CAPITOLUL X ALTE ASPECTE REFERITOARE LA INFRACTIUNEA DE FURT CALIFICAT

=== CAP10 ===

CAPITOLUL X ALTE ASPECTE REFERITOARE LA INFRACTIUNEA DE FURT CALIFICAT

Secțiunea 1 Aspecte criminologice

Infracțiunile contra patrimoniului constituie sectorul cel mai pregnant referitor la evoluția și cauzele criminalității pe mapamond. Cifrele record pe care le-au înregistrat aceste infracțiuni în statisticile criminale – “cifra neagră a criminalității” evidențiază faptul că principala cauză a fenomenului infracțional o constituie factorii exogeni – șomajul, nivelul de trai, nivelul de cultură, etc. Deși s-ar crea cadrul propice pentru eradicarea acestor factori exogeni, acest fenomen nu va putea fi realizat brusc, ci treptat, în măsura în care vor dispărea obiceiurile împământenite în felul de a se comporta al unor elemente insuficient evoluate, care, precum știm, influențează negativ membrii societății.

Pentru asigurarea și accelerarea acestui proces de asanare morală se dorește concursul prompt al legii penale și al celor care trebuie să o aplice.

Actorii vieții infracționale, în acest domeniu, sunt de regulă, elemente parazitare sau elemente vicioase care pentru satisfacerea pornirilor lor josnice nu se dau în lături de a săvârși fapte reprobabile. Acești indivizi trebuie să fie împiedicați de a desfășura asemenea activități reprobabile și de a fi readuși prin reeducarea de rigoare la deprinderea de a respecta legea și regulile de conviețuire socială; pentru a se realiza această finalitate în privința relațiilor sociale, statul intervine, în virtutea suveranității sale, prin intermediul aparatului său coercitiv, care intervine în practică și în doctrină prin intermediul funcțiilor de bază ale științelor penale, dintre care aminitim: funcția de prevenire, funcția de sancțiune și cea educativă.

Este imperios necesar ca infractorii care săvârșesc fapte împotriva patrimoniului, indiferent de gravitatea prejudiciului material, să fie pedepsiți în așa fel încât executarea pedepsei să constituie prin cuantumul ei și prin regimul aplicat condamnaților o modalitate de reeducare. Prin aceasta, se înțelege munca de redresare morală pe care o reclamă conștiința deficitară a acestor elemente, precum și un exemplu ferm pentru elementele potențiale desfășurătoare de asemenea activități. Având în vedere aceste argumente, s-a ajuns la concluzia că circumstanțele atenuante trebuie să fie recunoscute doar în situații cu caracter excepțional.

Având în vedere cauzele fenomenului infracțional și tendințele acestuia, pentru combaterea infracțiunilor contra patrimoniului trebuie să se urmărească și reacția socială. Acest concept are un rol deosebit în combaterea acestui tip de infracțiuni, materializându-se în vigilența și prudența de care trebuie să dea dovadă membrii societății civile. Infractorii ale căror acțiuni se concentrează asupra patrimoniului profită, de regulă, de neatenția, de naivitatea, precum și de lipsa de implicare a victimelor lor. Lipsa de grijă pentru asigurarea unei autoocrotiri adecvate, ușurința și nesocotința în acordarea încrederii unor persoane necunoscute, nu numai că are un cuvânt greu la săvârșirea infracțiunilor, dar creează și o continuă tentație pentru cei ispitiți în comiterea acestor infracțiuni. Așa cum s-a dovedit, în cele mai multe cazuri păgubașii sunt victimele propriei lor greșeli.

Aceasta nu face să opereze pentru infractori o circumstanță atenuantă, dar reprezintă un lips important al spiritului de colaborare cetățenească în lupta antiinfracțională.

Secțiunea 2 Aspecte criminalistice

În contextul rezolvării problemelor principale ce definesc cadrul general al cercetării infracțiunii de furt calificat, organul judiciar este chemat să se raporteze la particularitățile, la împrejurările concrete în care s-a săvârșit fiecare faptă.

În esență, particularitățile cercetării furtului calificat sunt determinate cu precădere de locul și de modul în care se operează. După locul de săvârșire, natura bunurilor și modul de operare, furtul calificat cunoaște forme variate: furtul din locuințe, furtul din buzunare, etc.

În cele ce urmează vom analiza particularitățile metodologice privind investigarea furtului calificat.

Astfel, o primă etapă constă în delimitarea problemelor ce trebuie clarificate prin cercetarea furtului calificat.

În cadrul acestei etape, se presuune elucidarea unor aspecte de natură a servi la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, și anume:

a) determinarea concretă a bunurilor mobile luate din detenția sau posesia unei persoane. Această determinare oferă posibilitatea urmăririi bunurilor în vederea identificării și recuperării, precum și pentru prinderea făptuitorilor.

b) stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei. În funcție de acest criteriu se poate califica furtul ca fiind calificat, în cazul nostru. Stabilirea locului și momentului săvârșirii furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică din punctul de vedere al urmelor ce pot fi descoperite la fața locului și al determinării cercului de suspecți, circumstanțe ce vor conduce mai ușor la identificarea autorului.

c) identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii. Acest aspect prezintă importanță la încadrarea juridică a faptei precum și la conturarea modului de operare, lucru important pentru alcătuirea cercului de suspecți în funcție de specializarea lor, lucru pentru care se folosesc de anumite pretexte.

d) identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului. Prezintă importanță pentru încadrarea juridică a faptei și pentru stabilirea exactă a răspunderii penale în funcție de contribuția fiecărui participant.

e) identificarea persoanei vătămate;

f) stabilirea condițiilor ce au favorizat săvârșirea infracțiunii. Prezintă interes pe planul prevenirii acestor infracțiuni.

O altă etapă ar consta în primele măsuri ce trebuie luate în vederea investigării furtului calificat. În cadrul acestei etape, trebuie îndeplinite următoarele acte:

a) constatarea infracțiunii flagrante. În ipoteza descoperirii furtului în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 465 C. proc. pen. soluționarea cazului este relativ simplă. Autorul este reținut, identificat, percheziționat și interogat. Declarațiile acestuia, precum și ale martorilor și persoanei vătămate, vor fi consemnate într-un proces-verbal.

b) cercetarea la fața locului. Acest act este deosebit de important în faza de urmărire penală. Prin intermediul ei se pot obține informații importante în ce privește modul de operare, mijloacele folosite, numărul de persoane, timpul la care s-a operat, etc.

c) ascultarea persoanei vătămate. În acest fel se pot obține informații utile cu privire la circumstanțele anterioare și ulterioare săvârșirii infracțiunii, precum și la persoanele ce cunoșteau aceste situații anterior săvârșirii faptei. De asemenea, persoana vătămată și-ar putea expune eventualele bănuieli cu privire la făptaș.

d) audierea martorilor. Are ca scop stabilirea acelor împrejurări percepute în procesul infracțional, care, făcute cunoscute, ar putea conduce la aflarea adevărului, principiu de baza al procesului penal.

e) efectuarea de percheziții. Această activitate procedurală oferă posibilitatea descoperirii bunurilor furate și, implicit, a recuperării prejudiciului, a descoperirii mijloacelor cu care s-a operat, precum și a altor mijloace de probă capabile a servi la elucidarea cauzei.

f) identificarea și prinderea făptuitorilor. Aceasta este activitatea esențială a organelor de urmărire penală, asupra căreia se pune accent din primul moment al cercetării. În acest scop sunt folosite toate informațiile desprinse din cercetarea la fața locului, precum și din alte surse: declarațiile martorilor, expertize, etc.

În afară de aceste activități, se mai desfășoară și altele precum:

a) dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice;

b) dispunerea constatării medico-legale;

c) ascultarea învinuiților sau inculpaților;

d) luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune;

e) efectuarea prezentărilor pentru recunoaștere și a reconstituirilor;

Secțiunea 3 Aspecte procesuale

Acțiunea penală pentru furtul calificat se pune în mișcare din oficiu.

Competența de cercetare a infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 209 alin. 1 și 2 C. pen. revine unităților de poliție locale, sub supravegherea procurorului din parchetul de pe lângă judecătorie; în ce privește procesul penal, competența în primă instanță aparține judecătoriei, iar modul de desfășurare este reglementat de regulile obișnuite, cu excepția cazului în care este vorba despre o infracțiune flagrantă, situație în care procesul penal se desfășoară conform regulilor speciale, referitoare la infracțiunea flagrantă. În ipoteza furtului calificat în modalitatea agravantă prevăzută de dispozițiile art. 209 alin. 3, competența de cercetare revine organelor de cercetare penală superioare, iar judecata în primă instanță urmează a se face de către tribunal. Dacă infracțiunea este săvărșită de o persoană ce are calitatea de militar – în perioada de exercitare a serviciului militar, în funcție de gradul pe care îl are respectiva persoană, judecata în primă instanță se va face de către tribunalul militar, de către tribunalul militar teritorial sau de către Curtea Supremă de Justiție; în oricare din aceste ipoteze, mai puțin ultima, când urmărirea penală se efectuează de un membru al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, urmărirea penală se va efectua conform dispozițiilor art. 208 C. proc. pen.

Întrucât infracțiunea de furt, în contra patrimoniului privat sau public, este o infracțiune de natură a provoca prejudicii materiale, nerestituirea bunului sustras sau nerepararea prejudiciului adus părții vătămate până la sesizarea organelor de urmărire penală, naște pentru aceste organe atât dreptul cât și obligația de a lua măsuri asiguratorii asupra bunurilor mobile și imobile ale învinuitului sau inculpatului, precum și pe cele ale părții responsabile civilmente. Potrivit dispozițiilor art. 163 și urm. C. proc. pen., aceste măsuri pot fi luate și de către instanța de judecată; facem însă precizarea că aceste dispoziții sunt aplicabile nu doar furtului, ci și celorlalte infracțiuni care prejudiciază patrimoniul public sau privat.

Regimul derogator prevăzut de art. 210 C. pen. privitor la punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea persoanei vătămate în caz de furt între soți, între rude apropiate, sau furt săvârșit de minor în dauna tutorelui, ori de o persoană în dauna celui cu care locuiește împreună sau cel de care este găzduit, este aplicabil și pentru situația furtului calificat. S-a afirmat că această soluție se întemeiază pe redactarea textului art. 210 C. pen., care face referire la infracțiunea de furt, fără însă a distinge dacă este vorba despre furtul simplu sau calificat, cât și pe așezarea acestui text, privitor la plângerea prealabilă, după textul care prevede furtul calificat. În mod substanțial, motivele care stau la baza regimului derogator în cazul infracțiunii prevăzută de art. 208 C. pen. sunt, deopotrivă, valabile și în ipoteza infracțiunii prevăzută de art. 209 C. pen.

Acest regim derogator nu își găsește însă aplicare în ipoteza pluralității de făptuitori în care alături de soț, rudă, etc. au cooperat și persoane străine. Aceasta deoarece, în această ipoteză, furtul nu mai poate fi socotit ca fiind săvârșit între soți, rude, etc., ci ca fiind un furt la care a participat și un soț, rudă, etc. Pentru acestă ipoteză, considerăm că este vorba despre un concurs de infracțiuni. Soțul va fi urmărit penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen., în cazul individualizării pedepsei urmând a se aplica una dintre circumstanțele agravante prevăzute de art. 75 C. pen.; celelalte persoane care au participat la activitatea infracțională intră sub incidența dispozițiilor art. 209 C. pen.

Regimul derogator este, de asemenea, exclus în ipoteza în care furtul a fost comis în dauna mai multor persoane dintre care unele nu au calitatea de rudă apropiată sau de persoană care locuiește împreună sau găzduiește pe făptuitor.

=== CAP11 ===

Capitolul XI Concluzii și propuneri de lege ferenda

Textul legal care incriminează furtul calificat ni se pare destul de complet. Remarcăm promptitudinea legiuitorului care, recent, a inclus în această sferă fapte precum sustragerea de produse petroliere sau de gaze naturale din conducte, depozite sau cinsterne – art. 209 alin. 2 lit. a C. pen, sustragerea de bunuri din patrimoniul cultural – art. 209 alin. 2 lit. b C. pen., etc. Lista rămâne deschisă însă la evoluția și dinamismul relațiilor sociale, precum și la soluțiile propuse de jurisprudență și de literatura juridică de specialitate; din aceast listă nu trebuie să excludem evoluția dreptului penal în legislația altor țări. Această soluție o considerăm a fi mai oportună decât introducerea în textul legal a unei sintagme care să permită judecătorului încadrarea în această sferă și a altor fapte pe care el le va aprecia în acest sens, deoarece, datorită sensibilității și importanței acestui domeniu, considerăm că acest domeniu este exclusiv de competența legiuitorului.

Acesta considerăm, în virtutea celor afirmate anterior, că ar fi cel mai bun criteriu pe care l-ar putea adopta legiuitorul român în vederea lărgirii sferei de incidență a textului de lege și la alte fapte.

Avându-se în vedere creșterea alarmantă a acestui tip de fapte, propunem sancționarea mai drastica faptelor, precum și intervenția promptă a societății civile, care să fie concretizată prin intermediul unor acțiuni eficiente de reeducare.

De lege ferenda, având în vedere dezvoltarea structurii informaționale la nivel internațional, propunem incriminarea, în această sferă, a “efracțiilor” realizate prin intermediul computerului, deoarece că acest tip de fapte produc prejudicii materiale deosebit de importante.

=== CAP2 ===

Capitolul II. Comparație între furtul calificat și alte infracțiuni

Secțiunea 1. Comparație între furtul calificat și omorul calificat

O primă deosebire între aceste două infracțiuni este aceea că amândouă fac parte din fascicule de relații sociale ocrotite de legea penală diferite – relațiile sociale privind persoana, relațiile sociale privind patrimoniul. Omorul calificat face însă parte din infracțiunile contra vieții, sănătății, integrității corporale a persoanei, iar furtul calificat face parte din infracțiunile care aduc atingere patrimoniului persoanei, fizice sau juridice. Obiect material există în ambele cazuri, el fiind însă diferit – corpul persoanei, respectiv un bun al acesteia. Deci, în acest caz, există deosebiri nu doar referitoare la obiectul juridic general, ci și în privința obiectului juridic special. Ambele infracțiuni au un caracter mai grav, și, în consecință, și pedepse mai grele, datorită consecințelor grave pe care le produc, precum și datorită condițiilor în care se produc – de exemplu, în public.

În ce privește subiectul activ, acesta este nedeterminat în ambele situații. Participația, în cazul omorului calificat, este posibilă în toate formele; în cazul furtului prevăzut de art. 209 alin. 1 lit. a, participația nu este posibilă sub forma autoratului.

Din punct de vedere al conținutului constitutiv cele două infracțiuni sunt diferite, cu excepția raportului de cauzalitate, care rezultă ex re.

Din punctul de vedere al laturii subiective, ambele infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție – directă sau indirectă infracțiunea de omor, directă cea de furt calificat; însă, furtul calificat poate fi săvârșit și cu praeterintenție, lucru ce rezultă din dispozițiile art. 209 alin. 3 C. pen. Săvârșirea din culpă nu atrage în nici un caz răspunderea penală, deoarece elementul material al laturii obiective se materializează într-o acțiune, devenind astfel incidente dispozițiile art. 19 alin. 2 C. pen.

Din punctul de vedere al formelor infracțiunii, actele preparatorii și tentativa sunt posibile. Tentativa este însă incriminată, conform art. 175 alin. 2 C. pen pentru omorul calificat și art. 222 C. pen. pentru furtul calificat. Consumarea intervine în momentul realizării elementului material al laturii obiective.

