, înregistrează cele mai mari valori în lunile aprilie, mai și iunie, pe fondul combinării topirii zăpezii cu precipitațiile caracteristice pentru această perioadă, iar valorile cele mai scăzute sunt în lunile de iarnă.

8.1.2. Scurgerea maximă.

Debitul maxim reprezintă o caracteristică importantă a regimului hidrologic. Scurgerea maximă este, pe de o parte, rezultatul alimentării bogate din topirea zăpezii și din precipitațiile abundente, iar pe de altă parte, o influență mai mare sau mai mică o au suprafața și forma bazinului de recepție, gradul de umezire, temperatura și permeabilitatea solului, vegetația, unele activități antropice. Cunoașterea scurgerii maxime prezintă un interes major, întrucât de caracteristicile sale se ține seama la proiectarea, execuția și exploatarea construcțiilor hidrotehnice, în gospodărirea apelor, la stabilirea zonelor vulnerabile la inundații și la protejarea lor. (Pișota, Zaharia L., 2010)

În continuare sunt analizate date asupra scurgerii maxime anuale la stația hidrometrica Câmpina, pentru aceeași perioadă de ani ca și pentru scurgerea medie.

Tab. Date privind scurgerea maximă anuală(m³/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor maxime anuale(m³/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

Privit pe ansamblu se observă că anul 2005 iese din tipare datorită debitului foarte mare(399m³/s). Din punct de vedere meteorologic, anul 2005 a fost unul caracterizat prin precipitații abundente pe aproape tot parcursul anului, România fiind afectată de inundații masive, situație cu care s-a confruntat și arealul analizat. La polul opus se află anul 2011(20,7m³/s), care s-a caracterizat prin cele mai mici debite din perioada analizată. Anul 2011 s-a caracterizat în mod special prin precipitații deficitare, luna noiembrie deținând recordul în acest sens, media cantității de precipitații a fost cu 22% mai mică decât norma climatologică.

Tot cu ajutorul debitelor maxime, dar de această dată a celor lunare am realizat graficul variabilității scurgerii maxime lunare. Astfel pe parcursul a celor 12 luni se poate observa că debitele maxime se caracterizează prin variații de la o lună la alta.

Tab. Date privind scurgerea maximă lunară multianuală(m³/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor maxime lunare multianuale(m³/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

După cum reiese din figura , putem vedea ca debitele maxime se înregistrează în luna iulie

Scurgerea apei unui râu oscilează între două momente extreme: viituri și secări. Viiturile reprezintă momentele de vârf în evoluția scurgerii apei unui râu. Ele se caracterizează prin creșteri impresionante enorme, foarte rapide ale nivelului apei și totodată a debitului, până la atingerea unui maxim, dupa care urmează reducerea, de asemenea rapidă, a apelor(dar intr-un ritm ceva mai lent decât creșterea) care revin la parametri normali de scurgere.

Pe râul Prahova, la stația hidrometrică Câmpina, au cel puțin doua viituri pe an. În continuare o să discut despre fiecare viitură în parte și despre cauzele declanșării lor.

Fenomenele meteorologice periculoase sunt deja de notorietate pentru ultimii ani, caracteristicile principale situându-se între intensitatea deosebită a lor și modul atipic de manifestare față de caracteristicile geo-climatice ale zonei geografice în care se află bazinul Prahovei, fără a neglija efectele secundare pe care acestea le-au avut (inundații, recolte distruse, distrugeri ale căilor de comunicații rutiere și feroviare etc.). Trebuie totuși să ținem cont de apariția unor fenomene meteo extreme în zona muntoasă, unde adeseori s-au manifestat furtuni de o violență rar întâlnită și cu precipitații abundente, uneori nespecifice sezonului (zăpadă, lapoviță și ninsoare în luni de vară, furtuni de zăpadă, ploi abundente și avalanșe – iarna).

Tab. Date privind viiturile din anul 2005 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 06.05-10.05- 2005 produsă la stația hidrometrică Câmpina

În anul 2005 s-au inregistrat, chiar din luna februarie debite mari pe râul Prahova, anul continuându-se cu perioade cu precipitatii deosebite si in lunile mai, iunie, iulie, august culminând cu precipitatiile din luna septembrie pe toate râurile din bazinul superior al râului Prahoval. Viitura din 06.05-10.05 s-a produs pe fondul precipitațiilor abundente cu caracter torențial, datorate unui ciclon mediteranean dezvoltat asupra Marii Egee, cu mișcare retrogradă către NNV traversând estul României(Figura ).

Fig. Geopotentialul la 500hPa, TR 1000-500 hPa, presiunea atmosferica redusa la nivelul marii. Sursa www.meteoromania.ro

În zilele de 7-8 mai s-au înregistrat precipitații cu caracter torențial astfel: Busteni – 66.2 l/mp, Câmpina – 86, 2 l/mp, Azuga -61.5 l/mp, producându-se creșteri de debite pe cursul de apă si depășiri ale cotelor de apărare pe râul Prahova (CP+150 cm, Q= 660 mc/s) și Azuga ( CI +5 cm, Q = 34.0 mc/s). Datorită acestor fenomene s-au produs efecte în localitățile: Breaza, Câmpina și Cornu (r. Prahova, pr. Câmpea), Adunați, Provița de Jos (r. Provița). Pe afluienții unde nu sunt stații hidrometrice s-au înregistrat de asemenea debite foarte mari ducând la afectarea altor localități.

