Caracteristici de Personalitate la Alcoolici

CUPRINS:

=== Caracteristici de personalitate la alcoolici ===

CUPRINS:

INTRODUCERE

Astăzi ideea de alcoolism ca boală este acceptată doar parțial. Studiile care întreabă oamenii despre natura alcoolismului dau niște rezultate care să ne lămurească. În 1979, un studiu raporta că 85% dintre practicanți văd alcoolismul ca o boală  – același procent care vedea și boala coronară arterială, hipertensiunea și epilepsia ca boală (1). În 1988 un Studiu Gallop îi întreba pe cei din publicul larg dacă alcoolismul este o boală :

78% din cei chestionați au fost total de acord cu asta.

10% au fost de acord  într-o anumită măsură.

5% nu au fost de acord.

1% nu și-au exprimat nici o opinie.

   Același studiu arată că publicul este nesigur în legătură cu termenul de boală. atunci când oamenii au fost întrebați care dintre variantele de mai jos descriu ceea ce simt în legătură cu alcoolismul:

60% au spus că este o boală sau afecțiune.

31% că este o problemă mentală sau psihologică.

23 % că este lipsă de voință.

16% că este o slăbiciune morală.

6% au fost nesiguri.(2)

   Motivele pentru care oamenii sunt ambivalenți în legătură cu natura bolii sunt complexe. Motivul principal pentru care oamenii sunt confuzi în legătură cu conceptul de boală al alcoolismului, este pentru că necesită înțelegerea nu numai științifică, dar și a ideilor despre judecata morală, liberul arbitru și a stigmei dependenței.

Această broșură explorează fiecare dintre aceste aspecte.

În primul rând, vom urmări istoria conceptului de boală.

Apoi, definim termenii adicție și boală, explicând cum alcoolismul se încadrează ambelor definiții.

Urmează să analizăm alternativele conceptului de boală și să explorăm ideea de responsabilitate personală, în felul în care se aplică aceasta conceptului de boală.

În final, vă vom răspunde la câteva întrebări puse frecvent pe tema conceptului de boală.

Alcoolismul și adicția de o substanță chimică sunt similare în ceea ce privește caracterizarea după criteriile definiție de boală. Fiind dat faptul că fiecare drog are un efect specific asupra fiecărui individ , caracteristica esențială a dependenței care ne permite să diagnosticăm și să prezicem progresia, fiind aceeași pentru fiecare drog, incluzând alcoolul. Cu toate astea, în această broșură termenul de alcoolism include și dependența de un alt drog.

   Fraza conceptul de boală, în special conceptul, atrage atenția. Fraza a fost folosită de către oamenii care vedeau alcoolismul ca boală. Asta nu implică, faptul că alcoolismul ca și boală este doar o încercare sau duce lipsă de evidențe – cât de cât un concept. Credem că alcoolismul poate fi calificat ca boală și scopul nostru este să vă explicăm ce înseamnă.

Istoria conceptului de boală

       Conceptul de boală datează încă de pe vremea vechilor greci. Hippocrates, părintele medicinei, a lăsat câteva explicații ale conceptului de boală în secolul V A.D. El spunea că bolile sunt cauzate de un dezechilibru al elementelor naturale din corpul uman, în special ale pământului, aerului, focului și apei. De-alungul istoriei, teoreticieni ai cauzelor bolilor au atribuit cauze cu totul diferite bolilor fizice față de cele psihiatrice. Teoreticieni proeminenți, chiar până în decursul perioadei moderne, susțineau că tulburările psihiatrice sunt cauzate de către spirite rele, care luau stăpânire asupra corpului și minții și care necesita exorcizarea.

      Cam prin secolul XIX, unele boli erau considerate defecte de caracter sau degenerări morale. Printre acestea erau: sifilisul, alcoolismul și cele mai multe dintre tulburările psihiatrice, incluzând schizofrenia sau tulburarea maniaco-depresivă. Cam până la începuturile secolului XX, tulburările mentale au căpătat caracterul de boală.

      Medici din S.U.A. au recunoscut pentru prima dată alcoolismul ca boală prin scrierile lui dr. Bejamin Rush, fondatorul Asociației Americane de Psihiatrie. La sfârșitul sec. XVIII dr. Rush a identificat alcoolismul ca o boală în care:

Alcoolul este cauza.

Lipsa controlului asupra comportamentului este simptomul caracteristic.

Abstinența totală este singura cură eficientă.(3)

      Domeniul tratamentului alcoolismului nu a venit împotriva acestei simple dar extraordinare observații clinice.

      Alcoolismul și-a asumat pe deplin statutul de boală pe la mijlocul sec. XX. Asociația Medicală Americană a declarat oficial alcoolismul ca boală în 1956, într-un articol dintr-o revistă numit „Spitalizarea pacienților cu Alcoolism”, menționând următoarele:

      Alcoolismul trebuie privit ca și în perspectiva pur medicală. Consiliul de Sănătate Mentală al Asociației, Comitetul pentru Alcoolism, ca și profesia în general acceptă acest sindrom al alcoolismului ca o boală, care merită pe deplin atenția medicilor.(4)

      Această afirmație constituie acceptarea oficială a conceptului de boală de către profesia de medici din S.U.A., cu toate că nu toți medicii acceptau această poziție. În realitate, conceptul de boală al alcoolismului nu a fost acceptat pe scară largă de către medici. 

      Formula simplă a dr.-ului Silkworth

      De-alungul istoriei medicale, unii medici au sprijinit cu entuziasm conceptul de boală. În anii 30, în timp ce lucra cu alcoolicii în Spitalul Orășenesc din New York, dr. William Silkworth a ajuns la o simplă formulă pentru a explica alcoolismul. El a afirmat că alcoolismul este o alergie fizică la alcool, prezentă doar la cei care erau predestinați să ajungă alcoolici, dar nu și la băutorii temperați.(5) 

      Clarificarea conceptului de boală

      Dr. Harry Tiebout, un psihiatru, a lucrat în deaproape cu membrii Alcoolicilor Anonimi în anii 40 și 50 pentru a perfecționa conceptul de boală, definit de dr. Silkworth și de către alții din AA. În scrierile din reviste medicale, Tiebout a aplicat teoria psihodinamică a lui Freud, în descrierile sale despre alcoolism. În special, el a accentuat semnificația mecanismelor defensive ale negării, raționalizării și minimalizării în alcoolism. El a deosebit predarea (renunțarea) de complezanță și importanța atingerii celei dintâi în stabilirea unei recuperării susținute. El a intervievat mulți alcoolici în practica sa psihiatrică.(6)  

      Munca lui Jellinek

      Conceptul de boală și-a primit afirmarea definitivă din partea lui Elvin Morton Jellinek, un profesor de cercetare în psihologia aplicată la Universitatea din Yale. În 1960, Jellinek a publicat o carte intitulată Conceptul de Boală al Alcoolismului. El a concluzionat că majoritatea din evidențe vin în favoarea alcoolismului ca boală. Jellinek vedea alcoolismul ca o adicție similară cu orice altă dependență de droguri. El a și prevăzut faptul că termenul de dependență de alcool nu va câștiga teren, datorită stigmei pe care o are cuvântul adicție. (7) 

      Evidențele se înmulțesc

      Creșterea rapidă a Alcoolicilor Anonimi, fondat în 1935, reprezintă dezvoltarea eficientă a programelor de tratament al alcoolismului, bazate pe conceptul de boală.

      De asemenea, acumularea în același timp a evidențelor științifice au adus un suport important. Studiile sofisticate despre alcoolism au stabilit cu certitudine că alcoolismul are importante caracteristici asemeni altor boli, aducând suficiente dovezi cum că alcoolismul este transmis genetic. Ne vom întoarce la acest capitol după ce vom revizui mai în detaliu natura adicției ca boală. 

      Natura adicției

      Institutul Național al Alcoolismului și al Abuzului de Alcool a definit recent alcoolismul în acești termeni: „Abuzul de alcool implică tipare persistente de consum mare de alcool asociat cu serioase consecințe de sănătate și/sau imposibilitatea funcționării sociale adecvate”. În contrast, definim alcoolismul(adicția de alcool) ca o preocupare în procurarea de alcool, folosirea compulsivă(repetată) a alcoolului în ciuda consecințelor adverse și tipare de recădere în consumul de alcool în ciuda acestor consecințe.

      Venind în sprijinul acestor trei criterii ale adicției, mai este lipsa de control a alcoolicului; un alcoolic nu își poate controla consumul său de alcool în timp ce bea. Rezultatul consumului de alcool, astfel duce la consecințe adverse. Această pierdere a controlului față de alcool, odată instalată, va persista pe tot parcursul vieții sale și îi va distruge viața. Efectele includ, tulburări în relațiile interpersonale și la locul de muncă, asemenea unui sigur declin fizic și mental. Pentru un alcoolic, singura metodă de control este abstinența.

Adicția de alcool este un proces morbid. Mai simplu spus, îi va cauza alcoolicului moartea dacă nu este tratată. 

      Natura bolii

      Multe dicționare definesc boala pur și simplu ca o slăbiciune sau maladie. Dicționarul Webster’s Ninth New Collegiate spune că boala este „o condiție a unui animal sau plantă vie sau a unei părți a acesteia care împiedică funcționarea funcțiilor vitale”. Un sinonim este „maladia”(9). Aceasta este o definiție destul de cuprinzătoare, care permite ca multe condiții să fie calificate ca boală. Dicționarul Dorland’s Illustrated Medical definește boala ca o „deviație de la sau o întrerupere a structurii sau funcției normale a oricărei părți, organ sau sistem (sau combinație a acestora) al corpului care se manifestă printr-o serie de simptoame sau semne, a căror etiologie, patologie și prognoză este sau nu este cunoscută”.(10)

      Alcoolismul se încadrează exact în aceste definiții. Adicția de alcool este un proces morbid. Mai simplu spus, îi va cauza alcoolicului moartea dacă nu este tratată. Alcoolismul produce de asemenea și semne sau simptome patologice, afectând multe organe în corpul uman.

