CAPITOLUL I. REALISMUL – ASPECTE TEORETICE 1. Realismul – definiție, trăsături, reprezentanți Realismul este o concepție filosofică datând din Evul… [626411]

CAPITOLUL I. REALISMUL – ASPECTE TEORETICE

1. Realismul – definiție, trăsături, reprezentanți

Realismul este o concepție filosofică datând din Evul Mediu, opusă idealismului, iar în
sens literar, denumește oglindirea realității a șa cum este, fără a deforma sensurile sau situațiile.
Termenul „realism” a fost folosit pentru prima oară în anul 1798, de către Friedrich Schiller.
Termenul realism (fr. réalisme – real) denumește concepția artistică, literară care are ca preocupare
reprezentarea obiectivă, veridică a realității. A apărut în Franța, la mijlocul secolului, al XIX -lca,
ca o reacție antiromantică. A fost folosit pentru prima dată în 1850 – aplicat cu înțeles modern la
pictura lui Gustave Courbet, iar în 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfle ury) considerat și
teoreticia nul realismului1.
Manifestarea acestui curent literar s -a produs însă în prima jumătate a secolului al XIX -lea,
ca reacție împotriva romantismului. Astfel, conștiința lucidă, obiectivismul percepției se opun
sensibilității sub iective și imaginației debordante promovate de romantism: „Realismul se
definește prin grija de a descoperi, de a revela o realitate pe care romantismul a evitat -o sau a
travestit -o”2. Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social și istori c, portretul și
descrierea întemeindu -se pe reflecție morală și analiză psihologică.
În literatură, realismul este specific prozei și dramaturgiei și nu se poate vorbi, în niciun
caz, despre realism în poezie. Romanul este specia epică în care realismul s -a reflectat cu
deosebire, deși se poate afirma că și schița și nuvela s -au bucurat dc apreciere din partea scriitorilor
dornici să oglindească în opere realitatea, „adevărul de viață”. Prin viziunea obiectivă asupra lumii,
asupra aspectelor morale și socia le de la periferia societății, considerate până atunci vulgare și
neinteresante, scriitorii realiști au reușit să demonstreze că viața omului simplu poate fi „la fel de
dramatică și de complexă ca și lumea eroică a clasicismului sau lumea personajelor exce pționale
a romantismului” (Gh. Crăciun).
În literatura universală, marii scriitori realiști sunt: Balzac, Merimée, Dickens, Stendhal,
Flaubert, Dickens, Thakeray, Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Ibsen etc. Comedia umană a lui Honoré

1 Champfleury, «Du réalisme, lettre à Madame Sand », dans L'Artiste , 2 septembre 1855, repris dans Le Réalisme ,
1857 (n° 1 à 6, novembre 1856 – mai 1857, avec textes théoriques de Duranty et Thulié).
2 Gaëtan Picon, «Le roman et la prose lyrique au XIXe siècle» , dans Histoire des littératures , t. 3, Paris, Gallimard,
coll. «Encyclopédie de la Pléiade», 1958.

