Capitolul IV. PARTICULARITĂȚI DE PREPARARE A BUCATELOR DIN BUCĂTĂRIA EUROPEANĂ 4.1. Tradiții și influență esențială asupra bucătăriilor lumii… [610987]

Capitolul IV. PARTICULARITĂȚI DE PREPARARE A BUCATELOR
DIN BUCĂTĂRIA EUROPEANĂ

4.1. Tradiții și influență esențială asupra bucătăriilor lumii

Bucătăria rusească înseamnă, printre altele, o mâncare abundentă și consistentă, cu un
bogat sortiment de gustări picante. Varza, ceapa și colțunașii sunt la mare cinste. Smântâna este
servită separat sau ca adaos în diferite preparate. Nu numai la micul dejun, ci la orice oră din zi și
după orice masă, este bine venit ceaiul rusesc. La începutul mesei, se servește un păhărel de vodka.
Românii au împrumutat de la bucătăria rusească rețetele de borș rusesc.

Bucătăria englezească înseamnă, în primul rând, carne. Mai înseamnă porridge, pătrunjel
verde tocat, pudding și plăcinte tot cu carne. Mai înseamnă un dejun copios, dar și cina ca cea mai
bogată și mai consistentă masă a zilei. Cina poate fi înlocuită cu un ceai, la care se servesc diferite
preparate reci. Băuturile alcoo lizate calde sunt, de asemenea, o particularitate englezească. Deși,
în trecut, bucătăria englezească consta doar în carne și legume fierte, în prezent, aceasta s -a
diversificat foarte mult datorită faptului că societatea engleză a devenit cosmopolită. Ast fel,
comunitățile evreiești, arabe, chinezești, indiene și -au adus contribuția pe plan culinar.

Bucătăria germană folosește din plin carnea de porc, de vacă și de pasăre, peștele, untura
de porc, cartoful. Supele, sosurile, salatele, pastele făinoase și a luaturile, berea, compoturile se
întâlnesc mai frecvent decât în alte bucătării. Bucătăriei germane îi datorăm șnițelul, salata de
castraveți, salata de cartofi, ștrudelul cu mere. Bucătăria germană folosește cel mai mult cârnații
(se cunosc mai mult de 15 00 de varietăți); sunt produse și exportate cu mult succes foarte multe
feluri de pâine. Renumite sunt și numeroasele rețete de preparare a verzii (creață, albă, roșie, de
Bruxelles, precum și cea acrită). Șnițelul și ștrudelul de mere sunt datorate bucătă riei vieneze și nu
celei germane.

Bucătăria scandinavă cuprinde sandvișuri pe pâine albă, servite la orice oră din zi. Masa
caldă unică este servită pe la orele 17 -18. Peștele joacă un rol important în alimentație, dar
scandinavii consumă și mari cantităț i de carne de porc, vacă, berbec, oaie, pasăre, vânat, bine
condimentate. Finlandezii prepară o renumită plăcintă de pește, iar norvegienii, perișoare de pește.
Mâncărurile nu sunt servite într -o anumită ordine sau după un anumit criteriu în cadrul meniulu i.
Neputând cultiva vița -de-vie și măslinul, popoarele nordice s -au folosit de bere, cidru și hidromel,

respectiv de unt și untură. Bucătăria scandinavă utilizează pentru sandvișuri, foarte des, felii de
pâine foarte uscate, produse din făină albă, dar mai ales intermediară sau de ovăz.

