Caracteristici Geodemografice ale Comunitatilor de Ceangai din Zona Roman Bacau

LUCRARE DE LICENȚĂ

Caracteristici geodemografice ale comunităților de ceangăi din zona Roman-Bacău

Cuprins

Introducere

1. Motivație

2. Obiective

3. Istoricul cercetărilor

4. Metodologie

Capitolul I. Ceangăii moldoveni – un grup etnico-religios cu origini controversate

I.1. Aspecte istorice privind geneza, evoluția și problema originii fenomenului ceangău

I.2. Aspecte lingvistice, etnografice și religioase

Capitolul II. Dinamica teritorială a prezenței ceangăilor

II.1. Ceangăii de nord, ceangăii de sud și ceangăii secui

Capitolul III. Transformări actuale ale structurilor geodemografice ale ceangăilor din Moldova

III.1. Asimilarea etnică a ceangăilor din Moldova

III.2. Prezența ceangăilor în recensăminte și în alte surse statistice

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Ceangăii moldoveni sau romano-catolicii moldoveni au stârnit frecvent interesul a numeroși cercetători din diverse domenii de specialitate, fiind o curiozitate a istoriei. Cine sunt ei? Când și în ce împrejurări au ajuns ei în Moldova? De unde au venit? Și cum au ajuns ei să se așeze în locurile actualmente locuite de ei? Au venit ei oare din Transilvania sau au fost aici dintotdeauna? (vezi teoriile continuității) Când și de către cine au fost ei creștinați în religia catolică? Cum se face că o parte a acestora vorbește graiuri maghiare arhaice? Sunt ei români sau maghiari? Ce înseamnă termenul de “ceangău”? Avem atât de multe întrebări și încă mult mai multe răspunsuri.

În această lucrare vor fi expuse răspunsurile care au fost date la toate aceste întrebări și la numeroase altele. Vom încerca să examinăm cât mai multe dintre perspectivele abordate de către oamenii de știință pe care i-a preocupat acest subiect plin de enigme și lacune. Vom vedea cum a evoluat în timp istoric acest fenomen “ceangău”, situația demografică și statistică a catolicilor moldoveni, cu ce probleme s-au confruntat aceștia și cum se prezintă ei în perioada actuală, contemporană.

De ce ar trebui sa ne preocupe existența acestor oameni? Pentru că fac parte din noi, au fost mereu o parte integrantă a civilizației moldovenești, românești, și chiar europene, au avut constant roluri în istoria Moldovei și au conturat mediul pe care îl dețin, au produs o cultură materială și spirituală bogată și interesantă și au avut un impact asupra umanității, fascinând pe atât de mulți alți oameni. Ceangăii și-au lăsat amprenta în istorie.

1. Motivație

Motivația alegerii temei acestei lucrări este preponderent de natură personală, cu implicații în descoperirea originilor mele pe linie maternă, întrucât provin dintr-o familie mixtă din punct de vedere confesional (mamă catolică din comuna Tămășeni, județul Neamț; tată ortodox din comuna Stănița, județul Neamț). Încercând să găsesc o explicație pentru prezența unei populații însemnate de religie romano-catolică într-un spațiu majoritar ortodox cu tradiție, așa cum este regiunea istorică a Moldovei, am intrat în contact cu termenul de “ceangău”. Acel moment a fost urmat de un proces de documentare temeinică asupra acestui subiect.

Un alt motiv de o importanță majoră este reprezentat de interesul pentru componenta umană a geografiei și implicit pentru studiul ramurilor geografiei umane, precum demografia, geografia populației și a așezărilor umane, geografia socială, geografia economică, geografia politică, geografia istorică, geografia culturală, geografia religiilor, dar și pentru științele aferente geografiei umane, precum istoria, etnografia, lingvistica, toponimia, sociologia sau antropologia.

Mai trebuie menționată și dorința enunțării unor argumente cât mai obiective cu privire la originile și identitatea actuală a ceangăilor, folosind informațiile cunoscute până în prezent despre populația romano-catolică din Moldova. Informațiile reunite pentru întocmirea lucrării de față sunt rezultatul muncii de cercetare întreprinsă de un număr impresionant de autori români, maghiari, dar și străini (englezi, francezi, italieni, etc.), care au adunat date din izvoarele istorice și au studiat atent fenomenul, formulând ipoteze care de cele mai multe ori contrazic sau contestă rezultatele emise de către “tabăra adversă”.

Efectuând o muncă de documentare și cercetare proprie, doresc să aduc o notă personală studiilor curente, încercând totuși, să păstrez o imparțialitate riguroasă în momentele în care voi face referiri la teoriile controversate ce au iscat neînțelegeri între oamenii de specialitate, relatând, de asemenea, și caracteristicile geodemografice ale acestor comunități de-a lungul timpului, semnalând și tendințele întâlnite în contemporaneitate. Îmi doresc ca aportul personal să permită construirea unei punți între aceste “tabere” ideologice, și astfel, găsirea soluțiilor optime la problemele legate de viitorul acestor oameni, primând interesele acestora și nu cele ale puterilor politice.

2. Obiective

Obiectivele studiului sunt reprezentate, în cadrul primului capitol, de prezentarea generală a acestui grup etnico-religios, regăsit, în prezent, pe teritoriile județelor Bacău, Neamț și Iași, analizând, însă, și datele istorice cu privire la geneza, evoluția în timp și originile controversate ale fenomenului ceangău, și de relatarea aspectelor etnografice, lingvistice și religioase specifice acestor comunități romano-catolice, relativ neomogene, întâlnite în Moldova.

În cel de-al doilea capitol, se dorește redarea dinamicii teritoriale a prezenței ceangăilor în spațiul extracarpatic răsăritean, evidențiind tendința concentrării acestora pe cursul Siretului și pe cele ale principalilor afluenți de dreapta ai acestuia (Moldova, Bistrița și Trotuș), făcându-se distincția între grupul situat la nord de municipiul Roman, mai compact, și cel aflat în proximitatea municipiului Bacău, având, însă, o mai largă răspândire în cadrul județului, îndeosebi în Culoarul Siretului și pe văile Trotușului și Tazlăului. Se va face, totuși, și o trecere în revistă a comunitățile catolice cu o pondere mai însemnată din totalul populației localităților situate în afara arealului studiat (zona Roman-Bacău), acestea formând insule confesionale izolate în cadrul Moldovei (îndeosebi în județele Iași, Vrancea, Vaslui, Suceava) și având, în unele cazuri, origini diferite, motive pentru care vor primi doar menționări și se vor face trimiteri către ele doar în scop comparativ.

Capitolul al treilea are ca obiectiv principal cercetarea transformărilor actuale ale structurilor geodemografice ale ceangăilor moldoveni, interpretând rezultatele datelor statistice preluate din recensăminte, identificând și problemele impuse, fie de procesele de românizare, fie de cele de maghiarizare (în funcție de context, dar și de perspectiva abordată) pe care le suferă această populație. Dezbaterea teoriilor legate de fenomenele de asimilare la care se presupune ca ar fi fost, și ar fi în continuare, supuși ceangăii, cel de secuizare din trecut, anterior sosirii în Moldova, sau de maghiarizare desfășurat în perioada recentă, va fi tratată mai mult cu scop informativ, neavând ca demers o concluzionare categorică sau definitivă asupra acestor chestiuni problematice, destul de discutabile, chiar neclare pe alocuri. Examinarea efectelor migrațiilor externe accentuate, derulate în ultimele decenii, asupra situației din prezent a comunităților catolice, constituie, de asemenea, un obiectiv al acestui capitol.

3. Istoricul cercetărilor

Dintre informațiile cele mai cuprinzătoare din perioada medievală cu privire la populația catolică din Moldova, cele mai importante documente sunt reprezentate de rapoartele numeroșilor misionari romano-catolici care au vizitat aceste comunități la diferite date istorice, precum: Bernardino Quirini în 1599, Andrei Bogoslavič în 1623, Marco Bandinus în 1646 sau Iosif Cambioli în 1763.

Începând cu secolulul al XIX-lea, tot mai mulți cărturari au început să manifeste un interes sporit pentru această populație. Abordările cercetărilor anterioare studiului prezent privind subiectul ceangăilor au fost în marea lor majoritate contradictorii, încercându-se argumentarea maghiarității, respectiv românității acestei populații. Diverse perspective au fost deseori criticate de către adepții ideologiei opuse. Autori precum Ferenc Pozsony, Vilmos Tánczos, Domokos Pál Péter, Zoltán Kallós, Lázslò Mikecs, Radu Rosseti, etc. sunt susținători ai punctului de vedere ce promovează ideea originilor maghiare, și respectiv secuiești, ale catolicilor din Moldova, pe când Dumitru Mărtinaș, Petru Râmneanțu, Iosif Petru Pal, Ion H. Ciubotaru, Jean Nouzille, Ioan Dănilă, Anton Coșa, ș.a. au încercat cu ardoare să pledeze pentru teoria românității acestor ceangăi. În cadrul acestei lucrări se va încerca păstrarea neutralității din punct de vedere ideologic și evitarea unor polemici în raport cu lucrările anteriorare ce au dezbătut, uneori chiar cu vehemență, aceste teorii privite din puncte de vedere radical opuse.

Lucrările de căpătâi ale adepților teoriei românității sunt cartea lui Dumitru Mărtinaș Originea ceangăilor din Moldova și cea a lui Iosif Petru Pal Originea catolicilor din Moldova și franciscanii, păstorii lor de veacuri, în timp ce susținătorii teoriei originilor maghiare tind să pună la loc de cinste lucrarea Ceangăii din Moldova a lui Ferenc Pozsony, printre multe alte opere (istoriografia maghiară care a tratat subiectul ceangăilor este una mult mai vastă). Și un număr considerabil de oameni de știință străini și-au exprimat interesul, de-a lungul timpului, pentru această populație enigmatică, precum: lingvistul finlandez Yrjö Wichmann, academicianul britanic Robin Baker, istoricului francez Jean Nouzille, istoricul american R. Chris Davis, lingvista italiană Teresa Ferro, etc.

Lucrările redactate pe tema ceangăilor acoperă domenii foarte diverse, de la geografie umană, istorie, arheologie, antropologie, etnografie, lingvistică, toponimie, folcloristică, sociologie, demografie, până la, biopolitică, și alte științe care tratează subiecte culturale, politice sau religioase.

4. Metodologie

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării este constituit din metodele generale de percepere și cunoaștere. Aplicarea metodei analizei comparative oferă posibilitatea unei abordări obiective în procesul de apreciere a distincțiilor și afinităților între perspectivele autorilor care au studiat subiectul. Astfel, am constatat inconsecvențe majore între concepțiile științifice privind diverse aspecte ce țin de populația ceangăiască și am analizat punctele de vedere ale specialiștilor, comparând informațiile (dovezi, argumente) expuse de către aceștia pentru o mai bună înțelegere a ideilor emise.

Metode precum observația și raționamentul au contribuit la formarea de ipoteze în cadrul lucrării. Mergând pe teren în perioada aprilie 2014, am observat realitatea prezentă în câteva din satele situate în arealul de studiu (Tămășeni, Adjudeni, Săbăoani) și am putut, astfel, remarca faptul că într-adevăr o parte a locuitorilor de vârstă înaintată și medie ai comunei Săbăoani utilizează și graiul ceangăiesc, în timp ce, în celelalte două sate acesta nu este deloc folosit și nici nu există în memoria colectivă a localnicilor un moment din trecut în care acesta să fi fost vorbit în satele lor. Printre alte aspecte observate se regăsesc cele de ordin religios (cultul romano-catolic este foarte puternic în toate cele trei sate – clădiri ecleziastice impunătoare, adevărați “coloși” care stau drept mărturie a intensei influențe bisericești în rândul comunităților – Fig. 21-34) și de ordin etnografic (am putut observa portul tradițional ceangăiesc în două muzee – Muzeul Etnografic din Tămășeni și Muzeul Diecezan din Săbăoani – care prezintă similitudini vizibile cu portul românesc al moldovenilor ortodocși, cu elemente ornamentale distincte, specifice satelor de proveniență, cât și alte obiecte tradiționale – Fig. 49-81).

Metoda cartării a facilitat acțiunea de localizare a acestor comunități, fiind necesară redă cele de ordin religios (cultul romano-catolic este foarte puternic în toate cele trei sate – clădiri ecleziastice impunătoare, adevărați “coloși” care stau drept mărturie a intensei influențe bisericești în rândul comunităților – Fig. 21-34) și de ordin etnografic (am putut observa portul tradițional ceangăiesc în două muzee – Muzeul Etnografic din Tămășeni și Muzeul Diecezan din Săbăoani – care prezintă similitudini vizibile cu portul românesc al moldovenilor ortodocși, cu elemente ornamentale distincte, specifice satelor de proveniență, cât și alte obiecte tradiționale – Fig. 49-81).

Metoda cartării a facilitat acțiunea de localizare a acestor comunități, fiind necesară redării unei imagini cât mai clare a răspândirii cultului romano-catolic în regiune. În acest scop, am realizat o hartă (Fig. 20), folosind programul Quantum GIS și datele statistice ale Recensământului Populației și al Locuințelor 2011, în care am localizat toate așezările rurale și urbane de pe teritoriul Moldovei (din județele Bacău, Neamț, Iași, Vrancea și Vaslui) în care au fost înregistrați locuitori de confesiune romano-catolică, ponderea acestora din totalul populației acestor localități fiind mai însemnată sau cel puțin sesizabilă.

Metoda documentării a constat în adunarea materialelor bibliografice, selecția informațiilor necesare și integrarea acestora în cuprinsul lucrării de față. Bibliografia care tratează subiecte referioare la populația catolică moldovenească (ceangăiască) este cu adevărat vastă. Am folosit ca surse atât cărți, articole (capitole) din volume de cărți, articole științifice (în jurnal și în revistă), articole de ziar, recenzii, teze de doctorat, lucrări de licență, articole din dicționare și enciclopedii, cât și surse de pe Internet (site-uri oficiale ale unor instituții, asociații, publicații, etc., site-uri cu resurse bibliografice – academia.edu, books.google.com, scribd.com, ș.a., citate în notele de subsol). Munca de documentare a fost intensivă și prelucrarea informațiilor a fost executată respectând normele drepturilor de autor (în cazul reproducerii unui text s-au folosit ghilimelele, în cazul preluării unor idei ce nu îmi aparțin a fost citat și indicat cu fiecare ocazie autorul original, fără nici o excepție).

A fost utilizată metoda inductivă, urmărind caracteristicile comune ale comunităților de ceangăi și desprinzând, apoi, concluzii generale privind această populație. Folosind metoda deductivă am pornit de la ideile generale cunoscute despre ceangăi, concluziile semnalând particularitățile anumitor comunități din cadrul întregului grup etnico-religios ceangău. Metoda analizei este raportată întotdeauna la întreg. Printre elementele analizate în cadrul acestui studiu se enumeră: aspectele istorice, lingvistice, etnografice, religioase referitoare la catolicii moldoveni, relațiile sociale ale acestora cu locuitorii ortodocși din Moldova, dar și cu maghiarii și secuii din Transilvania, mobilitatea teritorială (migrațiile) în perioade istorice îndepărtate, recente și curente, aspecte privind procesele de asimilare și de integrare în societate contemporană, ș.a. Metoda sintezei a fost folosită pentru formularea concluziilor generale finale, recompunând într-un tot comun toate elementele particulare rezultate în urma analizei. Pentru aplicarea și eficiența acestor metode s-a formulat clar o problemă vizată. Pentru o prognoză evolutivă s-a încercat reconstituirea trecutului, iar demersul constativ s-a îmbinat cu cel anticipator.

Dintre limitele cercetărilor trebuiesc menționate următoarele: necunoașterea limbii maghiare, care a determinat imposibilitatea consultării unor materiale bibliografice scrise de către autori maghiari și care nu au fost traduse în limba română sau în limba engleză; nedeplasarea către localitățile locuite de ceangăi din județul Bacău pentru a putea observa pe teren și situația curentă a ceangăilor prezenți în zonele sudice ale arealului studiat; numărul mic de materiale bibliografice pe această temă găsit în catalogul bibliotecii universitare, fiind, astfel, nevoit să recurg la consultarea în mai mare măsură a resurselor aflate în mediul online, comparativ cu a celor în formă fizică.

I. Ceangăii moldoveni – un grup etnico-religios cu origini controversate

Termenul de “ceangăi” desemnează o populație de confesiune romano-catolică aflată pe teritoriul Moldovei, ai cărei origini este larg disputată. Deși este frecvent utilizat în cercurile academice (alături de “români catolici”, “catolici moldoveni”, “unguri moldoveni”, ș.a., sau sub formele “ceangăi-maghiari”, “maghiari-ceangăi”, “ceangăi moldoveni”), în prezent, marea majoritate a catolicilor moldoveni nu-și însușește acest apelativ de “ceangău”, ba chiar îl respinge, considerându-l peiorativ. Este problematică și asocierea termenului cu întreaga populație catolică din Moldova, deoarece aceasta nu este una omogenă, existând distincții clare între populația ceangăiască inițială (din zona municipiilor Roman și Bacău) și cea secuiască (stabilită în Moldova mai târziu, concentrată mai ales în județul Bacău – valea Trotușului, Tazlăului și Siretului). Deși, în cazul secuilor moldoveni (care în timpuri recente au început să adopte și ei etnonimul de “ceangău”) este în general acceptat că reprezintă o populație distinctă, de sine-stătătoare, în cazul ceangăilor vechi (de nord și de sud) apar probleme privind originea lor etnică (fie ea românească, maghiară, secuiască, chiar și cumană, pecenegă, etc.).

Au fost lansate numeroase teorii cu privire la originiile ceangăilor, apărând, astfel, incosecvențe, atât din punctul de vedere al apartenenței lor etnice, al locului lor de proveniență, al momentului sosirii lor în Moldova, al motivelor așezării lor pe teritoriile actual locuite de către aceștia, ș.a.m.d. Multe dintre acestea au avut caracter ideologic, fiind intens dezbătute în cadrul cercurilor academice, fiind deseori privite din perspective diametral opuse. Consecința acestor inconsecvențe a fost intensificarea divergențelor între concepțiile specialiștilor privind această populație atât de enigmatică.

Catolicismul ar fi pătruns pe teritoriul României la începutul secolului al XIII-lea, prin colonizarea cavalerilor teutoni și a sașilor în țara Bârsei, iar ulterior prin pasul Oituz și în Moldova. Cultul romano-catolic, care deține 4,7% (1.028.401 persoane) din totalul credincioșilor din România este îmbrățișat în special de etnicii germani și maghiari. Cei mai mulți îi vom întâlni în Transilvania (județele Brașov, Covasna, Harghita, Mureș), Banat, Crișana, Maramureș și parțial în Moldova (județele Bacău, Neamț, Iași). “În satele situate în Subcarpații Moldovei (județul Bacău), în zone apropiate de porțile Carpaților (Valea Oituzului, Valea Trotușului), […] se găsește populație românească, sub denumirea de ciangăi, populație de regulă de religie catolică, cunoscători în bună parte și a limbii maghiare.” (Erdeli, Cucu, 2007). Observăm că Erdeli și Cucu asociază în mod eronat denumirea de “ciangăi” doar cu populația de secui din zona Trotușului, din județul Bacău, considerându-i o populație de etnie română vorbitoare și de limbă maghiară.

Conform concepțiilor altor autori, ceangăii au fost definiți astfel: “În limba maghiară sunt denumiți ceangăi maghiarii care trăiesc în Moldova, Ghimeș și Țara Bârsei. Secuii refugiați în Bucovina, în secolul al XVIII-lea, mai apoi restabiliți în Bazinul Carpatic (de exemplu la Deva în 1892) sunt identificați cu același etnonim” (Pozsony, 2002). “[…] Sunt denumiți ceangăi și populațiile maghiare din Strâmtoarea Ghimeș și cei din Șapte Sate (Săcele) de lângă Brașov, uneori chiar și secuii care emigraseră la sfârșitul secolului XVIII în Bucovina, reașezați ulterior în Bazinul Carpatic” (Tánczos, 2002b).

Octav George Lecca, ne prezintă „ciangăii” ca fiind „locuitorii de origine maghiară (secui) din Moldova, ținuturile Bacău și Roman, în jurul văii Siretului. Stabiliți acolo din deosebite timpuri, începând din sec. al XIII-lea, ca colonii la marginea regatului ungar, sau lucrători la minele de sare (valea Trotuș – Ocna). Până azi au păstrat limba, religia catolică, obiceiurile și satele lor, și ceea ce e caracteristic, femeile poartă fără excepție vechiul costum românesc. […] Românii aflați în regiunea secuiască, s-au contopit cu ei. (La 1300 documentele vorbesc de satele românești „din mijlocul secuilor”). Încă din sec. XIII, aflăm pe secui răspândiți prin partea de jos a Moldovei actuale (Bacău – Putna), în valea Trotușului. Ei țineau de episcopia catolică a Milcoviei din sec. XIII, apoi de a Bacăului. Sate secuiești se întâlnesc mai târziu și pe valea Siretului, răspândite prin ținuturile Bacău, Roman, Iași. Acești secui din Moldova sunt cunoscuți sub numele de ciangăi.” (Lecca, 1937).

“Ceangău (provine din maghiară): Ramură a secuilor așezați prin sec. XV pe valea Trotușului, a Bistriței și a Siretului până la nord de Roman” (Mic Dicționar Enciclopedic, 1972). În prezent există numeroase dovezi care atestă prezența unei populații maghiare pe teritoriul Moldovei încă din secolele XIII-XIV, iar mulți cercetători îi consideră pe acești primi coloniști catolici ca fiind de origine maghiară, migrația în masă a secuilor având loc abia în secolul al XVIII-lea. Însă, nu există o înțelegere unanimă cu privire la originile etnice ale ceangăilor (fie ele maghiare, secuiești sau românești). În această definiție se pare că termenul “ceangău” ar fi asociat întregii populații catolice din Moldova. În Dicționarul universal al limbei române din 1929 apare următoarea definiție: “Ceangăi: nume ce se dă în Moldova Ungurilor sau Săcuilor, așezați din timpul lui Alexandru cel Bun (1401-1432) la granița din spre Ardeal, pe lângă Trotuș, Șiret și Prut: în număr de vr’o 50.000 suflete, ei formează, sate de agricultori prin județele Bacău și Roman. [Ung. CSZANGÓ, lit. rău sunător (la ureche, aluziune la graiul lor cel aspru]” (Șăineanu, 1929). Observăm că nici Șăineanu nu a putut preciza cu exactitate, la acea vreme, dacă ceangăii ar avea origini maghiare sau secuiești. Acesta susține că aceștia ar fi fost așezați în Moldova încă din prima parte a secolului al XV-lea, în perioada domniei lui Alexandru cel Bun.

Există mai multe păreri cu privire la originea etimologică a termenului “ceangău”. Una dintre ele susține că ar fi derivat de la verbul secuiesc csángani (“a se corci”), referindu-se la graiul unguresc stâlcit, “corcit” vorbit de către aceștia (Munkácsi; Ballagi, apud Cotoi, 2003), alta că ar proveni din cuvântul unguresc sóvágó (“tăietor de sare”) (Iorga, 1910), sau, după cum presupune Tánczos, din verbul maghiar csang/csáng, ce înseamnă „a pribegi”, „a vagabonda”, „a hoinări” etc. (Tánczos, 2002b), numele grupului etnic referindu-se la caracterul migrator, colonizator al ceangăilor (Benkő, 1990; Gunda, 1988; Szabó, 1981, apud Tánczos, 2012). Jean Nouzille, unul dintre cercetătorii “fenomenului ceangău”, afirmă că Bernát Munkácsi și Aladár Ballagi “oferă cea mai bună interpretare etimologică și semantică a termenului ceangău”, având sensul de încrucișare rasială (Nouzille, apud Cotoi, 2003). Alte două variante posibile fac trimitere către termenul csengö, însemnând „clopot“, și, respectiv, către csammog „ciomag“, putând fi interpretate ca fenomene de etimologie populară (Dănilă, 2003). Este interesant faptul că toate definițiile date termenului “ceangău” sunt de origine academică, iar populația pe care o denumește acest cuvânt refuză să se autodenumească astfel, asociindu-i o conotație peiorativă, având semnificația de imperfecțiune și degenerare (Tánczos, 1998).