      Postulatele lui Koch, create de Robert Koch, un eminent microbiolog, menționează necesitatea ca câteva criterii să fie îndeplinite înainte de a denumit ceva cauză a unei boli, furnizând o definiție a bolii. (11) Strategia esențială a lui Koch, folosită inițial în studiul cu bacterii, era să identifice un agent bacterigen ce poate fi cauza bolii. Apoi a izolat agentul de gazdă și l-a pus la o altă gazdă pentru a vedea dacă cauzează aceeași boală. Dacă da, și putea fi izolat din nou, s-a concluzionat că agentul este cauza bolii.

      Alcoolismul îndeplinește aceleași criterii. Putem observa la început comportamentul dependentului care rezultă atunci când alcoolicul bea. Apoi dăm alcoolul unei alte persoane care este vulnerabilă genetic la alcool; consumul de alcool determină alcoolism la ambele persoane.

      Luându-ne libertatea de a transfera câteva din postulatele lui Koch de la bacterii la alcool, există o analogie clară între cele două:  îi dai unei persoane vulnerabile genetic, alcool și unei persoane susceptibile, infecția cu bacterii. La fel cum bacteria poate fi considerată cauza pneumoniei, alcoolul poate fi identificat cauza alcoolismului. 
 
 

      De ce este alcoolismul o boală

      Suportul teoriei bolii alcoolismului vine din mai multe perspective, în afară de definițiile din dicționar și postulatele lui Koch. Acestea includ;

Studii științifice

Experiențe ale tratamentului

Precedente legale

Partea care urmează le studiază pe fiecare dintre ele. 

      Conceptul de boală este valid din punct de vedere științific

      Știind că alcoolismul este o boală, putem descrie cu acuratețe și prezice comportamentul alcoolicului. Descrierea și predicția comportamentului este scopul de bază al științei, iar conceptul de boală se încadrează acestui scop.

      Mai departe, numim alcoolismul ca boală pentru că a fost susținut de studiile științifice pe biologia umană. Acest lucru este important. Pentru ca știința să considere o anumită condiție ca boală în sec XX, acea condiție trebuie să aibă o bază fizică. Domeniile științei care furnizează informații despre fiziologia alcoolismului sunt biochimia și genetica. 

      Chimia alcoolismului și a altor dependențe de droguri

      Nu înțelegem încă pe deplin baza fizică a alcoolismului sau a altor dependențe. Cu toate astea, evoluția recentă în cunoașterea chimiei creierului și a acțiunii drogurilor asupra creierului a generat importante teorii legate de preocuparea și compulsia (repetarea) consumului de alcool sau de alte droguri. Aceste teorii bazate pe studii animale și umane au venit în sprijinul alcoolismului ca boală. În același timp contraargumentează îndoielile multor oamenii, în special alcoolici sau dependenți de droguri, care nu vor accepta alcoolismul ca boală sau a oricărei alte condiții ca boală fără explicații fiziologice.

      Teoria TIQ

      Această teorie ilustrează importante similarități între alcool și opiacee (heroina). TIQ-urile (tetrahydroisoquinolines) sunt formate prin asocierea unui neurotransmițător din creier și un compus metabolic produs de alcool. Dopamina, unul din aceste neurotransmițătoare, este importantă în mai multe funcții ale creierului: de exemplu, în comportamentul recompensei și activitatea motorie. Și probabil un exces de dopamină este legat de schizofrenie. Acetaldehida este formată de acțiunea enzimatică a dehidrogenazei alcoolului (dehidrogenaza alcoolului este prima enzimă din reacția lanț care descompune dioxidul de carbon în apă) asupra alcoolului. Dopamina și acetaldehida se combină apoi în creier sub forma TIQ, și această substanță chimică acționează asupra receptorilor opiaceelor.

      În rezumat, este considerat că alcoolul este convertit  în substanțe chimice care acționează în același loc din creier ca și morfina sau heroina. Alte date sugerează chiar o legătură: 1) animalele injectate cu TIQ vor bea într-un mod dependent; și 2) descompușii produși de TIQ (salinsol) s-a regăsit și la oamenii alcoolici. (12) 

Deficiența de serotonină

      O altă explicație a bazei fizice în alcoolism este deficitul de serotonină (serotonina este neurotransmițătorul care reglează cele 5 simțuri: vederea, auzul, tactul, gustul, mirosul; pe lângă asta somnul, agresivitatea și foamea). La alcoolici s-au descoperit nivele semnificativ de mici ale activității serotoninice din sânge. Nivelul de serotonină este mai scăzut în timpul perioadei de băut, dar crește în timpul abstinenței.

      Studiile pe animale, cărora li s-a administrat stimulare serotoninică artificială vor bea mai puțin alcool decât cei cărora nu li s-a administrat. Animalele care preferă, de asemenea, alcoolul în locul apei au nivele mai scăzute de serotonină în creier.

      Descoperirile din aceste surse sugerează ca nivele scăzute de serotonină îl determină pe alcoolic să bea și poate contribui la pierderea controlului, așa cum face substanța chimică TIQ. (13) 

      Alcoolismul ca o stare de imbold (stimulentă, de întrecere)

      Alcoolul (sau alte droguri) pot să stimuleze anumite stări, cum ar fi: foamea, setea, sexul sau alte comportamente de supraviețuire. Sursa acestor stări de imbold este sistemul limbic, o parte primitivă a creierului în care își are centrul memoria și stările de dispoziție. Se pare că satisfacerea acestor imbolduri se asociază în memoria consumatorului cu satisfacerea setei promise de alcool sau alte droguri; consumul de alcool sau alte droguri devine atât de necesar pentru persoana dependentă așa cum sunt și aceste instincte de bază.

      De aceea preocuparea de procurare, de consum compulsiv și de recădere devin imbolduri de bază pentru persoana dependentă sau alcoolică – asemănătoare cu instinctele de sex sau foame. Consumul recurent autonom de alcool și droguri este similar cu stările instinctuale și ilustrează lipsa controlului ce caracterizează dependența de alcool sau alte droguri. În acest fel, alcoolismul și dependența de droguri a fost considerată ca o boală a sistemului limbic. 

      Studiile genetice – O Undă de lumină

      În anii recenți, o descoperire a adus cea mai importantă undă de lumină în ceea ce privește alcoolismul ca boală: faptul că alcoolismul poate fi transmis genetic. Multe cercetări științifice s-au documentat cu certitudine asupra faptului că alcoolismul se află printre bolile care se transmit genetic. Oamenii de știință și un vechi istoric Plutarch, spunea că "din bețivi, bețivi se nasc".

      Conform conceptului de boală, felul în care alcoolul interacționează cu neurochimia din creierul unui alcoolic se inițiază alcool-ismul. Vulnerabilitatea genetică joacă un rol foarte important în interacțiunea aceasta. Anumiți indivizi au tendința să dezvolte o dependență când sunt expuși la alcool. Interacțiunea unică a alcoolului cu substanțele neurochimice de obicei nu se întâmplă într-un creier non-alcoolic. 

      Alcoolismul familial

      Studiile genetice au folosit 4 metode de bază pentru studiul alcoolismului ca o boală primară. Prima metodă a fost folosită de Jellinek, care a scris despre alcoolismul familial. Jellinek și mulți alții au descoperit că alcoolismul se transmite în familie; un alcoolic are o șansă mult mai mare decât un non-alcoolic să aibă în familie un membru care să fie alcoolic. De fapt, studiile au descoperit că mai mulți din 50% dintre alcoolici au o istorie familială a alcoolismului – cel puțin un alt membru al familiei este alcoolic. Și dacă un alcoolic are cel puțin un membru de familie alcoolic, el sau ea e probabil să aibă alți membrii în familie care sunt alcoolici.

Să o spunem mai simplu, alcoolicii sunt născuți  și nu sunt făcuți. 

      Studiile de adopție

      Astfel de studii au dus la o a doua metodă de studiu al alcoolismului ca și boală: privind rolul tiparului biologic care produce un alcoolic. Studiile de adopție din câteva țări au arătat dramatic că biologia determină dezvoltarea alcoolismului. Aceste studii au urmărit copii adoptați care s-au separat de părinții lor naturali înainte ca copii să aibă 6 luni. Copii care mai târziu au devenit alcoolici au avut de cele mai multe ori părinți naturali alcoolici – mult mai des decât copii non-alcoolici. Mai departe, alcoolismul părinților foster, nu a putut prezice care din acești copii adoptați au devenit alcoolici.(15)

      Cu alte cuvinte, se pare că structura genetică de la părinții biologici determină alcoolismul la copii adoptați, nu neapărat mediul familial oferit de părinții adoptivi. Mai simplu, alcoolicii sunt născuți și nu sunt făcuți. 

      Studiile pe gemeni

      Studiile pe gemeni sunt o a treia metodă de cercetare. Aici evidența este clară că predispoziția genetică există la alcoolism. Gemenii identici(univitelini) sunt mult mai dispuși să fie concordanți pentru alcoolism decât gemenii neidentici (bivitelini) (concordanța pentru alcoolism înseamnă că ambii gemeni sunt alcoolici. Discordanța că doar unul este alcoolic). Gemenii identici au aceeași structură genetică; cei fraternali nu au. Cu cât rata este mai mare pentru gemenii identici, cu atât demonstrează că predispoziția genetică poate fi centrală în determinarea faptului dacă o persoană va avea sau nu alcoolism. 

      Studii la persoanele cu risc crescut

      O a patra metodă de studiu genetic se concentrează pe persoanele cu risc crescut – aceia care nu sunt alcoolici, dar au o rudenie de sânge care este. Conform acestor studii, persoanele cu risc pentru alcoolism au aceleași caracteristici cu alcoolici și au de asemenea caracteristici care diferă semnificativ de cele ale non-alcoolicilor. E posibil să aibă chiar semne care să indice alcoolismul chiar înainte de instalarea bolii. Semne posibile sunt legate de sistemul auditiv din creier care dau rezultate și undele P-3. Un alt exemplu este un ritm accelerat alpha in encefalogramă (EEG), care rezultă la consumul de alcool. În completare, oamenii cu risc crescut pot să bea mai mult fără să se îmbete, arătând o toleranță la alcool, prin semne subiective sau obiective. Persoanele cu risc crescut prezintă o senzație slabă de intoxicare, pot să își coordoneze mult mai bine actele motorii, pot să își relaxeze mușchii mult mai bine și au un nivel mult mai scăzut în sânge de serotonină. 