de Balzac, generic sub car e se înscriu operele sale realiste și obiective, a șocat la vremea respectivă,
dar autorul a considerat că trebuie „să zugrăvească societatea franceză așa cum e ea, fără să caute
s-o idealizeze, ci într -un spirit de obiectivitate”, rolul scriitorului fiind acela de a rămâne indiferent
la „protestele publicului, înspăimântat că se vede zugrăvit pe sine”.
Scriitorii reprezentativi din literatura română sunt: Nicolae Filimon, I.L. Caragialc, Ion
Creangă, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat -Bengescu , George Călinescu, Marin
Preda ș.a.
Trăsăturile realismului :
• perspectiva narativă obiectivă și naratorul omniscient conferă veridicitate operei;
• interesul pentru problematica socială reflectă, cu predilecție, realitatea
contemporană;
• creează iluzia de realitate , prin ilustrarea unor imagini verosimile ale societății , în
care banalul cotidian, aspectele traiului obișnuit sunt semnificative și tipice;
• acțiunea se definește prin accentul pus pe fapte, întâmplări și personaje luate din
realitate, incipitul operei având rolul de a induce cititorului iluzia vieții reale ;
• primează epicul , în detrimentul analizei, dominând în operă povestirea coerentă a
evenimentelor din viața personajelor și profilarea relațiilor dintre ele (relațiile
interumane);
• naratorul este omniscient, omniprezent și ubicuu , știe ce gândesc, ce fac, ce simt
sau ce in tenționează personajele, le hotărăște destinul, realizează perspectiva
narativă de tip “demiurgic” (narator omnipotent ) adică „se comportă ca un
Dumnezeu”, hotărând schimbări în planurile epice sau în viața eroilor (N.
Manolescu);
• naratorul este obiectiv ( heterodiegetic) ; din punct de vedere gramatical și semantic
textele cu narator heterodiegetic se caracterizează prin povestirea faptelor la
persoana a I II-a, prin secvența temporală lineară nealterată de intervenții
subiective, ca și prin relatarea în stil indirect. (Dicționar de științe ale limbii , Ed.
Nemira);
• modalitatea narativă se remarcă prin absența mărcilor formale ale naratorului și
focalizarea “dindărăt” sau focalizare zero ;

• personajul realist este reprezentativ pentru o tipologie umană (un tip) și se supune
valorilor morale ale colectivității respective, care îl aprobă sau nu, dar nu -l modifică
esențial;
• predilecția pentru tipuri de personaje statice , construite sub formă de caractere și
arhetipuri ;
• personajul realist este strâns legat de mediul ambiant , de mediul său de viață care –
i motivează și structura etică , de aceea realismul se distinge prin realizarea unor
“personaje tipice în situații tipice” ;
• atitudinea auctorială reieșită din relația cu personajele profilează focalizarea zero
și viziunea “dindărăt”, confirmă atotputernicia naratorului heterodiegetic;
• compozițional , romanul realist se caracterizează prin construcție echilibrată și, de
cele mai multe ori, sferică , exemplificatoare fiind, din acest unghi, romanele lui
Liviu Rebreanu;
• precizia, detaliul, veridicitatea, transparența compun maniera stilistică a creațiilor
realiste ; figurile de stil, atunci când apar, au rol caracteri zator și nu de înfrumusețare
a limbajului.
În rezumat, reținem obiectivitatea, tipicul (împrejurări tipice, per sonaje tipice), tendinț a
critică , personaje realiste, complexe (arivistul, sceleratul, inocentul , lipsa idealizării ), stilul sobru,
impersonal.
În literatura latino -americană, se manifestă din ce în ce mai pregnant așa -numitul “realism
magic”, care a produs deja romane devenite capodopere, semnate de scriitori celebri în întreaga
lume: Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez , Julio Cortazar, J.L. Borges.

1.1. Realismul în Franța

Spre deosebire de romantism, care a apărut în alte părți, curentul realist s -a născut în Franța.
Faptul își are desigur explicația sa. Mai întâi, între sfârșitul veacului al XVIII -lea și mijlocul
veacului următor, Franța este țara cea mai bogată în mișcări sociale: Revoluția din 1789, ridicarea
lui Napo leon, Restaurația, Revoluția din 1830 -1831; în sfârșit, Revoluția din 1848, care s -a extins
în Europa, își află începutul tot la poporul f rancez. În al doilea rând, în același interval de timp, se
poate afla în Franța spi ritul științific cel mai dezvoltat. Nici o altă țară n -a numărat în această vreme

oameni mari de știință atât de numeroși: chimistul Lavoisier, fizicianul Arago, matematicienii
Monge și Ampère, astronomul Laplace, naturaliștii Lamark și Cuvier. Toți aceștia, împreună cu
mulți alți savanți, creează în Franța acea atmosferă științifică ri guroasă care a influențat atât de
intens estetica realismului.