4.2. Bucătăria Franceză
Bucătăria franceză sau franțuzească (fr. Cuisine française) reprezintă totalitatea stilurilor
culinare dezvoltate de -a lungul timpului pe teritoriul Franței, urmând tradiția locală, dar acceptând
și influențe din coloniile fostului Imperiu. Acesta a evoluat de -a lungul secolelor, în urma
schimbărilor sociale și politice din țară.
Evul Mediu a văzut dezvoltarea unor banchete somptuoase cu alimente extrem de
condimentate și bogat decorate de către bucă tarii înaltei aristocrații, unul dintre cei mai celebrii
fiind Guillaume Tirel. Odată cu Revoluția Franceză, obiceiurile culinare s -au modificat prin
viziunea unor maeștri bucătari ca Pierre François La Varenne și a bucătarului lui Napoleon
Bonaparte, Mari e-Antoine Carême, care au început utilizarea sistematică a mirodeniilor și a
ierburilor aromatice. Bucătăria franceză a fost codificată în secolul al XX -lea de către Auguste
Escoffier, această culegere devenind un punct de referință în bucătăria modernă, c eea ce este
cunoscut astăzi ca haute cuisine (în fr. grande cuisine), reprezentând azi nu numai un obicei
alimentar, dar și un model cultural. Escoffier nu a reușit însă să cuprindă toate aspectele și
complexitatea preparatelor de pe întreg teritoriul Fran ței, o mare parte din caracterul regional, care
poate fi găsit în provinciile franceze rămânând în afara codului său.
Dezvoltarea turismului culinar și influența Ghidului Michelin au contribuit la orientarea
consumatorilor și către mâncărurile regionale fi e ele din mediu burghez, fie din mediul țărănesc
de pe tot teritoriul țării. În unele zone tradițiile regionale sunt foarte puternice, precum în sud -vest
unde bucătăria gasconă este predominantă. Aceeași situație este și în restul Franței unde diferite
stiluri de gătit sunt practicate și există multe tradiții regionale, ceea ce face dificil să se vorbească
de bucătăria franceză ca un tot unitar.
Există multe feluri de mâncare regionale, care s -au dezvoltat și au ajuns să fie cunoscute la
nivel național. Mu lte feluri de mâncare cunoscute, în întreaga țară, au unele variații de la o regiune
la alta.
Multe produse agricole, precum brânzeturile, vinul sau diverse preparate din carne, ocupă
un loc de excepție în bucătăria franceză, având nenumărate varietăți reg ionale, care poartă
calificativul de produse agricole biologice sau au denumiri protejate sub etichetele: denumire de
origine controlată sau indicație geografică protejată.
Tort savarină
Ingrediente:
Pentru blat Pentru sirop Pentru decor/umplutura Pentru jeleu roșu
5 ouă medii 2 linguri zahăr 250 ml frișcă lichidă 1 plic jeleu roșu
5 linguri zahăr 100 ml apă 1 borcan gem de căpșuni 200 ml apă
5 linguri pesmet 20 ml esență rom 200 g căpșuni 2 linguri dulceață de
căpsuni, trandafiri.
Mod de preparare:
Se încinge cuptorul la foc mediu, 180°C.
Se separă ouăle și gălbenușurile se bat cu zahărul până îi dublează volumul. Se adaugă
pesmetul și se înglobează încet. Separat, albușurile se bat spumă și se înglobează ușor, cu o spatulă,

în aluat. Se unge o tavă specială de guguluf (bundtcake) cu unt și se toarnă aluatul de savarină,
apoi se coace circa 15 -20 de minute, până trece testul cu scobitoarea.
Separat, se prepară sosul de însiropat: se caramelizează 2 linguri de zahăr, se stinge cu
100ml apă și se dă în clocot. Când siropul s -a legat, se adaugă romul.
Se bate frișca lichidă bine, până se obține un castron de frișcă dulce.
Blatul se lasă la răcit și se însiropează bine. Se umple gaura din mijloc cu straturi alternative
de frișcă și gem de trandafiri sau că pșuni. Deasupra se poate pune puțin jeleu roșu (la plic).
Se poate orna cu căpșuni proaspete sau frișcă, după gust.