      Genele alcoolismului

      Genele conțin ADN, care este materialul genetic responsabil pentru transmiterea moștenirii genetice de la o generație la alta. Există studii care, chiar dacă sunt neconcludente, par să ducă la posibilitatea izolării genelor care apar cel mai des la alcoolici decât la non-alcoolici. Gena receptorului dopaminergic D2 a fost în atenția unui astfel de studiu.(17)

      Dacă anumite gene sunt considerate a fi indicatori concludenți ai alcoolismului, un alt instrument de diagnosticare va fi disponibil de acum înainte pentru a susține conceptul de boală. 

      Conceptul de boală este valid terapeutic

      Acceptarea alcoolismului ca boală s-a extins și a redefinit abordarea noastră în tratarea acestei condiții. Evidențele apar în urma dezvoltării Alcoolicilor Anonimi, un program compatibil cu conceptul de boală. În 1939, membrii Alcoolicilor Anonimi erau cu sutele. Prin 1976, AA estima că membrii acestuia sunt cam 1 milion, care participau în 28 000 de grupuri AA. În ultimul timp se estimează ca existând

73 000 de grupuri AA, întâlnindu-se în 114 țări.(18) Milioane de oamenii implicați în AA acceptă conceptul de boală al alcoolismului. 

Odată ce bea, alcoolicul are nu are mai mult control asupra consumului, decât un pacient de cancer asupra creșterii celulelor maligne. 

      Programul AA se bazează pe un set de principii numite Cei 12 Pași. Conform Pasului Unu, alcoolicul trebuie să accepte pierderea controlului asupra alcoolului, care implicit și din experiență va crește pe parcursul timpului: "Am admis că eram neputincioși în fața alcoolului – că nu mai eram stăpâni pe viața noastră." Cuvântul „neputință” arată lipsa de control, și cel de "nu mai eram stăpâni" arată consecințele adverse ale alcoolismului. E lipsa controlului care e definiția centrală a alcoolismului ca boală. Odată ce consumă alcool, un alcoolic nu are control mai mult asupra consumului de alcool decât are asupra creșteri celulelor canceroase maligne. Astfel conceptul de boală este înglobat în limbajul celor 12 Pași.

      Pentru ca alcoolicii să înceapă recuperarea, ei trebuie să se confrunte cu pierderea controlului. Pentru un alcoolic, sprijinul pe propria Putere a Voinței pentru a-și opri consumul de alcool după primul pahar, este de fapt neeficientă. Chiar unul dintre cele mai comune motive de recădere este că alcoolicul, fie că nu poate, fie că nu vrea să accepte acest aspect fundamental al bolii. Fără acceptarea pierderii controlului, un alcoolic poate recădea chiar la câteva zile sau la câțiva ani de abstinență.

      Din perspectiva tratamentului, este crucial pentru alcoolici să accepte faptul că a pierdut controlul asupra alcoolului și știu că alcoolismul este o boală – și nu o lipsă a voinței sau o slăbiciune morală. Alcoolicul este deja plin de autocondamnare. Teorii ale alcoolismului care întăresc această rușine, considerându-i pe alcoolici vinovați pentru consumul lor anormal de alcool, nu au reușit să vină în sprijinul abstinenței. 

      Conceptul de boală este valid din punct de vedere legal

      Curțile de judecată sprijină ideea că alcoolismul este o dependență și că adicția de alcool este o boală. Într-un caz, Curtea Supremă de Justiție A Statelor Unite legifera următoarele "consumul de băuturi alcoolice poate să se dezvolte de la un fapt nebăgat în seamă, într-o stare de boală a alcoolismului cronic". Această decizie spune mai departe că "este cunoscut, și avertizările cum, că permiterea consumului de băuturi alcoolice, dacă nu este restrictiv …duce la indulgență excesivă. Trebuie să fim avertizați, dacă continuăm, nevoia de băuturi alcoolice poate să ducă la o beție din obișnuință și la consecințe nedorite de cineva". Aici Curțile admit nu numai că alcoolismul este o boală, dar și că acest lucru se știe în cadrul publicului larg. (19)

      Recent, Curtea Supremă A Statelor Unite a decis ca doi alcoolici să nu beneficieze de ajutoarele (pensia) Administrației Veteranilor. Dar această Curte, a menționat foarte clar că decizia nu se referea la faptul că alcoolismul este sau nu o boală, se referea la ideea dacă alcoolicii sunt vinovați de "comportament irațional intenționat", așa cum era definit de o lege anterioară. În acest caz, Curtea nu a negat faptul că sursa "comportamentului irațional intenționat" era boala alcoolismului. Făcând asta, Curtea de fapt a sprijinit ideea de boală – evitând să argumenteze legal o condiție care se baza pe evidențe științifice și medicale.(20)

      Unii oameni nu au ținut cont de acest lucru și s-au folosit de cazul Administrației Veteranilor ca și evidențe împotriva conceptului de boală. Mai specific, au citat fraza "comportament irațional intenționat", care pare să contrazică ideea de pierdere a controlului. La anumite momente, totuși putem să-i punem responsabili pe alcoolici pentru comportamentul intenționat. O astfel de perspectivă este compatibilă cu cunoștințele noastre că alcoolismul este o boală. Este adevărat, alcoolicii nu au control asupra vulnerabilității genetice față de alcool. Dar asta nu înseamnă că au pierdut controlul față de toate aspectele comportamentului lor. Chiar și autorii cărții Alcoolicii Anonimi, textul de bază al AA-ului vorbesc de „îndărătnicia egoistă neînfrânată ” ce îl caracterizează pe alcoolic. Într-adevăr, cei 12 Pași îl fac pe alcoolic să facă ceva spre recuperare – ceea ce implică responsabilitate personală. O judecătorie din Maryland și-a exprimat credința în validitatea legală asupra conceptului de boală, chiar mult mai clar decât a făcut-o Curtea Supremă.

      Nu există suficiente evidențe legale pentru juriu pentru ca alcoolismul cronic să fie rezultatul unui scop intenționat… Din contră, testamentul arată că el de fapt și-a exersat voința pentru a-și opri și controla dorințele. Rezultatul bolii este o slăbiciune a voinței și a caracterului care l-a determinat să recurgă la alcool. Consumul de alcool în primele faze a fost voluntar, dar nu se putea dovedi că pe acea vreme băutorul era conștient despre pericolul latent al obiceiului său, deci în timp ce consumul de alcool a fost un act voluntar, dar ignorarea efectelor implicite, nu face din asta o expunere voluntară către u  pericol neașteptat și greu de depistat al bolii alcoolismului cronic. Rezultatul indulgenței față de o dorință nu înseamnă că rezultatul a fost intenționat ales, pentru că dacă actorul este ignorant sau nu recunoaște pericolul actului său, nu poate fi considerat a fi răspunzător pentru consecințele acestuia.

      În luarea deciziilor multe judecătorii, la diferite nivele – municipale, județene, naționale, federale – considerau alcoolismul ca o boală. Judecătoriile nu îl scuză pe alcoolic pentru consecințele alcoolismului; asta i-ar permite să bea în continuare. În schimb Judecătoriile îi acordă alcoolicului o șansă: fie primesc pedeapsa întreagă pentru infracțiunile comise sub influența alcoolului, fie acceptă un plan de reabilitare.

      Sistemul legal permite mustrarea infractorului alcoolic și repararea pentru multe crime, sentințele judecătorești fiind în concordanță cu acest lucru. La fel, un judecător va permite alcoolicilor să accepte responsabilitatea pentru boala lor, să-și exprime regretul față de consecințele criminale și să urmeze voluntar o formă de program de tratament. Judecătoriile furnizează astfel corecția pentru o boală foarte răspândită. Mii de alcoolici au început recuperarea cu această intervenție legală. 

      Alternative la conceptul de boală 

      Alcoolismul ca un defect moral

      Oamenii care neagă faptul că alcoolismul este o boală, de multe ori o alătură ideii de degenerări morale. Aliniindu-ne conceptului moral al alcoolismului, trebuie să reflectăm la acest proces:

Abilitățile alcoolicului de a-și exersa voința proprie asupra băutului sunt afectate.

Această persoană alege cu o voință nestânjenită să bea excesiv și are control complet asupra acestei decizii.

Alcoolismul este astfel o expresie voită a unui defect de caracter, cum ar fi alte „păcate” sau autoindulgența și autodistructivitatea.

      Această viziune are un anumit merit. Așa cum am arătat înainte, responsabilitatea personală joacă un rol important în recuperarea din alcoolism – și în recuperarea din alte boli, diabetul, artrita fiind câteva din acestea. De asemenea pierderea controlului față de consumul de alcool creează și mai multe dileme.

      Chiar așa, alcoolicii nu își pot controla vulnerabilitatea la alcool. Acest lucru este sprijinit de:

Experiența clinică cu modelul AA.

Spusele a mii de alcoolici.

Studiile genetice.

      Recuperarea din această boală nu rezidă în încercările inutile ale alcoolicului să își controleze consumul de alcool, ci în decizia alcoolicului de a începe o viață bazată pe abstinență. În scurt timp, conceptul de defect moral al alcoolismului a devenit nerezonabil odată ce se recunoaște lipsa de control a alcoolicului față de alcool.

      Câteva studii care examinează această pierdere a controlului, demonstrează că alcoolicii nu pot consuma alcool normal sau fără să fie dependenți. Un studiu longitudinal a confirmat că mai puțin de 1% din alcoolicii studiați consumă alcool cu consecințe serioase(23). 

      Factorul negării

      Câteva studii arată că alcoolicii nu prezintă o pierdere a controlului față de consumul de alcool. Cercetătorii implicați, au adus alcoolici în laborator, le-au pus întrebări despre istoria lor și despre capacitatea de a controla consumul, și le-au examinat comportamentul. Ei au concluzionau că unii alcoolici pot fi învățați să bea normal după o perioadă de timp.(24)

      Problema centrală a acestei abordări este negarea – refuzul alcoolicului de a admite pierderea controlului. Această negare poate crea dificultăți în diagnosticul alcoolicilor, atât cât și în identificarea consecințelor adverse în comportamentul lor abuziv de alcool. Subestimarea negării alcoolicului duce la probleme în confirmarea pierderii controlului.