1.1.1. Condiții social -politice

O serie de evenimente, care au avut loc pe la sfârșitul secolului al XVIII -lea și s -au
continuat în prima jumă tate din secolul al XIX -lea, au contribuit la formarea unui nou curent
literar, realismul. Cel mai important din aceste evenimente este Revolu ția din 1789, împreună cu
consecința sa cea mai apropiată, apariția lui Napoleon. Dacă teoreticienii Revoluției au formulat
în Fr anța „drepturile omului ”, în timpul lui Bonaparte s -au difuzat peste tot asemenea idei. Fiindcă
aceste principii democratice au început să prindă și căderea lui Napoleon a adus anularea lor de
către reacțiunile europene, s -a născut, pe lângă înflăcăratul p rotest al romanticilor, și o literatură
critică, ur mărind să servească dreptatea socială nu prin expresia directă a senti mentelor, ci prin
analiza exactă și amănunțită a faptelor. Aceasta este numai una din cauzele formării realismului.
A doua cauză prov ine tot de pe la sfârșitul secolului al XVIII -lea, însă, de această dată, din
Anglia. Este vorba de ceea ce s -a numit Revoluția industrială. Pentru a se satisface nevoile tot mai
mari de produse indus triale s -a înlocuit, mai întâi în industria textilă, lu crul de mână prin acela al
mașinilor. Această schimbare de ordin tehnic a adus după sine și o schimbare pe planul social. În
locul vechilor manufacturi au luat naștere primele fabrici. Miile de muncitori care trebuiau să le
deservească au provocat la orașe aglomerarea unei populații sărace și exploatate de către patroni.
Acești muncitori, după câtva timp, conștienți de drepturile lor, încearcă primele greve.
O omenire care suferă, dar care devine treptat tot mai conștientă de lupta pentru drepturile
sale, d etermină condițiile cele mai favorabile pe care le -a cunoscut până atunci istoria pentru
dezvoltarea spiritului de critică socială. Realismul prezintă pe plan literar cea mai importantă
consecință a acestei serii de fapte.

1.1.2. Progresul științelor

Pe lângă cauzele directe de ordin social -econo mic, expuse mai sus, curentul realist se mai
datorează și unor cauze de ordin cultural. El se dezvoltă într -un moment de mare avânt al știin țelor.
În toate timpurile, începând de la explicarea mitică a realității, orice operă mare literară pleacă de
la cel mai înalt nivel de cunoștințe al epocii sale. Pe la începutul veacului al XIX -lea se ajunge la
cea mai exactă cunoaștere de până atunci, a tuturor fenomenelor naturale, aceea bazată pe legi
științifice. O literatură, care să prezinte cu adevărat momentul, nu putea pleca de la o ordine
inferioară sau mai veche de cunoștințe. Pentru a fi la nivelul spiritului omenesc din acea vreme, pe
care voi a să-l reprezinte, opera literară trebuia să aplice metode asemă nătoare cu acelea ale
cercetării științifice. În primul rând, ca și știința, urma să -și precizeze și să -și delimiteze domeniul;
în al doilea rând, tre buia să exercite asupra lui cea mai rigu roasă observație și, în sfârșit, să
totalizeze într -o sinteză toate elementele observate și explicate din acel domeniu. În felul acesta,
folosind metodele științei, procedează în roma nele sale Balzac, cel mai de seamă scriitor realist.
Mai mult sau mai pu țin, însă, fiecare scriitor mare care a ilustrat realismul va proceda astfel.

1.1.3. Dezvoltarea presei

Întemeierea presei datează de mai multă vreme, din veacul al XVI -lea. Numai din secolul
al XVIII -lea, însă, ea capătă răspândire și începe să joace u n rol preponderent într -un stat civilizat.
În sfârșit, veacul al XIX -lea, în care au avut loc atâtea mișcări sociale urmate de cea mai vie
circulație a ideilor, a adus presei funcțiunea cul minantă, pe care i -o cunoaștem noi astăzi. Influența
ei asupra lit eraturii realiste a fost imensă. Presa dezvoltă interesul pentru faptul cotidian, de
actualitate, precum și pentru întâmplările și eroii anonimi. În locul temelor puține, împrumutate de
la evenimentele sau personalitățile de seamă ale trecutului, așa cum e ra în clasicism, realismul se
deprinde să scoată semnificații importante din nenumăratele împrejurări mărunte ale societății
înconjurătoare, asupra căreia își deschide cu atenție pri virile.

