Caracterele Generale ALE Insectelor

CARACTERELE GENERALE ALE INSECTELOR

Insectele fac parte din încrengătura Arthropoda, clasa Insecta sau Hexapoda, reprezentând unitatea sistematică cea mai numeroasă a regnului animal, peste 70 % și cu peste 1 milion de specii. Literatura de specialitate indică valori foarte diferențiate privind numărul speciilor de insecte prezente pe Terra: în general 1,5 milioane din care peste 1 milion cunoscute (Svanvici și Metcalfe), Ghimpu indică 2 milioane, Imms – 3 milioane, iar Arion chiar 5 milioane, dintre care aproape jumătate în Amazonia.

Dimensiunile corporale ale insectelor oscilează între limitele 0,21 mm (unele himenoptere și coleoptere) și 150 – 280 mm (unele coleoptere și lepidoptere).

Insectele sunt în mare parte terestre adaptate la respirația aeriană prin trahei. Scheletul la insecte este extern denumit exoschelet și este reprezentat de un tegument care poate fi mai mult sau mai puțin elastic, rezistent la factorii de mediu. Ele au corpul constituit din 21 de segmente, grupate în 3 regiuni bine distincte: cap (6 segmente), torace (3 segmente) și abdomen (12 segmente), în general necontopite (fig. 1). Capul prezintă o pereche de antene, organele vizuale și piesele bucale.

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-frunte; Ge-obraji; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant- antene; Lbr-labrum (buza superioară); Lb-labium (buza inferioară); Md mandibule; Mx-maxile;Pm-pronot; Mzn-mezotorace; Mta -metatorace; Ar-aripi; Pc- picioare; Stg-stigme; An- anus;

Ov- ovopozitor; Ce-cerci (după Keller).

Toracele este format din 3 segmente: (protorace, mezotorace și metatorace), fiecare având inserate latero-ventral câte o pereche de picioare, iar mezotoracele și metatoracele sunt prevăzute dorsal, la majoritatea speciilor cu o pereche de aripi, insectele fiind singurele nevertebrate zburătoare. Abdomenul unei insecte adulte este alcătuit de obicei din 7 – 9 segmente la insectele superioare, iar la cele inferioare din 12 segmente.

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Capul și apendicele sale

Capul insectelor (caput sau epicranium) este constituit din contopirea intimă a șase segmente (acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar și labial), vizibile numai în stadiul embrionar. Capsula cefalică prezintă 2 orificii: anterior, orificiul bucal și posterior, orificiul occipital. Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părți ale corpului, cu o suprafață netedă, uneori putând avea excrescențe, coarne, depresiuni etc.

Forma capului este variată, putând fi triunghiulară, alungită, conică (la unele coleoptere), lățită (la unele heteroptere) etc. Pe suprafața capsulei cefalice se pot distinge urmâtoarele regiuni, după cum urmează (fig. 2).

Fig.2. Capul la insecte:

A –văzut din față; B – văzut din profil; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ge-obraji; Ve-vertex; Occ-occipital; Poc -postoccipital; An – antene; Lbr -labrum; Md -mandibule;

Mx-maxile; Lb-labium; (după Snodgrass).

Pe partea dorsala începând de la orificiul occipital: occipitalul (occiput) sau ceafa (reprezintă partea posterioară a capului, situată între creștet, tâmple și protorace), vertex (creștetul cuprins între ochii compuși, frunte și occipital), frons (fruntea este dispusă între brațele suturii epicraniale și orbite) și clypeus (clipeul este situat în continuarea frunții.

Pe partea ventrală dupa orificiul occipital urmează gula iar în continuare labium (format din submentum și mentum). Obrajii (genae) cuprind suprafețele laterale de sub orbite și se prelungesc latero-posterior cu tâmplele (tempora) care sunt situate îndărătul ochilor.

După poziția sa față de corp, capul la insecte poate fi: prognat, când piesele bucale sunt orientate înainte în prelungirea axei corpului, (la majoritatea insectelor) (fig.3); ortognat, când organele bucale sunt îndreptate în jos, iar axa capului este mai mult sau mai puțin perpendiculară pe axa corpului (Orthoptera) și hipognat, când piesele bucale sunt orientate îndărăt, iar axa capului formează cu axa corpului un unghi ascuțit (tisanoptere, blatide, cicade, etc.).