      Pentru a străpunge negarea, cercetătorii au nevoie de istorii în plus ale consumului de alcool ale alcoolicilor, de la persoane care îl/o cunosc.

      Mai mult de atât, pierderea controlului în timp variază pentru fiecare alcoolic în parte. Ca rezultat, cercetările încrucișate ale pierderii controlului (care au loc numai în anumite perioade de timp din viața alcoolicului), pot să piardă din vedere instinctul de a bea.

      Un obstacol pentru ca nonalcoolicii să înțeleagă alcoolismul ca boală se leagă de chestiunea morală. Nonalcoolicii de multe ori îi văd pe alcoolici din propria perspectivă și experiență – aceea a oamenilor care pot controla consumul de alcool. Prin definiție, băutorii normali își controlează cantitatea băută, și au puține consecințe adverse datorită consumului de alcool. Ei nu pot să înțeleagă impulsul alcoolicului de a bea necontrolat. Când acest lucru este trecut cu vederea, alcoolismul apare ca o lipsă de voință. În realitate, predispoziția alcoolicului spre boală îi subminează abilitate lui/ei de a bea consistent păstrând controlul. 
 

      Alcoolismul ca „Băut excesiv/înrăit”

      O altă alternativă la conceptul de boală este să caracterizeze alcoolismul ca orice formă de băut excesiv. Carte lui Herb Fingarette „Băutul excesiv: Un Mit Al Alcoolismului ca boală” este un exemplu clasic al felului său de gândire. De fapt el pretinde că alcoolismul nu există, dar băutul excesiv există. El argumentează mai departe că băutorii excesivi nu pierd controlul față de alcool, și astfel nu suferă de boala alcoolismului. El se bazează pe câteva studii care să îi vină în sprijinul ideii sale.(25)

      Din păcate, Fingarette ignoră multe studii care arată clar pierderea controlului pentru alcoolici. El ignoră de asemenea și afirmațiile a mii de alcoolici în recuperare, care le atestă lipsa lor de putere în fața alcoolului. Mai departe, Fingarette desconsideră marea cantitate de evidențe genetice care arată că alcoolismul este o boală. Pe lângă asta, el nu ia în considerarea multitudinea de alcoolici cu o istorie familială a alcoolismului.

      În realitatea, alcoolismul poate fi deosebit de băutul excesiv care nu este adictiv. Cu toate, că alcoolul este prin definiție, un lucru important pentru consumatorul înrăit, pierderea controlului asupra consumului nu este neapărat un factor. Ceea ce deosebește băutul înrăit în sine, de băutul înrăit al alcoolicului, este faptul că băutorul înrăit nonalcoolic poate, și de multe ori o va face, să se abțină de la alcool atunci când consecințele devin destul de serioase. În contrast, băutorul înrăit care este alcoolic continuă să bea în ciuda consecințelor adverse.

      În practica actuală, poate ne este greu să distingem clar băutorul înrăit de alcoolic. Un mare studiu național vorbește direct de această chestiune. Într-un studiu epidemiologic, 20 000 de oameni au fost intervievați în 5 orașe. Cercetătorii au descoperit cam același procent de oameni atât pentru băutori înrăiți la fel și pentru alcoolici. Studiul a arătat că rata generală a alcoolismului a fost de 15% – la fel ca și pentru băutorii înrăiți. Câți oameni care sunt doar băutori înrăiți și sunt în progres spre alcoolism nu se știe, cu toate că băutul înrăit este un factor de risc pentru alcoolism. (26) 

      Factorul „definiția”

      Definiția lui Fingarette despre băutul înrăit este aceeași ca și a clinicienilor despre alcoolism. El afirmă că băutul înrăit devine o activitate centrală cu consecințe în viața băutorului. El vorbește de asemenea de preocuparea compulsivă de a bea alcool. Această descriere a băutului înrăit este esențial aceeași pentru consumul adictiv. Destul de curios, el ajunge să numească acest fel de consum de alcool ca boală.

      Fingarette evaluează că „alcoolicii nu sunt lipsiți de ajutor; că ei pot să recâștige controlul asupra vieții lor… În ultima analiză, alcoolicii trebuie să vrea să se schimbe și să aleagă să se schimbe”. El concluzionează că „alcoolismul nu este o boală; asumpția responsabilității personale, este de asemenea un semn de sănătate, dar supunerea inutilă și falsă față de anumite autorități medicale este o patologie”.(27)

      Susținătorii conceptului de boală ar fi de acord cu Fingarette la ultimele puncte de vedere. Așa cum am menționat mai devreme, punctul de răscruce în recuperare, conform conceptului de boală, este responsabilitatea personală. Alcoolicii trebuie să-și accepte alcoolismul și să aibă un nou comportament înainte ca recuperarea să înceapă.

      Cu toate că se folosește de definiția curentă a alcoolismului, spunând că el are un consum excesiv. Fingarette nu vrea să considere alcoolismul ca o boală. În respingerea alcoolismului ca boală, el respinge arbitrar și definiția de bază a adicției, care este sprijinită de evidențe științifice predominante. Rezistența lui la conceptul de boală nu este nici nouă și nici rară; stigma de a fi alcoolic – de a nu mai avea control asupra consumului de alcool – este veche.

      Este una să respingi evidențele care arată că alcoolismul este o boală și alta să respingi conceptul de boală în sine. Fingarette nu oferă nici o alternativă eficientă pentru cei care au o viață haotică datorită compulsiei lor de a bea. 

      Alcoolismul – o adaptare la probleme

      Modelul adaptării pentru consumul de alcool este o altă alternativă de a privi alcoolismul ca boală. Modelul arată că problemele individuale și sociale cauzează consum de alcool. Exemple de astfel de probleme sunt sărăcia, crima, șomajul, violența domestică și abuzul sexual. Modelul sugerează că alcoolicul a eșuat în atingerii maturității – el sau ea nu au o independență economică, nu se bazează pe propriile puteri și pe propria responsabilitate față de alții. Datorită defectelor de caracter, se spune că alcoolicii se adaptează mediului prin consumul adictiv de alcool.

      Din moment ce aduce în atenție perspectiva moralistică alcoolismului, modelul adaptativ este destul de popular. Se bazează pe conceptul vechi al înțelegerii alcoolismului: liberul arbitru sau puterea voinței. Acest concept a circulat timp de secole; îl întâlnim în filosofii religioase și în conceptele moralității sociale. Și-a găsit locul în teoriile psihologice ale sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, cum ar fi cele ale lui Freud, Fromm și a neo-Freudienii. Multe din aceste teorii atrag atenția asupra unei cauze morale a bolii. Oamenii se îmbolnăvesc din cauza unui caracter slab și a lipsei de hotărâre. În acest caz, teoria este aceea că oamenii aleg să bea pentru a face față dificultăților, în locul alegerii unor moduri mai sănătoase și mai productive de a le face față.

      Modelul adaptativ are și anumite puncte tari. Concentrează atenția pe cauză și efect, ceea ce a încurajat cercetările științifice. Acest model ne amintește, de asemenea, că există mulți factori care determină expunerea spre potențialul substanțelor chimice dependente. În legătură cu asta, modelul adaptativ este destul de atrăgător pentru că oferă scuze pentru consumul de alcool al alcoolicului, și nu neapărat acceptă alcoolismul ca boală. Alcoolicul practicant poate să își justifice aproape întotdeauna comportamentul, referindu-se la anumite probleme care îl determină să continue băutul. 

      Factorul examinării științifice

      Chiar așa, modelul adaptativ nu este în atenția examinării științifice. Modelul poate să fie atrăgător, însă nu explică de ce anumiți oameni expuși unor probleme sociale devin dependenți de alcool și alții nu. Nu îi include nici pe cei care nu sunt deprivați din punct de vedere social, dar dezvoltă alcoolism. Cei mai mulți dintre alcoolici au slujbe și familii și sunt destul de integrați în societate. Dar minoritatea de alcoolici este dezavantajată și deprivată.

      Stresul social, disponibilitatea băuturilor alcoolice, atitudinea față de băut, restricțiile morale legate de alcool – toți sunt factori importanți, determinând gradul de expunere la alcool. Dar acestea nu au fost confirmate științific prin experimente ca o cauză necesară și suficientă pentru adicție, pentru că ar respinge miezul modelului adaptativ.

      Modelul conceptului de boală afirmă că problemele economice, sociale, familiale, individuale și morale rezultă din abuzul de droguri adictive; ele nu cauzează alcoolismul, așa cum pretinde modelul adaptativ. În scurt timp modelul adaptativ și-a schimbat lanțul cauzal în direcția opusă.

      Conceptul de boală este consistent cu scopurile metodelor științifice – de a prezice comportamentul și să stabilească cauzele comportamentului. A permis astfel cercetărilor medicale despre alcoolism să avanseze. Reîntoarcerea la modelul adaptativ, cu tentele sale emoționale și religioase, ar împiedica progresul medical și ar lăsa modele de tratament ineficiente – acele care ar considera că rezolvarea problemelor sociale sau externe, ar face ca alcoolismul să dispară. 

      Alcoolismul ca automedicație

      Mulți oamenii văd alcoolismul ca un produs(rezultat) al unei alte condiții și nu ca o boală primară. Aceia care sprijină ipoteza automedicației împărtășesc acest punct de vedere. În loc să vadă alcoolismul ca o condiție fundamentală, susținătorii acestei ipoteze văd alcoolismul ca o manifestare a unei condiții psihologice. Alcoolicul folosește băutul ca o automedicație, ca un mod de a se elibera de conflictul psihologic, cum ar fi anxietatea sau depresia. Acest gen de conflict necesită tratament; atunci când este tratat cu succes, alcoolismul se va rezolva de la sine.