1.1.4. Estetica realismului

Toate aceste cauze de ordin politic, social, eco nomic și cultural ajută la elaborarea
conștientă a unei estetici realiste. Termenul realism , necunoscut până atunci, provine din domeniul
picturii și anume de la pictorul francez Gustave Courbet (1819 -1877), spirit progresist, care a murit

în exil fiindcă luase parte la vestita mișcare a Comunei din Paris. Fiind odată întrebat de ce nu
pictează și el ființe mitologice, așa cum obișnuia o parte din pictura decadentă a acelei vremi,
Courbet răspunde că nu zugrăvește asemenea ființe, fiindcă nu le -a văzut niciodată, că el este un
pictor realist, care nu înfățișează decât ceea ce vede și poate observa. La origine, deci, termenul se
leagă de respingerea unei imaginații artificiale și convenționale în fo losul observației directe, așa
cum procedează știința.
Analizarea însă ma i profundă a acestui curent, ca oglindire tipică a realității, are loc tot în
domeniul literar, și anume de către Balzac în celebra sa Prefață din 1842 la Comedia umană.
Marele scriitor urmă rește să facă din literatură o oglindă completă a moravurilor societății în care
trăiește, ceea ce toți ceilalți scriitori din trecut n -au făcut decât parțial pentru societățile pe care le –
au zugrăvit. „Întocmind“, spune el, „inventar ul viciilor și virtuților, adunând principalele fapte în
ceea ce privește pasiunile, zugrăvind caracterele, alegând evenimentele cele mai însemnate ale
societății, compunând tipuri prin îmbinarea de trăsături a mai multor caractere omogene, aș ajunge,
poate, să scriu istoria uitată de atâția istorici, aceea a moravurilor. Cu multă răbdare și cu mult
curaj aș putea să realizez asupra Franței din veacul al XIX -lea acea carte, pe care regretăm cu toții
că Roma, Atena, Tirul, Memfisul, Persia, India nu ne -au lă sat-o, din nefericire, despre civilizațiile
lor“. Prin oglin direa totală, în înțeles de selectare tipică a societății contemporane, Balzac
urmărește să dea operei sale valoarea de document complet al unei epoci. Faptul arată cel mai
pasionat interes pentr u cuprinderea și pre zentarea realității, pe care l -a avut vreun curent literar
până atunci. În sfârșit, vorbind de un inventar al moravurilor, scriitorul amintește, în mod conștient,
mai întâi viciile și pe urmă virtuțile, ceea ce arată o in tenție critic ă, deci o atitudine provocată de
condițiile social -economice ale timpului, care va defini iarăși realismul.
Rigoarea pe care am văzut că și -o propune Balzac amintește totodată și de procedeele
științei. Dar scriitorul afirmă și demonstrează direct acest lu cru. Studiul societății, pe care îl
intenționează și, în cele din urmă, îl realizează el, este comparat, bunăoară, cu studiul zoologiei:
„Societatea“, se întreabă Balzac, „nu face oare din om, după mediile în care se desfășoară acțiunea
lui, tot atâția oam eni diferiți câte varie tăți există și în zoologie? Deosebirile dintre un soldat, un
muncitor, un administrator, un avocat, un ins care nu face nimic, un om de stat, un comerciant, un
marinar, un poet, un cerșetor, un preot, deși mai greu de prins, sunt to t atât de uriașe ca și acelea
care deosebesc lupul, leul, măgarul, corbul, rechinul, foca, oaia etc. Au existat, deci, și vor mai
exista în toate timpurile specii sociale, așa cum există specii zoolo gice“. Asemănarea nu înseamnă

totuși identitate. Balzac surprinde totodată și mari deosebiri între speciile zoologice și cele sociale.
Printre altele, el observă că animalul rămâne toată viața aparținător speciei în care s -a născut, pe
când omul poate trece de la o specie socială la alta.
Relațiile societății s unt, deci, mai complicate și mai nuanțate decât ale naturii. Acest fapt
n-o împiedică totuși de a -și avea și ea propriile legi, alcătuind o știință distinctă. Estetica
realismului caută, deci, o apropiere între mijloacele literaturii și cele ale științei, pentru ca opera
literară să dea despre obiectul ei noțiuni tot atât de exacte, ca și cercetarea științifică.