După cum afirma și profesorul Dumitru Mărtinaș, în lucrarea sa Originea ceangăilor din Moldova, publicată post-mortem, în anul 1985, prezența acestei populații pe teritoriul țării noastre constituie o enigmă istorico-lingvsitică. Acesta, relata faptul că stabilirea originii ceangăilor, identificarea strămoșilor acestora, a limbii lor originare, localizarea patriei lor inițiale sau stabilirea semnificației etnonimului de “ceangăi”, reprezintă probleme neclarificate pentru cei mai mulți dintre cercetători (Mărtinaș, 1985), situație ce este valabilă și în prezent. De asemenea, trebuie menționat că “principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău, momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradițional” (Vergatti, 1982).

Profesorul și etnograful Pál Péter Domokos își punea o serie de întrebări, în 1941, referitoare la populația ceangăiască, exprimându-și nedumerirea cu privire la diversele probleme pe care le ridică acest grup și istoria acestuia: “Este greu a da răspuns la întrebările: cine sunt ceangăii din Moldova? când s-au așezat ei pe locurile de astăzi? cine și când i-a creștinat în religia catolică? cine i-a învățat să vorbească ungurește?” (Domokos, apud Mărtinaș, 1985).

În prezent, alteritatea ceangăilor moldoveni este dată preponderent de confesiunea romano-catolică, celelalte coordonate etnografice nefiind semnificativ diferite față de cele ale românilor moldoveni ortodocși. Acest fapt se poate desprinde și din următoarele afirmații: „Dar ungurii aceștia, fără a fi români pe de-a întregul nu sunt nici pe departe așa de străini cum s-ar putea bănui” (Iorga, apud Cotoi, 2003); “Dacă ceangăii nu ar fi catolici, nimeni nu ar fi ispitit a-i crede unguri de origine” (Mărtinaș, 1985).

I.1. Aspecte istorice privind geneza, evoluția și problema originii fenomenului ceangău

Cele mai vechi informații privind prezența maghiarilor în Moldova apar în surse istorice începând cu secolul al XIII-lea. Nu există, însă, explicații științifice convingătoare privind originea acestora. Una dintre teorii susține ideea unei posibile origini cumane a ceangăilor moldoveni, potrivit căreia ceangăii ar fi urmașii poporului turcic al cumanilor, care ar fi fost secuizat la începutul secolului al XIII-lea (Munkácsi, 1902, apud Baker, 1997). Chiar și unii istorici români au luat în considerare această teorie, privind-o ca fiind plauzibilă. G. I. Brătianu afirma că strămoșii ceangăilor de astăzi ar fi fost cumani sau pecenegi care mai târziu s-ar fi amestecat cu coloniști maghiari sau secui veniți din Transilvania (Brătianu, 1943, apud Baker, 1997). Nicolae Iorga susținea și el posibilitatea unor origini pecenege sau cumane, ajutându-se de aceasta în încercarea sa de a explica diferențele dialectale dintre ceangăi și secui. Și Endre Veress argumenta în favoarea ideii descendenței ceangăilor din cumani asimilați de către maghiari (Veress, 1934, apud Baker, 1997). Aceste teorii, privind continuitatea ceangăilor în spațiul de la est de Carpați, având un substrat turcic, și-au pierdut din popularitate, fiind infirmate de către mulți cercetători contemporani.

Există și o minoritate printre oamenii de știință care consideră că ceangăii ar reprezenta o populație descinsă dintr-un grup al maghiarilor care nu au luat parte la cucerirea bazinului Carpatic și al bazinului Panonic (Rubinzi, 1901; Domokos, 1931; Gunda, 1988, apud Tánczos, 2002a). În prezent, este acceptat că strămoșii ceangăilor s-au stabilit în actualele lor așezări în timpul Evului Mediu, venind dinspre vest, și nu dinspre est (Auner 1908, Lükô 1936, Nãstase 1934, Mikecs 1941; 1943, Benda 1989, apud Tánczos, 2002a).

Opiniile privind motivele migrației și momentul istoric în care au fost înființate așezările ceangăilor, cât și cele privind arealele lingvistice maghiare din care ar fi provenit aceștia, diferă. Mulți cercetători ar fi găsit o conexiune între ceangăi și maghiarii din valea Someșului și din regiunea Tisei Superioare (Lükő, 1936; Nãstase, 1934; Mikecs, 1941; 1943; Benda, 1989, apud Tánczos, 2002a), în timp ce alții susțin că majoritatea ceangăilor s-ar fi desprins dintr-o populație maghiară din Câmpia Transilvaniei (Mezőség), conform unei teorii bazate pe studii de geografie lingvistică (Benkő, 1990, apud Tánczos, 2002a). Unii cred că ar exista și posibilitatea ca, pe lângă o populație maghiară non-secuiască, să se fi așezat și unii secui, încă din evul mediu, participând și aceștia la colonizarea spațiului moldovenesc. Secuii ar fi populat în special părțile mai sudice, și anume regiunile cursurilor inferioare ale Siretului și Trotușului (Lükő, 1936; Mikecs, 1941, apud Tánczos, 2002a).

Mulți autori sunt de părere că strămoșii ceangăilor din prezent au fost colonizați în Moldova cu scopul de a controla și apăra granița estică a Ungariei, care, la acea vreme, ar fi fost formată de cursul Siretului, indicând faptul că influența maghiară s-a manifestat și către exteriorul Carpaților. Această ipoteză ne este oferită și de către Radu Rosetti: “Strămoșii Ciangăilor au alcătuit niște colonii militare, aduse de Coroana ungară în Moldova pentru paza graniței Regatului și așezate chiar pe graniță, alcătuită de râul Siretiu” (Rosetti, 1905).

Cronicarii timpurii care au scris despre comunitățile romano-catolice vorbitoare de limbă maghiară din Moldova îi considerau imigranți maghiari din Regatul Ungariei. Prințul Dimitrie Cantemir susținea, în scrierile sale din 1714-16, că aceștia ar fi fost statorniciți în Moldova la sfârșitul secolului al XV-lea, de către Ștefan cel Mare în urma victoriei sale împotriva regelui Matei Corvin al Ungariei (Cantemir, apud Baker, 1997). Și misionarul catolic secui Petru Zöld, susținea, în 1766, că ceangăii ar fi sosit în Moldova tot în secolul al XV-lea, mai precis în 1420, în timpul domniei regelui Sigismund (Zöld, apud Baker, 1997). Radu Rosetti consideră că această colonizarea a avut loc după năvălirea mongolă din 1241, și ar fi fost datorată regelui Béla al IV-lea, având scopul de “a feri regatul de o nouă lovire a barbarilor” (Rosetti, 1905).

Vilmos Tánczos este de părere că înființarea primelor așezări grănicerești din Moldova ar fi putut avea loc abia după invazia mongolă din 1241-42 și apoi mai târziu la începutul secolului al XIV-lea. Pe parcursul secolului al XV-lea, numărul maghiarilor moldoveni ar fi crescut datorită venirii ereticilor husiți, care au părăsit sudul Ungariei pentru a scăpa de inchiziție. Documentația istorică arăta că, la cumpăna secolelor XV-XVI, populația maghiară, în număr de 20-25.000 de locuitori, reprezenta cea mai numeroasă minoritate (a doua etnie ca număr de locuitori după cea românească) din cadrul Moldovei multi-etnice (Domokos, 1938, apud Tánczos, 2002a).

Documentele istorice (Domokos, 1987; Benda, 1989; Horváth, 1994, apud Tánczos, 2002a), toponimia (Rosetti, 1905; Veress, 1934; Lükő, 1936; Mikecs, 1943; Benkő, 1990, apud Tánczos, 2002a) și dovezile etnografice (Kós–Nagy–Szentimrei, 1981, apud Tánczos, 2002a) ar atesta faptul că în anumite zone ale Moldovei (în special în văile râurilor în apropiere de pasurile și trecătorile carpatice) prezența ungară ar fi precedat-o pe cea românească.

Nici în rândul istoriografilor maghiari nu a existat un consens cu privire la apartenența etnică a ceangăilor inițiali, fie ea maghiară sau secuiască. Nimeni nu neagă faptul că a avut loc o importantă migrație a secuilor în Moldova și că multe sate din valea Siretului găzduiesc o populație mixtă de secui (care au început să sosească după evenimentele Masacrului de la Siculeni din 1764) și locuitori vorbitori de maghiară stabiliți acolo din perioade mai îndepărtate, despre care nu se știe cu exactitate dacă au origini maghiare sau secuiești. Pe aceștia din urmă, mulți cercetători din perioade mai vechi tindeau a-i considera secui. Ulterior, dovezile istorice, lingvistice și etnografice au arătat că ceangăii din valea Siretului prezintă caracteristici distincte față de secui, acestea putând fi observate chiar și în zona Bacăului, unde influența secuiască a fost foarte puternică începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în perioada anterioară aceste diferențe fiind, însă, mult mai vizibile (Lükő, apud Baker, 1997). Teoria cum că ceangăii constituie o populație cu origini maghiare, și nu secuiești, are parte de tot mai mulți susținători.

Existența episcopiilor catolice pe teritoriul Moldovei, de-a lungul istoriei, atestă prezența continuă a catolicilor în regiune, încă din secolul al XIII-lea (cu unele scăderi importante de populație, în special în secolul al XVII-lea). Prima episcopie care a luat ființă în ținutul Moldovei a fost Episcopia de Milcov (1227-1241), fiind urmată de Episcopia de Siret (1371-1434), Episcopia de Baia (1413-1523) și de Episcopia de Bacău (1607-1818). Misionarii care au activat în Moldova au fost călugări franciscani, iezuiți și dominicani veniți din Italia, Polonia și Ungaria. Începând cu anul 1818, activitatea misionarilor catolici a fost coordonată de Vicariatul Apostolic al Moldovei de la Iași (1818-1884). În prezent, cele două zone compact catolice ale diecezei, Bacău și Roman (Fig. 5), conțin parohii cu peste 2.500 de familii (http://ercis.ro/).

Episcopul Bernardino Querini ar fi remarcat în timpul vizitei sale în Moldova, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, că slujbele religioase s-ar fi săvârșit în limba maghiară. “În ceea ce privește predica la sate, ni se spune că se făcea în limba ungurească. Mai târziu, în secolul al XVII-lea această limbă a fost înlocuită în parte prin cea românească, pe când călugării erau în cea mai mare parte italieni” (Iorga, 1981).

Arhiepiscopului de Marcianopol, Marco Bandinus, a furnizat în 1648, cu ocazia unei vizite apostolice în ținutul Moldovei, un raport foarte important (Codex Bandini) cu privire la viața romano-catolicilor din această regiune, așa cum se prezenta aceasta la mijlocul secolului al XVII-lea. Acesta a trimis Sfântului Scaun și autorităților bisericești poloneze scrisori în limba latină și italiană în care analiza situația acestei populații catolice, oferind mai multe informații însemnate. Referindu-se la întreaga populație de rit catolic din provincia Moldova folosind termenul generic de „hungarus”, Bandini relata faptul că românii moldoveni nu știau să facă distincție între diversele etnii ale catolicilor veniți din Transilvania (sași, secui sau maghiari), ci îi numeau pe toți „unguri”. Datorită lipsei unei păstoriri duhovnicești, convertirilor la ortodoxism și năvălirilor tătare (care au dus la distrugerea Episcopiei Milcoviei în 1241), Bandinus a putut remarca faptul că în Moldova cultul catolic trecea printr-o perioadă de decădere, sugerând papei Inocențiu al X-lea o reorganizare a vieții catolice, „altminteri, în toată Moldova, peste șase sau peste cel mult zece ani, religia catolică se va prăpădi puțin câte puțin” (Bandini, apud Giurgea, 2008). Migrațiile masive din Transilvania, ce au avut loc în secolele XVIII și XIX și reorganizarea misiunii pastorale sub îndrumarea Congregației pentru Răspândirea Credinței (De Propaganda Fide), au prevenit, însă, acest declin ce părea inevitabil în perioada șederii lui Bandinus în Moldova (Giurgea, 2008).

Cercetările efectuate de Gábor Lükő privind anii de întemeiere a satelor ceangăilor din grupul nordic întărește ipoteza că strămoșii ceangăilor ar fi venit pe valea Siretului după victoria regelui Ludovic I al Ungariei împotriva mongolilor (1345-47). Leucușeni a fost menționat pentru prima dată în anul 1408, Oțeleni în 1446, Tămășeni în 1449, Berindești [sat vechi din care s-a format Săbăoani] în 1453, Mircești și Tețcani în 1455 și Iugani între anii 1457 și 1503. Drintre satele locuite de ceangăii de sud prima referință la Fărăoani a avut loc în 1474 (Baker, 1997).

“Dacă, după cum se susține și cum credem și noi că-i adevărat în general, elementul unguresc cel mai vechi din Moldova apuseană este colonizat de stăpânirea ungurească din sec. XII, XIII și XIV care se întindea și în regiunile de la răsărit de Carpații moldovenești, apoi acea stăpânire n-a putut să se propage, teritorialicește, decât până la Siret; cel puțin cursul mijlociu al acestui râu, jalonat de grupări de colonii ungurești la gura Bistriței și acea a Moldovei a fost hotarul statutului unguresc spre răsărit înainte de întemeierea statului moldovenesc […] Dintre așezările ungurești din Moldova, mai vechi decât anul 1646, au putut să conserve unguri de proveniență anterioară acestei date numai următoarele: Grozeștii, Târgu-Trotuș, Fărăoanii, Valea Seacă, Trebeșu, Tămășanii, Agiudenii, Răchitenii, Tețcanii, Săbăoanii-Leucușenii, Hârlăul, Cotnarii, Hușii și poate, Bacăul și Romanul. Numai în aceste așezări și în coloniile fiice ce au roit din vechile colonii elementul unguresc are o vechime mai mare decât anul 1646, pe teritoriul Moldovei”. Se menționează și faptul că “o parte din catolici erau sași, cari erau cu mult mai puțini decât ungurii” (Năstase, 1935). Putem constata, astfel, că pe lângă localitățile deja cunoscute pentru prezența unor populații catolice însemnate, în această listă apar și Hârlăul și Cotnariul. Deși, în prezent nu mai dispun de un număr sesizabil de locuitori catolici, se presupune că și în cadrul acestora s-ar fi constituit importante comunități catolice, aceste localități fiind cândva centre ungurești.

Diverse documente au relevat faptul că vechimea catolicilor în Moldova este una cu adevărat însemnată, acele sate existând “din veci” sau fiind create de către coloniile de ceangăi ce au fost aduse din unele sate care existau la începutul statului moldovenesc. Astfel, “dintr’o bulă papală” din anul 1439 a rezultat că „la 1391, papa Bonifaciu IX a fost silit să înființeze, pe lângă Episcopia catolică dela Siretiu, întemeiată la 1371, alta la Bacău din cauza marei mulțimi a catolicilor în Moldova și a împrăștierii lor neîndemânatice”. Tocmai acea împrăștiere neîndemânatică a constituit motivul instaurării scaunului noii episcopii la Bacău, unde s-a format, astfel, un centru în jurul căruia s-au putut concentra comunitățile catolicilor moldoveni, ce s-au menținut până în prezent în aceleași areale (Rosetti, 1905).

În 1763, preotul Iosif Cambioli, prefectul Misiuni Catolice din Moldova, raportează Congregației pentru Răspândirea Credinței (De Propaganda Fide) din Roma despre imigrațiile catolice (ceangăiești) către țara Moldovei, survenite datorită situației tensionate din Transilvania și din întregul Regat al Ungariei: “[…] În Moldova, de șapte ani încoace, numărul catolicilor a crescut și crește zilnic, nu pentru că se fac convertiri, ci pentru că în Ungaria și mai ales în Transilvania a fost și este mare foamete iar acum, de când s-a făcut învoire de pace între Austria și Rusia, îi strâng pe oameni cu forța pentru a-i face soldați și, de aceea, au venit și vin mereu în Moldova familii întregi și mare număr de tineret de la 14 ani în sus, pentru că de la acea vârstă se iau în armată. Mai este și câte un calvin care, neavând aici pastor de credința lui, vine la noi. Luându-se în considerare sporirea numărului catolicilor noștri, de patru ani încoace s-au făcut în Moldova, în două sate, două biserici noi, frumoase, așa cum n-au mai fost, fiind cele mai bune pe care le avem în această misiune: una este la Eleucești [astăzi Hălăucești, județul Iași] și alta la Talpa [astăzi sat component al comunei Bârgăuani, județul Neamț]. La Eleucești sunt 60 de familii, iar în împrejurimile satului Talpa încă 30 de familii, toate catolice. Sunt încă multe familii sosite în aceste zile și care s-au hotărât să se stabilească acolo”. Cambioli menționează și despre privilegiile pe care boierii pământeni le acordau noilor veniți, cum ar fi scutirea de biruri și de alte datorii (Cambioli, apud Dumea, 2005) . Astfel, se explică creșterea numărului credincioșilor catolici din Moldova, care s-a produs pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, cauza principală fiind cea a migrațiilor masive dinspre Transilvania către Moldova a celor nemulțumiți de măsurile luate de către stăpânirea austro-ungară, printre care se numără și acțiunea de recrutare forțată pentru formarea de regimente grănicerești. O minoritate a acestor emigranți o formau calvinii, care au fost, însă, repede asimilați în majoritatea catolică. Nici în satele unde credincioșii calvini formau majoritatea (Sascut-Sat, Pralea, Vizantea Mănăstirească) religia lor reformată nu a supraviețuit (Tánczos, 2002a).

Ceangăii pe care îi întâlnim pe cursul mijlociu al Siretului constituie “o nouă stratificare de populație”, formată preponderent din “transfugi băjenari”, provenind în cea mai mare parte din secuime, iar alții de prin părțile Bistriței și ale Năsăudului. Acești dezertori și refugiați ar fi repopulat acele câteva sate catolice ce existau în Moldova anterior sosirii lor și care ar fi fost părăsite în bună parte de către vechii locuitori sau au întemeiat așezări noi pe ambele părți ale Siretului și pe cursul inferior al Moldovei. Pentru a diferenția grupurile interne ale maghiarilor din Modova, se folosesc deseori două etnonime: ceangăi-maghiari și secui-maghiari, denumiri ce corespund grupului nordic și, respectiv, sudic. Numărul credincioșilor catolici din satele catolice vechi (Săbăoani, Tămășeni, Adjudeni, Fărăoani) crește la un ritm accelerat abia din jurul anului 1744 (Râmneanțu, 1944, apud Dumea, 2005). Episcopul de Bacău, Stanislau Jezierski, afirma în anul 1763 că: “În toată Moldova, numărul catolicilor nu crește decât prin numărul catolicilor veniți din Transilvania”, adăugând că “deoarece catolicii din Transilvania aparțin la limba maghiară… de moldoveni nu sunt numiți catolici, ci unguri” (Jezierski, apud Dumea, 2005). Alături de ceangăi, a emigrat și un număr mare de secui, care în urma Masacrului de la Siculeni (Madefalău/Madéfalva) din 1764, cunoscut și ca Siculicidium, pentru a evita măsurile drastice luate de autoritățile imperiale austriece, care includeau înrolarea forțată în armată, în regimentele grănicerești secuiești ale graniței militare, aceștia s-au alăturat ceangăilor în drumul lor către Moldova, stabilindu-se pe văile Trotușului și Tazlăului. O altă cauză a acestor migrații ar fi fost și calvinizarea care avea loc în Transilvania, de care mulți dintre catolici ar fi vrut să se ferească. Au rezultat, astfel, sate majoritar secuiești, precum: Pustiana, Frumoasa, Lespezi, Vladnic și Călugăreni (localitate considerată ca reprezentând limita nordică a acestor secui pe teritoriul Moldovei). “În regiunea dintre Siret și Carpați s-au format mai multe așezări mixte din punct de vedere etnic și confesional la sfârșitul secolului al XVIII-lea. […] Procesul de amestecare etnică a avut loc și în teritoriile muntoase aflate în apropierea coloanei principale a Carpaților. Brusturoasa, Vizantea, Ciugheș, Ferăstrău-Oituz s-au format probabil în acest fel” (Pozsony, 2002). Această migrare în masă a secuilor a scăzut în intensitate către sfârșitul secolului al XVIII-lea, însă a continuat într-o proporție redusă și la începutul secolului următor (Dumea, 2005).

Istoriografia românească susține că problema ceangăilor este legată și de situația generală a vechilor relații dintre români și secui și că, până la momentul diferențierii confesionale, istoria ceangăilor s-ar confunda cu cea a românilor din estul Transilvaniei. Astfel, prin trecerea acestora la una dintre confesiunile dominante ale acelor vremuri (calvină, reformată, romano-catolică sau unitariană), aceștia s-au diferențiat din punct de vedere confesional de restul românilor de religie ortodoxă și au intrat apoi în sfera de influență a secuilor. În acele timpuri, schimbarea apartenenței religioase ar fi fost echivalentă cu schimbarea apartenenței etnice. Odată cu însușirea noii confesiunii, strămoșii ceangăilor, acei români ardeleni trecuți la catolicism, încep să deprindă și limba maghiară a preotului, însă vorbind-o cu dificultate, „după priceperea lor, amestecând cuvinte, forme gramaticale din ambele limbi, aducând în noua limbă o parte din vechea lor zestre lingvistică”. Treptat, aceștia încep să constituie o grupare confesională și lingvistică diferită de restul românilor rămași ortodocși, dar și de secui, datorită jargonului lor unguresc specific. Deși erau considerați și ei ca fiind tot unguri, datorită apartenenței la confesiunile romano-catolică sau calvină, aceștia ar fi alcătuit, însă, o categorie de rang secundar (csángómagyarok), datorită faptului că amestecau limba și obiceiurile secuiești, purtau haine valahe și trăiau după aceleași datini ca și valahii, având aceleași superstiții. În acest mod s-ar fi format gruparea religioasă și lingvistică a ceangăilor, conform istoriografiei românești (Ibidem).

Discutând problema ceangăilor, Teresa Ferro, profesoară de limba și literatura română la Universitatea din Udine, specialist recunoscut în lingvistica și filologia romanică și în mod special în cea românească, concluzionează: “oggi esistono sufficienti prove per affermare che i ceangăi dovevano essere in parte secleri e in parte, forse in buona parte, romeni di Transilvania” (“astăzi există suficiente dovezi care să sugereze că ceangăii ar trebuie să fie parțial secui și, în parte, probabil, în bună parte, români din Transilvania”), oferind o soluție de compromis între pozițiile diametral opuse ale celor două istoriografii, maghiară și română (Ferro, 2005).

Cei mai mulți dintre cercetătorii maghiari tind să considere că ceangăii sunt exclusiv maghiarofoni, iar despre aceia dintre ei care vorbesc românește se crede că reprezintă victimele unei asimilări recente. Nouzille susține că această atitudine deliberată nu face altceva decât să conducă investigațiile pe o cale greșită, ținând cont mai ales de faptul că există atât de puține informații cu privire la originea ceangăilor moldoveni. Există, însă, și o minoritate printre autorii români (A.D. Xenopol, Radu Rosetti) care a acceptat teoria că ceangăii reprezintă o populație cu origini maghiare (Nouzille, 2000).

