Capitolul I. Zvonul 6

CUPRINS

Argument

Una din cele mai vechi și mai uzitate arme în lupta politică și socială, în viața mondenă și în cea cotidiană, în armată și în finanțe, este zvonul. Dacă în general zvonul are origini necunoscute și motivații care lasa loc liber speculației, în politică atât originea, cât și motivația zvonurilor sunt bine controlate, studiate și există oameni bine pregătiți în tehnica creării și răspândirii zvonurilor.

Pornind de la premisa că manipulare înseamnă folosirea unor informații false sau al căror sens a fost denaturat pentru a determina o masă de oameni să ajungă la o anumită opinie, atitudini sau să adopte un anumit comportament, definirea zvonurilor ca fiind o parte componenta a tehnicii manipulării devine inevitabilă. Zvonul ca arma politică, socială, financiară, comportă o mare doză de risc, având în vedere că, dacă lansarea sa poate fi perfect controlată, evoluția sa ulterioară este imposibil de anticipat sau monotorizat, pentru că modul de transmitere a zvonului este “din gură în gură”.

Ne-am propus în această lucrare să arătăm rolul zvonului în viața de toate zilele, mecanismul de producere al acestuia, precum și modul lui de combatere.

Capitolul I. Zvonul

I.1. Istoricul zvonului

Termenul de zvon provine încă din Roma antică, atunci când semnificația sa era de reputație sau faimă, fiind considerat în acea vreme o unealtă a justiției, alături de jurăminte, martori și înscrisuri oficiale.

O cu totul altă semnificație are astăzi termenul, parțial datorită lucrării psihologului german, Louis William Stern, care în 1902, pornind de la asumpția că zvonul reprezintă o mărturie obiectivă, care circulă într-un “lanț” de indivizi, realizează un experiment menit să identifice modul în care un zvon se propagăși se modifică, în urma unor acumulări și simplificări succesive, dintr-o informație adevărată într-una falsă.

Unul dintre colaboratorii lui Stern, Rosa Oppenheim, preia cercetările în 1911 și este prima care face legătura între fenomenul zvonului și presa scrisă, punând accent pe practicile jurnalistice de a publica informații false sau eronate. Aproximativ în aceeași perioadă, Jung, publică un articol despre răspândirea zvonului într-o clasă de fete, concluzionând că acestea împărtășesc “condiții etiologice”. Pascal Froissart este de părere că: “moștenirea lăsată de Jung și Oppenheim este o povară, întrucât întreagă media trebuie să lupte împotriva unei false credințe populare, care acuză faptul că zvonurile conțin un al doilea mesaj, ascuns, de descifrat.”

Studiile lui Stern au fost dezvoltate mai apoi de unul dintre studenții săi, Gordon Allport, care, preocupat de fenomenul zvonului, realizează o serie de studii în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, prin care se încearcă identificarea modalităților de control al zvonurilor. După război, Allport publică împreună cu Leo Postman, colegul său de la Harvard, „The Psychology of Rumor”, lucrare ce a constituit practic punctul de referință în studiile care au urmat.

În anii ‘50-‘60 au urmat o serie de studii elementare: Back, Festinger, Hymovitch, Kelley, Schachter, & Thibaut (1950) au demonstrat existența unor grupuri coezive, în care indivizii care dețineau informații relevante pentru grup, le comunicau în scurt timp celorlalți membri și le tăinuiau față de cei percepuți ca nonmembri. Davis arată în 1953 că se remarcă în interiorul grupurilor existența unor indivizi care sunt excluși din circuitul zvonurilor și care sunt totodată rar citați ca surse pentru informațiile neoficiale. Davis își va continua studiile și în decada următoare, iar rezultatele acestora vor fi consistente cu cele ale cercetărilor întreprinse de Sutton și Porter în 1969, relevând faptul că cei care transmit zvonurile mai departe sunt orientați în principal spre interacțiune, pe când cei care primesc zvonuri, dar decid să nu le transmită mai departe, sunt mai degrabă orientați înspre sarcini. O a treia categorie de indivizi se constituie din cei care păstrează o relativă izolare față de zvonuri, cei care sunt orientați în spre propria persoană.

În 2005 apare lucrarea lui Philippe Aldrin, “Sociologie politique des rumeurs”, în care autorul se poziționează în interpretarea fenomenului în funcție de trei mari paradigme ale zvonurilor: paradigma psihopatologică, tranzacționalăși semiotică. Aldrin critică paradigma psihopatologică, care pune accentul pe latura moralizatoare a zvonului, autorul considerând zvonul un fenomen normal al comunicării sociale. Paradigma tranzacțională vede zvonul ca o informație de schimb, un produs al interacțiunilor sociale. Influențat de lucrarea lui Shibutani, care dezbate rolul comunicării informale (zvonul) în comparație cu comunicare formală (provenită de la autorități sau din mass-media) și de perspectiva lui Boudon, care analizează “motivele întemeiate pentru a da crezare”, ce determină indivizii să acționeze pe piața informației în baza intențiilor, Aldrin își însușește paradigma tranzacțională, afirmând că: “fiecare actor social care ia parte la procesul de preluare și transmitere a zvonurilor acționează în conformitate cu propriile motive determinate de trecutul personal, de relațiile sale sociale și de contextul în care el se regăsește.” Vizavi de cea de-a treia paradigmă, cea semiotică, Aldrin adoptă o poziție sceptică, marginalizând această perspectivă care vede zvonurile ca expresii ale gândirii mitice, mai ales în cazul legendelor urbane.

Astăzi, conceptul de zvon are numeroase accepțiuni, dintre care cele mai des invocate: informații false sau neverificate, știri improvizate, erori jurnalistice, manevre de dezinformare, legende contemporane realiste sau chiar exemple de marketing viral.

În zilele noastre, marcat de dezvoltarea suportului tehnico-informațional, o latură importanată a procesului de comunicare o constituie valoarea informației. Conținutul de informație al unui mesaj diferă de la mesaj la mesaj, valoarea informației putând fi determinată strict pe baza a ceea ce și cât transmite emițătorul. Însă, valoarea informației este dată și de noutatea ei. În contextul unor improbabilități, informațiile circulă și influențează receptorii și uneori valoarea lor crește tocmai datorită acestui aspect al improbabilității și nu necesită o verificare a ei, fiind răspandită cu o viteză foarte mare. Aceste informații sunt cunoscute sub numele de zvonuri.

Zvonurile reprezintă cel mai vechi mijloc de comunicare în masă, fiind prezente și astăzi contrar dezvoltării mijloacelor de dezvoltare a canalelor de transmitere în masă a informației. În analiza sa, Jean-Noel Kapferer demonstrează că „ceea ce creează un zvon nu este sursa, ci grupul”, însă cum putem identifica un zvon? Apariția, dezvoltarea și canalele prin care se propagă zvonurile sunt câteva aspecte ale lucrării de față cunoscându-se efectele negative ale zvonurilor în toate domeniile. Cu efecte și pierderi considerabile, domeniul cel mai vizat este cel militar, însă cum se poate minimaliza sau controla un zvon vom sublinia spre sfârșitul lucrării.

Datorită numărului mare de zvonuri, din timpul celui de-al doilea război mondial, a efectelor lor negative asupra trupelor și a populatiei au fost cauzele care au determinat studiul zvonurilor. În încercarea de a defini zvonul, autori precum Allport, Postman sau Knapp, susțin că zvonul este o informație care aduce date noi despre o persoană sau eveniment de actualitate, deosebindu-se de legendă și fiind destinat spre a fi crezut. Chiar dacă, acești autori, analizează exemple de zvonuri negative, totuși, ei nu afirmă faptul că zvonul ar fi o informație falsă, dar susțin că zvonul nu este altceva decât o informație neverificată.

Definiția cea mai cunoscută a zvonului este cea a sociologului T. Shibutani, conform căreia zvonurile sunt știri improvizate, rezultate în urma unui proces de ”deliberare colectivă”. Omenirea, în evoluția sa istorică, a fost marcată de numeroase conflicte politice, sociale, etnice, culturale, militare însoțite de ample și diversificate acțiuni de diversiune și dezinformare psihologică. Prezente atât în perioada premergătoare conflictelor, sporite ca număr și intensitate pe timpul desfășurării acestora, dintotdeauna au avut drept obiectiv să genereze nesiguranța, panica, frica, îndoiala, și pe acest fond să slăbească rezistența psiho-morală a luptatorilor și populației civile. În acest scop, unul dintre cele mai folosite mijloace a fost zvonul, cu o influență deosebită datorată puterii de persuasiune și al posibilității influențării unei mari mase de oameni. Apariția presei, apoi a radioului și în sfârsit explozia audiovizualului nu a fost însă de natură să potolească zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în masă, publicul continuă să preia o parte a informației din gură-n gura. Expresia "din gură-n gura" definește un mijloc de transmisie: conversațiile în doi, discuțiile în grup, confidențele, discursurile solemne.

Obiectul zvonurilor, pornind de la aceste particularități ale retransmiterii permanente, îl poate constitui scăderea eficienței, grupului căruia îi este destinat urmărind influențarea moralului și coeziunea acestuia.

La originea lor se afla anumite evenimente importante și ambiguë, fiind în același timp un proces de dispersare a informației și un proces de interpretare și de comentare. Din punct de vedere al evoluției conținutului zvonurilor, acestea s-ar datora nu distorsiunilor memoriei, ci evoluției și contribuției comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. Contra-argumentul, adus teoriei lui Shibutani, ar fi acela conform căruia nu toate zvonurile au drept sursă un eveniment actual. În practică, publicul numește informație ceea ce consideră a fi adevărat și zvon ceea ce consideră a fi fals sau neverificat. Astfel se poate observă că, nu natura mesajului sau a mijloacelor prin care se vehiculează, determină calitatea de zvon a unei informații. O delimitare clară între zvon și informație apare numai după ce publicul clasifică o anumită informație ca fiind zvon. Până atunci acesta cunoaște o evoluție rapidă fiind colportat din gură-n gura foarte rapid.

Încercând să identifice cum se nasc zvonurile, Kapferer, consideră că problema sursei este prea puțin importantă, în procesul de generare a unui zvon intervenind adeziunea și mobilitatea unui grup. Zvonul se întemeiază prin celelalte persoane, cele care, auzindu-l, îl reiau. Informațiile circulă pentru că au valoare, însă atunci când informația este prea săracă, aceasta dă nastere unui zvon. Nașterea unui zvon mai poate fi legată și de interpretarea greșită a unui mesaj. Neînțelegerea se referă la mărturia unei mărturii și la o diferență între ceea ce s-a emis și ceea ce a fost decodat. În acest caz neavând de-a face cu o greșeală propriu-zisă, greșeala fiind de fapt elaborarea informației potrivit unui scenariu plazibil, iar zvonul, reflectarea unor imagini și clișee aflate în circulație. De cele mai multe ori informațiile generatoare de zvonuri sunt în primul rând toate cele care se referă la tulburarea ordinii lucrurilor și provoacă reacții, spre exemplu stirile de interes pragmatic direct: pericolele, incalcarile moralei, schimbarile de ordin social, etc. De asemenea se răspândesc cu viteză mare știrile ce ne afectează în mod indirect, prin identificarea cu personajele mai mult sau mai puțin apropiate: bucuriile și necazurile vedetelor, și în general ale tuturor simbolurilor publice, fie politice, artistice sau sportive.

Zvonul se răspândește pentru că altfel ar exista pericolul, fizic sau simbolic, de a nu cunoaște știrea, fie adevărată, fie falsă. Un alt factor care influențează răspândirea unui zvon e reprezentat de faptul că zvonul este un mijloc eficace de coeziune, participând la zvon, participă și la grup. Zvonurile circulă, nu pentru că acei care le transmit le și cred neapărat, ci pentru că sunt amuzante, curioase și surprinzatoare. Dezvăluind conținutul zvonului, cel ce furnizează informația, le dovedește celor din jur că aparține unei elite și că freteres pragmatic direct: pericolele, incalcarile moralei, schimbarile de ordin social, etc. De asemenea se răspândesc cu viteză mare știrile ce ne afectează în mod indirect, prin identificarea cu personajele mai mult sau mai puțin apropiate: bucuriile și necazurile vedetelor, și în general ale tuturor simbolurilor publice, fie politice, artistice sau sportive.

Zvonul se răspândește pentru că altfel ar exista pericolul, fizic sau simbolic, de a nu cunoaște știrea, fie adevărată, fie falsă. Un alt factor care influențează răspândirea unui zvon e reprezentat de faptul că zvonul este un mijloc eficace de coeziune, participând la zvon, participă și la grup. Zvonurile circulă, nu pentru că acei care le transmit le și cred neapărat, ci pentru că sunt amuzante, curioase și surprinzatoare. Dezvăluind conținutul zvonului, cel ce furnizează informația, le dovedește celor din jur că aparține unei elite și că frecventează surse bine informate și va fi răsplătit cu plăcerea de a fi plăcut, de a fi ascultat. Aceste beneficii fac ca zvonurile să nu ducă lipsă de emițători, explicând totodată și propogarea rapidă a acestor zvonuri.

Sporirea vitezei de difuzare a zvonului atrage însă și accelerarea procesului de stingere a lui. Propagâdu-se rapid, există posibilitatea ca zvonul să întâlnească dovada care îl poate infirma. Pe de altă parte, pe măsură ce se amplifică, zvonul devine din ce?în ce mai convingător. Colportat din diferite motive, el devine certitudine, convigerea formându-se atunci când primim aceeași informație de la mai multe persoane. Cu cât un zvon e mai mult răspândit cu atât e mai convingător, credibilitatea decurgând dintr-un mecanism de selecție naturală a informației, o selecție orientată în principal pe ceea ce este vechi și ceea ce este nou. Unul din punctele forte ale zvonului constă în repetarea lui. Atunci când acesta poate fi auzit în diferite locuri, versiunea lui evoluează, se rafinează. Zvonurile pot să se dezvolte și datorită dezmințirilor prin faptul de a ajunge și la urechile celor care încă nu știau de zvon. Studiile referitoare la zvonuri și dezmințiri au demonstrat că zvonul îi poate afecta și pe cei ce nu cred. În schimb, o dezmințire poate avea o influență negativă chiar și atunci când e crezută. Persistența unui zvon este dată și de întâlnirea de către zvon a unui public nou, însă în lipsa acestuia zvonul este înlocuit cu unul nou.

Multe zvonuri își pierd amploarea pentru că nu rezistă analizei și examinării logice a detaliilor. Cu cât conținutul unui zvon este mai simbolic, cu atât mai puțin contează detaliile. Condiția ca un zvon să capete amploare este aceea de a supraviețui obiecțiilor primelor persoane care l-au auzit. Însă identificarea greșelilor, a acelor elemente prea evident grosolane și imposibile, pot contribui la modificarea stabilității și imaginii zvonului. Înăbușirea zvonurilor este dată de multe ori și de dezmințirile ce apar, însă multe dezmințiri nu reușesc să își atingă scopul pentru că nu ajung până la publicul vizat. Un exemplu elocvent fiind dezmintirile oficiale și administrative.

În încercarea de a clasifica zvonurile, unele tipologii au fost alcătuite după conținutul lor. Spre exemplu zvonuri despre sănătate, despre comploturi, etc. O clasificare reușită este cea realizată din punct de vedere al sursei și al devenirii lor, împărțindu-se astfel în șase tipuri.

Dacă în viața socială zvonurile reprezintă doar niste informații care circulă în medii diferite, ajungând la un moment dat să se stingă, având finalități care creează oportunitatea dezvoltării altor zvonuri, cei care le colportează având anumite beneficii, nu același lucru se poate spune și în cazul lansării de zvonuri în mediul militar. O diferență esențială între aceste două segmente, cel social și cel militar, este aceea că în domeniul militar zvonurile sunt create de către specialiști care doresc prin aceastea să manipuleze, controlându-l pentru a genera cât mai multe avantaje lui și efecte negative inamicului.

Experiența confruntărilor armate contemporane confirmă eficiența deosebită a utilizării zvonurilor în război ca mijloc al acțiunilor psihologice. Militarii sunt cu atât mai vulnerabili la impactul cu zvonurile abil concepute și lansate de către inamic, cu cât ei deja suportă presiunea stresului generat de mediul lor. Efectele deosebit de nocive ale zvonurilor deliberat lansate, îndeosebi în situații de război, în cazuri de tensiuni și încordări sociale sau pericole naturale iminente au impus căutari și măsuri specifice pentru a le combate și a le limita urmările negative.

Așa cum s-a văzut, controlul zvonurilor este posibil. El trebuie să înceapă în primul rând de la științele comunicării datorită tipurilor de mesaje, a canalelor prin care se realizează și care ar putea filtra zvonurile, a emițătorilor și receptorilor care uneori greșesc în decodificare, ajungând să fie studiat și din punct de vedere psiho-informațional, pentru ca apoi, să se materializeze în acțiuni concrete de control al zvonurilor.

I.2.Teoria zvonului

Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea.

În majoritatea cazurilor, sursa este cel mai greu de depistat. Anonimatul "sursei"este elementul care produce "mesajul" lansării zvonului. Iar colonelul Olteanu, orice ar intreprinde, nu poate depista, nicidecum sursa.  Sub paravanul explicării unor situații, specialiști ai domeniului "construiesc" zvonuri ce oferă explicații justificate, dar cu un grad mare de credibilitate pentru influențarea unui colectiv, a unei grupări, a opiniei publice din țara proprie sau din alte țări. Nu întâmplător, o funcție a zvonului o constituie aceea de modificare a tensiunii emoționale a comportamentului, crearea de procese negative (climat și stări de spirit încordate) în rândul  comunității  unei părți a populației sau în cadrul unor instituții.

Un zvon poate fi lansat intenționat (tendențios) sau neintenționat (aleator); indiferent de situație însă, efectele sunt aceleași.

 În accepțiunea noțiunii de zvon este inclusă orice informație (veridică ori nu), neconturată precis, nerevendicată de cineva anume și care are un mare grad de ambiguitate. La baza transformării informației lansate în zvon stă propagarea ei prin intermediul unui agent sau printr-o cale de legătură între sursă și receptor, de cele mai multe ori acestea fiind mijloacele de comunicare de masă  (nu în. masă) ori calea orală. Cu cât mediul în care se transmite este mai omogen (cel militar nu face deloc excepție), cu atât are o viteză mai mare de propagare, deoarece apelează la un nivel comun de înțelegere, la persoane care își desfășoară activitatea împreună ori sunt componenții unui grup bazat pe interese comune (precum spiritul de castă).

Deși circulă haotic și se "autoalimentează permanent", până în momentul ajungerii la receptor zvonul "se finisează", se definitivează, primește o formă completă.

Zvonurile care sunt lansate în circulație au o funcție dublă :

funcție explicativă

funcție de atenuare a anumitor tensiuni emoționale.

Circulația lor este dependentă de contextele societale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităților. Lucrările lui Allport și Postman (1965) au pus în evidență trei legi de transmisie a zvonurilor:

legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai scurt, mai ușor de înțeles și de relatat.

legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în semnificația acestuia

legea asimilării – informația se conservă și se reorganizează în jurul unor motive centrale. Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare, anticipare sau prin stereotipuri verbale.

Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenței sociale sau rasiale, prejudecăților personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul se lovește de dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elemente ale lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze și să le structureze conform modelului lor de înțelegere și în funcție de interesele personale.

Kapferer a arătat că circulația zvonurilor se bazează pe trei condiții esențiale :

credibilitatea zvonului (poate și a sursei etc.)

aparența de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuși un miez important de adevăr)

dezirabilitatea conținutului informațional (dacă zvonul este indezirabil, există posibilitatea blocării lui)

Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Circulația zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii și a incertitudinilor în fața unei situații ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă este mai săracă, incompletă sau puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv în societățile totalitare zvonurile au o mare răspândire (informația oficială este gestionată strict). Circulația zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu informația oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desființat”. El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar și o informație paralelă, așadar necontrolată.

Pentru profesioniștii din media lipsa de control a zvonului evocă spectrul unei defecțiuni a fiabilității informației, defecțiune ce trebuie eliminată. Pentru cetațean și pentru omul politic, lipsa controlului denotă lipsa cenzurii și accesul la o realitate obscură sau ascunsă.

Autorul amintit determină 6 tipuri de zvonuri (o matrice ce are pe o latură sursa zvonului – un eveniment, un detaliu sau imaginația pură-, iar pe cealaltă latură modul de apariție a zvonului – spontan sau provocat). Din perspectiva analizei noastre ne interesează tipurile de zvonuri provocate cu un anumit scop, a căror apariție este premeditată. În aceste cazuri nu se poate neglija implicarea unor actori care urmăresc să profite de pe urma unui eveniment. Astfel se pot obține efecte care se întind pe o gamă larga (panică, furie, frustrare, modificari nefavorabile de imagine pentru persoanele publice etc.). b#%l!^+a?

În spațiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu zvonul, bârfa. Aceasta are aceleași motivații psihologice (emoționale, afective, cognitive), putând fi percepută ca un laborator de producție a zvonurilor.

Unde începe și unde se oprește fenomenul numit zvon? Zvonul este un concept care scapă chiar în momentul în care credem că l-am delimitat. În Dicționarul explicativ al limbii române zvonul este definit ca fiind o știre, o veste (care circulă din om în om), o informație neîntemeiată, care nu a fost verificată (și uneori tendențioasă).

Viteza cu care circulă un zvon nu e altceva decât rezultatul grabei cu care unele persoane îl răspândesc în jurul lor. Zvonurile, ca orice produs proaspăt, trebuie consumate repede, altfel cerința scade. Transportul rapid al zvonului vizează conservarea valorii lui. O informație urgentă trebuie să fie transmisă, e prea importantă ca să mai pierdem vremea cu verificarea ei.

Un alt factor al vitezei de răspândire era coeziunea grupului în care circulă zvonul. Cu cât un grup e mai sudat, mai bine structurat și mai legat printr-o rețea eficace de schimburi, cu atât e mai ușor de informat. Dimpotrivă, dacă e vorba de persoane care nu comunică între ele, zvonul se va transmite mai greu. Medicii, ziariștii, anticarii trăiesc în medii favorabile propagării rapide a zvonurilor. În scurt timp, comunitatea e la curent și asta tocmai pentru că există o comunitate. La fel se întâmplă și în sate și în orașele de provincie. În schimb, în așezările urbane recent înființate, zvonul circulă mai greu. Nu e de ajuns numai apropierea spațială a locuitorilor: în acest caz nu se poate vorbi de o comunitate în adevăratul sens al cuvântului deoarece lipsește comunicarea internă.

Este imposibil de disociat viteza de propagare a zvonului de poziția mediilor de informare față de el. Situația va fi diferită în funcție de tăcerea cu care acestea vor întâmpina un zvon sau dimpotrivă, de hotărârea de a-i deschide coloanele ziarelor sau canalele televiziunii. Dacă zvonul este întemeiat, amploarea campaniei de presă provoacă vrând-nevrând o evoluție a situației, constrângând sursele oficiale să vorbească și să acționeze. Față de un eveniment, toate mediile de informare reacționează aproape la fel: evenimentul trebuie comentat. Față de zvon însă, libertatea lor de mișcare este totală. Mass-media dispun de o gamă largă de decizii posibile, mergând de la declanșarea unui zvon până la organizarea unei cruciade antizvon. Circulând o vreme limitat, în câte un cartier sau grup, zvonul poate exploda datorită mediilor de informare. Prin preluarea de către mass-media, zvonul e acreditat, obține o credibilitate fantastică. Primește valoare de informație prin care dobândește statut de adevăr și poate lua loc definitiv în conștiința populară. Cea mai eficientă dezinformare se realizează prin televiziune, care se adresează maselor nu atât prin cuvânt, cât prin imagine. Informația vizuală nu dă timp de reflecție, este mai rapid preluată de creier și mai puțin supusă evaluării critice. Este mai ușor de perceput și de manipulat prin selecție, unghi de filmare, cadraj, animație, conținând și elementul auditiv: comentariul.

Cercetările au demonstrat următorul fapt: credibilitatea unui zvon e strâns legată de persoana care ni-l aduce la cunoștință și de mesajul pe care ni-l comunică. Nu numai că atenția noastră e selectivă, în sensul că ascultăm doar ceea ce vrem să ascultăm, dar în primul rând analizăm sursa ca să aflăm ce trebuie să credem despre mesajul care va urma.

Există mai mulți factori care contribuie la investirea cu încredere a unei surse, la perceperea ei drept credibilă: sentimentul pe care ni-l produce, dezinteresul, dinamismul, caracterul ei atrăgător. Comunicările orale nu circulă la întâmplare în rândul publicului sau al diferitelor grupuri. De pildă, dacă aflăm din presă că tocmai s-a lansat pe ecrane ultimul film al unui regizor cunoscut, de cele mai multe ori, vom evita să ne exprimăm părerea înainte de a o afla pe cea a unui lider de opinie: un critic de film sau un prieten pe care-l considerăm competent în materie cinematografică sau în orice caz, mai competent decât noi. Aici trebuie subliniat rolul deosebit al liderilor de opinie în ceea ce privește credibilitatea unui zvon și difuzarea lui mai departe în cadrul grupului sau în afara sa.

Zvonul provine din mediile de informare neoficiale. Ne parvine printr-un expert în domeniu, sau prin cineva mai expert decât noi. În general, profităm de analiza competentă a altora asupra unor micro-subiecte, pentru a fi la curent și a ști ce trebuie să gândim. Dacă cel ce relatează simte că nu e destul de convingător, face imediat apel la o altă persoană, mai expertă, mai aproape de presupusa sursă originară. Persoana care relatează o informație importantă caută adesea să convingă.