Bucătăria franceză
Este caracterizată printr -o nemaipomenită diversitate, comparabilă cu bucătăria
chinezească sau cu cea indiană. Element ul comun este seriozitatea cu care gătitul este privit în
orice regiune. Pentru francezi, gătitul este o arta.
Bucătăria franceză este caracterizată printr -o nemaipomenită diversitate, comparabilă cu
bucătăria chinezească sau cu cea indiană. Elementul com un este seriozitatea cu care gătitul este
privit în orice regiune. Pentru francezi, gătitul este o artă. Fiecare provincie a Franței are o
bucătărie distinctă: în nord -vestul Franței se folosesc untul, crèmefraiche (un tip de smântână
specifică) și merele; în Provençe (sud -est), uleiul de măsline, condimentele și roșiile; în sud -vest
grăsime de rață, foie gras (pateu de ficat de gâscă) și ciuperci (cèpes); în nord -est se simte influența
germană și se folosește slănina, cârnații, berea și sauerkraut. Pe lâng ă aceste patru regiuni
principale, există multe tipuri de bucătărie locală, cum ar fi Vallée de la Loire (Valea Loirei),
faimoasă pentru felurile de mâncare delicate din pește de apă proaspătă ca și pentru vinurile albe,
bucătăria din Basque caracterizată prin roșii și chili, sau bucătăria din Rousillon, asemănătoare cu
cea Catalana. Aceste diferențe regionale sunt mai estompate, decât în trecut datorită migrației
populaționale, dar sunt, în continuare, clar, delineate. În plus, bucătăria locală de țară, fr anceză,
trece printr -o perioadă de renaștere puternică.
Pe tot teritoriul, bucătăria franceză este caracterizată printr -un număr mare de tehnici, unele
extrem de complicate care servesc drept bază. Orice bucătar vă poate spune că mâncarea
franțuzească nu t olerează “scurtături” în domeniu. Rețetele în sine rămân constante și clasice,
deoarece se bazează pe măiestria sosurilor și aluaturilor. Bucătarii trebuie să acorde maximă
atenție celei mai simple preparări unui fel, ceea ce se traduce prin ignorarea timp ului acordat.
Tehnicile de bază au nevoie de măiestrie deosebită, ca și de o intelegere intimă a ingredientelor.
Maestrul bucătar (le chef) știe nu numai din ce regiune vin cele mai fine boabe de mazăre tânără
(petits pois), dar și din ce oraș, și acest lu cru e valabil atât pentru asparagus, cât și pentru conopidă.
Dacă există un ingredient, care merită să fie gătit și mâncat, atunci cu siguranță puteți paria că
exista un reprezentant deosebit. Multe mâncăruri sunt cunoscute datorită orașului care le -a făcu t
faimoase, spre exemplu Pessac pentru căpșuni, mazărea din Saint -Germaine, untul din Isigny și
multe altele. Bucătăria franceză se împarte în trei categorii:
 Cuisine bourgeoise (Bucătăria burgheză)
Cuisine bourgeoise include feluri de mâncare clasice, care nu mai sunt specific regionale
și au fost adaptate să corespundă gusturilor claselor influente. Acest tip de gătit include sosurile
de smântână bogate și tehnici de gătit complexe, asociate de stră ini cu bucătăria franceză. Cea mai
înaltă categorie este cunoscută drept haute cuisine, o abordare extrem de complexă și rafinată a
mâncării. Din cauza faptului că haute cuisine este servită în străinatate sub numele de bucătărie

franțuzească, multi cred g reșit că o masă tipică include feluri complexe și nedietetice. În realitate,
acest gen de mâncare este rezervat pentru ocaziile speciale, mesele tipice fiind mai simple. Ceea
ce este recunoscută în afara Franței drept „gastronomie franceza” este, de fapt, bucătăria elaborată
a claselor bogate haute cuisine, servită în restaurante la prețuri piperate. Această bucătărie este
influențată de bucătăria regională din nord, cu o notă marcată de rafinament. Francezii obișnuiți
nu mănâncă și nu prepară felurile în a cest fel în viața de zi cu zi, mai degrabă consumă felurile
tradiționale ale regiunii în care locuiesc sau în care au crescut.

 Cuisine du terroir
Cuisine du terroir este reprezentată de specialitățile regionale, folosind produsele locale de
calitate, în t radiția țărănească. Multe feluri de mâncare din această categorie pot apărea ca nefiind
specific franceze, deoarece stilurile regionale de gătit pot fi destul de diferite de felurile elaborate
văzute în restaurantele franceze.