Fig.3. Poziția capului la insecte. 1. Prognat;

2. Ortognat; 3. Hipognat (După Weber)

Organele vizuale (oculi) structural și funcțional sunt de două feluri: ochi compuși (fațetați) și ochi simpli. Ochii compuși sunt în număr de doi și dispuși în orbitele epicraniului, în diferite poziții. Ei sunt alcătuiți dintr-un număr variabil de ommatidii, individualizate pe suprafața ochiului compus sub forma unor suprafețe hexagonale. Mărimea, forma și culoarea lor variază de la specie la specie și reprezintă organele vizuale propriu-zise ale insectelor. Ochii simpli când există sunt situați de obicei pe frunte, mai rar pe părțile laterale ale capului și se numesc oceli (în număr de 1 – 7 și chiar 12, întâlniți la stadiul de adult) și stemate, de obicei la stadiul de larvă.

Antenele (antennae), sunt o pereche de apendice mobile, inserate în poziții diferite sub ochii compuși sau anterior acestora, într-o fosetă (gropiță) antenală, înconjurată de o ridicătură denumită condil antenifer. Ele sunt organe senzoriale olfactive și tactile, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului și de pipăit, sub forma unor plăci membranoase.

Antenele sunt formate dintr-un articol bazal, denumit scapus, pe care se inseră al doilea articol, pedicelul, după care urmează flagelul sau funiculul, format dintr-un număr variabil de articole antenale (fig.4.).

Fig.4. Structura unei antene

Scp-scapus; Pd-pedicelus; Fl- flagel; Sb-sutură bazală;

Ia inserția antenei. (după Obenberger)

Scapus este articolul bazal care fixează antena la capsula cefalică, pedicelul este reprezentat de un articol scurt ce face legătura între scapus și flagel; iar flagelul reprezintă ultima parte componentă a unei antene, format din unul sau mai multe articole antenale.

Numărul și forma articolelor antenale este foarte variat, în funcție de specia de insecte. Astfel, sunt insecte cu numai trei articole antenale (Musca domestica), în medie 8-15 articole și extrema de peste 80 – 100 de articole (Blatta orientalis).

Forma și mărimea antenelor are o mare însemnătate în recunoașterea diferitelor grupe de insecte, constituind în același timp și un caracter de dimorfism sexual.

După forma și așezarea articolelor antenale se disting următoarele tipuri de antene (fig. 5.)

a. Setiforme formate din articole ce se subțiază treptat de la bază către vârful antenei (Blattidae);

b. Filiforme articolele antenale sunt cilindrice si au aceeași grosime pe toată lungimea antenei, cu excepția articolelor bazale (Carabidae – Carabus ullrichi);

c. Moniliforme la care articolele sunt scurte, rotunjite la capete, de forma unor mărgele (Tenebrionidae – Tenebrio molitor);

d. Serate sau seriforme la care articolele antenale prezintă lateral mici excrescențe dentiforme (Elateridae – Agriotes spp.);

e. Pectinate prezintă articolele puternic dezvoltate pe o singură parte, în formă de pieptene (Elateridae – Corymbites latus),

Fig. 5. Tipuri de antene la insecte:

a – setiformă (tetigoniide); b – filiformă (carabide); c – moniliformă (termite); d – serată (elateride); e,f – pectinate (unele lepidoptere); g – penată (culicide); h- măciucat- clavată (pieride); i- geniculată (curculionide); j,k – măciucat-capitată (silfide) l- lamelată (melolontine); m – antenă de cicadă; n – antenă de pauside (după Weber).

f. Măciucate, ce au articolele de la vârf îngroșate cu aspect de măciucă, distingându-se două subtipuri: a. Clavate la care îngroșarea articolelor antenale se face treptat (Pieridae – Pieris ssp.), și b. Capitate, când îngroșarea articolelor din vârful antenei are loc brusc (Nitidulidae – Meligethes aeneus);

g. Fusiforme la care articolele antenale mediane sunt mai îngroșate decât cele de la extremități, antena având forma unui fus (Zygaenidae – Zygaena purpuralis);

h. Lamelate articolele componente au aspect de lamele dispuse sub formă de evantai ( Scarabaeidae- Pollyphylla fullo);

i. Geniculate au scapusul mult mai prelungit și situat în unghi obtuz față de restul articolelor antenei (Lucanidae – Lucanus cervus);

j. Neregulate formate din articole antenale cu forme și mărimi diferite (Hydrophilidae – Hydrous piceus),

k. Plumate (penate), prezintă articolele cu excrescențe lungi filiforme pe ambele părți laterale, antena având aspect de pană (Saturnidae – Saturnia pyri),

l. Setifere alcătuite din cele trei articole tipice, primele două de formă diferită și mai mari, iar al treilea, fixat lateral pe pedicel, are forma unei sete (Musca domestica)