Cel care colportează nu e neutru: nu se mulțumește să anunțe veste ca și cum ar arunca o scrisoare în cutia poștală. Se implică deplin, își însușește informația.

Dacă ar respinge-o, ar însemna ca el însuși să fie respins. Circulația zvonurilor e de fapt o succesiune de acte de persuasiune. Când își dă seama că în rândul auditorilor s-a strecurat îndoiala, sau chiar cu scopul de a o preveni, transmițătorul zvonului invocă argumentul autorității supreme. Deține informația de la o sursă sigură, un martor direct al evenimentului sau însuși emițătorul, sursa inițială.

Există de fapt două limbaje ale zvonului. Zvonul se prezintă fie prin „se spune”, fie prin „potrivit unei surse bine informate”. În primul caz, „se spune” trimite la grup, la colectivitate: ceilalți vorbesc, adică grupul căruia îi aparținem. „Se spune” e ca un semn făcut discret, un îndemn la împărtășirea unei opinii colective pe cale de a se naște. După cum o dovedește absența referirii la un expert, la o sursă originară, „se spune” nu mizează pe o adeziune rațională, ci pe dorința unei apartenențe, pe dorința de a se alătura unui grup. „Se spune” e un apel la comuniunea socială.

Al doilea limbaj al zvonului face apel la o persoană pe care grupul o consideră demnă de încredere: competența și cinstea ei nu pot fi puse la îndoială. De pildă, zvonurile privind maladiile prezidențiale trebuie să provină de la directorii de spitale care au operat, de la infirmierele care au văzut etc.

Astfel, din dorința de a convinge, cel care relatează un zvon, se recomandă întotdeauna ca fiind foarte aproape de origine. De fiecare dată, lanțul e scurt, martorul inițial se află numai la câteva verigi distanță, practic la îndemână. Intermediarul e mereu prezent în zvonuri. Chiar dacă nu are niciodată o legătură directă cu sursa inițială, are funcția de a descuraja verificarea. Martorul inițial este extraordinar de aproape și totuși nimeni nu poate ajunge la el imediat. Întotdeauna e vorba de a crede și nu de a verifica.

Un alt factor care determină încrederea acordată unei surse, pe lângă competența acesteia, e fiabilitatea ei: persoana care ne înștiințează ne-a adus cu alte ocazii știri exacte sau inexacte, acestea au fost confirmate sau informate? Cei ce ne aduc o veste nu ni se adresează întâmplător. Ei știu cine le acordă încredere. Cercetările au demonstrat că odată ce ne-am format o părere despre o persoană, percepția faptelor care ar putea să confirme sau să infirme această părere se face în mod subiectiv: subestimăm faptele care infirmă părerea noastră inițială.

Tot în legătură cu credibilitatea sursei, un rol important îl joacă percepția receptorilor asupra interesului emițătorului. Urmărește vreun obiectiv personal? Suspectarea vreunui interes poate fi fatală pentru credibilitatea sursei. Aici trebuie căutată cauza pentru care multe bârfe nu circulă în cadrul grupurilor de muncă: în spatele bârfei se simte prea tare intenția. Dând curs bârfei nu mai ești un simplu transmițător, ci complice. În cazul zvonului, transmițătorul pare animat doar de considerații altruiste. De altfel, chiar dacă ia naștere vreo suspiciune, el se poate retrage în spatele funcției sale de simplu canal de transmisie: „se spune” e vocea celorlalți, a comunității, a grupului în numele căruia vorbește. Folosind anumite cuvinte, el poate rămâne neutru, rezervându-și dreptul de a dezaproba zvonul în timpul discuției. Poate de asemenea să-și ia distanța de la bun început, propunând zvonul ca pe o ipoteză pe care nici el însuși n-ar fi dispus s-o creadă („se pretinde că…”), sau poate să accentueze credibilitatea zvonului prin expresii de certitudine ce dovedesc asumarea unei poziții („e sigur că…”).

Pe măsură ce se amplifică, zvonul devine din ce în ce mai convingător. Transmis la început poate numai din amuzament, devine certitudine. Convingerea se formează atunci când primim aceeași informație de la mai multe persoane: dacă diferite persoane care nu se cunosc spun același lucru, înseamnă că e adevărat.

Sursa care ne comunică zvonul se bucură de un potențial de încredere considerabil. Însă și conținutul zvonului trebuie să satisfacă două condiții ale credibilității: posibilitatea și dorința de a crede.

Pentru ca o informație relatată să fie crezută trebuie să pară plauzibilă celor ce o aud. Zvonurile se pot dezvolta tocmai pentru că sunt percepute drept credibile. Orice zvon este neapărat realist în cadrul grupului în care circulă. Trebuie ca un amănunt să izbească în chip brutal cel mai elementar simț critic pentru ca să examinăm cu atenție conținutul discursului. Studiul zvonurilor a observat însă extinderea zonei credibilului, situație la care contribuie două fenomene: specializarea cunoștințelor și raportează din ce în ce mai abstractă a oamenilor la lumea fizică.

Primul fenomen implică faptul că oamenii au o cunoaștere mai aprofundată doar asupra unuia sau câtorva dintre domeniile lumii înconjurătoare. În cazul majorității copleșitoare a celorlalte, spiritul critic nu-și găsește suport concret. În ceea ce privește cel de-al doilea fenomen, s-a constatat următorul fapt: cuvintele și-au pierdut referentul lor fizic, nu mai trimit decât la imagini, la reprezentări mentale. Reacționăm la fapte și la cuvinte: nu mai contează decât virtutea magică a cuvântului și poziția lui într-un enunț corect gramatical. În absența unei experiențe empirice cu referenții, deznodământul va depinde în mare măsură de cadrele referențiale mentale ale momentului. Dacă informația corespunde cu sistemul de referință folosit, va dobândi caracter de adevăr.

Zvonul este însoțit de cele mai multe ori de o mulțime de „dovezi” care îi conferă o credibilitate de netăgăduit. Forța lui e legată și de faptul că dă sens unui număr mare de fapte pe care fie că nu le-am remarcat, fie nu le-am putut explica. Astfel, zvonul satisface nevoia noastră de ordine în înțelegerea fenomenelor înconjurătoare.

Zvonurile ne structurează mediul înconjurător, ne organizează percepția. De altfel, această elaborare a „dovezilor” nu e specifică zvonurilor. Ea demonstrează efectul general al comunicării asupra interpretării faptelor ce survin ulterior. De pildă, dacă despre un copil ni se spune că este „nervos”, toate actele sale fizice brutale vor fi etichetate drept „acte de nervozitate”. Dacă același copil ne este prezentat ca fiind plin de energie și vitalitate, aceleași acte fizice vor fi etichetate drept „acte de vitalitate”.

Zvonul e seducător pentru că oferă ocazia de a înțelege mai bine lumea printr-o semnificare substanțială și prin aflarea unei ordini adecvate. Spiritul omenesc se află într-o permanentă căutare de scheme explicative care să permită stabilirea legăturilor între evenimente percepute ca disparate și dezordonate. Nu ne plac dezordinea, aleatoriul, întâmplătorul. Comportamentele superstițioase și magia dovedesc nevoia umană de a imagina o ordine ascunsă în spatele întâmplării și dezordinii.

Puterea de seducție a zvonului se mai explică și printr-o altă trăsătură umană specifică: între o explicație simplă și una complicată, o vom prefera întotdeauna pe cea de-a doua. În general, ori de câte ori zvonul e fantastic, alambicat, place mai mult. Dacă cineva propune o explicație mai simplă și mai rațională, e privit adesea cu condescendență. Aceasta deoarece se exercită o presiune: dacă nu credem o explicație sofisticată și plină de imaginație înseamnă că suntem naivi și depășiți. Dimpotrivă, aderând la versiunea complexă și ingenioasă dovedim că suntem evoluați și lucizi. Pe de altă parte, dobândim mai multă importanță dezvăluind o afacere extraordinară, oferind un scenariu sclipitor și plin de imaginație în care toate faptele concrete se rânduiesc într-o ordine perfectă.

Dacă până acum am analizat condiția ca un zvon să fie plauzibil pentru a fi crezut, în continuare trebuie să ne oprim asupra celei de-a doua condiții și cea mai importantă: dezirabilitatea. Zvonul e o informație pe care dorim să o credem. Uneori dorința de a crede e atât de mare încât tulbură criteriile obișnuite ale realismului și ale plauzibilului. Oricare ar fi eforturile și prestigiul emițătorilor, dacă informația nu satisface nici o dorință, nu răspunde nici unei preocupări latente, zvonul nu se va produce. Dimpotrivă, niște fraze banale, nevinovate confidențe pot fi pur și simplu înghițite, devenind apoi zvonuri, pentru că asimilarea și consumarea lor prezintă un interes. În cele din urmă, zvonul nu convinge, seduce. Acest fenomen nu ține de nici o putere malefică sau hipnotică a zvonului: pur și simplu zvonul justifică și exprimă cu voce tare ceea ce gândeam în sinea noastră sau nu îndrăzneam să sperăm.

Dintre toate formele de mesaj, zvonul e singurul ce se bucură de o caracteristică aparte: revelează opinia publică. De fiecare dată apare un fapt care vine să justifice sentimentele profunde ale publicului: faptul în cauză legitimează aceste sentimente și autorizează exprimarea lor liberă. Zvonurile circulă tocmai pentru că exprimă și în același timp satisfac o dorință generală. Capacitatea zvonului de a se face expresia sentimentelor noastre explică efectul de „bulgăre de zăpadă”, adică adăugarea altor amănunte, constatată adesea în evoluția zvonurilor. Departe de a rămâne pasivi în fața comunicării, începem să ne punem întrebări, să ne cercetăm amintirile pentru a găsi elemente, detalii care ar putea să favorizeze acest zvon, care ne este el însuși favorabil. Din moment ce zvonul exprimă părerile noastre, căutăm să-l îmbunătățim pentru a-l face mai convingător în ochii celorlalți.

Zvonurile care ni se aduc la cunoștință își află adesea ecou în conștiința noastre. Este rezultatul apartenenței la un grup social cu care împărtășim aceleași păreri, valori, atitudini.

Nu putem analiza din perspectiva comunicațională fără a ne opri asupra actorilor săi. Zvonul este o operă colectivă, rod al participării fiecăruia, iar în cadrul acestui proces dinamic rolurile sunt împărțite cu grijă. Au existat cercetători care au avut prilejul să asiste efectiv la iscarea spontană a unui zvon într-un grup restrâns, urmărindu-i apoi evoluția. Aceștia au reușit să delimiteze o serie de roluri posibile în colportarea zvonurilor. Iată care sunt acestea:

– „instigatorul” este cel care urmărind sau apărând un interes începe să-și pună niște întrebări, să caute explicații, să se îndoiască cu privire la un anumit eveniment, o anumită stare de fapt;

– „interpretul” va răspunde nedumeririlor instigatorului și va propune o explicație coerentă și convingătoare;

– „liderul de opinie” este cel a cărui părere va determina părerea grupului; de aprecierea lui va depinde receptivitatea grupului la zvon;

– „apostolii” se identifică total cu zvonul și încearcă să convingă grupul, comunitatea.

Pe lângă aceste roluri principale se mai pot alătura și altele în procesul de zvonire:

– „recuperatorul” este o persoană care are interesul să asigure supraviețuirea zvonului, fără să-i acorde neapărat încredere. În materie de zvonuri politice, „recuperatorii” sunt foarte numeroși.

– „oportunistul” reprezintă o formă atenuată a recuperării. De exemplu, în cazul zvonurilor de trafic de femei, mamele și profesoarele profită de ocazie pentru a aborda „unele subiecte” cu adolescentele, sau pentru a-și întări autoritatea morală.

– „cel care cochetează” nu se încrede în zvon, dar îl savurează cu plăcere. Se joacă răspândindu-l în jurul său, amuzându-se de ușoara îngrijorare pe care o stârnește în rândul auditoriului.

– „receptorii pasivi” sunt cei care declară că zvonul nu a reușit să-i convingă.

Totuși, o umbră de îndoială li s-a strecurat în suflet, astfel încât nu vor lupta împotriva zvonului, dar nici nu vor păstra o tăcere neutră în legătură cu el. Îi vor iscodi pe cei din jur.

– „rezistenții” combat zvonul, fiind protagoniștii anti-zvonului.

Dintre toate rolurile identificate, cel mai rar întâlnit e cel de verificator. Credem pe cuvânt sau respingem zvonul. În meseria de ziarist, una dintre exigențele elementare este aceea de a verifica autenticitatea știrilor ce vor fi difuzate a doua zi în rândul a mii și mii de persoane. Dacă e necesar ca ziariștii să fie educați în spiritul verificării la sursă, înseamnă că acest act nu e spontan.

Un zvon e întotdeauna verificat atunci când trebuie să acționăm pe baza lui „se spune” și când există riscul de a ne înșela. Atunci când e vorba de o acțiune fără riscuri, dispare și nevoia de a verifica. Multe dintre zvonuri nu solicită o reacție imediată din partea noastră. În lipsa necesității unei decizii, motivația unei tentative de verificare lipsește și ea. Numai scepticii profesioniști sau cei potențial lezați de zvon vor face efortul personal de a verifica.

Când spunem că publicul larg nu verifică, ne referim la faptul că nu verifică personal. Dar face acest lucru prin intermediari. Atunci când zvonul nu are o sursă precisă, trimițând la un impersonal „se spune”, sarcina de a verifica revine grupului. Credibilitatea zvonului decurge din încrederea noastră într-un mecanism de selecție naturală a informației. Dacă zvonul ar fi fost fals, n-ar fi putut să treacă de numeroasele persoane care, ca și noi, dar înaintea noastră, l-au auzit. Individul își definește atitudinea pe care trebuie să o adopte față de zvon și de adevărul acestuia prin raportare la comportamentul celorlalți. În plus, verificarea personală presupune două condiții adesea absente în procesul răspândirii zvonului: capacitatea și dorința de a o face, despre care am mai discutat.

Exagerarea este frecventă în cazul zvonurilor. Nu e vorba de niciun fenomen patologic sau aberant, ci de o consecință logică a comunicării. Se află și în cuprinsul faptelor diverse. Ca să mențină treaz interesul cititorilor pentru un subiect, orice redactor-șef știe că trebuie să-l alimenteze, să-l întrețină. După ce a trecut efectul surpriză, interesul în scădere necesită un nou stimulent.

Atunci când apără o cauză, zvonul reorganizează lumea: faptul cel mai mărunt constituie un indiciu, cel mai neânsemnat indiciu e o dovadă. În cazuri de puternică tensiune emoțională, exagerarea nu e întâmplătoare, e chiar produsul acestei tensiuni, al acestui climat. Multe zvonuri – așa-zise incredibile – sunt crezute tocmai pentru că receptorii se află sub tensiune. Nu e vreme atunci de reflecții. După ce tensiunea scade, ne regăsim o parte din mecanismele critice și percepem caracterul șubred al zvonului. Zvonul reușește să cucerească o arie considerabilă de întindere în spațiul social îndeosebi în situații de criză, pe care le și amplifică. O sursă de profesioniști poate chiar provoca o criză socială plecând de la zvonuri bine direcționate și lansate la momente de maxim impact asupra opiniei publice. În acest sens, Merton releva faptul că zvonurile pot genera "predicția creatoare de evenimente", atunci când sunt folosite ca instrumente ale propagandei sau contra-propagandei.

Unele studii întreprinse în domeniul zvonurilor realizează o clasificare a acestora din punct de vedere al conținutului: zvonuri despre sănătate, despre otrăvuri, despre comploturi, despre viața urbană, sex și nuditate, animale etc. Altele realizează o tipologie a zvonurilor în funcție de sursa și devenirea lor, împărțindu-le în șase categorii: b#%l!^+a?

1. Primul tip de zvon ia naștere în baza unui eveniment ce marchează opinia publică locală. Pornind de la un fapt real, în lipsa unor informații oficiale care să ofere clarificări, publicul lansează “ipoteze” menite să explice cu cea mai mare probabilitate cele întâmplate. Un exemplu concret în acest sens ar putea fi cel legat de victimele Revoluției din 1989, când în lipsa unor informații lansate prin canale oficiale, numărul estimativ al morților creștea de la o zi la alta, vorbindu-se în unele cazuri chiar despre zecile de mii de morți.

2. Cel de-al doilea tip de zvon se asemănă cu primul, în ideea în care pornește de la un eveniment real petrecut, dar se deosebește de acesta prin participarea la lansarea și răspândirea zvonului a unor indivizi care acționează deliberat, în interes propriu. Este cazul des întâlnit atunci când vorbim de speculațiile și zvonurile din sfera politică.

3. Al treilea tip de zvon are drept punct de plecare un detaliu nereperat până în momentul lansării zvonului, dar care printr-un proces de selectivitate atențională trece în prim-plan și căruia i se acordă o importanță deosebită. Orice indiciu în acest caz este urmărit în profunzime pentru a se găsi o dovadă care să ateste valoarea de adevăr a zvonului. Regăsim aici exemplul zvonului despre apartenența unor organizații sau persoane la Ordinul Masonic, de exemplu sau celebrul exemplu din anii 80 al siglei Procter& Gamble.

4. Al patrulea tip de zvon aduce în plus față de cel anterior interpretarea voită a unor detalii care pot pune în pericol reputația unei instituții sau a unei persoane. Exemple nenumărate se regăsesc aici în sfera economică.

5. Al cincilea tip identificat de Kapferer se referă la cunoscutele legende urbane37 sau contemporane cum se mai numesc ele, acele povești exemplare, care revin în timp sub forme ușor modificate, adaptate spațiului în care se răspândesc. Ele sunt pure creații imaginare, fie că apar spontan (în cazul celui de-al cincilea tip de zvon), fie că sunt rodul imaginației deliberate a unui individ. Cele mai des invocate exemple de legende urbane ar fi cele despre autostopistul fantomă, zvonurile din Orléans, foaia volantă de la Villejuif, Dobermanul justițiar, crima din cămin etc. Oricare dintre acestea presupune șase faze: introducerea subiectului, delimitarea în spațiu, o scenă obișnuită din viața zilnică, o întâmplare neișnuită sau un eveniment misterios, consecința și explicația.

Pentru a fi crezute, zvonurile trebuie să aibă subiecte plauzibile. Dar conținutul zvonurilor nu poate fi clar etichetat ca având sau nu valoare de adevăr. Această problemă se remarcă cu stringență astăzi, când noile media nu permit o verificare certă a oricărei informații sau a sursei acesteia. Internetul tinde să facă informațiile verificate și zvonurile, ficțiunea și realitatea, de nediferențiat.. Cele două par identice. Nu pot fi separate cu certitudine informațiile reale de cele false. Internetul este mediul care permite diseminarea zvonurilor într-un mod la care nici măcar nu s-a visat până astăzi. Capabil să supraviețuiască timpului și spațiului, internetul accelerează răspândirea și impactul zvonurilor.

I.3. Prezența zvonurilor în diferite medii organizaționale

Puține condiții sunt atât de favorabile zvonurilor ca cele oferite de viața profesională, la birou, într-o firmă, companie sau în administrație. Zvonurile înfloresc atunci când oamenii au sentimentul că au pierdut controlul asupra propriului viitor. În afară de directorul general și de alte câteva persoane din conducere, majoritatea angajaților se găsește exact în această situație: totul se hotărăște fără ei. În general, sunt anunțați după ce hotărârea a fost luată: închiderea uzinei, concediere, procentul de creștere a salariilor, mărimea primelor, provocări, angajări etc.

Cu cât o organizație are mai multe secrete față de angajați, cu atât mai numeroase vor fi zvonurile. Întreprinderea, particulară sau publică, e un loc social aflat sub tensiune, unde interesele sunt în permanent conflict. Zvonurile reflectă țesătura relațiilor ierarhice, a raporturilor muncitori-patronat, antagonismelor dintre indivizi. Locul de muncă poate fi și un loc al anxietății: riscul șomajului planează asupra fiecăruia, dar inegal. Astfel, o serie de factori favorabili zvonurilor sunt reuniți. Zvonurile se nasc tocmai ca reacție la acești factori.

În condițiile creșterii economice, demontarea unei mașini ar fi interpretată ca semn al înlocuirii ei cu una nouă, mai eficientă. Zvonul va interpreta o astfel de schimbare ca prim semn al desființării unui atelier sau a altuia. Astfel, zvonul organizează și reduce starea latentă de anxietate: furnizează un obiect precis pentru polarizarea atenției. Lumea știe atunci împotriva cui luptă și ce atitudine trebuie să adopte: muncitorii se pot mobiliza pentru o revenire precisă, redobândindu-și controlul asupra unei porțiuni din propriul destin.

Zvonurile au impactul cel mai puternic la baza ierarhiei, acolo unde îngrijorarea e maximă. Aici sunt repetate cuvânt cu cuvânt, fără nici o analiză. La nivelurile superioare, chiar dacă nu e crezut, zvonul circulă la fel de nestânjenit: constituie ultima „glumă bună” pe care un coleg de birou i-o pune altuia, într-o încercare de a exorciza îngrijorarea prin ras.

La fel ca pe plan politico-militar, zvonurile pot fi foarte bine folosite la nivelul organizațiilor. Zvonurile condiționează spiritele, creează și întrețin climatul dorit. Tot astfel, zvonul obligă direcția să vorbească, să rupă tăcerea: se vehiculează informații false ca să se afle adevărul. Lansând în permanență vești alarmiste, sindicatele încearcă să ghicească intențiile celor ce răspund de întreprindere: e de ajuns apoi să se analizeze care sunt dezmințite și care nu. Se întâmplă, de asemenea, ca direcția însăși să folosească zvonurile: în cazurile în care dorește să testeze atmosfera din întreprindere, să aprecieze care va fi reacția la bază față de vreo măsură impopulară, lansează un zvon, așteptând viteza și forma reacției sindicale.

Deși stăpânesc comunicarea cu exteriorul (publicitate, imagine), organizațiile pot avea probleme în ceea ce privește comunicarea internă. În general, proliferarea zvonurilor e un indicator al acestei lacune. Departamentului de comunicare internă sau de resurse umane îi revine sarcina nu de a elimina zvonurile, ci de a le evita pe cele ce pot fi evitate. Ținând seama de organizarea socială a întreprinderii și de conflictele ce o caracterizează, zvonurile sunt inevitabile: ele sunt produsul structurilor sociale și ale relațiilor de putere. Numărul și conținutul zvonurilor constituie un excelent barometru. b#%l!^+a?

Unele zvonuri pot fi totuși prevenite. Știind că acestea sunt generate de o lipsă de informație, de prea multă informație sau de dezinformare, strategia constă în eliminarea acestor trei factori printr-o politică de informare deschisă. De asemenea, lipsa de credibilitate a managerilor sau directorilor în fața subordonaților constituie un factor favorizant al apariției zvonurilor.

Responsabilul cu comunicarea internă se ocupă de ziarele și revistele de circulație internă ale întreprinderii. Sarcina sa este de a explica deciziile importante ale întreprinderii, dar și de a semnala unele fapte pe care direcția generală le consideră deseori neânsemnate. De pildă, la Renault, directorul unei filiale străine și-a vândut casa, dorind să-și cumpere o alta. Acest lucru a fost interpretat ca semn al plecării directorului și deci al desființării acelei filiale. Astfel de mini evenimente ar trebui anunțate din timp pentru a evita zvonurile. În orice organizație există cel puțin două rețele de comunicare. Prima, formală, e simbolizată de organigrama întreprinderii. A doua, informală, nu e înscrisă în nici un document: și totuși există. E vorba de ceea ce numim de obicei telefonul fără fir. Acest canal este ideal pentru a ști: cine e bine văzut și cine nu; cine va fi promovat și cine nu; cum va arăta viitoarea organizare, înainte să fi fost anunțată oficial, ceea ce permite adoptare poziției preventive corespunzătoare; cine va fi mutat sau transferat; ce posturi se vor crea și cine ar putea să le ocupe, ceea ce permite eventual depunerea candidaturii înainte de închiderea listei; sau cum e receptată propria imagine în întreprindere. Întrebați direct, oamenii ezită să răspundă sincer: în schimb, datorită anonimatului, zvonul spune tot, fără ocolișuri.

Telefonul fără fir nu e numai o sursă de informații, poate fi și o sursă de influență prin intermediul zvonurilor. Să ne închipuim un angajat care dorește să obțină numirea într-un post nou-creat: prin zvon, își anunță candidatura, astfel încât să afle și cei ce nu se gândiseră la o asemenea posibilitate; la momentul potrivit, zvonul poate să și descurajeze alți concurenți la postul râvnit. Apoi, evoluția carierei individuale e condiționată de propria imagine în interior și în exterior; zvonurile au un cuvânt de spus și în acest caz.

În materie de comerț, nu toate loviturile sunt permise oficial. Totuși, sunt prea multe intense în joc pentru ca zvonul să nu se strecoare în arsenalul strategiilor comerciale și al planurilor de comunicare. Pe teren, informațiile comerciale circulă din gură-n gură. Clienții și furnizorii comunică mai ales prin contact direct. Orice vizită a unui vânzător la unul dintre clienții lui e o ocazie de a strecura pe nesimțite un zvon menit să arunce o umbră de îndoială asupra fiabilității furnizorilor concurenți. Nu se afirmă nimic, se lasă să se înțeleagă: vânzătorul poate foarte ușor să zvonească false informații, pe tonul unei binevoitoare confidențe. „Am aflat de la unul din prietenii mei care lucrează la X că în curând firma va fi restructurată. Să fie oare adevărat? Nu știu ce să zic, dar mi s-a părut că e bine să fiți la curent…”

Faptul cel mai neînsemnat poate alimenta un zvon. O firmă își pierde unul dintre cei mai buni distribuitori care trece la concurență: „După câte s-ar părea, nu e primul care pleacă în ultimii ani, și poate că ăsta e doar începutul.” Astfel, o întâmplare anume, plecarea unui distribuitor de exemplu, e prezentată ca fiind semnalul unei probleme ascunse și al unor viitoare dificultăți în firmă. Îngrijorați de pierderea unui furnizor în viitorul apropiat, beneficiarii preferă să opteze pentru un furnizor pe care să fie siguri că vor putea conta cel puțin în următorii zece ani. În această situație, retragerea comenzilor, provocată de un zvon, poate efectiv să-l ducă pe respectivul furnizor la faliment. Pentru toată lumea, zvonul s-a adeverit. Cazurile de faliment bancar provocat de zvonuri sunt relevante.