 Cuisine nouvelle
Cuisine nou velle sau nouvelle cuisine s -a dezvoltat în 1970 ca o reacție la bucătăria
tradițională. Ea este caracterizată printr -un timp de gătit mai scăzut, sosuri mult mai ușoare și porții
mai mici prezentate într -o maniera rafinată și decorativă. Sunt incluse uneo ri și tehnici din alte
bucătării (în special Asia).
Acest tip de bucătărie a avut o influență profundă asupra stilurilor de gătit din lumea
întreagă. O masă franțuzească poate începe cu un hors d’oeuvre fierbinte (sau pentru gustări reci),
urmat de supă, f elul principal, salată, brânză și, în final, desertul.
Francezii sunt ferm convinși că există o băutură potrivită pentru fiecare fel de mâncare și
ocazie. Vinul se bea la masă, dar rar fără mâncare. Un aperitiv (o băutură alcoolică slabă, de
exemplu, Lille t) precedă masa și un digestif (ceva mai puternic cum ar fi coniacul), poate urma.
Această relație strânsă între mâncare și vin justifică evoluția paralelă a gastronomiei și a vinului.
Faptul că cea mai buna bucătărie franceză coexistă în regiunile cu cel mai bun vin nu este doar o
coincidență. În Burgundia, Bordeaux, Provence și Touraine, vinul se găsește atât în felurile de
mâncare, cât și în pahar. Șampania, ca băutură, nu acompaniază mâncarea cu grație, și asemănător,
regiunea Champagne nu este recunosc ută pentru bucătăria locala. O excepție notabilă de la această
regulă (sunt desigur și altele) o constituie Normandia, care, cu ajutorul unor ingrediente fantastice
cum ar fi untul, smântâna, brânza, merele și bogățiile marine a produs o bucătărie minunată fără
ajutorul vinului. Rinichii, creierul, timusul și pancreasul animalelor tinere, sosurile și cârnații de
sânge, piciorul de oaie, limba, intestinele și peritoneul sunt comune în gastronomia franceză pe
picior de egalitate cu carnea de miel, vită, porc, pui și vânat. Aceste ingrediente nu sunt considerate
exotice, ele reprezentând „inima” meniului burghez, fructele de mare fiind „sufletul” și vegetalele
„trupul”.
Vinul și brânza sunt parți integrale ale bucătăriei franceze (atât cea rafinată, cât și cea
regională), atât ca ingrediente, cât și separat. Tradițional, Franța este o cultură a consumului de
vin, dar mai sunt și alte băuturi spirtoase. Berea este populară în rândurile tineretului în mod
special. Alte băuturi include pastis (lichior de anason dil uat cu apa rece în sud -est) sau cidru în
nord-vest. Pentru francezi, gătitul este, într -adevar, o parte din cultură și reprezintă o mândrie
națională.

4.3. Bucătăria italiană
Bucătăria italiană este caracterizată prin flexibilitate, o gamă largă de ingrediente și o
bogată varietate regională a rețetelor. Felurile de mâncare reprezintă un element important al
stilului de viață italian și reflectă în principal cultura și istoria acestui popor. Din punct de vedere
culinar, Italia este o țară a incredibilei diversități. Felurile de mâncare, ingredientele, timpul de
preparare și mirodeniile se schimbă radical de la o regiune la alta.
Elementul constant este filozofia de bază. Mesele sunt văzute ca o ocazie pentru familie și
prieteni de a se relaxa înainte de a se întoarce la viață agitată a secolului XXI.
Primo. Mesele festive pot începe cu aperitive (antipasta). Această etapă a mesei se
numește assaggio di primi, o gustare a primelo r (feluri), antreuri. Tipuri de supe: minestrone
(supe groase din zarzavaturi proaspete, pastă, orez sau fasole, care pot conține carne), supe de
pește, supe limpezi, supe de legume cu paste.
Antipasta: bruschetta (pâine prăjită unsă cu usturoi și ulei de măsline), antipasti cu pește,
cu carne, vegetariene, antipasti prăjite, gustări.
Secondo. După primul fel, se servește felul al doilea, secondo, felul principal bazat pe
carne, pește, ouă sau legume cu o garnitură aleasă astfel încât să -l complementeze. D e exemplu,
puteți încerca scottiglia, o tocană specifică regiunii Toscana, împreună cu spanac fiert
deshidradat (squeezed dry) condimentat (sauteed) cu ulei de măsline și usturoi. Porțiile sunt, de
asemenea, mici, în jur de 150 de grame și, în plus, garnit ura și pâinea. Se pot servi mai multe
feluri secondo la restaurant sau la mesele festive.
Deserturi. Masa de prânz se încheie, de obicei, cu fructe proaspete și cu o ceșcuță de
espresso. O masă festivă va avea un desert mai elaborat, conținând brânzeturi, budincă, produse
de patiserie sau prăjituri, precum faimosul tiramisu.
Per total, această masă este extrem de echilibrată, conținând carbohidrați (primul fel și
pâinea), proteine (primul și al doilea fel), vitamine și minerale din zarzavaturi, legume și fructe. În
toate cazurile se va servi vin. La o masă festivă, vor fi mai multe vinuri, alese astfel încât să
complementeze respectivele feluri de mâncare și, de obicei, va fi o sticlă de vin spumos la desert.
Italia este patria pizzei și a spaghetelor, a d eliciosului tiramisu și a cafelei tari. Bucătăria
italiană e una cu rădăcini puternice în istoria Europei. E veche de peste 2000 de ani. Coastele
însorite ale Mediteranei i -au adus influențe arabe, mirodenii și arome exotice de pe alte continente.
Ca orice popor latin, italienii sunt mari gurmanzi, iar pofta de mâncare se vede la mesele lor
copioase. E greu să rezumi varietatea de forme pe care o ia materia primă în bucătăria unui italian.
Sunt zeci de feluri de pizza, nenumărate rețete de paste și orez și la fel de multe varietăți de brânză
și soiuri de vin, ca în Franța. Dar orice meniu italian, care se respectă are cel puțin 5 feluri de
mâncare.
Italienii încep cu antipasti sau gustări reci (aperitive). În ansamblu, seamănă foarte mult cu
acestea din urm ă. Platourile sunt umplute cu legume (sotate sau crude), sortimente de mezeluri
(cea mai apreciată fiind șunca de Parma, făcută după rețete vechi de sute de ani), măsline și
brânzeturi. Toate garnișite cu gustări unice ale bucătăriei italiene: focaccia, br uschete (pâine prăjită
cu ulei de măsline și usturoi), vinete sau roșii uscate în ulei.
Urmează supa. Cu fidea, cu tăiței, cu găluște, de pește sau cu legume, în funcție de zona
Italiei în care ne aflăm. În acest caz, este vorba de rețete speciale, care se găsesc numai la Roma.

