Caracterele Juridice ale Rezervei Succesorale

CUPRINS

Introducere

I.Definiția și caracterele juridice

1. Definiția rezervei succesorale

2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

II. Moștenitorii rezervatari

1.Rezerva cuvenită descendenților

2.Rezerva cuvenită ascendenților privilegiați

3.Rezerva cuvenită soțului supraviețuitor

III. Calcularea rezervei și a cotității disponibile

1.Stabilirea activului brut al moștenirii

2.Stabilirea activului net al moștenirii

3.Reuniunea fictivă a valorii donațiilor făcute de defunct în timpul vieții

IV.Reducțiunea liberalităților excessive

1.Noțiune

2.Persoanele care pot cere reducțiunea

3.Ordinea reducțiunii liberalităților excessive

4.Căile procedural de exercitare a dreptului la reducțiune

5.Efectele reducțiunii

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Rezerva succesorală mai mult decât orice altă instituție necesită o succindă prezentare în timp, deoarece reglementarea actuală are drept fundament o concepție care a preluat câte ceva din cele anterioare, neputând fi înțeleasă și aplicată corect fără o idee despre evoluția istorică.

În vechiul drept roman se moștenea prin testament, stăpânul averii familial putea dispune de avere dupa cum dorea, rudele acestuia nefiind protejate de lege contra dispozițiilor pentru cauză de moarte. Testamentul prin care rudelor apropiate ale defunctului (cele în linie dreaptă, frații și surorile) nu le era lăsată o parte considerabilă din averea succesorală a început să fie considerat neadecvat și anulabil. Această nulitate putea fi evitată dacă legiuitorul dădea din avere a patra parte din ceea ce i s-ar fi cuvenit reclamantului ca legiuitor legal.

Legitima, care era a patra parte din avere a fost analizată ca un drept de creană contra succesiunii, asemănător cu un drept alimentar, deci legitimii nu puteau avea pretenția la o fracțiune în natură din succesiuni, adică la o cotă parte în proprietate, ci doar la o creanță valoric unei cote – părți din moștenire.

În regiunile Galiei necucerite de romani, rezerva cutumiară era întemeiată pe ideea conservării bunurilor în familie. Rezerva cutumiară era o parte din moștenire, dând dreptul moștenitorilor să recupereze bunurile imobile la care se referea în natură, aceasta protejând doar împotriva legatelor nu și a donațiilor. Dreptul cutumiar a sfârșit prin a prelua și legitima, transformând-o, deoarece nu mai aparținea doar descendenților, iar pentru a o invoca trebuia ca succesiunea să fie acceptată.

Reglementând rezerva autorii Codului francez au preluat fundamentul legitimei (datoria față de familie), iar rezolvarea a fost dată de dreptul cutumiar, conferind rezervatarilor dreptul asupra unei părți din moștenire. De asemena Codul civil român a preluat principiile din dreptul roman odată cu reglementarea rezervei din Codul Napoleon.

Rezerva succesorală în vechiul Cod civil era reglementată în două acte normative: Codul civil, (art. 841 – 855) și Legea nr. 319 /10/06/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 133 din 10/06/1944, pe când Noul Cod civil reunește și îmbunătățește conținutul tuturor reglementărilor anterioare, dându-le un cadru unic: Cartea IV “Despre moștenire și liberalități”, Titlul III “Liberalitățile”, Capitolul IV “Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă și reducțiunea liberalităților excesive”, Secțiunea I “Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă” (art. 1086 -1090) și Secțiunea II “Reducțiunea liberalităților excesive “ (art. 1091 – 1099).

O persoană fizică în principiu poate dispune, în timpul vieții, liber și neîngrădit de averea sa. Aceasta poate, prin acte inter vivos, să-și înstrăineze toată averea (întrucât nimeni nu este obligat să lase o moștenire). Libertatea persoanei nu poate fi însă nelimitată. Astfel, dreptul persoanei fizice de a dispune de bunurile sale prin liberalități a fost îngrădit de lege în privința rezervei succesorale și a cotității disponibile. Pentru a proteja persoanele apropiate defunctului legea dă drepturi la succesiune moștenitorilor rezervatari (chiar împotriva voinței testatorului).

Rezerva succesorală este o parte a moștenirii pe care legea o atribuie unor persoane apropiate defunctului (moștenitorii rezervatari), chiar împotriva voinței dispunătorului „manifestată prin liberalități ori dezmoșteniri” (art. 1086 C. civ.). Astfel, în prezența rezervatarilor, o persoană nu poate dispune prin liberalități decât de o parte din moștenirea sa, numită cotitate disponibilă.

Așadar, moștenitorii cărora, datorită legăturii lor prezumat profunde cu defunctul, legea le acordă mai mult decât celorlați sunt “cei care i-au dat viață și cărora le-a dat viață”, rude în linie dreaptă cu defunctul, la care se adaugă cel “cu care și-a împărțit viața ” (cel puțin în teorie) – soțul supraviețuitor.

Rezerva succesorală este o instituție specifică dreptului european continental, moștenită ca principiu din dreptul roman clasic: libertatea de a dispune de propria avere este grevată de o afectațiune familială, fiind limitată de o cotitate disponibilă. Aceasta este partea din moștenire asupra căreia autorul poate dispune liber, atât prin liberalități, cât și prin acte cu titlu oneros.

În lipsa moștenitorilor legali rezervatari, testatorul poate dispune de bunurile moștenirii după cum dorește, fără limite, atât prin acte cu titlu oneros, cât și gratuit. În consecință, când există moștenitori rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donații și/sau testament, masa succesorală se împarte în două părți: rezerva succesorală și cotitatea disponibilă.