Zvonurile găsesc un teren cât se poate de favorabil în persoana beneficiarilor nemulțumiți: le oferă o explicație simplă pentru o serie întreagă de amănunte și de situații neplăcute. Astfel, beneficiarul se agață de primul zvon care „îi deschide ochii”. Furnizorul îi ascundea ceva. Riscul de a vedea cel mai neânsemnat eveniment exploatat negativ de către zvon influențează hotărârile organizației.

Iată un exemplu de zvon care ar putea fi provocat deliberat în domeniul despre care vorbim. După ce timp de secole au mâncat zahăr natural, țările occidentale au început să folosească îndulcitori sintetici. De exemplu, vânzarea de aspartam crește vertiginos an de an. Paralel, situația producătorilor de zahăr se înrăutățește: cum ar putea opri creșterea acestor noi înlocuitori? O măsură ar putea fi aceea de a lansa un zvon de natură să descurajeze o parte din consumatori de a mai folosi acești înlocuitori ai zahărului natural. Există destule publicații care cuprind rubrici medicale pe tema sănătății, a alimentației sau a menținerii formei și care ar putea să publice câteva articole alarmiste despre riscurile ascunse ale consumului de îndulcitori artificiali, ca de exemplu, riscul cancerigen.

Astfel, orice firmă are un punct sensibil ce poate fi exploatat de zvon. Unele zvonuri sunt spontane: corpul social reacționează defensiv în fața inovațiilor. Altele sunt intenționate și exploatează tocmai sensibilitatea față de inovații. Altele, iscate spontan, pot fi întreținute de cei interesați. Există un mod de defăimare foarte apropiat de zvon: gluma. Dacă se referă la o marcă de produs, de pildă, gluma poate determina luarea în râs a acesteia.

Consumatorii au mai multă încredere în spusele vecinilor sau în ale prietenilor decât în publicitate sau în vânzători. De aceea, toți producătorii își pun aceeași întrebare: cum să lanseze un zvon despre propriul produs astfel încât să sporească vânzările? În realitate, întrebarea vizează mai mult posibilitatea de stimulare a transmiterii din gură-n gură decât cea a creării zvonului.

Să reamintim că zvonul și circulația informației din gură-n gură nu sunt echivalente. Conceptul de zvon presupune un adevăr ascuns până la un moment dat și dezvăluit din întâmplare, fără ca organizația în cauză să știe, uneori chiar contrar dorinței ei. De aceea, majoritatea zvonurilor sunt sumbre și constituie arme ideale pentru concurenți. Transmiterea din gură-n gură a unei informații nu conține conotația de non-spunere, de mesaj difuzat pe ascuns. Dimpotrivă, majoritatea producătorilor doresc în mod deschis ca publicul să reia și să colporteze argumentele publicitare. Dintre toate sursele menite să influențeze opinia consumatorilor, transmisia din gură-n gură e și cea mai veche și cea mai eficace.

Discuțiile neoficiale despre mărci, produse, magazine furnizează informații prețioase consumatorilor încă nehotărâți. Pe de o parte, acest canal de transmisie poate fi solicitat la momentul oportun: atunci când avem nevoie de un sfat anume (ce îmbrăcăminte să ne cumpărăm ca să fim la modă în vara asta?) Pe de altă pate, sfatul primit astfel provine de la persoane în care avem deplină încredere, ce nu pot fi suspectate că ar avea vreun interes să „vândă” ceva.

Există destule studii care demonstrează influența informației vehiculate spontan, din gură-n gură între consumatori: când e vorba de cumpărarea unui produs electrocasnic, un cumpărător din doi se consultă înainte cu prietenii sau cu rudele, unul din trei cumpără același produs pe care l-a văzut mai întâi la un prieten sau la o rudă. Același canal de transmisie contribuie la accelerarea sau frânarea difuzării noilor produse: primii cumpărători își împărtășesc impresiile celor din jur. Pentru întreprinderi, acest canal de transmisie reprezintă și un stimulent și o amenințare. E o amenințare în cazul în care produsul ar fi nesatisfăcător. Atunci consumatorii inițiază o contra-publicitate ce se transmite din gură-n gură.

Studiul zvonurilor financiare pune anumite probleme specifice care îl complică foarte mult. În această situație, zvonul e foarte localizat și de foarte scurtă durată. Ca să poată fi folosită pe piața financiară, o informație nu trebuie să fie accesibilă tuturor. Acest caracter relativ confidențial nu ușurează nici el sarcina cercetării. Și totuși fenomenul există. „Wall Street Journal” conține o rubrică permanentă intitulată „Heard on the Street” („Auzit pe stradă”). Această rubrică difuzează tot ceea ce se spune în cercuri restrânse. În Franța, în 1967, s-a creat Comisia Operațiunilor de Bursă, ce avea ambiția de a asigura o „comunicare universală și perfectă”, instituind un fel de poliție a informației și urmărind îndeaproape efectele perturbatoare ale zvonurilor nu se știe de unde venite.

Anticiparea informației are o valoare monetară considerabilă. Legenda spune că membrii familiei Rotschild și-ar fi întemeiat averea pe faptul că au fost primii care au aflat de înfrângerea lui Napoleon la Waterloo. Fiind singurii, pe piața financiară londoneză, care au știut și au crezut o astfel de informație, au putut să înceapă cumpărarea de valori care aveau să crească substanțial după oficializarea știrii. Chiar dacă nu e vorba decât de o legendă, aceasta ilustrează efectul zvonului. Pe piețele financiare, important e să prevezi înaintea celorlalți.

Spre deosebire de multe zvonuri, zvonul financiar implică un risc. Luarea unei hotărâri pe baza unei informații necontrolate e însoțită de spectrul consecințelor negative în caz de greșeală. Dar și renunțarea la acțiune comportă un risc, acela al pierderii câștigului în cazul în care zvonul s-ar dovedi întemeiat. Efectul zvonului depinde de atitudinea părților interesate față de risc.

I.4. Adaptarea la exigențele comunicării

Comunicarea este un proces de transmitere a informațiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane sau grupuri de persoane, unele cu statut de emițător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice.

Comunicarea umană presupune un ansamblu complex de stimuli de două categorii: limbajul analogic și limbajul digital, purtând, corespunzător, informație analogică și informație digitală.

Limbajul analogic este direct, plastic și sugestiv și este accesibil atât oamenilor, cât și animalelor. De exemplu: un copil mic înțelege că "miau – miau" este o pisică, chiar dacă nu cunoaște cuvântul "pisica".

Limbajul digital este simbolic și abstract ce poate fi înțeles numai dacă este decodificat și procesat la nivelul gândirii și conștiinței, fiind specific omului.

Comunicarea umană se desfășoară pe două planuri: informația sau conținutul mesajului se transmite clar prin limbajul digital, relația care se creează, corespunzător, între persoane este un rezultat al comunicării analogice, generatoare de sentimente (apreciere, simpatie sau antipatie, supunere sau dominare, dragoste sau ura, admirație, respect etc. ).

Practic, comunicarea umană se concretizează în trei categorii de limbaj:

– limbajul verbal – graiul articulat și înțelesul cuvintelor unei limbi;

– limbajul paraverbal – tonul, vocea, ritmul vorbirii, accentuarea cuvintelor;

– limbajul trupului – postura, fizionomie, mimică, gestica, privire, distanțe.

Comunicarea interpersonală are loc în interiorul unui context concret, specific, care influențează atât conținutul mesajului (informația), cât și maniera în care se comunica (relația) Evaluarea contextului comunicării comporta cel puțin patru dimensiuni care se influențează și se condiționează reciproc:

– contextul fizic, adică mediul concret, tangibil (incinta sau spațiul deschis), microclimatul, ambianța sonoră, lumina și culoarea;

– contextul cultural, care privește mentalitățile, valorile, credințele, tradițiile, tabu-urile, stilurile de viață ale celor implicați în procesul comunicării;

– contextul social și psihologic se referă la statutul social al partenerilor implicați în proces, la caracterul oficial sau informal al relațiilor dintre ei; la situația concretă și la instanță psihică a procesului comunicării;

– contextul temporal privește momentul și ordinea cronologică în care este plasat mesajul, față de alte mesaje succesive.

În limbajul de toate zilele, folosirea cuvântului comunicare nu se lovește de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoștință, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune (despre oameni, comunități sociale etc. ) a se pune în legătură, în contact cu, a vorbi cu, a duce la . . . La rândul său, Tămaș Sergiu, citându-l pe Webster, 1981, definește termenul de comunicare ca fiind „un act / situație de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informații, un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri”. Referindu-se la definirea comunicării, R. Adler și G. Rodman (citați de Prutianu, Ștefan) o consideră „un proces ce implică răspunsul ființelor umane la comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi”. Definiția introduce relația „proces – interacțiune comportamentală” ca fiind existentă în procesul de comunicare.

Level și Galle (citați de Prutianu, Ștefan) încearcă o comprimare a multitudinii de aspecte îmbinate în sistemul procesului de comunicare, considerând comunicarea eficientă ca fiind „o comunicare a inteligenților cu scopul de a transmite informația, a inspira o credință, a induce o emoție, sau a da la iveală un comportament”. Această definiție încearcă să acrediteze ideea că o comunicare ce se dorește eficientă trebuie considerată atât ca proces (schimb de simboluri și stimuli scriși/vizuali / non-verbali-vocali/ auditivi etc.), cât și ca interacțiune comportamentală considerată ca rezultat al acestui proces. Comunicarea presupune transmiterea de informație, interacțiune umană și influențare reciprocă în cadrul unui proces complex și de o mare amplitudine.

Definițiile prezentate relevă faptul că actul comunicării umane este considerat un proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între care există desigur relații de interdependență, având ca obiectiv transmiterea de informații. Folosind ca model schema generală a proceselor comunicative, așa cum a fost concepută de întemeietorii teoriei comunicării, Shannon și Weaver, constatăm în structura sistemului existența următoarelor elemente:

a) Sursa emițătoare / Emițător;

b) Aparatul și canalul de transmitere / Transmițător;

c) Semnalul transmis / Mesajul;

d) Aparatul de recepție / Receptor.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informației. Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor pe care le receptează, procesul purtând numele de efect al comunicării. Dacă un emițător dorește să transmită o informație unui receptor, aceasta trebuie să fie inteligibilă. Emițătorul trebuie să-și găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înțeles, oral sau în scris, el trebuie să-și codeze mesajul. O dată codat, mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale și să-l interpreteze. În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informație sau de zgomotul de fond. Un exemplu îl oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive atmosferice.

Fig. 1 Modelul elementar al comunicării

Așadar, sub aspectul interacțiunilor elementelor care participă la actul comunicării, acesta cuprinde:

persoana care inițiază și formulează mesajul, declanșând actul comunicării;

transmițătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal, grafic, impuls etc. ;

canalul / calea de comunicații prin care pătrund și se propagă semnalele;

aparatul de recepție care preia semnalele și le codifică;

destinatarul care înțelege și interpretează mesajul dat.

Cu alte cuvinte, mesajul generat de emițător ca sursă de informații este codificat de un transmițător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care îl decodifică și restabilește forma inițială a mesajului, făcând să parvină la receptor, deci la destinație (fig. 1).

Din punct de vedere al relațiilor de interdependență ce se realizează între elementele sistemului putem semnala:

între emițător și receptor se stabilește o relație reversibilă, esența comunicării umane fiind dialogul;

mesajul este „vehiculat” de parteneri în procesul comunicării, el conținând informația;

existența în continuare a „codurilor” manifestate independent de parteneri, dar conștientizate de aceștia;

rolul contextului este fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde fenomenul dependenței de context și / sau necesitatea adaptării la acesta;

implicarea experienței anterioare a emițătorului/receptorului în codificarea/decodificarea mesajului.

Comunicarea ca proces se desfășoară în patru etape succesive ce pot fi ușor determinate:

codificarea mesajului de către sursă;

transmiterea mesajului de către sursă spre receptor;

recepționarea mesajului de către receptor;

decodificarea mesajului de către receptor.

După cum spun I. Ursu și E. Năstașel „rezultatul final al comunicării este marcat prin semnul întrebării. Este întrebarea pe care și-o pune atât sursa, dacă a fost înțeleasă, cât și receptorul, dacă a înțeles ceea ce i s-a spus”.

Alături de aspectele procesuale și comportamentale prin care se caracterizează actul comunicării, trebuie menționat și rolul interpretării. Prin interpretare ne referim la ceea ce, în termeni comuni, numim „înțelegerea” mesajului, a ceea ce este b#%l!^+a?comunicat.

Ion Ovidiu Pânișoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informații obiecticve, judecăți de valoare care privesc informațiile și judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații”.

Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj și reacția comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context a ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanțele în care se situează comunicarea respectivă, normele și valorile implicate (atât interne, personale, cât și externe, sociale).

Din alt punct de vedere „mesajele includ datele trannsmise și codul de simboluri care intenționează să ofere un înțeles specific, particular acestor date”.

La rândul lor, T. K. Gamble și M. Gamble, citați de Cândea, Rodica, Cândea, Dan, afirmă că mesajele „sunt transmise prin mai multe canale; astfel nivelul și forma interacțiunii sunt diferite de caracteristicile contextului”

Întrucât celelalte două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ și caracterul interactiv-comportamental și dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este necesară o reprezentare a acestora care să le cuprindă pe amândouă și care poate fi prezentată astfel:

Figura 2 Interpretarea și interacțiunea comportamentală

Interpretarea și interacțiunea comportamentală sunt reprezentate de feed-back-ul ce ajunge la emițător și care evidențiază eficiența comunicării.

„Diversitatea cauzelor care determină dificultățile și perturbările aferente procesului de comunicare face obligatorie exitența, în cadrul respectivului sistem a posibilităților de reglare de adaptare și de transformare”

Cunoașterea scopurilor comunicării este determinantă. O înțelegere a ei independent de scopurile pe care le sprijină, și în virtutea cărora există, ar fi limitativă și inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăși funcția acestui act: de a iniția acțiuni, de a realiza conexiuni intra – și inter-comunitare (atât la scară macro, cât și micro: familie, grup de prieteni etc.). Revenind la scopurile comunicării, acestea pot fi dintre cele mai diverse și depind, în general, de intențiile utilizatorilor (în special, ale emițătorului) și de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari categorii de scopuri:

achiziționarea de informații;

procesarea de informații;

generarea de informații;

diseminarea de informații.

Informația este materialul de bază cu care operează comunicarea, ceea ce trebuie transmis, dat mai departe; reprezintă „unitatea de operare” sau „celula” care face comunicarea să existe. Conform DEX „informația constă în comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație . . . ”

Dacă nu ar fi informația, ce ar fi de comunicat? Așa cum vom vedea mai departe, informația îmbracă mai multe forme și influențează în mod direct caracterul comunicării.

În definirea comunicării, a naturii sale, sunt evocate două caracteristici:

conținutul activității de comunicare;

caracterul procesual al comunicării.

Comunicarea interumană se desfășoară permanent și continuu, individul pornește de la propria sa experiență și de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, și asimilează prin mesaje noi cunoștințe ce vor prezenta un fundament pentru următoarele, realizând astfel o înaintare în cunoaștere.

Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme și limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acțiuni, comportamente atitudinale complexe etc. Prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au caracter simbolic, convențional. Desigur, codul trebuie învățat de fiecare persoană printr-un proces de asimilare activă și de selecție, care va duce la constituirea unui sistem individual, reținând ceea ce este esențial, astfel ca procesul de comunicare să aibă o bază comună. Astfel, în continuare, fiecare partener folosește „limba internalizată” pentru a transmite mesaje. Aceasta capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul comun, dar sunt adaptate și situații de comunicare dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul în ceea ce este stabilit și ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate și interpretate numai dacă interlocutorii împărtășesc același cod, dacă stăpânesc același sistem de semnale.

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată. „Comunicarea între autorii implicați facilitează circulația informațiilor pentru ca prin interacțiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele în comun”. Alți autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul operațiunilor de transmitere și primire a simbolurilor cu înțelesurile atașate lor”.

Comunicarea ca funcție a managementului – „include aspecte complexe corelate cu procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajații, ci și în comunicarea externă, națională și internațională, cu clienții, furnizorii, investitorii sau cu orice grup care are vreun interes în ceea ce privește organizația”.

Orice comunicare este o interacțiune. Fiind o interacțiune, ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui proces de influență reciprocă între mai mulți actori sociali. Prin urmare nu avem de-a face cu un emițător și un receptor, ci cu doi locutori aflați în interacțiune (doi interlocutori). Comunicarea reprezintă, așadar, „un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau nu. Ea este în orice caz unul dintre actele care stau la baza legăturii sociale”. Din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existența a doi poli: emițător și receptor. Bipolaritatea poate fi considerată o altă trăsătură esențială a comunicării.

În organizarea sa, emițătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnele din sistemul (para)lingvistic cunoscut de partener, preferând valori cunoscute ca fiind înțelese de acesta. Reiese astfel o nouă caracteristică a comunicării, și anume, adaptabilitatea. Ceea ce este interesant de subliniat este că, făcând acest efort de adaptare, emițătorul se lasă de fapt influențat de receptor. La rândul său, însă, receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască prin sistemul de coordonate reprezentat de emițător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conștient reciprocă în interesul comunicării eficiente. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emițător / receptor sunt complementare și reversibile, fiecare din cei doi subiecți putând să funcționeze ca emițător și receptor, influențându-se reciproc. Aceste acțiuni se petrec simultan, cel puțin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influențată pe de o parte de mesajele ce le recepționează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării: bilateralitatea sau reversibilitatea. „Importanța acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanță) apare mai puțin pregnant”.

Nu poate fi ignorată nici flexibilitatea ca o caracteristică a partenerilor la comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent și continuu al comunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor și implicit a comunicării însăși. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformități pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor și comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influențeze unii pe alții pentru a menține această uniformitate” .

Un alt aspect demn de menționat este că din comportamentul sau din cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivații ce ne conduc la ideea că individul poate transmite ceea ce vrea, când vrea și în modul în care îi este propriu. Altfel spus, există o anumită intenționalitate, aceasta constituind o nouă caracteristică a comunicării. În termeni foarte generali un mesaj este transmis de emițător către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de emițător ca o potențială sursă de satisfacție prin cunoaștere reciprocă a informației. Deci, emițătorul acționează ca și cum obiectivele sale proprii ar fi mulțumitoare dacă, atât el cât și receptorul, ar dispune după transmiterea mesajului, de aceeași informație. Egalizarea informației reprezintă deci, un mod de legătură între emițător și receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuințe.„Orice individ care comunică este direct implicat în situația de comunicare, angajându-se în ea cu personalitatea sa și cu propriul sistem de nevoi care îi determină motivațiile” .

În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectivă mai pragmatică, o importanță covârșitoare o au condițiile în care o asemenea acțiune se derulează optim. „Situația cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este așadar situația în care el nu se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi și nici manipulat și hărțuit prin întrebări”

Astfel, pentru a realiza o comunicare optimă, partenerii vor trebui să îndeplinească o serie de cerințe / condiții ce se manifestă pe tot parcursul procesului comunicării, etapă cu etapă. Dintre acestea, se pot menționa:

activarea acelui canal sau metodă de comunicare (scrisă, orală, electronică etc. ) considerată cea mai adecvată conținutului mesajului / tipului de interacțiune dorit. Se știe faptul că metoda de comunicare influențează interacțiunea;

realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;

considerarea statutului personal (fizic/psihic) al interlocutorilor în momentul comunicării (odihnit – obosit; relaxat – grăbit; preocupat – dezinteresat etc. ) și realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia;

considerarea stărilor afective în sensul de a răspunde acelei necesități vizând existența unui interes/preocupări reciproce manifestate între parteneri;

transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată transmis și receptat în unele cazuri acesta este ireversibil;

consistența în conținut a mesajului – realizarea acestei cerințe este dată de cantitatea de informație de bază bcuprinsă în mesaj și care trebuie să fie semnificativă pentru ambii parteneri;

inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea informațiilor, coeziunea și claritatea lor, cât și de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea, de compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al partenerilor;

expresivitatea comunicării – este asigurată prin calitățile de stil, intonație, pauze logice ale partenerilor;

receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise simultan/alternativ cu cele verbale;

interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare intenționat/neintenționat;

decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.

În concluzie se poate constata complexitatea și amploarea procesului comunicativ cu tot atâtea condiții ce trebuie simultan și spontan îndeplinite în scopul obținerii unei comunicări optime.

I.5. Tehnici de informare și comunicare

Modalitățile prin care intrăm în contact cu interlocutorul / interlocutorii în procesul de comunicare, sunt denumite, canalele de comunicare. De fapt, canalele de comunicare se pot defini ca fiind ansamblul căilor de acces la ceilalți parteneri ai comunicării. Aerul, cablul optic pentru telefon și internet, hârtia, undele electromagnetice folosite în transmisiile radio și tv. etc sunt tot atâtea canale de comunicare care înlesnesc relațiile și contactele noastre cu celelalte persoane.

Canalele de comunicare pot fi grupate în patru categorii:

– canale bazate pe prezența față în față a partenerilor, pe dialogul direct dintre aceștia;

– canale interactive (telefonul, comunicările mediate electronic);

– canale statice personale (memorii, scrisori, procese – verbale);

– canale statice impersonale (fișiere, buletine, rapoarte generale).

Canalele de comunicare diferă între ele prin capacitatea pe care o posedă în privința transmiteri informațiilor. Capacitatea de informare a unui canal de comunicare este influențată , după unii specialiști, de trei caracteristici:

1). abilitatea canalului de comunicare de a trata mai multe informații simultan;

2). abilitatea canalului de comunicare de facilitare rapidă a două căi de feedback;

3). abilitatea canalului de comunicare de a stabili o cât mai buna focalizare a persoanelor asupra procesului de comunicare.

Din acest punct de vedere canalele de comunicare ar putea fi clasificate în canale bogate (prezența fizică/discuția “față în față” și canale interactive-telefonul, comunicările mediate electronic), canale abundente și canale sărace (canalele statice personale și canalele statice impersonale). Canalele bogate sunt cele mai bune pentru mesajele dificile, ambigue, nonrutiniere (ele se refera la situații noi, nefamiliare, implicând adesea surpriza, ambiguitatea, presiunea timpului), iar canalele sărace sunt cele mai bune pentru mesajele simple, clare, rutiniere (ele se refera la mesaje familiare, cotidiene – date, cifre, statistici, reguli, proceduri de acțiune etc.). În practică, se pune problema alegerii / selectării canalelor de comunicare în scopul de a spori eficiența comunicării organizaționale. Evaluarea eficienței unui canal sau altul trebuie să se facă numai în raport cu natura și particularitățile mesajului (rutinier sau nonrutinier) ce urmează să fie transmis. În comunicare “Cheia succesului este reprezentată de alegerea celui mai potrivit canal de comunicare pentru mesajul ce urmează a fi transmis” Scopul relațiilor cu presa este acela de a spori reputația unei organizații și de a influența și informă publicul țintă. Organizațiile pot folosi mass-media sub diferite forme: ziare, magazine, buletine de informare, radio, televiziune și Internetul pentru a se adresa diferitelor categorii de public.

Comunicate de presă

Publicul vrea mai multă substanță de la informările făcute de reprezentanții organizațiilor, incluzând rapoarte, idei și programe care să ofere soluții viabile la problemele lor. Prin comunicate de presă organizațiile promovează realizărilor lor, ale membrilor săi. Ele trebuie să încurajeze reporterii să promoveze organizația, să furnizeze publicului realizări și întâmplări pozitive și nu doar senzaționalul sau poveștile negative.

Publicitate plătită

O organizație poate să-și popularizeze planul managerial, în anumite perioade poate prezenta în presa locală un supliment cu prezentarea detaliată, a realizărilor și planurilor sale de viitor.

Radio

Conform unor studii făcute de specialiști în media peste 25 % dintre persoanele cu vârsta de peste 12 ani ascultă știrile zilnice la stațiile locale de radio, care devin astfel o bună modalitatea de a ajunge la acest grup de oameni. Stațiile de radio locale sunt constituite de obicei din grupuri mici de reporteri. Ei folosesc o știre numai dacă este interesantă și pentru a afla ce tip de știri îi interesează cel mai bine este să fie întrebați. De asemenea unele organizații au propria stație de radio în interior și aceasta constituie o bună modalitate de a transmite informații către publicul intern.

Comunicarea cu mass-media în situații de criză

Rezolvarea situațiilor de criză implică o problematică a comunicării mediatice care se adaugă dificultăților legate de gestionarea fenomenelor neașteptate și nedorite. Această problematică este intim legată de comportamentul specific al instituțiilor de presă și al jurnaliștilor în momentul în care trebuie să relateze o situație de criză.