Stracciatella este de fapt, o supă de pui sau vită, la care se adaugă ouă bătute și cascaval ras,
îngrosată, uneori, cu griș.
Meniul contiună cu paste și abia de aici începe măiestria bucătarilor italieni – spaghetti,
lasagna, tortell ini, tagliatelle. Italienii sunt cei mai mari consumatori de paste din lume, consumând
anual aproape 30 de kg de paste/cap de locuitor. Lasagna este foarte apreciată de italienii din
Toscana. Straturile de carne, paste și brânză se topesc în gură dacă știi cum să le prepari. Alte
regiuni se laudă cu raviolli, tot paste umplute, de data asta cu verdețuri și brânză. Alte zone se
mândresc cu tortellini (paste în formă de inel), cu tagliatelle (paste în formă de panglică) sau cu
lasagna verde (lasagna la care s e adaugă spanac). Nici sosurile nu sunt de neglijat în meniu: Ragu
specialitate de la Bologna, Pesto – preparat în restaurantele din toată lumea, creat în regiunea
Liguria, sosurile cu Carne (pentru spaghete bologneze sau carbonara).
Felul principal abia u rmează. Cărnurile sunt prețuite de italieni, ca în orice altă țară.
Indiferent că e vorba de carne de porc, vită, pui sau miel de delicatese marine, bucătăria italiană
le-a adăugat sosurile și condimentele care le schimbă gustul și le dau aromă mediteranea nă.
Italienii au o pasiune și pentru carnea tocată, iar în Sicilia se pregătesc chifeluțe cu crustă delicoasă
de nucă sau prăjite pe frunze de lămâi. În locul felurilor de mâncare pe bază de carne, italienii aleg
uneori Risotto, sau orezul, preferat mai al es în centrul și nordul țării. Pe care îl gătesc cu fructe de
mare sau legume, la care adaugă smântâna și condimentul secret – șofranul. Orice masă serioasă
se temină cu un desert, precum un prețios cappuccino și expresso, cu napolitane și tiramisu.
Regin a bucătăriei italienie este pizza, care e exportată cu succes în toată lumea. Pizza a
devenit „cina rapidă” la americani, dar și la japonezi. Acum se găsește și congelată în supermarket
sau poate fi livrată direct la usă, aburindă. O pizza adevărată se ser vește la Napoli (orașul unde
s-a născut) sau la Roma (o adevărată capitală a pizzeriilor sau trattoriilor).
Cea mai cunoscută pizza rămâne pizza Margherita (cu brânză, roșii, ulei și oregano),
probabil, pentru că este cea mai simplă, gustoasă și ușoară . Acum există zeci de variante, de la
cele exotice cu ananas și porumb, până la cele tradiționale cu salami, ardei și ceapă. Bucătarii
italieni iți vor aduce în față pizza cu ton, pui, cârnați, șuncă, mozzarella sau ciuperci. Blatul lor
este perfect: sufic ient de crocant, suficient de pufos, suficient de subțire, iar pizza se remarcă prin
gustul plantelor aromatice, mirosul de brânză proaspătă și roșii.