Aparatul bucal. La insecte aparatul bucal este alcătuit din 6 piese de bază, care sunt situate în jurul orificiului bucal. După caracterele funcționale ale organelor componente și după modul de hrană al insectelor, se întâlnesc patru tipuri principale de aparate bucale la insecte: a. aparat bucal de rupt și masticat; b. aparat bucal de rupt, supt și lins; c. aparat bucal pentru lins și supt; d. aparat bucal pentru înțepat și supt; fiecare având particularitățile sale de structură și funcționare.

Aparatul de rupt și masticat (fig.6.) specific insectelor care consumă hrană solidă, este întâlnit la insectele adulte cuprinse sistematic în 17 ordine (Orthoptera, Blattaria, Coleoptera etc.) precum și la larvele de lepidoptere, himenoptere, unele diptere, etc.

Fig.6. Aparatul bucal de rupt si masticat la gândacul negru de bucătărie (Blatta orientalis): Lbr-labrum;Md-mandibule; Mx-maxile; Lb -labium; cd – cardo; st-stipes; li-lob intern;

lex- lob extern; p.m. -palp maxilar; Sm -submentum; Mn -mentum; gl – glose;

pgi- paraglose; pl- palp labial; (după Manolache și Boguleanu)

Piesele bucale la acest tip sunt adaptate pentru apucarea, ruperea și sfărâmarea hranei solide, fiind denumit și aparat masticator sau rozător. El este alcătuit din următoarele piese:

-buza superioară (labrum), articulat posterior de clipeu, piesă nepereche, bine chitinizată și având pe partea internă niște ridicături care formează epifaringele (epypharinx), cu funcție gustativă;

-mandibulele (mandibulae) sunt maxilarele superioare, fiind piese pereche, așezate simetric sub labrum, ușor recurbate și dințate pe marginea interioară, cu rol de a apuca, rupe și sfărâma grosolan hrana;

-maxilele (maxillae) sunt piese pereche, dispuse simetric sub mandibule, alcătuite din mai multe organe.

O maxilă este formată din 5 piese, care diferă ca formă, mărime și funcții, astfel: cardo (baza maxilei), prin care se fixează la capsula cefalică; stipes (corpul maxilei) ce se articulează la cardo. Pe stipes se inseră lateral palpul maxilar, format din 1-6 articole, pe care se află anumite organe de simț, iar distal sunt dispuse lobul extern (galea) și lobul intern (lacinia). Rolul maxilelor este de a continua mărunțirea (triturarea) hranei pe care o transmite mai departe la labium;

-buza inferioară (labium), este o piesă nepereche articulată, situată ventral și care limitează orificiul bucal. E compus din cinci părți: submentum (baza labiumului); mentum (corpul labiumului); 2 palpi labiali, fixați pe mentum și formați din 1-3 articole; g1ossae (g1ose) sau lobi interni și parag1ossae (parag1ose) sau lobi externi. Labiumul are rolul de a termina triturarea hranei și de a forma bolul alimentar pe care îl ingeră apoi insecta.

Aparatul bucal pentru rupt, lins și supt, (fig. 7), este cel mai apropiat de aparatul bucal de rupt și masticat, (considerat ca tipul de bază ), însă a suferit o serie de modificări, astfel: labrum apare puțin mai alungit; mandibulele sunt mai puternice la viespi, ușor alungite cu părțile interioare prevăzute cu zimți, cu rol de roadere; maxilele prezintă lobii externi alungiți și sub forma unei coase, având rol de sprijin al trompei, apoi lobii interni și palpii maxilari s-au atrofiat, iar stipesul s-a alungit; labium prezintă structura cea mai modificată: G1osele s-au alungit și s-au unit sub forma unui organ tubuliform (trompa), cu baza înconjurată de parag1ose. Trompa reprezintă organul principal pentru lins și supt al insectelor, numit ligula, terminată cu o piesă ca o linguriță denumită flabellum, ce ajută la luarea polenului din flori.