Am ales această temă deoarece m-a fascinat ideea “împărțirii” patrimoniului unei persoane în două: partea care “pleacă” și partea care “rămâne”. Această concepție a apărut încă din dreptul roman și dăinuie până astăzi în sistemul de drept romano-german. Multe persoane se întreabă dacă această instituție este constituțională și dacă nu se încalcă astfel libertatea omului de a face ceea ce dorește cu bunurile pe care “le-a muncit”.

Potrivit articolului 44 din Constituție, dreptul de dispoziție al fiecărei persoane asupra bunurilor sale poate fi exercitat în mod liber și neîngrădit, dar cu respectarea limitelor determinate de lege. Este o dispoziție cam vagă având în vedere că nimeni și nimic nu stabilește exact care sunt aceste limite și până unde pot merge acestea. În general, granița este mai mult sau mai puțin echivalentul expresiei folosite de grupurile care militează împotriva discriminării de orice fel “fac ce vreau atâta vreme cât nu îi deranjez pe alții”.

De fapt, este vorba de a știi unde se termină interesul privat și unde începe cel public. În situația de față vorbim de granița dintre dreptul individului de a dispune în mod liber și neîngrădit de ceea ce deține și necesitatea de a ocroti interesele moștenitorilor săi. Este într-adevăr necesar ca interesele moștenitorilor unei persoane să facă obiectul unor reglementări normative, de accea legiuitorul, societatea de fapt, se ocupă de o chestiune până la urmă “de familie”.

Răspunsurile la aceste întrebări au fost de-a lungul timpului multe și diverse și desigur că sistemul de drept romano-german a înclinat mereu spre reglementarea instituția rezervei, în timp ce sistemul anglo-saxon a promovat mereu libertatea testamentară a individului, mergând până la a-i permite să-și lase averea unor căței sau pisici.

Esențial este că legislația noastră, fidelă celei franceze, permite ocrotirea de către lege a unei anumite categorii de moștenitori, prezumați a fi cei mai apropiați defunctului, mai precis „celor care i-au dat viață și celor cărora le-a dat viață”, la care se adaugă soțul supraviețuitor.

De-a lungul timpului au fost numeroase argumente care au sprijinit instituția rezervei succesorale. De cele mai multe ori toată sau o mare parte din averea defunctului este tot o moștenire de familie, deci nu e rodul muncii sale, sau, chiar dacă e , baza a fost tot ceva moștenit din familie, ceea ce duce la ideea conservării măcar a unei părți în familie. De regulă o mare parte din masa succesorală este parte a comunității de bunuri create de-a lungul vieții împreună sau cu sprijinul soțului supraviețuitor. Deoarece suntem oameni, fiecare dintre noi este subiectiv și poate fi relativ ușor supus de-a lungul vieții captației și sugestiei, mai ales în perioadele de slăbiciune datorate vârstei, stării de sănătate sau pur și simplu valurilor vieții.

Am auzit de multe cazuri în care o persoană și-a înstrăinat averea unuia sau altuia, membrii sau ne-membrii ai familiei, iar după un timp au regretat și au făcut tot posibilul să desfacă ce-ar fi trebuit considerat bun făcut. Acest caz este unul fericit, dar dacă dispunătorul decedează înainte să- și dea seama de greșeala pe care a facut-o, nu s- ar mai putea face nimic dacă nu ar exista această instituție prin care rezervatarii nu pot fi lăsați de izbeliște.

Instituția rezervei succesorale are cel puțin două funcții principale:

– una familială , prin care se evită ca familia defunctului să fie deposedată de bunuri în profitul străinilor, adică cum să îți lași propria famile fără casă, pe drumuri pentru o persoana care de fapt nu are nicio legatură cu tine, și în mod sigur nici conștiință, pentru că un om conștiien și educat nu ar accepta așa ceva.

– una individuală, prin care se asigură o egalitate minimală între moștenitori, de a evita ca unul dintre ei să fie avantajat în raport cu comoștenitorii săi.

Această lucrare este structurată în patru capitol, primul capitol cuprinde definiția și caracterele juridice ale rezervei succesorale, al doilea capitol enumeră persoanele care sunt considerați rezervatari, în cel de- al treilea capitol am analizat calcularea rezervei succesorale și a cotității disponibile, iar ultimul capitol cuprinde reducțiunea liberalităților excesive.

I.Definiția și caracterele juridice

1. Definiția rezervei succesorale

Rezerva succesorală este definită în art. 1086 ca fiind partea din bunurile moștenirii la care moștenitorii rezervarari au dreptul în virtutea legi, chiar împotriva defunctului, manifestată prin liberalități sau dezmoșteniri. De asemenea cotitatea disponibilă este parte din bunurile moștenirii care nu este rezervată prin lege și de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit prin liberalități. Cotitatea disponibilă se obține prin scăderea din masa succesorală a rezervei.

Din aceste două definiții reținem că defunctul care are moștenitori rezervatari ( soț supraviețuitor, descentenți sau ascendenți privilegiați) și a făcut liberalități, are un patrimonial compus din rezerva legală destinată moștenitorilor rezervatari, chiar împotriva dorinței defunctului, și cotitatea disponibilă care este parte moștenirii de care defunctul dispune în mod liber prin liberalități.

Prin rezerva succesorală legiuitorul a limitat dreptul de dispoziție al defunctului cu privire la bunurile sale. Această limitare impusă dispunătorului are sopul de a proteja rudele cele mai apropiate ale defunctului, de actele cu titlu gratuit care ar duce la golirea de conținut a patrimoniului succesoral.