În timpul unei situații de criză „presa înfometată” preia și distribuie orice fel de informații, așa încât este greu să se controleze mesajele care ajung la mass-media. Rezultatul este o sumă de mesaje contradictorii (provenite din surse oficiale sau/și neoficiale, bazate frecvent pe zvonuri), care conduc la situația în care fiecare jurnalist și chiar membru al publicului își construiește propria versiune despre situația de criză respectivă. Nu există decât o singură soluție la această propunere: sprijinirea jurnaliștilor în activitatea de documentare, ceea ce duce la obținerea încrederii și chiar a cooperării presei. Aceasta devine un factor important în limitarea consecințelor situației de criză. În managementul unei situații de criză, obținerea încrederii și cooperării presei este un lucru vital, mai ales în susținerea eforturilor pentru a îndepărta efectele pe plan local. Dacă strategia de comunicare adresată direct cetățenilor afectați nu este coerentă cu ceea ce transmite mass-media, atunci reapariția panicii este de neevitat. În acest caz, efortul echipelor de intervenție de a face față situației se îngreunează simțitor.

Contrar celei mai răspândite opinii, mass-media nu este cel mai rău inamic, ci poate fi cel mai important aliat pe care vi-l puteți dori. Dacă mass-media publică informații stânjenitoare nu o face neapărat pentru a vă face rău, ci pentru a furniza știri. Dacă se întâmplă ceva ce poate constitui o știre negativă, va fi spus indiferent dacă ne convine sau nu. Este bine să se emită un comunicat despre situația de criză ivită, pentru că oricum media află și ar trebui să cunoască înainte de publicarea știrii, punctul de vedere al organizației. Se recomandă ca organizația să aibă un punct de vedere hotărât pentru a nu avea neînțelegeri.

În fiecare organizație e recomandat să existe o persoană responsabilă cu relațiile publice care să dețină o listă cu telefoane ziariștilor și reporterilor pentru a suna în situații de criză. Când nu sunt situații de criză este bine să fie întreținută relația cu mass-media, pentru că apoi într-o situație de criză, relația se va baza pe încrederea care deja există.

Comunicarea prin e-mail.

Odată cu răspândirea utilizării pe scară largă a computerului foarte mulți oameni au acces la Internet. Școala poate utiliza adresele adreselor de e-mail în comunicarea cu părinții, profesorii și cu partenerii școlii. Când în mass-media are loc o reflectare a activității organizației școlare un scurt rezumat al acesteia ar putea fi trimis printr-un buletin de informare electronic. Probabil că nu toate familiile au acces la e-mail și această informare trebuie dublată și de informări scrise.

Website

Multe organizații folosesc website-ul pentru a furniza informații celor interesați, potențialilor angajați, agenților economici. Dar înainte de a realiza un site trebuie să determinăm mai întâi scopul său. Scopul principal trebuie să fie furnizarea unui buletin de informare al conducerii? Trebuie întâi să vedem care sunt nevoile categoriilor de public și apoi care dintre acestea se pot satisface prin includerea pe site. De asemenea trebuie luat în considerare și numărul familiilor care au acces la internet. Web-ul poate fi o cale extrem de eficientă pentru a atrage și de a comunica cu comunitatea dacă este realizat astfel încât să răspundă nevoilor celor care îl folosesc și reprezintă o oportunitate de publicitate gratuită. Site-ul organizației poate conține și un formular electronic prin care aceasta primește feed-back de la categoriile sale de public.

Capitolul II. Prezența zvonurilor în viața cotidiană

Termenul de zvon este foarte des întâlnit în viața cotidiană. Zvonul este categorisit ca un agent de informare, neverificat, transmițător de mesaje, îndeobște negative și substanțial modificat prin difuzarea acestuia către un număr considerabil de indivizi. Destinatarul deformează ce a auzit, în primul rând, din cauza uitării. Distorsiunile constatate încă de la geneza și apoi transmiterea zvonurilor evidențiază capacitățile limitate ale memoriei umane În același timp, instabilitatea permite zvonului să se reproducă. De altfel, propagarea respectivelor informații este ușurată de naivitatea unor persoane, comunități, popoare, și se bazează pe o serie de mecanisme psihologice: dorința de a fi bine informat, tendința de a adăuga la o știre propriile comentarii, „capacitatea imaginativă și anticipativă, nevoia de a integra necunoscutul printr-un univers cunoscut, de a transmite noutatea imediat”. Regimurile totalitare, indiferent de epoca istorică, au perceput zvonurile ca „o boală contagioasă a populației” împotriva cărora trebuie să lupte prin toate mijloacele, inclusiv prin suprimarea rețelelor de remitere a informațiilor alarmiste; „[…] cuvintele otrăvite se șoptesc, se infiltrează în toate structurile societății, se extind și se împrăștie ca o epidemie […] Este o boală periculoasă”. Făcându-se o comparație cu fenomenele naturale, se poate observa că perturbările sociale capătă forme anarhice atunci când amploarea este una ciclonică, iar efectele pot fi devastatoare pentru întreaga comunitate.

Kapferer insistă pe ideea că zvonurile nu sunt o boală socială, protestează împotriva „psihiatrizării zvonurilor”. Zvonurile îndeplinesc funcția de liant social, ele îi fac pe oameni să vorbească, să dezbată împreună „chestiunile arzătoare, la ordinea zilei”. Kapferer menționează modelul lui Shibutani, după care zvonul se naște dintr-o deliberare colectivă. Amploarea zvonului depinde, conform lui Shibutani, de importanța și de ambiguitatea subiectului zvonului. Zvonurile sunt mai dese acolo unde informațiile oficiale lipsesc sau au o reputație proastă (precum în fostele țări comuniste, de exemplu). Zvonurile sunt de asemenea o modalitate de a contracara autoritatea și de a o forța să vorbească. Kapferer spune că în acest fel devin zvonurile un fel de contraputere. 

Zvonul fiind o informație neconfirmată despre un fapt din viața cotidiană, dincolo de înțelegerea lui ca manifestare socială, ca o intoxicare ideologică sau ca o componentă a agresiunii psihologice, rămâne un act comunicațional. El sugerează și evidențiază latura instabilă și plastică a spiritului uman. Zvonul este o manifestare a limbajului aparținând raționalității semnificante.
Ca orice act comunicațional, zvonul transmite un mesaj; el poartă o informație din viața cotidiană cu pontențialitate de adevăr până în momentul confirmării sau infirmării sale. Atunci se metamorfozează într-o certitudine sau dimpotrivă, într-o minciună. După cum se știe, zvonul cunoaște o sursă de emitere, un mediu de răspândire, un mijloc de transpunere, o informație sau un mesaj și un receptor. Acestea sunt toate elementele unui act ori proces comucațional. în majoritatea cazurilor, sursa este cel mai greu de depistat. Anonimatul "sursei" este elementul care produce "mesajul" lansării zvonului.

Un zvon poate fi lansat intenționat (tendențios) sau neintenționat (aleator) însă indiferent de situație, 'efectele sunt aceleași. în accepțiunea noțiunii de zvon, este inclusă orice informație (veridică ori nu) neconturată precis, nerevendicată de cineva anume și care are un mare grad de ambiguitate. La baza transformării informației lansate în zvon stă propagarea ei prin intermediul unui agent sau printr-o cale de legătură între sursă și receptor, de cele mai multe ori acestea fiind mijloace de comunicare în masă ori calea orală. Cu cât mediul în care se transmite este mai omogen, cu atât are o viteză mai mare de propagare, deoarece apelează la un nivel comun de înțelegere, la persoane care își desfășoară activitatea împreună ori sunt componenții unui grup bazat pe interese comune.

Până în momentul ajungerii la receptor, zvonul "se finisează", se definitivează, primește o formă completă, fiind, în final, asemenea unei opere de artă, care a cunoscut procesul desăvârșirii. Deci, ce caracterizează zvonul este efectul de "bulgăre de zăpadă", în care acesta este cuprins (în cea mai mare parte) datorat mijlocului de propagare, dau și mediului în care evoluează.

Aici adevăratul rol au cele două forme specifice de limbaj ale zvonului, acestea prezentându-se prin "se spune", "se aude" sau prin "potrivit unei surse bine informate", cu ajutorul lor se poate cosmetiza informația, se pot adăuga noi elemente care îl vor schimba structural, modificându-1, alcătuindu-i o altă înfățișare. Căile de transmitere sunt mijloacele de informare în masă, care permit pătrunderea zvonului în locuințe, îl duc la receptor, la oamenii de rând. Prelucrarea zvonurilor de către mass media "o fantastică credibilitate, le dă valoare de informație prin care dobândesc statut de adevăr și pot lua loc definitiv în conștiința populară".
Purtătorii mesajului sunt partizanii zvonului, sunt părtași la procesul de credibilizare, susținându-l implicit, tocmai tocmai în virtutea faptului că ei sunt cei care oferă informația oamenilor. Zvonul se răspândește pretutindeni, acolo unde găsește condiții prielnice, în orice mediu sau grup social, acasă, pe stradă. La serviciu, caracteristică fiindu-i capacitatea de contaminare a cotidianului. Metaforic vorbind, zvonul se manifestă "ca o enormă gură de mestecat colectivă."
Dincolo de aspectul său profund social și psihologic zvonul este o modalitate, o formă specifică actului comunicațional, care surprinde prin marea lui capacitate de influența omenirii, de a-i pune în mișcare, oferindu-le o altă condiție de manifestare, generatoare uneori de excese alteori de inhibiții. în astfel de cazuri, zvonul depășește cotidianul, impunând indivizilor trăirea în senzațional și uitare pentru un timp, a firescului și normalului. Există câteva mari teme ale zvonului politic: mâna ascunsă (puterea secretă care face jocul), acordul secret, banii, sănătatea, sexul, limbajul dublu, imigrația. Ultima temă e mai mult o obsesie a Franței și a Statelor Unite, în opinia mea. Kapferer precizează că nu este vorba de o listă exhaustivă. Drogurile, după părerea mea, au devenit în ultimii ani o temă des întâlnită de atac la adresa persoanelor publice.

Zvonurile sunt utile în crearea imaginii politicienilor. Zvonurile „se insinuează în fisurile fiecăruia, îi exploatează punctul vulnerabil, dobândind astfel o credibilitate puternică: par plauzibile”

Dacă alegem să dezmințim un zvon acuzator, nu trebuie să îl repetăm. Trebuie disociată acuzația de persoana (sau firma) acuzată. Putem de asemenea încerca să transformăm acuzația negativă într-una pozitivă. Dacă vrem să reușim în demersul nostru de a dezminți un zvon, trebuie să ne folosim de persoane credibile.

Altă posibilitate de a scăpa de efectul unui zvon acuzator ar fi aceea de a reorienta zvonul interpretându-l în altă manieră. Sau am putea să pretindem că zvonul este rezultatul unor mașinațiuni ascunse ale unui „creier malefic” interesat să răspândească o informație falsă. Putem de asemenea încerca să demonstrăm că e imposibil ca faptele vehiculate de zvon să fie adevărate, să subliniem incoerențele zvonului. O altă cale ar fi aceea să facem cunoscute publicului mecanismele psihologice care îl fac să creadă în zvon.

II.1. Extragerea mesajului

Dacă într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o știre bună și ascultătorul/jurnalistul va spune că „e doar un zvon”, își asumă riscul ca un coleg de la concurență să facă exact ce trebuia să faci și el cu această informație: o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră și are șansa să câștige o știre tare. Problema de fond a jurnaliștilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informații false. Dar timpul ne-a dovedit că e greșit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune că: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri”. 

Tot de la Kapferer aflăm și de ce zvonurile sunt “știri” tari: “zvonul dezvăluie un secret: este rar, deci scump.” Odată aflat, oamenii simt nevoia să spună mai departe zvonul. Deci îi preocupă, vorbesc despre el. Păi nu tocmai asta spune unul dintre îndemnurile clasice în jurnalism: să scrii despre ceea ce vorbesc oamenii, despre ceea ce-i preocupă în acest moment? “O informație care nu este și o știre nu poate fi generatoare de zvon”.

O altă mare confuzie se face atunci când identificăm zvonurile. De multe ori, le confundăm cu “ponturile”, care vin, de regulă, de la o singură sursă (nu circulă). Cineva îți divulgă o informație pe care n-o au mulți. Spre deosebire de pont, “zvonul e vocea grupului”, “ceea ce creează zvonul nu este sursa, ci grupul”. Distincția asta ne ajută să înțelegem că, de fapt, oamenii știu de zvonuri, de cele mai multe ori, înaintea jurnaliștilor. Kapferer punctează asta în carte: “în numeroase situații, vocea grupului, zvonul, o ia înaintea mediilor de informare” . Rolul jurnalisrului este la fel de important: va transforma zvonul în știre, adică va încerca să afle adevărul din surse oficiale. Va confirma sau va infirma, va aduce informații noi. Va adăuga zvonului ceea ce-i lipsește ca să fie o știre: adevărul.

De fapt, jurnalistul știe să facă mai ales ceea ce grupul nu știe să facă: să verifice informația din sursele potrivite (cele oficiale, competente). Are acces la aceste surse. Tocmai de aceea, Kapferer crede, atunci când încearcă să definească zvonurile, “criteriul neverificării este subiectiv”. “O informație falsă (…) se răspândește la fel ca și una veridică (…) zvonul nu ne parvine niciodată prin persoane necunoscute, ci, dimpotrivă, prin persoane apropiate (…) nu pornim de la ideea că rudele noastre inventează, fabulează sau sunt victime ale halucinațiilor.” Deci vorbim despre un zvon tocmai pentru că oamenii obișnuiți nu au aceeași pregătire ca a unui jurnalist în ceea ce privește verificarea informației.

Jurnalistul va aduce lumină în bezna prin care circulă zvonul. Și va pune capăt paradoxului pe care-l constată Kapferer: “Un zvon încetează să mai circule atunci când publicul îl califică drept zvon”. De asta cred că e bine ca jurnaliștii să identifice corect zvonurile și să speculeze cum trebuie să le folosească în meseria lor.

De ce se încred oamenii în zvonuri?

Credibilitatea unui zvon e strâns legată de persoana care ni-l aduce la cunoștință și de mesajul pe care ni-l comunică. Nu numai că atenția noastră e selectivă, în sensul că ascultăm doar ceea ce vrem să ascultăm, dar în primul rând analizăm sursa ca să aflăm ce trebuie să credem despre mesajul pe care urmează să-l ascultăm.

Există mai mulți factori care contribuie la investirea cu încredere a unei surse, la perceperea ei drept credibilă: sentimentul pe care ni-l produce, dezinteresul, dinamismul, caracterul ei atrăgător. Comunicările orale nu circulă la întâmplare în rândul publicului sau al diferitelor grupuri. De pildă, dacă aflăm din presă că tocmai s-a lansat pe ecrane ultimul film al unui regizor cunoscut, de cele mai multe ori, vom evita să ne exprimăm părerea înainte de a o afla pe cea a unui lider de opinie: un critic de film sau un prieten pe care-l considerăm competent în materie cinematografică sau în orice caz, mai competent decât noi. Aici trebuie subliniat rolul deosebit al liderilor de opinie în ceea ce privește credibilitatea unui zvon și difuzarea lui mai departe în cadrul grupului sau în afara sa.

Zvonul provine din mediile de informare neoficiale. Ne parvine printr-un expert în domeniu, sau prin cineva mai expert decât noi. În general, profităm de analiza competentă a altora asupra unor micro-subiecte, pentru a fi la curent și a ști ce trebuie să gândim. Dacă cel ce relatează simte că nu e destul de convingător, face imediat apel la o altă persoană, mai expertă, mai aproape de presupusa sursă originară. Persoana care relatează o informație importantă caută adesea să convingă. Valoarea de adevăr a zvonurilor nu influențează răspândirea lor. Viteza de propagare a zvonurilor este dependentă de coeziunea comunității.

Zvonul are și o funcție de integrare socială. Participăm la grup vehiculând zvonurile pe care grupul le susține, pe care le crede și cărora le dă importanță. Ne integrăm în grup adoptându-i punctul de vedere. Kapferer se întreabă „de ce colportăm zvonurile?”. Răspunsul ar fi că acest lucru se întâmplă pentru că zvonurile sunt vești, pentru că vrem să știm, să convingem, să ne eliberăm, să plăcem, să avem despre ce vorbi.

II.2. Funcția explicativă a zvonului

Zvonul reprezintă un enunț (mesaj, relatare, informație neoficială) neverificat, ce se vrea autentic și cu carácter de noutate despre o anumită situație, fenomen sau eveniment produs sau pe cale să se producă, și care circulă în absența, în paralel sau în contra informațiilor (știrilor) transmise prin mijloacele oficiale de informare în masă.

Ca orice act comunicațional, zvonul transmite un mesaj: el poartă o informație cu potențialitate de adevăr până în momentul confirmării sau infirmării sale (săptămâna aceasta, luna viitoare sau la anul care vine). Când el, zvonul, se metamorfozează într-o certitudine sau, dimpotrivă, într-o minciună.

Zvonul cunoaște o sursă de emitere, un mediu de răspândire, un mijloc de transpunere, o informație sau un mesaj și un receptor. Acestea sunt toate elementele unui act ori proces comunicațional.

Zvonul se caracterizează prin: caracterul neoficial, caracterul tendențios, ambiguu și neverificabil (greu verificabil), într-un interval de timp scurt, faptul că este de strictă actualitate, transmiterea “în lanț”, de la persoană la persoană, de obicei pe cale orală, viteza, relativ mare, de propagare, amestecul de adevăr și fals pe care îl promovează, interesul public pe care îl suscită, gradul ridicat de credibilitate de care se bucură, caracterul nociv generat în planul vieții sociale a colectivului vizat, în pofida vieții scurte pe care o are.

În procesul de transmitere și acceptare a zvonului, acesta poate fi supus unei operații de “ajustare”, ce se face de către fiecare persoană aflată pe lanțul de transmitere, în funcție de interésele, așteptările, caracterul și motivațiile sale. Această operație poate fi:

de amplificare (efectul “bulgărelui de zăpadă”)-în sensul că eleméntele informative sau emoționale ale zvonului sunt sporite, prin mărirea celor existente sau prin adăugarea unora noi;

de simplificare- prin suprimarea completă a unor elemente sau/și prin diminuarea celor transmise mai departe.

Practica a dovedit că în majoritatea cazurilor ajustarea se face în sensul amplificării dar, și într-o situație și în cealaltă, zvonul suferă în procesul de transmitere o serie de distorsiuni care, în unele cazuri, pot fi atât de puternice încât practic se dă naștere unui zvon nou.

Viteza de circulație a unui zvon este determinată de o serie de aspecte, printre care se pot enumera:

gradul de atractivitate/importanță- un zvon este cu atât mai atrăgător cu cât el răspunde mai bine nevoii de informare a oamenilor cărora li se adresează;

credibilitatea pe care o are – aceasta depinde la rândul ei de credibilitatea sursei care a emis zvonul și de mesajul propriu-zis ce se transmite:

structura grupului uman în care se propagă zvonul, dispunerea spațială a membrilor acestui grup și de nivelul omogenității sale;

comuniunea de interese și de motivații ce animă grupul social respectiv;

numărul canalelor de comunicare folosite în transmiterea zvonului.

II.3. Noțiunea de monden – definiții

MONDÉN, -Ă adj. care aparține unei vieți luxoase; (și s.) care duce o viață de petreceri; referitor la o astfel de viață. (< fr. mondain) Sursa : neoficial

MONDÉN, -Ă, mondeni, -e, adj. Care aparține înaltei societăți, care ține de viața de lux și de petreceri a acestei societăți; care reflectă sau privește o astfel de viață. ** (Adesea substantivat) Căruia îi place viața de societate, care frecventează reuniunile înaltei societăți. – Din fr. mondain. Sursa : DEX '98

mondén adj. m., pl. mondéni; f. sg. mondénă, pl. mondéne Sursa : ortografic

  MONDÉN \-ă (\-i, \-e) 1) Care ține de păturile privilegiate ale societății; caracteristic pentru societatea înaltă. a \-ă. 2) (despre persoane) Care are o deosebită preferință pentru viața societății înalte. /mondain Sursa : NODEX

 MONDÉN, -Ă adj. Care aparține unei vieți luxoase; care duce o viață de petreceri; care reflectă sau se referă la o astfel de viață. [< fr. mondain].

II.4. Zvonurile mondene

Nu există staruri pe seama cărora să nu circule zvonuri. Starul și-a făcut deja un public, are admiratori care îl venerează până la idolatrie. Fanii se identifică prin el, reprezintă modelul, sursa identității lor. Dar starul e neapărat departe. Astfel, cele două condiții ale proliferării zvonurilor sunt prezente: o covârșitoare importanță și o mare doză de ambiguitate creată de secretul ce învăluie starul.

Sălbaticul adoră idoli de lemn sau piatră, omul civilizat idoli de carne și sânge, spunea Bernard Shaw. Fanul idolatru dorește contopirea cu starul, însușirea lui fizică și mentală. Această dorință este însă mereu frustrată: starul rămâne inaccesibil, nu poate fi atins de muritorii de rând. Totuși, pentru a întreține mulțimea adoratorilor, e nevoie de înlocuitori ai imposibilei posesiuni. Zvonul e unul dintre ei; altul e colecționarea de mărturii fizice ale trecerii starului. Neputând să-l posede în întregime, fanul vrea măcar o bucățică din obiectul admirației sale: rujul lui Cindy Crawford, o bucată din cămașa lui Johnny Depp etc. Fetișismul și zvonurile întrețin credința.

Viața particulară a starului e publică, iar impresarii sunt atașații de presă nu fac decât să mai dezvăluie câte ceva la momentul potrivit.

În anii '50, cinci sute de ziariști erau stabiliți la Hollywood ca să alimenteze lumea cu informații, cancanuri și confidențe privind starurile.

Cunoașterea unui star este un mijloc de apropiere magică. Orice informație constituie un mic secret care permite publicului să pună stăpânire pe o părticică din intimitatea starului. Fiecare va putea eventual încorpora această părticică în eu-l său propriu. Fanul este adoratorul a ceea ce i-ar plăcea să fie el. Astfel, va imita conștient sau inconștient ceva din idol. Mimetismele arată nevoia de a fi admirat, adorat… Astfel, starurile pot propune și comercializa o știință de a exista, de a iubi, de a trăi.

Fanii vor să fie ei cei care transmit indiscrețiile, constituind astfel legătura dintre lumea supranaturală a starurilor și marele public. Aducători ai ultimelor vești, fanii lasă impresia că trăiesc în intimitatea idolilor lor. Aici intervine zvonul. Zvonul nu trebuie să fie adevărat. Preferăm o poveste amăgitoare decât un adevăr care nu spune nimic. Adevărata bârfa trebuie să alimenteze mitul. De pildă, starurile feminine reprezintă de cele mai multe ori modelul îndrăgostitei. De aceea zvonurile deapănă o nesfârșită poveste de dragoste. Zvonul logodnei îl precede pe cel al căsătoriei, care la rândul său pregătește terenul pentru un conflict conjugal, al unei împăcări sau al unui divorț. Dragostea nebună a făcut parte întotdeauna din marile idealuri. Prin intermediul acestor femei, publicul trăiește mitul Marii Iubiri de care n-a avut parte în viața cenușie pe care o duce.

Starurile masculine sunt eroi, supraoameni. Când a murit James Dean, pe 30 septembrie 1955, la volanul mașinii sale Porsche Spyder, pe care o conducea cu peste 160 de kilometri la oră, zvonurile i-au confirmat statutul de supraom. Un supraom nu moare. În realitate, conform zvonului, James Dean s-ar fi ascuns multă vreme într-o fermă din apropiere de Los Angeles.

Starul e legat de publicul său printr-un contract tacit: întreaga viață trebuie să joace mitul căruia îi datorează celebritatea. Calitatea de star nu se dobândește întâmplător. Condiția nașterii starului e aceea de a răspunde unei nevoie a publicului. Zvonurile negative sunt semnul unei fisuri: starul se îndepărtează de termenii contractului tacit. Nu respectă scenariul pentru care a fost angajat.

Așadar un star nu e propriul său stăpân. Are două îndatoriri față de public: aceea de a se expune dozat și de a fi consecvent virtuților cărora le datorează alegerea. Și în acest domeniu, zvonurile joacă un rol foarte important.

II.5. De la realitate la zvon

La apariția unui eveniment, este generată o explicație inițială. Motivați să argumenteze perspectiva lor asupra evenimentului, oamenii intră într-o fază de procesare. În această fază este formulată problema și sunt colectate informații relevante. Apoi, pe baza acestor date, se formulează o posibilă soluție care e fie acceptată ca satisfăcătoare, fie respinsă, și atunci se revine la stadiul de formulare a problemei.

În general zvonul urmează următorul proces: la un moment dat, începe să circule și să prolifereze câte o vorbă cine știe de unde venită. Mișcarea se amplifică, atinge un punct culminant pentru ca apoi să descrească, să mai pâlpâie slab o vreme, înainte de a se stinge definitiv. Oamenii discută zvonurile, nu le acceptă pasiv transmițându-le mai departe fără să-și aducă o minimă contribuție. Purtătorii mesajului sunt partizanii zvonului, sunt partași ai procesul de credibilizare, sustinându-l implicit  tocmai în virtutea faptului că ei sunt cei care oferă informația oamenilor. Zvonul se răspândește pretutindeni, acolo unde găsește condiții prielnice, în orice mediu sau grup social, acasă, pe stradă. La serviciu, caracteristică îi este capacitatea de contaminare a cotidianului.