Paste cu dovlecei și usturoi
Ingrediente:
3 lingurițe de ulei de măsline;
4 dovlecei;
4 căței de ustu roi;
1 pungă paste (la alegere);
Sare și piper după gust;
Parmezan din belșug.
Mod de preparare:
Tăiați dovleceii în rondele, apoi în jumătăți. Pisați sau tăiați mărunt cățeii de usturoi.
Turnați uleiul de măsline într -o tigaie mare și, după ce s -a încins puțin, puneți dovleceii și usturoiul
la sotat pentru aproximativ 5 -7 minute.
Amestecați ocazional până când dovleceii se înmoaie și usturoiul capătă o culoare aurie.
Cam pe la jumătatatea timpului de preparare, potriviți gustul de sare. Între timp, fi erbeți pastele

conform indicațiilor de pe pachet. Scurgeți -le și treceți -le prin apă rece. Puneți pastele în tigaie
peste dovlecei, la foc mic. Adăugați parmezanul proaspăt ras și amestecați ușor pastele pentru a -l
încorpora. Adăugați sare și piper după gu st, dacă mai este nevoie.

Lasagna vegană
Ingrediente:
Pentru umplutură Pentru sosul roșu Pentru lasagna
2 linguri ulei de măsline 1 lingură ulei de măsline 12 buc. tăiței pentru lasagna
2 buc. ceapă tocată 3 buc. ardei copți 300 g fulgi de soia
3 căței de usturoi 2 buc. ceapă tocată 1 ceașcă mozzarella vegană
300 g spanac congelat 3 linguri busuioc tocat
100g tofu 3 căței de usturoi
50g cremă de brânză vegană 200 g roșii opărite fără coajă
½ ceașcă busuioc
¼ ceașcă drojdie

Mod de preparare:
Încinge cuptorul la 170°C. Încinge uleiul într -o tigaie adâncă și sotează ceapa și usturoiul
timp de 5 minute. Adaugă spanacul și mai fierbe 3 minute. Toarnă amestecul într -un blender,
adaugă tofu, crema de brânză vegană, busuiocul și drojdia, s area și piperul. Amestecă totul până
obții o pastă omogenă.
Amestecă ardeii copți într -un blender și pune pasta deoparte. Încinge uleiul pentru sosul
roșu într -o tigaie și adaugă ceapa, amestecând până devine aurie. Adaugă busuioc și usturoi și maia
ameste că pe foc un minut. Adaugă roșiile și piureul de ardei copți și condimentează după gust cu
sare, piper, etc. Fierbe la foc mic circa 10 minute.
Întinde un sfert din sosul roșu pe o tavă adâncă. Pune deasupra o treime din tăițeii vegani,
apoi cu sosul de brânză vegană preparat anterior și restul ingredientelor. Procesul se repetă până
se termină straturile de lasagna. Mozarella vegană rasă se presară deasupra.
Lasagna vegană se coace acoperită cu folie de aluminiu la foc moderat, circa 30 de minute,
apoi s e scoate folia și se mai coace 15 minute. Se lasă la răcit 10 minute, după care se servește.

4.4. Bucătăria germană

Bucătăria germană variază foarte mult de la regiune la regiune. În sud, Bavaria și Suebia
au multe feluri de mâncare în comun între ele și cu vecinele lor, Elvetia și Austria. În vest, se simt
influențele franceze, în est, cele est -europene, iar pe coastele de nord cele scandinave.
Mesele zilei. Micul dejun (Frühstück) este compus, de obicei, din pâine prăjită sau simplă,
sau chifle (Brötche n sau Semmeln) cu gem, marmeladă sau miere, ouă și cafea pentru adulți, cacao
cu lapte pentru copii. Se consumă și mezeluri (șuncă și salam) și brânzeturi pe pâine. O varietate
populară de ingredient pentru sandwichuri este Leberwurst (cârnat de ficat). Mu esli și cerealele
(fulgii de porumb) sunt, de asemenea, foarte populare. Masa principală tradițională a zilei este
prânzul (Mittagessen), care se servește în jur de ora 12. Cina (Abendessen sau Abendbrot) este o
masă mai putin îmbelșugată, constând, uneori , doar din câteva sandwichuri. Aceste obiceiuri s -au