      Ipoteza automedicației a influențat profund două domenii în care a fost aplicată: psihanaliza și psihiatria biologică. 

      Ipoteza automedicației în psihanaliză

      În teoria psihanalitică, ego-ul este intermediarul între puternicele impulsii ale id-ului și a supergo-ului punitiv – cei doi factori ai minții inconștiente. Ori de câte ori există un conflict între aceste două forțe, ego-ul prins la mijloc, este în conflict. Tensiunea ego-ului, rezultă din încercările de a rezolva conflictul, motivează ego-ul de a căuta să se elibereze. Un mod pentru alcoolic să uite de tensiune, de a elibera ego-ul stresat, este să scape prin băut.

      Teoria psihanalitică reflectă o viziune populară existentă de mii de ani: alcoolismul poate să existe, dar nu este în sine o boală. Mai mult, este secundar, este rezultatul unei tulburări psihologice. Aici se leagă teoria psihanalitică de ipoteza automedicației.

      Cu toate astea, teoria psihanalitică a furnizat termeni utili pentru descrierea procesului mintal implicat în alcoolism. Conceptul de minte conștientă, minte inconștientă, negare, minimalizare, raționalizare și mecanisme defensive sunt de ajutor în descrierea procesului adictiv.

      Nici mai mult, nici mai puțin, teoria nu oferă un cadru pentru tratamentul dependenței. Evidențe clinice au arătat că descoperirea și rezolvarea acestor conflicte nu se adresează adicției. Mai mult, continuarea consumului de alcool duce chiar la mai multe conflicte psihologice. Rezolvarea acestora necesită tratamentul adicției ca și prim pas.

      Pe lângă asta, teoria psihanalitică eșuează în explicarea adicției. Cu toate că teoria poate să fie validă în  descrierea consumului de alcool, nu ia în considerare băutul adictiv – comportamentul care este indicatorul cheie pentru dependență, ca boală. Teoria psihanalitică oferă o explicație pentru consumul voit de alcool și droguri; nu explică de ce alcoolicii continuă să bea chiar dacă consecințele negative le depășește de mult pe cele pozitive. Conflictele cauzate de consumul adictiv de alcool pot să fie mult mai mari decât acelea care au motivat consumul de alcool. Stresul original al ego-ului este pierdut și este înlocuit de o agitație copleșitoare datorată băutului adictiv. 

      Factorul personalității

      Evidențele împotriva teoriei psihanalitice, ca explicație pentru alcoolism provin din studiile personalității. Ne putem aștepta ca un conflict psihologic să producă un anumit tip de personalitate – una vulnerabilă la dependența de alcool. George Valliant urmărind un grup mare de oameni, cu variate tipuri de personalitate, a urmărit într-o perioadă îndelungată de timp care dintre aceste tipuri vor fi mai dispuse să dezvolte alcoolism. Acest studiu, și altele asemănătoare, nu au găsit nici o legătură semnificativă între tipul de personalitate și dezvoltarea alcoolismului. (28)

      În  schimb o anumită trăsătură de caracter pare să se formeze din boala alcoolismului peste timp. Această personalitate alcoolică este caracterizată de egocentrism, trăsături antisociale, imature și dependente. Bineînțeles că aceste trăsături pot să fie predominante la alcoolici chiar înainte ca boala să evolueze. Dar ele au devenit exagerate atunci când alcoolicul începe să evolueze în boală.

      Principiile psihologice prezic rezolvarea conflictelor de ego prin psihoterapie – un proces care poate să fie destul de extins și pe o perioadă mai lungă. Odată ce psihoterapia este terminată, alcoolicul nu va mai fi nevoit să bea ca automedicație pentru stresul pe care îl are. Acesta este unul din punctele slabe: de multe ori nu se poate lucra cu alcoolicul până când acesta nu a încetat băutul. Se și știe de fapt, că psihoterapia nu poate progresa atâta timp cât alcoolicul nu încetează băutul.

      Aici vin punctele tari ale conceptului de boală, care spune că în primul rând alcoolicul trebuie să înceteze băutul și să înceapă să se comporte în moduri care îi mențin abstinența. Numai atunci poate fi adresat conflictul alcoolicului și rezolvat prin psihoterapie. Cu alte cuvinte, o schimbare de comportament – opritul din băut – trebuie să se facă înainte de a aștepta orice schimbări în gândire sau sentimente. Atâta timp cât băutul se continuă, schimbările semnificative în gândire sau sentimente sunt handicapate de alcoolism. Psihoterapia este, folositoare pentru anumiți alcoolici în recuperare, mai ales atunci când este asociată cu tratamentul pentru adicție.

      Aceasta este abordarea celor 12 Pași ai Alcoolicilor Anonimi. Pașii presupune recunoașterea de către alcoolicul în  recuperare să fie conștient de conflicte prin luarea unui inventar moral, și apoi să le rezolve prin restituire, reparând greșelile față de alții acolo unde este cu putință. Dar rezolvarea acestor conflicte se face doar după ce s-a ajuns la abstinență. 

      Ipoteza automedicației în  psihiatria biologică

      Ipoteza automedicației este folosită de asemenea în  psihiatria biologică. Aceasta din urmă, ca și teoria psihanalitică, vede alcoolismul ca un rezultat al altor condiții. Aceste condiții include  depresia, anxietatea sau tulburările de personalitate care provin din biochimia creierului. Deci, alcoolismul nu este considerat o tulburare primară. Deoarece depresia sau anxietatea – tulburările primare – produc durere psihologică, suferindul se folosește de alcool sau alte droguri pentru a-și elibera tensiunea.

      Psihiatria biologică are anumite merite legate de alcoolism. Ne sugerează să avem în vedere biochimia creierului pentru înțelegerea comportamentului și stărilor mentale. Așa cum Silkworth spunea, alcoolismul reprezintă de fapt o „alergie” fizică la alcool. La baza acestei alergii stau schimbările în biochimia creierului, în momentul în care alcoolul interacționează cu celulele nervoase ale alcoolicului. Se apropie de asemenea și de originile biologice ale bolilor psihiatrice, ajutând și la înțelegerea alcoolismului.

      Din nou, psihiatria biologică explică alcoolismul bazat pe un concept vechi și popular, acela al consumului voit de alcool, evitând astfel a face față cu stigma alcoolismului, concentrându-se pe anumite condiții „preferabile”, cum ar fi anxietatea sau depresia. 

      Factorul primar

      Psihiatria biologică nu se potrivește cu acest tablou clinic. Studiile arată foarte clar că alcoolul de multe ori produce depresie, dar nu și că alcool eliberează de depresie. Într-un studiu, 3 grupuri de oameni au primit alcool: 1. alcoolici depresivi; 2. nonalcoolici depresivi; și 3. nonalcoolici nondepresivi.

      Au fost măsurate stările lor și afectele (expresiile emoțiilor) acestora. În mod surprinzător, alcoolicii depresivi au avut cele mai puține beneficii în termeni de euforie și în îmbunătățirea afectelor datorate băutului. (29)

      Aceste observații provenite din studii, cum ar fi cel prezentat anterior, confirmă faptul că alcoolicii nu beau ca să se simtă mai bine, băutul, de fapt, poate să îi facă să se simtă mai rău. Se pare că alcoolicii beau în ciuda depresiei și nu din cauza ei. Mai multe decât atât, presupunerea că alcoolicii beau din cauza depresiei provine din observarea comportamentului nonalcoolicii depresivi în timp ce beau.

      Ajungem la concluzii similare când examinăm comportamentul băutor la persoane nonalcoolice cu tulburări maniaco-depresive. Oamenii cu acest diagnostic reduc deseori consumul de alcool în timpul episoadelor depresive, și își măresc consumul de alcool în timpul episoadelor maniacale. Creșterea consumului în timpul maniei e însoțită de hiperactivitate și judecată deficitară. Consumul redus de alcool din timpul depresiei este legat de efectul de ansamblu asupra creierului asupra căruia acționează ca și depresiv.

      Situația e asemănătoare în cazul anxietății. Nu există nici un studiu care să arate că anxietatea conduce la băutul alcoolic. De fapt, există studii care arată că persoanele anxioase evită alcoolul și își reduc consumul. Asta se întâmplă, poate, pentru că, după cum arată alte studii, alcoolul, în loc să diminueze anxietatea, o creează, atât în timpul intoxicației, cât și al sevrajului. De exemplu, consumul cronic de alcool produce sevraj, anxietatea fiind unul dintre simptomele acestuia. Similar, cocaina determină sistemul nervos simpatic să producă o stare severă de anxietate, incluzând tulburările de panică întâlnite și în alcoolism.

      Tratamentul alcoolismului este mai eficient dacă înlăturăm ipoteza automedicației și acceptăm că alcoolismul este o boală primară – și nu una secundară care a fost cauzată de o alta – și că este o boală cauzată de interacțiunea între alcool și biochimia creierului unei persoane care are o predispoziție genetică pentru alcoolism.

      Ipoteza automedicației are anumite puncte tari, atât în teoria psihanalitică, cât și în psihiatria biologică, dar în practică ea nu face decât să prelungească alcoolismul și să riște alte afecțiuni asupra alcoolicului. În plus, promovează un tratament inutil, ca de exemplu atunci când un client „îndură” terapia în timp ce bea. Apoi ea poate conduce la tratament dăunător, ca și atunci când anti-depresivele sunt prescrise pentru alcoolici activi. Per ansamblu, alcoolicii sunt predispuși la depresie, supra-doze, suicid. 25% dintre alcoolici comit suicid și mulți mai mulți au tentative de sinucidere. În cele din urmă, aplicarea ipotezei automedicației îl distrage pe alcoolic de la a se concentra asupra alcoolismului ca problemă și de la căutarea unui tratament specific pentru acesta. 

PARADOXUL RESPONSABILITĂȚII PERSONALE

      Un paradox este un principiu contrar părerilor general acceptate sau a bunului simț – care poate fi adevărat. Multe paradoxuri se nasc în diagnosticarea și tratamentul alcoolismului. Pot fi dificil de acceptat dacă nu credem că tratamentul bazat pe conceptul de boală îl poate ajuta cu adevărat pe alcoolic să se recupereze, altfel spus că există dovezi care să arate că tratamentul bazat pe paradoxuri reușesc să îl mențină pe alcoolic abstinent.