După faza inițială de lansare a zvonului, discuția ia o direcție personală și se orientează către subiectul mai larg al pericolelor care apar sau pot apărea. Cele mai multe afirmații sunt, în mod surprinzător, directive. Acest lucru se întâmplă pentru că utilizatorii își dau seama că s-au depărtat de subiect și că înflăcărarea lor bazată pe experiențe personale nu duce la o concluzie, astfel încât peste jumătate din numărul total de intervenții îndeamnă la finalizarea discuției. Zvonul nu interesează participanții la discuție decât în măsura în care dă ocazia exprimării părerilor personale despre tema mai largă a zvonului.  

În majoritatea lucrărilor de specialitate se consideră că la baza zvonurilor stă trebuința de informare a oamenilor. A doua condiție esențială în cadrul acestui proces de formare și transmitere a acestor mesaje neoficiale este deficitul de informație oficială. În situația în care apare acest deficit de informație, trebuința de informare a oamenilor devine necritică. Astfel, preluarea știrilor, datelor și informațiilor se face fără analiză critică necesară unui astfel de proces.

Celor două condiții majore trebuie să li se alăture un anume comportament favorizant din partea membrilor colectivului respectiv. Acest comportament este determinat de o oarecare labilitate psihică a unor indivizi și de dorințe lor de a apărea în ochii ce1orlalți membrii ai grupului drept persoane bine informate, care frecventează cercuri sociale "sus puse" sau se bucură de atenția unor reprezentanți ai acestor cercuri.

Apariția zvonului este însă legată și de acele situații în care comunicarea socială poartă amprenta unnor puternice trăiri emoționale. Astfel de momente apar de cele mai multe ori în timp de criză economică, politică și socială, de catastrofe naturale sau de război, care generează inevitabil stări stresante acute. Acestea la rândul lor favorizează lansarea, receptarea și transmiterea mai departe cu rapiditate a zvonurilor.

Printre informațiile generatoare de zvonuri găsim, în primul rând, tot ceea ce tulbură ordinea lucrurilor și provoacă o reacție, adică știrile de interes pragmatic direct: încălcările moralei, pericolele, schimbările de ordin social, modificările mediului înconjurător. „Zvonurile zboară, cresc. sporesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic, sunt niște animale neobișnuite, iuți și nesătule. Se pare că efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al hipnozei: fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează. […] Zvonul este cel mai vechi mijloc de informare din lume"

În pofida vieții lor scurte, zvonurile sunt foarte nocive. Caracterul lor dăunător își pune amprenta asupra mai multor aspecte ale relațiilor interumane dintr-un anumit colectiv, generând efecte care pot influența negativ echilibrul existent:

• scăderea încrederii personalului în sursele oficiale de informare;

• diminuarea nivelului de responsabilitate în îndeplinirea sarcinilor și misiunilor:

• deprecierea releției de încredere reciprocă dintre șef și subordonați;

• instalarea unei stări de nesiguranță sau precipitare în activitate;

• erodarea atașamentului și loialității față de organizație;

• apariția unor stări de resemnare și blazare la angajați,

• reducerea entuziasmului și spiritului de inițiativă;

• stimularea unor interpretări diferite asupra aceluiași eveniment;

• apariția unor stări de tensiune materializate prin suspiciune,

• executarea cu întârziere a unor dispoziții. apariția unor acte de indisciplină (comentări de ordine, neîndeplinirea unor atribuții funcționale, tendințe de insubordonare, etc.) Efectele psihosociale ale zvonurilor sunt asigurate de capacitatea lor deosebit de mare de influențare. Încorporând în structura lor elemente esențiale de ordin psihosocial, zvonurile (mai ales cele fabricate și lansate intenția îndeplinirii unor obiective) răspund exact unor trebuințe de informare a oamenilor Mai mult decât atât, ele oferă prilejul satisfacerii și altei nevoi stringente a indivizilor, respectiv cea de particiare la viața socială a grupului din care fac parte. Această participare reflectă sentimentul de apartenență la acel colectiv și se concretizează în: plăcerea nativă de a vorbi, de a stârni interesul interlocutorilor și de a primi laude și aprecieri; formarea și menținerea relațiilor de colegialitate și prietenie; împărtășirea propriilor sentimente, opinii, păreri, atitudini; participarea la formarea și promovarea aceluiași sistem de norme și valori.

Participând la viața socială a comunității din care fac parte, oamenii – cu voia sau fără voia lor – intră (și) sub incidența zvonurilor ce sunt vehiculate în acea comunitate. Gradul în care ei sunt influențați de aceste zvonuri și în care ei contribuie la răspândirea acestora mai departe, depinde de la caz la caz, în funcție de o serie de factori, printre care;

structura psihică a individului;

motivele și interesele personale;

încrederea individului în sursele oficiale de informare. b#%l!^+a?

sistemul de relații interpersonale pe care îl cultivă.

Beneficiind – de regulă – de o mare credibilitate, zvonurile au un potențial mare de manipulare atitudinală și comportamentală a oamenilor. Fiind un amestec de adevăr și minciună, zvonurile permit răspândirea informațiilor false în același mod ca a informațiilor reale. Sub această premisă pot fi (!) lansate zvonuri prin care se urmărește obținerea din partea „victimelor zvonului" a unor atitudini sau comportamente anume, folosindu-se informații false , fabricate de sursa de influențare în concordanță cu obiectivele pe care le urmărește.

Capitolul III. Tehnici de contracarare a zvonului

III.1. Modalitatii de combatere a zvonului

Cunoscându-sc eficacitatea zvonurilor, se pune în mod normal problema contracarării acestora sau, altfel spus, a diminuării efectelor acestora (ideal ar fi anihilarea lor, dar aceasta este practic aproape imposibil de realizat).

Kapferer precizează că, uneori, zvonurile pot fi „adevărate” și că deranjează că alcătuiesc o sursă de informații necontrolată de putere, care alimentează contra-puterile. Fiind legat de evenimente la zi, cu destinația credibilității și colportării, e aproape imposibil de stăvilit. Singura metodă de a interzice prolifelarea zvonurilor este interdicția oamenilor de a vorbi. Adică, a cere imposibilul, cum și a le cere să nu gândească (deci să fabrice zvonuri!) este la fel de… „idealist”'

Pentru a diminua efectele zvonurilor eate necesar să se acționeze cu promptitudine și eficiență, pornindu-se de la identificarea trebuințelor de informare a personalului, activate prin deficitul informațional oficial. În literatura de specialitate, sociologii și psihologii au conturat o serie de strategii în vederea contracarării zvonurilor. Cele mai cunoscute sunt:

informarea oportună, clară și suficientă a personalului despre problemele și situațiile în care este implicat;

definirea precisă și corectă a riscurilor existente și explicarea fenomenelor (proceselor) baza unor argumentații corecte și logice, întemeiate pe baza datelor și faptelor reale;

prevenirea (avertizarea) personalului asupra posibilității apariției zvonurilor și asupra nocivității lor, încercând astfel „imunizarea” efectivelor la efectul zvonurilor;

creșterea credibilității și prestigiului surselor oficiale de informare, lucru care se realizează mai ales prin verificarea autenticității tuturor informațiilor înainte de a fi difuzate.

În cadrul acestor strategii se folosesc diferite tehnici și procedee, mai mult sau mai puțin eficace Unele dintre acestea au devenit deja „clasice", dar eficacitatea lor este pusă însă la îndoială:

dezmințirea – de cele mai multe ori este puțin credibilă, este atacată ușor de adversari, contribuie la difuzarea mai departe a zvonului și uneori îi amplifică efectele;

interzicerea (bruierea) vizionării sau audierii mijloacele de informare ale „lansatorului de zvonuri"; acest procedeu poate facilita deseori realizarea scopului urmărit de sursă din cauza tentației „fructului oprit" și a suspiciunilor generate de acele măsuri administrative, uneori apreciate chiar imorale.

Pornind de la aceste considerente, specialiștii recomandă în prezent alte tehnici și procedee de cornbarere a efectelor zvonurilor:

verificarea minuțioasă a surselor de informații;

instruirea personalului de a pune întrebări precise și repetate (sub forme diferite) celor care transmit informații și de a nu relata mai departe decât propriile observații, și numai

despre activitățile la care a luat parte, evitând ambiguitățile și exagerările;

discutarea unor aspecte periculoase sau delicate numai în mometul în care sunt cunoscute elementele constitutive concrete ale evenimentelor;

recunoașterea cu sinceritate a propriilor greșeli și nereușite, a cauzelor care le-au generat și a factorilor care le-au favorizat;

cultivarea încrederii efectivelor în sursele proprii de informare;

depistarea rapidă a zvonurilor lansate de adversar, „demontarea" acestora și reliefarea scopurilor urmărite prin zvonurile respective

În pofida acestor tehnici și procedee, specialiștii apreciază că nu există nicio rețetă magică pentru combaterea unui zvon. În primul rând, trebuie avute în vedere situațiile concrete în care se acționează. Uneori, o glumă, o remarcă spirituală sau un râs eliberator pot „îngropa" definitiv un zvon.

Din punct de vedere practic, experiența unor comandanți de subunități militare în încercarea de a ține sub control zvonurile care au circulat în subunitățile comandate de ei și de a ține o evidență a acestora, a consemnat unele rezultate pozitive pe această linie, cu influențe notabile asupra stării psihomorale a efectivelor.

Sub aspect tehnic evidența zvonurilor a cuprins: tema promovată; sursa de formare; ținta vizată; canalele de penetrare; vectorii purtători; aria de răspândire; aderența (credibilitatea) în rândul efectivelor; efectele constatate; perioada (durata) etc.

Ținerea acestei evidențe a constituit totodată primul pas în combaterea zvonurilor.

Zvonurile sunt răspândite în medii vulnerabile, iar difuzarea se face de către mai mulți subiecți în așa fel încât apariția zvonurilor din mai multe izvoare/surse (!!) să ducă la confirmarea lor.

„Însă modul de obținere a știrilor (informațiilor!) face ca acestea, de cele mai multe ori, să apară sub aceeași tipologie, dar într-o imagine puțin schimbată. De aici rezultă și imposibilitatea indivizilor de a face diferența dintre o știre și un zvon, și de a se apăra de cel din urmă. Față de un eveniment, toate mediile de informare reacționează aproape la fel: evenimentul trebuie comentat. Față de zvon însă libertatea lor de mișcare este totală. În plus, dispun de o gamă largă de decizii posibile, mergând pur și simplu de la declanșarea unui zvon până la organizarea campaniei antizvon. Circulând o vreme limitat, zvonul poate exploda datorită mediilor de informare, acestea semnându-i practic actul de naștere publică

„Acolo unde există informare (informații) va exista și dezinformare; acolo unde există comunicare va exista și zvon….e ca stresul: face parte din viața noastră de zi cu zi, este uman, chiar dacă ne convine sau nu!”

III.2. Inventarea unui dușman ascuns

De obicei, atunci când sunt atacate de un zvon, victimele depun plângere împotriva lui X. Majoritatea zvonurilor nu au însă o sursă identificabilă sau care să se desemneze ca atare. Depunerea plângerii echivalează cu un atac. Zvonul reprezintă în acest caz forma luptei împotriva necunoscutului. Plângerea împotriva lui X postulează existența lui X, faptul că acest necunoscut are o formă fizică, un mod de a gândi, o strategie: plângerea contribuie și la construirea unui „creier” ascuns. De asemenea, recompensele propuse prin intermediul presei – cum s-a întâmplat cu supermagazinul Cora – denaturează perceperea zvonului, lăsând să se presupună că nu e inocent.

În domeniul politic, ipoteza Creierului face parte din repertoriul fundamental al oricărei riposte. În general, dacă zvonul sau o intenție sunt atribuite unei persoane sau unui grup, se poate merge dincolo de simpla respingere a afirmațiilor vehiculate de zvon. Respingerea este o atitudine defensivă.

În plus, acuzatul va fi întotdeauna în întârziere față de zvon: inițiativa aparține taberei adverse. Postularea existenței unui Creier permite reluarea inițiativei sau cel puțin crearea unei oarecare nedumeriri în rândul opiniei publice, care nu va mai ști prea bine ce să creadă.

Zvonurile exploatează punctul vulnerabil al fiecăruia, dobândind astfel o credibilitate puternică: par plauzibile.

Dacă alegem să dezmințim un zvon acuzator, nu trebuie să îl repetăm. Trebuie disociată acuzația de persoana (sau firma) acuzată. Putem de asemenea încerca să transformăm acuzația negativă într-una pozitivă. Dacă vrem să reușim în demersul nostru de a dezminți un zvon, trebuie să ne folosim de persoane credibile.

III.3. Prevenirea și anihilarea zvonului

O posibilitate de a scăpa de efectul unui zvon acuzator ar fi aceea de a reorienta zvonul interpretându-l în altă manieră. Sau am putea să pretindem că zvonul este rezultatul unor mașinațiuni ascunse ale unui „creier malefic” interesat să răspândească o informație falsă. Putem de asemenea încerca să demonstrăm că e imposibil ca faptele vehiculate de zvon să fie adevărate, să subliniem incoerențele zvonului. O altă cale ar fi aceea să facem cunoscute publicului mecanismele psihologice care îl fac să creadă în zvon.

Dincolo de aspectul său profund social și psihologic, zvonul este o modalitate, o formă specifică actului comunicațional, care surprinde prin marea lui capacitate de influența omenirii, de a-i pune în mișcare, oferindu-le o altă condiție de manifestare, generatoare uneori de excese,  alteori de inhibiții. În astfel de cazuri, zvonul depășește cotidianul, impunând indivizilor trăirea în senzațional și uitare pentru un timp a firescului și normalului.

Fiind o patologie în comunicare, zvonul este greu de combătut. De cele mai multe ori zvonurile nu pot fi nici prevenite, nici  contracarate. 

Pentru a evita lansarea și răspândirea zvonurilor și știrilor false, un conducător trebuie să acționeze și să-și instruiască subordonații în ideea respectării următorului algoritm în relațiile de comunicare pe care le au:

Verifică cu atenție sursa oricărei informații ce îți parvine!

Pune întrebări care obligă la răspunsuri precise din partea celui care îți relatează o „știre”!

În cadrul discuției, reformulează unele întrebări și compară răspunsurile primite!

Relatează colegilor tăi numai faptele și întâmplările la care ai participat nemijlocit, evită exagerările și ambiguitățile, fă o separare clară între fapte și propriile păreri!

Evită mijloacele de informare ale terților, bazându-te pe convingerea că aceștia nu urmăresc binele tău; dacă totuși ajung până la tine astfel de informații, încearcă să descoperi ce scop urmăresc și pe cine vizează!

Anunță-ți în cel mai scurt timp șeful dacă găsești materiale de informare ce nu aparțin propriei surse!

Dacă te simți confuz, dezorientat, nesigur cu privire la o anumită problemă (situație), anunță-ți șeful și cere informațiile necesare!

în situația în care un coleg îți transmite o informație a cărei sursă este necunoscută, oprește transmiterea ei mai departe (înfrângându-ți tentația de a „poza" în persoană bine informată) și raportează despre aceasta superiorului tău!

În cazul unei campanii de acțiuni psihologice în care se lansează în mod deliberat zvonuri, contracararea acestora este mai dificilă deoarece demersul presupune un proces de analiză atentă a conținutului zvonurilor lansate, determinarea cu precizie a sursei și a țintelor vizate, a obiectivelor ce se urmăresc, etc… să nu uităm că sunt și ei specialiști în zvonuri (cei care le lansează)! Pentru parcurgerea unui astfel de proces, specialiștii în domeniul cercetărilor psihosociale recomandă metoda analizei de conținut, care reprezintă o variantă a metodelor de analiză calitativă folosite în domeniul comunicării.

Analiza de conținut, ca metodă de investigație a zvonurilor fabricate și lansate în mod deliberat, cuprinde următoarele unități de analiză a conținutului acestora:

Unitatea de înregistrare – reprezintă acea parte din strucrura zvonurilor ce urmează a fi apreciată și introdusă în una din categoriile care au fost stabilite în schema de analiză pregătită anterior. Această schemă trebuie să cuprindă câteva categorii (rubrici) referitoare la temele promovate de zvonurile respective, frecvența lor, sursa probabilă etc. Ca unități de înregistrare se folosesc diferite părți din conținutul unui zvon, parole, teze, propoziții cu semnificație, cuvinte cheie etc.

Unitatea de numărare – este reprezentată de acele elemente cu ajutorul cărora se pot face determinări cantitative ale unităților de înregistrare și de context. Se pot folosi (în funcție

de mărimea comunicării- cuvântul, propoziția sau (mai rar) fraza.

Unitatea de context – acea parte a comunicării pe baza căreia se poate stabili orientarea unităților de înregistrare. De regulă, această unitate e mai mare decât precedenta, deoarece și contextul este mai larg decât părțile ce constituie unitățile de înregistrare;

O monitorizare facilă a zvonurilor care circulă în cadrul unei organizații se poate face rapid și pe baza unui tabel de genul celui de mai jos:

Parcurgând toate etapele procesului de analiză, analistul va putea efectua catalogarea zvonurilor (favorabile, neutre, nefavorabile) și reține o serie de concluzii referitoare la elementele esențiale (sursă, temă, obiective, ținte etc.) pe baza cărora se va putea clădi cea mai ef'icace strategie de contracarare.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%

Studiu de caz

De cele mai multe ori, publicul larg consideră că zvonul este identic cu știrea. Practic, această concepție favorizează acțiunea de manipulare. Într-adevăr, există anumite similarități între zvon și știre, dar, totuși, există o diferență majoră, anume, valoarea de adevăr a informației transmise. În timp ce informația transmisă printr-o știre este verificată de cel puțin trei surse ( sau ar trebui să fie ), cea transmisă prin intermediul zvonului nu poate fi probată. O altă diferență o constituie identificabilitatea sursei de informație. În cazul zvonurilor, sursa va rămâne întotdeauna necunoscută.

T. Shibutani caracterizează zvonul ca fiind „produsul importanței și ambiguității”. De ce produsul importanței? Deoarece, dacă informația nu este de interes public și, în același timp, de interes actual, aceasta nu va reprezenta subiectul uni zvon. De ce produsul ambiguității? Pentru că, cu cât informația formală este mai ambiguă, cu atât propagarea zvonului este mai intensă. Astfel, dacă mijloacele media transmit informații lipsite de certitudine, legate de un subiect / o situație de anvergură, atunci vor apărea diferite interpretări legate de subiect / situație. Cu cât frica și incertitudinea în fața unui eveniment sunt mai intense, cu atât circulația zvonului este mai răspândită.

Dacă un zvon este lansat, în mod conștient, de o sursă specializată, acesta are, de cele mai multe ori, menirea de a presăra confuzie, panică, isterie în rândul maselor, pentru atingerea unor scopuri necunoscute publicului-țintă. Datorită faptului că zvonurile se dezvoltă pe un fond de frică, subiectele emoționale cum ar fi amenințările la adresa bunăstării fizice sau psihice fac întotdeauna parte integrală din ele. Oamenii cei mai afectați de „știri” sunt cei care, cel mai probabil, le vor transmite mai departe.

De asemenea, există trei condiții esențiale ce favorizează apariția zvonurilor: credibilitatea, aparența de adevăr și nu în ultimul rând, dezirabilitatea conținutului informației.

În cazul în care un zvon este lansat intenționat, acesta trebuie să fie bine direcționat și trebuie să apară în momentul în care produce un impact maxim asupra opiniei publice. Dacă un zvon este lansat în cadrul unei crize sociale, de cele mai multe ori, acesta va amplifica situația de criză, ducând la realizarea unui scop urmărit de manipulant.

Relația mass-media cu zvonurile este una specială: pe de-o parte este învestită cu încredere ca un veritabil contracarator de zvonuri, iar pe de altă parte, presa, cade și ea în capcană, supunându-se legilor de circulație și existență a zvonului.

Zvonul politic (evenimente de criză -Revoluția din 1989)

La baza formulării zvonurilor, stau anumite distorsiuni ale mesajului transmis, cum ar fi amplificarea proporților, semnificaților, detalilor; nu în ultimul rând, se urmărește dramatizarea mesajului; astfel, spiritul critic al publicului-țintă, după cum voi arăta în analiza conflictelor Revoluția din 1989, se neutralizează.

Cine s-ar fi gândit, în decembrie 1989, că nebunia de la Timișoara va ajunge și la București, ba chiar, mai mult de atât, va izbucni după 21 decembrie în toată țara.
Zvonurile și informațiile contradictorii circulau în întreaga țară. Cu toții așteptau cu sufletul la gură zi după zi pentru a vedea ce urmează, cum se va încheia revolta începută la Timișoara.
Românii stăteau în fiecare seară cu urechile lipite de radiouri pentru a auzi cele mai proaspete vești de la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii. Cu toții se rugau în acele zile ca suferințele și lipsurile lor să ia sfârșit, iar cei mai mulți dintre ei visau la libertatea pe care nu o cunoscuseră niciodată, decât poate din poveștile celor plecați deja în Occident sau din cărțile citite pe ascuns. Puțini dintre ei au anticipat însă ceea ce avea să urmeze și, mai ales, deznodamântul brutal și brusc pe care l-au avut evenimentele.

În dimineața zilei de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu se hotărăște să își pună în aplicare propria soluție de ieșire din criza socială în care șara se afundase. Ideea lui Ceaușescu i se va dovedi fatală până la urmă, desi ea fusese concepută cu gândul că rezolvă toate problemele pe care le strigaseră timișorenii și le trăiau și le simțeau restul românilor.
Pentru a-și demonstra însă asupra întregii țări puterea pe care o deține încă asupra populației și, în acelasi timp, mărinimia de conducător, Ceaușescu organizează un mare miting pe data de 21 decembrie, în Piața Palatului. Manifestația trebuia să fie una pro-Ceaușescu și trebuiau să participe doar oameni de încredere ai partidului comunist. În cadrul mitingului, Ceaușescu planificase să anunțe majorări de salarii și pensii și alocații pentru nou-născuți, între 100 și 300 de lei. Manifestația începe la ora 12.00 și este transmisă în direct la radio și televiziune. Această strategie care s-a dorit a fi o dovadă a manifestării puterii și încrederii pe care românii încă i-o poartă "iubitului conducător" se va dovedi a-l pierde pe Ceaușescu. După discursurile "oamenilor muncii", pe la 12.30, ia cuvântul Nicolae Ceaușescu.

Ceaușescu vorbește despre nevoia imperativă de a apăra șara de cercurile străine care atentează la integritatea ei și mulțumește din inimă organizatorilor mitingului, le promite tuturor românilor salarii și pensii mai mari. Însă, în loc de aplauze și urale, Ceaușescu rămâne împietrit la răspunsul mulțimii… Din mijlocul manifestanților se aude tot mai puternic, crescând, o rumoare terifiantă și inimaginabilă. Mulțimea nu îl mai aplauda și nici nu îl mai cântă așa cum făcuse zeci de ani la rând. Abia în acest moment Ceaușescu pare să înțeleagă adevarata dimensiune a revoltei. Elena Ceaușescu îl sfătuiește în microfon să continue, să nu se lase intimidat. Nicolae Ceaușescu nu ăși revine însă. Privește mulțimea pierdut și fără să înțeleagă nimic din ce i se întâmplă. Transmisia în direct este oprită pentru câteva clipe, însă este reluată în câteva minute. Manifestanții părăsesc încet – încet piața. Nici măcar promisiunile pe care Ceaușescu începuse să le facă în disperare nu îi mai țin în loc pe oameni. Unii istorici și analiști ai evenimentelor din decembrie '89 susțin că mitingul a fost sabotat, în fapt, și dezorganizat în mod profesionist. Explozia unor petarde, vuietul transmis prin statiile de amplificare din piață, chiar țepușele cu care au fost înțepate unele femei din mulțime – toate acestea, se spune, ar fi fost atent regizate și pregătite și ar fi avut drept scop să provoace panică și haos în mulțime și să îi împrăștie pe manifestanți. După doar câteva ore, pe la 2 – 3 după-amiază, în zona hotelului Intercontinental, un grup de tineri ridică o baricadă care să îi apere de forțele de represiune care patrulau deja în tot centrul orașului. Baricada ridicată de tineri este însă una mai mult simbolică, nu foarte greu de doborât, alcatuită din mese și din scaune răsturnate. La ora 18.00, Ceaușescu anunță intr-o conferință de presă instituirea stării de război și îi ordonă generalului Milea să deschidă focul asupra bucureștenilor și să distrugă baricada de la Inter. Ordinul nu a fost executat imediat, ci abia după miezul nopții, când au murit însă 39 de manifestanți. Mulți dintre protestatari sunt arestați și transportați apoi la Jilava unde sunt torturați.

La Revoluție s-a murit de zvon înainte să se moară de gloanțe. De exemplu, cineva alerga pe aleea dintre blocuri zbierând și ținându-se de cap că apa e otrăvită. Ce se vorbea prin vecini era Sfânta Scriptură, iar ce se zicea la televizor era mierea lui Dumneazeu pogorâtă pe timpane.

În acele vremuri tulburi, să fii sceptic era chiar o copilărie! Treaba e că singurele otrăvuri adevărate erau zvonurile, care odată intrate în orașe, presărau pe străzi morți. Foarte mulți morți.

S-a zvonit că teroriștii circulă cu ambulanța și spintecă gravide. Forțe criminale, dușmănoase poporului, au dat buzna în marile orașe cu mașini deghizate în salvări și trag din mers cu mitraliere puternice. Se opresc doar pentru a-și recupera camarazii răniți. Cam așa suna un breaking news, sezonul iarna 1989.