Pentru ambele infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. În cazul omorului calificat, urmărirea penală se va face de către procuror, iar în cazul furtului calificat de către organele de poliție locale sub supravegherea procurorului – art. 209 alin. 1 și 2 C. pen., și de către organele de poliție județene sub îndrumarea procurorului de la parchetul de pe lângă tribunalul județean, așa cum rezultă din dispozițile art. 209 C. proc. pen. În ce privește judecata în primă instanță, pentru omorul calificat acesta se face de către tribunal, ca și în cazul prevăzut de dispozițiile art. 209 alin. 3 C. pen, iar pentru faptele prevăzute de dispozițiile art. 209 alin. 1 și 2 de către judecătorie.

Secțiunea 2. Comparație între furtul calificat și furtul incriminat

de art. 210 C. pen.

Din punctul de vedere al obiectului juridic, între aceste două infracțiuni există identitate, deoarece ele sunt alte forme în care se poate săvârși furtul. Obiectul juridic general al ambelor infracțiuni constă în relațiile sociale privitoare la patrimoniul persoanei fizice sau juridice, iar obiectul juridic special constă în anumite relații sociale cu caracter patrimonial, precum cele care ocrotesc posesia și detenția bunurilor. Ambele infracțiuni au obiect material, care constă în bunul care a fost furat.

Din punct de vedere al subiecților infracțiunii, există diferențe. Pe cînd în cazul furtului calificat atât subiectul activ cât și cel pasiv sunt necalificați, în cazul furtului la plîngere prealabilă atît subiectul activ cât și cel pasiv sunt calificați de text – soți, rude apropiate, etc. Subiectul pasiv, în ambele cazuri, prezintă totuși o asemănare – bunul furat să se fi aflat în detenția sau posesia sa (n.n.). În ce privește participația, ea este identică pentru ambele infracțiuni, cu excepția cazului prevăzut de art. 209 alin. 1 lit. a, când nu poate fi posibil coautoratul, precum și în ipoteza furtului prevăzut de art. 210 C. pen., săvârșit în forma calificată – spre exemplu, de un soț și de o rudă apropiată.

În ce privește latura obiectivă, elementul material al ambelor este identic cu cel

al furtului simplu, diferențiindu-le însă circumstanțele în care s-au săvârșit – furtul calificat, respectiv subiecții infracțiunii care sunt calificați – furtul la plângere prealabilă.

Din punct de vedere al laturii subiective, aceasta este identică – infracțiunile sunt săvârșite cu intenție, cu excepția ipotezei prevăzute de art. 209 alin. 3 C. pen., când infracțiunea este săvârșită cu praeterintenție. Săvârșirea din culpă nu atrage în nici un caz răspunderea penală, fiind și în acest caz aplicabile dispozițiile art. 19 alin. 2 C. pen.

În ce privește formele infracțiunii, în această materie există identitate.

Există însă diferență din punctul de vedere al punerii în mișcare a acțiunii penale. În timp ce în cazul furtului calificat, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în cazul dispozițiilor art. 210 C. pen., datorită cadrului în care se petrece infracțiunea, legiuitorul a dat posibilitatea părții vătămate de a hotărî dacă pune în mișcare acțiunea penală, aceasta este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei interesate, indiferent dacă este vorba de varianta tip sau de varianta agravantă. Astfel, în ce privește urmărirea penală pentru furtul calificat în ipotezele prevăzute de art. 209 alin. 1 și 2 C. pen. se va efectua de organele locale de poliție sub coordonarea procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie; pentru furtul prevăzut de art. 210 C. pen., având în vedere că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, care va fi adresată instanței de judecată – în ipoteza în care făptuitorul e cunoscut, se trece peste faza urmăririi penale. În ce privește judecata în primă instanță, pentru furtul prevăzut de art. 210 C. pen., în forma tip, competența aparține judecătoriei, pe cînd pentru forma calificată se face tot de către judecătorie, deoarece normele de procedură, care sunt de strictă interpretare și aplicare, nu prevăd aceasta.

O altă deosebire dintre cele două infracțiuni este aceea că, spre deosebire de furtul calificat, în ipoteza art. 210 C. pen. răspunderea penală se înlătură prin împăcarea părților, așa cum rezultă din dispozițiile art. 210 alin. 2 C. pen., indiferent dacă este săvârșită în forma tip sau în forma agravată.

Secțiunea 3. Comparație între furtul calificat și tâlhărie

Din punctul de vedere al obiectului juridic general, există identitate, deoarece ambele sunt infracțiuni ce aduc atingere patrimoniului. Din punctul de vedere al obiectului juridic special, există deosebiri, deoarece obiectul juridic special în cazul infracțiunii de tâlhărie este complex, constând, pe de o parte, în relațiile sociale privind patrimoniul, iar, pe de altă parte, din relațiile sociale privind viața, sănătatea și integritatea corporală a persoanei. Precum observăm, infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, care cuprinde elemente constitutive ale mai multor infracțiuni, nefiind însă vorba de concurs de infracțiuni.

În ce privește subiecții, ei sunt necalificați de text. Participația este identică.

În ce privește latura obiectivă, din punctul de vedere al elementului material există deosebiri, deoarece tâlhăria este fapta de furt săvărșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. În ce privește urmarea imediată și raportul de cauzalitate, există identitate.

Formele agravante prevăzute de art. 211 alin. 2 C. pen. coincid în mare măsură cu formele prevăzute de art. 209 alin. 1 C. pen. Forma agravantă prevăzută de art. 211 alin. 3 C. pen., datorită caracterului complex al infracțiunii, diferă de modalitatea agravantă prevăzută de art. 209 alin. 3 C. pen. prin aceea că se adaugă la efectele pe care le poate avea infracțiunea și sintagma “sau a avut ca urmare moartea victimei”.

În ce privește latura subiectivă, ambele infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau praeterintenție. Săvârșirea din culpă nu atrage răspunderea penală.

Formele infracțiunii sunt identice. Actele preparatorii nu se pedepsesc. Tentativa este incriminată prin dispozițiile art. 222 C. pen.

Pentru ambele infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. În ipoteza modalităților tip, urmărirea penală se face de către unitățile locale sub coordonarea procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie, judecata în fond făcându-se de către judecătorie. În ipotezele prevăzute de art. 209 alin. 3 C. pen. și art. 211 alin. 2 C. pen. urmărirea penală este efectuată de către organele de poliție de la nivelul județului sub coordonarea procurorului de la parchetul de pe lângă tribunal, judecata în fond făcându-se de către tribunal. Pentru agravanta prevăzută de art. 211 alin. 3 C. pen., datorită efectelor pe care le produce, urmărirea penală se desfășoară de către procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal, judecata în fond fiind de competența tribunalului.

=== CAP3 ===

Capitolul III CONȚINUTUL LEGAL AL INFRACTIUNII DE

FURT CALIFICAT.CARACTERIZARE

Ca manifestare care prezintă pericol pentru societate, furtul este fapta oricărei persoane care fără drept ia un lucru mobil ce se află în sfera de stăpânire a unei alte persoane pentru a-l trece în propria stăpânire. Furtul reprezintă forma tipică a infracțiunilor patrimoniale care se realizează printr-o acțiune de sustragere.

Furtul nu constituie infracțiune când caracterul său penal este înlăturat de vreuna din cauzele arătate în art.44-51 Cod penal (legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si constrangerea morala,cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea faptuitorului si eroarea de fapt).

Furtul păstrează în schimb, caracterul penal și rămâne infracțiune în cazul înlocuirii răspunderii penale, fiindcă ceea ce se înlocuiește este felul sancțiunii, nu caracterul penal al faptei, iar înlocuirea de sancțiune nu poate interveni decât dacă fapta, potrivit caracterului ei, atrage o sancțiune penală.

Furtul calificat este o variantă a infracțiunii de furt, variantă pe care legiuitorul o consideră ca prezentând un grad generic de pericol social mai ridicat. Legea prevede împrejurările de natură să particularizeze concret această infracțiune.

Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

a) de 2 sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;

e) într-un loc public;

f) într-un mijloc de transport în comun;

g) în timpul nopții;

h) în timpul unei calamități;

i) prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.

Se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și furtul privind:

a) produsele petroliere sau gazele naturale din conducte, depozite sau cisterne;

b) un bun care face parte din patrimoniul cultural;

c) un bun care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

=== CAP4 ===

Capitolul IV. OBIECTUL INFRACȚIUNII

Furtul, ca și oricare altă infracțiune are un obiect juridic generic, adică obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor care aparțin aceluiași grup de infracțiuni contra patrimoniului.

Obiectul juridic special (specific) este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracțiune. În cazul infracțiunii de furt, obiectul juridic specific îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existență și dezvoltare este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public.

Norma de incriminare se referă la posesie sau detenție deoarece prin simpla posesie sau detenție se exteriorizează dreptul de proprietate. Posesia este o stare de fapt care constă în stăpânirea materială a unui lucru de către o persoană, cu intenția de a se comporta față de aceasta ca proprietar sau titular al altui drept material. De cele mai multe ori posesia este exercitată de însuși proprietarul bunului, darea poate fi exercitată și de către o altă persoană care nu este titulară a acestui drept.

Prin detenție se înțelege tot o stăpânire de fapt a unui lucru, însoțită de obligația de a-l restitui proprietarului.

Art. 208 Cod penal constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei indiferent de natura sa, licită sau ilicită, care este aplicabil numai în cazul atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri.

Când posesia mobilului a fost pierdută datorită altor cauze, posesorul are la îndemână o acțiune în restituire sau o acțiune în despăgubire în cazul unui proces civil. În titlul al III-lea al părții speciale a Codului penal, furtul reprezintă infracțiunea caracteristică. Furtul este cea mai veche infracțiune contra patrimoniului, constituind un cadru general pentru toate celelalte fapte contra avutului.

Situația posesorului de rea – credință, măsura în care el este ocrotit de dispozițiile legii care incriminează sustragerile din patrimoniul său a fost discutată mult timp în doctrină.

Posesia de rea – credință nu este ocrotită contra proprietarului bunului mobil. Acest lucru îl deducem din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 208 al. 3 Cod penal, care transpun pe planul dreptului penal regula din dreptul civil, conform căreia posesorul de rea – credință nu se poate bucura de prezumția de proprietate. Față de el dispozițiile art.1909 Cod civil sunt inaplicabile întru-cât art.927 Cod civil ocrotește explicit numai posesia de bună credință a mobilului. Consecința pe plan civil o constituie posibilitatea pentru proprietar de a uza de acțiunea în revendicare împotriva posesorului de rea – credință, iar în plan penal, nesocotirea unei asemenea posesii de către proprietarului bunului mobil, care și-l ia înapoi ,nu constituie furt.

A fost exprimată opinia conform căreia în situațiile în care art.1909 Cod civil nu are aplicabilitate și drept urmare, proprietarul își poate revendica bunul mobil de la posesorul de rea – credință, ar avea același drept și depozitarul sau creditorul gajist. Ei pot astfel folosi acțiunea în revendicare, deși în raport cu adevăratul proprietar, sunt detentori precari. Această soluție este bazată pe obligațiile detentorilor de a conserva bunul și de a-l restitui proprietarului.

Acceptarea soluției, pe care o considerăm întemeiată, va produce și pe planul aplicării dispoziției prevăzute în art. 208 al. 3 Cod penal, efecte în sensul că posesia legitimă poate fi nesocotită – fără a se atrage răspunderea penală – nu numai de către proprietar, ci și de detentorii care aveau, în raport cu proprietarul, obligațiile mai sus amintite. Acești detentori precari trebuie considerați ca acționând în numele și în interesul proprietarului. Ei efectuează acțiunea pe care legea o admite, prin intermediul dispoziției prevăzute în art.208 al.3 Cod penal, proprietarului de a-și proteja dreptul său de a-și urmări bunul aflat în mâinile unui dobânditor nelegitim.

Dar posesia de rea – credință rămâne în sfera de ocrotire a art.208 în oricare alte situații decât acelea în care făptuitorul este proprietarul bunului sau este un detentor precar.

Norma juridică penală nu trebuie să ocrotească orice situație de fapt ci numai pe cea conformă cu legea. Persoana care a dobândit un bun pe o cale nelegală nu poate pretinde apărarea acestei situații cu ajutorul dreptului.

Obiectul infracțiunii de furt reprezintă valoarea ocrotită de legiuitor, o valoare socială pentru protecția căreia, prin intermediul normei penale, statul se angajează într-un raport juridic cu toți destinatarii legii; această valoare socială nu poate fi decât una pozitivă, în cazul de față o posesie sau detenție de bună – credință.

Posesia nelegitimă este și ea ocrotită. Dacă această posesie nu ar fi apărată de legea penală, s-ar produce grave tulburări în desfășurarea normală a relațiilor sociale cu caracter patrimonial, prin aceea că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.

Cel care voiește să releve caracterul nelegitim al unei posesii nu trebuie să o facă pe calea sustragerii bunului la care ea se referă, căci o astfel de faptă vădește intenția de îmbogățire fără just temei a autorului ei.

În cazul art.208 Cod penal putem spune că respectarea situației de fapt a poziției fizice a bunurilor din patrimoniu constituie o situație premisă pe care legea o pretinde ca atare, pentru pașnica posesie și pentru evoluția corespunzătoare a ordinii juridice în relațiile patrimoniale. Ocrotirea penală vizează, prin urmare, o stare de fapt, constând în aspectul obiectiv, aparent al stăpânirii unui bun mobil corporal, situație comună atât dreptului de proprietate cât și posesiei sau detenției. Procedând estfel, legea protejează, implicit dreptul de proprietate pentru că posesia de bună – credință – și buna – credință se prezumă – valorează titlu de proprietate (art.1909 al.1 Cod civil).

Dacă în actualul Cod penal, în art.208, constituie furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept precum și luarea unui vehicul cu sopul de a-l folosi pe nedrept, în codul penal anterior, în art.524, nu era incriminată ca furt fapta luării temporare a unui vehicul cu scopul de a-l folosi.

Furtul având în legislația actuală ca element constitutiv scopul însușirii pe nedrept, luarea oricărui bun numai cu scopul de a-l folosi, cu excepția vehiculelor, nu constutuie furt.

Obiectul material

În Codul penal anterior (art.524), obiect material al infracțiunii de furt îl constituiau lucrurile mobile.

În Codul penal actual, pentru infracțiunea de furt, inclusiv variantele ei corespunzătoare furtului calificat și furtului urmărit la plângere prealabilă, obiectul material (adică valoarea socială ocrotită de lege) în reprezintă bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acțiunea de sustragere prin luare fără drept.

Obiectul material al furtului se caracterizează așadar, în primul rând prin aceea că este un bun mobil.

Prin "bun" se înțelege orice obiect cu existență determinată într-un patrimoniu, prezentând deci un astfel de interes pentru titularul patrimoniului.

Noținea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin faptul că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea.

Vor intra în sfera obiectului material al faptei mobilele prin natura lor. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat; sunt bunuri animate păsările domestice, animalele precum și orice viețuitoare care trăiește în stare naturală și care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt celelalte bunuri indiferent de starea lor fizică (lichidă, gazoasă, solidă). Banii, titlurile de credit și orice alte valori echivalând bani, sunt bunuri mobile, imobilele prin natura lor care sunt scoase din această stare și apoi sustrase (demontarea unei cabane și însușirea lemnului din care fusese construită), precum și imobilele prin destinație (sustragerea animalelor afectate la cultură, instrumentele arătoase, stupii cu roi, căldările, căzile, vasele).

Furtul nu se poate referi decât la bunuri mobile corporale, fiind indiferent dacă acestea sunt bunuri principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile.

În măsura în care părți ale corpului uman se găsesc desprinse de acesta, ele pot constitui obiect al furtului. De exemplu, o mână, un ochi de sticlă, o perucă sau o proteză chiar dacă acestea nu sunt detașate în mod obișnuit, dar separarea lor de corpul uman este urmată de sustragerea lor.