schimbat, însă în prezent, datorită orelor de lucru, nefiind neobișnuit pentru multi germani să ia
masa principală seara.
În ceea ce privește pâinea, bucătăria germană se aseamană mai mult cu bucătăria e stica
decât cu cea din Europa de Vest. Exista cel puțin 300 de feluri diferite de pâine, de la pâinea albă
la pâinea intermediară (Graubrot) și pâinea neagră de secară (Schwarzbrot). Cele mai multe
varietăți de pâine se fac atât cu faină de grâu, cât și de secară (Mischbrot, pâine mixta) și, deseori,
cu semințe de in, de floarea soarelui și de dovleac. Pâinea neagră din Westfalia, Pumpernickel, nu
se coace la cuptor, ci se prepară la aburi și are un gust dulceag unic. Chiflele, numite Brötchen,
Semmel sau W eckle/Weckli, în funcție de regiune, se servesc tăiate în două și unse cu unt,
margarină sau maioneză. Între cele două felii sau pe fiecare felie, se pune apoi brânză, carne sau
pește. Pâinea se consumă, de obicei, la micul dejun, și sub formă de sandwichu ri seara, la masa
principală. Importanța painii (Brot) în bucătăria germană este ilustrata de cuvinte, cum ar fi
Abendbrot (cina – pâinea de seara) și Brotzeit (gustare – pauza de pâine).

Carnea. Principalele tipuri de carne consumate în Germania sunt car nea de porc, vită și
pasăre, carnea de porc fiind de departe cea mai populară. Dintre păsări, puiul este cel mai
frecvent folosit, dar nici rața, gâsca sau curcanul nu sunt neglijate. Vânatul, în special iepurele,
mistrețul și caprioara se găsesc cu ușurin ță de bucătari și bucătărese. Carnea de miel și de capră
nu sunt foarte populare. Carnea de cal este considerată drept o specialitate în unele regiuni, dar,
în general, consumarea ei nu este agreată din considerente morale. Carnea se prepară, de obicei,
friptă în oală. Se poate prepara și în tigaie, dar în special în zonele sub influență culinară
franceză.
În Germania, carnea se mănâncă foarte frecvent sub formă de cârnați, de aceea, există peste
1500 de feluri diferite din acest tip de mâncare. Weißwurst (cârnat alb) este o varietate tradițională
bavareză preparată din carne de vițel tocată foarte fin și șuncă proaspătă de porc. Se
condimentează, de obicei, cu pătrunjel, lămâie, ceapă, nucșoară și ghimbir. Amestecul se pune în
intestine curate și proaspete de porc și separată în cârnați individuali subțiri. Se consumă fierți cu
muștar dulce.
Leberkäse este o mâncare tradițională, asemănătoare cu plăcinta de carne din sudul
Germaniei, Austria și unele regiuni din Elveția. Este facută din carne sărată de vită , șuncă și ceapă,
tocate foarte fin, și coapte ca pâinea, până capătă o crustă crocantă maro.

Peștele. În meniurile germane, cel mai frecvent pește de apă dulce este păstravul, alături
de crap, știucă și biban, de obicei, preparați la grătar. Peștele era, în trecut, consumat în special în
regiunile nordice de coastă, cu excepția scrumbiei murate, care se găsea peste tot. Însa, în ziua de
azi, germanii din întreaga țară mănâncă mulți pești marini, cum ar fi scrumbia proaspătă (de
asemenea, sub formă de rulo u de scrumbie murată rollmops), sardinele, tonul, macroul și somonul.
Ca un amănunt interesant, înainte de revoluția industrială, care a cauzat poluarea râurilor, somonul
era atât de comun în Rin, Elba și Oder, încât servitorii se plângeau când aveau somon la masă prea
des. Alte tipuri de fructe de mare nu sunt foarte întâlnite, cu excepția midiilor și a creveților din
Marea Nordului, care sunt foarte scumpi, în comparație cu creveții importați.
Legumele. Legumele se consumă, de obicei, în tocane, mâncăruri , garnituri sau supe. La
gătit, se folosesc morcovi, ridichi, spanac, mazăre, fasole, diverse tipuri de varză, ceapă prăjită (nu