S-a mai zvonit că teroriștii răpesc copii de pe stradă, îi urcă în ambulanțe și le iau sângele pentru transfuzii sau că sar din ele când văd gravide pe stradă, pentru a le spinteca burțile. Au trecut 25 de ani de atunci și nici până astăzi nu s-a găsit măcar o piuliță din vreo ambulanță teroristă. Revoluționarii get-beget, cei care au fost martori în prima linie la evenimentele de atunci, nu cred o iotă în existența lor. De pildă, Constantin Isac a fost cel care a deschis porțile Televiziunii Române când a cucerit-o alături de alții ca el, al optulea membru pe lista fondatorilor Frontului Salvării Naționale, organism politic care a preluat puterea după 22 decembrie 1989: „Eu nu numai că nu cred că au existat teroriști care circulau cu salvările, dar nu au existat teroriști punct. Scopul a fost să se creeze o isterie a teroriștilor care, vezi Doamne! erau extrem de bine dotați. Adică Armata nu se lupta cu niște handicapați, ci cu o forță militară cu dotări de ultimă generație".

În acele vremuri, zvonul ambulanțierilor teroriști a transformat orice banală ambulanță care mergea pe străzi într-o teroare. Iar lucrul ăsta avea să crească numărul victimelor nevinovate. Iar victime nevinovate erau cu duiumul în rândul celor care alergau printre gloanțe să salveze vieți.

Cel mai bun exemplu al acestei strategii s-a petrecut la Reșița. Acolo, în seara zilei de 23 decembrie, un bărbat misterios, cu un costum de vară șifonat al gărzilor patriotice, cum și-l aduc aminte martorii, dă buzna în sediul Serviciului de Ambulanță din oraș și spune că e nevoie de cât mai multe salvări la Liceul Industrial nr. 2 din localitate, unde sunt „foarte mulți morți și răniți". Apoi dispare. E imediat format un convoi de cinci salvări care pleacă într-acolo cu sirenele pornite. În fața liceului însă, aflat în apropierea unei unități militare, salvările sunt așteptate de un alt individ, urcat într-un ARO: „Răniții nu mai sunt aici, sunt la unitatea militară din deal". Și, în timp ce ambulanțele se îndreaptau spre cazarma indicată, un telefon anonim îi anunță pe soldații de acolo că cinci ambulanțe pline cu teroriști îi vor ataca deîndată. Așa că, panicați, militarii deschid focul în cei care veneau să salveze. S-a soldat cu doi răniți. Incidentul este menționat în Raportul comisiei senatoriale privind evenimentele din 1989.

La Buzău însă, aceeași isterie a teroriștilor din ambulanță a omorât un om. Militarii de la unitatea de Transmisiuni au deschis focul asupra unei ambulanțe care venea să acorde un primul ajutor. Asistenta Maria Tătăranu, în vârstă de 59 de ani, aflată în salvare, a fost nimerită de un glonț în abdomen și a decedat în scurt timp.

Terorișii au elicoptere subterane cu care lansează atacuri fantomă

Niciun elicopter terorist nu a fost doborât cât a ținut Revoluția și niciunul nu a fost identificat. Dar au existat în subteranele României infinite elicoptere teroriste fantomă, pe care „bestiile cu chip de om", tovarăși, le-au înălțat pentru a-și apăra dictatorul. E scuzabil să fii om în toată firea și să crezi povestea asta, dacă nu ești avizat. Dar să fii ditamai generalul șef peste toți soldații și piloții și marinarii țării și să crezi bazaconia e totuși cam mult.

Un moment filmat în 22 decembrie 1989 îl arată pe generalul Ștefan Gușă, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, în toată splendoarea lui: e de-a dreptul îngrozit de escadrile fantomă teroriste. Șcena: Gușă la biroul lui trăgând din țigară nervos și nădușind peste receptor. Vorbește cu un tovarăș, Mocanu. Apoi filmul îl arată pe Gușă cum trântește receptorul și se întoarce spre Iulian Vlad, ultimul conducător al trupelor Securității, serviciul de spionaj al României comuniste.

Vlad părea singurul mai lucid dintre frunțile militare înfierbântate acolo. Gușă pune iarăși mâna de pe telefon și vorbește tare îngrijorat: „Au apărut elicoptere, nu știu, au avut subteran ceva? Nu știe nimeni… O fi avut vreun regiment subteran pe undeva? Ținut pe undeva, le-au scos și pe urmă au început să acționeze pe toată țara. Nebunii ăștia care sunt demenți".

Nu i-a găsit nimeni pe nebunii ăia care sunt demenți, iar epavele celor opt elicoptere doborâte de armată s-au dizolvat în pământ ca mentosana-n apă. Unul dintre ofițerii aflați în misiune în acele zile la baza de aviație de la Bobocu, județul Buzău, a povestit cam ce se întâmpla pe radarele lor în acele zile: „Ne apăreau pe tuburile de radio-locație zeci de ținte aeriene necunoscute, care puteau fi orice: și elicoptere, și avioane, ba chiar și?aeromodele inofensive. Recepționam cu zecile și în zona Buzăului, și a Focșaniului și deasupra Galațiului".

Ipoteza este confirmată și de raportul comisiei senatoriale privind evenimentele din 1989, care amintește de un eveniment petrecut la Craiova: „Acțiunile de diversiune au atins un punct culminant când s-a realizat o imixtiune în sistemul de transmisiuni militare și s-a ordonat mobilizarea unităților, ca urmare a aterizării unor elicoptere cu desant aerian în apropierea unății. Agresiunea radio electrică lansată asupra municipiului Craiova indică o veritabilă invazie de ținte aeriene, iar covorbirile interceptate de către organele militare lăsau impresia unor acțiuni conjugate, ce urmau a se desfășura de unele forțe din exterior. Acțiunea a fost desfășurată din jurul obiectivelor militare, din blocuri, zone verzi, de pe acoperișuri, de la unitățile care au ripostat cu foc".

Câte milioane de proiectile au fost atunci ridicate spre cer spre ținte inexistente e greu de calculat. Cert este că psihoza teroriștilor zburători a creat cadrul perfect pentru o tragedie petrecută în acele zile: un avion Antonov al Tarom a căzut pe 28 decembrie 1989. Cele mai multe indicii duc acum spre ipoteza că aparatul a fost doborât de apărarea antiaeriană a Capitalei, care pândea de zor farfurii zburătoare teroriste. Dovezile au fost strânse de o echipa de jurnaliști de la emisiunea „În premieră cu Carmen Avram", Antena 3.

S-a mai zvonit că teroriști libanezi, sirieni și ugandezi sunt parașutați continuu

În decembrie 1989, mișunau teroriști. Erau mulți. Mai mulți decât șefi de scară, frizeri, vânzători de aprozar, tovarășe educatoare și jucători de fotbal la un loc. Teroriștii erau arabi, aveau fețele acoperite, știau karate „ca ninjalăii", sugeau sângele copiilor și tăiau burțile gravidelor. Erau prieteni cu tovarășul din tablourile de pe pereții grădiniței. La ei în țară, în deșert, și-au pus parașutele în spate și hop! și ei pe acilea, pe la noi. Din Sahara, cu destinația Ferentari via Bragadiru. Au aterizat peste blocuri, peste ogoare, peste uzine și reactoare! Nici până astăzi nimeni nu a reușit să identifice măcar vreun terorist din sutele și miile de batalioane și comandouri care au activat atunci.

Existența lor nu a reușit să fie probată nici de procurori, nici de Armata care a tras miliarde de gloanțe în ei și nici de Serviciile Secrete. Poate pentru că nici nu au existat. Și poate tocmai de aceea apar astăzi tot mai multe voci din rândul celor care au stat lângă Iliescu în acele zile, care spun că nu au fost teroriști.

„Teroriștii au fost o invenție, ca să justifice victimile din perioada 17-20 decembrie de la Timișoara și din 21 decembrie din București, victime ale Armatei aproape în totalitate", crede revoluționarul Constantin Isac, rănit într-o ambuscadă în fața Ministerului Apărării chiar de soldați în termen. Varianta lui Isac e plauzibilă, dacă urmărim de pildă acest film, în care un domn care transportă cadavrele militarilor și civililor căzuți la aeroportul Otopeni pare terorizat de arabii parașutați în pădurile din zonă. n realitate, ancheta care a urmat a arătat că cel puțin 30 de soldați au fost lichi​dați nu de teroriști, ci tot de ostași, camarazi de-ai lor de la o altă unitate.

E greu de estimat însă numărul ucișilor și răniților din rândul civililor nevinovați confundați în acele zile cu teroriști feroce. Sute de oameni erau opriți pe stradă și bătuți pentru că unul sau altul primea ștampila de terorist din tot felul de motive. Iată aici niște exemple:

Un ofițer de aviație chemat de revoluționari la Zărnești, Brașov, să apere Revoluția de acolo, povestește sub protecția anonimatului, cât de ușor căpătau pe atunci oamenii deloc stimabila distincție de terorist.

„Cum am intrat în Zărnești, am primit de la unul din revoluționari o listă cu 20 de nume de oameni și adresele lor. Mi-a spus să-i arestăm, că sunt teroriști. Erau localnici de acolo, unul era chiar fostul primar. Nu erau teroriști, dar cei care i-au pârât sigur erau ofticați. Unul poate că-i furase în trecut găinile altuia. Ni s-a spus că în deal este un terorist care comunică în mare secret prin stație cu agențiile străine. Am mers acolo și am găsit un moș surd care, fiind tare de o ureche, asculta Europa Liberă cu falca lipită de un radio micuț, portabil".

Isteria teroriștilor era întreținută cu mare stil chiar de Televiziunea Română. Teroriștii zburau prin platourile televiziunii ca muștele deasupra bălegarului. Iată cum suna o știre servită la cald: „Detașamente de teroriști, antiteroriști, de fapt teroriști, aceste detașamente criminale se îndreaptă spre clădirea radio televiziunii!"

S-a mai zvonit că apa este otrăvită. Televiziunea a fost focarul din care se propagau atunci cele mai cretine zvonuri. De departe cel mai popular zvon era cel cu apa otrăvită. Din Ferentari și până la Văscăuți Vale, toată apa României era toxică de parcă teroriștii ar fi aplicat la nivel national tehnica pământului pârjolit și ar fi otrăvit toate fântânile ca răzeșii lui Ștefan cel Mare. La Pitești se găsise și sursa otrăvii, care ajunse în bazinele de apă ale municipiului: cianură de sodiu șterpelită de la combinatul Petrochimic. În apartamentele comuniste ale acelor vremuri, s-au fiert la aragaz lacuri și râuri și fluvii de apă potabilă ce curgea curată ca lacrima la robinete. Asemenea „elemente criminale" erau demascate tot la Televiziunea Română în diferite momente.

Tot ce se zicea la televizor trebuia tratat cu mare seriozitate. Tot ce se telefona în miez de noapte la diverse unități de voci străine, dar hotârâte, trebuia luat ca atare și executat. Cum să nu fie adevărat? În Cartierul Taberei din București, Mărioara Anghel și Cătălina, fiica ei de trei ani, au murit îmbrățișate, răpuse de o rafală, pentru că au avut ghinionul să circule prin zonă cu o Dacie neagră, când un telefon a anunțat la unitatea militară din cartier că teroriști îmbarcați cu o Dacie neagră bântuie pe acolo. Din raportul comisiei senatoriale privind revoluția se desprinde și o cifră: doar în data de 24 decembrie, Armata a primit opt sute de telefoane de la necunoscuți, la fel ca telefonul dat în cazul morții Mărioarei și Cătălinei. Și poate că, privind această cifră, lansez și eu un zvon: teroriștii au existat cu adevărat. Dar nu erau arabi parașutați pe ici, pe colea și nici nu trăgeau cu mitraliera. Erau băștinași de-ai noștri care fabricau zvonuri. Începând din 22 decembrie 1989, în București și alte orașe ale României au început împușcături misterioase. Dacă până în 22 decembrie era clar că au tras forțele Ministerului Apărării și Ministerului de Interne, cele din ziua de apogeu a revoluției și din zilele următoare au fost atribuite „teroriștilor”, personaje la fel de misterioase precum împușcăturile puse pe seama lor.

Psihoza născută de zvonurile privind asaltul „teroriștilor” asupra centrelor de comandă revoluționare din a doua parte a zilei de 22 decembrie a avut efecte devastatoare. În București și în alte orașe a început să se tragă după ce a fost anunțată existența teroriștilor. Lor le erau atribuite în principal două tipuri de acțiuni: atacuri împotriva revoluționarilor și producerea de diversiuni prin zvonistică, violență sau cu ajutorul unor dispozitive artizanale care imitau focul de armă pentru a crea panică (au și fost arătate niște dispozitive la televizor, dar nici până astăzi nu este clar dacă au existat cu adevărat). Ion Iliescu, în cartea de Amintiri publicată recent, povestește ca în noaptea de 22/23 un elicopter a tras în televiziune; ulterior l-a întâlnit pe unul din militarii din elicopter, care a mărturisit că au deschis focul pentru că li s-a spus că televiziunea fusese ocupată de teroriști. La lipsa de profesionalism a comandanților s-a adăugat lipsa de experiență a soldaților în termen, care, în nebunia de atunci, au tras în tot ce mișca. În fine, mulți civili au avut, de asemenea, arme pe care le-au folosit cum i-a tăiat capul. Iată aici un interviu recent despre haosul din teren.

Știm din literatura de specialitate privind dinamica și funcțiile zvonurilor (vezi J. N. Kapferer), că acestea capătă forță când au o validare oficială. Zvonistica a devenit psihoză de masă pentru că liderii revoluționari de atunci au jucat piesa clasică a „cetății în pericol”, fiind principala sursă de zvonuri care au răspândit panica în rândul populației.

Ceea ce oamenii știau din manuale, propagandă și cărți despre revoluții a avut un rol performativ, reproducându-se în stradă scenariul necesar al unei revoluții (inclusiv ideea „violenței inevitabile”) și îndeplinindu-se toate așteptările de rol provocate de o situație revoluționară. Eroismul revoluționar avea nevoie de un adversar redutabil, iar în condițiile în care armata, miliția și Securitatea pactizaseră oficial cu revoluția au fost construiți „teroriștii”.

Zvonurile proliferează în situații de criză pentru că par să îndeplinească o funcție cognitivă. Ele promit să explice situații complicate, misterioase, prin furnizarea unor mecanisme simple de atribuire cauzală. În timpul revoluției, haosul focurilor de armă care au aruncat Bucureștiul în haos a fost explicat în special în două moduri: prin găsirea unor țapi ispășitori și prin inventarea „teroriștilor”.

Forțele ministerului de Interne și cele ale ministerului Apărării erau atunci valorizate socialmente în mod diferit. Primele erau identificate ca fiind principalele vinovate pentru represiunea politică din timpul comunismului, în timp ce forțele armate erau văzute ca ținându-se departe de excesele regimului (cu excepția participării vizibile la cultul personalității lui N. Ceaușescu). În zilele revoluției, în mod paradoxal, Ceaușescu a fost dezamăgit de intervenția forțelor ministerului de Interne, și s-a bazat preponderent pe armată în încercarea de a înăbuși revoluția. Armata a făcut cele mai multe victime înainte de 22 decembrie. Din 22 decembrie, toate instituțiile represive au trecut oficial de partea revoluției, dar valorizarea socială diferită a făcut ca armata să fie în continuarea beneficiara celei mai mari cote de încredere din partea revoluționarilor. Aceasta cu toate că armata a făcut, probabil, cele mai multe victime și după 22 decembrie.

Trupele Internelor au fost principalele furnizoare de țapi ispășitori. Aceasta nu exclude posibilitatea ca angajați ai Internelor și agenți ai Securității să fi intervenit subversiv împotriva revoluției. Subliniez doar un mecanism de blamare care a făcut victime nevinovate. Este bine cunoscut cazul grupei USLA, conduse de colonelul Gh. Trosca, care a fost măcelărită după ce a fost chemată să apere Ministerul Apărării. Psihoza s-a manifestat prin violență extremă reflectată în modul degradant în care au fost tratate cadavrele victimelor. Cele 8 victime au fost lăsate în stradă zile în șir, cadavrele au fost profanate, s-a urinat pe ele, unul dintre USLA-și a fost decapitat etc. La Sibiu militarii au participat la represiunea antirevoluționară pe 21 decembrie, iar pe 22 au deschis focul cu toate armele din dotare împotriva Inspectoratului de Miliție. Astăzi, la Sibiu, și armata și poliția au monumente ale „eroilor revoluției”. Masacrul de la Otopeni din 23 august a fost situația cea mai cunoscută în care s-au conjugat mai multe din elementele pomenite aici: haosul, „focul prietenesc”, găsirea unor țapi ispășitori. Și exemplele pot continua.

Portretul făcut la televiziune „teroriștilor” a declanșat veritabile vânători de vrăjitoare împotriva unor care arătau suspect: cei cu barbă sau cu ten închis, îmbrăcați în haine care păreau uniforme de trupe speciale sau găsiți cu aparatură electronică asupra lor etc. Unii au fost bătuți, desfigurați, alții omorâți.

Este de necontestat faptul că, manipularea informației prin intermediul zvonurilor, pe un fond de criză, poate duce la amplificarea acesteia spre atingerea unui scop necunoscut manipulatului, dacă intenția este una negativă.

Zvonul social (Roșia Montană)

O mișcare cu teme și preocupări ecologiste a fost în stare să scoată în stradă, la un moment dat, 20.000 de oameni în București. Lucrurile păreau să se fi terminat, cel puțin pe moment, uimitor de repede, chiar abrupt, cu victoria manifestanților. Între timp, însă, minerii, echipați cu lămpașe, s-au blocat în mina-muzeu din Roșia Montană. Odată “eliberați” de acolo, prin intervenția personală, face-to-face, a primului ministru, lumea cînta și dansa, organizat, pe ritmuri populare. Să auzi tot repertoriul “Noi suntem români…”, “C-așa-i românul…” mixat, sinestezic, cu culorile Gabriel Resources și cu strigături amintind de mineriade – are un efect straniu și ne-explicabil, în totalitate, prin prostie sau/și manipulare. Roșia Montană a catalizat apariția unei imagini ce, rapid încropită, aduce la un loc contradicții jucate pe un parcurs istoric de peste douăzeci de ani. b#%l!^+a?

Faimosul “Nu ne vindem țara!” din anii 1990 a fost în strînsă legătură cu transformarea capitalului politic și social socialist în capital adevărat, post-socialist. Între cele două a existat, însă, o minimă distanță și o încercare de a acoperi legăturile prea evidente – chiar un fel de diviziune socială a muncii de îmbogățire. Oricum, trebuia un pic de investigație și un fundal istoric ca legăturile astea să apară la lumina zilei. Acum asistăm la o concentrare temporală în care privatizările și devalizările statului joacă, pe față, pe aceeași scenă cu salvarea națiunii, Avram Iancu, Furdui Iancu și Sava Negrean Brudașcu. La Roșia Montană, “Nu ne vindem țara!” se aliniază, cuminte, lîngă reprezentanții și culorile Gabriel Resources.  Cîntarea României, din anii 1980, se poziționează lîngă tranzacțiile dubioase și recente de pe bursă.  Sau, ca să re-formulez descrierea unui prieten: anii 2000 sînt la fel ca anii 1990 din perspectiva anilor 1980, în care trăim acum.

Ceea ce este pe cale să se întâmple la Roșia Montană pare legat de o serie lungă de escrocherii – asemănătoare cu modurile în care se fac astfel de exploatări extractive prin unele țări africane. Acțiuni umflate prin jocuri politice și cumpărarea de licențe și expertiză și apoi re-vîndute pe bursă, acorduri ce prevăd despăgubiri oneroase, distrugeri ireperabile ale vieții locale și bani (mulți) creați din aur și, mai ales, din zvonuri despre aur. Toate acestea țin de deliciile și contradicțiile capitalismului global în formele lui cele mai volatile.

Pe cealată parte, România este o țară fără partide ecologiste, fără o tradiție de proteste sau mișcări bazate pe conservarea sau protecția mediului. Toate țările din jur au ceva mai multă istorie de activism ecologic – inclusiv fosta Uniune Sovietică unde, în afară de cîteva mari manifestații în epoca glasnost a existat un soi de mișcare activist-științifică de rezistență, cu mult înainte de căderea comunismului (legată de așa numitele zapovedniki sau parcuri naturale).

Temele ecologiste funcționează uneori ca umbrelă, ca intermediar, pentru acțiuni politice. Comentariile despre societate, putere, cultură sau responsabilitate (individuală și colectivă) pot fi făcute, cu riscuri mai mici, dinspre teme și probleme ecologice, de mediu. Riscurile sunt mai mici, atît pentru cei ce susțin acest discurs “alternativ”, cît și pentru autorități – ce își pot permite să ignore (sau chiar să folosească) poziții marginale și fără potențialul de a pune în vreun pericol structura economico-politică. Uneori acestea sînt un soi de supapă, de arenă de negociere sau de control indirect a lumii academice, studențești sau a formelor “alternative” de organizare. Mișcările ecologiste beneficiază de avantaje și dezavantajele unor acțiuni ce au efecte politice prin chiar declararea lor ca existînd în afara politicii obișnuite. Mitingurile anti-exploatare minieră din România au reușit, pînă acum, să exploateze la maximum această ambiguitate.

“Uniți, salvăm Roșia Montană!” părea să fi cîștigat o luptă politică importantă împotriva guvernului corupt, a corporațiilor și cianurilor sub privirile destul de blînde ale jandarmilor. Vechii (din iarnă) lideri din Piață s-au agitat un pic – dar nu suficient de subtanțial și de televizual ca să primească, ca înainte, poziții prin guvern sau locuri de făcut cîrciumă în foste case conspirative DIE din centrul capitalei. Între timp, lupta pare departe de a se fi încheiat, în fața unor vechi complicități financiare și, ceva mai recente, calcule electorale ale politicienilor autohtoni.

Strigătura devenită, după mai mult de trei săptămâni, familiară, are, însă, un ecou neliniștitor. Sună, enervant, a “Salvați Vama Veche!” Este, la o primă și un pic răutăcioasă vedere, un fel de îndemn la blocarea istoriei unei zone, a unui peisaj. Un anumit fel de oameni – de obicei urban și din zona (fantasmatică) a clasei de mijloc – își recuperează identitatea salvînd și patrimonializînd în jurul lor.

Există, însă, și un cadru mai larg în care se constituie proiectul identitaro-salvaționist și care poate crea o complicitate sau chiar un fel de co-responsabilitate între foștii mineri și actualii manifestanți. Zonele salvate sau salvabile sunt, de obicei, foste zone industrializate – sau beneficiind de posibilitatea muncii în industrie – ce au suferit o cădere totală, radicală. Județele Alba și Hunedoara – cu o foarte puternică industrie extractivă și metalurgică – sunt, astăzi, lipsite de orice activitate. În 2006 toate minele din România s-au închis. Oamenii supraviețuiesc din agricultură de subzistență, animale crescute în număr tot mai mic, tăierea pădurilor private, comunale sau a composesoratelor și migrație. Pensiile primite pentru munca în fosta industrie sau agricultură socialistă sînt foarte importante pentru vîrstnicii ce predomină în sate și singurii ce fac afaceri și se descurcă sunt primarii și mica clientelă ce o pot forma în jurul lor.

În fața acestui peisaj devastat și fără mari speranțe apare o utopie a dezvoltării soft. Zonele acestea au, se spune, patrimoniu – istorie, natură și tradiții. Cu un pic de voință și – mai ales – o schimbare de “mentalitate”, un nou fel de dezvoltare poate să apară. Cea bazată pe turism. Natura, salvată din ghearele industriei socialiste de mecanismele pieței liberale, poate fi, în același timp, pusă din nou la treabă și păstrată (aproape) neatinsă datorită privirilor (taxabile) ale celor dornici să vadă și să simtă patrimoniul local. De data aceasta, natura, îngrijită de instituțiile potrivite – academice, ecologiste, dar și comerciale – se poate integra pe piață și produce dezvoltare și profit prin simpla sa existență. Problema este, însă, că această “simplă existență” trebuie construită cu eforturi destul de mari. Este nevoie de infrastructură, de inventare de povești, produse, trasee, peisaje, clădiri și, inevitabil, oameni. Oameni de-ai locului ce trebuie să își “schimbe mentalitatea” tocmai ca natura să poată apărea ca neschimbată – patrimoniu și peisaj turistic.

Disputa Roșia Montană – pro sau contra exploatare, se desfășoară pe fundalul tensiunii dintre dezastrul produs de dezindustrializare, migrație și îmbătrânire și promisiunile, în general neonorate, ale dezvoltării de tip “turistic” – ce este precară, inegală și lentă și se întîmplă, paradoxal, mai mult în marile orașe. Peisajul dezolant și utopic – al minelor oprite, industriei distruse, proiectelor turistice neîncepute, marilor orașe urîțite și a crizei continue atît a fostei clase muncitorești cît și a mereu emergentei clase de mijloc – îi înfrățește, neștiut, pe manifestanții ecologiști din București și Cluj cu minerii blocați în minele-muzeu din Apuseni. Nu sunt două Românii, cum unii politologi sau chiar sociologi (re)descoperă mereu citind sondaje. Sunt mai multe dar cu aceeași economie politică.

Asistam de o buna perioada de timp la asaltul mediatic bine orchestrat și în volum ridicat al RMGC, prin toate formele posibile de comunicare. Există zvonuri cum că au o armată de „postaci” angajați să contracareze articolele apărute pe bloguri. Dl Bogdan Naumovici a fost angajat să creeze campaniile publicitare. RMGC sponsorizează echipa de fotbal CFR Cluj, echipa de baschet U Mobitelco Cluj și diverse competiții sportive. Sunt cumpărate proprietățile oamenilor din zona cu prețuri neverosimile. Acum câțiva ani, zona a fost declarată zona mono-industriala, ceea ce inseamna ca orice alta afacere decat mineritul nu este posibila acolo.