Fig.7. Aparatul bucal de rupt,

lins și supt la himenoptere (Apinae): Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile;

Ca-cardo; St-stipes; Pm- palp

maxilar; Sm- submentum;

Mn – mentum; Pl- palp labial;

Pg1 – parag1ose; G1-g1ose (limba)

(după Manolache și Boguleanu)

Aparatul bucal de lins si supt (fig.8) este specific adulților din ordinul Lepidoptera. Față de aparatul bucal de rupt și masticat, acesta prezintă următoarele modificări: lobii externi ai maxilelor s-au alungit și unit constituindu-se într-o trompă, care în poziție de repaus se strânge sub forma unei spirale denumită și spiritrompă. Palpii maxilari ca și mandibulele sunt atrofiați, iar palpii labiali sunt puternic dezvoltați, având rol de sprijin al trompei în timpul activității de hrănire.

Fig.8. Aparatul bucal de lins și supt (Lepidoptera):

Lbr-labrum; Lb-labium; Tr- trompă; Plb- palp labial; a – antenă;

Oc-ochi (după Weberr). B. Secțiune transversală prin trompă:

m-maxile ; c- canal alimentar.

Aparatul bucal pentru înțepat și supt sau sugător, este întâlnit la insectele care se hrănesc în general cu seva plantelor, fiind un aparat de tip labial (ploșnițe, tripși, purici, păduchi, țânțari, etc.), față de tipul de bază, de rupt și masticat, ale cărui modificări au permis adaptarea pentru înțeparea țesuturilor și extragerea hranei lichide (sevă sau sânge) din interiorul lor.

Acest tip de aparat bucal se diferențiază în patru subtipuri:

-subtipul heteropter-homopter (înțepat și supt tipic); -subtipul dipter-culicid (înțepat și supt specific); -subtipul dipter-tabanid (de tăiat și supt); -subtipul thysanopter (asimetric).

Subtipul heteropter-homopter (fig.9) este întâlnit la insectele din ordinele Heteroptera (ploșnițe) și Homoptera (purici, păduchi de frunze și păduchi țestoși), având următoarele particularități: mandibulele și maxilele au suferit modificări deosebite, transformându-se în niște formațiuni aciculare, denumite stileți (2 stileți mandibulari și 2 stileți maxilari), care culisează într-un jgheab provenit din alungirea labiumului, având forma unei trompe, numit rostrum.

Fig-9. Aparatul bucal de înțepat și supt:

A,- de Heteropter; B.- de Homopter; C,- secțiune prin rostrum; L – labrum;

md – mandibule; mx – maxile; c – canal alimentar; c. s – canal salivar; (după Handschin)

Rolul stileților este acela de a perfora țesuturile plantelor și suge hrana. Priviți în secțiune, ei prezintă două canale: un canal alimentar, (nutritiv), în partea superioară, prin care insecta suge hrana și un canal salivar, în partea inferioară, prin care se scurge în țesuturi saliva toxică. Trompa (rostrul) poate fi articulată ca la heteroptere (alcătuită din 3-4 articole) sau nearticulată la homoptere.

Subtipul dipter-culicid (fig.10), este întâlnit la țânțari și prezintă următoarele particularități: labrum împreuna cu epipharinxul, formează o piesă lamelară perforantă, străbătută în interior de un canal prin care insecta suge hrana; mandibulele și maxilele s-au transformat în stileți subțiri, aciculari. Palpii maxilari sunt slab dezvoltați, iar labiumul are formă de trompă în care culisează cei patru stileți; labiumul este gros și alungit, terminat prin două labele care fixează și sprijină organul bucal la locul de nutriție.

Subtipul dipter-tabanid este specific femelelor de tăuni (Tabanidae), având următoarele particularități: labrum împreună cu hypopharigele s-au transformat într-un pumnal tăios la vârf și lateral, reprezentând organul bucal de bază, în jurul căruia se găsesc celelalte piese. Hipofaringele este ca o lamă aciculară în care se află canalul salivar. Piesele acestui aparat realizează două acțiuni trofice de bază: eliminarea hranei din țesutul atacat în urma acțiunii de tăiere cu ajutorul pumnalului și de a suge și linge hrana (prin labium și hipopharinge).