Pentru a constitui obiect material al infracțiunii de furt, bunul trebuie să aibă o valoare pentru cel care îl deține și nu o valoare în general. Astfel, bunurile care au o valoare afectivă, sentimentală pot constitui obiect material al furtului, la fel ca și bunurile care au o valoare specială (monezi, relicve, colecții de timbre, etc.).

Pentru a constitui obiect material al furtului, bunul mobil, trebuie să se afle, în al doilea rând, în posesia sau detenția altcuiva decât făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei. Astfel, nu poate constitui obiect material al furtului bunul care s-a aflat, în momentul sustragerii, în posesia sau detenția făptuitorului. Un asemenea bun constituie însă obiectul material al abuzului de încredere, dacă făptuitorul și l-a insușit, a dispus de el pe nedrept sau a refuzat să-l restituie.

Rezultă că res derelictae, lucrurile abandonate, ieșite din posesia unei persoane cu voia acesteia și res nullius, lucrurile care nu aparțin cuiva, nu pot constitui obiect material al infracțiunii de furt. Astfel, insușirea bunului abandonat de către orice persoană nu este incriminată în legislația actuală.

În ceea ce privește bunul găsit, acesta constituie obiect material al infracțiunii de însușire a lucrului găsit în cazul în care găsitorul nu-l predă în termenul prevăzut de lege (10 zile) sau dispune de el ca de un bun propriu.

În cazul furtului, cerința referitoare la aflarea bunului în posesia sau detenția altuia, este în deplinită, dacă, în momentul sustragerii, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul bunului. Nu are importanță dacă persoana de la care a fost luat bunul era sau nu titularul vreunui drept de a-l poseda sau deține și nici cine era proprieterul bunului.

Important este ca stăpânirea de fapt să nu fie confundată cu simplul contact material pe care o persoană îl are cu un bun. Un asemenea contact nu conferă persoanei nici posesia și nici detenția asupra bunului, iar dacă persoana respectivă sustrage bunul, ea comite infracțiunea de furt.

Tot infracțiunea de furt și nu cea de abuz de încredere o comite cel care fuge cu un portmoneu, pe care păgubașul, aflat de față, i l-a încredințat pentru a scrie pe el sau cel care, fiind rugat de păgubaș, în sala de așteptare a unei gări, să aibă pentru scurtă vreme de o valiză, și-o însușește, fugind de ea.

Tot infracțiunea de furt și nu cea de înșelăciune este săvârșită de cel care cere unei persoane să-i încredințeze un bun mobil pentru a-l vedea și care, obținând astfel bunul, fuge cu el.

Întreruperea temporară a contactului material cu un bun mobil nu înseamnă pierderea posesiei asupra acelui bun. În consecință, săvârșește tot infracțiunea de furt și nu cea de însușire a bunului găsit, persoana care își însușește plicul cu un bilet de tren găsit în fața cutiei poștale din blocul în care locuiește, deși pe plic era adresa persoanei vătămate sau cel care își însușește un animal găsit cu toate că își dă seama că acesta nu era pierdut ci numai se îndepărtase de locuința proprietarului.

În această categorie se includ și bunurile mobile aparținând unor persoane juridice al căror patrimoniu constituie proprietate privată, cum ar fi: societățile comerciale înfințate în baza Legii nr.31/1990, societățile agricole înfințate conform Legii 36/1991, cooperativele și uniunile de cooperative, partidele politice, sindicatele, aociațiile și fundațiile, cultele religioase, etc.

Art.208, al.2 asimilează bunurilor mobile și înscrisurile, precum și energiile care au o valoare economică.

Prin energie cu valoare economică înțelegem orice energie care se află în circuitul economic, de unde este sustrasă de faptuitorul care o folosește pentru satisfacerea unor trebuințe. În cazul sustragerii de energie electrică prin ruperea sigiliilor aplicate pe contoarele electrice, fapta constituie furt calificat (prin efracție).

Dimpotrivă, în practica judiciară și în literatura de specialitate s-a susținut că nu întrunește elementele infracțiunii de furt fapta de instalare și folosire clandestină a unui post telefonic, la cablul de alimentare al altui abonat, pe seama căruia se înregistrau și erau plătite convorbirile efectuate.

În ceea ce privește înscrisurile, care pot forma obiectul material al infracțiunii de furt, ele nu trebuie, neapărat, să aibă o valoare economică, fiind suficient să facă parte dintr-un patrimoniu, reprezentând entități utile pentru titularul patrimoniului, care le consideră astfel (manunscrise, memorii, jurnale intime). Aceeași situație există și în legătură cu alte bunuri mobile care sunt apropiate, nu pentru valoarea lor economică, ci pentru că interesează, titularul patrimoniului.

Nu are importanță dacă înscrisul reprezintă o valoare prin el însuși (de exemplu, este un document istoric) sau nu este decât purtătorul unei valori economice, pe care o relevă, dar cu care putem spune că se confundă datorită simbiozei totale dintre ele (de exemplu, titlurile la purtător)". În acest ultim caz, o excepție de la regula că obiectul material al furtului îl constituie numai mobilele corporale, ceea ce se însușește este un bun incorporal, care poate forma obiectul material al furtului.

Deși posesia în materie de mobile se referă numai la bunuri corporale, în cazul titlurilor de valoare, pentru că dreptul nu poate fi valorificat decât prin intermediul înscrisului care îl încorporează, este unanim acceptat că și înscrisul respectiv constituie un obiect al posesiei și un posibil obiect material al infracțiunii de furt.

Dacă înscrisul este un act care servește pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare, furtul este calificat, potrivit art.209, al. ultim Cod penal.

Actul de stare civilă este instrumentul probator al stării civile a persoanei, care consemnează fapte sau acte juridice cum sunt nașterea, decesul, recunoașterea filiației, etc.

Actele de stare civilă sunt actul de naștere, de căsătorie și cel de deces. Ele sunt înscrisuri autentice dar poate forma obiectul furtului calificat și copiile legalizate după aceste acte.

Actele de legitimare sau identificare sunt cartea de identitate (buletinul de identitate), pașaportul, actul prin care se stabilește apartenența unei persoane la o instituție, asociație, organizație.

În categoria actelor la care face referire art.209 al. ultim nu intră actele din care ar rezulta, indirect, starea civilă a persoanei (de exemplu, o diplomă de absolvire a unor cursuri de învățământ).

Obiectul material al furtului poate fi și un vehicul. Astfel, furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept poate avea ca obiect material doar un vehicul susceptibil de folosire. Dacă, însă, vehiculul nu are această aptitudine, el nu poate fi furat în scopul însușirii pe nedrept.

=== CAP5 ===

Capitolul V. SUBIECȚII INFRACȚIUNII. PARTICIPAȚIA PENALĂ

Secțiunea 1. Subiectul activ

Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin însăși săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia. Sunt subiecți ai infracțiunii atât persoana fizică ce nu si-a respectat obligația din cadrul raportului juridic de conformare și a săvârșit fapta interzisă, cât și persoana fizică sau persoana juridică beneficiară a ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea infracțiunii a suportat consecințele acesteia.

Subiect activ (sau propriu – zis) al infracțiunii este persoana fizică care a săvârșit fapta direct și nemijlocit (în calitate de autor) sau a participat la săvârșirea infracțiunii (în calitate de instigator sau complice).

Față de dreptul penal al altor țări unde se admite ca persoana juridică să poată fi subiect activ al infracțiunii, prevăzându-se pentru ea sancțiuni specifice (amenda, suspendarea persoanei juridice, dizolvarea persoanei juridice), în dreptul penal român, subiect activ al infracțiunii de furt nu poate fi decât o persoană fizica..

Sibiectul activ al infracțiunii de furt în modalitaatea prevăzută în art.208 al.1 Cod penal este necircumstanțiat, putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale (vârsta, responsabilitatea și libertatea de voință și acțiune) și care nu are nici un drept asupra bunului sustras din patrimoniul unei alte persoane.

Astfel, orice persoană care răspunde penal (a îndeplinit vârsta de 14 ani), care poate să-și dea seama de faptele sale (acțiuni sau inacțiuni), de semnificația socială a acestora, care își poate dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte și care decide în mod liber asupra săvârșirii faptei, poate deveni subiect activ al infracțiunii de furt.

În art.208 al.3 Cod penal, subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care săvârșește acțiunea de luare asupra unui bun care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.

Într-o speță a Tribunalului regional Mureș s-a hotărât că există infracțiunea de furt prevăzută în art.208 al.3, dacă inculpatul a sustras oile proprietatea sa din incinta C.A.P., care le deținea legal, fiind aduse acolo deoarece fuseseră găsite păscând pe terenul cooperativei.

Împotriva soluției pronunțate de Tribunalul regional Mureș s-a susținut în mod convingător (I.Mureșan) că oile proprietatea unor persoane fizice, dacă sunt duse la oborul comunal (constituind un gaj legal pentru despăgubirile datorate unității obștești pe terenurile căreia au fost găsite), devin bunuri obștești. În speță, primarul comunei și președintele C.A.P. au dus oile la sediul C.A.P., ținând loc de obor comunal, pentru a obliga pa proprietarul acestora să plătească despăgubirile cuvenite cooperativei. Chiar dacă nu s-au încheiat formele legale (procesul-verbal al constatării prejudiciului) pentru preluarea oilor, din moment ce acestea au fost duse în grajdul C.A.P. și se aflau în grija personalului cooperativei, urmând să servească drept garanție pentru încasarea despăgubirilor, ele au devenit avut obștesc. Sustragerea lor constituie deci furt în paguba avutului obștesc.

Tribunalul județean Galați a deis în mod contrar, într-o situație asemănătoare, că fapta de sustragere (prin violență) nu s-a comis în paguba avutului obștesc, deoarece făptuitorii au sustras oile proprietatea unui dintre ei. S-a motivat că, în acest caz, nu ar exista nici măcar o sustragere ilicită, în măsura în care făptuitorul și-a luat propriul său bun. Această argumentare contrazice , in mod evident, prevederile art.208 al.3, potrivit cărora există furt (iar dacă fapta s-a comis prin violență va exista tâlhărie) și în situația în care făptuitorul și-a însușit propriul său bun aflat în deținerea legală a altei persoane1.

S-a apreciat că constituie furt în baza aceluiași text de lege (art.208, al.3) sustragerea unui bun aflat în detenția celuilalt proprietar.

În cazul furtului prevăzut de art.210 Cod penal care se urmărește numai la plângerea prealabilă a părții vătămate, subiectul activ trebuie să fie soț sau rudă apropiată în raport cu partea vătămată, ori trebuie să fie minorul care prin fapta sa își păgubește tutorele, ori, făptuitorul să se afle în situația de a locui cu victima sau de a fi găzduit de aceasta.

În art.149 Cod penal "rudele apropiate" se definesc ca fiind "ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".

Calitatea de soț, rudă apropiată, minor, colocator, găzduit trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, pentru a ne afla sub incidența art.210 Cod penal.

În practica judiciară s-a decis că există furt între soți dacă unul dintre aceștia a luat din posesia sau detenția celuilalt fără consimțământul său, unul sau mai multe bunuri comune, în scopul însușirii pe nedrept; nu are importanță dacă soții erau despărțiți în fapt.

Infracțiunea de furt între soți există chiar dacă anterior săvârșirii faptei, soții au convenit asupra împărțirii bunurilor comune, iar bunurile sustrase ar reveni făptuitorului deoarece art.30 al.2 Codul familiei o asemenea convenție în timpul căsătoriei este nulă. "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă".

Pentru lămurirea expresiei "cel care locuiește împreună cu persoana vătămată" se ia în considerare locul de unde bunul a fost sustras. Acest loc trebuie să fi fost în folosința comună a făptuitorului și a celui păgubit, această "folosință comună" trebuind să aibă o anumită durată care să imprime stabilitatea. Dacă locuirea împreună are caracter temporar (ocuparea aceleiași camere de hotel, dormitor la o vilă) nu se vor aplica dispozițiile art.210. Locuirea împreună se exprimă în plan obiectiv prin accesul efectiv al colocatarilor la spațiul locativ respectiv, iar în plan subiectiv este reprezentată de conștiința existenței relațiilor de încredere reciprocă specifice locuirii împreună.

Locuirea împreună nu trebuie să se bazeze pe existența vreunui titlu, fiind suficient ca ea să existe în fapt.

În practica judiciară, au fost considerați subiecți activi ai acestei variante a furtului: concubinii care locuiesc împreună, cu condiția ca bunul să nu fi fost în detenția făptuitorului, militarul în termen care sustrage bunuri din dormitorul comun, cei care folosesc în comun anumite spații (cum ar fi curtea locuinței comune) sau lucrătorul cazat într-un dormitor comun.

Într-o speță a Tribunalului județului Caransebeș, s-a statutat că în ceea ce privește lucrătorii cazați în dormitoare comune, interesează, numai sitauția de fapt caracterizată de locuirea în aceleași dormitoare a muncitorilor pe o perioadă de timp suficient de îndelungată pentru a avea un caracter de stabilitate și nu faptul că pentru această cazare au fost întocmite sau nu lucrătorilor, forme administrative corespunzătoare cazării.2

Dar nu se realizează conținutul noțiunii de locuire în comun în situațiile în care: milițiarul este cazat pentru scurt timp într-o anumită garnizoană în aceeași cameră cu persoana vătămată; făptuitorul și victima, deși locuiesc în același imobil, au camere sau apartamente distincte iar bunul s-a aflat pa culoarul comun sau în camera victimei; făptuitorul deține o cameră mobilată în apartamentul celui păgubit, situație în care agentul nu poate fi considerat nici găzduit; făptuitorul își ține lucrurile în același dulap cu victima, în vestiarul unității unde lucrează.

Subiect activ al furtului pedepsit la plângerea prealabilă poate fi și cel găzduit de persoana vătămată.

"A găzdui" în sensul art.210 Cod penal înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate într-un mod care relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar și pentru o durată mai scurtă de timp, locuința sa. Deci găzduirea presupune împletirea a două elemente: pe de o parte, să fie vorba de intenția de locuire în comun, iar, pe de altă parte, această situație să aibă un caracter temporar. Găzduirea se înțelege ca o situație de fapt rezultând din simplul acord de voință al părților interesate.

Noțiunea de găzduire exclude situațiile în care infractorul se află în vizită la persoana vătămată sau este adus de către aceasta în locuința sa, dar nu cu intenția de a îl găzdui.

În practica judiciară s-a statutat că "nu poate fi considerată găzduire, în sensul art.210 Cod penal, prezența inculpatului, ca invitat, la o petrecere ocazională, la domiciliul persoanei vătămate".

Dacă inculpatul își însușește în aceste condiții un bun mobil din posesia sau detenția persoanei vătămate care l-a invitat în domiciliul său, furtul săvârșit nu se încadrează în art.210 Cod penal, ci, după caz, în art.208 sau 209 Cod penal și pentru punerea în mișcare a acțiunii penale nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților nu înlătură răspunderea penală3 .

Secțiunea 2. Subiectul pasiv

În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată sau periclitată prin infracțiune.

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană (fizică sau juridică) din a cărei posesie sau detenție a fost sustras bunul mobil.

Există pluralitate de subiecți pasivi când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor persoane diferite sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția căreia a fost sustras bunul este subiect pasiv direct iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți.

Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv. Există cazuri când victima furtului (atunci când aceasta este o persoană fizică) să prefere să rămână necunoscută mai cu seamă când printre lucrurile sustrase erau și unele obiecte compromitatoare.

Secțiunea 3. Participatia penala

Furtul poate fi săvârșit de o singură persoană sau de mai multe persoane. Coautoratul și complicitatea concomitentă sunt incriminate distinct, constituind furt calificat (art.209, al.1, lit.a – furtul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună). Această agravantă intervine numai în situația în care la locul săvârșirii faptei sunt prezente două sau mai multe persoane care concură obiectiv (simultan) la comiterea faptei. Aceștia pot fi coautorii sau complicii concomitenți.