Ce face grupul protestatar  adunat în jurul „Salvați Roșia Montană”.

Flash-moburi, adunari și proteste stradale, strangeri de semnaturi,petitii online, evenimente gen Fan Fest, articole și proteste pe bloguri, facebook, photobombing, „ecoterorism”, samd. În plus, s-a reușit să implice și Universitatea Babes Bolyai din Cluj și alte persoane și entități competente în domeniul științific, social, etc (Andrei Marga, rector Universitatea Babeș-Bolyai, Ionel Haiduc, președinte Academia Română, Sergiu Nistor, președinte ICOMOS România) pentru a aduce argumente solide impotriva exploatării, un prim pas către o abordare serioasa a protestului. De asemenea, a adus contrargumente prin raportul de Analiza privind Modificarea legii minelor

Cifrele sunt cele din 06.12.2011 și sunt ușor rotunjite în sus sau în jos pentru a evita prea multe zecimale. Prețul aurului și argintului sunt obținute din cotațiile intrenaționale. Estimările se bazează pe cantitățile declarate de RMGC. Toate cifrele și informațiile sunt din surse publice, verificabile. Ceea ce conteaza este volumul și dimeniunea (ordinul de mărime) al cifrelor.

Se spunea că vor fi create 3500 locuri de muncă, vor fi extrase a 314 tone de aur și 1480 tone de argint iar aproximativ 4 miliarde de dolari vor intra în economia României. Din această sumă, 1.8 miliarde USD vor intra direct la bugetul de stat. Restul de 2.2 miliarde USD reprezintă bani cheltuiți în România pentru salariile angajaților români, construcții, energie electrică, materiale, transport, reactivi, piese de schimb și altele.

Din anumite surse documentare din străinatate reiese că în general operațiunile miniere de extragere și comercializare a aurului aduc un profit de până la 100% pe durata totală a exploatării.

Exista și o a doua categorie de venituri, cu profiturile aferente, rezultate din jocul bursier al actiunilor Gabriel Resources (actionarul principal al RMGC), venituri la care Statul Roman nu are acces și care sunt greu de estimat. Exista zvonuri care spun ca „iesirile” în public a anumitor personalitati politice din Romania cu declaratii publice în favoarea exploatarii sunt facute, de fapt, pentru ridicarea optimismului bursier și pe cale de consecinta a cotei actiunilor.

O a treia categorie de venituri, încă neverificabilă și bazată doar pe zvonuri, este cea data de alte metale și substante rare și strategice pe care RMGC le poate gasi în timpul exploatarii și care, se presupune, sunt atribuite în contractul secret în totalitate RMGC.

RMGC spune ca vor intra în economia romaneasca 4 Mld USD prin salarii și cheltuieli realizate, adica pe perioada de 11 ani a exploatarii 0,03 Mld USD/luna, adica 30,303 Mil USD/luna.

Cheltuielile RMGC în comunicare sunt peste 7 milioane de euro doar în primele 9 luni ale anului 2011, conform propriilor declarații ale RMGC.

Nu vreau decat sa arat volumul și amploarea financiara și mediatica a problemei, ceea ce de fapt tradeaza interesul major al RMGC, cea ce lasa sa se inteleaga ca în ciuda acestor cheltuieli uriase realizate în cativa ani, dacă proiectul va fi aprobat, afacerea va fi totuși profitabilă. Când spun profitabilă mă gândesc la procente semnificative, nicidecum la cel dintr-un business normal la nivelul UE, adica 5-6%.

Pilonul principal al comunicării publice este miza pe emoție utilizând „plângăcelile disperate” ale bieților oameni din zona Roșia Montană, referitoare la lipsa de viitor economic, lipsa locurilor de muncă, migrația tinerilor în lipsa oricărui viitor, viața grea, etc.

Rezultat: La un moment dat, dacă nu s-a întâmplat deja, lumea începe să se sature să mai acorde mila și va spune, fie „da’ munciti și voi ceva, orice, nu vă mai plângeți atâta”, fie „mai sunt încă multe alte zone de munte în România și nu numai, la fel de sărace, sau mai sărace, de ce nu se plang la televizor!?”; „Viața este grea în mai toate zonele montane unde nu există posibilitatea agriculturii, decât, eventual, cea a creșterii animalelor, exploatării lemnului și ciuperci/fructe de pădure, eventual turism dacă zona prezintă interes din punct de vedere natural, arheologic, istoric, samd”

Prezentarea avantajului economic.

Un alt pilon al comunicării este avantajul economic oferit de Proiect, susținut prin cifrele făcute publice. Rezultat: Ceea ce revine Statului, chiar și la prima vedere cifrele par subțiri. În fapt, sunt 30, 3 Mil USD/lună. La nivelul unei țări ca România, sunt cam „apa de ploaie”. Veniturile directe ale Statului sunt de fapt 1,8 Mld USD în sumă totală, pe durata a 11 ani, adică 13,636 Mil USD/lună. Restul până la 4 Mld sunt bani cheltuiți cu furnizori, forță de muncă, etc, adică bani pompați în economie.

Prezentarea de date concrete: 3500 noi locuri de munca.

Rezultat: Activitatea minieră modernă presupune oameni specializați, ori bătrânii și oamenii la vârsta a doua prezentați în reclamele RMGC nu sunt și nu vor fi niciodată mineri, cel mult cărăuși cu cârca sau cu roaba deoarece nu au nicio specializare, și nici nu vor putea avea. Cel mult un număr de tineri din zonă vor putea, eventual, să fie angajați ai RMGC, doar dacă vor fi (re)formați profesional.

Asocieri sonore.

RMGC se asociază cu cluburi sportive cunoscute, CFR și U Mobitelco, sponsorizează competiții sportive și evenimente culturale. b#%l!^+a?

Rezultat: CFR are între 3-4000 de fani, U Mobitelco tot cam atâția. Panelul fanilor U Mobitelco este constituit din ultrașii de la clubul Universitatea (fotbal), fani ai baschetului local care au peste 30 de ani și implicit mulți dintre ei au familii și copii. O parte din acești fani pot fi regăsiți la evenimentele „cool” din Cluj și Ardeal, și ele în parte sponsorizate de RMGC, concerte de genul Al Di Meola de la Cluj (unde o sala întreagă a huiduit în repetate rânduri numele RMGC când a fost prezentată ca și sponsor). Fanii de la CFR deja au protestat împotriva deciziei clubului de a fi sponsorizat de RMGC. Ultrașii de la U au protestat și au amenințat cu boicotul. Cei peste 30 de ani, cu familii și copii gândesc visceral – informați sau neinformați – la viitorul „cianurat” al alor și al copiilor lor.

Declararea zonei monoindustriale.

Rezultat: Desigur, nu RMGC a făcut asta ci forurile locale însă zvonurile care acuza lobby-ul RMGC sunt destul de puternice.

Contractul cu Statul Roman nu este făcut public. De aici, suspiciunea de ascundere a unor clauze în defavoarea Statului.

„Salvați Roșia Montana” (SRM)

Lipsa fondurilor consistente.

Adică acțiuni de comunicare „ieftine” – fara buget sau cu buget infim – spre deosebire de inamicul lor RMGC care arunca în lupta milioane de euro și se aliază pe fata sau subtil cu persoane, organizații și companii influente.

Acțiuni controversate de genul Fan Fest, „ciudate”, „post-hippie” și prost manageriate astfel încât generează opinii contradictorii datorită a ceea ce se se spune că se întâmplă în cadrul lor: beții, droguri, mizerie în zona, șamd.

Lipsa ofertei alternative reale, opoziția RMGC nu a venit cu un proiect sonor, concret și intens comunicat care să ofere soluții alternative viabile și reale la ceea ce RMGC spune că va face în sensul îmbunătățirii vieții oamenilor. E drept, Statul ar fi trebuit să o facă.

Fărâmițarea acțiunilor și lipsa unei coordonări centrale.

„Salvați Roșia Montana” realizează acțiuni diverse și diferite ceea ce duce la un impact mai scăzut datorită fărâmițării percepției. Zicala „una și buna” s-ar putea aplica cu succes aici. De asemenea, mesajele nu sunt coerente și sunt prea multe, lăsate în seama mai multor grupuri, fără coordonare generală centrală, așa cum face RMGC.

În esență:

RMGC s-a profilat cu precădere pe mesaje „emoționale”: zona săracă, defavorizată, oameni fără venituri și locuri de muncă, viața grea, plecarea tinerilor din zonă. Emoțiile vin și trec, apelul la milă și compasiune se transformă ușor în ignorare și dispreț față de „cerșetori”. SRM nu capitalizează deloc aici.

RMGC a dublat mesajele emoționale cu mesaje/promisiuni de creștere și prosperitate economică în viitor. Toate aceste date și cifre sunt relativ cuantificabile, verificabile și relativ ușor de contracarat de către SRM și redus la esențe: cât câștigă Statul și în cât timp, comparat cu cât câștigă Gabriel Resources, comparat cu implicațiile de mediu, sociale și istorice.

RMGC a sponsorizat entități și evenimente culturale și sportive adresându-se unui public mai elevat cât și unui public interesat de sport. Logica nu a fost bună deoarece, mai ales publicul mai elevat, este mai informat, familist cu copii și privește altfel viitorul, nu doar strict prin intermediul banilor. SRM acționează de multe ori ca o gașcă de puști reușind astfel sa nu își atragă targetul matur, rațional.

Din acțiunile unor persoane publice și instituții se poate deduce că RMGC desfășoară o intensă activitate de lobby la nivele înalte. Deducția este ușor de făcut citind presa off și online, iar acest fapt denotă pe cale logică, în mintea cetățenilor, interese mari și deloc la vedere împreună cu practici subterane. SRM ar fi putut face un lobby intens pentru desecretizarea contractului.

Din sursele publice cercetate se poate deduce că RMGC desfășoară o intensă campanie online de contracarare a opiniilor blogerilor și persoanelor active online care postează articole și comentarii împotriva RMGC. SRM ar fi putut încerca să își atragă persoane publice foarte cunoscute, profesioniști, care să fie foarte vocali și fermi susținători, mai mult decât o face în prezent.

Independent de acțiunile celor doi „inamici” trebuie ținut cont și de starea generală a cetățenilor din România care dau dovadă de lipsă de inițiativă, acțiune și susținerea opiniilor proprii. Dacă Salvați Pădurile Virgine din Romania a strâns 100.000 petiționari, aceasta se datorează faptului că oamenilor nu li s-a cerut decât să completeze un formular online, pe când SRM presupune acțiune de masă, acțiune fizică, nu un simplu click în spatele ecranului unui computer.

SRM ar fi putut înregistra un succes absolut notabil dacă ar fi depus în fata legislativului o petiție conformă cu legea – nu online – semnată de cel putin 100.000 de cetățeni, dacă nu mai mulți.

Zvonul monden (Cazul Elodia)

Elodia Marilena Ghinescu (38 de ani) din Brașov a dispărut de acasă la sfârșitul lunii august 2007. Soțul acesteia, polițistul Cristian Cioacă, a anunțat Politia despre dispariția femeii abia în 5 septembrie 2007, la solicitarea șefei acesteia, timp în care bărbatul a apelat la cunoștințe pentru a intra în corespondenta electronica a avocatei, scopul fiind, potrivit acestuia, acela de a vedea cu ce bărbat se conversa. Cioacă a spus ca doar a căutat indicii cu privire la locul unde ar putea fi, el negând faptul ca sotia sa ar fi moarta.

Anchetatorii au luat în calcul, din primele momente, varianta crimei în cazul avocatei, principalul suspect fiind Cristian Cioacă, deoarece s-au găsit urme de sânge în apartamentul celor doi soti și în autoturismul bărbatului. De altfel, instanta suprema a reținut infracțiunea de omor atunci, când anchetatorii au propus arestarea polițistului, insa, în lipsa cadavrului, judecătorii l-au eliberat.

Avocata Elodia Ghinescu, dispărută în 29 august 2007, a fost declarata moartă pe 8 noiembrie 2011, printr-o sentință a Judecătoriei Brașov.

Chestorul Vasile Viorel, seful Politiei Capitalei, vorbește în amplul interviu acordat publicațiilor „ring” și „Centrul Vechi” despre infracționalitatea din Capitala, despre noile metode de furt, despre clanuri, legi care nu ajuta polițistul și celebrul caz ,,Elodia”.

„După mine, cazul Elodia este rezolvat. Sunt probe, se știe autorul… Totul a început din vremea în care eram sef la Serviciul Omoruri acolo. Eu și cu Iacob ne implicam în cât mai multe cazuri grele din toată tara. Si atunci mergeam și le luam pentru a contribui cu experienta noastră. Asa și aici. Am avut, la început, un caz de dispariție, dar l-am avut în atenție pentru ca era sotie de polițist. Au trecut câteva zile și când femeia nu a apărut, am început sa intru pe fir. Atunci l-am sunat pe Marius Iacob și i-am spus ca e un caz delicat la Bacău. El a spus: „Hai”, și am plecat. În ziua în care am ajuns se făcuse și o prima cercetare la locuința lui Cioaca și am sesizat niște probleme. Nu știam pe atunci ca va ajunge un caz mediatizat și de lunga durata”,a  declarat chestorul în ring.

Problema este „lipsa cadavrului. Judecătorii noștri încă nu au educația aceea ca lipsa cadavrului nu este o piedica. Este adevărat ca trebuie sa analizam bine cazul. Daca eu am o multitudine de pete de sânge stabilite genetic ca aparținând Elodiei în locuință, în mașină și în obiectele găsite în râpă, ce sa îmi mai trebuie pentru a crea suspiciunea rezonabila, cum zic judecătorii din literatura europeana, ca aceasta femeie este decedata?”.

Cazul dispariției avocatei Elodia Ghinescu a ținut prima pagina a ziarelor timp de ani. Scenarii peste scenarii, dezvăluiri sau pur și simplu zvonuri, toate au fost dezbătute pe toate fetele de jurnaliștii din presa scrisa dar și de cei ai televiziunilor. La sfârșitul lunii august 2007 , după misterioasa dispariție a Elodiei Ghinescu, sute de jandarmi, polițiști dar și voluntari au cercetat metru cu metru pădurile și zonele din jurul Brasovului, dar și în județele învecinate. Câteva probe descoperite au dus la acuzarea soțului avocatei, Cristian Cioaca, politistla IPJ Brașov.

Uniforma sa găsită într-o pădure, urme de sânge pe usa dormitorului, firele de par din portbagajul mașinii sau mărturia unor vecini nu au fost însa de ajuns ca polițistul sa ajungă în spatele gratiilor. Presa a comentat apoi declarațiile sale contradictorii, concediile medicale pe care și le-a luat, rezultatul probei cu detectorul de minciuni dar și concluziile unor psihologi care i-au analizat comportamentul. Speculațiile au mers mai departe, în viața personala a celor doi, și s-a vorbvit despre un amant al avocatei și despre posibile legături ale celor doi soti cu lumea interlopa. După șase luni de la dispariție, la începutul lunii ianuarie 2008, procurorii au probat ca polițistul Cristian Cioacă împreună cu un coleg și un alt prieten au intrat în căsuța de mail a avocatei, din calculatorul aflat în baroul avocaților Brașov și au făcut publice mesajele primite și date de Elodia Ghinescu.

Magistrații Curții Supreme au emis mandat de arestare pe 29 de zile pentru Cioacă, dar cinci zile mai târziu, a fost eliberat, sub control judiciar. Familia polițistului și cea a Elodiei au început lupta pentru Patrick, fiul de 4 ani al celor doi soti. Părinții polițistului sunt cei care au acum grija de micuț. După eliberarea sa, polițistul a intrat într-un con de umbra, iar presa, altădată avida de orice amănunt, l-a uitat, încetul cu încetul.

Au apărut și zvonuri cum că Elodia ar fi fost introdusă într-un program de protecție al martorilor

Cea mai misterioasă dispariție din țară, cea a avocatei Elodia Ghinescu, pare o poveste fără sfârșit. Zilele trecute, procurorii au admis cererea fostului polițist piteștean Cristian Cioacă privind căutarea Elodiei la schituri, mănăstiri și/sau instituții sociale.

De asemenea, s-a admis și remiterea unei copii de pe ancheta administrativă efectuată la SPP după acuzația că avocata ar fi avut relații extraconjugale cu un salariat al acestei instituții.

Martori surpriză

Acești martori surpriză sunt gata să jure că ea era, și încă este, într-o altă țară, într-un loc ce ar avea legătură cu cineva cu care avocata vorbise înainte de a dispărea.

„Cu certitudine clientul meu crede că soția lui trăiește pentru că știe că nu a omorât-o”, spunea Maria Vasii, avocata lui Cioacă.

„El caută orice. Vă dați seama că este în stare de orice, cred că e în stare să mai comită o crimă, numai ca să scape de asta”, a replicat Emilia Ghinescu, mama Elodiei.

Cu toate acestea, procurorii au declarat că în perioada următoare îi vor audia pe cei care susțin că s-au întâlnit cu Elodia.

Totodată, s-a mai lansat și ipoteza că aceasta ar fi introdusă într-un program special de protejare a martorilor, după ce ar fi primit amenințări de la clanuri interlope.

Cioacă, supărat pe justiție

Aflat în spatele gratiilor după ce a fost arestat pe 5 decembrie 2012 sub acuzația că și-ar fi ucis și tranșat soția, al cărei cadavru nu a fost descoperit și care a fost declarată moartă prin hotărâre judecătorească, Cioacă este supărat pe justiție.

Continuând să-și susțină nevinovăția, el e nemulțumit că anchetatorii au considerat din start că Elodia este moartă și că au căutat permanent un cadavru, niciodată un om viu.

În replică, apropiații Elodiei Ghinescu resping cu vehemență vehiculata idee a unei sinucideri și susțin că avocata iubea viața la maximum. Cât despre ipoteza că ea s-ar ascunde pe la vreun lăcaș de cult, cei care au cunoscut-o spun că așa ceva este exclus.

Procurorii au cerut ca dosarul să nu fie judecat nici la Brașov și nici în Argeș, deoarece se gândesc la binele copilului și al familiei suspectului (inculpatului).

Instanța a stabilit noi termene pentru a se pronunța pe cererile referitoare la probe, dar și pentru audierea altor trei martori, vecinii al căror apartament este situat sub cel al soților Cristian Cioacă și Elodia Ghinescu, care ieri nu s-au prezentat la proces. De asemenea, se vor depune diligențe pentru identificarea fostei bone a lui Patrick Cioacă, despre care se știe că este plecată din țară, și se va insista pentru audierea unui angajat al SPP, despre care se crede că ar putea deține informații referitoare la acest caz.

În iulie 2013, Cristian Cioacă a fost condamnat la 21 de ani de închisoare pentru omor calificat, la care s-a adăugat un spor de un an pentru profanare de morminte, urmând să execute 22 de ani de închisoare. Sentința a fost atacată cu apel de inculpat, de mama și fratele Elodiei și de procurori.

Zvonul financiar (Cazul Patriciu.-dispariția unui mare financiar)

? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%lDan Costache Patriciu a fost unul dintre cei mai celebri oameni de afaceri din România, activând în domeniul petrolier, bancar și imobiliar. A fost un om controversat, dar nimeni nu poate să-i nege calitatea de om de afaceri. A luat-o de trei ori de la zero. Înainte de '89 făcea bani din proiectarea de case. A fost un arhitect extrem de talentat. Dinu Patriciu a încercat o mulțime de businessuri. A fost ceea ce înseamnă un antreprenor de succes.

Dinu Patriciu s-a născut la 3 august 1950, la București. El a absolvit Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București în anul 1975, obținând diploma de arhitect. După absolvirea facultății, a fost repartizat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerțului Exterior. A primit numeroase premii de arhitectură și design în România și în străinătate.

După 1989, Patriciu a fost primul român care a înființat o companie privată. Dinu Patriciu a intrat ulterior în afaceri cu petrol, numele său fiind asociat pentru prima dată cu afaceri de combustibil în octombrie 1995, când agenția Mediafax a precizat că "specialiștii IGP cercetează legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a unui cargo, tranzacție în care sunt implicați liderii PL '93, Dinu Patriciu și Raymond Luca". Cei doi au fost cercetați pentru evaziune fiscală, dar nu au fost condamnați.

Deși mulți dintre milionarii rapid îmbogățiți după căderea comunismului au evitat mereu să răspundă la întrebarea "cum ați făcut primul milion?", Patriciu a povestit deschis că piatra unghiulară a averii lui au fost banii făcuți din proiectare de arhitectură și dezvoltare imobiliară.

În 2009, Patriciu a fost desemnat de Ziarul Financiar ca fiind cel mai mare capitalist din ultimii 20 de ani, în cadrul galei ZF 2009 – "20 de ani de capitalism". Dinu Patriciu a ocupat trei ani la rând (2009, 2010 și 2011) primul loc în Topul celor mai bogați români.

Omul de afaceri figura pe locul 597 într-un top al miliardarilor lumii apărut în China, potrivit capital.ro. Averea lui Dinu Patriciu a scăzut însă dramatic, conform ultimei ediții a Top 300 Capital Cei mai bogați români. Astfel, Patriciu mai avea o avere estimată la doar 250 de milioane de euro, după ce în 2007 fusese cel mai bogat om din România cu o avere estimată la peste 3 miliarde de euro. În șase ani, Dinu Patriciu a pierdut circa două miliarde de euro încasate din vânzarea Rompetrol, căzând de pe locul întâi în Top 300 (ediția din 2007) pe locul 17 (ediția actuală)

Dinu Patriciu a cumpărat Rompetrol în 1998, achizție care avea să-l propulseze ca unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața energetică a României.  După ce a condus achiziția Rompetrol SA de către un grup de investitori în 1998, a fost membru al Consiliului de Administrație de la înființarea acestuia, preluând poziția de director general în 2001.

Patriciu a reușit să încheie în 2002 o tranzacție eveniment pe piața petrolieră din România: Rompetrol a încheiat un parteneriat cu OMV, grupul petrolier austriac cotat de mai bine la bursa din Viena.

În august 2007, Dinu Patriciu a vândut 75% din acțiunile Rompetrol Holding (el deținând un procent de 80% din acțiuni), care controla Grupul Rompetrol companiei petroliere de stat KazMunaiGaz din Kazahstan. În urma acestei tranzacții, el a rămas în continuare președintele și directorul general al grupului Rompetrol, dar a devenit cel mai bogat român, cu o avere de aproximativ 3,4 miliarde de dolari, din care 2,7 miliarde de dolari au venit doar din vânzarea pachetului deținut la Rompetrol.

Dinu Patriciu era judecat de Curtea de Apel București, în dosarul Rompetrol. În prima instanță, Patriciu a fost achitat, deși procurorii au cerut pedeapsa maximă, 20 de ani de închisoare, pentru infracțiuni printre care delapidare, spălare de bani și manipularea pieței.

Judecătoarele au fost de acord cu reaudierea tuturor martorilor din acest caz, „mai ales că, în fond, s-a pronunțat o soluție de achitare", a subliniat președintele completului de judecată.

În același timp, s-a dat un nou termen, peste trei săptămâni, când vor fi audiați prin teleconferință o serie de martori cu identitate protejată. Curtea de Apel București a respins în acest caz efectuarea unei expertize judiciare financiar contabile cerută de compania Rompetrol.

Nici la al șaptelea termen de judecată de la Curtea de Apel București Dinu Patriciu nu a fost prezent în sală. Citația transmisă la o adresă din Londra s-a întors cu mențiunea, „destinatar necunoscut”. În aceste condiții, cele două judecătoare au decis ca, pe viitor, fostul magnat al petrolului să fie citat la avizierul instanței și la casa din țară, ultimul domiciliu cunoscut al lui Dinu Patriciu.

În același timp, s-a luat decizia să se ceară detalii unui spital din Londra unde se bănuiește că a stat pentru o vreme Patriciu, înainte de a dispărea fără urmă. Asistat de un avocat din oficiu, la termenul de ieri, Patriciu nu a răspuns „prezent” la apelul grefierului.

Colegii de dosar au fost reprezentați de avocați. Cei care aveau legătură cu „creanța Libia” au fost invitați să plece din sală deoarece nu s-a pus în discuție acest aspect la termenul de ieri. Au rămas numai inculpații acuzați de manipularea bursei de capital. Reprezentantul DIICOT a cerut, încă de la început, audierea tuturor martorilor din acest caz. Cererea fost vehement criticată de avocați. Apărătorii au susținut că prin reaudierea martorilor se creează presiune asupra lor, mai ales că o femeie a fost acuzată de mărturie mincinoasă după ce și-a schimbat declarația inițială dată în fața procurorilor.

În 2006, Dinu Patriciu a cumpărat ziarul Adevărul. Patriciu era la vremea aceea unul dintre cei mai bogați oameni din România și dorea să contruiască un mare trust de presă. Pentru a-și atinge scopul, aduce o echipă de peste 100 de oameni (jurnaliști, manageri și oameni de vânzări) de la Ringier (trust elvețian care deținea titluri importante din presa autohtonă), în frunte cu Răzvan Cornețeanu (numit manager general).

Patriciu face investiții masive, „Adevărul" se relansează și, cu ajutorul unei politici agresivă de inserturi, atinge tiraje medii lunare de peste 100.000 de exemplare. Inserturile au avut un succes atât de mare, încât „Adevărul" vânduse, după un an de la implementarea acestei strategii, peste 15 milioane de cărți. Începând din 2010, laolaltă cu majoritatea afacerilor lui Dinu Patriciu, trustul „Adevărul" s-a confruntat cu serioase probleme financiare. În toamna anului 2012, Patriciu a vândut toate publicațiile pe care le deținea, inclusiv ziarul „Adevărul".