Fig. 10. Aparatul bucal pentru înțepat și supt la diptere (Culex)

A.- aparatul cu organele componente; B- trompă înțepând; C secțiune transversală făcută prin trompă ; a – antenă; cl- clipeu; pmx- palp maxilar; l – labrum; md- mandibulă; mx- maxilă; hip – hipofaringe; lbl – labele; c.a.- canal alimentar;

c.s.- canal salivar; (după Weber)

Subtipul thysanopter (asimetric) este prezent numai la tripși (ordinul Thysanoptera) și se caracterizează prin absența mandibulei din partea dreaptă, din care cauză labrumul este asimetric. Mandibula stângă și maxilele sunt aciculare, lungi, subțiri și flexibile, reprezentând principalele piese bucale de înțepat ale insectei. Labiumul este format numai din submentum și mentum.

Cunoașterea aparatelor bucale la insecte prezintă o deosebită importanță deoarece ajută la determinarea insectelor, ce pot fi identificate ușor după tipul de vătămări. De asemenea prezintă importanță, în aplicarea tratamentelor chimice de combatere. Astfel, în general aplicarea produselor fitosanitare se face diferențiat și în funcție de tipul de aparat bucal al insectelor dăunătoare plantelor cultivate.

Toracele și apendicele sale

Toracele (thorax), este partea mediană a corpului insectelor, fiind alcătuit din trei segmente bine distincte: protorace (prothorax), mezotorace (mezothorax) și metatotace (metathorax). Pe torace sunt amplasate organele locomotoare, picioarele (pedes) ventral și aripile (alae) dorsal.

Fiecare segment toracic este alcătuit din mai multe plăci chitinoase (sclerite) grupate astfel: arcul dorsal denumit tergum (sau tergit sau notum); arcul ventral sau sternum (sternit) și cele 2 arcuri laterale numite pleurae (pleuron) mai subțiri și care fac legătura între arcul dorsal și cel ventral (fig. 11).

Fig. 11. Schema unui segment toracic: A – structura scheletică (după Comstock); B- secțiune transversală (din Manolache); tg- tergit; st- sternit; pl- pleură.

În funcție de poziția lor topografică pe segmentul toracic unde se găsesc, aceste sclerite sunt denumite astfel: pronotum, prosternum și propleure la protorace; mezonotum, mezosternum și mezopleure la mezotorace; metanotum, metasternum și metapleure la metatorace. La rândul lor arcurile toracice prezintă diferite diviziuni. Astfel: tergum este alcătuit din 4 sclerite mici după cum urmează: prescutum, scutum, scutellum și postscutellum, care de obicei sunt intim sudate între ele, formând plăci late, distingându-se foarte greu la ordinul Orthoptera în vreme ce la ordinul Heteroptera (familia Pentatomidae) și ordinul Coleoptera, din cele 4 sclerite, se evidențiază ,,scutellum", de la mezotorace care este bine dezvoltat, având formă în general subtriunghiulară.

Pleurele sunt alcătuite din două sclerite, unul anterior (epistern) și altul posterior (epimer).

Dezvoltarea segmentelor toracice, este în funcție de modul de viață al insectelor. Astfel, la insectele care se deplasează prin zbor (odonate, hymenoptere, lepidoptere, diptere, etc.) sunt mai dezvoltate mezotoracele și metatoracele, iar la insectele înotătoare (familia Dytiscidae), săritoare (Orthoptera), săpătoare (Gryllotalpidae) precum și la cele care se deplasează prin mers (Coleoptera), protoracele este mobil și bine dezvoltat.

Toracele poartă organele de locomoție ale insectelor (picioarele și aripile).

Picioarele (pedes) sunt organe de locomoție specializate pentru mers, situate pe partea ventrală a corpului, câte o pereche pe fiecare segment toracic (total 6 picioare), de unde a doua denumire a clasei Insecta, sau Hexapoda, prinse între sternite si pleure, prin cavitatea coxocotiloidă. Prima pereche de picioare (anterioare) este fixată la protorace, a doua pereche (mediane) la mezotorace, iar a treia pereche (posterioare) la metatorace.