Privind gradul de toleranță religioasă față de catolicii din Moldova secolelor trecute, am selectat câteva informații care să reflecte acest aspect, așa cum se prezenta în secolul al XIX-lea, și respectiv al XVII-lea. În 1857, în Divanul Ad-hoc al Moldovei, Mihail Kogălniceanu a oferit sprijinul catolicilor moldoveni în cadrul dezbaterilor ce au privit excluderea sătenilor catolici și a celor aparținând altor confesiuni eterodoxe de la drepturile politice, acțiune ce a relevat problema intoleranței religioase. Cuvintele sale, ce au dat dovadă de o largă înțelegere socio-politică și umană, au avut ca demers soluționarea chestiunii legate de alocarea de drepturi cetățenești răzeșilor catolici: “Ian să vă arăt acum și ce viitor ne așteaptă, respingându-se proiectul și dechiarându-se prin urmare fără drituri mii de locuitori, carii însă au luat și iau parte la toate îndatoririle, la bir, la recrutație, la beilicuri, la toate greutățile țării. Fiecare din acești locuitori declarați străini în pământul lor ar fi în tot dreptul să zică aceea ce la întâile alegeri, un locuitor catolic din Saboani [Ianoș Robu], ales deputat pontaș al ținutului Romanul, a răspuns ispravnicului, care îl întâmpina că nu-l poate recunoaște deputat, pentru că era catolic: «Cum cucoane, acum când toate satele m-au ales ca să le apăr drepturile în marea Adunare, sunt catolic și nu pot fi deputat? Dar când ne puneți la beilicuri, când ne luați birul, când vă dăm feciorii la oaste, când vă facem boieresc, atunci nu suntem catolici, ci ne priviți ca pravoslavnici? Dacă este, cucoane, că nu putem fi deputați pentru că suntem papistași, apoi dați-ne pace să fim papistași și la biruri, și la beilicuri și la toate angajările.» …Să gândim, domnilor, serios la ce facem. Prin respingerea proiectului noi nu numai că nu dăm, dar chiar rădicăm drepturi avute de sute de ani de pământeni eterodoxi, precum sunt răzășii catolici din ținuturile Bacău și Iași. Aceștia pururea s-au privit ca pământeni, înzestrați cu toate drepturile civile și politice, carii unii din ei sunt boieri, sunt în funcție.” (Kogălniceanu, apud Mărtinaș, 1985).

Intervenția lui Kogălniceanu a fost susținută și de către Costache Negri: “Cât pentru pământenii catolici, ei nu au nevoie de vorbă multă, ei sunt 50-60 mii, carii înpreună cu noi, de veacuri întregi, în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare… Sfârșesc prin un mare precept al sfintei și îndurătoarei noastre religie creștină: «Ce vrei altul ție să-ți facă, fă și tu altuia. Cerem drepturi, să dăm drepturi.»” Apărând cu fermitate drepturile legitime ale populației catolice, pe care aceasta le-a dobândit trăind și muncind cot la cot cu locuitorii ortodocși (Negri, apud Mărtinaș, 1985), aceste personalități politice au dat dovadă de o gândire progresistă și au deschis o cale spre o mai largă acceptare și toleranță religioasă în Moldova.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, în opera sa Istoria toleranței religioase în România, din 1868, ne oferă următoarele două documente ca argumente ce susțin existența unui nivelul ridicat de toleranță religioasă în secolul al XVII-lea, în Țara Moldovei: „1. Unu crisovu de la Ducă-vodă din 1665, Iuliu 7, în care dice: «Dat’am cartea domniei mele rugătorului nostru archiepiscopului de la episcopia cea ungurescă din tergu din Bacău, să fie tari și puternici cu cartea domniei mele a căuta și a ține în țiera domniei mele, după obiceiulu loru, pe toți Ungurii și Sașii, cari sunt papistași de lege, de cuscriă, și de cununiă, și de sânge amestecatu, cari se voru aduna rudă bărbatii cu femeiă; și deșugubină (globă pentru crime capitale) să nu aibă trebă șugubinarii, cu Ungurii nici cu Sașii, ci să aibă trebă numai episcopulu ce mai susu scriemu, și de alte adetiuri (obligațiuni consuetudinare) după cum scrie obiceiulu loru de vecu, pre unii ca aceia se aibă a’i judeca și a’i globi și a’i certa (pedepsi), carele după vina sea, cum este obicina (datina) loru….» 2. Unu crisovu de la Antoniu Rosetti, in 1675, Decembre 14, care sună așa: «La toți slujitorii…. pentru rugătorulu nostru Ion Zambateiu Burcuță, episcopulu ungurescu de la episcopia ungurescă din tergulu Bacăului și pentru toți preuții sei și țircovnicii, carii sunt din clirosulu bisericei loru….. ca să aveți a’i lăsa în pace de dajde, de zloți, de lei, de taleri, de orți, de sulgiu, de ilișu, de untu, de miere, de seu, de piei, de carre, de joldu, de podvodă, de cai de olacu, de desetină de stupi, de goștină de mascuri și de oi….. și tu, șoltuzu (primaru) și cu părgari (municipali) de acolo din tergulu Bacăului, întru nemicu să nu’i înveluiți și să nu’i amestecați cu tergulu, precum au cărți de miluire și de la alți Domni… și voi, pârcălabi (prefecți) de la acelu ținutu, să nu ve amestecați în județele loru…. fără cătu ce voru fi greșeli mari de furtișaguri, să aveți atunci trebă a le cerca…..» Prin urmare, ca și în timpii precedinți, catolicismulu se bucura în Moldova și Țera Românescă, în totu cursulu secolului XVII, nu numai de libertatea religiosă cea mai absolută, ci încă de mai multe privilegie escepționale, precum, bună oră, de uă jurisdicțiune canonică independinte, de unele imunități fiscale, și de alte prerogative, pe cari nu pote să le acorde astă-di nici chiaru legislațiunea Stateloru din Occidinte” (Hasdeu, 1868).

I.2. Aspecte lingvistice, etnografice și religioase

O caracteristică a vorbirii ceangăilor din grupul nordic este cea a rostirii siflante, sâsâite (“s” în loc de “ș” și “z” în loc de “j”), fenomen neîntâlnit la cei din cel de-al doilea grup (al ceangăilor secui). Un alt fenomen lingvistic caracteristic ceangăilor îl constituie și conservarea lui l’ muiat, care în daco-română s-ar fi transformat în i încă din secolul al XVI-lea. Pronunții precum l’eu, l’ei, l’e se mai auzeau în unele sate din grupul nordic (de exemplu: l’e sama, l’e mâna, etc.) (Mărtinaș, 1985).

Și Radu Rosetti a constatat că principala particularitate a graiului acestor ceangăi este pronunția siflantă, ce constă în rostirea “ce”-urilor și a “ș”-urilor ca “s”, atât în română, cât și în maghiară. Câteva exemple sunt: sarpe (șarpe), sopârlă (șopârlă), peste (pește), siaun (ceaun), sioară (cioară), serseve (cercevea). Deși, și majoritatea secuilor moldoveni vorbește și limba română (însă cu un accent specific ungurilor), aceștia pronunță fără nici o difilcutate “ș”-urile (Rosetti, 1905)

În 1766, misionarul catolic secui Petru Zöld (originar din Madéfalva/Madefalău, astăzi Siculeni, județul Harghita), a remarcat faptul că ceangăii pe care i-a cunoscut erau bilingvi: “Omnes linguam moldavicam sive valachicam aeque ac hungaricam et callent et loquuntur” (“Toți cunosc și vorbesc la fel românește și ungurește”) (Zöld, apud Mărtinaș, 1985). Zöld menționează că ceangăii vorbesc ungurește „foarte dezagreabil”, folosind o rostire defectuoasă, peltică și sâsâită, fenomen pe care Mărtinaș îl consideră caracteristic unor graiuri transilvănene locale. Ceangăii ar fi utilizat baza românească de audiție și articulație în vorbirea maghiarei, cauza presupunându-se că ar fi fost incapabilitatea pronunțării anumitor sunete prezente în limba maghiară, aceștia recurgând la substituirea lor cu unele românești asemănătoare.

Faptul că sistemul fonetic al dialectului unguresc ceangău este foarte diferit de specificul fonologiei limbii maghiare i-ar fi nedumerit și intrigat pe lingviștii maghiari și i-ar fi determinat pe aceștia să concluzioneze că strămoșii ceangăilor ar fi aparținut “unei alte baze de articulație, unei alte tradiții fonologice, limbi, origini etnice”, diferite de cele maghiare (Mărtinaș, 1985).

În 1959, Szabó T. Attila a împărțit dialectele maghiare moldovenești în trei grupuri mari: dialectul ceangău de nord, vorbit în jurul orașului Roman, în satele Săbăoani, Pildești, dar și în satele-fiice desprinse din Săbăoani, și anume Bălușești și Ploscuțeni; dialectul ceangău de sud, vorbit în satele din jurul municipiului Bacău: Valea Seacă, Valea Mare, Galbeni, Pădureni, Gioseni; dialectul ceangău secuiesc, vorbit în restul localităților din județul Bacău, situate de-a lungul râurilor Siret, Trotuș și Tazlău. Autorul semnalează faptul că există și câteva varietăți lingvistice tranziționale caracterizate prin prezența unor elemente lingvistice aparținând atât dialectului ceangău de sud, cât și celui ceangău secuiesc, dând ca exemplu graiul vorbit în satul Gioseni, care, deși inclus în ramura dialectului ceangăiesc de sud, prezintă caracteristici lingvistice tipice ale dialectului ceangăilor secui. De asemenea, graiurile vorbite în comunele Faraoani, Cleja și Luizi-Călugăra, deși considerate de către autor ca aparținând dialectului secuiesc, conțin elemente ale dialectului ceangău de sud. Principalul izoglos care ar diferenția cele două graiuri (de sud și secuiesc) este fenomenul vorbirii siflante (sâsâite), prezent atât în dialectelul ceangău de sud, cât și în cel de nord, o caracteristică stereotipică a acestor două grupuri care le distinge de grupul vorbitorilor dialectului secuiesc (Szabó, 1959, apud Bodó; Vargha; Vékás, 2012). Cele două dialecte ceangăiești (de nord și de sud) sunt folosite doar de către o minoritate a populației bilingve româno-maghiare din Moldova (Fig. 1), în timp ce marea majoritate este alcătuită din vorbitori ai dialectului secuiesc non-sâsâit, situație datorată migrațiilor în masă ale secuilor vorbitori de maghiară din regiunile estice ale Transilvaniei. Acești secui s-au stabilit în Moldova în secolele XVIII-XIX și s-au amestecat cu vorbitorii dialectului ceangău de sud din valea Siretului. În urma unei analize suplimentare a caracteristicilor fonetice și morfologice, Gálffy a susținut că în Moldova există doar două dialecte maghiare (de nord și secuiesc), iar dialectul ceangău de sud nu ar reprezenta altceva decât un grai de tranziție între dialectul nordic și cel secuiesc (Gálffy, 1964, apud Bodó și colab., 2012).

Fig. 1 Numărul de persoane care vorbesc/nu vorbesc dialectele maghiare ceangăiești din Moldova din întreaga populație a ceangăilor (după Vilmos Tánczos, 1997)

Subiectul privind limba maghiară vorbită de ceangăi nu are legătură cu diferendele privind originea acestora (români maghiarizați sau maghiari stabiliți într-o zonă cu populație românească). Lingviștii susțin că ceangăii utilizează în vorbire mai multe dialecte ale limbii maghiare medievale (dialectele ceangăiești de nord, de sud și secuiesc), în funcție de aria locuită, fiind influențate de mediul românesc în care se află. "Diversitatea dialectelor ceangăești a creat o situație astfel încât unele nu sunt inteligibile pentru celelalte […] Cu toate acestea, toate dialectele ceangăești au trăsături comune care le diferențiază de dialectele vorbite în Bazinul Carpatic Maghiar" (Sándor, 2000, apud Andreescu; Enache, 2002).

Maghiarii consideră că limba maghiară vorbită de către ceangăi ar reprezenta un amalgam de verbe ungurești și substantive românești maghiarizate. Într-un interviu pentru ziarul 7est, un bătrân din satul Iugani, Enerik Ghercă, menționa câteva dintre deosebirile dintre “ceangăiască” și maghiara vorbită în Transilvania: “Eu îi ințeleg, dar sunt multe diferențe. Apare diferența legată de accent, dar sunt și cuvinte diferite. La cartofi noi spunem picioko, la popușoi spunem puiociko, ei spun tereguzo, la iepure se spune fiules, la ei se spune nyul, ungurii au alte cuvinte”. În ciuda acestor regionalisme, Ghercă afirmă că pentru acesta comunicarea cu maghiarii din Ardeal este posibilă și chiar ușoară deoarece, în opinia sa, cu puțin efort se poate ajunge la o limbă comună.

În timpul vizitei mele prin comuna Săbăoani, domnul profesor de istorie Mihai Percă mi-a oferit diverse informații cu privire la populația ceangăiască din Moldova. Printre acestea, mi-a exemplificat și câteva deosebiri între denumirile maghiare și cele ceangăiești desemnate unor cuvinte (primul regăsindu-se în dialectul ceangău, iar cel de-al doilea aparținând limbii maghiare moderne): filjesz – nyúl (iepure), csúkmony – tojás (ou), fel – zsír (grăsime), pisinye – hús (carne), bob – faszuly (fasole).

Graiului ceangăiesc a fost și reprezintă în continuare o problemă intens disputată și dezbătută de către specialiști. O caracteristică importantă a acestui grup rural moldovenesc numit „ceangău” este bilingvismul, fenomen evidențiat și în urma studiilor unor filologi și folcloriști (Dumitru Mărtinaș, Marton Gyula, Färagó Janos, ș.a.). Astfel, unii dintre ceangăi folosesc un grai de origine română transilvăneană, iar alții un dialect secuiesc, care reprezintă o formă alterată, arhaică a limbii maghiare. Fägaró Janos a cules mai multe balade populare în acest dialect maghiar, care s-au păstrat în câteva sate și în care se vorbește despre o venire din Munții Ciuc.

În luna august a anului 1975, s-a efectuat o analiză asupra situației lingvistice din localitatea Săbăoani, cea mai mare comună cu populație catolică din Moldova, iar rezultatele au indicat că din 2.300 de familii, în jur de 1.800 erau bilingve, vorbind atât limba română cât și dialectul maghiar ceangău, iar restul de aproximativ 500 de familii cunoșteau exclusiv limba română. Radu Ștefan Vergatti afirma că bilingvismul dovedește în acest caz faptul că ceangăii ar proveni “dintre foștii grăniceri români și secui, înfrățiți în lupta împotriva opresiunii autorităților imperiale habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc” (Vergatti, 1982).

Conferențiarul universitar Ioan Danilă, critic literar și lingvist, scria într-un articol despre faptul că specificul graiului ceangăilor moldoveni îl face să se încadreze în categoria bilingvismului dialectal, deoarece ,,în vorbirea curentă, este bilingv cel socotit în stare să folosească cu egală ușurință două limbi naționale”, fapt ce reflectă realitatea întâlnită în comunitățile ceangăiești. Dialectologii maghiari au efectuat o serie de anchete în satele catolice din Moldova și au putut constata că s-au primit chiar și două sau trei răspunsuri diferite la anumite întrebări, determinându-se astfel catalogarea binară a termenilor. Cercetătorii maghiari au putut stabili că unele perechi de cuvinte erau numai maghiare, altele doar românești și altele, formate dintr-un cuvânt maghiar și unul românesc sau invers (situația întâlnită cel mai frecvent). În urma investigațiilor desfășurate au putut aprecia că ,,folosirea în număr mare a perechilor de cuvinte româno-maghiare este o trăsătură caracteristică a bilingvismului într-un studiu înaintat” (Dănilă, 2005).

Ambele componente (românească și ungurească) ale graiului ceagăiesc se află într-o etapă de dispariție lentă, suferind procese intense de transformare pe teren lingvistic. Dialectul maghiar ceangău are din ce în ce mai puțini vorbitori, iar în viitor „existența lui istorică va înceta de la sine”, susține Mărtinaș într-o viziune destul de pesimistă. În același timp, graiul românesc transilvan, folosit de un număr mult mai mare de ceangăi, este supus unui proces de înglobare progresivă în graiul moldovenesc și mai departe, în limba română comună, ajungându-se astfel, într-un viitor apropiat și la extincția acestui grai. Este necesară o cercetare și o valorificare științifică a celor două graiuri, cu tot ce pot oferi acestea ca informație utilă științei, cât timp ele încă se mai întâlnesc la populația catolică a Moldovei și până în ziua când acestea se vor stinge pentru totdeauna. Având în vedere atenția acordată de lingviștii și istoricii maghiari dialectului secuiesc al celor câtorva mii de ceangăi (care conform opiniei lui Mărtinaș ar fi fost supuși unui proces de secuizare mai intens), este nevoie de un interes cel puțin egal din partea cercetătorilor și pentru graiul românesc transilvănean, care este vorbit de cea mai mare parte a ceangăilor (în special de către femei și bătrâni, și mai ales în comunitățile din grupul nordic) (Mărtinaș, 1985).

Comunitățile ceangăiești s-au menținut pe teritoriul Moldovei datorită confesiunii catolice, tradițiilor, memoriei familiale și graiului specific, care le-a prezervat identitatea, însă totodată le-a și accentuat alteritatea față de locuitorii ortodocși majoritari, în a căror concepție un locuitor de religie catolică le era străin, fiind considerat „catolic”, „ungur” sau „ungurean”, purtând haine populare ardelenești („port unguresc”), având o cultură populară tradițională cu specific transilvan, și vorbind diferit, în graiul românesc transilvănean și în graiul maghiar ceangăiesc (Coșa, 2011).

În general, “minoritățile se adaptează la societatea majoritară prin mimetism”, respectând astfel o regulă nescrisă de integrare, a cărei succes este asigurat (“legea reflexiei sociale”), beneficiind în mod gratuit de experiența mediului care le-ar fi înglobat. Cazul catolicilor moldoveni este unul mai aparte, având în vedere faptul că între ei și ortodocși nu existau diferențe foarte mari în planul realității cotidiene. Cu excepția religiei, întâlnim mai multe similitudini între cele două populații (tradițiile, graiul românesc ardelenesc) ce au avut ca efect anularea alterității. Coșa susține că aceste particularități ale ceangăilor se datorează faptului că majoritatea acestora este formată din români transilvăneni (Ibidem).

Este cunoscut și faptul că în ceea ce privește o comunitate minoritară (religioasă, lingvistică, etnică, etc.) existența unei atitudini ostile a majorității determină aceeași atitudine și din partea minorității, ducând astfel la restrângerea acesteia în cadrul unor “bariere imaginare”, acțiune ce nu reprezintă altceva decât un „gest tipic de autoapărare”. Pe când, în cazul unei atitudini deschise este posibiliă realizarea unei integrări etapizate sau măcar a unei apropieri față de populația majoritară. Din acest punct de vedere, ceangăii, locuind în comunități rurale, erau integrați sub ascept socio-economic în societatea locală, perpetuându-se însă și o individualizare a acestor comunități sub forma unor „cercuri închise”, caracterizate printr-un conservatorism accentuat, principalul motiv fiind atitudinea locuitorilor ortodocși din împrejurimile așezărilor lor care continuau să-i perceapă ca reprezentând un element alogen pe teritoriul Moldovei (Ibidem).

II. Dinamica teritorială a prezenței ceangăilor

Geograful român Ion Simionescu, profesor universitar la Iași, apoi la București, devenit președintele Societății Române de Științe în 1930 și președintele Academiei Române în 1940, ne oferea următoarele informații despre ceangăi în cartea sa Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă din 1937: “O varietate etnică a Secuilor formează Ceangăii. Locuiesc mai ales în Moldova, în bazinul Trotușului cu afluenții săi, în bazinul Bistriței inferioare între Piatra și Bacău, spre gura Moldovei și în valea Siretului mijlociu. În deosebi sunt două nuclee mai complete în jurul orașelor Roman și Bacău. Se găsesc și în Ardeal (Ghimeș, Făget, Lunca de Jos), ca și în satele spre răsărit de Brașov. Cei din Roman și Bacău sunt oameni voinici, înalți; sunt catolici. În multe sate (Domnești – Roman) au rămas catolici dar vorbesc românește. Portul e cam ca al Românilor. Destoinici gospodari și agricultori, Ceangăii trăiesc în bună înțelegere cu Românii […]” (Simionescu, 1937).

Ca așezare geografică și răspândire, populația catolică din Moldova nu constituie o populație omogenă, aceasta nelocuind pe un teritoriu unitar, ci fiind dispersată în marea masă a românilor moldoveni autohtoni, repartizată pe valea râului Siret, în bazinul mijlociu al acestuia Punctul nordic extrem este reprezentat de municipiul Pașcani, iar cel sudic se află la confluența Trotușului cu Siretul, în apropierea municipiului Adjud (comuna Ploscuțeni, județul Vrancea). Apar ramificații atât spre est, în județul Iași, cât și spre vest, în județele Neamț (valea Moldovei) și Bacău (văile Bistriței, Tazlăului și, mai ales a Trotușului) (Mărtinaș, 1985).

II.1. Ceangăii de nord, ceangăii de sud și ceangăii secui

Mărtinaș, susținând că în realitate se poate vorbi de fapt de două categorii de ceangăi, diferențiate prin grai, etnicitate, tradiții și conștiință, i-a împărțit pe aceștia în două grupuri etnice dinstincte: primul, cel care cuprinde ceangăii din comunitățile catolice concentrate în ariile municipiilor Roman (grupul nordic) și Bacău (grupul sudic), a căror apartenență etnică nu ar fi una secuiască, ci românească originară din Transilvania, aducând ca argumente portul românesc, limba românească utilizată de către marea majoritate, ce prezintă particularități ale unor graiuri transilvănene și modul de trai al acestora, datinile și tradițiile, care ar fi tipic românești; cel de-al doilea grup, reprezentat de o populație numeric inferioară (aproxinativ 25.000 de locuitori, la momentul redactării lucrării), localizată, în cea mai mare parte, pe văile Trotușului și Tazlăului, dar regăsindu-se și pe valea Siretului, a cărei origini etnice ar fi secuiască, a fost descrisă de Mărtinaș ca folosind un grai nativ apropiat de cel vorbit de secui și având obiceiuri și mod de viață similar acestora. În prezent, acești ceangăi sunt bilingvi (însușindu-și atât dialectul maghiar ceangăiesc, cât și graiul românesc moldovenesc) și locuiesc în peste 30 de localități, deseori împreună cu românii moldoveni, în sate mixte etnic și confesional. Concepția eronată cum că cele două categorii ar alcătui o singură entitate etnică a stârnit confuzii de-a lungul timpului (Mărtinaș, 1985).

În 1905, Radu Rosetti îi împărțea și el pe catolicii din Moldova (pe care acesta îi numea “unguri”), în două grupuri cu particularități distincte: “ciangăii” și “secuii”. Ciangăii erau așezați mai ales în valea Siretului (de la Pașcani până la Ploscuțeni, în apropiere de Adjud), pe “dealurile din stânga acestui râu, în extremitatea de jos a văii Bistriței și în partea din jos de Tupilați a văii Moldovei”, fiind concentrați preponderent în județele Roman și Bacău. Rosetti amintește și de acele câteva comunități catolice mai izolate, formate prin strămutarea unor familii ceangăiești de pe valea Siretului în acele zone (“una la Putna, două la Tecuciu, două la Vasluiu, două la Fălciu și două la Iași”), constatând că locuitorii acelor sate “răzlețe” nu mai vorbesc deloc limba maghiară, spre deosebire de ciangăii din valea Siretului care vorbesc toți ungurește (o parte a femeilor necunoscând deloc limba română).

“Secuii”, sunt acei catolici care locuiesc în zona mai muntoasă a județului Bacău, cei mai mulți fiind situați în vechiul ținut Trotuș. Deși majoritatea acestora vorbește și limba română (însă cu un accent specific ungurilor), aceștia pronunță fără nici o difilcutate “ș”-urile, spre deosebire de ceangăi. Comunele locuite de către acești secui moldoveni în momentul vizitei lui Rosetti în cursul anului 1904, sunt, potrivit acestuia: “Solonți, Moinești, Băhnășeni, Brusturoasa, Dărmănești, Dofteana, Grozești [Oituz], Bogdănești, Slănic, Târgu-Ocnei, Târgu-Trotușului, Onești, Berzunți, Târgul-Valea-Rea, Sănduleni, Tețcani, Nadișa, Bogdana și Căiuțul”, localități care și în prezent păstrează o populație catolică însemnată, descendenții acestora fiind însă ceva mai românizați față de strămoșii acestora, ce au fost observați de către Rosetti în 1904. (Rosetti, 1905).