Tribunalul Suprem a hotărât că pentru existența infracțiunii de furt calificat prevăzut în art.209 lit.a Cod penal, se cere ca această infracțiune să fi fost săvârșită de participanți împreună; aceasta presupune o executare a unor acțiuni comune și simultane care necesită prezența tuturor participanților la locul sustragerii în momentul săvârșirii acesteia. În consecință, nu se poate face aplicarea art.209 lit.a Cod penal, când, după o înțelegere prealabilă numai unul din inculpați se introdusese în încăperea întreprinderii, iar ceilalți doi plecaseră în altă parte, nefiind prezenți la locul comiterii faptei și neparticipând deci prin acțiuni comune și simultane la săvârșirea acesteia. Fapta ultimilor doi inculpați de a primi ulterior din bunurile sustrase urmează a fi considerată complicitate la infracțiunea de furt simplu , în cazul dovedirii neîdoielnice a înțelegerii inițiale, iar în cazul contrar, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire4.

Legiuitorul a procedat așa apreciind, în mod just, că furtul săvârșit prin coroborarea eforturilor a două sau mai multe persoane prezintă șanse mai mari de reușită potențând cutezanța acestora, sporind eficiența acțiunii, înlesnind ștergerea urmelor și înlăturând sau zădărnicind eventual o opunere a victimelor sau a altor persoane care ar încerca să-i captureze sau să recupereze bunurile sustrase.

Dacă unii dintre făptuitori nu răspund penal, existând, un raport cu ei o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (eroare de fapt, iresponsabilitate, minor lipsit de discernământ,etc), celorlalți făptuitori care au o responsabilitate li se va aplica circumstanța agravantă, pentru că ea are un caracter obiectiv.

Aplicarea acestei agravante speciale exclude posibilitatea aplicării și a circumstanței agravante legale (generale) prevăzută în art.75 lit.a (săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună). Dacă s-ar proceda în sens contrar s-ar ajunge în situația sporirii nelegale a sancțiunii penale, dându-se de două ori relevanță aceleiași împrejurări.

Se poate însă aplica circumstanța prevăzută în art.209 lit.a Cod penal împreună cu agravanta prevăzută în art.75 lit.c Cod penal, atunci când unul dintre făptuitori este major și celălalt este minor.

Instigatorii si complicii anteriori vor răspunde ca participanți la furt calificat săvârșit în această circumstanță, dacă au cunoscut existența ei (respectiv s-a determinat sau s-a ajutat cu intenție săvârșirea acestei forme mai grave a furtului). Instigatorul care și asistă la săvârșirea faptei comite o complicitate concomitentă, prin asistență relizând condițiile necesare încadrării în art.209 lit.a Cod penal. Prezența instigatorului la locul comiterii infracțiunii devine un ajutor moral pentru făptuitor, care acționează astfel cu mai multă certitudine.

Fapta de furt calificat săvârșită în modalitatea tip prevăzută la lit.a poate intra în concurs real cu art.323 al.1 (asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni) în cazul în care, făptuitorii, pentru săvârșirea furtului, s-au asociat propunându-și ca scop al asociației furtul respectiv. Circumstanța se va aplica indiferent de câștigul realiat, de comportamentul făptuitorilor, după săvârșirea faptei sau de contribuția fiecăruia la comiterea infracțiunii.

=== CAP6 ===

CAPITOLUL VI. CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

Prin conținut constitutiv al infracțiunii se desmnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiții) le îndeplinește făptuitorul ori devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta.

Astfel totalitatea condițiilor de îndeplinirea cărora depinde realizarea infracțiunii ca faptă concretă, constituie în raport cu legea conținutul juridic abstract al infracțiunii, iar totalitatea condițiilor pe care trebuie să le realizeze infractorul constituie conținutul constitutiv (real), conținutul concret al faptei săvârșite.

Pentru ca o faptă de furt să poată fi încadrată în norma incriminatoare a furtului, trebuie să existe o concordanță perfectă între conținutul ei concret și partea corespunzătoare din conținutul juridic (abstract) al infracțiunii.

Componentă esențială a conținutului constituitiv, acțiunea făptuitorului interzisă prin norma penală este cercetată în doctrina penală sub două aspecte: obiectiv și subiectiv.

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă (materială) și aspectul subiectiv sau latura subiectivă (morală, psihică) sunt aspecte sau laturi ale aceleiași manifestări (acțiuni sau inacțiuni) voluntar conștiente a făptuitorului în sfera relațiilor sociale1 .

Secțiunea 1. Latura obiectiva

Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii.

Latura obiectivă are mai multe elemente componente, recunoscute în doctrina penală ca fundamentale: elementul material (actul de conduită interzis ce se materilizează într-o acțiune sau o inacțiune), urmarea imediată (ce constă într-o schimbare a obiectului sau a poziției acestuia sau într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale născute în legătură și datorită valorii sociale ocrotite) și legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

Dat fiind faptul că, conținutul constitutiv al infracțiunii de furt calificat este în parte identic cu acela al furtului simplu, dar la care se adăugă un element circumstanțial (ce constă în vreuna din împrejurările anume prevăzute în dispoziția incriminatoare), vom analiza conținutul constitutiv al infracțiunii de furt simplu.

§ 1. Elementul material

Elementul material al infracțiunii prevăzut în art.208 Cod penal constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altei persoane fizice sau juridice. Fapta se poate săvârși și printr-o inacțiune (de exemplu, făptuitorul nu predă proprietarului bunul, deși avea această obligație sau cel care predă o masă de bunuri omite să predea unele bunuri pe care la reține pentru el).

Într-o opinie2 pentru existența laturii obiective a furtului este necesară întrunirea următorelor trei condiții:

1) fapta să constea în acțiunea de luare; prin "luare" se înțelege a scoate bunul din sfera de stăpânire a persoanei, din posesia sau detenția căreia se găsea sau trebuia să se găsească și a-l trece ilicit în stăpânirea de fapt a făptuitorului.

Rezultă că acțiunea de "luare" cuprinde două acte componente: unul este actul de scoatere a bunului din posesia sau detenția altului, constituind deci o deposedare, iar al -II lea este actul de intrducere a bunului în stăpânirea de fapt ilicită a făptuitorului, constituind astfel o împosedare. Deposedarea și împosedarea sunt două acte corelative sau independente, numai prin a căror deplină realizare se desăvârșește acțiunea de luare.

Prin "luare" se schimbă situația premisă, adică starea de fapt a bunului sub raportul poziției sale în sfera de stăpânire în care se află anterior săvârșirii acțiunii de luare.

Luarea este realizată din moment ce prin schimbarea situației de fapt anterioară a bunului acesta nu se mai află la dispoziția celui care îl poseda sau deținea anterior ci la dispoziția celui care a săvârșit sustragerea.

Din punctul de vedere al legii penale, care ocrotește prin incriminarea furtului situația de fapt a bunurilor mobile, termenii "posesie" și "detenție" au înțelesul de simplă stăpânire de fapt. Nu interesează deci dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunului de care a fost deposedat era sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține. Este realizată cerința de care ne ocupăm chiar dacă cel deposedat se află în stăpânirea de fapt a bunului.

În legătura cu cerința ca bunul să se fi găsit în posesia sau detenția altuia, trebiue precizat că aceasta nu implică în mod necesar ca bunul să se afle asupra posesorului sau detentorului. Bunul poate fi păstrat în casă sau în curte sau lăsat în stradă (de exemplu un autoturism lăsat în anumite locuri în care în mod obișnuit sunt parcate autovehicule).

Uneori și în cazul, în care bunul se află ocazional sau temporal în mâna unei persoane, această situație de fapt (simplul contact material, simpla manipulare a bunului) nu poate avea semnificația că aceea persoană este și posesoarea sau detentora acestuia, că are deci în stăpânire acel bun. Așa este situația meseriașului care efectuează reparții la domiciliul solicitantului și i se predă materialul necesar, aceluia care este solicitat sau se oferă să urce în tren bagajele unui călător, a persoanei căreia i se dă de către vânzătorul dintr-un magazin un obiect – pentru a-l examina mai de aproape – cu privire la care și-a exprimat doința de a-l cumpăra.

În toate aceste exemple, este evident că împrejurările în care bunul a ajuns în mâna uneia dintre persoanele mai sus citate, nu pot duce la concluzia că a operat un transfer al posesiei sau detenției. Astfel, bunul însușit de cel care l-a primit în aceste condiții a fost sustras din detenția sau posesia unei alte persoane și cerința prevăzută în art.208 al.1 Cod penal este deci îndeplinită.

În funcție de natura bunului, luarea se poate realiza prin deviere, consumare, detașare, ridicare, deplasare sau chiar prin lăsarea sa în locul în care se găsește, dar în așa fel încât bunul să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului. De cele mai multe ori, luarea bunului se realizează prin ridicarea sau deplasarea acestuia. De exemplu, scoaterea unei sume de bani din servieta persoanei vătămate și trecerea acesteia în buzunarul făptuitorului. În alte cazuri, luarea nu se poate realiza decât prin deplsarea bunului: de exmplu, furtul unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept. Exită și situații în care luarea bunului nu implică nepărat ridicarea sau deplasarea lui: de exemplu, acoperirea unui bun e mică dimensiune în așa fel încât posesroul nu mai știe unde se află bunul.

Nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a furtului, fapta putând fi săvârșită în orice mod și prin orice mijloace. Astfel, furtul poate fi săvârșit pa față (manifest) sau în ascuns (clandestin). De cele mai multe ori făptuitorul ia bunul în ascuns, pentru a nu fi identificat și supus răspunderii penale; aceasta nu înseamnă că furtul nu poate fi săvârșit chiar sub ochii posesorului sau detentorului acelui bun.

Bunul poate fi luat cu ajutorul forței proprii a făptuitorului, prin momirea păsărilor și a animalelor, prin racordări la sursele de energii, cu ajutorul animalelor dresate, etc.

Luarea trebuie să se realizeze fără a se recurge la acte de violență împotriva persoanei; în caz contrar, fapta constituie tâlhărie. În schimb, violența asupra bunului, constând în exercitarea forței fizice necesare pentru mișcarea, detașarea bunului cu ocazia luării, nu schimbă caracterul de furt al faptei.

Cea de-a doua condiție necesară pentru existența laturii obiective a furtului simplu o constituie o condiție negativă și anume luarea să fi fost efectuată fără consimțământul celui deposedat, adică fără îngăduința sau permisiunea acestuia.

Consimțământul lipsește, fie atunci când emană de la o persoană incapabilă, fie când persoana vătămată nu și-a dat seama de acțiunea făptuitorului și deci, nu a fost pusă în situția de a-și exprima sau nu acordul, fie că și-a exprimat dezacordul, pe care însă făptuitorul l-a nesocotit.

În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că prevederea expresă în lege a lipsei consimțământului este de prisos, "fiindcă este elementar că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a fost luat pe baza unei învoiri și deci nu a fost sustras. Corect ar fi trebuit ca cerința să privească ilegitimitatea luării, adică luarea fără drept (pe nedrept). În textul art.208 cerința "pe nedrept" a fost atașată subiectiv, or, luarea pe nedrept implicând ilegitimitatea însușirii, făcea inutilă condiția privitoare la consimțământ. Această condiție a fost mențiuntă fiind considerată o cerință clasică a infracțiunii de furt. Consimțământul celui care posedă sau deține bunul trebuie să fi intervenit anterior acțiunii de luare; o renunțare ulterioară a celui deposedat nu echivalează consimțământ3 .

O a treia condiție esențială este ca luarea să producă, drept rezultat, o pagubă sau un prejudiciu patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Astfel, producerea prejudiciului material ține seama de însăși natura infracțiunii de furt, ca infracțiune materială, de daună. Într-o altă opinie4 , pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii trebuie întrunite trei cerințe esențiale: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane, iar acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțămâtul celui deposedat.

În legătură cu prima cerință, fac trimitere la cele explicate la obiectul material al infracțiunii de furt.

Cu privire la celelalte două cerințe, ele au fost explicate mai sus, în cadrul acestei secțiuni.

§ 2. Urmarea imediata

Acțiunea de luare trebuie să aibă ca urmare imediată, adică ca element fizic, deposedarea celui care avea anterior posesia sau detenția bunului, deci scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.

Urmarea imediată se consideră produsă din moment ce persoana deposedată nu mai are cunoștință de locul unde s-ar găsi bunul sustras și nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.

Trebuie observat că numai prin deposedare, latura obiectivă a infracțiunii de furt nu este încă realizată în totalitatea ei. Această latură este realizată intregral numai când făptuitorul s-a și împosedat, așadar, când bunul a trecut în mod efectiv în sfera de stîpânire a acestuia.

În cazul furturilor din magazin, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului și ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin) deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum i-ar aparține.

Această cerință este realizată oricât de puțin timp făptuitorul a fost în stăpânirea de fapt a bunului.

Urmarea imediată este realizată chiar în cazul când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după săvârșirea sustragerii, fie de către victimă, fie de către alte persoane. Același lucru se întâmplă și atunci când, din orice motive, făptuitorul abandonează bunul luat.

Urmarea imediată se consideră realizată și în situația în care bunul luat fără drept este dorit de către făptuitor – într-un loc știut numai de el – în chiar incinta imobilului în care bunul se afla anterior, urmând ca la momentul potrivit, să-l ducă într-un alt loc.

Dacă pentru scoaterea bunului dosit, făptuitorul trebuie să înfrunte un control, furtul nu va fi socotit ca fiind consumat decât după ce făptuitorul a reușit să dejoace controlul, astfel, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de furt.

Pe plan civil, urmarea imediată constituie o atingere păgubitoare adusă persoanei deposedate care fără a-și pierde drepturile sale, un act ilicit neputându-le desfința, în schimb suferă o pagubă prin lipsirea de bunul (obiect al acestor drepturi) și de folosința lui. Nu trebuie însă confundată urmarea imediată cu paguba produsă prin această urmare. De aceea restituirea sau despăgubirea post factum nu înlătură existența urmării imediate

§3. Legatura de cauzalitate

Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt prin scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și punerea acestuia în imposibilitatea de a mai dispune de acel bun, trebuie să fie consecința directă a acțiunii de luare, de sustragere, această acțiune fiind cauza, iar urmarea imediată efectul.

Urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, o consecință materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare de asemenea ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate.

Vom analiza în cele ce urmează conținutul constitutiv al infracțiunii de furt calificat.

După cum am arătat și la începutul examinării acestui capitol, conținutul constitutiv al furtului calificat este alcătuit din aceleași componente (elemente, cerințe) ca și furtul simplu, singura deosebire fiind existența unui element în plus în conțiuntul furtului calificat și anume: elementul circumstanțial.

Acest element trebuie examinat în diferitele sale modalități tip, prevăzute în art.209 Cod penal.

Acest element este denumit circumstanțial pentru că el nu face parte din elementele esențiale ale faptului de furt, ci provine din convertirea de către legiuitorul român a unor împrejurări (circumstanțe) care pot însoți săvârșirea furtului, în element constitutiv al infracțiunii de furt calificat. Prin urmare, împrejurări care ar fi putut fi simple ciecumstanțe agravante ale furtului simplu au devenit element în conținutul infracțiunii, element însă care prin natura sa păstrează caracterul de circumstanțe, de unde rezultă și denumirea sa de "element circumstanțial"5.

Vom analiza pe rând aceste elemente care conferă caracter calificat furtului.

Un prim element circumstanțial este prevăzut în art.209 lit.a și se referă la săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane împreună.

Legiuitorul a calificat această împrejurare drept agravantă, pentru că imprimă faptei o periculozitate socială sporită.

Această agravantă poate fi privită în sens larg sau în sens restrâns.