      Unul dintre paradoxurile de bază în tratament și care e bazat pe conceptul de boală este cel referitor la control. Pentru a se recupera din alcoolism, o persoană trebuie să dea dovadă de control: să se angajeze la a se abține de la consumul de alcool. Totuși, termenul de boală implică pierderea controlului. În mod repetat, alcoolicii nu pot controla cât de mult și cât de des beau. Nici nu pot să prevadă care vor fi consecințele băutului lor. La prima vedere, parcă am vrea să zicem că alcoolicii dețin controlul –și, totuși, nu e așa.  Și-atunci, cum de se recuperează alcoolicii?  
 
 
 

Boala ca și poziția de victimă

      Însuși conceptul de boală implică ideea unei anumite condiții fizice pe care cel în cauză nu o poate controla. Prin urmare, persoana bolnavă devine, se pare, o victimă. Această noțiune e istorică, regăsită în parabole biblice și mituri antice. Cu toții am citit despre spirite rele care posedă o victimă neajutorată și îi cauzează acesteia o boală fizică. Un exemplu e dat și în povestea vindecării de către Iisus a orbului sau a altor suferinzi prin exorcizare – gonirea „duhurilor necurate”. Sau, un zeu grec omnipotent s-a mâniat pe cineva și a hotărât să-l pedepsească dându-i o boală. Ca și în unele povestiri din Vechiul Testament, uneori, pedepsele nu sunt legate de ceva ce a făcut persoana în cauză sau gravitatea bolii e cu mult mai mare decât gravitatea greșelii făcute. În orice, caz, Dumnezeu face o victimă, iar victimele nu sunt cu nimic responsabile pentru bolile lor.  

Pierderea controlului se manifestă asupra vulnerabilității față de o substanță chimică, și nu față de schimbarea atitudinilor și a stilului de viață.

      Alcoolicul e neputincios fațăde alcool, dar nu și față de alcoolism.

      Această noțiune de victimizare e deseori aplicată în alcoolism. Pe de o parte, recuperarea din boala alcoolismului e bazată pe responsabilitatea personală: alcoolicul participă activ în reabilitarea sa. Pe de altă parte, după cum arată foarte clar conceptul de boală, alcoolicul nu poate face uz de puterea voinței pentru a depăși adicția. În schimb, el sau ea sunt victime ale unui lanț de forțe care le retează din puterea voinței.

Semnificația responsabilității în tratarea bolii

      Există un mod de a clarifica acest paradox al responsabilității personale. E important să observăm că responsabilitatea alcoolicului se extinde doar până la un moment bine definit: angajamentul de a nu bea primul pahar. Dacă alcoolicul bea primul pahar, își pierde controlul asupra alcoolului. Mai apoi, această responsabilitate se referă la abstinență – o refacere totală și voluntară a stilului de viață al alcoolicului. Pierderea controlului este față de substanță, nu față de schimbarea atitudinilor sau a stilului de viață. Alcoolicul este neputincios în fața alcoolului, nu și a alcoolismului, exact așa cum diabeticul nu și-a cauzat boala, dar poate participa la un program pentru diabet.

      În lipsa unui tratament adecvat, alcoolicul e deseori lipsit de ajutor în fața bolii, ca și în cazul celui care moare din cauza hipertensiunii. Nici una dintre persoane nu e vinovată de boala pe care o are; boala nu poate fi încadrată într-un verdict „vinovat”. Dar, când alcoolicii acceptă alcoolismul ca pe o boală și urmează tratamentul, ei își asumă un nou destin. Acceptanța alcoolicului reprezintă o schimbare fundamentală care apare în timp în atitudine și personalitate – o schimbare care rezultă din implicarea voluntară și activă într-un program de tratament. În cele din urmă, alcoolicul poate – și trebuie – să aleagă schimbarea. Atunci când are loc acest lucru, el sau ea încetează să mai fie o victimă a bolii, a alcoolismului.

      Pe scurt, conceptul de boală este pe deplin compatibil cu noțiunea că alcoolicii au un anumit control asupra comportamentului lor și, în cele din urmă, asupra tratării bolii lor. Alcoolicii nu sunt responsabili pentru vulnerabilitatea lor genetică la alcoolism. Totuși, alcoolicii sunt responsabili pentru boala lor, dacă vedem „responsabilitatea” ca fiind acceptarea faptului că boala există și că alcoolicii sunt în stare să își schimbe stilul de viață.

      Spunem deseori că oamenii sunt responsabili pentru recuperarea din boala lor, chiar dacă nu au nici un control asupra factorilor organici care au condus la boala respectivă. În realitate, oamenii bolnavi sunt rareori victime în adevăratul sens al cuvântului pentru că de multe ori ei au un oarecare control asupra instaurării și progresiei bolii. În timpul tratamentului, propria voință și responsabilitatea pot juca un rol activ, iar compararea alcoolismului cu alte boli clarifică și mai bine acest aspect.

FACTORI

Am observat că dezvoltarea abuzului de alcool este favorizată datorită factorilor socioculturali, psihocomportamentali și spirituali.

Factorii socioculturali sunt prezenți în cadrul interacțiunilor dintre indivizi de aceeași vârstă vizavi de consumul de băuturi ca activitate primară, ca distracție și amuzament. Aceasta conduce la preferințe spre băutură pentru interacțiunea socială. Primele atitudini spre consumul de alcool sunt inoculate de reclamele comerciale, prin profilul de televiziune al consumului de alcool ca modalitate de soluționare a problemelor și prin ideea social acceptată după care consumul de alcool reduce stresul vieții.

Factorii psihologici includ aspecte cognitive și comportamentale. Gândirea logică este înlocuită de negativism și contestare ceea ce conduce ulterior la abuzul de alcool. Abuzul poate deveni paternal major în rezolvarea problemelor vieți. Modelul familial de consum al alcoolului va încuraja copiii în consumul de alcool. Dacă copilul a început să bea, dezvoltarea armonioasă a acestuia este compromisă iar potențialul de autoreglare este restrâns.

Persoanele în vârstă care nu au băut niciodată până atunci, pot începe să consume alcool în efortul de a depăși crizele de transformare, pensionare, decesul soției sau pierderea sănătății. În acest caz, grupul prezintă alcoolism instalat târziu față de cei prezentați anterior, cu alcoolism instaurat de timpuriu, condiție ce persistă de-a lungul vârstei adulte.

Dimensiunea fizică include factori precum predispoziția genetică, rutină în obiceiuri de promiscuitate și o schimbare semnificativă în toleranța ce rezultă din creșterea cantității de alcool consumată înainte de a apare intoxicația.

Pe măsură ce subiecții continuă să bea, ei se vor hrăni mai puțin deoarece caloriile din alcool vor bloca apetitul. Pierderea sănătății poate conduce la o accentuare a consumului de alcool ca o încercare de a reduce stresul indus de boală, în special cel datorat durerii fizice.

Abuzul de alcool poate fi corelat cu epuizarea spirituală, cu pierderea semnificației vieții. În loc să se angajeze constructiv în problematica vieții, indivizii își irosesc timpul și resursele energetice, ingerând alcool, ceea ce conduce ulterior la pierderea sistemului de valori și a obiectivității. Pe măsură ce consumul de alcool dobândește prioritate, ceilalți oameni, celelalte interese și activități devin mai puțin importante. În familiile în care domnește haosul și crizele, unde fiecare membru se

simte neputincios, se recurge adesea la consum de alcool pentru a se obține un sentiment de alinare la disperarea ce îi cuprinde. Din nefericire, în aceste familii, abuzul de alcool accentuează potențialul pentru violență iar crizele se accentuează în loc să se diminueze. Reușita intelectuală de mult nu mai constituie o prioritate într-un astfel de mediu (Stanfeld S., 1960).

Caracteristicii definitorii

Caracteristicile abuzului de alcool sunt diferite. Alcoolismul poate fi împărțit în câteva subtipuri1).

Alcoolismul gama se aplică băutorilor de petreceri – care alternează între perioade de sobrietate și stare de beție, în contrast cu alcoolismul beta, care se manifestă prin complicațiile fizice datorate consumului cronic de alcool, complicații de genul ciroză, gastrite, polinevropatii fără dependență fizică de alcool (Chafetz, 1983). De exemplu, subiecții cu alcoolism gama pot fi niște studenți ce petrec episoade încărcate de băutură. În acest caz există câteva manifestări fiziologice dar nu rezultă simptome de sevraj, iar aceste persoane sunt totuși predispuse la accidente. Pe de altă parte, subiecții cu alcoolism beta întrețin consumul și trăiesc experiența sevrajului iar starea lor fiziologică devine compromisă.

Ca probleme fizice ce pot apare amintim traumele, hipo-, hiperglicemie alcoolică, hepatite alcoolice, ciroze, gastrite, hipotermie. Mirosul alcoolic al respirației, perioadele negre datorită alcoolului (pierderea temporată a memoriei) sau discursul incoerent cu conținut ostil sau grandios impun îngrijirea pentru abuzul de alcool (Forchuk, 1984). Patofiziologia consumului cronic și/sau acut afectează sistemul fiziologic. Un facies înroșit cauzat de efectele vasodilatatoare ale alcoolului,

numeroasele contuzii rezultate din căderi și orice boală rezultată dintr-un deficit de autoîngrijire sunt tot atâtea semnale pentru evaluarea abuzului de alcool.

Deteriorarea funcționării ocupaționale depinde de problemele ridicate de rolul în câmpul muncii. În scopul ilustrării, vor fi folosite caracteristicile ce ar trebui să alerteze specialiștii asupra consumului irațional sau al dependenței de alcool. Indicatorii asupra fondului includ istoricul familiei asupra abuzului de drog sau alcool, schimbări frecvente ale locului de muncă și o reputație anterioară de

bun angajat. Manifestările comportamentale se referă la mișcările dezordonate, scuzele pentru zilele lipsă, izolarea socială, vizite frecvente la baie unde se ascunde să bea, iritabilitate și oscilație în dispoziție, amnezie indusă de consumul de alcool, urgențe repetate, probleme maritale sau familiale și pierderea interesului pentru aspectul personal. Semnele fizice includ pierderea în greutate, tremor

al mâini, discurs șters, mers șovăielnic.