Și cercetătorul maghiar Lükő Gábor, în urma unei cercetări etnografice și lingvistice, i-a împărțit pe ceangăi tot în două grupe, respectiv de nord și de sud, cele două populații fiind distincte sub raport lingvistic și etnografic. Grupul nordic este acela care și-ar asuma denumirea de „ceangăi” și este răspândit atât în împrejurimile orașului Roman (îndeosebi către nord de această localitate), cât și mai spre sud în jurul orașului Bacău, unde se amestecă parțial cu zona locuită de către grupul sudic, cel al catolicilor din regiunea Siretului și a Trotușului, care se identifică mai curând cu etnonimul de „secui” decât cu cel de „ceangăi”, având mai multe legături cu secuii din sud-estul Transilvaniei din punct de vedere al coordonatelor etnografice și lingvistice. Lükő Gábor concluzionează, pe baza materialului etnografic colectat, că ceangăii din grupul nordic reprezintă grupul cel mai vechi (arhaic chiar) al maghiarilor de pe teritoriul Moldovei, fiind apropiați sub raport etnografic de maghiarii din bazinul Someșului, în timp ce populația grupului sudic al ceangăilor are mai degrabă legături cu Secuimea (Coșa, 2004; 2007).

Vilmos Tánczos a afirmat și el că acești maghiari moldoveni nu constituie un grup omogen din punct de vedere istoric, lingvistic sau etnografic și că majoritatea cercetătorilor nu este de acord cu utilizarea termenului de “ceangău” ca denumire generală pentru întreaga populație catolică din Moldova, ci preferă să se facă distincția între maghiarii moldoveni vechi, care s-au stabilit în perioada medievală și refugiații secui, care au sosit în secolele XVII-XIX (cei mai mulți sosind către sfârșitul secolului al XVIII-lea). Astfel, unii cercetători vorbesc despre “maghiari moldoveni” și “secui moldoveni” (Lükő, 1936; Mikecs 1941, apud Tánczos, 2002a), iar alții folosesc termenii de “ceangăi maghiari” și “secui maghiari” (Benkő, 1990, apud Tánczos, 2002a) pentru a diferenția cele două grupuri. Datorită proceselor de asimilare și de aculturație, diferențele dintre cultura populară tradițională, limba, conștiința istorică, ș.a., a celor două grupuri încep să dispară într-o asemenea măsură încât secuii moldoveni, ai căror strămoși nu s-au considerat niciodată “ceangăi”, încep în prezent să-și însușească și ei această denumire. Tánczos susține că, în prezent ambele grupuri ar utiliza termenul de “ceangău” pentru a descrie pe cineva care nu aparține niciunei părți, care nu este pe de-a-ntregul nici român și nici maghiar, și că în același timp, a ajuns să aibă conotații peiorative, cu sensul de imperfecțiune și degenerare (Tánczos, 2002a).

În perioada interbelică, geograful Victor Tufescu afirma că în satele aflate la nord de orașul Roman, în “Poarta Târgului Frumos”, și anume: Butea, Buruienești, Oțeleni, Sagna, Fărcășeni, Rotunda, Șcheia, Slobozia, Buhonca, Boghicea, ș.a., “aproape pretutindeni în satele citate nu se aude vorbă ungurească, iar așa-zișii ceangăi de acolo se consideră insultați dacă li se spune unguri și nu români […] nici nu sunt bucuroși să li se spuie unguri sau ceangăi, ei zic că sunt români catolici” (Tufescu, 1940, apud Mărtinaș, 1985; Bădescu, 2003).

Această realitate este prezentată și de către Vilmos Tánczos, care, pe baza experiențelor sale obținute din cercetările etnografice pe care le-a desfășurat pe teren, a putut constata că în grupul nordic al ceangăilor (la nord de Roman), asimilarea a fost finalizată, existând doar câteva cazuri izolate – în satele Săbăoani (Szabófalva) și Pildești (Kelgyest), unde se mai întâlnesc vorbitori ai unei limbi maghiare puternic arhaice și în satele catolice din jur, unde doar unii dintre bătrâni mai cunosc într-o oarecare măsură ungurește (Iugani/Jugán, Traian/Újfalu, Bârgăuani/Bargován etc.), în restul satelor din acest grup românizarea a fost completă (Tánczos, 2002b).

Populația satelor Bălușești (Balusest), din comuna Icușești, județul Neamț, și Ploscuțeni (Ploszkucény), din județul Vrancea, aflat pe cursul inferior al Siretului, își trage originea din centrul insulei lingvistice nordice, în special din satul Săbăoani. În ambele localități, Vilmos Tánczos ar fi găsit ceangăi vorbitori de limbă maghiară.

Comuna Icușești, aflată pe malul stâng al Siretului, în județul Neamț, la 20 de km de Roman și la doar 3 km de granița cu județul Bacău, include 7 localități, cel mai mare din punct de vedere al numărului de locuitori este satul Bălușești, fiind de asemenea, și cel mai tânăr dintre sate în privința capitalului biologic. Bălușești este mult mai diferit față de satele mai vechi ale Icușeștiului, nu doar pentru că este mai mare, dar și pentru că găzduiește cea mai mare parte a populației catolice din comună. Monica Alexandru a adresat subiectul originii catolicilor din satul Bălușești: “Deseori, în timpul conversațiilor mele în Bălușești am auzit numele de «ceangăi» sau «unguri» atunci când oamenii făceau referire la catolicii din Bălușești. «Ceangăii» din Moldova au venit din Transilvania pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. M.C., co-autor al unui studiu monografic local aflat pe cale să apară, a explicat că familiile catolice au fost aduse în Bălușești de un boier prusac în urmă cu peste 150 de ani pentru a lucra pe pământul său (35 proveneau din Săbăoani și 5 familii au venit din comuna Barticești-Botești, două localități moldovenești cu comunități catolice importante) (interviu, August 2009)” (Alexandru, 2012).

Dintr-un număr al publicația Lumina creștinului, a Diecezei Romano-Catolice de Iași, am selectat unele informații oferite de Pr. Bernardin Farțade cu privire la istoricul populației catolice din satul Ploscuțeni (aflat pe partea stângă a văii Siretului, în partea opusă municipiului Adjud, în județul Vrancea). Statisticile catolice menționează pentru prima dată prezența catolicilor la Ploscuțeni (sub forma de Ploskuzeni) în Schematismul misiunii din 1850, semnalând existența a 321 de credincioși și a unei biserici. Tradiția locală pretinde că localnicii din Ploscuțeni ar fi descendenți ai unor coloniști de prin părțile Romanului, aduși aici din satele Săbăoani și Gherăești. Această supoziție este confirmată de către obiceiurile și numele de familii întâlnite în această comună. Aceștia ar fi fost chemați aici de arendașul boierului Alexandru Balș deoarece “catolicii erau harnici și mai supuși” în comparație cu ortodocșii din zonă, care “făceau multe nemulțumiri”, motiv ce ar fi determinat strămutarea forțată a ortodocșilor pe dealul Deleni. Boierul Balș, “văzându-i pe catolici oameni cumsecade și credincioși, ca să-i statornicească aici […] le-a construit o bisericuță de lemn”. După reforma agrară din 1864, catolicii din Ploscuțeni au fost împroprietăriți, urmând ca treptat aceștia să se dezvoltate, formând o comunitate numeroasă (Farțade, 2001).

Nicolae Iorga descria satul Ploscuțeni și pe locuitorii catolici ai acestuia într-un fragment din lucrarea România cum era până la 1918: „Un sat bine ținut, cu coșare împletite, cu case care se pot asămăna uneori cu casele-model din partea muntelui. Locuitorii au alt trai și altă față decât ale țăranilor noștri. Ploscuțenii, întemeiați cândva de românul Ploscuță, sunt în adevăr un sat de unguri […]. Ungurii păstrează până astăzi îmbrăcămintea lor, care nu se deosebește întru nimic de aceea a sătenilor de prin Bacău și Roman: bărbații poartă pălăria cu margeni mici și panglică roșie, femeile sunt îmbrobodite cu ștergarul ca un văl aruncat peste cozile făcute conci, sus (birjarul nostru, un băietan român, numește cu despreț "coarne" podoaba albă, învoaltă a frunții); fetele au panglici întrețesute cu părul lor bălan și flori de târg prinse în ele; cămașa largă, cu arnici roșii pe mâneci și la sân, fota neagră, dintr-o singură bucată, strânsă pe șolduri, mântuie îmbrăcămintea. Satul e catolic, deși parohul trebuie să vie tocmai din Focșani, așa încât toată slujba o face dascălul, sau n-o face nici el. După îndemnul învățătorului și notarului, locuitorii au cerut un preot statornic, amenințând altfel cu trecerea la ortodoxie. Legea singură și aici îi ține așa de deosebiți de români. Ea a păstrat desigur și limba. Sunt copii care n-o știu mai deloc pe a noastră; femeile spun că învață românește numai pentru nevoia de a se înțelege când ies din cuprinsul satului. Ei se socotesc toți unguri” (Iorga, 1972).

Situații similare acelora din Ploscuțeni sau Bălușești, privind întemeierea de noi așezări populate cu ceangăi la distanțe mari față de principalele nuclee catolice din Moldova, s-au înregistrat de mai multe ori în istorie. Un exemplu ar fi cel al comunității catolice din Răducăneni, localitate aflată în județul Iași, la 41 km depărtare de Iași spre Huși. În 1806, stăpânul moșiei, hatmanul Răducanu Rosetti, ar fi adus aici coloniști catolici de prin satele din apropierea Romanului pentru a-i lucra pământul (Moraru, 2003). Astfel, s-a menținut până în zilele noastre una dintre cele mai numeroase comunități catolice din județul Iași, chiar în preajma Prutului.

Un caz mai recent este cel al ceangăilor din satul Oituz al comunei Lumina, din județul Constanța, aflat la numai 17 km distanță de municipiul Constanța. Stabiliți pe aceste meleaguri dobrogene în perioada interbelică (în jurul anului 1924), aceștia ar fi provenit din localitatea Luizi-Călugăra, din județul Bacău, trimiși în Dobrogea de către Regele Ferdinand I, care le-a oferit aici pământul promis în urma victoriilor în bătăliile de la Oituz, Mărăști și Mărășești. Oituzul dobrogean este singura localitate din Dobrogea în care populația este majoritar catolică. Bătrânii sunt bilingvi și au păstrat tradițiile ceangăilor din zona Bacăului.

În multe dintre localitățile rurale din județul Bacău, există ceangăi care vorbesc în familie preponderent graiul maghiar ceangăiesc, însă aceștia cunosc și limba română, pe care o folosesc în relațiile lor cu românii moldoveni. Mărtinaș îi consideră ca reprezentând o populație românească expusă unui proces de secuizare mai profund sub aspect lingvistic, deși, inițial a inclus o parte a acestora în cea de-a două categorie a ceangăilor (cea cu origini secuiești). Pe acești ceangăi îi întâlnim, în sate din grupul sudic, precum: Lespezi, Valea Seacă, Fărăoani, Cleja, Galbeni, Gioseni, Găidar, Nicolae Bălcescu, Luizi-Călugăra, Pustiana, Ploscuțeni, cât și în unele ale grupului nordic, Săbăoani și Pildești (Fig. 4). Mărtinaș aduce ca argumente pentru a demonstra românitatea acestei populații coordonatele etnografice care ar fi rămas, însă, românești: “portul, obiceiurile, modul de viață, tipul caselor bătrânești și al gospodăriilor, vatra pentru gătit, pirostriile, ceaunul de mămăligă, prichiciul sobei, masa rotundă cu lăicere, culmea, lada de zestre, etc.”. În condițiile socio-politice ale ocupației maghiare, acești ceangăi ar fi fost asimilați lingvistic, însă se poate vorbi și despre o simbioză cu secuii, în urma căreia s-ar fi produs un schimb de folclor între românii catolici și secui. Ceangăii nu ar fi încetat a fi români din punct de vedere al „alcătuirii psihologice, modului de simțire, de viață, de tradiții, de creație artistică”. În jur de 70% din totalul locuitorilor catolici din Moldova (din celelalte aproximativ 150 de sate, 70 dintre care compacte) ar fi uitat acest grai maghiar (Mărtinaș, 1985).

Venind din Transilvania, strămoșii ceangăilor de astăzi, fie s-au stabilit în vetrele vechilor sate amintite de Bandinus (Săbăoani, Licușeni, Tețcani, Tămășeni, Adjudeni, Răchiteni), fie s-au așezat în unele sate mai vechi ale românilor moldoveni ori au înființat localități noi în apropierea târgului Roman (Hălăucești, Talpa, Buruienești, Sagna, Rotunda, Butea, Oțeleni), iar mai târziu și către est, în ținuturile Cârligătura și Iași (Ibidem).

Datorită faptului că așezările locuite de către “ceangăii-secui” se deosebesc mult între ele, Tánczos Vilmos le-a grupat în trei categorii: În prima a inclus satele secuilor moldoveni constituite în urma migrării unor grupuri mari, compacte, în perioada apogeului refugierii secuiești în Moldova (sfârșitul secolului al XVIII-lea), care în cele mai multe cazuri au rămas împreună după sosirea lor în regiunea de la răsărit de Carpați. Aceste așezări de dimensiuni mari sunt, din punct de vedere etnic și religios, omogene și s-au format “pe spațiile nelocuite sau slab populate ale Moldovei”: Pustiana (Pusztina), Frumoasa (Frumósza), Lespezi (Lészped), Pârgărești (Szőlőhegy) și împrejurimile sale, Unguri (Magyarfalu; în prezent Arini), Vladnic (Lábnyik), Călugăreni (Kalugarén) etc. Se presupune că datorită faptului că cele mai fertile terenuri ar fi fost deja ocupate, acești secui au fost nevoiți să se mulțumească cu văile mai înguste ale râurilor mai mici, satele lor păstrând chiar și un caracter oarecum montan.

A doua categorie este cea a satelor unde se presupune că peste o populație medievală de origine maghiară deja existentă (deseori demonstrabilă) s-ar fi așezat secuii, aceștia influențând mult atât limba, cât și cultura acelor localități. În culoarul Siretului astfel de sate sunt cu siguranță: Gioseni (Gyoszény), Luizi-Călugăra (Lujzikalagor), Cleja (Klézse) și Faraoani (Forrófalva), eventual și Fundu Răcăciuni (Külsőrekecsin) și Sascut (Szászkút). Este posibil ca o populație maghiară veche să fi existat și pe valea Trotușului și a afluenților acestuia, la Oituz (Gorzafalva), Tg. Trotuș (Tatros), poate chiar și la Onești (Onyest). Având în vedere că graiul maghiar inițial a fost estompat sub puternica influență secuiască, acțiunile de identificare și clasificare ale acestor tipuri de sate folosind metoda geografiei lingvistice au devenit problematice. Ce este interesant este faptul că ceangăii din grupul de nord nu s-au amestecat deloc cu secuii, fapt ce poate fi explicat prin densitatea mai mare a acestei comunități datorată unui spor demografic superior, ce ar fi determinat chiar suprapopularea acestei zone.

În cea de-a treia categorie de așezări locuite de secui regăsim satele cu populație mixtă (români și secui). Tánczos afirmă că acei secui care au sosit în grupuri mai mici sau care au emigrat mai târziu, în cursul secolului al XIX-lea, și chiar și unii care ar fi provenit din satele deja existente în Moldova, s-au așezat și în sate românești sau în vecinătatea acestora. Este posibil și ca unele localități să fi fost populate concomintent de români și secui. Așezările de acest tip, având populație mixtă din punct de vedere etnic și confesional, se întâlnesc în văile râurilor mai mici (Trotuș, Tazlău, Bistrița, ș.a.): Gârleni (Gerlény), Lilieci (Lilijecs), Solonț (Szalonc), Florești (Szerbek), Vereșești (Gyidráska), Enăchești (Jenekest), Turluianu (Turluján), Bogata (Bogáta), Dărmănești (Dormánfalva), Valea Seacă (Szárazpatak) etc., dar și pe valea Siretului, Chetriș (Ketris), Furnicari (Furnikár), Gheorghe Doja (Dózsa-Újfalu), ș.a. Un fenomen de mixaj etnic asemănător s-a produs și în zona montană a Carpaților, ca de exemplu, în localitățile: Ciughești (Csügés), Brusturoasa (Bruszturósza), Gutinaș (Gutinázs), Ferestrău-Oituz (Fűrészfalva) sau Vizantea (Vizánta). Așezări secuiești mici sau părți de sate se mai regăsesc și în zona unor izvoare ale unor pârâuri montane, deasupra unor așezări românești: Cucuieți (Kukujéc), Bogdănești (Ripa), Lărguța (Larguca), Strugari (Esztrugár-Neszujest), Livezi (Váliri), Berzulești (Berzunc-Butukár), Seaca (Szálka), Slănic (Szalánc), Cerdac (Cserdák), Capătă (Kápota), Pralea (Prálea).

Se poate observa faptul că secuii veniți în Moldova în secolele XVIII-XIX, s-au stabilit în areale cu caracter mai curând montan (nu tocmai prielnice pentru agricultură, însă bune pentru viticultură, creșterea animalelor și exploatări forestiere) și s-au extins pe un teritoriu relativ întins Aceste sate sunt de obicei mai mici ca dimensiune comparativ cu așezările maghiare medievale și în multe cazuri locuitorii trăiesc în medii mixte din punct de vedere etnic și religios, fapt ce a facilitat procesul de asimilare lingvistică. Însă, această populație, fiind mai recentă, a fost asimilată mai puțin față de populația maghiară ceangăiască stabilită în Moldova încă din perioada medievală. Acest aspect este relevat de faptul că ponderea cea mai mare a catolicilor moldoveni care și-a prezervat limba revine acestor ceangăi-secui (în jur de 80%).

Având în vedere toponimia localităților locuite de ceangăi, care este de origine românească (cu unele excepți, precum Săbăoani, Tămășeni, etc.), se poate stabili faptul că în cele mai multe dintre aceste sate ceangăii s-au așezat peste ceea ce reprezenta o populație românească, ce ar fi ocupat acele locuri anterior sosirii catolicilor din Ardeal. În toponimia regăsită în acea parte a județului Bacău care este locuită de către „secui” apar, însă, numeroase denumiri ungurești. Numele desemnate locurilor de la vechea graniță din dreptul ținutului Trotuș au în cea mai mare pondere a lor origini maghiare, spre deosebire de cele întâlnite în zona Suceava și Neamț, care au denumiri aproape exclusiv românești (situație ce o întâlnim iar, mai la sud de acea porțiune a județului Bacău, către Putna). Rosetti ne oferă și câteva exemple de astfel de denumri pe care acesta le consideră ca fiind ungurești, regăsite pe întreg teritoriul fostului ținut al Trotușului: “Munții: Kiș-havaș, Șaroșa, Pilișca, Farcu-Mare, Farcu-Mic, Lapoșul, Chichilăul la Târgul-Ocnei, Caraclăul, Perchiul din fața Oneștilor, Dealul-Poșorcanilor la hotarul ținutului Putnei; Pâraele: Asăul, Ciudomirul, Chiugheșul, Cuciurul, Sulța, Soronțul, Jiroșul, Urmenișul, Caraclăul, Talamba, Căiuțul mare și mic, Cașinul, Calasăul, Cotumba”. Până și numele râului Trotuș (Totruș în documentele vechi) ar fi o corupere a ungurescului Tátros, echivalent a denumirii slavone a Bistriței. Alte râuri care ar avea nume vizibil maghiare ar fi: Oituz, Tazlău, Uz și Cașin (Rosetti, 1905). Alte exemple de toponimie de origine maghiară: Fărăoani, Fărcașa, Lucăcești, Săbăoani, Tămășeni, Timărești, etc.) (Mărtinaș, 1985).

Despre etimologia toponimului Adjudeni, Iorgu Iordan, în lucrarea sa Toponimia românească din 1963, relata următoarele: “Agiudenii… poate însemna și «locuitori veniți din Agiud», dar și, mai probabil «urmași ai lui Agiud (= Egyed)». Se știe că raionul Roman are un număr de sate cu populație maghiară, iar Agiud este reflexul românesc al antroponimului maghiar Egyed (provenit din latinul Aegidius)” (Iordan, apud Doboș și colab., 2005).

Legat de toponimia localităților locuite de ceangăi, Nicolae Iorga spunea că: “Satele lor sunt făcute după norme românești, și numite, nu după sfinți, ci după întemeietori: Tămășeni, de la Tamás, numele unguresc al lui Toma, ori, în Romanul vecin, Săbăoani de la Sabău (Szabó), care înseamnă croitor” (Iorga, 1928; 1981).

III. Transformări actuale ale structurilor geodemografice ale ceangăilor din Moldova

Populației catolică din Moldova a înregistrat în ultimele două secole o rată înaltă a creșterii demografice, datorată nu unor noi imigrări, ci unui spor natural deosebit de ridicat. Având în vedere că în secolele XIX-XX au dispărut epidemiile, care erau atît de frecvente în perioada anterioară, s-a îmbunătățit asistența medicală, iar rata mortalității infantile a scăzut, catolicii din Moldova, care și-au păstrat “comportamentul demografic tradițional înrădăcinat într-o mentalitate arhaic-religioasă”, au înregistrat un spor demografic unic în Europa. Numărul acestora a crescut în perioada 1930-1992 de la 109.953 la 240.038, rata de creștere fiind de 118%, depășind cu mult pe cea a întregii provincii Moldova, care a fost de 67% (de asemenea foarte ridicată) în același interval de timp. Luând în considerare că în perioada “industrializării socialiste”, o parte a ceangăilor a fost strămutată alături de populația românească din Moldova ca forță de muncă în celelalte regiuni ale țării și că la momentul efectuării recensământului exista și un număr însemnat de ceangăi aflat la muncă în străinatate, Tánczos estimează o creștere demografică după anul 1930 de până la 180% (Tánczos, 2002b). În perioada 1930-1992, principalele caracteristici ale comportamentului demografic al ceangăilor moldoveni au fost reprezentate de indicele ridicat al fertilității și asimilarea lingvistică rapidă (Idem, 1997). În perioada comunistă, natalitatea în rândul ceangăilor ajunsese la medii de 9 copii per femeie. Cazuri de mame eroine erau foarte frecvente (inclusiv în familia mea, mama a provenit dintr-o familie cu nouă copii).

Universitatea din București și Centrul de Sociologie Urbană și Regională au realizat cercetări sociologice pe problematica romano-catolicilor (ceangăi) din Moldova, iar, în urma unui sondaj efectuat pe un eșantion de 1056 de ceangăi/catolici din 33 de sate (30 din județul Bacău și câte unul din județele Neamț, Iași și Vrancea), grupate în 15 comune, a reieșit faptul ca 93% dintre aceștia s-au declarat români, 5.5% maghiari și doar 1.5% de altă naționalitate, din care 0.5% ceangăi. Rezultatele au fost prezentate în cadrul Seminarului internațional "Identitatea culturală a romano-catolicilor (ceangăi) din Moldova", organizat de Academia Română la 29 aprilie 2002, unde au fost, de asemenea, prezentate expuneri ale cercetătorilor care au realizat studii aprofundate asupra temei (abordări istorice, arheologice, etnografice, sociologice și lingvistice). Potrivit sondajului, din eșantionul studiat, 80% dintre cei intervievați se consideră români catolici și 8% maghiari de origine catolică. Deși 49% dintre cei care se declară români cunosc limba “ceangăilor”, în familie o vorbesc un procent de 27.4% dintre aceștia, iar dintre cei care se declară maghiari, 33% cunosc limba ceangăiască, vorbind-o în familie în proporție de 12% (http://www.catholica.ro/). Se poate observa că ponderea celor care s-au declarat români de religie catolică și care cunosc graiul ceangăiesc sau care îl folosesc în familie este destul de însemnată (49%, respectiv 27%).

Marius Diaconescu a afirmat că locuitorii romano-catolici din Moldova trec printr-o criză de identitate profundă de mai bine de un secol, criză care se manifestă prin faptul că mulți dintre aceștia nu sunt convinși de originea și apartenența lor etnică. Istoricul evidențiază ideea că cele două poziții contradictorii radicale cu privire la originea și identitatea catolicilor moldoveni nu fac altceva decât să determine adâncirea crizei identitare și să accentueze conflictele în cadrul comunităților romano-catolice (Diaconescu, apud Peti, 2011).