Piciorul tipic la insecte este alcătuit din următoarele 5 articole: coxa trochanter, femur, tibie și tars (fig. 12).

Fig. 12. Piciorul median de lăcustă, văzut din față:

Tn- trochantin; Cx-coxa; Tr- trochanter; Fm- femur;

Tb- tibia; Tar-tars; Ptar- pretars (după Snodgrass)

Aceste componente au următoarele particularități: coxa, sau șoldul este o piesă care face legătura cu toracele (prin 2 condili), în cavitatea cotiloidă, putând avea diferite forme: globulară, alungită, etc.; trochanterul este articolul ce asigură legătura între coxă și femur, fiind mai puțin dezvoltat (excepție fac insectele acvatice); femurul este articolul cel mai dezvoltat al piciorului, de formă și mărime variabilă în funcție de specie, (la ortoptere fiind mult alungit și îngroșat); tibia este reprezentată de un articol de obicei mai subțire și mai alungit decât femurul, de formă dreaptă sau ușor arcuită, prevăzută marginal deseori cu spini și pinteni (Coleoptera). La unele insecte, la baza tibiei se află organul auditiv (timpanal) (Gryllidae, Acrididae), alte specii au un dispozitiv pentru curățirea antenelor (Aphidae), iar la Apis melifera (albina), pe tibia posterioară se afla coșulețul pentru adunat polen; tarsul este format la majoritatea insectelor din 3-5 articole, primul fiind denumit metatars (bazitars), iar ultimul pretars (onychium la coleoptere). Pretarsul este de obicei terminat cu două gheare, care prezintă median o prelungire fină, denumită empodium, cu rol de a mări aderența insectelor pe substratul de deplasare, iar la alte specii se întâlnesc doi lobi ce se termină cu gheare (pulvillus), sau o prelungire mediană în formă de lob, denumită arolium. Ghearele (unguis), în număr de una sau două, pot fi simple, despicate, dințate, pectinate (fig.13).

În funcție de modul de viață al insectelor, părțile componente ale picioarelor au suferit anumite modificări, ce au condus la apariția mai multor tipuri de picioare (fig.14): picioare pentru mers sau alergat (fugă), la care articolele componente sunt lungi și subțiri, întâlnite la ordinele Blattaria, Coleoptera etc.; picioare pentru sărit, unde femurele picioarelor posterioare s-au alungit și dezvoltat foarte mult, iar tibiile sunt lungi și subțiri (Orthoptera – familia Acrididae), sau coxa și trochanterul sunt bine dezvoltate (unele Homoptere: Psyllidae, Cicadidae); picioare pentru săpat și scormonit, au tibiile picioarelor anterioare mult lățite și prevăzute pe margini cu dinți puternic (Gryllotalpa gryllotalpa, unele Scarabaeidae); picioare pentru înot și vâslit, prezente la insectele acvatice (Dytiscidae), la care tarsele picioarelor mediane și posterioare sunt lățite și prevăzute marginal cu numeroși peri lungi; picioare pentru apucat (prehensoare), au femurele și tibiile picioarelor anterioare mult alungite, înzestrate pe margini cu spini puternici, iar tibiile pătrund într-o cavitate a femurului ca într-o teacă (Mantis religiosa); picioare pentru cules (adunat), pe tibiile picioarelor se află niște concavități (coșulețe), pentru adunat polen (Apis mellifera); picioare fixatoare și copulative, la care primele tarsomere de la picioarele anterioare sunt mult lățite și formează un disc concav, înzestrat cu numeroase ventuze (arolium, pulvili etc.) ce ajută masculilor să se fixeze la pronotul femelei în timpul copulației (Dytiscus). La unele insecte se mai întâlnesc și alte tipuri de picioare: pentru curățat (Bombus); pentru tors (omizile unor lepidoptere); pentru ancorat (păduchi) etc.

Fig.13. Tipuri de pretarse a , b – Priplaneta orientalis; c – Asilidae; Pr – pretars;

Gh- gheare; Ar- arolium; Pv- pulvillus; Em- ernpodium; (după Weber)

Fig.14. Tipuri de picioare la insecte: a – de alergat (Cicindella);

b – de mers (Nemobius); c – prehensil (Mantis); d – de sărit (Locusta);

e – de fixat (Dytiscus); f – de săpat (Gryllotalpa); (după Folsom ș.a.).