Prin săvârșit de "două sau mai multe persoane împreună" se poate înțelege, în sens larg, de către doi sau mai mulți participanți (autori, instigatori sau complici din care cel puțin unul este autor), în sprijinul acestui înțeles în care accentul se pune pe cuvântul "săvârșire" vine dispziția din art.144 Cod penal.

În sens restrâns, se poate înțelege că fapta a fost săvârșită de doi sau mai mulți participanți care au realizat împreună acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii (autori și complici concomitenți: cel puțin unul este autor), acest înțeles în care accentul se pune pe "prezența efectivă la comiterea faptei" este folosit în dispoziția din art.75 lit.a (săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună). Cum situația din art.209 lit.a are perfectă analogie cu cea din art.75 lit.a, suntem de părere că în cazul furtului calificat trebuie să fie acceptat sensul restrâns6, deci cele "două sau mai multe persoane" trebuie să ajbă calitatea de autor și de complici concomitenți.

În Codul penal anterior, care prevedea ca agravantă, în art.525 lit.c, săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane, dar nu conținea precizarea referitoare la săvârșirea faptei împreună de către participanți, în literatura noastră juridică au avut loc, în legătură cu acest text, numeroase controverse. În final, această problemă a fost clarificată de instanța supremă care a arătat că agravanta există atât în cazul săvârșirii faptei de două sau mai multe persoane în calitate de coautori, cât și în cazul în care autor este o singură persoană, însă la activitatea acesteia participă și complici care ajută, înlesnesc sau ușurează activitatea autorului, prin acțiuni simultane, de natură a potența hotărârea acestuia de a săvârși infracțiunea ori de a micșora posibilitățile de apărare a victimei.

Existența acestei agravante presupune o participație efectivă concomitentă și simultană, indiferent de calitatea participanților.

O infracțiune de furt poate fi săvârșită de două sau mai multe persoane mai ușor decât de una singură, chiar dacă nu toate persoanele participă în calitate de coautori. Un complice poate participa la săvârșirea faptei printr-un ajutor dat autorului chiar în momentul comiterii ei, fie prin prezența sa la locul infracțiunii sau în apropiere, ceea ce ar face pe autor să acționeze cu mai multă certitudine că nu va fi surprins, fie determinând pe victimă să plece de la locul unde urmează să fie săvârșită infracțiunea și reținând-o pentru ca autorul să nu fie surprins asupra faptului..

Toate aceste situații, precum și altele asemănătoare, creează posibilități de săvârșire a faptei de către mai mulți participanți astfel că, din punct de vedere al stabilirii gradului de pericol social, nu există nici un motiv de a face vreo deosebire între săvârșirea ei de mai mulți autori sau de către un singur autor ajutat simultan de unul sau mai mulți complici.

Nu însă orice fel de participare poate caracteriza situația prevăzută de textul menționat în sensul că fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane.

Asfel, înțelegerea cu autorul de a tăinui bunurile provenite din infracțiune sau de a-l favoriza pe acesta pentru a nu fi descoperit sau pentru a scăpa de urmărire, ori de a transporta și ascunde bunul furat, constituie complicitate și deci participare la săvârșirea aceleiași infracțiuni, totuși, în aceste cazuri nu se va putea reține că fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane, deoarece participarea acestor complici nu a fost concomitentă și nu a contribuit în mod efectiv și nemijlocit la comiterea infracțiunii.

De asemenea, nici orice furt săvârșit de două sau mai multe persoane chiar în calitate de autori nu poate fi considerat ca fiind comis în condițiile prevazute de lege in cazul furtului calificat.. Pentru aplicarea acestei agravante este necesar să se stabilească, în afara unor acțiuni concomitente, efective și nemijlocite și existența unei concordanțe materiale și intelectuale a activității autorilor în vederea săvârșirii uneia și aceleiași infracțiuni.

Dacă două persoane aflate în același loc au acționat separat săvârșind fapte care întrunesc elementele aceleiași infracțiuni, ei nu pot fi considerați coautori, ci fiecare va fi autorul unei infracțiuni comisă de o singură persoană.

Considerăm însă că un furt este săvârșit de două persoane și în situația în care una dintre aceste două persoane nu răspunde din punct de vedere penal (de exemplu, minorul lipsit de discernământ) sau față de care este înlăturat caracterul penal al faptei (de exmplu, starea de iresponsabilitate) sau care a ajutat pe autor fiind convins că săvârșește o faptă licită, deoarece această agravantă vizează săvârșirea infracțiunii în condiții care îi atribuie un grad de pericol social mai mare datorită posibilității de a fi săvârșit mai ușor, ori, este incontestabil că și prin ajutorul dat de un minor sau un iresponsabil autorul va putea comite infracțiunea în condiții mai sigure decât dacă nu ar fi ajutat7.

Dacă în trecut a fost exprimată și opinia conform căreia într-o asemenea situație agravanta nu este aplicabilă, practica judiciară și literatura de specialitate au îmbrățișat însă opinia contrară, arătând că ceea ce interesează pentru aplicare agravantei, constă în aspectul obiectiv al conlucrării la săvârșirea faptei și nu poziția subiectivă a participanților.

Săvârșirea faptei de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică (art.209, lit.b)

Această situație constituie furt calificat pentru că, pe de o parte, făptuitorul având asupra sa o armă sau o substanță narcotică, capătă încredere în reusita acțiunii sale, iar pe de altă paret, deținerea armei sau a substanței narcotice implică pericolul folosirii acestora.

Cuvântul "arme" are înțelesul arătat în dispoziția din alin.1 al art.151 și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale. Atare dispoziții sunt cuprinse în Decretul nr.367/1971 privind regimul armelor, munițiilor și materialelor explozive.

Armele asimilate prevăzute în dispoziția din alin.2 al art.151 necăpătând acest caracter decât prin folosire nu intră în noțiunea de arme în sensul art.209 lit.b, deoarece folosirea armei transformă furtul în tâlhărie.

Dacă deținerea armei a fost făcută fără drept, fapta poate intra în concurs real cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor, prevăzută de art.279 Cod penal. Dar arma poate fi deținută și legal, aceasta neafectând existența agravantei.

Prin substanță narcotică se înțelege aceea substanță care, prin acțiune asupra centrilor nervoși, provoacă pierderea cunoștinței, diminuarea sensibilității și a reflexelor. Narcoticele, spre deosebire de soporifice sau somnifere, acționează imediat și profund (de exemplu: eter, cloroform, morfină). Intră în această categorie și orice substanță care prin agresivitatea sa anihilează rezistența persoanei (de exemplu, gazele lacrimogene).

Nu are relavanță, pentru aplcarea circumstanței, faptul că arma sau substanța narcotică sunt sau nu vizibile. Gravitateta faptei constă în principal în ceea ce făptuitorul

săvârșește fapta cu mai multă siguranță știind că are la dispoziție mijloace cu care să anulze o eventuală rezistență, indiferent din partea cui ar veni. Dar portul vizibil de arme sau substanțe narcotice poate exercita și o influență asupra victimei prin aceea că o determină să se supună voinței infractorului, intiuind că el este gata oricând să folosească mijloacele pa care le are la îndemână.

Nu este necesar ca arma sau substanța narcotică să fi fost avute de făptuitor asupra sa în scopul săvârșirii furtului. Este suficient ca ele să se fi aflat la infractor în momentul săvârșirii faptei.

"Într-o speță a Tribunalului Suprem s-a stabilit că inculpatul avea arma asupra sa pentru că era de serviciu și exista obligația de a purta arma. Instanța a considerat că atâta timp cât el a săvârșit furtul având arma asupra sa sunt incidente dispozițiile art..209 lit.b Cod penal cu toate că nu a avut scopul de a înlătura eventualele obstacole în calea furtului"8.

O condiție esențială pentru calificarea faptei în baza art.209 lit.b Cod penal, este aceea ca arma sau substanța narcotică să nu fi fost folosite de autor pentru că amenințarea sau alte violențe efectuate cu aceste mijloace de anihilare a rezistenței victimei în vederea săvârșirii furtului constituie tâlhărie.

Dacă această agravantă a fost săvârșită cu participație, ea va influența și răspunderea acelor coautori, instigatori sau complici numai în cazul în care au știut că fapta se săvârșește în aceste condiții.

Furtul săvârșit de o persoană mascată, deghizată sau travestită (art.209, lit.c)

Circumstanța agravantă prevăzută la litera c, constă în folosirea de către autorul infracțiunii a unui anumit procedeu pentru a nu fi recunoscut.

Folosirea acestor procedee este sancționată mai sever, întru-cât ele relevă periculozitatea aparte a făptuitorului, care chibzuie asupra modului de comitere a furtului; adoptă și folosește mijloace ce asigură eficiența acțiunii sale; prin practicarea lor, este ascunsă înfățișarea făptuitorului și. drept urmare, îngreunată identificarea acestuia, iar procedeul mascării, este de natură de cele mai multe ori de intimida și înfricoșa victima sau persoanele întâlnite la locul faptei sau în împrejurimi, diminuând sau anulând capacitatea acestora de ripostă.

Prin "mascare" se înțelege acoperirea integrală sau parțială a feței cu un obiect sau cu un material astfel încât trăsăturile individului să nu poată fi văzute.

Cel mai adesea întâlnit în cazuistica penală, internă și externă, este așezarea pe cap a unui ciorap de mătase de culoare închisă lăsând descoperiți numai ochii, ciorap care datorită plasticității materialului, deformează părțile proeminente ale faciesului și permite celui astfel mascat o bună vizibilitate și respirație.

De asemenea, acoperirea feței se poate face și cu o cagulă.

"Deghizarea" implică un proces mai complex de ascundere a identității, în cadrul căruia făptuitorul își poate modifica parametrii trunchiului – prin atașarea unei cocoașe sau abdomen fals, supradimensionarea umerilor -, ori a aspectelor faciale – atașarea unei bărbi sau mustăți, purtarea de ochelari cu lentile fumurii ori a lentilelor de contact care schimbă culoarea ochilor -, vopsirea părului sau purtarea unei peruci, modificarea vocii, mersului. În acest procedeu se poate include și prezentarea într-o ținută sau însemne proprii unei profesii (de exemplu, purtarea uniformei de pompier, gardian, agent veterinar, angajat CFR, etc.).

Prin "travestire" se înțelege apariția făptuitorului sub un alt sex decât cel pa care îl are. Pentru realizarea acestui procedeu este necesară folosirea recuzitei și a altor procedee trebuincioase.

Furtul săvârșit asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și xeprima voința sau de a se apăra (art.209, lit.d)

Este incapabilă de a-și exprima voința persoana imatură sau senilă, cea care suferă de diferite afecțiuni psihice, ori care se află în situații ce o fac incapabilă din acest punct de vedere – consecința unei intoxicații cu alcool, stupefiante ori alte sustanțe, somnul hipnotic, leșinul.

Unele dintre stări care pun victima în "imposibilitatea de a se apăra" sunt identice cu cele în care victima este "în imposibilitatea de a-și exprima voința".

Împrejurarea agravantă a furtului calificat se referă la situația în care victima nu poate opune rezistență făptuitorului, nu poate riposta la aceasta. O asemenea stare poate fi datorată unei incapacități fizice – infirmitate, imobilizare în aparat gipsat, suferință de o maladie epuizantă fizic, stare de somn, stare de intoxicație (provocată de alcool, stupefiante, medicamente), vârstă (fragedă sau înaintată), ori psihice – în stare de hipnoză, bolnav psihic.

Nu prezintă importanță dacă starea de neputință a victimei a fost provocată de ea însăși ori de alți factori.

Important este ca starea de neputință a victimei de care profită făptuitorul să fie reală și efectivă, și nu dedusă din defectele ei fizice.

Pentru realizarea acestei agravante este necesară întrunirea cumulativă a două condiții: incapacitatea victimei de a se apăra și de a-și exprima voința să fie datorată a altor cauze decât acțiunii făptuitorului iar făptuitorul să cunoască această stare, în momentul comiterii furtului, și să profite de ea în vederea comiterii infracțiunii. Dacă autorul a fost în eroare cu privire la această împrejurare, agravanta nu este aplicabilă.

În situația în care incapacitatea victimei a fost provocată de făptuitor sau de un complice al acestuia, fapta va fi calificată ca tâlhărie.

Furtul săvârșit în această agravantă este mai grav deoarece, fiind comis asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra, autorul acționează cu mai multă hotărâre știind că apărarea victimei va fi neînsemnată și că ar putea să se îndepărteze de la locul faptei mult mai ușor, identificarea sa devenind mai dificilă.

Furtul săvârșit într-un loc public (art.209, lit.e)

Locurile publice oferă condiții favorabile sustragerii de bunuri, dând făptuitorului posibilitatea de a-și desfășura activitatea infracțională cu șanse sporite de finalizare. În unele dintre aceste locuri există aglomerație (piețe, străzi) în altele nu se găsește nici o persoană, deși sunt lăsate bunuri fără supraveghere, avându-se în vedere încrederea publică, prezumție cu care fiecare om operează în relațiile cu semenii săi. Cel care sustrage bunuri dintr-un loc public vădește o mai mare periculozitate socială, tocmai pentru că mizează pe aceste condiții favorabile, inclusiv pe încrederea publică, când concepe planul său infracțional. De aceea, furtul săvârșit într-un loc public a fost apreciat de legiuitor ca fiind mai grav.

Prin "loc public", în sensul dispozițiilor art.209, al.1, lit.e Cod penal, trebuie să se înțeleagă având în vedere explicațiile cuprinse în art.152 Cod penal, orice loc care prin natura sau destinația sa este în permanență accesibil publicului (de exemplu: străzile, șoselele, piețele, parcurile), precum și în orice alt loc în care publicul are acces dar numai în anumite intervale de timp sau în anumite ocazii (de exemplu: sălile de spectacol, magazinele, restaurantele, muzeele, casele memoriale, expozițiile, biserici, cofetării).

Când locul este accesibil numai în anumite intervale de timp, sau cu prilejul unor anumite ocazii, pentru ca fapta să fie săvârșită în condițiile acestei agravante, este necesar ca ea să fi fost comisă în timpul când publicul avea acces la acel loc.

Această circumstanță operează însă în toate aceste situații, chiar dacă în timpul săvârșirii furtului nu se mai găseau și alte persoane în acel loc, deoarece noțiunea de "loc public" credem că are un alt conținut decât cel arătat în art.152 Cod penal, care explică termenul de "faptă săvârșită în public" folosit, în unele texte din partea specială a Codului penal9.

Însă în literatura de specialitate s-au exprimat și opinii contrare.

În conformitate cu aceste opinii, împrejurarea calificantă va exista dacă este condiționată de prezența a două sau mai multe persoane în numărul cărora nu este cuprins și făptuitorul, când furtul a fost săvârșit într-un loc ocazional accesibil publicului10.

Art.152 Cod penal se referă la fapte care ajungând la cunoștința publicului sau fiind numai susceptibile de acest efect (datorită locului unde s-au comis), pot produce prejudicii majore unor relatii sociale protejate de lege (de exemplu, infracțiunea de calomnie prevăzută în art.206 Cod penal, pentru existența căreia textul are în vedere fapta să fi fost săvârșită "în public"; astfel, dacă explicațiile date în cuprinsul art.152 Cod penal sunt corespunzătoare infracțiunii de calomnie, ele nu mai sunt însă corespunzătoare infracțiunii de furt săvârșit "într-un loc public".

Ceea ce a alcătuit obiectul preocupării legiuitorului în art.152 Cod penal au fost căile publicității faptei. În ceea ce privește însă art.209 lit.e, pericolul crescut al furtului derivă din faptul că el se săvârșește într-un spațiu (indiferent dacă sunt sau nu și alte persoane) unde protecția bunurilor mobile se realizează mai greu. Înțelesul noțiunii aici analizate trebuie stabilit în funcție de criteriile specifice care au determinat legiuitorul să creeze această agravantă și care sunt cu totul altele decât cele care au inspirat redactarea art.152 Cod penal 11.