În articolul “Catolici și ortodocși în Moldova, aspecte ideologice și sociale în sate mixte confesional”, Șerban Stelu a examinat relațiile interconfesionale între romano-catolici și ortodocși din două sate din județul Bacău, respectiv Oituz și Frumoasa, punând accentul pe aspectele matrimoniale. Deși studiul s-a limitat doar la datele alianțelor matrimoniale, exogamia și căsătoriile interconfesionale, autorul a putut concluziona că această comunitate a catolicilor din Moldova “apare ca un grup deschis, capabil să se adapteze la schimbarea societății înglobante, să se integreze în aceasta și să profite de noile resurse apărute”, imaginea fiind, astfel, diferită față de relativa închidere și reticență pe care le-ar fi sugerat unele aserțiuni ideologice (privind “problema ceangăiască”). Stelu susține că datele culturale ale catolicilor moldoveni ar fi permis producerea unor mutații (precum exogamia căsătoriilor mixte din satul Frumoasa) care conduc către o integrare în societatea globală (Stelu, 2004).

III.1. Asimilarea etnică a ceangăilor din Moldova

Numeroși oameni de știință susțin faptul că populația catolică din Moldova a fost alcătuită încă din timpuri foarte vechi din locuitori de etnie maghiară, veniți din Transilvania, peste care mai târziu s-ar fi așezat și o populație secuiască (în grupul sudic) și că cele două entități etnice au fost supuse unor procese de asimilare în cadrul populației românești, atât naturale, cât și forțate sau sistematice, în perioadele istorice recente, inițiate de către statul român și Biserica Romano-Catolică. Alți cercetători au afirmat că acești catolici moldoveni ar reprezenta o populație cu origini românești din Transilvania, care a fost supusă, însă, unor procese de catolicizare și de secuizare (incompletă), și care, în urma stabilirii în Moldova ar fi revenit la starea sa inițială, păstrând în unele cazuri și urme ale secuizării, manifestate prin prezența unui fenomen de bilingvism. Aceștia susțin și că inițiativele diverselor organizații care încearcă prezervarea limbii maghiare, a identității și a culturii unice a acestor ceangăi ar reprezenta o tentativă de re-maghiarizare a acestei populații românești, care ar constitui, în realitate, doar o minoritate confesională, nu și una etnică.

Faptul că, în secolul al XIX-lea, în rândul ceangăilor din grupul nordic începea deja să aibă loc un fenomen de tranziție către limba și cultura valahă, a fost consemnat în scrierile unor călărori maghiari. În 1838, Elek Gegő relata că: "În ceea ce privește satele ceangăilor de nord din jurul satului Săbăoani (Szabófalva) – Tămășeni (Tamásfalva), Adjudeni (Dsidafalva), Răchiteni (Domafalva), Leucușeni (Lakosfalva), [acestea] devin puternic valahe atât în privința îmbrăcăminții, cât și a obiceiurilor, motivul principal fiind lipsa preoților maghiari, datorită faptului că vicariatele ungurești din circumscripția românească sunt ocupate de misionari italieni” (Gegő, 1838, apud Heltai, 2012). La câțiva ani după, această situație ne este descrisă și de János Jerney, care ne spune că locuitorii din Săbăoani i s-au plâns deoarece în ciuda faptului că aceștia nu știu deloc românește, preotul lor nu vorbește ungurește și le face spovada în românește, în timp ce pe celălalt mal al Siretului situația este diferită: "Tamásfalva (Tămășeni), Dsidafalva (Adjudeni), Miklósfalva (Butea), Domafalva (Răchiteni) – sunt toate sate ceangăiești, însă locuitorii lor vorbesc rar sau [nu vorbesc] deloc ungurește” (Jerney, 1844, apud Heltai, 2012). Aceste mărturii ar putea explica lipsa totală a unei memorii identitare maghiare (inclusiv în rândul celor de vârstă înaintată) în majoritatea localităților grupului nordic, tranziția către o identitate românească fiind probabil completă încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în sate precum Tămășeni sau Adjudeni, deși îm satele vecine, de pe malul opus al Siretului (Săbăoani, Pildești, posibil și Iugani sau Gherăești) conștiința sau cel puțin limba maghiară păstrându-se chiar și după trecerea în secolul următor.

Trăind în afara graniței Regatului Ungar, hotar trasat de crestele Carpaților, în perioada formării națiunii ungare, ei nu au luat parte la cele mai importante evenimente istorice care au dus la crearea națiunii maghiare burgheze, nedevoltându-și, astfel, o conștiință identitară maghiară. Însă, o perioadă, au rămas și în afara proceselor construcției națiunii române. În cadrul comunitățile sătești ale ceangăilor, a persistat o conștiință identitară etnică cu o structură particulară, de tip medieval. Aceasta nu acorda o funcție sau o semnificație simbolică limbii materne sau tradiției folclorice în această limbă. Pe ceangăi nu i-a interesat în mod conștient apartenența la un grup etnic, această preocupare nefiind aspectul cel mai important al vieții lor. Ei nu consideră tragică pierderea limbii sau identității lor maghiare, ceangăiești, așa cum o percep cercetătorii maghiari, ci o văd mai mult ca pe “acomodare socială […] o rezolvare a unei situații conflictuale, creare a stării de ehilibru” (Pozsony, 2001).

Ceangăii au trăit timp de secole într-un teritoriu care, în acele vremuri, avea un caracter multi-etnic foarte greu de vizualizat în zilele noastre. De asemenea, aceștia nu au participat la mișcarea națională modernă maghiară din secolul al XIX-lea (Davis, 2008), situându-se în afara sferei de influență ungare, jucând, mai curând, un rol în formarea națiunii române, participând la principalele evenimente ale istoriei acesteia. Pentru omogenizarea etnică a statului român reînnoit după evenimentele din 1918 și a cărei populații și suprafață se dublaseră, încorporând numeroase grupuri etnice și confesionale, s-a hotărât că „minoritățile ce afectau igiena socială trebuiau îndepărtate sau încorporate în ethosul și corpul națiunii unitare”. Au apărut, astfel, prin anii ’40, discuții ce priveau expatrierea ceangăilor în Ungaria în schimbul unor români ce locuiau în afara granițelor sau chiar deportarea lor și în Uniunea Sovietică. Ceangăii, cât și alte minorități, erau angajate într-un proces numit de către R. Chris Davis “inducție națională” și care presupunea demonstrarea că “experiența istorică și identitatea grupului minoritar sunt congruente cu cele ale națiunii gazdă”. Pentru a evita posibila expatriere a enoriașilor săi, ierarhia catolică din Moldova a inițiat o redefinire a “etnogenealogiei” ceangăilor. Preoții și istoricii ceangăi au avut roluri în crearea unei etnogenealogii românești, ajutați de cercetătorul Petru Râmneanțu, care, folosind mijloacele științice ale biologiei rasiale, antropologiei și serologiei, a putut fabrica o origine etnică românească a ceangăilor pentru a semnala regimului Antonescu că aceștia nu reprezentau inamici ai națiunii, reușind, astfel, să elimine riscul includerii acestora în planurile de repatriere discutate cu oficialii Ungariei (Ibidem) Preotul Iosif Petru Pal a avut un rol important în acest proces de reconstrucție a identității etnice a catolicilor moldoveni, publicând în anul 1942 cartea Originea catolicilor din Moldova și franciscanii, păstorii lor de veacuri, aceasta reprezentând prima lucrare prin care s-a dorit demostrarea originilor românești ale ceangăilor, cu ajutorul acesteia dorindu-se a convinge guvernul pro-fascist al lui Antonescu în a-i lăsa în pace pe preoții și credincioșii catolici. Deși această atitudine avea la acea vreme scopuri nobile, fiind folosită în folosul comunității catolice, în prezent ea nu mai este necesară, însă Biserica Romano-Catolică s-a simțit nevoită în a continua politicile asimilaționiste și de promovare a teoriei originilor românești ale ceangăilor până în zilele noastre.

Și Dumitru Mărtinaș aduce ca argument pentru a dovedi românitatea ceangăilor rezultatele cercetărilor biologului român dr. Petru Râmneanțu. Acesta, folosind analiza grupelor de sânge ca metodă de investigație, ar fi determinat pe baza indicelui biologic că ceangăii au origini românești (Mărtinaș, 1985). Însă, dezvăluiri cu privire la politicile de eugenie derulate de statul român în perioada interbelică pun sub semnul întrebării validitatea rezultatelor obținute de cercetările realizate de Râmneanțu.

După cum relatează Marius Turda, specialist în biopolitică și în istoria eugeniei și rasismului, într-un interviu publicat în ziarul România liberă, în secolul XX, în multe țări europene s-a încercat crearea unor “state moderne, omogene din punct de vedere etnic și națiuni compuse din familii sănătoase și numeroase”. Teoriile eugenice au devenit foarte populare începând cu crearea României Mari în 1918, preocupându-i în mod deosebit pe oamenii de știință, dar și pe guvernanți, care doreau crearea națiunii românești ideale. În acest demers, eugeniștii și antropologii, întrebuințând descoperirile noi de la acea vreme din medicină, biologie și genetică, susțineau că pe baza analizei grupelor de sânge se putea dovedi cum că secuii ar fi români maghiarizați și că rromii ar fi asiatici, cu origine „neromânească”. Eugeniștii îl considerau ca fiind român pe cel sau pe cea care vorbea limba română, credea în datinile românești și avea „sânge” românesc, putând demonstra că are o „moștenire biologică” românească (părinți, bunici și străbunici români). S-au realizat numeroase măsurători antropologice (măsurarea cutiei craniene, a înălțimii, observarea trăsăturilor fizionomice, a culorii ochilor și a părului, analiza grupelor de sânge), atât asupra românilor, cât și a celorlalte etnii, comparând rezultatele în scopul descoperirii așa-zisei „esenței biologice” a românului și a „non-românului”. Astfel, multe dintre descoperirile științifice (precum descoperirea grupelor de sânge) erau folosite în scop politic. În acea perioadă au fost implementate și planuri de eliminare a minorităților etnice din pozițiile importante în economie sau cultură. În anii '20 și '30, autori ca Gh. Popovici și Petru Râmneanțu au deșfăsurat cercetări care au sugerat că secuii aveau altă grupă de sânge față de cea a maghiarilor din Transilvania și din Ungaria, dar similară cu grupa de sânge a românilor din zonă, declanșând astfel concepția că secuii (și prin extensie și ceangăii) ar fi la origine români care au fost supuși procesului de maghiarizare.

Naționalismul, rasismul și intoleranța caracteristice vremii (accentuate după Marea Unirea din 1918) au dus la abordarea acestor politici de eugenie (pentru îmbunătățirea fondului genetic al populației), dar și de asimilare (pentru omogenizarea etnică a națiunii). Deși, nu se poate nega faptul că și în Transilvania aflată sub conducere maghiară s-a produs o asimilare etnică, poate chiar mult mai intensă, iar în perioada interbelică a existat și acolo un eugenism maghiar.

Rezultatele furnizate în urma recensământului din 1859 evidențiau faptul că din totalul de 52.881 de locuitori catolici din Moldova, 37.825 (71.6%) dintre aceștia aveau ca limbă maternă maghiara, iar restul de 15.058 aveau limba maternă româna. Datele la nivel de județ arătau astfel: în județul Bacău, din 25.896 de locuitori catolici, 22.426 (86.6%) se declaraseră ca fiind maghiari, iar în județul Roman, din 15.588 de credincioși romano-catolici, 14.736 (94.6%) au afirmat același lucru. Însă, din restul de 11.379 de catolici care trăiau în afara granițelor celor două județe, doar 663 (5.8%) au afirmat că sunt maghiari. Tánczos susține că “asimilarea a pornit din zonele de margine, din zonele de diasporă catolică”, comparând situația lingvistică “a ceangăilor de nord din zona Romanului, a ceangăilor de sud din zona Bacăului, precum și în cea a ceangăilor secui” de la jumătatea secolului XIX-început de secol XX, cu cea a secuilor din Ținutul Secuiesc al zilelor noastre. Ceangăii moldoveni au suferit un proces de asimilare lingvistică, devenit “fenomen de masă”, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă acest fenomen nu ar fi atins decât populația catolică “aflată în stare de diasporă […] și cea a satelor aflate printre sate românești ortodoxe”, cu precădere cele din zonele periferice ale blocului ceangăilor din grupul nordic. Populația expusă cel mai puternic asimilării ar fi fost cea de diasporă, strămutată din cauza suprapopulării arealului său de baștină, în special din zona Romanului și într-o mai mică măsură și din cea a Bacăului. Astfel, comunitățile ceangăiești rezultate în urma dispersării, dar și cele ale câtorva sate mai mari, însă mai izolate, au fost asimilate până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În centrul insulei lingvistice de nord (în Săbăoani și în imediata sa apropiere), însă mai ales în satele ceangăilor din împrejurimile Bacăului și în satele mai mari ale ceangăilor secui de pe văile Trotușului și Tazlăului, la momentul trecerii în secolul următor asimilarea nu începuse să se manifeste încă, maghiarii din aceste locuri aproape că nu stăpâneau mai deloc limba română (Tánczos, 2002b). Acest aspect mi-a fost descris și de către un bătrân din comuna Săbăoani, în urma unui interviu, acesta afirmând că: “Pe vremea când eram copil, bătrânii nu vorbeau [bine] românește […] Când am intrat la școală, în clasa I, nici un coleg nu știa să vorbească bine românește” (interviu, Aprilie 2014).

În anul 1865, învățătorul Gheorghe Teodosiu, originar din orașul Roman, întâmpinând dificultăți în demersul său de a preda lecții în limba română unor copii din localitatea Pildești, scrie o cerere de transfer în care prezenta situația cu care se confrunta: “Întâmpin cele mai mari dificultăți, provenite numai din cauză că această comună fiind populată numai de locuitori unguri și ai căror copii nu numai că nu pot vorbi, dar nici că înțeleg măcar cât de puțin limba română, căci cea mai mare parte dintre mume, de care atârnă învățarea copiilor în casă a vorbi, singure nu știu românește. Sunt nevoite a lua bărbatul lor ca tălmaci pentru cumpărarea de prin târg bumbac, etc… chiar și când cu mare greutate îi dă la școală nu înțeleg deloc românește încât nu mă pot apropia de dânșii câte două și trei luni, până se mai deprind câte puțin cu mine și apoi dacă pot face ceva cu dânșii, căci astfel începe să plângă ca și cum ar vedea pe cel mai desfiguratu și mai feroce animal. Deci cum am zis, după trecerea de două-trei luni de la intrarea lor în școală, timp în care un român ar putea citi, apoi cu neteziri pe cap, căci numai asta îi încredințează despre blândețe, încep a arăta literele, imitându-mă până ce le cunoaște bine și cu încetineală și foarte greu se deprinde a silabisi, însă mecanic, cu aceasta urmare ajungem la citire, unde iarăși mecanic citesc în orice carte foarte bine, dar ce folos dacă nu știu ce citesc, pentru că numai în școală, în prezența mea, deprind a vorbi românește, iar afară și acasă cu părinții și frații lor, vorbesc numai ungurește. Acum, după ce au învățat a scrie și a ceti bine, regula cere de a-i promova, însă cum se poate promova un elev în clasa a II-a unde se cere înțelegere și capacitate mai mare, când el numai se uită împrejur fără să înțeleagă obiectele ce se predau. Așa-dar, progresu mare nu se poate face și în societate nu poți fi privit după atâta osteneală decât ca unul ce nu mi-aș îndeplini cu sfințenie misiunea de învățător. Apoi, cu cei mai înaintați școlari nu pot nici acum fără tălmaciu la problemele mai grele” (Moraru și colab., 2002).

Într-un articol scris în anul 1880 de către Polescu Ioanu în ziarul românesc Amicul Familiei, ce apărea la Gherla (Szamosújvár) (la vremea aceea localitatea se afla în Austro-Ungaria) se afirmau următoarele: “În Moldova, în doue din cele mai mari și mai frumoase județie, mai cu semă Bacăulu și Romanulu, locuitorii țierani, cari suntu mai toți răzăși, moșneni și proprietari mici, vorbesc numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue să mergi cu tălmaci: femeile și copii nu sciu se dea nici “bună demaneția” românesce. Culpa neiertată este a oameniloru noștri de statu că n-au îngrigitu nici odată de romanisarea acestui elementu și a lăsatu în inima Moldovei o populațiune de peste doue sute de mii, streină și de limbă și de religiune. Domnule Nicolae Crețiulescu, Ministru culteloru și instrucțiunei publice, se vede că seculii ți-a păstratu d-tale resolvarea acestei cestiuni naționale. Fă ca poporulu ruralu, căruia i-au datu pământu la 2 maiu, se fie unulu și același și în limbă și în animă, căci în elu stă vieția țierei; româniseză pre acești Ciangăi, scapă-i de urâtulu nume, ce nu voru nici ei să-lu poarte, și vei ave eterna recunoscinția. Mesurile ce ar trebui să se ia suntu: mai întâiu îndesuirea scoleloru prin tote satele, cătunele și fundăturile unguresci; copii luați cu vătășielulu și duși la scola erna si vera, mai cu seama fetele, care devenindu mame și voru înveția copii românesce; și alu doilea, pe la tote bisericile loru, aduși preoți dintre Românii din Transilvania, ca să le vorbească și să le ceteasca românesce. Cându preotulu le va da binecuventarea în limba română, cându dascălu le va cânta românesce și cându mama va legăna copilulu si-i va dice: haidi, nani, puiulu mamei, resultatulu va fi dobânditu!” (Polescu, 1880, apud Pozsony, 2002). Se poate argumenta că acest articol a fost scris de către un român din Transilvania (parte a Austro-Ungariei) aflată la 1880 în plină perioadă a maghiarizării, care nu făcea altceva decât să dea sfaturi unui ministru din Regat referitor la cum să procedeze în aceeași manieră în Moldova. Însă, această mărturie privind politicile asimilaționiste derulate în acea epocă nu poate fi neglijată, reflectând o realitate sumbră cu care se confrunta populația catolică din spațiul moldav, aflată în cea mai mare parte în necunoștință de cauză.

În urma unui ordin al prefecturii județului Bacău din anul 1938, primăria comunei Ferdinand (azi Nicolae Bălcescu, popular Újfalu) a luat o serie de măsuri drastice care limitau drepturile cetățenilor vorbitori de limbă ungurească: “Primăria Ferdinand/ Plasa Bistrița/ Județul Bacău/ No. 685/ 1938. Luna Maiu. Ziua 6/ Publicațiune/ Noi primarul comunei Ferdinand I. Jud. Bacău. În baza ordinului prefecturei Jud. Bacău No. 7621 din 3 Mai 1938. Se aduce la cunoștință populațiunei din această comună că nu este permis de a se vorbii în altă limbă decât românește în localurile publice, în Primărie sau în alte locurii. În bisericele catolice slujba religioasă se va face în limba Latină și Românește. Preoții și cântăreți bisericești nu au voie de a face cântări religioase decât în limba latină și românește. Preoții și cântăreții au ordine în această privință. Toți acei care vor contraveni vor fii aspru pedepsiți conform Legei. Făcut azi, 5 Mai 1938.” (extras din publicația “Din Arini la Săbăoani”, 2004).

Conform datelor recensămintelor, ceangăii catolici de origine maghiară și-au pierdut limba maternă și conștiința identității maghiare. Dacă în 1859, 71.6% din populația catolică din Moldova (37.825 din 52.881 de locuitori catolici) s-a declarat de origine maghiară, în 1992 doar 0.8% (1.826 din 240.038 de catolici) se mai considerau maghiari (Tánczos, 2002b).

Fig. 2 Evoluția ponderii maghiarilor în cadrul populației catolice din Moldova, conform recensămintelor oficiale

Conform recensământului din 2002, populația romano-catolică din Moldova număra 232.045 de locuitori. Toți catolicii moldoveni (ceangăii) vorbesc limba română, limba oficială a statului, însă numărul vorbitorilor dialectelor ceangăiești, ce reprezintă forme arhaice ale limbii maghiare, este mult mai mic. În urma investigațiilor sale, desfășurate în perioada 2008-2010, Vilmos Tánczos a stabilit că există 43.559 de ceangăi care folosesc dialectele ceangăiești în comunitățile rurale tradiționale și încă 5.193 în localitățile urbane ale Moldovei, în viața de zi cu zi și mai ales acasă, în cadrul familiei. Acesta susține că atât datorită asimilării spontane, naturale, cât și a celei forțate, sistematice, în prezent, marea majoritate a ceangăilor nu cunoaște limba strămoșilor săi și se consideră români. În unele sate ceangăiești asimilarea lingvistică în cadrul majorității vorbitoare de limbă română este completă sau aproape completă, însă există localități unde locuitori de vârstă medie și generațiile mai bătrâne încă folosesc dialectele maghiare arhaice, ceangăiești (Tánczos, 2012).

Comunismul a avut un impact semnificativ asupra minorității maghiare din România. Ceaușescu a introdus conceptul de “națiune socialistă”, ce presupunea o spiritualitate, o mentalitate și o cultură comună pentru toți locuitorii statului. Termenul de “omogenizare” a vizat întreaga societate românească și avea ca demers transformarea acesteia într-o „societate socialistă multilateral dezvoltată”, incluzând și un proiect de asimilare treptată a naționalităților conlocuitoare. Un exemplu de metodă utilizată pentru realizarea acestui proces de omogenizare a fost modificarea componenței etnice a populației urbane din Transilvania. Rezultatele au arătat că în perioada 1948-1966 numărul locuitorilor români din orașele din Transilvania a avut un ritm de creștere de 310% (1948: 547.000; 1966: 1.696.000), pe când cel al locuitorilor maghiari a fost de doar 61,4% (1948: 435.000; 1966: 702.000) (Tismăneanu și colab., 2007).

Politica de asimilare a minorităților conlocuitoare inițiată de regimul comunist a avut consecințe și asupra ceangăilor, comunitate ce număra aproximativ 60.000 de locuitori vorbitori de limbă maghiară din cadrul populației romano-catolice a județelor Neamț și Bacău. Primele tentative de asimilare forțată a acestora ar fi avut loc în perioada interbelică, rolul principal în acest proces asumându-și-l Biserica Romano-Catolică, pentru care facilitarea pierderii identității lingvistice a credincioșilor ceangăi i-ar fi permis stoparea asimilării lor în cadrul Bisericii Ortodoxe. Astfel, în urma acestor măsuri asimilaționiste, ceangăii moldoveni nu au putut beneficia de slujbe religioase și educație în limba maternă. Partidul Muncitoresc Român (PMR), lansând o ofensivă împotriva cultelor, s-a folosit de Uniunea Populară Maghiară (UPM) pentru a înființa, începând cu anul 1948, o rețea de circa 40 de școli cu predare în limba maghiară în teritoriile locuite de ceangăi, care însă în perioada 1953-1958 au fost treptat închise. Această inițiativă avea ca scop slăbirea influenței Bisericii în aceste comunități. De asemenea, în anii ’70-’80, “în contextul accelerării procesului de asimilare, ceangăii care s-au declarat maghiari au fost persecutați de organele de miliție și de Securitate” (Ibidem).

III.2. Prezența ceangăilor în recensăminte și în alte surse statistice

Din sursele mai vechi desprindem că populația catolică era prezentă într-un număr modest, însă relativ extinsă în teritoriu. În perioada 1595-1604, în mai multe scrisori aflate în arhiva Vaticanului se vehicula în mod repetat cifra de 10.000 de credincioși de confesiune romano-catolică care ar fi locuit în Moldova, în 21-25 de terrae (“ținuturi”), populația totală a Moldovei fiind de aproximativ 400.000 de locuitori (Mesrobeanu, 1928, apud Stelu, 2004). Iar în statistica lui Nicolae Șuțu din 1849 apare cifra de 44.317 de locuitori romano-catolici, dintr-o populație totală a Moldovei de 1.462.105 de persoane (Soutzo, 1849, apud Stelu, 2004). Date mai exacte avem începând cu primele recensăminte oficiale.

Conform recensământului din 1859, în Moldova totalul locuitorilor de confesiune catolică se ridica la numărul de 52.881. Dintre aceștia, 37.825 (71.6%) s-au declarat de limbă maternă maghiară, restul de 15.058 având deja ca limbă maternă româna. În județul Bacău, din 25.896 de locuitori catolici, 22.426 (86.6%) au susținut că au limba maternă ungara, în timp ce în județul Roman, dintr-un număr de 15.588 de catolici, 14.736 (94.6%) și-au declarat ca limbă maternă ungara. Situația se prezenta diferit, însă, în cazul catolicilor aflați în afara limitelor administrative ale județelor Bacău și Roman, unde, din 11.379 de credincioși catolici, existau doar 663 (5.8%) care s-au declarat ca fiind maghiari (Tánczos, 2002b).