Din analizele psihologice realizate în secția VII a spitalului Al. Obregia a rezultat că deteriorarea aspectelor de funcționare socială includ discernământul diminuat, divorțul, reținerea de către organele de ordine pentru delicte violente, reținere/arestare pentru conducere sub influența alcoolului, izolare socială și emiterea de promisiuni ce nu sunt respectate.

Dificultățile psihosociale manifestate de subiecți includ depresia, amenințări suicidale, ambivalență, afirmații pompoase și retragerea socială. Abordarea în conversație a alcolului ca subiect, referiri frecvente la starea de beție sunt semne importante. În adolescență, manifestările comportamentale constau în rezultate școlare scăzute, probleme de disciplină, absenteism, vandalism, ceartă excesivă și hiperactivitate (Bennet, Vourak, 1983).

Paternul patologic al abuzului de alcool este surprins în “chefuri, chiolhanuri”, pierderea controlului asupra cantității băute, amnezii, cât și în capacitatea de a stopa consumul în ciuda efectelor refractare și de indisciplină și a nenumăratelor rezoluții făcute de persoane de a se liniști în viitor.

BETIA PATOLOGICA

Stabilirea responsabilității în infracțiunile comise de alcoolici în general și în cele

comise de bolnavii cu intoxicații alcoolice acute, în special, ridică de obicei o serie

de dificultăți solicitând o competentă colaborare între expertul legist și psihiatru. Problema apare cu atât mai spinoasă cu cât însăși încadrarea diagnostică precisă este de multe ori dificilă, ținând cont că ea se face retrospectiv. Este vorba în speță de beția simplă și cea patologică, entități de care se leagă o apreciere foarte diferită a discernământului și responsabilității, cu consecințe juridice deosebit de importante.

Beția patologică denumită și intoxicația alcoolică idiosincratică a fost menționată de

autorii clasici (începând cu Kraepelin și sfârșind cu Garnier) (5, 7) și ulterior de Binder, Buneev și Csiky (7). Definirea și descrierea ei nu se poate face decât în antiteză cu celălalt aspect, mai frecvent, de alcoolism acut respectiv cel al beției simple, voluntare, obișnuite. Ea s-ar putea contura clinic prin caracteristici legate de forma sa de manifestare mai dramatică, realizată de tulburări profunde de conștiință de tipul stării crepusculare, care apare brusc la o cantitate foarte mică de alcool, relativa siguranță a mișcărilor (lipsa ataxiei), apariția uneori a unor elemente halucinatorii și delirante, excitația motorie care domină cu comportament

ambulatoriu și efector foarte bine coordonat, prezența actelor nejustificate, absurde (care merg până la violențe).

Această stare durează în general câteva ore și dispare tot atât de brusc precum s-a instalat (de obicei printr-un somn reparator). La trezire se constată o amnezie lacunară (uneori întârziată) a episodului. Un simptom caracteristic îl constituie caracterul actelor săvârșite, care sunt lipsite de motivație, străine de personalitatea bolnavului, brutale, însoțite de motilitate exagerată și neproductivă. O altă trăsătură importantă este raptusul afectiv, la baza căruia stau tulburările de conștiință sau halucinațiile. Aspectul poate fi cel de anxietate ‘’vitală’’, ‘’tensiune internă’’ pronunțată

sau mânie elementară. Substratul cerebral ar fi lezional (microsechelar posttraumatic, postencefalitic) (1, 9, 10). Sunt incriminate și condiții de moment (ca surmenajul, insomniile prelungite, stările de tensiune afectivă, anxietatea, hipoglicemia, tratamentul cu tranchilizante). Se semnalează posibilitatea apariției beției patologice la gastrectomizați (probabil datorită absorbției digestive foarte rapide).

O problemă mult discutată și controversată este cea a repetării episodului. Unii autori

consideră că un semn capital al bețiilor patologice ar fi tendința la recidivă într-o formă identică (3).

Alți autori susțin însă că beția patologică este de obicei un episod unic în viața individului.

Deși rară, beția patologică este o formă de alcoolism cu foarte frecvente implicații medicolegale, făcând adesea obiectul expertizelor. În cadrul ei s-a semnalat comiterea unor infracțiuni brutale, cel mai adesea nemotivate. În funcție de forma clinică individul poate ajunge de exemplu la omucidere pentru a se autoapăra (fiind stăpânit de halucinațiile terifiante și de ideile de persecuție) sau pradă unui raptus melancoliform se poate sinucide sau în stare de automatism ambulator poate să

comită crime și delicte (huliganism, ultraj cu violență, etc).

PREZENTARE CAZUISTICĂ

Două cazuri studiate și expertizate de noi sunt ilustrative pentru cele afirmate mai sus:

1. T.I., 30 de ani, muncitor necalificat la un grup de construcții. Internat de Poliție în Clinica de Psihiatrie Cluj-Napoca în vederea expertizării medico-legale. Din dosarul judiciar reiese că i se impută repetate tentative de agresiuni sexuale asupra unor femei în vârstă care erau singure. Din antecedentele heredocolaterale de reținut epilepsia mamei, iar din cele personale un consum abuziv de alcool și microtraumatisme craniene în mica copilărie. Căsătorit de trei ani, cu o viață familială armonioasă, fără conflicte. Din istoricul bolii reiese că de aproximativ opt ani bolnavul consumă

sporadic băuturi alcoolice concentrate (țuică de Zalău). De câteva luni consumul devine mai frecvent și în cantități mari.

După un prim incident menționat de organele de Poliție are o perioadă de abstinență și

frământări morale, după care reia consumul și au loc evenimentele pentru care devine obiectul expertizei. De atunci este neliniștit, anxios, are insomnii, somn agitat, frecvent vise erotice cu femei vârstnice, uneori ejaculări în cadrul viselor, alteori fără. Trezirile sunt neliniștite, cu stare de panică, remușcări și culpabilizare. Reușește să se abțină de la consumul abuziv. Examenul psihic notează preocupări prevalente față de consecințele faptelor sale, labilitate afectivă, culpabilizare, regrete.

Instictul sexual exagerat, din relatările soției sale reieșind că starea de beție este întotdeauna dublată de mare excitație sexuală. Personalitate dizarminic structurată. Examenul psihologic stabilește o capacitate a funcțiilor cognitive situată sub medie, pe un fond elementar, neinstruit. Sistemul de motive și interese slab reprezentat. Electroencefalograma relevă un traseu de fond disritmic, cu discrete anomalii iritative.

Întrutucât în stare de beție era evidentă nota patologică, în contrast cu comportamentul adecvat al bolnavului în perioadele lucide, cu regrete, culpabilizare și anxietate legată de consecințele faptelor sale, am recurs la o serie de explorări suplimentare. La narcoanaliză, după o perioadă de rezistență, reiese că în stare de ebrietate este foarte dornic de a avea contact sexual motiv pentru care s-a dus la ‘’baba’’ din bloc care ‘’îi era în drum’’. Brusc intră într-o stare oniroidă, vorbește cu cineva din spatele examinatorului, are halucinații vizuale, se adresează unei femei bătrâne. La proba cu alcool intravenos, după o perioadă de câteva minute de agitație psihomotorie cu elemente de violență, se instalează o falsă acalmie. Lăsat singur bolnavul solilocvează, pipăie pereții și patul, cheamă pe cineva alături de el, apoi îmbrățișează perna și desfășoară un amplu spectacol erotic cu aceasta. La un

moment dat observă că este singur în pat, se supără, înjură, amenință personalul, își caută partenera și o regăsește în persoana unei rezidente, pe care o îmbrățișează, o atrage în pat, îi face propuneri. La refuzul acesteia începe să amenințe, devine agresiv. Deosebit de sugestibil, acceptă să se culce și să-și aștepte partenera, reia perna, o mângâie, îi face declarații. Timp de aproximativ o oră aceste scene se tot repetă.

Întrucât înregistrarea EEG după administrarea de alcool n-a fost posibilă datorită agitației bolnavului, s-a încercat (la câteva zile) înregistrarea după administrarea de alcool (țuică) per oral. Intră într-o stare de beție, plânge, este negativist, se lamentează. EEG nu evidențiază modificări patologice semnificative.

2. S.I., 30 de ani, electrician. Internat în Clinică de Poliție, foarte agitat, necesitând

imobilizare. Datele anamnestice evidențiază un consum de alcool ocazional (în special bere), dar cu instalarea stării de beție la cantități relativ mici. În urmă cu câteva luni înainte de internare, cu ocazia unui consum abuziv de alcool, a prezentat un episod de agitație, urmat de amnezie. În preziua internării consumă excesiv alcool (la o nuntă). A doua zi bea în continuare aproximativ 800 ml țuică.

Revenit acasă are discuții cu soția. Ulterior, în lipsa acesteia, își ia copilul în vârstă de nouă luni și pleacă cu el pe stradă.

Este prins de Poliție încercând să arunce copilul în fața unei mașini și este adus în clinică pentru expertizare medico-legală. După sedare examenul psihic relevă o amnezie totală, de tip lacunar, asupra unei perioade de aproximativ șapte ore, în rest memoria de fixare și evocare bune, conștiința clară, dispoziția ușor distimică, cu note de anxietate, legate de inceritudinea asupra acțiunilor sale și de acuzația pentru care a fost adus de Poliție. Examenul psihologic evidențiază o capacitate în limite normale a funcțiilor cognitive, personalitate elementară, iritabilă, impulsivă, mai ales sub influența băutorilor alcoolice. Sistemul de motive și interese sărac în conținuturi.