Practica în majoritatea ei a consemnat un asemenea punct de vedere. Asfel, sunt considerate furturi săvârșite în locuri publice (indiferent de numărul de persoanelor aflate acolo) cele comise în următoarele circumstanțe de loc: în fața uni cămin cultural, într-un

bufet în timpul cât este deschis, pe rampa unei stații CFR, dintr-un automobil ce staționa pe stradă, în stația de autobuz, în holul unui hotel, într-o cabină de probă dintr-un magazin de confecții. Jurisprudența nu consideră locuri publice: șantierul unei întreprinderi, camera de hotel, biroul unui funcționar într-un moment în care nu era deschis publicului, biroul unei întreprinderi accesibil numai angajaților acesteia, garajul unei unități economice accesibil numai personalului unității.

Nu are importanță dacă bunul sustras se află păstrat într-un mijloc special pentru a fi păzit (dulap, casetă specială) din moment ce acesta din urmă se află plasat într-un loc public. În practica judiciară s-au adoptat însă și opinii contrare.

Astfel Tribunalul regional Cluj a stabilit că "…din moment ce lucrurile se aflau într-un dulap închis, deci lipsite de contactul cu publicul, împrejurarea că acel dulap se găsea într-un loc public devine lipsită de relevanță penală…"12

Soluția este eronată, doarece dulapul în care era păstrat bunul era plasat într-un loc public, în care există toate condițiile care pot facilita săvârșirea furtului, condiții care l-au determinat pe legiuitor să considere utilă crearea agravantei din art.209 lit.e Cod penal.

Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun (art.209, lit.f)

Mijloacele de transport în comun, ca și locurile publice, oferă condiții favorabile săvârșirii unor furturi. Aglomerația existentă uneori în mijloacele de transport în comun, distragerea atenției celui care călătorește, tentat să privească locurile pe care drumul le parcurge, starea de oboseală datorată unei călătorii mai îndelungate, neatenția sau câteodată imposibilitatea de a avea bagajele în imediata apropiere pentru a le putea supraveghea și alte asemenea împrejurări facilitează săvârșirea furtului în aceste mijloce de transport ceea ce imprimă faptei un grad de pericol social sporit.

Prin mijloc de "transport în comun" se înțelege mijlocul de transport care are anume această destinație (avioane, trenuri, vapoare, autobuze, tramvaie, etc.), precum și cele care, fără a avea anume această destinție, sunt folosite pentru a transporta mai multe persoane împreună (de exemplu, remorca unui tractor).

Interesează ca vehicolul să fi avut această destinație la momentul săvârșirii faptei, înțelegându-se prin aceasta inclusiv condiția ca la acest moment vehiculul să fi slujit acestui scop.

Pentru aplicarea agravantei este necesar ca bunul sustras să se fi aflat asupra unui pasager sau în spațiul afectat transportului în comun (pe bănci, în rețeaua pentru bagaje, pe culoar,etc.). Bunurile aflate în remiză sau la vagonul special de bagaje, dacă sunt sustrase formează obiectul unui furt comis într-un loc public13 .

Sunt întrunite cerințele pentru existența acestei agravante în situația în care fapta este săvârșită de un călător asupra bunului altui călător sau care aparțin personalului acelui mijloc de transport în comun sau de către unul dintre aceștia din urmă asupra bunurilor altui călător.

Agravanta există și în cazul în care furtul se comite, de exmplu, într-un autobuz care staționează și în el se află, în afară de inculpat, numai șoferul, întrucât legea nu cere nici o condiție cu privire la numărul de persoane care se găsesc în mijlocul de transport și nici cu privire la faptul dacă acesta este în mers sau staționează.

Autor al infracțiunii poate fi și o persoană care a urcat și coborât în timpul unei staționări. Este suficient faptul că în acel moment vehiculul slujea efectiv transportul în comun (era în serviciu).

Această agravantă nu operează dacă furtul este săvârșit într-un mijloc de transport în comun care în momentul săvârșirii faptei nu era folosit în acest scop (spre exemplu, era în garajul unității căreia îi aparține, pentru reparații sau pentru întreținere).

În ce privește taxiurile, s-a considerat că acestea nu sunt "mijloace de transport în comun", în sensul art.209 lit.f din Codul penal, întrucât ele au capacitate redusă de transportare, iar persoanele care călătoresc în acesta sunt de regulă, în relații de încredere reciprocă, existând și condiții sporite de asigurare a securității bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor. Nu s-a avut în vedere și vehicolul introdus mai recent în transportul urban al călătorilor cunoscut sub denumirea de "maxi-taxi".

Furtul săvârșit în timpul nopții (art.209, lit.f)

Noaptea este intervalul de timp în care se săvârșesc cele mai multe infracțiuni, printre care furtul ocupă locul principal. A fost firesc ca legiuitorul să considere "în timpul nopții" ca "o împrejurare calificantă" pentru infracțiunea de furt.

Noaptea, oamenii sunt in genere mai puțin apărați, fiindcă tot ceea ce in timpul zilei constituie o stânjenire pentru făptuitorii de furturi dispare o dată cu întunericul, care îmbie la cele mai temerare acțiuni.

Sub protecția întunericului, făptuitorul se poate mai ușor apropia, fără să fie văzut, de bunurile pe care vrea să și le însușescă, atenția și puterea de supraveghere fiind în mod firesc mai reduse în timpul nopții, posibilitățile de pază sunt diminuate ceea ce are drept urmare ca riscurile făptuitorului de a fi surprins să fie mai mici, iar posibilitățile de a transporta nestingherit bunurile furate, de a le ascunde și de a se sustrage urmăririi să fie mult mai mari. Toți acești factori întăresc rezoluția infracțională a făptuitorului, inspirându-i mai multă îndrăzneală în desfășurarea acțiunilor sale.

În ceea ce privește criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a stabili când începe și când sfârșește noaptea în sensul acestei dispoziții a legii penale, s-au exprimat în literatura juridică și în practica instanțelor mai multe puncte de vedere diferite.

Într-o opinie s-a susținut că noaptea începe de la apusul soarelui și durează până la răsăritul soarelui. Această părere nu a ținut seama de faptul că atât apusul cât și răsăritul soarelui nu transformă deodată ziua în noapte și noaptea în zi și că între apusul soarelui și noaptea propriu-zisă există un interval de tranziție în care aceste două fenomene se întrepătrund.

Altă opinie exprimă punctul de vedere potrivit căruia noaptea începe în momentul în care oamenii obișnuiesc să se retragă în casă pentru a se odihni și ca atare momentul începerii nopții ar putea fi diferit de la o localitate la alta, în funcție de obiceiul locului. S-a arătat că într-o asemenea opinie noaptea ar putea fi scurtată sau prelungită după voința sau obiceiurile locuitorilor ,ceea ce ar contrazice caracterul de fenomen obiectiv al nopții.

Într-o altă părere s-a susținut că determinarea duratei nopții este lăsată la aprecierea instanței, care va examina, în fiecare dosar în parte, momentul săvârșirii faptelor.

Părerile exprimate se referă mai mult la aceea durată de timp intermediară, între zi și noapte (amurg și zori), și anume dacă, și în ce măsură, această durată poate fi considerată ca făcând parte din noapte.

Așa cum noaptea – fenomen obiectiv – nu poate fi influențată de voința oamenilor, la fel de adevărat este și faptul că durata nopții nu este aceeași în cursul unui an datorită schimbărilor obiective care se produc în poziția pământului față de soare. De aceea, limitele de la care începe și se sfârșește noaptea nu vor fi aceleași în decursul anului, instanța urmărind să țină seama de momentul când s-a comis infracțiunea și de datele calendaristice, precum și de ora când s-au produs faptele.

Pe lângă acestea trebuie să se aibă în vedere locul unde s-a petrecut infracțiunea adică poziția geografică fiind știut că noaptea începe mai devreme în locurile situate în depresiuni, sau în alte denivelări ale scoarței, deorece în aceste locuri soarele trece sub linia orizontului, mai repede decât în alte părți.

Noaptea mai poate fi influențată și de condițiile atmosferice locale (ceață, nori, etc.), elemente care trebuie și ele avute în vedere pentru a stabili dacă faptele s-au comis în condițiile nopții sau nu.

În raport cu aceste împrejurări instanța va decide că făptuitorul a acționat noaptea ori de câte ori se constată că faptele s-au săvârșit într-un moment când ziua, ca fenomen obiectiv, a luat sfârșit, iar noaptea a început, răspândindu-se peste tot întunericul, cu toate consecințele (privind vizibilitatea, puterea de supraveghere a bunurilor, etc.) pe care le atrage – obiectiv – acest fenomen.

În legătură cu această agravantă s-au exprimat mai multe păreri diferite în literatura juridică și în practica instanțelor cu privire la faptul de a ști, dacă, pentru a opera această agravantă, este suficient să se stabilească săvârșirea faptei în timpul nopții sau mai trebuie să rezulte, din probele administrate, că această împrejurare l-a ajutat efectiv pe infractor să-și însușească bunul altuia.

Într-o opinie s-a susținut că noaptea prin ea însăși nu justifică agravarea pedepsei și că pe lângă aceasta mai este necesar ca din împrejurările în care a fost comisă infracțiunea să rezulte că făptuitorul s-a folosit efectiv, pentru săvârșirea infracțiunii, de condițiile pe care i le-a oferit noaptea. Conform acestei păreri, furtul săvârșit, de exemplu, într-un restaurant luminat și în care se aflau mai mulți consumatori la mese nu întrunește condițiile cerute pentru existența agravantei prevăzute în art.209, lit.f Cod penal.

Într-o altă părere, s-a susținut că o astfel de distincție este potrivnică legii care prevede că, în toate cazurile în care furtul a fost săvârșit noaptea, fapta constituie infracțiunea de furt calificat, fără a condiționa existența acestei agravante de dovedirea altor împrejurări.

Noaptea, ca fenomen fizic, se caracterizează prin existența întunericului; ne referim la întuneric ca o stare generală, care se lasă peste întreaga localitate și care influențează activitatea tuturor persoanelor care trăiesc în aceste condiții. Această împrejurare există obiectiv fiind determinată de fenomene naturale, neputând fi modificată prin acțiuni ale omului sau prin alte elemente accidentale. În momentul în care noaptea s-a lăsat într-o altă localitate, această agravantă subzistă indiferent dacă a fost întuneric sau lumină artificială în aceea localitate, indiferent de măsurile speciale, ce s-ar adopta, împotriva răufăcătorilor.

Această stare generală de întuneric, instanța o determină nu examinând dacă locul unde s-au comis faptele a fost iluminat sau nu, ci va verifica, pe baza criteriilor mai sus explicate, dacă în rapot cu ora, data sau locul și condițiile atmosferice specifice momentului când s-a comis infracțiunea se poate reține că faptele s-au comis noaptea.

Legiuitorul nu a prevăzut decât împrejurarea săvâșirii furtului în timpul nopții; dacă ar fi avut în vedere și alte condiții, le-ar fi prevăzut în mod expres. În lipsa acestora, socotim că pentru existența agravantei este suficient să se stabilească numai această împrejurare.

Împrejurarea calificantă se aplică și atunci când numai o parte din actele de executare ale furtului au fost săvârșite în timpul nopții.

Împrejurarea calificantă nu este operabilă în cazul în care furtul a fost săvârșit între soți, între rude apropiate, de minor față de tutor când aceștia locuiesc împreună cu persoana vătămată sau care este găzduită de aceasta, starea de fapt fiind aceeași atât noaptea cât și și ziua. Calificarea este, dimpotrivă, aplicabilă soților rudelor apropiate, minorului față de tutor când aceștia nu locuiesc împreună.

Furtul săvârșit în timpul unei calamități (art.209, lit.h)

Prin calamitate se înțelege o stare de fapt prilejuită de un eveniment neașteptat sau inevitabil, stare păgubitoare sau periculoasă fie pentru o întreagă colectivitate (de exemplu: starea produsă de un vast incendiu, de un cutremur puternic, de o inundație impetuoasă, de o gravă epidemie, alunecări de teren), fie pentru un număr oarecare de persoane (de exemplu: catastrofă de cale ferată, un naufragiu, prăbușirea unui avion).

Pentru a fi incidentă prevederea de la litera h este necesar ca furtul în momentul săvârșirii faptei, să fi existat în mod real, obiectiv, această calamitate. "Timpul unei calamități" este determinat de magistrat prin orice mijloc de probă admis de lege, fără a fi influențat de momentul declarării de către autoritățile publice competente, a stării de urgență, întrucât, declarația oficială intervine la un oarecare timp după declanșarea evenimentului, iar starea excepțională durează, de regulă, până la înlăturarea consecințelor dezastruoase produse de aceasta.

Deci, săvârșirea furtului, înainte de o asemenea declarație, dar după declanșarea fenomenului obiectiv al catastrofei și până când încetează această stare, atrage incidența art.209 lit.h.

În timpul unei calamități, viața și patrimoniul oamenilor sunt mult mai vulnerabile la acțiunile infractorilor. Aceștia au condiții favorabile de săvârșire a faptelor penale doarece forța publică, autoritatea este perturbată de dezastrul respectiv, înșiși oamenii nefiind capabili să se protejeze așa cum o fac în situații normale.

În timpul unei calamități, grija principală este îndreptată pentru salvarea oamenilor sau bunurilor, iar nu către măsurile de pază; săvârșirea furtului în astfel de împrejurări relevă trăsăturile negative ale infractorului și în consecință periculozitatea socială deosebită a acestuia.

Săvârșirea furtului prin efracție,escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei neadecvate ori a unei chei mincinoase (art.209, lit.i)

Împrejurările calificante privesc modul sau mijloacele de săvârșire a furtului și se referă fie la violarea închizătorilor (încuietorilor), fie la violarea îngrădirilor (împrejmuirilor), imprimând faptei o periculozitate socială sporită.

Închizătorile pot fi violate prin deschidere cu forța (prin efracție) sau prin întrebuințarea fără drept a unei chei adevărate (veritabile) sau prin folosirea unei chei mincinoase (falsă, potrivită).

Efracția constă în înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv care are menirea de a împiedica pătrunderea într-un anumit loc.

Violența constituie o condiție absolut necesară pentru existența efracției. Dacă înlăturarea obiectului ce împiedică pătrunderea s-a făcut în mod firesc, fără ca făptuitorul să recurgă la o acțiune violentă, agravanta nu se poate reține.

De obicei, efracția duce la distrugerea, ruperea sau degradarea obiectului sau dispozitivului asupra căruia acționează făptuitorul (spargerea geamului, stricarea încuietorii).

Vorbim de efracție și atunci când făptuitorul înlătură piedica întâlnită prin demontare sau prin orice altă violență care nu duce la distrugerea sau degradarea acesteia (demontarea unei ferestre pentru a intra într-o locuință).

Ruperea unui sigiliu nu este efracție, (când este vorba de vagoanele CFR), aceasta poate constitui o infracțiune distinctă prevăută de art.243 Cod penal în concurs real cu infracțiunea de furt; este efracție când vorbim de sigiliu aplicat pe contoarele electrice spre a împiedica sustragerea de curent electric.

Efracția poate consta în utilizarea violenței pentru înlăturarea dispozitivelor de închidere exterioare (uși, ferestre) ori a unor dispozitive de închidere interioare (de la dulapuri, geamantane). Asfel, furtul este săvârșit prin efracție – de exemplu, în situația în care inculpatul, deși a pătruns în încăpere fără nici o efracție, a forțat încuietorile de la un geamantan, aflat în acea încăpere, de unde a furat mai multe obiecte.

Nu se poate reține existența efracției dacă inculpatul a sustras un casetofon dintr-un autoturism descuiat, prin desfacerea firelor de contact ori dacă și-a însușit un obiect dintr-un autovehicul introducând mâna pe geamul deschis, și acționând astfel deschizând portiera. Nu există agravantă dacă inculpatul a comis furtul după ce mai înainte un alt inculpat spărsese lacătul și își însușise unele bunuri.