O statistică demografică cuprinzătoare privind populația prezentă în localitățile județului Roman de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost realizată de către Petru Condrea în cadrul lucrării sale Dicționarul geografic al județului Roman, publicată în anul 1891. Am selectat din aceasta informațiile referitoare la comunele și satele cu o populație catolică mai însemnată, acestea reflectând și structura etnică a populațiilor acestor așezări:

“[com.] Agiudeni [Agiudeni] – Are o populațiune de 249 cap. faml. (184 contrib.) cu 885 locuito. din cari 2 sciu carte și 114 case. Din aceștia 175 cap. faml. (563 loc.) sunt unguri și 2 faml. evrei […] și restul români.

[com.] Bălușesci [Bălușesci, Mestacăni și Tabăra] – Are 255 c. fam. 240 contrib. 1098 loc. din cari 25 sciu carte și 281 case. – Populațiunea acestei comuni este români și unguri. Ungurii sunt 107 fam. (470 loc.). Mai sunt și 2 fam. evrei.

[com.] Bâra [sat. Bâra, târgu Bâra, Balomiresci și Oțeleni] – Are 415 c. fam. 455 contrib. 1865 loc. din cari 110 sciu carte și 448 case. – Populațiunea acestei comuni este 257 fam. (936 loc.) unguri, 74 fam. evrei și restul români.

[sat] Bârticesci [com. Botesci] – Are 159 c. fam. 146 contrb. 589 loc. din cari 5 sciu carte și 145 case. Acestă populaț. este compusă din 120 c. fam. (480 loc.) unguri, 4 fam. evrei și restul români.

[com.] Boghicea [Căușeni, Ghideon, Mistra (Rogoza), Slobozia (Petresci) și Vadul-Vejei (Vadul-de-Aramă)] – Are 589 c. fam. 622 contrib. 2944 locuit. din cari 75 sciu carte și 611 case. Popolațiunea se compune în cea mai mare parte din români și țigani, afară de aceștia mai sunt 62 fam. (153 loc.) unguri și 13 fam. evrei. […] Ține de parohia catolică Oțeleni.

[com.] Botesci [Botesci, Barticesci și Nisporesci (Zapodia)] – Are 435 c. fam. 385 contrib. 1561 loc. din care 29 sciu carte și 380 case. Populațiunea este română afară de 120 c. fam. (480 loc.) unguri și 6 fam. evrei.

[sat] Buhonca [com. Doljesci] – Are 49 c. fam. 76 contrib. 211 loc. din cari 2 sciu carte și 54 case. Din acestă populaț. 41 c. fam. (171 loc.) sunt unguri, iar restul români.

[sat] Buruenesci [com. Doljesci] – Are 219 c. fam. 246 contrib. 971 loc. din cari 4 sciu carte și 234 case. Populaț. este numai din unguri.

[sat] Butea [com. Miclăușeni] – Are 380 c. fam. 391 contrib. 1744 loc. din cari 20 sciu carte și 420 case. (Acestă populaț. este socotită împreună cu acea din s. Lițca). Toți loc. din acest sat (368 c. fam sau 1472 loc.) sunt unguri.

[sat] Călugăreni [com. Dămienesci] – Are 77 c. fam. 72 contrib. 286 loc. din cari 4 sciu carte și 71 case. Populaț. este compusă numai de ung.

[sat] Corhana [com. Dulcesci] – Are 61 c. fam. 65 contrb. 216 loc. din cari 1 scie carte și 90 case. Din acestă populaț. 60 fam. (140 loc.) sunt unguri. […] Ungurii din acest sat țin de parohia catolică Săbăoani.

[com.] Dămienesci [Călugăreni, Dămienesci sat. Dămienesci târgș. și Pădureni] – Are 320 c. fam. 262 contrib. 1233 loc. din cari 109 sciu carte și 322 case. Populaț. este compusă în cea mai mare parte din români pe lângă cari mai sunt și 47 fam. evrei și 78 fam. (299 loc.) unguri.

[com.] Doljesci [Buhonca, Buruenesci, Doljesci, Rădiu și Rotunda] – Are 620 c. fam. 700 contrib. 2769 loc. din cari 57 sciu carte și 651 case. Populațiunea este mai mult de jumătate (376 fam. sau 1554 loc.) unguri.

[sat] Fărcășanii [com. Scheea] – Are 145 c. fam. 128 contrib. 688 loc. din cari 13 sciu carte și 180 case. Populaț. acestui sat este aprope totă numai unguri (120 fam. 480 loc.) și 1 fam. evreu. […] Ungurii din acest sat țin de parochia catolică Butea.

[com.] Ghirăesci [Ghirăesci și Leucușeni] – Are 498 c. fam. 344 contrib. 1756 loc. din cari 39 sciu carte și 437 case. Această populațiune este compusă din 280 c. fam. (1180 loc.) unguri, 8 c. fam evrei și restul români.

[com.] Hălăucesci [Hălăucesci] – Are 625 c. fam. 720 contrb. 2178 loc. din cari 79 sciu carte și 567 case. Acestă populaț. este compusă din 400 c. fam. (1500 loc.) unguri, 15 fam. evrei și restul români. […] Partea de nord a acestui sat se numește Luncași.

[sat] Iugani [com. Mircesci] – Are 144 c. fam. 109 contrib. 582 loc. din cari 2 sciu carte și 138 case. – Acestă populaț. este compusă din 100 c. fam. (400 loc.) unguri, 1 fam. evreu și restul români. […] Ungurii din acest sat țin de parohia catolică Ghirăesci.

[sat] Leucușanii [com. Gherăesci] – Are 84 c. fam. 64 contrb. 295 loc. din cari 2 sciu carte și 71 case. Populaț. acesta este compusă din 40 c. fam. (120 loc.) unguri, 1 fam. evreu și restul români. […] Acest sat dateză din seculul al XIV-lea sau al XV-lea […].

[com.] Miclăușeni [Butea, Hândresci, Lițca și Miclăușeni] – Are 701 c. fam. 736 contrb. 3203 loc. din cari 86 sciu carte și 761 case. Acestă populaț. este compusă din 368 c. fam. (1472 loc.) unguri, 11 fam. evrei și restul români.

[com.] Mircesci [Iugani (Cosmesci), Mircesci și Tețcani (Stețcani)] – Are 385 c. fam. 288 contrib. 1429 loc. din cari 32 sciu carte și 360 case. Acestă populaț. este compusă din 160 c. fam. (640 loc.) unguri, 4 fam. evrei și restul români.

[com.] Mogoșesci [Mogoșesci și Muncelul-de-sus] – Are 526 c. fam. 354 contrib. 1797 loc. din cari 105 sciu carte și 452 case. Acestă populaț. este compusă din 200 c. fam. (500 loc.) unguri, 17 fam. evrei și restul români.

[sat] Muncelul-de-sus [com. Mogoșesci] – Are 302 c. fam. 189 contrb. 1226 loc. din cari 94 sciu carte și 284 case. Populaț. este română afară de 15 fam. evrei și 100 fam. (250 loc.) unguri.

[sat] Nesporesci [com. Botesci] – Are 134 c. fam. 113 contrb. 449 loc. din cari 4 sciu carte și 119 case. Populaț. este compusă numai din unguri.

[sat] Oborocenii-de-jos [com. Heleștieni] – Are 137 c. fam. 158 contrb. 585 loc. din cari 12 sciu carte și 142 case. Populațiun. este română afară de 30 c. fam. (130 loc.) unguri și 1 fam. evreu.

[sat] Oțeleni [com. Bâra] – Are 257 c. fam. 270 contrib. 1088 loc. din cari 30 sciu carte și 264 case. Populaț. este compusă aprope din unguri. […] Locuitorii unguri din acest sat, împreună cu cei din s. Boghicea, Buhonca și Slobozia (Petresci), formează o parohie catolică cu reședința preotului în s. Oțelesci [Oțeleni].

[com.] Pildesci [Pildesci] – Are 220 c. fam. 218 contrib. 803 loc. din cari 44 sciu carte și 183 case. Popalaț. se compune din 200 c. fam. (900 loc.) unguri, 2 fam. evrei și restul români.

[sat] Poena-lui-Iurașcu [com. Poena-lui-Iurașcu] – Are 90 c. fam. 80 contrib. 360 loc. din cari 8 sciu carte și 90 case. Populaț. este compusă aprope totă din unguri, cari împreună cu cei din Băluceșci, Călugăreni, Mâgla Negri, Recea, Roșiori și Ruși țin de parohia catolică Prăjesci (Bacău).

[com.] Rechiteni [Rechiteni și Ursăresci (Iuganii-din-vale)] – Are 182 c. fam. 168 contrb. 925 loc. din cari 60 sciu carte și 224 case. Populaț. este compusă totă numai din unguri. […] Ungurii din acestă com. țin de parohia din Butea.

[orș.] Roman – Are o populaț. de 13334 locuitori împărțiți ast-fel: 6389 bărbați, 6945 femei. 4883 căsătoriți, 7067 necăsătoriți, 1305 veduvi și 80 divorsați. 3690 cu sciință de carte și 9694 fără sciință de carte. 2874 capi de familie. Toți aceștiea locuesc în 2226 case. Acestă populațiune în mare majoritate este compusă din români apoi vin evreii (a căror numer nu se cunosce esact), armenii, ungurii (95 fam. 285 loc.), apoi grecii și în fine nemții.

[com.] Roșiori [Roșiori și Ruși] – Are 219 c. fam. 200 contrib. 853 loc. din cari 39 sciu carte și 223 case. Acestă populaț. este română afară de 29 fam. (112 loc.) unguri și 2 fam. evrei.

[sat] Rotunda [com. Doljesci] – Are 107 c. fam. 111 contrib. 424 loc. din cari 3 sciu carte și 113 case. Populaț. este compusă numai din unguri, care țin de parohia catolică Agiudeni.

[com.] Săbăoani [Săbăoani] – Are 760 c. fam. 679 contrb. 2462 loc. din cari 41 sciu carte și 671 case. Populaț. este totă compusă din unguri, afară de 10 fam. evrei și 3 fam. români. […] Formează o parohie catolică cu satele: Pildesci, Leucușeni și Corhana. […] Este cel mai mare centru de populaț. din județ, după orș. Roman. – Acest sat există din vechime, căci un document din 1606 Maiu 12, de la Irimia Movilă dice că el a fost făcut danie de către acest domn momastirei Secu împreună cu alt sat Berendesci. Acest document dice că acele sate, Săbăoni și Berendesci erau drepte domnesci și populate cu unguri.

[com.] Sagna [Sagna și Vulpeșesci] – Are 428 c. fam. 538 contrib. 1976 loc. din cari 30 sciu carte și 464 case. – Populația este română, afară de 171 c. fam. (500 loc.) unguri și 5 fam. evrei. […] Locuitorii catolici țin de parochia Tămășeni.

[com.] Scheea [Cucova, Fărcășani, și Scheea] – Are 273 c. fam. 312 contrib. 1432 loc. din cari 57 sciu carte și 393 case. Acestă populaț. este compusă din 210 c. fam. (840 loc.) unguri, 2 fam. evrei și restul români.

[sat] Slobozia [com. Boghicea] – Are 171 cap. fam. 178 contrib. 661 loc. din cari 9 sciu carte și 174 case. Populaț. este compusă din 62 cap. fam. (153 loc.) unguri, 4 fam. evrei și restul țigani (ursari).

[com.] Tămășeni [Tămășeni] – Are 314 c. fam. 215 contrb. 1060 loc. din cari 4 sciu carte și 268 case. Populaț. acestui sat este compusă numai din unguri și 1 fam. evreu. […] Formează o parochie catolică cu locuitorii unguri din s. Sagna și orș. Roman.

[sat] Tețcani [com. Mircesci] – Are 72 c. fam. 55 contrib. 251 loc. din cari 5 sciu carte și 71 case. Populaț. este compusă din 60 c. fam. (240 loc.) unguri, 1 fam evreu și restul români. […] Locuitorii unguri, ce sunt aședați din vechime aici, țin de parochia catolică Ghirăesci. […] Se numea în vechime Stețicani, după cum se vede din documentul de la 1679 April. 27, de la Ducă-Vodă.

[com.] Tupilați [Tupilați] – Are 395 cap. fam. 337 contrb. 1144 loc. din cari 41 sciu carte și 290 case. Populaț. este români afară de 24 fam. (90 loc.) unguri și 7 fam. evrei.

[sat] Ursăresci [com. Răchiteni] – Are 20 cap. fam. 18 contrb. 89 locuit. din cari 2 sciu carte și 21 case. Populațiunea este compusă din unguri.” (Condrea, 1891).

Folosind aceste date am realizat un tabel în care am arătat situația demografică a locuitorilor unguri prezenți în județul Roman în anul 1891, indicând cu caractere marcate cu bold satele cu populație maghiară. Pentru a localiza aceste comune în cadrul județului, vezi Fig. 6.

*Localitățile cu bold sunt cele în care au fost înregistrați locuitori de etnie maghiară (unguri).

Tabel. 1 Localitățile cu populație ungurească din județul Roman, în anul 1891 (după Petru Condrea)

Marele Dicționar Geografic al României întocmit de George Ioan Lahovari și editat de Societatea Geografică Română, publicat în anul 1898 și compus pe baza a 33 de lucrări corespunzând fiecărui județ existent la acea vreme, includea, pe lângă lucrarea lui Petru Condrea referitoare la județul Roman, și Dicționarul geografic al județului Bacău realizat de Ortensia Racoviță. Din conținutul acestei lucrări am extras informațiile referitoare la structura etnică a județului Bacău, care se prezenta după cum urmează în acest paragraf: „Populațiunea. După recensământul din 1890, județul Bacău numără 172.496 de locuitori. […] După naționalitate, populațiunea urbană se împarte în 9.665 Români, 1.199 Unguri, 7.369 Evrei, 530 Armeni, 45 Greci, 629 Germani, 20 Ruși, 5 Sârbi, 18 Francezi, 55 Italieni, 12 Elvețieni, 2 Turci, 36 Bulgari, în total 19.200 suflete. Populațiunea rurală se compune din 123.132 Români, 24.715 Unguri, 5.197 Evrei, 47 Greci, 111 Germani, 5 Ruși, 5 Francezi, 58 Italieni, 1 Englez, 35 Bulgari, în total 152.296 suflete. Locuitorii pământeni sub protecțiune română, de care, afară de Români, țin și Armenii, Ungurii și Evreii: 170.883. […] Cultul catolic numără în acest județ 32.463 credincioși, mai mult ca în orice alt județ din țară. Episcopul catolic are sub autoritatea sa, în județul Bacău, doi vicari: unul se chiamă al Trotușului cu reședința în Târgul-Trotușul. De acest vicariat depind 4 parohii: cea din Târgul-Trotușul și cele din satele cu Săcui: Dărmănești, Pustiana și Grozești. Al doilea vicariat este al Bacăului, cu reședința în Bacău. De acest vicariat depind parohii de prin locurile locuite de Ciangăi și anume: Prăjești, Bacău, Liuzi-Călugăra, Valea Seacă, Valea-Mare, Cleja și Faraoani. Bisericile catolice sunt 62 active, 2 în construcție, deservite de 12 preoți, 54 cântăreți și eclesiarhi. De acest rit țin Ungurii, în număr de 25.914, din cari 24.715 prin mai mult de 80 sate.” Se poate observa că se făcea o distincție clară între populațiile de unguri de pe teritoriul județului Bacău, și anume, între cea de secui (“Săcui”) și cea de ceangăi (“Ciangăi”), cele două dispunând și de vicariate proprii.

Fig. 3 Populația județului Bacău conform recensământului oficial din 1890

Tot din acest dicționar, aflăm că “Acest oraș [Roman], din deosebite documente, se vede că pe lîngă Romîni mai era locuit și de alte naționalități, încă din timpuri vechi în o relațiune comunicată de Secretarul Episcopiei de Camenița în 1571 Nunțiul Papal, se vede că Ungurii, din acest oraș și județ, rătăciți d’intîiu în eresul lui Hus, au trecut la religiunea catolică” (Hasdeu, 1868, apud Lahovari și colab., 1898). „Afară de către Unguri, acest oraș mai era locuit de Armeni și Evrei” (Melchisedec, 1874, apud Lahovari, 1898). Din relatarea episcopului catolic Bernardino Quirini la 1599, Romanul avea circa 2.400 de locuitori, “orașul Roman are aproape 400 de familii, dintre care sunt numai 25 de familii de romano-catolici cu 138 de suflete, de neam unguri și sași.” Cam același număr de locuitori este consemnat și la 1623 de către misionarul catolic Andrei Bogoslavič (Ursachi, 1977).

În 1906, profesorul Yrjö Wichmann, un lingvist finlandez cu renume, a vizitat satul Săbăoani pentru a studia limba maghiară vorbită în apropierea orașului Roman. În urma cercetărilor sale acesta a realizat un dicționar ceangăiesc-german, care împreună cu o gramatică a dialectului și cu folclorul cules din zonă au fost reunite într-un volum publicat în anul 1936 la Helsinki. Acesta a lăsat în urmă câteva observații despre 42 dintre satele catolice ale Moldovei, acestea reflectând realitatea pe care Wichmann a putut-o constata în regiune, la început de secol XX. Printre aceste mențiuni se regăsesc și următoarele: “Adjudeni: 400 de gospodării, limba română, printre locuitori nu se găsesc români ortodocși; Barticești: 350 de gospodării, locuitorii vorbesc românește: sunt romano-catolici și se numesc pe ei înșiși “unguri”; printre ei nu se află români ortodocși; Bălușești: 42 de gospodării de maghiari care vorbesc maghiara; printre locuitori se află și români ortodocși; Bârgăoani: locuitorii a circa 300 de gospodării vorbesc ungurește, ceilalți sunt români ortodocși; Buhuși: 100 de gospodării, locuitorii vorbesc ungurește și românește; sunt și români ortodocși; Cleja: 250 de gospodării, limba maghiară; Corhana: 30 de gospodării de unguri, locuitorii vorbesc maghiara și româna, sunt și români ortodocși; Gherăiești: 350 de gospodării, limba maghiară; Hălăucești: 500 de gospodării, limba română; locuitorii sunt catolici și se declară ca fiind “unguri”; sunt și locuitori români; Iugani: 300 de gospodării, limba maghiară; Luizi-Călugăra: 500 de gospodării, limba maghiară; Pildești: 400 de gospodării, limba maghiară; Ploscuțeni: 600 de gospodării, limba maghiară; Sagna: 250 de gospodării, limba maghiară și română; printre locuitori se află și români; Sascut: 300 de gospodării, limba maghiară; Săbăoani: 1.200 de gospodării ungurești, ai căror locuitori vorbesc maghiara și româna; Somușca: 100 de gospodării, limba maghiară; Tămășeni: 800 de gospodării, limba română; Tețcani: 28 de gospodării, limba maghiară; Valea Mare: 450 de gospodării, limba maghiară; Valea Seacă: 350 de gospodării, limba vorbită este maghiara; Văleni: 150 de gospodării, limba maghiară” (Wichmann, 1936).

Din “Recensământul general al populației României din 29. decemvrie 1930, vol. II: Neam, Limbă maternă, Religie”, publicat de dr. Sabin Manuilă în anul 1938, am selectat datele statistice cu privire la situația etnică și confesională din județele interbelice ale Moldovei locuite de un număr mai însemnat de locuitori romano-catolici (o bună parte a acestora fiind de neam unguri și/sau având ca limbă maternă ungara), și anume: Bacău, Roman, Iași, Fălciu, Neamț, Covurlui, Putna și Tecuci. Populația statornică romano-catolică din județul Bacău era alcătuită din 47.139 de locuitori, cifră ce reprezenta 18.1% din totalul populației județului, din care 4.678 populație urbană și 42.461 populație rurală. Situația în județul Roman era similară, cu 32.462 locuitori catolici sau 21.4% din totalul populației, din care doar 1.079 locuiau în mediu urban (în orașul Roman și localitățile suburbane ale acestuia), iar restul de 31.383 în comunele rurale din jurul orașului Roman. Următoarele județe, după ponderea locuitorilor catolici din totalul populației, erau: Fălciu, cu 4.9% sau 5.655 locuitori catolici, concentrați în două localități importante – orașul Huși (3.983) și comuna Răducăneni (1.573); Iași, cu 2.3% sau 6.335 locuitori catolici, regăsiți preponderent în municipiul Iași (3.178), comuna Horlești (964) și, într-un număr mai mic, și în satele Cotnari (218), Fântânele (256), Focuri (222), Săveni (186), Sprânceana (198) sau Bălțați (186); Neamț, cu 2.3% sau 4.528 locuitori catolici, prezenți în orașele Piatra-Neamț (999) și Buhuși (572) și în satele Frumoasa (903), și Bârgăoani (984), Talpa (275), Breaza (162) și Dochia (100), aflate în apropierea limitei administrative a județului Roman; Covurlui, cu 1.9% sau 4.008 locuitori catolici, aflați aproape în totalitate în municipiul Galați (3.931); Putna, cu 1.6% sau 3.152 locuitori catolici, pe care îi întalnim în orașul Focșani (932), dar și în sate precum Vizantea-Mănăstirească (488) și Sascut (399); Tecuci, cu 1.6% sau 2.493 locuitori catolici, dintre care doar 218 trăiesc în orașul Tecuci, iar restul în satele Ploscuțeni (1.220) și Unguri (843). Celelalte județe ale Moldovei găzduiau și ele credincioși de confesiune romano-catolică, numărul acestora fiind, însă, mai redus: Baia (1.497), Botoșani (1.460), Dorohoi (579), Tutova (373), Vaslui (272).

Tabel. 2 Județele provinciei Moldova după numărul de locuitori de confesiune romano-catolică, numărul de locuitori de neam unguri și numărul de locuitori cu limbă maternă ungară (după Recensământul general al populației României din 1930)

Comparând recensămintele din 1859 și 1930, se poate constata faptul că, atât numărul locuitorilor romano-catolici care s-au declarat maghiari, cât și ponderea acestora din totalul populației județelor din Moldova, a scăzut considerabil – de la 37.826 (71.6% din totalul populației catolice) în 1859 la 23.886 (21.7% din totalul populației catolice) în 1930. Situația în județul Roman (Fig. 6) se prezenta conform următoarelor două tabele:

Tabel. 3 Populația statornică în 1930 după neam și limbă maternă în județul Roman (după Recensământul general al populației României din 1930)

Tabel. 4 Numărul de locuitori romano-catolici din localitățile județului Roman, în anul 1930, împreună cu numărul celor s-au declarat de neam unguri și/sau cu limba ungară ca limbă maternă (după Recensământul general al populației României din 1930)

În 1930, localitățile județului Roman cu cei mai mulți locuitori de confesiune romano-catolică erau: Săbăoani-Lecușeni (4.374), Hălăucești (2.153), Gherăești (1.804), Butea (1.802), Tămășeni (1.628), Adjudeni (1.562), Pildești (1.506), Buruienești (1.436), Oțeleni (1.329), Roman (1.079), Barticești (1.031), Sagna (970), Răchiteni (955), Nisiporești (794), Fărcășeni (774), Rotunda (747) și Iugani (701).

Deși asimilarea lingvistică în majoritatea satelor locuite de ceangăi din județul Roman se afla într-un stadiu avansat sau era deja completă, în cateva dintre satele din plasa Roman-Vodă, aflate la nord-est de orașul Roman (Oțeleni, Sagna, Boghicea, Rediu, Slobozia, Bâra) o parte a locuitorilor continuau să se identifice ca unguri, deși aveau ca limbă maternă româna, în timp ce în restul satelor, chiar și în cele unde existau numeroși vorbitori ai dialectului ceangăiesc de nord (Săbăoani, Pildești), catolicii fie au încetat, fie au evitat a se considera maghiari, declarându-se de etnie română și având ca limbă maternă româna.