Aripile (alae) sunt organe de locomoție specializate pentru zbor, dispuse dorsal și fixate între tergite și pleure. Insectele în majoritatea lor prezintă 2 perechi de aripi: prima pereche sau aripile anterioare sunt situate pe mezotorace, iar a doua pereche sau aripile posterioare, pe metatorace. Se întâlnesc și excepții – la diptere, care au o singură pereche de aripi (anterioară), iar cele posterioare s-au transformat în organe de echilibru (balansiere sau haltere), iar la femelele de coccidae lipsesc total.

Aripile sunt evaginațiuni tegumentare dorsale, fiecare aripă fiind alcătuită din două membrane suprapuse, intim sudate pe margini, între care se găsește o rețea tubuliformă de nervuri, care în totalitatea lor, reprezintă nervația sau venulația aripii. Nervurile sunt tuburi chitinoide în interiorul cărora se află traheole, nervi și hemolimfă.

În lumea insectelor, în general aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare (Lepidoptera), dar sunt și insecte la care aripile posterioare sunt mai dezvoltate (Strepsiptera), sau la care aripile au aceeași lungime (Odonata).

Forma aripilor poate fi: triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, lanceolată, etc., iar colorația foarte variată.

O aripă tipică prezintă următoarele regiuni: baza (basis) – porțiunea cu care se leagă de torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală (costa), orientată înainte în timpul zborului și marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul format de costa și termen poartă denumirea de vârf (apex), iar cel dintre termen și dorsum, se numește tornus.

Nervurile aripilor pot fi longitudinale și transversale, și au următoarele denumiri (fig.15.): nervura costală (costalis), subcostală (subcostalis) cu 2 ramifi-cații; radiale (radialis), cu 5 ramificații; mediana (mediana), cu 4 ramificații; cubi-tala (cubitalis), cu 3 ramificații; anală (analis), cu 3 ramificații, singura nervură ale cărei ramificații pornesc direct din baza aripei; și 1-2 nervuri jugale (vena jugalis).

Fig. 15. Schema nervațiunii unei aripi: Co -costală; Sb – subcostală;

Ra – radială; Me – mediană; Cu -cubitală; An – anală; Ju – jugală;

rm – radis- mediană; mcu – medio-cubitală; (după Weber)

Nervurile transversale iau numele nervurilor longitudinale pe care le unesc, ca de exemplu: nervura radial-mediană, nervura transversal-mediană etc.

Suprafața aripei, determinată de nervurile transversale și longitudinale, poartă denumirea de celulă alară, iar partea aripii delimitată de două nervuri longitudinale se numește câmp (costal, radial, medial, anal jugal, axial)

Aripile anterioare pot funcționa independent de cele posterioare, sau pot fi cuplate. Cuplarea se poate realiza cu diferite dispozitive (fig.16.) prin cârlige sau croșete – humuli (unele himenoptere); printr-un smoc de perișori rigizi și groși și un fel de cârlig – frenulum și retinaculum (unele lepidoptere); printr-un lob proeminent angrenat cu o formațiune de peri – jugum (unele lepidoptere).

Fig. 16. Dispozitive de legătură la aripi:

a – la masculi (Lepidoptera, Frenata); b – la femele (Lepidoptera, Frenata);

c – la păduchele platanului (Drepanosiphum platanolides), d – la Apis melifica;

Rt – retinaculum; Fr – frenulum; Aa – aripa anterioară; Ap – aripa posterioară;

Hm – humuli (după Weber și Imms).

După structură și consistență, aripile insectelor pot fi: membranoase (Hymenoptere); membranoase cu solzi (Lepidoptera); chitinoase (elitre) – prima pereche de aripi de la ord. Coleoptera și pergamentoase (tegmine), la ord. Orthoptera. O altă clasificare se poate face și după omogenitatea structurii în: aripi omogene, când ambele perechi au aceeași structură (ord. Hymenoptera, Lepidoptera, Odonata etc.); aripi heterogene, când prima pereche poate fi chiti-noasă (elitre) și a doua pereche membranoasă (ord. Coleoptera), sau prima pereche este pergamentoasă (tegmine) și a doua membranoasă (ord. Orthoptera) și aripi mixte (hemielitre), când partea bazală a aripei este chitinizată, iar partea apicală este membranoasă (ord. Heteroptera) (fig.17).