Întrebat, într-un interviu acordat în 2011, dacă își dădea avizul asupra conducerii editoriale a ziarului "Adevărul", Patriciu spunea: "Nu, aici este vorba desspre politicile comerciale și politicile editoriale. Între ele există o legătură naturală, care subordonează politica editorială, politicilor comerciale ale ziarului. Așa e peste tot în lume, presa este o afacere, deci politicile comerciale au o influență asupra politicii editoriale. Dar odată stabilită politica editorială, aceasta se respectă: de exemplu, în 2009, am anunțat că nu ne amestecă în campania electorală și am refuzat orice publicitate electorală, dar și orice apariție părtinitoare sau amestec în campanie".

Dinu Patriciu s-a retras în anul 2003 din Parlament și din viața politică activă pentru a se putea dedica afacerilor, fiind unul dintre cei doar trei parlamentari români care au făcut acest pas atunci când o nouă legislație a făcut ca demnitarii aleși să fie incompatibili cu deținerea de funcții executive în domeniul afacerilor.

Dinu Patriciu a ajuns pe masa de operație la sfârșitul lunii decembrie 2012, când a fost supus unui transplant de ficat. Intervenția a avut loc la o clinică din Milano. Omul de afaceri suferea de o boală hepatică progresivă. Duminică seară, Dinu Patriciu a povestit la România TV experiența prin care a trecut și a mărturisit că și-a făcut testamentul înainte de intervenție.

Dinu Patriciu a aflat că este grav bolnav și boala a avansat în timp, iar după o serie de analize făcute la clinicile din străinatate, medicii l-au pus pe lista de așteptare pentru a primi un transplant de ficat. La sfârșitul anului 2012, doctorii i-au transplantat un ficat întreg, prelevat de la un donator în moarte cerebrală. Omul de afaceri se afla în proces de divorț cu soția sa, Dana Patriciu. Divorțul cerut de Dinu Patriciu a fost intentat în februarie 2013 la Judecătoria Sectorului 1 și a avut, până să fie mutat la Buftea, 14 termene. În paralel, la Judecătoria Sectorului 1 se dezbate partajul soților Patriciu, în care Dana Patriciu a cerut jumătate din avere.

Dinu Patriciu, care a murit la vârsta de 64 de ani, într-un spital din Londra. b#

Concluzii

Multă vreme noțiunea de zvon a fost asociată ideii de informație falsă. Acest lucru este în mod evident neadevărat pentru ca am auzit cu toții zvonuri, care, mai târziu, s-au dovedit adevărate. Zvonul are o conotație obscură, provenită din însăși natura sa, el fiind marfa pe care se bazează piața neagră  a informațiilor. El nu este practic altceva decât o informație care ne parvine pe alte canale decât cele oficiale și care nu este verificată de nicio dovadă concretă. Cu toate acestea el nu este neapărat fals. Dacă un zvon se adeverește, el încetează a mai fi zvon și devine o știre, dar acest lucru nu înseamnă că în perioada anterioară momentului verificării nu am avut de-a face cu un zvon.

Pentru ca zvonul sa aibă viață, cu alte cuvinte pentru ca el sa fie transmis și să ajungă la cunoștința a cât mai multor oameni, el trebuie să prezinte un înalt grad de interes pentru opinia publică. Trebuie să fie o știre, și nu o informație. Pentru a-i cita pe autorii lucrării “Don Juan sau Pavlov”, afirmația un om a mușcat un câine – este o știre, pe când  un câine a mușcat un om este o informație. În concluzie, pentru a fi răspândit, un zvon trebuie să aibă un impact cât mai mare. Pentru a atinge acest scop, zvonurile trebuie să fie o informație neașteptată pentru publicul căruia i se adresează..

Însă pentru a inocula populației un zvon în mod artificial, trebuie luat în considerare și un alt aspect, care nu este atât de important în cazul zvonurilor lansate fără un scop precis. De multe ori, după ce un zvon s-a dovedit a fi fals, mulți dintre cei care l-au crezut și l-au colportat se miră ei înșiși cum au putut crede o informație atât de absurdă. Răspunsul este foarte simplu, iar pentru a clarifica mai bine această problema ma voi folosi de un exemplu care nu face parte din sfera politică. Prin Oradea s-a răspândit zvonul că la Lotus Center un copil mic care s-a pierdut de părinți ar fi fost răpit și ulterior abandonat în parcarea subterană, tuns și cu hainele schimbate. Și reprezentanții complexului comercial au dezmințit informațiile, după ce angajați ai centrului au fost asaltați de părinți speriați. Conducerea mall-ului susține că nici un părinte, client al Lotus, nu a făcut vreo plângere care să aducă spre scenariul care a speriat orădenii și că nici camerele de supraveghere din incintă nu au surprins vreo imagine care să conducă la ipoteza că aceste informații ar fi adevărate. Acest zvon, evident absurd, s-a bucurat de un ecou cu totul ieșit din comun. Mall-ul Lotus Center a fost nevoit să cheltuiască mulți bani pentru o campanie de dezarmosare, care determinase o scădere a vânzărilor. Acest zvon s-a bucurat de răsunet pentru ca, desi incredibil, el satisfăcea totuși o bănuială sau, mai bine zis, o opinie subconștientă a populației.

Explicația pentru care zvonurile cu un conținut care poate părea greu de crezut se bucură de răsunet și sunt colportate devine o condiție necesara pentru ca un zvon inoculat artificial, deci un zvon care este lansat pentru atingerea unui anumit scop, să se bucure de răsunet. Un specialist în lansarea zvonurilor trebuie să cunoască foarte bine temerile latente ale populației, temeri ce pot deveni foarte ușor suportul unor zvonuri bine concepute. În același timp, ei trebuie să cunoască foarte bine persoana despre care este vorba în zvon, pentru a se asigura că ceea ce se susține despre omul politic respectiv are un potențial de credibilitate rezultat din însuși felul sau de a fi. Dacă, spre exemplu, inamicii politici ai lui Victor Ponta ar dori sa lanseze un zvon în care să se spună că acesta a fost spion CIA, acest zvon nu va fi colportat cu siguranță, deoarece persoana vizată nu ar dovedi prin absolut prin niciuna din acțiunile sau caracteristicile sale că ar fi putut fi spion american.

Pentru a arăta cum se lansează un zvon artificial trebuie să analizam mai întâi mecanismul de colportare al zvonurilor naturale.

Prima etapa este cea a aflării zvonului. Persoana de la care îl aflăm este de cele mai multe ori membră  a anturajului sau a familiei, ne este deci cunoscută și prezintă o doză mare de credibilitate. Pentru a crede un zvon el trebuie să aibă două caracteristici de bază. Prima este să corespundă sferei noastre de interes, iar a doua este cea pe care am menționat-o în paragrafele anterioare. Cum politica face mai mult sau mai puțin parte din viața tuturor, din acest punct de vedere zvonurile politice vor fi mult mai probabil colportate de un segment mai larg al populației decât zvonurile având alte subiecte.

După ce zvonul ne-a fost comunicat și receptorul acestuia a fost convins, el se va transforma în mod inevitabil la rândul său în colportor al zvonului. Crezând în informația pe care a primit-o, el o va comunica și altora. Dacă noii receptori ai zvonului dau dovada de scepticism, colportorul nu va ezita să adauge noi elemente zvonului pentru a-și persuada ascultătorii. Acest lucru se întâmpla adeseori, pentru că cel care comunică un zvon se expune în mod automat riscului de a fi ridiculizat de auditor, acesta fiind motivul pentru care emițătorul zvonului va recurge la “amănunte ajutătoare” care au menirea să îmbunătățească credibilitatea zvonului și care nu sunt decât rodul imaginației fiecărui colportor de zvonuri în parte. Acesta este motivul pentru care cel care relatează un zvon nu va spune nicidata că el este sursa directă pentru a evita situația penibilă în care ar fi pus dacă informația pe care o comunică s-ar dovedi falsă, dar în același timp va conferi o sursă sigură zvonului (un prieten din anturajului omului politic repectiv, un prieten al său etc.). Aceasta permanentă “îmbunătățire” a zvonurilor are două consecințe. În primul rând o permanentă evoluție formală și în al doilea rând o denaturare a sensului, pe măsură ce numărul celor care colportează zvonul se mărește.

Specialiștii în lansarea zvonurilor au elaborat o tehnică extrem de simplă pentru a pune în circulație foarte repede orice tip de zvon. Pentru că nu pot pătrunde în fiecare anturaj, există echipe de câte doi agenți care, sub pretextul unei conversații avute în metrou, lift, autobuz sau la o coadă, vorbesc între ei, unul transmițându-i celuilalt zvonul. Este de preferat ca cei doi lansatori de zvonuri să fie despărțiți de câteva persoane, pentru a fi nevoiți să vorbească tare și pentru a se asigura că măcar acei indivizi prinși la mijloc le ascultă conversația. Deși aparent fără șanse prea mari de succes, această metodă s-a dovedit extrem de eficace deoarece cel care ascultă conversația particulară a altor două persoane fără a le cere acestora acordul are senzația că spionează și că află lucruri cu atât mai extraordinare cu cât nimeni nu i le-a comunicat voit. În același timp, cel care interceptează o convorbire într-un loc public nu va crede niciodată că cei doi îl manipulează pentru că are impresia că vorbitorii nu își dau seama că sunt ascultați.

Odată lansat un zvon devine imposibil de controlat. Dacă este foarte bine conceput, se poate estima o evoluție probabilă, dar această estimare poate fi oricând contrazisa de realitate. Iată în continuare câțiva din factorii care pot influența evoluția unui zvon.

În funcție de rapiditatea și tipul reacției celui vizat de zvon, evoluția sa poate fi lesne stopată. Dacă cel vizat aduce dovezi de necontestat sau dacă lansează un atizvon foarte puternic, se poate ca zvonul inițial să se întoarcă împotriva celui care l-a lansat. Un antizvon este una dintre posibilitățile de apărare împotriva zvonurilor. Este la randul său un zvon, care distruge credibilitatea atacului dezvăluind scopul asuns al acestuia sau pe cel care se ascunde în spatele său. În România această tactica de a contracara zvonurile a fost prost înțeleasă. Să ne aducem aminte de domnul Ion Iliescu și de desele afirmații ale domniei sale în legătură cu „elementele marginale, care fac afirmații nefondate pentru a submina încrederea de care se bucura în rândul românilor”. Această afirmație, într-o formă mai puțin bombastică, este tipică pentru un antizvon. Greșeala pe care a făcut-o domnul Iliescu a fost că această afirmație a făcut-o personal prin intermediul mass-media.

Contextul zvonistic. Piața zvonurilor, ca orice piață este supusă legilor concurenței. Zvonul lansat va fi colportat și lumea va vorbi despre el până în momentul în care va apărea ceva mai interesant, iar informația este unul dintre tipurile de marfă cu un mare grad de perisabilitate. Aceasta este o altă strategie prin care se pot combate zvonurile: lansarea imediată a unui zvon fără nicio legătură cu primul, dar care să suscite o doză mai mare de interes.

Situația inițiatorului. Acest ultim factor este strâns interrelaționat cu primii doi. Dacă răspunsul părții adverse este prompt și devastator și dacă piața zvonurilor este în situația în care răspunsul se va bucura de un efect mai mare decât zvonul inițial, atunci se va înregistra un efect de bumerang, zvonul întorcându-se împotriva celui care l-a lansat.

Ne putem întreba, și pe buna dreptate, de ce se folosește o asemenea arma, din moment ce comporta un asemenea grad ridicat de risc.

Unul dintre scopurile pe care un zvon le poate deservi foarte bine și cu un grad foarte mic de risc este acela de a discredita un om politic (sau nu) într-um moment important al carierei sale. Lansat la momentul oportun, un zvon se poate dovedi fatal. La finalul unei campanii electorale, un zvon poate răsturna toate sondajele, pentru că politicianul vizat de zvon nu are destul timp să elaboreze o campanie de dezamorsare a zvonului, iar contextul zvonistic este asemenea unui burete, gata să absoarbă orice informație. Să nu uitam ca un astfel de zvon nu are ca scop primordial reducerea numărului de susținători ai omului politic vizat, ci aducerea de partea adversarului sau a unei părți cât mai semnificative a celor indeciși.

În același timp un zvon poate fi și lovitura de grație de care este nevoie pentru ca un politician să fie demis din funcție. Dacă respectivul om politic a fost subiectul unor scandaluri repetate, un zvon bine ticluit va fi suficient penetru a îl compromite definitiv, credibilitatea sa fiind foarte mare, deci tendința de verificare va fi proporțional mai mică. (A se vedea efectul zvonului că Mircea Geoană l-a vizitat noaptea de Vântu!)

Un alt scop vizat prin crearea și lansarea unui zvon este răspândirea sa cât mai mare. Dacă el va fi colportat de cât mai multe persoane, va fi până la urma publicat și odată devenit știre, bucurându-se deci de o audiență mult mai mare va fi mult mai greu de combătut.

În viața politică și socială, în care fiecare personaj poartă o mască studiată cu atenție și adeseori modelata cu întregi echipe de specialiști, zvonurile despre adevărata fata a oamenilor politici joaca un rol deosebit de important. Desi foarte riscant, zvonul politic este folosit frecvent pentru discreditarea adversarilor periculoși, iar la noi în tara, unde segmentul politicienilor este de-abia în formare, aceasta tehnica de manipulare da roade deosebite.

În încheiere, am auzit de la un prieten al cărui văr lucrează la Guvern, că secretara domnului ministru „Cutare” l-a însoțit în vizita particulară, pe care acesta a întreprins-o în insulele Bahamas week-end-ul trecut. (Credeți? Verificați înainte de a colporta zvonul!)

Bibliografie

Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002;

Beciu Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom, Iași, 2000;

Bonange & Thomas, Don Juan sau Pavlov, Eseu despre comunicarea publicitară, Editura Trei, București, 1999;

Bondrea Aurelian, Sociologia opiniei publice și a mass-media, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003;

Boudon Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997;

Braud Philip, Grădina deliciilor democrației, Editura Globus, București, 1995;

Bucheru Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997;

Burduș Eugen, Căprărescu Gheorghița, Fundamentul managementului organizației, Editura Economică, București, 1999;

Burzănescu Ștefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001;

Cândea Rodica, Cândea Dan, Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie, Editura Expert, București, 1996;

Chelcea Septimiu, Sociologia opiniei publice, Editura SNSPA, București, 2000;

Chiru Irene, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003;

Coman Mihai, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, București, 1996;

Coman Mihai, Manual de jurnalism, Editura Polirom, Iași, 1997;

Construcția simbolică a câmpului electoral, Editura Institutul European Iași, 1998;

Cucoș Constantin, Minciuna, contrafacere, simulare, Editura Polirom, Iași, 1997;

Dâncu Vasile, Comunicarea simbolică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998;

Dinu Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997;

Downing Keit, Puterea, Editura Du Style, București, 1995;

Drăgan Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

Durand Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

Edelman Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999;

Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1998;

Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974;

Haineș Rose Marie, Discursul politic televizual, Editura Era, București, 2000;

Iacob Dumitru, Cismaru Diana-Maria, Relațiile publice. Eficiență prin comunicare, comunicare.ro, București, 2003;

Ilie Oana, Propagandă și politică. Tipologii și arii de manifestare (1945-1958). Teză de doctorat nepublicată, Facultatea de Istorie a Universității din București, 2009;

Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

Joița Elena, Managementul educațional, Editura Polirom, Iași, 2000;

Kapferer Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993;

Kapferer Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 2006;

Keane John, Mass-media și democrația, Editura Institutul European Iași, 2000; Teoria comunicării 188

Lull James, Mass media – Comunicare, Manipularea prin informație, Editura Samizdat, București, 1999;

Marshall Mc Luhan, Mass-media sau spațiul invizibil, Editura Nemira, București, 1997;

McQuail, Denis Mass Communication Theory, Sage, 1983;

Miège Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000;

Morin Edgar, Starurile, Editura Meridian, București, 1977;

Nazare- Aga Isabelle, Manipulatorii sunt printre noi, Editura Niculescu, București, 1999;

Negrescu Mihaela, Metode și tehnici psihologice de dezvoltare a abilităților specifice ofițerilor de informații, Editura A.N.I., București, 2008;

Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Management, Editura Economică, București, 1997;

Pânișoară Ion Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2004;

Pop Doru, Mass-media și politica, Editura Institutul European, Iași, 2000;

Pop Ștefan, Personalitatea managerului în activitatea criminalistică, Editura AIT Laboratories s.r.l., București, 2011;

Prutianu Ștefan, Manual de comunicare și negociere în afaceri. Editura Polirom, Iași, 2008;

Ramonet Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, București, 2000;

Rotaru Nicolae, Psi-Securitate, Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2008;

Stănciugelu Ștefan, Violență, mit și revoluție, Editura All, București, 1998;

Stoiciu Andrei, Comunicarea politică, Editura Humanitas, București, 2000;

Tămaș Sergiu, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române , București, 1993;

Thompson B. John, Media și modernitatea, Editura Antet, București; Bibliografie 187

Thoveron Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996;

Ursu Ioana, Năstașel Eugen, Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureșri, 1980;

Zlate Mielu, Tratat de psihologie organizațional-managerială (vol. I), Editura Polirom, Iași, 2004; b#%lW

Webografie

http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=MONDEN

https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=zvonul+politic+…evenimente+de+criza+(revolutia+din+1989)++Zvonul+social+….tapul+ispasitor+despre+care+vorbeate+K.F+(Rosia+Montana)+Zvonul+monden…..cazul+Elodia+Zvonul+financiar+….+cazul+Patriciu….+disparitia+unui+mare+financiar https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=zvonul+politic+…evenimente+de+criza+(revolutia+din+1989)++

https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=zvonul+politic+…evenimente+de+criza+(revolutia+din+1989)++ https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=zvonul+politic+…evenimente+de+criza+(revolutia+din+1989)++

http://www.ziare.com/politica/revolutia/21-decembrie-1989-revolutia-ajunge-la-bucuresti-980768

http://www.ziare.com/politica/revolutia/21-decembrie-1989-revolutia-ajunge-la-bucuresti-980768

http://www.politicnewmedia.com/analiza-mecanismului-zvonurilor-in-cadrul-evenimentelor-din-martie-90-targu-mures/

http://www.ziare.com/politica/revolutia/21-decembrie-1989-revolutia-ajunge-la-bucuresti-980768 http://www.politicnewmedia.com/analiza-mecanismului-zvonurilor-in-cadrul- -mures/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/revolu-ia-rom-n-decembrie-1989-impactul-n-rela-iile-interna-ionale

https://www.google.ro/#q=Zvonul+social+….tapul+ispasitor+despre+care+vorbeate+K.F+(Rosia+Montana)&nfpr=1

https://www.google.ro/#q=Zvonul+social+.(Rosia+Montana)

https://www.google.ro/#q=Zvonul+social+….tapul+ispasitor+despre+care+vorbeate+K.F+(Rosia+Montana)&nfpr=1

https://www.google.ro/#q=Zvonul+social+.(Rosia+Montana)

http://www.viatavalcii.ro/index.php/component/content/article/48-prima-pagin/21569-senzaional-dezvluiri-de-la-comisia-pentru-roia-montan.html

Zvonuri si scenarii

http://www.viatavalcii.ro/index.php/component/content/article/48-prima-pagin/21569-senzaional-dezvluiri-de-la-comisia-pentru-roia-montan.html

http://www.viatavalcii.ro/index.php/component/content/article/48-prima-pagin/21569-senzaional-dezvluiri-de-la-comisia-pentru-roia-montan.html

http://www.lapunkt.ro/2013/09/25/ecologistii-minerii-si-economia-politica/

http://www.lapunkt.ro/2013/09/25/ecologistii-minerii-si-economia-politica/

http://www.lapunkt.ro/2013/09/25/ecologistii-minerii-si-economia-politica/

http://www.lapunkt.ro/2013/09/25/ecologistii-minerii-si-economia-politica/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cazul_Elodia_Marilena_Ghinescu

http://www.ziarulargesul.ro/procesul-lui-cioaca-martori-elodia/

http://www.ziarulargesul.ro/cadavrul-elodiei-in-barajul-vidraru/

http://www.ziarulargesul.ro/procesul-lui-cioaca-martori-elodia/

http://www.ziaresireviste.ro/index.php?page=revista_presei&details=on&id=126260#.VYrZUFI8H7M

http://www.ziarulargesul.ro/procesul-lui-cioaca-martori-elodia/

http://www.ziarulargesul.ro/cadavrul-elodiei-in-barajul-vidraru/

http://www.ziaresireviste.ro/index.php?page=revista_presei&details=on&id=126260#.VYrZUFI8H7M

http://www.evz.ro/dinu-patriciu-este-de-negasit-citatia-s-a-intors-nedesfacuta-.html

http://www.dcnews.ro/dinu-patriciu-a-murit-cine-a-fost-dinu-patriciu-primul-capitalist-al-romaniei_451492.html

http://www.evz.ro/dinu-patriciu-este-de-negasit-citatia-s-a-intors-nedesfacuta-.html

http://www.dcnews.ro/dinu-patriciu-a-murit-cine-a-fost-dinu-patriciu-primul-capitalist-al-romaniei_451492.html

http://www.capital.ro/dinu-patriciu-ar-fi-la-un-pas-micro-de-vanzare-156870.html

Zvonul financiar …. cazul Patriciu…. disparitia unui mare financiar

Normalitatea lui Patriciu – Opinii – HotNews.ro

Claude Bonnage, Chantal Thomas, Don Juan sau Pavlov? Eseu despre comunicarea publicitară” de apărută în anul 1999,

^+a? b#%l!

=== Βibliografie ===

Bibliografie

Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002;

Beciu Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom, Iași, 2000;

Bonange & Thomas, Don Juan sau Pavlov, Eseu despre comunicarea publicitară, Editura Trei, București, 1999;

Bondrea Aurelian, Sociologia opiniei publice și a mass-media, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003;

Boudon Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997;

Braud Philip, Grădina deliciilor democrației, Editura Globus, București, 1995;

Bucheru Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997;

Burduș Eugen, Căprărescu Gheorghița, Fundamentul managementului organizației, Editura Economică, București, 1999;

Burzănescu Ștefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001;

Cândea Rodica, Cândea Dan, Comunicarea managerială, concepte, deprinderi, strategie, Editura Expert, București, 1996;

Chelcea Septimiu, Sociologia opiniei publice, Editura SNSPA, București, 2000;

Chiru Irene, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, București, 2003;

Coman Mihai, Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro, București, 1996;

Coman Mihai, Manual de jurnalism, Editura Polirom, Iași, 1997;

Construcția simbolică a câmpului electoral, Editura Institutul European Iași, 1998;

Cucoș Constantin, Minciuna, contrafacere, simulare, Editura Polirom, Iași, 1997;

Dâncu Vasile, Comunicarea simbolică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998;

Dinu Mihai, Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997;

Downing Keit, Puterea, Editura Du Style, București, 1995;

Drăgan Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;

Durand Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

Edelman Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999;

Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1998;

Golu Pantelimon, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974;

Haineș Rose Marie, Discursul politic televizual, Editura Era, București, 2000;

Iacob Dumitru, Cismaru Diana-Maria, Relațiile publice. Eficiență prin comunicare, comunicare.ro, București, 2003;

Ilie Oana, Propagandă și politică. Tipologii și arii de manifestare (1945-1958). Teză de doctorat nepublicată, Facultatea de Istorie a Universității din București, 2009;

Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

Joița Elena, Managementul educațional, Editura Polirom, Iași, 2000;

Kapferer Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 1993;

Kapferer Jean-Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, București, 2006;

Keane John, Mass-media și democrația, Editura Institutul European Iași, 2000; Teoria comunicării 188

Lull James, Mass media – Comunicare, Manipularea prin informație, Editura Samizdat, București, 1999;

Marshall Mc Luhan, Mass-media sau spațiul invizibil, Editura Nemira, București, 1997;

McQuail, Denis Mass Communication Theory, Sage, 1983;

Miège Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000;

Morin Edgar, Starurile, Editura Meridian, București, 1977;

Nazare- Aga Isabelle, Manipulatorii sunt printre noi, Editura Niculescu, București, 1999;

Negrescu Mihaela, Metode și tehnici psihologice de dezvoltare a abilităților specifice ofițerilor de informații, Editura A.N.I., București, 2008;

Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Management, Editura Economică, București, 1997;

Pânișoară Ion Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2004;

Pop Doru, Mass-media și politica, Editura Institutul European, Iași, 2000;

Pop Ștefan, Personalitatea managerului în activitatea criminalistică, Editura AIT Laboratories s.r.l., București, 2011;

Prutianu Ștefan, Manual de comunicare și negociere în afaceri. Editura Polirom, Iași, 2008;

Ramonet Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, București, 2000;

Rotaru Nicolae, Psi-Securitate, Editura Academiei Naționale de Informații, București, 2008;

Stănciugelu Ștefan, Violență, mit și revoluție, Editura All, București, 1998;

Stoiciu Andrei, Comunicarea politică, Editura Humanitas, București, 2000;

Tămaș Sergiu, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române , București, 1993;

Thompson B. John, Media și modernitatea, Editura Antet, București; Bibliografie 187

Thoveron Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996;

Ursu Ioana, Năstașel Eugen, Argumentul sau despre cuvântul bine gândit, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureșri, 1980;

Zlate Mielu, Tratat de psihologie organizațional-managerială (vol. I), Editura Polirom, Iași, 2004; b