Singurul sat din județ cu un număr sesizabil de catolici care și-au declarat maghiara ca limbă maternă a fost Călugăreni (în prezent aflat în județul Bacău), fiind, de altfel, și singura localitate din județ cu o populație secuiască, și nu ceangăiască, stabilită în regiune într-o perioadă mai recentă. Satul Călugăreni este considerat punctul nordic extrem al secuilor ce au migrat din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în urma Masacrului de la Siculeni.

Cel mai mare număr de locuitori declarați unguri s-a înregistrat în orașul Roman (366), reprezentând un sfert din totalul locuitorilor catolici ai urbei, cea mai mare parte a acestora având și limba ungară ca limbă maternă (284). Ungurii reprezentau unul dintre numeroasele grupuri etnice ale orașului, alături de români, evrei, rromi, germani, polonezi, ruși-lipoveni, bulgari, armeni, ș.a. Ungurii constituiau o parte importantă din totalul populației romano-catolice din orașul Roman, alături de locuitorii de etnie germană și poloneză.

În județul Bacău, rezultatele recensământului din 1930 arătau astfel:

Tabel. 5 Populația statornică în 1930 după neam și limbă maternă în județul Bacău (după Recensământul general al populației României din 1930)

Tabel. 6 Numărul de locuitori romano-catolici din localitățile județului Bacău, în anul 1930, împreună cu numărul celor s-au declarat de neam unguri și/sau cu limba ungară ca limbă maternă (după Recensământul general al populației României din 1930)

Analizând datele publicate în 1930, putem observa neconcordanțe între acestea și cele ale recensămintelor anterioare (1859, 1899). Acestea, se poate să fi fost determinate de o acțiune de falsificare a datelor desfășurată de către oficiali, în scopuri naționaliste. O astfel de neconcordanță o reprezintă situația demografică a comunei Onești. Dacă la recensământul din 1899, jumătate din populația localității era încă ungurească, în 1930, din cei 2.945 de locuitori ai localității, 1.236 erau romano-catolici, însă doar 672 au declarat că ar avea ca limbă maternă maghiară și doar 57 au susținut că ar fi de etnie maghiară. Un caz și mai curios este cel al comunei Fundu-Răcăciuni, unde cercetătorii nu au putut găsi nici măcar o singură persoană de etnie maghiară, deși 833 de indivizi au susținut că ar avea ca limbă maternă maghiara. Similară este și situația Pustianei, unde dintr-o populație de 1.153 romano-catolici, 1.146 aveau limbă maternă ungurească, însă nici unul nu s-a declarat a fi de neam ungur. În satul Somușca, cunoscut ca fiind o așezare pur ceangăiască, conform biroului de recensământ, nici un rezident cu limbă maternă ungară nu locuia acolo (Vincze, 2002). Iar în Cleja și Fărăoani nu exista decât un singur locuitor ungur în fiecare dintre cele două sate, în timp ce, în „Marele Dicționar Geografic al României”, apărut cu 30 de ani înaintea acestui recensământ, comuna Cleja avea 2.379 de locuitori unguri, iar comuna Faraoani 1.443 (Lahovari și colab., 1898).

În 1992, conform recensământului, existau 240.038 de locuitori romano-catolici în Moldova. Dintre aceștia, doar un număr infim de doar 1.826 (0.76%) de persoane se mai considerau de etnie maghiară, deși Tánczos ar fi estimat că un număr de aproximativ 62.000 dintre catolicii moldoveni ar mai fi vorbit o formă a limbii maghiare. La acest recensământ s-au înregistrat 2.165 de cetățeni care s-au declarat de etnie “ceangău” (Weber, 1998). Din cei 1.826 de locuitori care s-au declarat maghiari, 1.301 locuiau în mediul urban, ceea ce ar însemna că doar 525 de catolici maghiari ar mai fi locuit în satele moldovenești. Tánczos susține că autoritățile ar fi ordonat o mușamalizare a prezenței etnicilor maghiari și a vorbitorilor de limbă maghiară în rezultatele recensământului. De asemenea, Biserica Romano-Catolică ar fi desfășurat o puternică campanie de propagandă în rândul ceangălor, recurgând chiar și la amenințarea celor care se declarau maghiari cu repatriere forțată în Ungaria, întregul recensământ desfășurându-se într-o astmosferă naționalistă declanșată de către mass-media.

Un exemplu al acestor practici n-il oferă ziarul “Romániai Magyar Szó", care publica într-un articol din anul 1992, protestul G. Margaretei Percă, recenzor oficial în comuna Săbăoani, județul Neamț, care a fost trimis și unor diverse organizații politice și de protecție a drepturilor omului, în care aceasta scria că: „Începând din 1 ianuarie 1992 reprezentantul Episcopiei Romano-catolice din Iași și preotul comunei au somat în mod repetat și consecvent populația să se declare la recensământ neapărat de naționalitate română. Argumentul lor era că denumirea de «romano-catolic» provine din cea de «român». Agitația inițiată în rândul populației a culminat la 6 ianuarie 1992 când preotul i-a amenințat pe enoriași spunându-le că dacă nu se vor declara români, se va putea pune din nou problema strămutării populației maghiare din Moldova ca în 1940. Drep protest împotriva acestui amestec grosolan din partea unei instituții care are o puternică influență asupra populației satului și al cărui scop evident este de a falsifica rezultatele recensămîntului, în dimineața zilei de 7 ianuarie 1992 mi-am predat mapa de recenzor la primăria satului.” Același ziar reporta la data de 11-12 aprilie a aceluiași an un caz similar de intimidare a populației, propagandă antimaghiară ordonată de sus a preoțimii catolice din Moldova și abuzuri flagrante ale recenzorilor și în localitatea Lespezi (Tánczos, 2002a). Este foarte probabil ca rezultatele recensămintelor din 1930 și 1992 (cât și al celor ulterioare) să fi fost intenționat distorsionate. Acest lucru este vizibil datorită inconsistențelor observate în datele înregistrate.

Potrivit recensământului din 2002, numărul locuitorilor de religie romano-catolică din Moldova era de 232.045 (Fig. 9 și Fig. 18). Deși toți vorbesc limba română, o minoritate a acestora vorbește și unul dintre dialectele maghiare ceangăiești (48.752 de persoane, conform cercetărilor de teren realizate de Vilmos Tánczos în perioada 2008-2010), în viața de zi cu zi, în special în familie. Dintre aceștia, 5.193 ar locui în mediul urban, iar restul în mediul rural.

Conform rezultatelor recensământului din 2011, numărul romano-catolicilor din Moldova a scăzut, ajungând la 195.738 de locuitori (dintre care 1.536 s-au declarat “ceangăi”). Situația demografică la nivelul întregii Moldove în anul 2011, privind numărul de locuitori catolici și ponderea lor din totalul populației localităților urbane și rurale moldovenești, se prezenta conform tabelului următor:

Localități care au între 100 și 200 de locuitori de religie romano-catolică sunt: în județul Bacău: orașul Buhuși (186) și comunele Roșiori (171), Letea Veche (165), Gura Văii (130); în județul Neamț: doar comuna Tupilați (167); în județul Iași: orașele Podu Iloaiei (157), Târgu-Frumos (153) și comunele Holboca (199), Tomești (189), Miroslava (187), Stolnicești-Prăjescu (183), Belcești (179), Heleștieni (167), Valea Lupului (148), Ciurea (126), Voinești (102); în județul Vrancea: doar comuna Garoafa (103).

În restul județelor Moldovei, comunități catolice mai mari s-au înregistrat doar în orașe: Galați (1.298), Botoșani (395), Vaslui (271), încă ponderea lor din totalul populației este mică.

Catolicii din comuna Ghimeș-Făget reprezintă o ramură distinctă a ceangăilor. Aceștia sunt cunoscuți sub denumirea de „ceangăi ghimeșeni”, iar originile lor sunt recunoscute în unanim ca fiind secuiești. Luând în considerare și faptul că teritoriul actualei comune Ghimeș-Făget nu a aparținut niciodată regiunii istorice Moldova, trecând din punct de vedere administrativ sub controlul Moineștiului și apoi al Bacăului abia din a doua jumătate a secolului trecut, catolicii de aici nu reprezintă o parte a subiectului acestui studiu. Comuna Ghimeș-Făget este singura localitate din județul Bacău cu o populație majoritară de etnie maghiară (Fig. 19).

În mediul urban, ponderea locuitorilor romano-catolici este deobicei redusă. Singura localitate urbană în care catolicii formează majoritatea este Slănic Moldova (care include și localitățile Cireșoaia și Cerdac), cu aproximativ 60% din totalul populației de confesiune romano-catolică. În unele nuclee urbane, precum Roman, Bacău, Onești, Dărmănești sau Târgu Ocna, procentajul oscilează între 8% și 10% din totalul populației orașelor respective, în timp ce în Comănești și Moinești acesta se apropie de 5%. În restul orașelor Moldovei, proporția care revine credincioșilor catolici este mult mai scăzută (frecvent sub 3%), cu excepția municipiului Huși, care a înregistrat un procent de 17% populație de confesiune romano-catolică.

Comunele cu cei mai mulți locuitori romano-catolici, la nivelul întregii Moldove, sunt: Săbăoani (9.260), Cleja (6.352), Nicolae Bălcescu (5.929), Doljești (5.757), Tămășeni (5.495), Hălăucești (4.815), Botești (4.123) și Gherăești (4.029). În toate aceste comune populația catolică formează majoritatea netă (peste 80%).

Concluzii

Deși, se poate presupune că cea mai mare parte a catolicilor din Moldova își are originile fie într-o populație românească din Transilvania, ce ar fi fost supusă unei secuizări parțiale, iar în urma stabilirii în Moldova ar fi revenit în timp la starea românească inițială, fie într-o populație maghiară veche provenită de pe valea Someșului sau din alte areale transilvane, care datorită izolării și lipsei accesului la o școlarizare și la servicii religioase în limba maternă s-ar fi asimilat în masa populației băștinașe românești, uitându-și treptat limba și pierzându-și identitatea maghiară (însă nu și apartenența confesională), nu se poate nega faptul că o bună parte a catolicilor moldoveni o reprezintă cea cu origini vizibil secuiești (în special în multe dintre localitățile din județul Bacău) și că fenomenul de bilingvism întâlnit la această populație secuiască, cât și la unele comunități ale ceangăilor propriu-ziși (Săbăoani, Pildești) este unul cu adevărat inedit, ce merită conservat. Însă, principala problemă a acestor dialecte maghiare o reprezintă faptul că sunt limbi nescrise, și, deși se poate argumenta că demersul autorităților maghiare de a introduce predarea limbii maghiare moderne, literare în școlile din satele cu populație bilingvă nu ajută cu adevărat cauzei prezervării particularităților acestor variații a limbii maghiare (numeroasele arhaisme, regionalisme, ce în multe cazuri sunt rezultatul împrumuturilor din limba română, etc.), poate însă diminua intensitatea procesului de asimilare, ce pare în prezent a fi iminent. Cazuri similare situației ceangăilor s-au înregistrat și la diverse alte populații, precum aromânii din Grecia, istro-românii din Croația sau românii (vlahii) din Voivodina și din valea Timocului, existența graiurilor acestor populații fiind periclitată în lipsa unui sprijin din partea unor autorități ale statului român sau ale Uniunii Europene. La o scară mai mare se poate preconiza și o alterare a stărilor curente ale graiurilor românești (moldovenesc, oltenesc, etc.) care își pot pierde din specificul lor și se pot integra treptat în limba română literară, iar într-un viitor, mult mai îndepărtat însă, încetându-și și ele existența.

În urma migrațiilor dinspre Transilvania, în diferite perioade istorice, a unui număr însemnat de catolici, printre care se puteau regăsi atât maghiari, secui, români maghiarizați, români nemaghiarizați, cât și alte grupuri etnice (sași) și a unei posibile coabitări a unora sau a altora dintre aceștia timp de secole, anterior, dar și ulterior stabilirii în spațiul extracarpatic, formând numeroase comunități pe un teritoriu întins al Moldovei, a rezultat acest fenomen ceangău. Supozițiile privind originile, fie ele românești sau maghiare, ale întregii populații catolice moldovenești nu par întotdeauna plauzibile, adevărul situându-se probabil pe undeva la mijloc. Ambele istoriografii au adus constant argumente și dovezi care să le întărească ideologiile și credibilitatea în fața susținătorilor fiecăreia.

Conștiința identitară individuală reprezintă, de asemenea, un aspect important ce trebuie luat în considerare. Având în vedere că fiecare persoană are dreptul de a se considera ca aparținând oricărui grup etnic crede de cuviință, în multe situații, dovezile istorice nu pot schimba cu ușurință convingerile personale. Faptul că cea mai mare parte a ceangăilor preferă, în prezent, a se considera de etnie română reprezintă o chestiune problematică pentru susținătorii teoriei maghiarității, mai ales în condițiile interferențelor anumitor agenți opozanți (autoritățile statale, bisericești, etc.).

Populația catolică din Moldova se confruntă cu un proces de modernizare accelerat, aceasta fiind capabilă a se integra cu ușurință în societatea contemporană, globală. Acest aspect face ca o conservare a culturii populare și a caracteristicilor lingvistice să fie îngreunată într-o anumită măsură. În prezent, mulți dintre ceangăii bilingvi au încetat a-și mai învața copiii limba strămoșească și nu găsesc nici utilitatea în a-i înscrie la cursurile de limba maghiară organizate în școlile din anumite sate din județul Bacău, această limbă nefiind una de circulație internațională.

Viitorul acestei populații enigmatice rămâne la fel de neclar și nesigur ca și trecutul ei. Deși soarta comunităților unde asimilarea este finalizată poate fi ușor de vizualizat, aceștia rupând deja orice legătură cu maghiaritatea, devenind pe deplin români, în comunitățile ceangău-maghiare și cele ceangău-secuiești unde s-au mai păstrat, în varii proporții, elemente de limbă și de identitate maghiară, aceasta nu este la fel de sigură. Pe de o parte, asimilarea acestora pare inevitabilă, însă, în același timp există și posibilitatea ca identitatea ceangăiască și patrimoniul lor cultural (limbă maghiară arhaică, cântece, balade, credințe, tradiții, port tradițional, artă populară) să supraviețuiască și să mai dăinuie o perioadă îndelungată.

Anexe

Fig. 4 Harta populației bilingve și a satelor catolice din Moldova, realizată pe baza datelor disponibile în 1997 (după László Sebők, editată de Vilmos Tánczos pentru Teleki László Foundation, Institute for Central-European Studies; Sursa: http://www.csangok.ro/)

Fig. 5 Harta parohiilor ce aparțin Diecezei Romano-Catolice de Iași

(Sursa: http://catoliciidinmoldova.ro/)

Fig. 6 Harta județului Roman din perioada interbelică (Sursa: http://romaniainterbelica.memoria.ro/)

Fig. 7 Organizarea administrativă a Bisericii Romano-Catolice în România (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/17/Romanian_Roman-Catholic_Church_map.svg)

Fig. 8 Religia romano-catolică în spațiul românesc interbelic, conform recensământului populației din 1930 (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5e/1930_rom-cat.jpg)

Fig. 9 Prezența romano-catolică conform recensământului din 2002 (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/0/01/Romanocatolici2002.jpg)

Fig. 10 Harta teritoriilor locuite de secui și ceangăi (după Dr. Rétvári László și Dr. Hajdú-Moharos József; Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/40/Harta.jpg)

Fig. 11 Hartă etnografică din perioada interbelică a așezărilor ceangăilor moldoveni (după Györffy István; Sursa: http://en.csango.ro/)

Fig. 12 Localitățile cu populație romano-catolică de pe Valea Siretului (Sursa: http://www.ceangaii.ro/)

Fig. 13 Localitățile cu populație ceangău-maghiară din Moldova (Sursa: http://www.csango.ro/)

Fig. 14 Așezările catolice din Moldova la mijlocul secolului al XVII-lea: blocurile nordic și sudic (după Benda Kálmán, 1989; Sursa: http://www.sgr.fi/uh/uh5.pdf)

Fig. 15 Migrațiile ceangăilor de-a lungul secolelor (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Csangos.PNG)

Fig. 16 Nivelul de cunoaștere a limbii maghiare pe generații în localitatea Vizantea Mănăstirească, județul Vrancea (după Vilmos Tánczos, 2012; Sursa: http://books.google.ro/books?id=o_m4R6DM87kC)

Fig. 17 Harta ponderii populației de religie romano-catolică în județul Bacău (Sursa: http://www.deferlari.ro/)

Fig. 18 Harta populației de religie catolică din România, în anul 2002 (Sursa: http://www.deferlari.ro/)

Fig. 19 Structuri etnice băcăuane RPL 2011: maghiarii și ceangăii (după Lucian Șerban; Sursa: http://www.deferlari.ro/)

Fig. 20 Harta localităților cu pondere însemnată a populației de confesiune romano-catolică din Moldova (realizată folosind datele statistice de la RPL 2011)

Bibliografie

Alexandru, Monica, (2012), “Stories of upward social mobility and migration in one Romanian commune. On the emergence of “rurban” spaces in migrant-sending communities”, Eastern Journal of European Studies, vol. 3, nr. 2, (dec. 2012), Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași;

Baker, Robin, (1997), “On the Origin of the Moldavian Csángos”, The Slavonic and East European Review, Vol. 75, No. 4, Modern Humanities Research Association and School of Slavonic and East European Studies, University College London, London, pp. 658-680;

Barszczewska, Agnieszka (ed.) și Peti, Lehel (ed.), (2011), Integrating minorities: traditional communities and modernization, The Romanian Institute for Research on National Minorities, Kriterion, Cluj-Napoca;

Bădescu, Ilie și Mihăilescu, Ioan, (2003), Geopolitică, Integrare, Globalizare, Editura Mica Valahie, București;

Bodó, Csanád, Vargha, Fruzsina Sára și Vékás, Domokos, (2012), “Classifications of Hungarian dialects in Moldavia”, în Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, editare de Peti L. și Tánczos V., The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca;

Cândea, Romulus, (1917), “Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea”, în Anuarul XXXIII al Institutului teologic-pedagogic din Sibiu pe anul 1916-1917, Sibiu, pp. 3-66;

Ciubotaru, Ion H., (1998; 2002; 2005), Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I, 1998; vol. II, 2002; vol. III, 2005, Editura Presa Bună, Iași;

Condrea, Petru, (1891), Dicționarul geografic al județului Roman, Tip. Thoma Basilescu, București;

Coșa, Anton, (1996), Considerații asupra originii și evoluției fenomenului ceangău, Almanahul “Presa Bună”, Iași, pp. 61-76;

Coșa, Anton, (2001), Cleja. Monografie etnografică, Editura SemnE, București;

Coșa, Anton, (2007), Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Editura Sapientia, Iași;

Coșa, Anton, (2007), Comunitățile catolice din județul Bacău, Editura Magic Print, Bacău;

Coșa, Anton, (2011), “Identitatea asumată și identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova”, în vol. Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate și reverberații, Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Asociația Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș”, Editura Magic Print, Onești;

Cotoi, Călin, (2003), „Ceangăii, inventarea eșuată a unei minorități naționale”, în Geopolitică, Integrare, Globalizare, editare de Bădescu I. și Mihăilescu I., Editura Mica Valahie, București;

Davis, R. Chris, (2008), “Rescue and Recovery: The Biopolitics and Ethnogenealogy

of Moldavian Catholics in 1940s Romania”, în Local and Transnational Csángó Lifeworlds, editare de Ilyés S., Peti L. și Pozsony F., Kriza János Ethnographical Society, Cluj-Napoca;

Dănilă, Ioan, (2003), “Biografia unui termen – Ceangău / Ceangăi”, Analele Științifice ale Universității Ovidius Constanța. Seria Filologie, vol. XIV, Editura Ovidius University Press, Constanța, pp. 69-78;

Dănilă, Ioan, (2005), Limba română în graiul ceangăilor din Moldova, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, p. 350;

Diogszegi, Lászlo (ed.), (2002), Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Doboș, Dănuț (coord.), Zahariuc, Petronel, Cireș, Lucia și Butnaru, Daniela, (2005), Adjudeni – Șase veacuri de prezență catolică pe valea Siretului, Editura Sapientia, Iași;

Dumea, Emil, (2005), Istoria Bisericii Catolice din Moldova, Editura Sapientia, Iași;

Erdeli, George; Cucu, Vasile, (2007), România – Populație. Așezări umane. Economie, Editura Transversal, București;

Farțade, Bernardin, (2001), “Monografie: Parohia Ploscuțeni”, Lumina Creștinului, anul XII, serie nouă, nr. 7 (139) (iul. 2001), Editura Presa Bună, Iași, p. 11;

Ferro, Teresa, (2005), I Missionari cattolici in Moldavia. Studi storici e linguistici, Editura Clusium, Cluj-Napoca;

Giurgea, Otilia-Iuliana I., (2008), Identitatea culturală a ceangăilor din Moldova în contextul integrării europene, lucrare de licență, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Specializarea Sociologie, București;

Grünthal, Riho; Kovács, Magdolna, (2011), Ethnic and Linguistic Context of Identity: Finno-Ugric Minorities (Uralica Helsingiensia 5), Finno-Ugrian Society, Helsinki;

Hajdeu, Bogdan Petriceicu, (1868), Istoria toleranței religiose în România – Edițiunea II, Revedută și Adausă, Tipografia Lucrătorilor Associați, Bucuresci;

Heltai, János Imre, (2012), “Language shift in Moldavia”, în Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, editare de Peti L. și Tánczos V., The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca;

Horváth, Antal, (1994), Strămoșii catolicilor din Moldova. Documente istorice. 1227-1702, Editura Trisedes Press, Sf. Gheorghe, p. 128;

Ilyés, Sándor (ed.), Peti, Lehel (ed.) și Pozsony, Ferenc (ed.), (2008), Local and Transnational Csángó Lifeworlds, Kriza János Ethnographical Society, Cluj-Napoca;

Iordan, Iorgu, (1963), Toponimia românească, Editura Academiei, București;

Iordan, Iorgu, (1983), Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Iorga, Nicolae, (1910), Istoria armatei românești, vol. I, Editura Tipografiei „Neamul românesc“, Vălenii-de-Munte, p. 78;

Iorga, Nicolae, (1972), România cum era până la 1918, vol. 2, Moldova și Dobrogea, Editura Minerva, București;

Iorga, Nicolae, (1981), Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București;

Lahovari, George Ioan; Brătianu, C. I.; Tocilescu, Grigore G., (1898), Marele Dicționar Geografic al Romîniei, Vol. I–V, Societatea Geografică Romînă, Stab. grafic J. V. Socecu, București;

Lecca, Octav George, (1937), Dicționar istoric, arheologic și geografic al României, Editura Universul, București;

Lucaciu, Cosmin; Teodorescu, Aurelian, (1998), Despre ceangăii din Moldova și originea lor, f.e., București;

Manuilă, Sabin, (1938), Recensământul general al populației României din 29. decemvrie 1930, vol. II: Neam, Limbă maternă, Religie, Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, București;

Mărtinaș, Dumitru, (1985), Originea ceangăilor din Moldova, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Micu, Bucur Ioan, (1997), Încercări violente de maghiarizare a „ceangăilor” români. 1944-1997, Bravo Press, București;

Moraru, Alois, Dimișcă, Ioan și Coșa, Anton, (2002), Pildești, monografie istorică, Editura Presa Bună, Iași;

Moraru, Alois, (2003), “Actualitatea: Parohia Răducăneni”, Lumina creștinului, anul XIV, serie nouă, nr. 11 (167) (nov. 2003), Editura Presa Bună, Iași, p. 11;

Năstase, Gheorghe I., (1935), Ungurii din Moldova la 1646 după "Codex Bandinus", Tiparul Moldovenesc, Chișinău;

Nouzille, Jean, (2000), Les “Tchangos” de Moldavie, raport al Comisiei de Cultură și Educație al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei;

Nouzille, Jean, (2003), “Ceangăii din Moldova”, Magazin istoric, anul XXXVII, serie nouă, nr. 2 (febr. 2003), Fundația Culturală Magazin Istoric, București, pp. 46-51;

Nouzille, Jean, (2011), Catolicii din Moldova. Istoria unei minorități confesionale din România, Editura Sapientia, Iași;