Efracția califică furtul numai dacă a servit în mod efectiv făptuitorului să pătrundă în locul din care a furat deoarece numai în acest caz ea constituie un mijloc de săvârșire a infracțiunii.

. Prin "escaladare" se înțelege acțiunea de trecere peste sau pe sub un obstacol care împiedică ajungerea făptuitorului la bunul pe care intenționează să-l sustragă. Este vorba despre o trecere peste un obstacol pe altă cale decât cea firească, ce presupune un efort fizic – de cățărare pe un zid sau pe o poartă, de abordare a unei ferestre, ori de săpare a unui tunel pe sub o casă sau pe sub un zid – și de cele mai multe ori folosirea unor mijloace adecvate – scări, prăjini, funii, lopeți.

Într-o opinie15 se consideră că existența agravantei nu este condiționată de depunerea unui efort fizic sau de folosirea unor astfel de mijloace. Sunt întrunite condițiile pentru existența acestei circumstanțe agravante chiar atunci când, geamul unei locuințe care a fost lăsat deschis sau este situat la o foarte mică înălțime față de nivelul străzii sau este chiar la nivelul acesteia, putându-se foarte ușor păși peste geam și pătrunde în interiorul locuinței.

Într-o altă opinie16 se consideră că dacă trecerea peste un obstacol nu a necesitat un efort suplimentar din partea făptuitorului, furtul este simplu și nu calificat (trecerea cu piciorul peste un gard de mică înălțime).

La circumstanța escaladare, la fel ca și la aceea a efracției, operațiunile trebuie să fie întreprinse pentru ca autorul să ajungă la locul unde se află obiectul, deci să se plaseze anterior momentului deposedării victimei, și nu ulterior acestui moment, adică pentru a se îndepărta de la locul unde s-a aflat bunul pe care și l-a însușit. Astfel, fapta constituie furt simplu și nu calificat, dacă inculpatul, după ce a intrat în casa persoanei vătămate, pe ușa de la intrare, în urma comiterii sustragerii, a ieșit din imobil, sărind pe o fereastră.

Furtul este calificat, potrivit art.209 lit.i Cod penal, și atunci când fapta a fost săvârșită prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase. Cheia adevărată este cheia care slujește în mod normal la deschiderea dispozitivului de către cel îndreptățit să o folosească. Nu interesează însă modul în care a ajuns făptuitorul în posesia cheii: pe cale legitimă – i-a fost încredințată numai pentru păstrare sau pentru a confecționa un duplicat al originalului – sau nelegitimă (a furat-o, a găsit-o, sau știind unde este ținută o ia, o folosește, punând-o apoi în același loc), fiind însă utilizată de acesta pentru săvârșirea furtului.

Cheia mincionasă, este cheia falsă, contrafăcută, sau orice alt dispozitiv cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat.

Prin cheie mincinoasă în sensul art.209 lit.i din Codul penal, nu se înțelege neapărat o cheie asemănătoare celei adevărate, deoarece legiuitorul a înțeles să pedepsească mai greu furtul comis, prin folosirea unei chei mincinoase, având în vedere nu îndemânarea infractorului în a confecționa cheia neadevărată și nici asemănarea acesteia cu cheia adevărată, ci împrejurarea că el a violat încuietoarea menită să asigure o protecție sporită a bunurilor încuiate; oricât de rudimentară ar fi cheia falsă folosită agravanta există. De aceea dacă pentru săvârșirea furtului, făptuitorul a dechis o încuietoare folosind o sârmă îndoită, dispozițiile art.209 lit.i din Codul penal sunt aplicabile17.

Astfel de dispoziții sunt făcute special pentru folosirea la deschiderea unor diverse sisteme (cunoscute sub denumirea de "pontoroaca"), sau contrafăcute după modelul original, a cărui dimensiune, format, profil se obține în mod fraudulos.

În doctrină și în jurisprudență este dominantă opinia în conformitate cu care infracțiunea de furt calificat prevăzută de art.209 lit.i, este o infracțiune complexă în latura obiectivă a acestuia încluzându-se și fapta de violare de domiciliu. Astfel, conform acestei opinii, furtul comis prin pătrunderea într-o locuință – în oricare altă modalitate decât prin efracție, escaladare, folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase – naște un concurs de infracțiuni între aceea de furt (simplu sau calificat) și aceea de violare de domiciliu, în timp ce în cazul furtului săvârșit în condițiile art.209 lit.i, infracțiunea de violare de domiciliu este absolvită în conținutul celei de furt calificat.

În practica Curții Supreme de Justiție s-a desprins ideea că "furtul prin efracție dintr-o locuință implică și pătrunderea fără drept, acțiune ce se încadrează în conținutul infracțiunii complexe prevăzute în art.209, lit.i din Codul penal. Ca atare, este vorba de o infracțiune unică, iar nu de un concurs între infracțiunile de furt calificat și de violare de domiciliu"18.

În practica Curții de Apel Constanța s-a stabilit că "în cazul în care furtul este comis prin efracție, escaladare ori prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase, există o singură infracțiune – cea prevăzută de art.208-209. În aceste condiții, infracțiunea săvârșită de inculpat în dauna persoanei vătămate este potrivit art.41, al. 2 Cod penal, o infracțiune complexă, în latura obiectivă a acesteia incluzându-se, ca element circumstanțial, violarea de domiciliu"19.

Într-o teză contrară se susține că și în cazul săvârșirii furtului dintr-o locuință prin procedeele enunțate la art.209 lit.i subzistă concursul între această infracțiune și aceea de violare de domiciliu, cu motivarea că, din textul în discuție, nu rezultă voința lugiuitorului de a include violarea de domiciliu ca pe un simpu element circumstanțial în conținutul infracțiunii de furt; or, constrcția infracțiunii complexe poate fi doar opera legiuitorului și nicidecum creația magistratului20.

Furtul săvârșit asupra produselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite, cisterne (art.209, al.2 lit.a Cod penal)

Circumstanța agravantă în acest caz se referă la obiectul material al infracțiunii; în cazul furtului calificat acțiunea de sustragere trebuie să privească produsele petroliere sau gazele naturale.

Prin această agravantă introdusă recent în Codul penal, legiuitorul a vrut să înăsprească pedeapsa pentru furtul săvârțit asupra produselor petroliere sau gazelor naturale, ținând seama, atât de valoarea economică importantă a acestor produse energetice cât și de posibilitatea risipirii unor cantități importante de produse sau de riscul declanșării unui incendiu periculos, explozii, poluarea mediului, în cazul acționării asupra conductelor, depozitelor sau cisternelor prin care sunt transportate, în care sunt înmagazinate sau cu care sunt depasate acestea.

Pentru a fi incidente prevederile art.209 al.2 lit.a, este necesar ca produsele petroliere să se afle în locurile limitativ enunțate de text (în conducte, depozite sau cisterne). Dacă, săvârșind sustragerea, făptuitorul produce și avarierea conductei, infracțiunea de furt calificat intră în concurs cu infracțiunea de distrugere (art.217 al.3 Cod penal).

Furtul săvârșit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural (art.209, al.2 lit.b)

Circumstanța de agravare vizează natura bunului care formează obiectul material al furtului în sensul că acesta face parte din patrimoniul cultural al României. Agravarea furtului în raport cu apartenența bunului la patrimoniul cultural este determinată de valoarea sa inestimabilă, ceea ce impune, pentru protejarea unor asemenea valori, instituirea unui regim punitiv mai aspru.

Cum nu există încă o lege specială care să ocrotească valorile culturale naționale, apartenența unui bun la acest fond urmează a fi reținută de magistrat conform prevederilor cuprinse în Ordonața Guvernului nr.68/1994, privind protejarea patrimoniului cultural național, completată și aprobată de Parlament prin Legea nr.41/1995.

"Conform acestei ordonanțe, patrimoniul cultural național este compus din bunuri mobile și imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potențialului creator uman în relația sa cu mediul natural și cu mediul istoricește constituit pe teritoriul României, ale istoriei și civilizației naționale și universale.

Bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-stiințific sunt monumente istorice.

În conformitate cu art.3, bunurile care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se clasează în următoarele categorii:

a) Tezaurul patrimoniului cultural național, alcătuit din bunuri mobile cu valoare excepțională și care beneficiază de protecție specială.

b) Fondul patrimoniului cultural național, alcătuit dun bunuri mobile cu importanță istorică, documentară, artistică, științifică și tehnică și care beneficiază de protecția acordată prin prevederile prezentei ordonanțe și ale altor acte normative.

Bunurile culturale mobile atât din Tezaur cât și din Fondul patrimoniului cultural național se constituie în patrimoniul mobil comun și pot face obiectul reglementărilor de cercetare, evidență, conservare și punere în valoare.

Actul normativ mai prevede că încadrarea unui bun cultural în una din categoriile de mai sus se face pe baza criteriilor unice și a metodologiei stabilite de Ministerul Culturii, magistratului incubându-i obligația de a verifica dacă bunul sustras este sau nu încadrat în patrimoniul cultural național mobil delimitat prin prevederile art.321.

Furtul unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare (art.209, al.2, lit.c)

Calificarea furtului – implicit sancționarea mai aspră atunci când el are ca obiect material un act (document) de natura celor precizate în textul incriminator – este justificată de pericolul intrinsec al faptei, deoarece prin aceasta se facilitează autorului infracținuii comiterea altor infracțiuni, sau îi sporesc șansele de a nu fi descoperit și urmărit penal.

Asemenea documente sunt sustrase pentru ca, după falsificarea lor, să die folosite în scopul obținerii frauduloase a unor valori din patrimoniul părții vătămate, ca de exemplu: scoaterea unor sume de bani din conturile bancare, ridicarea de colete de la oficiile poștale ori de transport public pentru a pătrunde ilegal în incinta unor instituții publice.

Documentele sustrase și falsificate – cel mai frecvent prin înlocuirea fotografiei – dau posibilitatea infractorilor să-și însușească o stare civilă străină punându-se astfel în siguranță, contra unui risc de identificare la adăpostul actelor de legitimație sau de identitate falsificate.

Actul de stare civilă este actul care stabilește poziția juridică a persoanei fizice în raporturile sale de familie. Actul de stare civilă consemnează acte sau fapte juridice cum sunt nașterea, decesul, filiația.

Conform legislației, actele de stare civilă sunt: actul de naștere, de căsătorie, de deces, de recunoaștere a filiației, extractele de naștere sau alte acte similare pentru cei născuți în stăinătate.

Este însă lipsit de relevanță pentru realizarea agravantei dacă actul de stare civilă sustras era în original ori în copie autentificată.

Actele de legitimare sau identificare sunt acele documente care dovedesc direct identitatea persoanei – buletin de identitate, pașaport – sau apartenența lui la o instituție publică ori privată – carnet de student, legitimație de serviciu – sau la un partid politic sau formațiune politică, precum și orice alte acte care au fost anume emise pentr a servi la legitimare sau la stabilirea identității.

Nu intră în categoria actelor prevăzute de art.209 al.2 lit.c Cod penal diploma de absolvire a unor cursuri de învățământ, diferite chitanțe. fișa medicală pentru încadrare, prin care se ajunge numai în mod indirect la stabilirea situației respective.

Pentru a fi sub incidența acestei agravante, acțiunea de sustragere trebuie să vizeze exclusiv actele de stare civilă, de legitimare sau identificare; în cazul în care actul nu are această aptitudine, fapta de sustragere a acestuia va constitui infracțiunea prevăzută de art.208, al.1 Cod penal, cu referire la al.2 al art.208 (sunt considerate bunuri mobile, susceptibile de furt, și înscrisurile: de exemplu, sustragerea certificatului de înmatriculare a unui autovehicul).

În legătură cu această agravantă s-a pus problema – rezolvată în mod diferit de instanțe – dacă furtul este calificat sau simplu în cazul în care făptuitorul sustrage din buzunarul unei persoane portofelul în scopul de a-și însuși banii, dar în acel portofel se găseau și acte de stare civilă, legitimare sau identificare a posesorului.

Doctrina și practica judiciară au statutat că și în astfel de cazuri agravanta operează.

Într-adevăr, autorul, știind că de regulă în astfel de protofele sunt ținute diverse acte din cele prevăzute în art.209 al.2 lit.c, a prevăzut că însușindu-și portofelul își poate însuși și astfel de acte. Deși el nu a urmărit un astfel de rezultat, dar prevăzându-l și acceptând posibilitatea producerii lui, fapta este săvârșită cu intenție indirectă și autorul va răspunde astfel pentru infracțiunea de furt calificat.

Chiar și în situația în care făptuitorul a furat din buzunarul unei persoane un portofel în care se aflau bani și acte, iar după ce a reținut banii și portofelul a aruncat actele, fapta constituie tot infracțiunea de furt calificat și nu cea de furt simplu, pentru că infracțiunea a fost consumată în momentul în care cel căruia aparținea protofelul a fost deposedat iar portofelul a trecut în puterea de stăpânire a infractorului.

În cazul în care autorul sustrgerii unui bun mobil nu putea prevedea că odată cu acel bun, va fura și un document de stare civilă sau de identitate care de regulă nu se păstrează în astfel de bunuri, agravanta prevăzută în art.209 al.2 lit.c nu operează (de exemplu: furtul dintr-un dulap a unor haine în care întâmplător se află și un buletin de identitate, furtul unei pălării în interiorul căreia victima – în mod cu totul particular – își păstrează legitimația de serviciu).

Această prezumție este însă relativă. Dacă se face dovada că făptuitorul a prevăzut sau putea să prevadă aceasta (de exemplu: fiind prieten cu victima știa că aceasta își ține actele într-o sacoșă) agravanta va opera.

Secțiunea 2. Latura subiectiva

În cazul infracțiunii de furt latura subiectivă este alcătuită dintr-un element subiectiv și dintr-o cerință specială privind scopul urmărit de făptuitor.

Elemntul subiectiv (psihic, moral) constă, din voința și intenția(directa) de a efectua acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul posesorului sau detentorului acestuia. Cel care săvârșește fără drept (fără consimțământul posesorului sau detentorului) o astfel de acțiune prevede întotdeauna producerea rezultatului, a urmării imediate așa încât intenția în cazul infracțiunii de furt este mai totdeuna o intenție directă.

Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii revenindu-i obligația de a dovedi că a avut acordul părții vătămate, anterior sau concomitent luării bunului și cu privire la bunul determinat ce constituie obiectul luării.

Prin lipsa consimțămâmtului persoanei vătămate se înțelege câ la momentul sustragerii victima fie nu și-a dat seama de acest lucru (deci a fost pusă în sutația de a-și exprima sau nu acordul), fie și-a manifestat dezacordul față de luarea bunului, dar făptuitorul a nesocotit acest lucru.

Nu există consimțământ atunci când posesorul nu și-l poate da, fiind în imposibilitatea vremelnică (bolnav, stare de intoxicație alcoolică, alienat ori debil mintal, etc.), deoarece a asemenea persoană nu-și poate exprima un consimțământ valabil.

In mod excepțional, poate exista alături de intenția directă și o intenție indirectă, atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență a putut-o prevede și a acceptat rezultatul eventual al acțiunii sale (de exemplu: luarea unui palton în care se aflau valori).

Furtul calificat poate fi savarsit si cu preaterintentie,lucru ce rezulta din art. 209 al.3 C. pen,atunci cand furtul produce consecinte deosebit de grave.

Furtul săvârșit din culpă nu este posibil și de aceea nu este incriminat.

Pentru realizarea laturii subiective, nu este suficientă intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun, fără consimțământul celui care îl are în posesie sau în detenție ci se mai cere ca acestă intervenție să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras (intenție calificată prin scop).