1.1.5. Reprezentanți francezi

1.1.5.1. Stendhal (Henry Beyle)

Primul mare scriitor realist a fost Stendhal , pseudonimul literar al lui Henry Beyle (1783 –
1842). Născut la Grenoble, el îndepli nește toate condițiile menite să -i îndrepte vocația literară către
realism. Mai întâi, încă din pri ma tinerețe, Stendhal s-a dovedit un spirit democratic și libertar,
revol tat împotriva atmosferei conservatoare care domnea în familia sa. Mai târziu, ofițer în armata
lui Napoleon și participant la campaniile sale, el se pătrunde mai adânc de ideile revoluției. În al
doilea rând, scriitorul se arată a fi un om de formație știi nțifică. Stendhal este adeptul acelor filosofi
materialiști din veacul al XVIII -lea, numiți fiziologi , în fruntea cărora s -a distins Condorcet. Ei
sunt, de fapt, întemeietorii psihologiei ca știință, arătând diferitele funcțiuni organice drept cauze
ale facultăților psihice și morale. Dar, pe lângă formarea la acești fiziologi, Stendhal începuse, la
un moment dat, și studiul politehnicii, fiind un bun matematician. El și -a însușit, astfel, o rigoare
strânsă în privirea și ex plicarea faptelor, care s -a răsfrânt și asupra stilului său de scriitor.
Opunându -se scrierilor pline de fantezie ale romanticilor, el citea Codul Civil , pentru a deprinde o
exprimare simplă, concisă și esențială.
Stendhal are foarte multe și variate scrieri, printre care unele mono grafii despre diferiți
artiști, un studiu despre Shakespeare și Racine. Ceea ce l -a făcut, însă, într -adevăr celebru sunt
romanele sale. Dintre ele, trei au avut cea mai mare răs pândire: Roșu și negru , Mânăstirea din
Parma și Lucien Leuwen , publicat p ostum. Toate au drept erou câte un tânăr, însă fiecare din altă
clasă socială. În primul roman personajul este din popor, în al doilea din nobilime, iar în al treilea
roman din marea burghezie bancară. Studiind amănunțit la fiecare dintre ei meca nismul di feritelor

porniri psihice și morale, el le pune în legătură cu mișcarea lor de ieșire din cercul lor social de
care țineau.
Cel mai cunoscut din aceste trei romane este Roșu și negru. Eroul romanului, Julien Sorel,
un tânăr de origine umilă, dar foarte dot at și ambițios, se formase, în timpul copilăriei și
adolescenței, sub domnia lui Napoleon. Deoarece regimul democratic napoleonian permitea
distincția meritelor fără să țină seama de vechile bariere dintre clase, Julien era încredințat că își
va putea sati sface ambițiile de mărire. Napoleon, însă, cade și revine vechiul regim, care pune
iarăși opreliști celor merituoși din popor. Julien, însă, nu vrea să renunțe la aspirațiile sale.
Stendhal, care pătrunsese adânc psihologia lui Napoleon, o aplică la analiz a tânărului său personaj.
Întreaga carte nu este decât urmărirea exactă, amă nunțită a unei întregi țesături de calcule reci,
aproape matematice, pe fondul unei pasiuni arzătoare, care se vrea satisfăcută prin intermediul
acestor calcule și prin punerea lo r în fapt. Contrastul uriaș din ființa lui Napoleon între natura de
mare vis a scopului și aceea de precizie practică a mijloacelor care -i servesc formează obiectul
unei neîntrecute analize, unice până atunci în literatură, pe care o aplică Stendhal asupra lui Julien
Sorel. Revoltat de opreliștea nedreaptă ce -i stă în față, el o frânge adesea pe căi nepermise de
morală și ajunge să obțină în cele din urmă un titlu nobiliar și avere. Dar în curând urmează
prăbușirea. Încercând să suprime o persoană de care s e vedea amenințat în noua sa poziție socială,
Julien Sorel își sfârșește viața pe eșafod.
Aceeași adâncă analiză psihologică, prin care scriitorul cuprinde rea litatea socială a
timpului, apare dezvoltată și în celelalte romane. Prin această adâncime a sa , Stendhal este
considerat drept unul din marii prozatori ai realismului.