În timpul repausului cele două perechi de aripi pot lua diferite poziții: de-a lungul corpului, caracteristic insectelor ce se pot deplasa ușor pe substrat (ord. Coleoptera, Orthoptera, etc.); orizontal pe corp (lepidoptere nocturne); în poziție verticală (lepidoptere diurne) și sub formă de acoperiș (ord. Homoptera, fam. Cicadidae, Aphididae etc.).

Fig. 17. Forme de aripi la insecte:

a – membranoasă (himenoptere); b – hemielitră (heteroptere); c – elitre (coleoptere).

Forma, mărimea, poziția în zbor și repaus, consistența, nervațiunea și culoarea aripilor constituie caractere esențiale în sistematica și identificarea speciilor de insecte. De asemenea, absența sau atrofierea aripilor la unii indivizi reprezintă caracter de dimorfism sexual. Exemplu: lipsa aripilor la femelele de cotari, precum și la femelele de coccide etc.

Abdomenul și apendicele sale

Abdomenul reprezintă ultima parte componentă a corpului insectelor, fiind format din 5-12 segmente (urosomite). Fiecare segment abdominal (urosom sau uromer) este alcătuit din 4 arcuri: arcul dorsal (urotergit), arcul ventral (urosternit) și arcurile laterale (uropleure).

Abdomenul poate prezenta diferite forme: cilindric, conic, cordiform, oval, turtit lateral sau dorso – ventral etc. După modul cum se fixează de torace, la insecte, se deosebesc trei tipuri de abdomen (fig.18.): abdomen sesil, când primul urosomit este contopit cu metatoracele (coleoptere, lepidoptere); suspendat, atunci când primul urosomit este foarte îngust formând o gâtuitură (șea), la insectele din ord. Hymenoptera și abdomen pețiolat (pedunculat), când primele două urosomite sunt subțiate, ca un pețiol (ord. Hymenoptera, fam. Ichneumonidae).

La majoritatea insectelor, abdomenul nu prezintă apendici, însă sunt și excepții. Astfel, unele insecte prezintă cerci, (apendice pereche – la ord. Blattaria, Dermaptera etc.); alte insecte au abdomenul terminat cu ovopozitor (oviscapt) la ord. Orthoptera, terebră sau tarieră, (ord. Hymenoptera, fam. Tenthredinidae), cu rol de depunere a pontei (fig.19).

La unele himenoptere (viespi și albine), abdomenul se termina cu un ac veninos, legat de o glandă urzicătoare. La insectele inferioare (diplure, tisanure), apendicele abdominale poartă denumirea de stili, cu rol de susținere a abdomenului pentru a nu veni în contact cu solul. La unele Scarabaeidae, abdomenul se termină cu o prelungire sub formă de coadă denumită pygidium, la care urotergitul este bine dezvoltat, iar urosternitul este redus.

Fig.18. Forme de abdomen la insecte:

a – sesil (Cossus cossus); b – suspendat (Vespa germanica);

c – pețiolat (Delopaeus spp.) (după Berbse).

Fig.19. Apendice abdominale la insecte; forme de ovopozitoare:

a – la Tettigoniidae; b – la Acrididae; c – secțiune transversală prin ovipozitorul de Tettigonia viridissima; Tg – tergum; St – sternum; Ce – cerci;

Gn – gnapofize laterale (după Weber)

La insectele inferioare din ordinul Collembola, se întâlnesc tubul ventral și aparatul de sărit, retinaculum și furca. Ele sunt singurele insecte care sar cu ajutorul unor apendice abdominale.

Apendicele de pe segmentele genitale (gonapodele și gonapofizele) alcătuiesc genitaliile. Gonapodele la mascul, reprezintă organul copulator (aedeagus), cu rol important în sistematică (fig.20).

Gonapofizele la femelele unor specii formează ovopozitorul sau oviscaptul, terebra sau tariera, organ cu rol în depunerea pontei, de obicei, este format din trei perechi de valve.

Fig.20. Armătura genitală la masculul de Lobesia botrana:

Cu – cuculus; So – socii; Gn – gnathus; An – anulus;Sa – sacculus;

te – tegum; ca – caulis; tr – transtilla; vi – vinculum;ju – juxta

(după Ghizdavu și colab).