Scopul însușirii pe nedrept există atunci când făptuitorul, neavând nici un drept asupra bunului, îl ia din posesia sau detenția altuia, fără consimțămâtul acestuia, pentru a face din acel bun un bun al său, pentru a se comporta față de el ca proprietar.

Această luare în săpânire a bunului trebuie să fie efectivă și definitivă, căci dacă, după ce a fost trecut temporar sub puterea de dispoziție a făptuitorului, bunul ar fi restituit celui deposedat, s-ar vorbi numai de folosirea, nu de însușirea lui.

Scopul însușirii pe nedrept există însă și atunci când făptuitorul, având un drept asupra bunului (este propietar sau coproprietar) îl ia fără consimțământul persoanei în a cărei posesie sau detenție legitimă se află.

În cazul modalității normative prevăzute în al.4, scopul special urmărit de făptuitor este cel al folosirii pe nedrept al unui vehicul. Făptuitorul, luând vehiculul, fără consimțământ din posesia sau detenția altei persoane, urmărește ca fără a-l face al său, să-l folosească un anumit interval de timp ca și când ar avea acest drept, ceea ce permite posesorului sau detentorului acelui bun să reintre, după un timp, în stăpânirea acestuia. În acest caz, legea sancționează furtul făcut nu cu scop de însușire a bunului sustras ci numai cu scopul de a-l folosi.

Dovada că s-a urmărit acest scop rezultă mai totdeauna din abandonarea vehiculului de către făptuitor, nesilit, după folosirea lui .

Pentru stabilirea cerinței privitoare la scopul de a folosi, nu are importanță pantru cât timp își propune făptuitorul să folosească vehiculul. Această reglementare specială a furtului privitor la vehicule se justifică prin ușurința cu care pot fi săvârșite astfel de fapte.

Condiția însușirii pe nedrept cât și condiția folosirii pe nedrept nu trebuie să fie realizate, în fapt, ea fiind cerută numai ca scop urmărit de făptuitor; deci pentru existența infracțiunii de furt este suficient să se dovedească că făptuitorul a urmărit acest scop, fiind indiferent dacă el a reușit sau nu să-l atingă.

Infracțiunea de furt există chiar dacă făptuitorul imediat după sustregerea bunului a fost deposedat sau abandonat acel bun. Este însă necesar, ca scopul cerut de lege să existe în momentul săvârșirii faptei. Dacă acest scop lipsește, fapta nu constituie infracțiune de furt. Într.un asemenea caz, fapta fie nu constituie infracțiune (de exemplu: lucrul este ascuns pentru a face o glumă sau un colocatar ia din bucătăria comună un vas pentru a-l folosi un scurt timp urmând ca după aceea să-l pună la loc), fie că realizează conținutul altei infracțiuni (bunul a fost luat pentru a fi distrus, ceea ce determină încadrarea faptei în dispozițiile art.217 Cod penal, ca infracțiunea de distrugere).

În literatura și practica judiciară s-au format opinii diametral opuse cu privire la rezonanța penală a faptei de a lua un bun, din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, pentru a obliga astfel persoana deposedată să-și achite o datorie anterioară pa care o are față de cel care a luat bunul pe nedrept, sau pentru a-și preconstiui o probă în justiție.

În practica judiciară s-a decis că nu există intenție de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămată să-i restiuie un bun deținut pe nedrept ori dacă, după ce a violat victima, i-a luat ceasul spre a o determina să mai vină și la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul sau când unul dintre soți a luat din posesia celuilalt soț, fără consimțământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar, în procesul de divorț.

Soluțiile prezentate nu au fost primite fără rezerve, de aceea în literatura judiciară s-au exprimat îndoieli că n-ar exista scopul însușirii în astfel de împrejurări, chiar dacă însușirea nu a avut caracter definitiv.

Însă în ipoteza în care bunul a fost luat definitiv de către făptuitor pentru compensarea unei pretinse obligații pe care o avea victima față de el, fapta constiuie infracțiune de furt, deoarece făptuitorul și-a însușit pe nedrept un bun care nu-i aparținea, faptul că victima avea la rândul ei unele obligații față de inculpat neavând nici o relevanță.

=== CAP7 ===

CAPITOLUL VII. MODALITĂȚI

Împrejurarea care conferă un caracter mai grav furtului este în legătură cu consecințele produse ca urmare a săvârșirii faptei.

Conform art.146 Cod penal prin "consecințe deosebit de grave" se înțelege o pagubă materială mai mare de 50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricărei dintre unitățile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane fizice sau juridice.

În cazul în care caracterul de furt calificat este dat de paguba materială produsă, instanța va trebui să țină cont de valoarea economică a bunului sau a bunurilor sustrase de autorul faptei, valoare existentă la data săvârșirii faptei O posibilă diferență a valorii bunurilor, între cea existentă în momentul săvârșirii faptei și cel al judecării, va putea face obiectul recuperării pa calea acțiunii civile.

Prin pertubarea deosebit de gravă a activității cauzată unui organ de stat, unei instituții, altei persoane jurudice sau persoane fizice, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de furt, se înțelege periclitarea activității acestor persoane, care le amenință însăși existența putând duce la încetarea oricărei activități. Instanța de judecată pa baza probelor existente în cauză trebuie să stabilească consecințele produse în cazul comiterii infracțiunii de furt.

Agravanata reglementată prin art.209 alin. final, este deci incidentă, ori de câte ori valoarea bunului sustras – din patrimoniul privat sau public – depășește suma de 50.000.000 lei

=== CAP8 ===

CAPITOLUL VIII. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Legislațiile diferitelor țări cuprind reglementări ample ale infracțiunilor prin intermediul cărora se aduce atingere relațiilor sociale privind patrimoniul. Explicația acestei conduite pe plan legislativ rezidă în faptul că relațiile sociale privind patrimoniul au o deosebită importanță pentru dezvoltarea societății, precum și pentru stimularea interesului la nivelul fiecărui individ la progresul întregii societăți.

Una dintre cele mai moderne reglementări este aceea din dreptul francez, care a intrat în vigoare în 1993, înlocuind vechiul cadru legislativ – Codul penal Napoleon, care a constituit sursa reglementărilor românești anterioare. În noua reglementare franceză, acestui tip de infracțiuni îi este destinată Cartea a III-a din respectivul cod. În primul titlu al acestei cărți este reglementată infracțiunea de furt. Dintre formele furtului calificat reglementate de legea penală franceză amintim furtul săvârșit cu violență, furtul săvârșit de o persoană înarmată sau furtul săvârșit de către o bandă înarmată. Precum observăm, câteva din formele furtului calificat ar putea fi confundate cu infracțiunea de tâlhărie prevăzută de dreptul nostru, aceasta însă în funcție de circumstanțele în care este săvârșită fapta. Este interesant de observat furtul calificat prin prisma sancțiunilor adoptate, din două puncte de vedere:

a) pedeapsa privativă de libertate poate fi, în funcție de consecințele produse, chiar pedeapsa închisorii pe viață;

b) amenda, care este cumulativă, atinge limite ridicate.

Infracțiunea de furt calificat este reglementată de Codul penal spaniol în Titlul XIII al acestui cod, care reglementează delictele contra proprietății. Aici, însă, furtul calificat îmbracă forme diferite, existând forme agravante pentru furtul realizat prin violență și amenințare – art. 500-506 C. pen. spaniol, furtul fără violență și amenințare – art. 514 C. pen. spaniol. Precum observăm, există diferențe în viziunea de reglementare a acestor fapte. Mai observăm că în varianta prevăzută de art. 500-506 C. pen. spaniol, aceasta pare să coincidă cu infracțiunea de tâlhărie din dreptul românesc.

Dreptul penal german, în codul penal din 1871, incriminează furtul calificat în Capitolul al XIX-lea.

Și alte legislații străine cunosc incriminarea furtului calificat, precum Codul penal italian din 1930 în Titlul al XIII-lea – Infracțiuni contra patrimoniului, Codul penal portughez din 1982 în Titlul al IV-lea – Crime contra proprietății, în Codul penal model american elaborat de Institutul american de drept – art. 220 și urm., etc.

=== CAP9 ===

CAPITOLUL IX. FORMELE INFRACȚIUNII. LOCUL SI TIMPUL SAVARSIRII INFRACTIUNII. SANCTIUNI.

Furtul se realizează, de regulă. printr-o manifestare fizică pozitivă, acțiunea de luare, deci prin comisiune, activitatea desfășurată de făptuitor în executarea acestei acțiuni poate trece prin faza actelor de pregătire, faza actelor de executare, faza consumării și eventual faza epuizării.

Actele preparatorii constau în anumite acte, activități de procurare de date, informații sau adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infracțiunii ca și la crearea condițiilor favorabile săvârșirii acesteia.

Actele preparatorii efectuate în vederea comiterii faptei, nu sunt incriminate de lege, neconstituind o formă pedepsibilă a infracțiunii de furt.

Însă, în cazul în care s-a trecut la efectuarea actelor de executare, actele preparatorii vor căpăta relevanță juridică penală constiuind fie acte de complicitate anterioară, când au fost efectuate de alți participanți, fie înglobându-se în contribuția autorului, când ele au fost săvârșite de acesta.

Tentativa.

Faza actelor de executare începută dar întreruptă sau rămasă fără rezultat, din cauze independente de voința făptuitorului, constiuie tentativă la infracțiunea de furt care este incriminată și pedepsită prin dispoziția din art.222 Cod penal.

Din definiția dată conținutului tentativei în art. 20 Cod penal, rezultă că acesta se poate realiza sub mai multe forme. După criteriul gradului de realizare a acțiunii se disting în doctrină tentativa (întreruptă) imperfectă si tentativa perfecta(terminata).Dupa criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatuluui se disting: tentativa proprie și tentativa improprie.

Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte (când s-a pus în executare hotărârea de a săvârși infracțiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce) ci numai a tentativei imperfecte.

Tentativa imperfectă se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvărși infracțiunea, executarea care se întrerupe și rezultatul nu se produce.

Cauza care determină neproducerea rezultatului este întreruperea executării și se situează în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană (acțiunea unei persoane) sau neumană (obstacole ce nu pot fi depășite).

În practica judiciară s-a decis că există tentativa imperfectă de furt în czul în care inculpații au fost susprinși de paznici în timp ce încărcau furaje combinate în saci. Fapta inculpaților constituie un act de executare a infracțiunii de furt – rămasă însă în faza tentativei și nu un act de pregătire nepedepsibil.

S-a stabilit că există tentativă imperfectă și în cazul în care inculpații, după ce au pătruns în locuința persoanei vătămate pentru a sustrege bunuri, au luat o sumă de bani pe care au introdus-o într-o sacoșă aflată asupra lor; observând că persoana vătămată s-a întors acasă, au abandonat în apartament, sacoșa cu banii și au fugit.

Tentativa relativ improprie prevăzută în art.20 al.2 Cod penal se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârși infractiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienței sau datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea ca se află.

Deci, în cazul furtului, este posibilă tentativa relativ improprie prin lipsa accidentală a obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află.

Tentativa absolut improprie, prevăzută în art.20 al.3 Cod penal, nu este incriminată ea constând în imposibilitatea de consumare a infracțiunii datorită modului cum a fost concepută executarea.

În cazul în care autorul furtului s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului, este apărat de pedeapsă.

Astfel, într.o speță a Tribunalului Suprem s-a statutat că " fapta aceluia care, pătrunzând într-o încăpere prin spargerea geamirilor și deteriorarea ușilor, scoate dintr-un dulap mai multe lucruri cu intenția de a și le însuși, dar apoi, din proprie inițiativă părasește încăperea fără să-și însușescă ceva constituie tentativa infracțiunii de furt (prin efracție); însă nu se pedepsește, dat fiind că inculpatul s-a desistat. În sarcina acestuia trebuie însă reținută infracțiunea de distrugere, săvârșită prin spargerea geamurilor și deteriorarea ușilor, produse în scopul de a pătrunde în încăpere"1.

Consumarea.

Fapta de furt este consumată în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei căreia se află a fost dusă până la capăt așa încât bunul a fost scos din sfera unde se afla la dispoziția subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului indiferent de durata acestei stăpâniri.

În literatura juridică penală au fost emise mau multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt și anume: teoria aprehensiunii, potrivit căreia este suficient pentru consumarea furtului ca făptuitorul să fi apucat a pune mâna pe bunul altuia; teoria amoțiunii, după care bunul trebuie să fi fost deplasat de la locul unde se afla, indiferent dacă a fost dus în altă parte sau ascuns; teoria illațiunii, care cere ca lucrul să fi fost dus în altă parte sau ascuns; teoria apropriațiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia, stăpânirea de fapt a infractorului, indiferent cât durează această posesie2

Codul penal român a adoptat însă această ultimă teorie. Consumarea furtului implică

schimbarea situației de fapt, adică deposedarea subiectului pasiv prin sustrgerea bunului din sfera stăpânirii sale și intrarea acelui bun în posesia (detenția) făptuitorului, deci o luare în stăpânire de fapt (apropriațiune), în scopul însușirii pe nedrept.

S-a decis ca fapta inculpatului de a fi pătruns într-o seră, de a fi rupt o cantitate de flori și de a le așeza în sacoșe, în scopul însușirii pe nedrept, fiind surprins în timp ce încerca să părăsească locul faptei, constituie infracțiunea consumată de furt și nu tentativă deoarece în momentul srprinderii sale cu bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor.

Furtul folosinței unui vehicul se consumă în momentul punerii în mișcare a acestuia

Epuizarea.

Acțiunea de luare a bunului poate îmbrăca forma activității continue (de exemplu: sustragerea de energie electrică) sau a unei activități continuate (de exemplu: în cazul în care se sustrege prin acte repetate, în executarea aceleiași rezoluții, a unor lucruri dintr-o locuință).

În aceste cazuri, acțiunea de luare se prelungește după momentul consumării.

Momentul epuizării infracțiunii de furt, în aceste două cazuri, are loc odată cu încetarea actelor de prelungire a activității infracționale.

Epuizarea fiind o formă a infracțiunii, circumstanțiale ivite în faza de prelungire vor fi avute la încadrarea furtului (simplu sau calificat) și la individualizarea pedepsei.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

Locul și timpul săvârșirii infracțiunii sunt elemente preexistente ale infracțiunii fără de care nu poate fi concepută săvârșirea unei infracțiuni.

Existența infracțiunii de furt nu este subordonată vreunei condiții privind locul sau timpul săvârșirii, furtul putând fi comis oriunde și oricând.

Sunt unele modalități ale furtului calificat la care împrejurarea particularizantă privește fie timpul (lit.g – în timpul nopții, h – în timpul unei calamități) fie locul săvârșirii faptei (lit.e,f – într-un loc public, respectiv într-un mijloc de transport în comun).

Furtul săvârșit în timpul sau în locurile anume prevăzute de lege ca împrejurări caracterizante ale furtului calificat nu poate fi socotit niciodată furt simplu, chiar dacă aceste împrejurări nu au avut efectiv nici un rol în săvârșirea faptei.

Chiar în cazul furtului simplu, la individualizarea pedepsei se va putea ține seama de locul și timpul săvârșirii, dacă acestea vor fi reținute, după caz, ca o împrejurare atenuantă sau agravantă (de exemplu: într-o casă izolată, într-o colibă ce părea părăsită, în timpul când victima se afla plecată în concediu, etc.)

Pentru stbilirea locului și timpului în care a fost săvârșit furtul, se va ține seama de întreaga desfășurare a activității infracționale.

Sanctiuni

Furtul calificat prevăzut în art.209 alin.1 lit.a-i Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează furtul produselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite și cisterne precum și furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural ori a unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

În cazul în care furtul a produs consecințe deosebit de grave pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa în cazul furtului calificat se sancționează cu pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul genera lal pedepsei (art.21,al.2 Cod penal).