La data examinării prezintă o labilitate emoțională accentuată, cu pierderea fluenței verbale sub efectul stării de tensiune în care se află, dispoziție distimică, depresivă, tendința la culpabilizare pentru faptele comise sub influența alcoolului. Critica păstrată. EEG –traseu dominat de o activitate alfa instabilă, intricată difuz cu unde theta. După activarea cu alcool nu se produc modificări semnificative ale traseului. La narcoanaliză se menține amnezia totală asupra episodului de beție cu violență. La praba cu alcool, după administrarea intravenoasă a 20 cc. de alcool 95 grade, diluat în

glucoză și a 200 ml țuică per os, are o perioadă de inhibiție cu elemente depresive, apoi devine agitat, confuz, agresiv. Starea de agitație cu agresivitate durează câteva ore.

DISCUȚII

Întrucât cele două cazuri erau obiectul unor expertize medico-legale era deosebit de

importantă încadrarea lor într-o formă de accident de tipul alcoolismului acut, știut fiind că în beția simplă, voluntară, conform codului nostru penal, discernământul alcoolicului este considerat păstrat (infractorul fiind deci responsabil). Există desigur o serie de discuții legate de responsabilitate în cazurile de beție care, deși tranzitorii, sunt totuși trăiri psihice patologice, care în cele din urmă au evoluat convergent spre considerarea delictului comis în stare de beție (simplă) drept un factor agravant (dacă cel care a comis actul are o conduită alcoolică și fapta comisă este în legătură cu

această conduită).

Confuzia mintală produsă de beția ca atare diferă de alte cazuri de confuzie mintală, întrucât cea a persoanei care s-a îmbătat ‘’din proprie inițiativă’’ este consecința unei atitudini a persoanei pentru care poate fi trasă la răspundere. În acest fel lupta împotriva criminalității legată de alcoholism este ajutată și sprijinită de lege.

Aplicarea din această perspectivă a prevederilor legii apare justificată numai în cazurile de beție tipică. Cu totul altfel trebuie cântărită problema din punct de vedere juridic când beția nu are acest caracter tipic (ca și în cele două cazuri expertizate de noi). În cazul așa zisei ‘’beții patologice’’ (sub diferitele sale aspecte) tipurile variate de confuzie mintală temporară, care diferă calitativ de beția obișnuită, pot fi considerate boală psihică ca atre.

Deși teoretic lucrurile par destul de clare, practic nu sunt întotdeauna simple și de multe ori suntem puși în dificultate sub raport diagnostic. Beția atipică (idiosincratică) nu mai este prevăzută ca atare nici în legislație și nici în clasificarea bolilor mintale (2). Cu titlul de intoxicație alcoolică idiosincratică ea apare pentru ultima oară în clasificarea americană DSM-III-R (4, 10), caracterizată prin tulburări marcate ale comportamentului, în sensul inadecvării, precum și unele acte agresive care

apar la scurt timp (câteva minute) de la ingestia unei cantități mici de alcool (care la majoritatea oamenilor n-ar produce intoxicație, respectiv beție). Comportamentul este necaracteristic persoanei respective (4). Doar clasificarea ICD-10 notează intoxicație alcoolică patologică la F10.07 (în criteriile de diagnostic pentru cercetare) (6). Se menționează în plus că nu există evidență de tulburare cerebrală organică sau alte tulburări mentale.

În aceste circumstanțe, deși nu există nici o referire la această formă în codul nostru penal, psihiatrii și legiștii experți sunt unanim de acord în privința neresponsabilității acestor bolnavi (discernământ abolit după primul episod) (2).

Încercând să aplicăm parametrii clasici constatăm că ei nu sunt întru totul superpozabili realității clinice (și invers). Astfel în primul caz atipia constă în aceea că accidentul survine la un consumator mai vechi de alcool, are o tematică sexuală gerontofilă, cu tendința de a se repeta în formă identică, urmat de amnezie parțială. Ca teren predispozant am putea incrimina microtraumatismele din prima copilărie (cu scurte pierderi de cunoștință) și personalitatea structurată dizarmonic.

Inconsecvența în urmărirea scopului (precum și opoziția victimelor) a dus la înreruperea acțiunii delictuale.

În afară de examinările complementare preconizate de autori (EEG simplă, repetată și după provocare cu cantități mici de alcool, care poate determina apariția unor anomalii bioelectrice, comune însă cu cele din beția profundă, gravă sau dipsomania), am utilizat narcoanaliza cu amital sodic intravenos (sau thiopental), în cursul căreia bolnavul a desfășurat un scurt episod halucinator cu tematică sexuală. Edificatoare a fost însă proba cu alcool intravenos (20 cc 95 grade, diluat în glucoză 33%). Am observat instalarea unei stări onirice cu iluzii, false recunoașteri, halucinații vizuale axate strict pe tematica sexuală și intermitent stări de agitație cu agresivitate. După trezire din somnul terminal, bolnavul n-a putut reda desfășurarea evenimentelor.

Raportarea la intensitatea și aspectul tulburării de conștiință ne duce la cercetările

documentate ale lui Binder (3), care merg pe linia tradiției germane, conform căreia între beția normală (care apare la indivizi normali și atinge o formă medie statistică) și beția patologică n-ar exista decât diferențe de ordin cantitativ (intensitate), care ar duce la aspecte psihice calitativ diferite (de tipul tulburărilor de conștiință).

Cel de al doilea bolnav, care nu era un alcoolic, prezenta o toleranță scăzută la alcool, având în antecedente încă un episod de agitație după consum abuziv de alcool, cu amnezie consecutivă.

Instalarea accidentului s-a făcut pe terenul unei instabilități psihice, cu oscilații și fluctuații între stări de timiditate și irascibilitate marcată. Desigur, se poate pune problema diferențierii tabloului de beția simplă, obișnuită și de beția gravă ‘’profundă’’ (complicată cu black-out-uri) (1). Nota patologică este dată însă de tendința la recidivă a accidentului (însoțit tot de agitație și amnezie), de caracterul cu totul absurd și nejustificat al actului comis (în stare de automatism ambulator) și de marea agitație, precum și amnezia consecutivă (pe care am verificat-o prin narcoanaliză). Lipsește euforia și logoreea caracteristică beției simple, semnele motorii ale acesteia (nesiguranța mișcărilor, mersul ebrios). Ca formă clinică ar aparține celei excitomotorii, după Garnier, fără însă ca accesul să se termine prin

comă.

CONCLUZII

1. Cunoașterea, diagnosticarea și diferențierea cât mai precisă a diferitelor forme de beție este de o deosebită importanță, având în vedere frecvența delictelor comise de alcoolici în aceste stări, gravitatea acestora și gradul de responsabilitate diferită (raportat la forma beției).

2. Datele oferite de realitatea clinică nu se suprapun întru totul descrierilor clasice. Astfel, deși se consideră a fi caracteristică disproporția între simptome și cantitatea de alcool consumat, este o eroare a considera acest semn ca fiind unicul parametru, indispensabil pentru diagnostic.

3. Terenul favorizant nu se rezumă la tulburări de personalitate sau sechele posttraumatice sau postencefalitice, ci depinde și de psihotip sau starea de moment (oboseală, insomnii îndelungate, stări distimice, chiar și abuzuri sexuale.

4. Există o serie de forme de tranzit între beția patologică complet dezvoltată și beția tipică. Ele nu prezintă toate trăsăturile beției patologice (au mai puține simptome sau acestea nu sunt suficient de clare). Unii autori au propus denumirea de beție patologică abortivă (7).

5. Ca metode suplimentare de investigație și diagnostic, față de cele menționate în literatura de specialitate (înregistrări EEG repetate și după provocare cu cantități mici de alcool) considerăm deosebit de utilă narcoanaliza (pentru verificarea amneziei afirmate de bolnav și evidențierea eventualelor mobile ale infracțiunii). De asemenea pornind de la faptul considerat esențial, respectiv posibilitatea reproducerii tabloului în condiții experimentale (3), propunem proba cu alcool, într-o formulă modificată cu alcool administrat intravenos și per os. Înregistrarea EEG după provocarea cu alcool este de multe ori imposibilă (datorită agitației bolnavului sau lipsei de relaxare) sau dă date neconcludente.

6. Aprecierea discernământului și responsabilității în asemenea cazuri necesită o convergență de opinii psihiatru-legist, un studiu foarte atent al dosarului judiciar (care poate da foarte importante informații privind personalitatea premorbidă, împrejurările comiterii faptei, mobilul ei, modalitatea instalării tabloului psihic, etc.).

7. Beția patologică tipică (în care tulburările psihice grave determină pierderea autocontrolului și conferă neresponsabilitate, este probabil o formă foarte rară.

8. În celelalte forme incomplete (sau abortive) hotărârea adoptată trebuie să fie cât mai diferențiată pentru a respecta realitatea clinică pe de o parte și pentru a nu influența în mod negativ eficiența justiției împotriva alcoolismului, ca factor criminogen, pe de alt ă parte.

Bibliografie

1. Dragomirescu, V., Hanganu, O., Prelipceanu, D. –Expertiza medico-legală psihiatrică, Ed. Medic., Buc., 1990, p.

231-232.

2. Dragomirescu, V. -Expertiza medico-legală în psihiatria judiciară, Ed. Viața Medic. Românească, Buc., 2002, p.

219-220.

3. Ey, H., Bernard, P., Brisset, Ch. –Manuel de psychiatrie, III ed, Masson&Cie, 1967, p. 768-771.

4. Gelder, M., Gath, D., Mayou, R. –Tratat de psihiatrie Oxford, Geneva Iniative Publishers, 1994, p. 407.

5. Gorgos, C. –Vademecum în psihiatrie, Ed. Medic., Buc., 1985, p.342-343.

6. ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders, Diagnostic criteria for research, World Health

Organization, Geneva, 1993.

7. Macrea, R. –Beția patologică –problemă psihiatrico-legală, Buletin Informativ –Bolnavul psihic în fața legii, Uz

intern, Buc. 1977, p. 100-105.

8. Predescu V. –Psihiatrie, Ed. Medic., Buc., 1976, p. 515-517.

9. Sadock, B.J., Sadock, V.A. –Manual de buzunar Kaplan&Sadock, Psihiatrie clinică, Lippincott Williams&Wilkins,

2001, p.106.

10. Talbott, J.A., Hales, R.E., Yudofsky, S.C. –Textbook of Psychiatry, Am. Psychiatric Press, Washington, D.C., 1988,

p. 323