Fig. Viitura din 11.07-13.07- 2005 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Viitura din iulie a avut debite record pentru perioada analizată. În intervalul 11.07-15.07 bazinul superior al râului Prahova a fost treversat de un nucleu depresionar, front oclus, front rece dinspre nord și de un alt front rece staționar venit dinspre NV(Figura). Sub acest aspect meteorologic în perioada 10.07-14-07 s-au înregistrat precipitații cu caracter torențial la Talea -98.9 l/mp, Azuga -90.8 l/mp, Provița -89.5 l/mp, Bușteni -86.0 l/mp, Câmpina -85 l/mp, producând creșteri de debite si depășiri ale cotelor de apărare pe Prahova ( CP+140 cm , Q = 640 mc/s), Azuga ( CA +20 cm, Q = 37 mc/s). Datorită acestor fenomene s-au produs efecte in mai multe localitați aflate în bazinul Prahovei. Datorită acestor precipitații unda de viitură ajunsă la Câmpina a avut debite record pentru perioada analizată(399m³/s)

Fig. Geopotentialul la 500hPa, TR 1000-500 hPa, presiunea atmosferica redusa la nivelul marii. Sursa www.meteoromania.ro

Fig. Viitura din 19.09-26.09-2005 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Viitura produsă in septembrie are mai multe vârfuri cel mai mare dintre ele fiind în data de 20 septembrie și având un debit de 270m³/s. Această viitură este una istorică pentru localitatea Comarnic, suprafața inundată fiind de 64.468 km² și lasând în urma pagube materiale considerabile, de la proprietăți, infrastructură până la utilizarea terenului.

Tab. Date privind viiturile din anul 2006 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 10.05-14.05-2006 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 29.06-03.07-2006 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 10.08-13.08-2006 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viiturile din anul 2007 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 21.03-25.03-2007 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 22.10-25.10-2007 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viitura din anul 2008 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 14.04-18.04-2008 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viiturile din anul 2009 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 6.03-9.03-2009 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 29.05-1.06-2009 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 11.07-16.07-2009 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viiturile din anul 2010 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 19.06-23.06-2010 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 24.07-2.08-2010 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 6.08-8.08-2010 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viiturile din anul 2012 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 22.05-24.05-2012 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 1.06-3.06-2012 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 23.06-25.06-2012 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viiturile din anul 2013 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 14.03-16.03-2013 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 2.04-5.04-2013 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind viiturile din anul 2014 la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 18.04-21.04-2014 produsă la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Viitura din 23.10-25.10-2014 produsă la stația hidrometrică Câmpina

8.1.3. Scurgerea minimă.

Scurgerea minimă reprezintă o caracteristică importantă în regimul hidrologic, ea prezentând implicații majore, oferind măsura utilizării apelor în condiții naturale. Pentru exploatarea și proiectarea folosințelor de apă este necesară cunoașterea gradului de asigurare a debitelor minime pentru diferite perioade ale anului și diferite durate. În strânsă legătură cu scurgerea minimă sunt și fenomenele de etiaj și de secare. (Pișota, Zaharia L., 2010)

Tab. Date privind scurgerea minimă anuală(m³/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor minime anuale(m³/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind scurgerea minimă lunară multianuală(m³/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor minime lunare multianuale(m³/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

8.2. Regimul Scurgerii solide a râului Prahova la stația hidrometrică Câmpina

Scurgerea solidă reprezintă totalitatea materialelor solide transportate de râuri sub diverse forme și se exprimă cu ajutorul debitului de aluviuni și se notează cu S. Debitul solid este considerat doar cel ce include aluviunile în suspensie(R) și cele târâte(G): S=R+G.

Materialele transportate de către râuri sunt rezultatul eroziunii solului prin acțiunea apei și a organismelor fluviatile asupra albiilor și versanților, cantitatea acestora depinzând în mare măsură de litologia bazinului de recepție. Relieful influențează formarea aluviunilor prin declivitate, energia de relief, densitatea fragmentării. Și condițiile climatice, pot avea un rol favorizant sau restrictiv, în formarea aluviunilor. Debitul de aluviuni este influențat și direct dependent, de scurgerea lichidă.

Solurile, prin caracteristicile lor constituie o importantă sursă de material aluvionar, mai ales când nu sunt protejate de vegetație.

Aluviunile în suspensie au cea mai mare pondere în debitul solid total al unui râu(peste 90%), cu excepția organismelor fluviatile din zonele montane, unde, datorită vitezei mari a apei, o pondere ridicată dețin aluviunile de fund.

Tab. Date privind scurgerea medie solidă anuala(kg/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor medii solide anuale(kg/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina

Tab. Date privind scurgerea medie solidă lunară(kg/s) la stația hidrometrică Câmpina

Fig. Variabilitatea debitelor medii solide lunare(kg/s) între anii 2005-2014 la stația hidrometrică Câmpina