se folosește în bucătăria bavareză). Sparanghelul, în special cel alb, este foarte iubit de nemți drept
fel principal sau garni tură. Unele restaurante au meniuri întregi numai pe bază de sparanghel.
Garnituri. Tăieteii sunt, de obicei, mai groși decât pastele italiene și de multe ori sunt
preparați cu gălbenuș de ou. În special în sudul Germaniei, tăiețeii Spätzle conțin foarte mu lt
gălbenuș. În ultimii ani însă, pastele în stil italian au înlocuit acești tăiței tradiționali, și chiar
Spätzle au început să se pregătească cu făină din grâu dur și fără gălbenuș. Pe lângă tăiței,
germanilor le mai plac cartofii și găluștele (Klöße sau Knödel făcute din cartofi piure sau rași,
sau pâine uscată, cu lapte și gălbenuș de ou). Cartofii au început să fie folosiți în bucătăria
germană la sfârșitul secolului XVIII, devenind foarte populari, dar în ultima vreme au pierdut
teren în fața tăițeilo r și a orezului. Metoda de preparare cea mai frecventă este fierberea în apă
sărată, urmată de piure și prăjirea în ulei.
Băuturi. Berea se consumă pe tot teritoriul Germaniei, multe berării locale producându -și
varietatea lor. Cel mai popular tip de bere este Pils, iar în sud (în special în Bavaria), se preferă
Lagerul (berea de grâu). Unele regiuni au tipuri speciale de bere locală, cum ar fi berea neagră
Altbier, în partea de jos a Rinului, berea Kölsch în Cologne, care este o bere slabă și este
fabricat ă după un procedeu mai tradițional decât Pils. La Berlin, se servește o bere foarte slabă
numită Berliner Weiße, deseori, amestecată cu siropuri de fructe. Berea mai poate fi amestecată
și cu alte băuturi, cum ar fi Pils cu limonadă, cunoscut drept Alsterw asser sau Radler.
Vinul se produce, în special, în zonele Rinului superior și mijlociu și a afluenților săi.
Nordul este mult prea rece pentru a susține vița de vie. Cele mai cunoscute varietăți de vin sunt
Riesling și Silvaner. Vinul alb este mai popular decât cel roșu și rosé, ca și vinul dulce față de cel
sec. Cafeaua se servește la micul dejun și după -amiază cu o prăjitură. Ceaiul este preferat în special
în nord -vest. Locuitorii Friziei de Est beau ceaiul cu frișcă și caramele Kluntje. Apfelsaftschorle
este suc de mere amestecat cu apă minerală. Spezi este o băutură răcoritoare preparată din cola și
limonadă. În Germania de Sud și în Austria, numele de Spezi se folosește pentru amestecuri din
cola și fanta (sau o altă băutură de portocale). În alte regi uni (Emsland), Spezi este un amestec de
cola și schnapps. Germanii sunt unici printre vecinii lor, deoarece preferă apa minerală tare celei
slabe și plate.
Deserturi. Germania are foarte multe tipuri de prăjituri și tarte, de obicei cu fructe proaspete
cum ar fi merele, prunele, căpșunile și cireșele. Prăjitura cu brânză este foarte mult iubită și se
prepară, de obicei, cu brânză nemțească moale din lapte bătut smântânit.
Gogoșile sunt, de obicei, bile de aluat dulce cu gem sau alte umpluturi și se numesc Berliner
Pfannkuchen sau Krapfen în funcție de regiune. Sunt coapte în grăsime și umplutura se injectează
după preparare. Se pot pudra cu zahăr sau se pot glazura. Unul din deserturile populare din nordul
Germaniei este Rote Grütze, jeleu de fructe roșii d in coacăze roșii, zmeură și uneori, căpșuni sau
cireșe. Se servește cu smântână, dar și cu sos de vanilie, lapte sau frișcă. Variațiile lui Rote Grütze
sunt Rhababergrütze (jeleu de rubarbă) și Grüne Grütze (jeleu de agrișe).