Pal, Iosif Petru M., (1942), Originea catolicilor din Moldova și franciscanii, păstorii lor de veacuri, Editura Serafica, Săbăoani – Roman, (reeditată la Bacău în 1997);

Peti, Lehel (ed.) și Tánczos, Vilmos (ed.), (2012), Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca;

Pilat, Liviu, (2002), Comunități tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII), Editura „Dumitru Mărtinaș”, Bacău;

Polescu, Ioanu, (1880), “Limba ungurească din Moldova”, Amicul Familiei, IV. 2 (27 ian.), Gherla;

Pozsony, Ferenc, (2001), “Identitatea ceangăilor moldoveni”, Revista Provincia, anul II, nr. 10 (oct. 2001), Fundația Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, p. 8;

Pozsony, Ferenc, (2002), Ceangăii din Moldova, Asociația Etnografică Kriza János, Cluj-Napoca;

Râmneanțu, Petru, (1946), Problema iradierii românilor din Transilvania în Principatele Române, Cartea Românească, Cluj-Napoca;

Rosetti, Radu, (1905), Despre unguri și episcopiile catolice din Moldova, Analele Academiei Române, București;

Simionescu, Ion Th., (1937), Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București;

Stan, Valentin și Weber, Renate, (1998), The Moldavian Csango, International Foundation for Promoting Studies and Knowledge of Minority Rights and the Hungarian Institute of International Affairs, Budapest;

Stelu, Șerban, (2004), “Catolici și ortodocși în Moldova: aspecte ideologice și sociale în sate mixte confesional”, Sociologie românească, vol. II, nr. 1, Editura Polirom, București, pp. 117-140;

Șăineanu, Lazăr, (1929), Dicționarul universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrisul românesc”, S.A.;

Șorgot, Virgil și Dobre, Marieana, (2007), Geografia Județului Bacău (curs opțional), Editura Universitară, București;

Tánczos, Vilmos, (1997), “Hányan vannak a moldvai csángók?”, Magyar Kisebbség, vol. III, nr. 1-2 (7-8), Jakabffy Elemér Alapítvány, Cluj-Napoca, pp. 370-390;

Tánczos, Vilmos, (1998), Hungarians in Moldavia, Institute for Central European Studies, Teleki László Foundation, Budapest;

Tánczos, Vilmos, (2002), “About the Demography of the Moldavian Csángós”, în Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, editare de Diogszegi, Lászlo, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Tánczos, Vilmos, (2002), “Ceangăii din Moldova”, Altera, vol. 17-18, anul VIII, (aug. 2002), Editura Pro Europa, Târgu-Mureș, pp. 48-80;

Tánczos, Vilmos, (2012), Language Shift among the Moldavian Csángós, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca;

Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin și Vasile, Cristian, (2007), Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: Raport Final, Editura Humanitas, București;

Trebici, Vladimir, (1995), Demografie contemporană, Academia Română, Centrul de cercetări demografice, București;

Trebici, Vladimir, (1996), “Minoritățile Naționale din România: Prezent și Estimație Prospectivă”, Revista de Cercetări Sociale, anul III, nr. 1, IMAS-SA, București, pp. 106-123;

Ursachi, Vasile, (1977), Roman – Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, București;

Vâlcu-Mehedinți, Mircea, (2008), Dezvăluiri: Fața necunoscută a istoriei României, vol. XV – Rușii. Sovietele. Rutenii. Ciangăii. Albanezii. Organizația armeană. Țiganii, Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, București;

Vergatti , Radu Ștefan , (1982), “Puncte de vedere asupra istoriei ceangăilor”, Flacăra, anul XXXI, București, p. 10;

Vincze, Gábor, (2002), „An Overview of the Modern History of the Moldavian Csángó-Hungarians”, în Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, editare de Diogszegi, Lászlo, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Weber, Renate (1998), “The Protection of National Minorities in Romania: A Matter of Political Will and Wisdom”, Law and Practice of Central European Countries in the Field of National Minorities Protection after 1989, Center of International Relations, Warsaw;

Wichmann, Yrjö, Csűry, Bálint și Kannisto, Artturi, (1936), Wörterbuch des ungarischen Moldauer Nordcsángó- und des Hétfaluer Csángódialekts nebst grammatikalischen Aufzeichnungen und Texten aus dem Nordcsángódialekt, Suomalais-Ugrilainen Seura, Helsinki;

Andreescu, Gabriel și Enache, Smaranda, (2002), Raport asupra situației ceangăilor din Moldova. Problema ceangăilor maghiari, APADOR-CH, Liga PRO EUROPA, http://miris.eurac.edu/mugs2/do/blob.html?type=html&serial=1016618485459

Chiru, Maria Cristina, (2012), Ethnic identity of the Csangos on the Siret Valley, "Mihai Viteazul" National Academy of Intelligence, Bucharest, http://www.afahc.ro/Simpozion/simpozion_12/Military%20Community/Chiru.pdf

Dănilă, Ioan, (2005), “Destinul unui idiom – graiul ceangăilor din Moldova”, Conferința Internațională ,,Integrarea europeană – între tradiție și modernitate”, Târgu-Mureș, http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari/Danila.pdf

Marcus, Solomon, (2007), “Cât de românesc este graiul ceangăilor din Moldova?” [recenzie la “Limba română în graiul ceangăilor din Moldova” de Ioan Dănilă. București Editura Didactică și Pedagogică, 2005], România literară, anul XL, nr. 38 (sept. 2007), Fundația România literară, București, p. 20, http://www.romlit.ro/ct_de_romnesc_este_graiul_ceangilor_din_moldova

Asociația Maghiarilor Ceangăi din Moldova, http://ro.csango.ro/

Asociația Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaș”, http://asrocatolic.uv.ro/

Catholica.ro – serviciu de știri sprijinit de Conferința Episcopilor Catolici din România, http://www.catholica.ro/

Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, http://www.edrc.ro/recensamant.jsp

Departamentul de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, http://catoliciidinmoldova.ro/

Episcopia Romano-Catolică de Iași, http://www.ercis.ro/

Fundația Culturală Siret din Roman, http://www.ceangai.ro/

*** Comisia Națională pentru Statistică, (1995), Recensământul populației și locuințelor din 7 ianuarie 1992. Structura etnică și confesională a populației, Institutul Național de Statistică, București;

*** (1972), Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București;

*** (2001), Csango minority culture in Romania – Report, Committee on Culture, Science and Education, http://en.csango.ro/uploads/pdf/csango_minority_culture.pdf

*** (2002), Satele cu “ceangăi” din Moldova – Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Universitatea din București și Centrul de Sociologie Urbană și Regională, București, http://www.rgnpress.ro/rgn_11/images/stories/2011/06/Raport-Ceangai-FINAL.pdf

*** (2004), Din Arini la Săbăoani, publicație gratuită realizată de Fundația Culturală Siret, Roman;

*** (2011), Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate și reverberații, Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Asociația Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș”, Editura Magic Print, Onești; http://www.cesch.ro/doc/carte%20romanii%20in%20dezbaterile.pdf

Bibliografie

Alexandru, Monica, (2012), “Stories of upward social mobility and migration in one Romanian commune. On the emergence of “rurban” spaces in migrant-sending communities”, Eastern Journal of European Studies, vol. 3, nr. 2, (dec. 2012), Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași;

Baker, Robin, (1997), “On the Origin of the Moldavian Csángos”, The Slavonic and East European Review, Vol. 75, No. 4, Modern Humanities Research Association and School of Slavonic and East European Studies, University College London, London, pp. 658-680;

Barszczewska, Agnieszka (ed.) și Peti, Lehel (ed.), (2011), Integrating minorities: traditional communities and modernization, The Romanian Institute for Research on National Minorities, Kriterion, Cluj-Napoca;

Bădescu, Ilie și Mihăilescu, Ioan, (2003), Geopolitică, Integrare, Globalizare, Editura Mica Valahie, București;

Bodó, Csanád, Vargha, Fruzsina Sára și Vékás, Domokos, (2012), “Classifications of Hungarian dialects in Moldavia”, în Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, editare de Peti L. și Tánczos V., The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca;

Cândea, Romulus, (1917), “Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea”, în Anuarul XXXIII al Institutului teologic-pedagogic din Sibiu pe anul 1916-1917, Sibiu, pp. 3-66;

Ciubotaru, Ion H., (1998; 2002; 2005), Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I, 1998; vol. II, 2002; vol. III, 2005, Editura Presa Bună, Iași;

Condrea, Petru, (1891), Dicționarul geografic al județului Roman, Tip. Thoma Basilescu, București;

Coșa, Anton, (1996), Considerații asupra originii și evoluției fenomenului ceangău, Almanahul “Presa Bună”, Iași, pp. 61-76;

Coșa, Anton, (2001), Cleja. Monografie etnografică, Editura SemnE, București;

Coșa, Anton, (2007), Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Editura Sapientia, Iași;

Coșa, Anton, (2007), Comunitățile catolice din județul Bacău, Editura Magic Print, Bacău;

Coșa, Anton, (2011), “Identitatea asumată și identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova”, în vol. Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate și reverberații, Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Asociația Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș”, Editura Magic Print, Onești;

Cotoi, Călin, (2003), „Ceangăii, inventarea eșuată a unei minorități naționale”, în Geopolitică, Integrare, Globalizare, editare de Bădescu I. și Mihăilescu I., Editura Mica Valahie, București;

Davis, R. Chris, (2008), “Rescue and Recovery: The Biopolitics and Ethnogenealogy

of Moldavian Catholics in 1940s Romania”, în Local and Transnational Csángó Lifeworlds, editare de Ilyés S., Peti L. și Pozsony F., Kriza János Ethnographical Society, Cluj-Napoca;

Dănilă, Ioan, (2003), “Biografia unui termen – Ceangău / Ceangăi”, Analele Științifice ale Universității Ovidius Constanța. Seria Filologie, vol. XIV, Editura Ovidius University Press, Constanța, pp. 69-78;

Dănilă, Ioan, (2005), Limba română în graiul ceangăilor din Moldova, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, p. 350;

Diogszegi, Lászlo (ed.), (2002), Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Doboș, Dănuț (coord.), Zahariuc, Petronel, Cireș, Lucia și Butnaru, Daniela, (2005), Adjudeni – Șase veacuri de prezență catolică pe valea Siretului, Editura Sapientia, Iași;

Dumea, Emil, (2005), Istoria Bisericii Catolice din Moldova, Editura Sapientia, Iași;

Erdeli, George; Cucu, Vasile, (2007), România – Populație. Așezări umane. Economie, Editura Transversal, București;

Farțade, Bernardin, (2001), “Monografie: Parohia Ploscuțeni”, Lumina Creștinului, anul XII, serie nouă, nr. 7 (139) (iul. 2001), Editura Presa Bună, Iași, p. 11;

Ferro, Teresa, (2005), I Missionari cattolici in Moldavia. Studi storici e linguistici, Editura Clusium, Cluj-Napoca;

Giurgea, Otilia-Iuliana I., (2008), Identitatea culturală a ceangăilor din Moldova în contextul integrării europene, lucrare de licență, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Specializarea Sociologie, București;

Grünthal, Riho; Kovács, Magdolna, (2011), Ethnic and Linguistic Context of Identity: Finno-Ugric Minorities (Uralica Helsingiensia 5), Finno-Ugrian Society, Helsinki;

Hajdeu, Bogdan Petriceicu, (1868), Istoria toleranței religiose în România – Edițiunea II, Revedută și Adausă, Tipografia Lucrătorilor Associați, Bucuresci;

Heltai, János Imre, (2012), “Language shift in Moldavia”, în Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, editare de Peti L. și Tánczos V., The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca;

Horváth, Antal, (1994), Strămoșii catolicilor din Moldova. Documente istorice. 1227-1702, Editura Trisedes Press, Sf. Gheorghe, p. 128;

Ilyés, Sándor (ed.), Peti, Lehel (ed.) și Pozsony, Ferenc (ed.), (2008), Local and Transnational Csángó Lifeworlds, Kriza János Ethnographical Society, Cluj-Napoca;

Iordan, Iorgu, (1963), Toponimia românească, Editura Academiei, București;

Iordan, Iorgu, (1983), Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Iorga, Nicolae, (1910), Istoria armatei românești, vol. I, Editura Tipografiei „Neamul românesc“, Vălenii-de-Munte, p. 78;

Iorga, Nicolae, (1972), România cum era până la 1918, vol. 2, Moldova și Dobrogea, Editura Minerva, București;

Iorga, Nicolae, (1981), Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București;

Lahovari, George Ioan; Brătianu, C. I.; Tocilescu, Grigore G., (1898), Marele Dicționar Geografic al Romîniei, Vol. I–V, Societatea Geografică Romînă, Stab. grafic J. V. Socecu, București;

Lecca, Octav George, (1937), Dicționar istoric, arheologic și geografic al României, Editura Universul, București;

Lucaciu, Cosmin; Teodorescu, Aurelian, (1998), Despre ceangăii din Moldova și originea lor, f.e., București;

Manuilă, Sabin, (1938), Recensământul general al populației României din 29. decemvrie 1930, vol. II: Neam, Limbă maternă, Religie, Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, București;

Mărtinaș, Dumitru, (1985), Originea ceangăilor din Moldova, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Micu, Bucur Ioan, (1997), Încercări violente de maghiarizare a „ceangăilor” români. 1944-1997, Bravo Press, București;

Moraru, Alois, Dimișcă, Ioan și Coșa, Anton, (2002), Pildești, monografie istorică, Editura Presa Bună, Iași;

Moraru, Alois, (2003), “Actualitatea: Parohia Răducăneni”, Lumina creștinului, anul XIV, serie nouă, nr. 11 (167) (nov. 2003), Editura Presa Bună, Iași, p. 11;

Năstase, Gheorghe I., (1935), Ungurii din Moldova la 1646 după "Codex Bandinus", Tiparul Moldovenesc, Chișinău;

Nouzille, Jean, (2000), Les “Tchangos” de Moldavie, raport al Comisiei de Cultură și Educație al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei;

Nouzille, Jean, (2003), “Ceangăii din Moldova”, Magazin istoric, anul XXXVII, serie nouă, nr. 2 (febr. 2003), Fundația Culturală Magazin Istoric, București, pp. 46-51;

Nouzille, Jean, (2011), Catolicii din Moldova. Istoria unei minorități confesionale din România, Editura Sapientia, Iași;

Pal, Iosif Petru M., (1942), Originea catolicilor din Moldova și franciscanii, păstorii lor de veacuri, Editura Serafica, Săbăoani – Roman, (reeditată la Bacău în 1997);

Peti, Lehel (ed.) și Tánczos, Vilmos (ed.), (2012), Language Use, Attitudes, Strategies. Linguistic Identity and Ethnicity in the Moldavian Csángó Villages, The Romanian Institute for Research on National Minorities, Cluj-Napoca;

Pilat, Liviu, (2002), Comunități tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII), Editura „Dumitru Mărtinaș”, Bacău;

Polescu, Ioanu, (1880), “Limba ungurească din Moldova”, Amicul Familiei, IV. 2 (27 ian.), Gherla;

Pozsony, Ferenc, (2001), “Identitatea ceangăilor moldoveni”, Revista Provincia, anul II, nr. 10 (oct. 2001), Fundația Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, p. 8;

Pozsony, Ferenc, (2002), Ceangăii din Moldova, Asociația Etnografică Kriza János, Cluj-Napoca;

Râmneanțu, Petru, (1946), Problema iradierii românilor din Transilvania în Principatele Române, Cartea Românească, Cluj-Napoca;

Rosetti, Radu, (1905), Despre unguri și episcopiile catolice din Moldova, Analele Academiei Române, București;

Simionescu, Ion Th., (1937), Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București;

Stan, Valentin și Weber, Renate, (1998), The Moldavian Csango, International Foundation for Promoting Studies and Knowledge of Minority Rights and the Hungarian Institute of International Affairs, Budapest;

Stelu, Șerban, (2004), “Catolici și ortodocși în Moldova: aspecte ideologice și sociale în sate mixte confesional”, Sociologie românească, vol. II, nr. 1, Editura Polirom, București, pp. 117-140;

Șăineanu, Lazăr, (1929), Dicționarul universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrisul românesc”, S.A.;

Șorgot, Virgil și Dobre, Marieana, (2007), Geografia Județului Bacău (curs opțional), Editura Universitară, București;

Tánczos, Vilmos, (1997), “Hányan vannak a moldvai csángók?”, Magyar Kisebbség, vol. III, nr. 1-2 (7-8), Jakabffy Elemér Alapítvány, Cluj-Napoca, pp. 370-390;

Tánczos, Vilmos, (1998), Hungarians in Moldavia, Institute for Central European Studies, Teleki László Foundation, Budapest;

Tánczos, Vilmos, (2002), “About the Demography of the Moldavian Csángós”, în Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, editare de Diogszegi, Lászlo, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Tánczos, Vilmos, (2002), “Ceangăii din Moldova”, Altera, vol. 17-18, anul VIII, (aug. 2002), Editura Pro Europa, Târgu-Mureș, pp. 48-80;

Tánczos, Vilmos, (2012), Language Shift among the Moldavian Csángós, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca;

Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin și Vasile, Cristian, (2007), Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: Raport Final, Editura Humanitas, București;

Trebici, Vladimir, (1995), Demografie contemporană, Academia Română, Centrul de cercetări demografice, București;

Trebici, Vladimir, (1996), “Minoritățile Naționale din România: Prezent și Estimație Prospectivă”, Revista de Cercetări Sociale, anul III, nr. 1, IMAS-SA, București, pp. 106-123;

Ursachi, Vasile, (1977), Roman – Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, București;

Vâlcu-Mehedinți, Mircea, (2008), Dezvăluiri: Fața necunoscută a istoriei României, vol. XV – Rușii. Sovietele. Rutenii. Ciangăii. Albanezii. Organizația armeană. Țiganii, Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, București;

Vergatti , Radu Ștefan , (1982), “Puncte de vedere asupra istoriei ceangăilor”, Flacăra, anul XXXI, București, p. 10;

Vincze, Gábor, (2002), „An Overview of the Modern History of the Moldavian Csángó-Hungarians”, în Hungarian Csángós in Moldavia: Essays on the Past and Present of the Hungarian Csángós in Moldavia, editare de Diogszegi, Lászlo, Teleki László Foundation – Pro Minoritate Foundation, Budapest;

Weber, Renate (1998), “The Protection of National Minorities in Romania: A Matter of Political Will and Wisdom”, Law and Practice of Central European Countries in the Field of National Minorities Protection after 1989, Center of International Relations, Warsaw;

Wichmann, Yrjö, Csűry, Bálint și Kannisto, Artturi, (1936), Wörterbuch des ungarischen Moldauer Nordcsángó- und des Hétfaluer Csángódialekts nebst grammatikalischen Aufzeichnungen und Texten aus dem Nordcsángódialekt, Suomalais-Ugrilainen Seura, Helsinki;

Andreescu, Gabriel și Enache, Smaranda, (2002), Raport asupra situației ceangăilor din Moldova. Problema ceangăilor maghiari, APADOR-CH, Liga PRO EUROPA, http://miris.eurac.edu/mugs2/do/blob.html?type=html&serial=1016618485459

Chiru, Maria Cristina, (2012), Ethnic identity of the Csangos on the Siret Valley, "Mihai Viteazul" National Academy of Intelligence, Bucharest, http://www.afahc.ro/Simpozion/simpozion_12/Military%20Community/Chiru.pdf

Dănilă, Ioan, (2005), “Destinul unui idiom – graiul ceangăilor din Moldova”, Conferința Internațională ,,Integrarea europeană – între tradiție și modernitate”, Târgu-Mureș, http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari/Danila.pdf

Marcus, Solomon, (2007), “Cât de românesc este graiul ceangăilor din Moldova?” [recenzie la “Limba română în graiul ceangăilor din Moldova” de Ioan Dănilă. București Editura Didactică și Pedagogică, 2005], România literară, anul XL, nr. 38 (sept. 2007), Fundația România literară, București, p. 20, http://www.romlit.ro/ct_de_romnesc_este_graiul_ceangilor_din_moldova

Asociația Maghiarilor Ceangăi din Moldova, http://ro.csango.ro/

Asociația Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaș”, http://asrocatolic.uv.ro/

Catholica.ro – serviciu de știri sprijinit de Conferința Episcopilor Catolici din România, http://www.catholica.ro/

Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, http://www.edrc.ro/recensamant.jsp

Departamentul de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, http://catoliciidinmoldova.ro/

Episcopia Romano-Catolică de Iași, http://www.ercis.ro/

Fundația Culturală Siret din Roman, http://www.ceangai.ro/

*** Comisia Națională pentru Statistică, (1995), Recensământul populației și locuințelor din 7 ianuarie 1992. Structura etnică și confesională a populației, Institutul Național de Statistică, București;

*** (1972), Mic dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică Română, București;

*** (2001), Csango minority culture in Romania – Report, Committee on Culture, Science and Education, http://en.csango.ro/uploads/pdf/csango_minority_culture.pdf

*** (2002), Satele cu “ceangăi” din Moldova – Identitate și cultură. Sondaj de opinie, Universitatea din București și Centrul de Sociologie Urbană și Regională, București, http://www.rgnpress.ro/rgn_11/images/stories/2011/06/Raport-Ceangai-FINAL.pdf

*** (2004), Din Arini la Săbăoani, publicație gratuită realizată de Fundația Culturală Siret, Roman;

*** (2011), Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate și reverberații, Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Asociația Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș”, Editura Magic Print, Onești; http://www.cesch.ro/doc/carte%20romanii%20in%20dezbaterile.pdf

Anexe

Fig. 4 Harta populației bilingve și a satelor catolice din Moldova, realizată pe baza datelor disponibile în 1997 (după László Sebők, editată de Vilmos Tánczos pentru Teleki László Foundation, Institute for Central-European Studies; Sursa: http://www.csangok.ro/)

Fig. 5 Harta parohiilor ce aparțin Diecezei Romano-Catolice de Iași

(Sursa: http://catoliciidinmoldova.ro/)

Fig. 6 Harta județului Roman din perioada interbelică (Sursa: http://romaniainterbelica.memoria.ro/)

Fig. 7 Organizarea administrativă a Bisericii Romano-Catolice în România (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/17/Romanian_Roman-Catholic_Church_map.svg)

Fig. 8 Religia romano-catolică în spațiul românesc interbelic, conform recensământului populației din 1930 (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5e/1930_rom-cat.jpg)

Fig. 9 Prezența romano-catolică conform recensământului din 2002 (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/0/01/Romanocatolici2002.jpg)

Fig. 10 Harta teritoriilor locuite de secui și ceangăi (după Dr. Rétvári László și Dr. Hajdú-Moharos József; Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/40/Harta.jpg)

Fig. 11 Hartă etnografică din perioada interbelică a așezărilor ceangăilor moldoveni (după Györffy István; Sursa: http://en.csango.ro/)

Fig. 12 Localitățile cu populație romano-catolică de pe Valea Siretului (Sursa: http://www.ceangaii.ro/)

Fig. 13 Localitățile cu populație ceangău-maghiară din Moldova (Sursa: http://www.csango.ro/)

Fig. 14 Așezările catolice din Moldova la mijlocul secolului al XVII-lea: blocurile nordic și sudic (după Benda Kálmán, 1989; Sursa: http://www.sgr.fi/uh/uh5.pdf)

Fig. 15 Migrațiile ceangăilor de-a lungul secolelor (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Csangos.PNG)

Fig. 16 Nivelul de cunoaștere a limbii maghiare pe generații în localitatea Vizantea Mănăstirească, județul Vrancea (după Vilmos Tánczos, 2012; Sursa: http://books.google.ro/books?id=o_m4R6DM87kC)

Fig. 17 Harta ponderii populației de religie romano-catolică în județul Bacău (Sursa: http://www.deferlari.ro/)

Fig. 18 Harta populației de religie catolică din România, în anul 2002 (Sursa: http://www.deferlari.ro/)

Fig. 19 Structuri etnice băcăuane RPL 2011: maghiarii și ceangăii (după Lucian Șerban; Sursa: http://www.deferlari.ro/)

Fig. 20 Harta localităților cu pondere însemnată a populației de confesiune romano-catolică din Moldova (realizată folosind datele statistice de la RPL 2011)