1.1.5.2. Honoré de Balzac

Cel mai mare scriitor realist francez și unul din cei mai de seamă prozatori ai lumii este
Honore de Balzac, acela care a formulat în chipul cel mai limpede principiile estetice ale
realismului.
Născut la Tours în 1799, se stabilește la Paris, unde duce o muncă uriașă de scriitor,
consacrată romanelor ce vor alcătui vasta sa Comedie Umană. Deși de o constituție robustă, este
răpus de eforturile neîntre rupte, depuse pentru realizarea operei sale monumentale, și moare în
1850.

Balzac cuprinde în Comedia Umană aproape întreaga societate con temporană, aceea a
Franței din vremea lui Ludovic Filip. Climatul moral este determinat de marea burghezie
financiar ă, aflată pe atunci în ascensiune. De aceea, personajele cele mai re prezentative ale lui
Balzac sunt devorate de pasiunea nestăvilită a banului , pentru care încalcă orice îndatorire a
conștiinței. În această privință, excesul pasional al eroilor săi atinge acel grad de intensitate
frenetică, pe care alți mari poeți și scriitori până la el nu l -au ilustrat decât în aplica rea sa la motivul
iubirii, al cunoașterii sau al gloriei. Toate personajele sale, oneste și virtuoase, sunt în cele din
urmă distruse și înghițite de acești monștri nesățioși în goana lor după bani.
Potrivit atmosferei științifice a epocii, care -l influențează pe Balzac, romanele cuprinse în
Comedia umană sunt numite de el studii . Ele se împart în trei categorii: Studii de moravuri , care,
la rândul lor, au mai multe subdiviziuni, apoi Studii filosofice și Studii analitice . Acestea două din
urmă cuprind numai foarte puține opere. Un plan, pe care ni l -a lăsat Balzac din 1845, preve de o
completare a lor, care nu s -a putut realiza, fiindcă peste cîțiva ani scriitorul moare. De aceea, partea
cea mai bogată și cea mai importantă, aproape singura care ne mărturisește geniul lui Balzac, o
constituie prima categorie, Studiile de moravuri .
Aici îmbrățișează scriitorul, în numeroasele sale romane, aproape toate „speciile sociale”.
pe care le studiază amănunțit în parte. El cuprinde viața negustorilor (César Birotteau ), a
funcționarilor, a artiștilor, a mili tarilor, a preoților, a bancherilor (Casa Nucingen ), a cămătarilor
(Gobseck), a politicienilor, a proprietarilor de țară (Eugénie Grandet ), a țăra nilor (Țăranii ), a
declasaților delincvenți și încă multe altele. El nu se mulțumește să le descrie modul de viață, ci le
desprinde caracterul și pasiunile din chiar exercițiul specialităților lor. În toate domeniile, Balzac
însuși se arată un mare specialist, deoarece, pentru a pătrunde tră săturile esențiale ale fiecărei
„specii sociale” , el pătrunde adânc și cunoș tințele lor profesionale. Astfel, în numele diferitelor
sale personaje, el ține cele mai variate și competente dizertații, de la invenția unor noi produse de
drogherie și parfumerie, până la cele mai complicate pro iecte în materie administrativă, și la cele
mai detaliate operații comer ciale sau bancare. Cunoștințele lui Balzac sunt uriașe, neputând fi
comparate, în această privință, decât cu Dante, Shakespeare sau Goethe. Dar, pe când erudiția
acestora se mărginește la domeniul culturii, autorul Comediei Umane se mai inițiază atât în unele
meșteșuguri, cât și în cele mai felurite practici profesionale. Curiozitatea sa merge atât de departe
încât cuprinde și cele mai mici porțiuni din un ele orășele de provincie, cu locul și numele străzilor,

cu fizionomia și vechimea fiecăreia din locuințele particulare aflate pe acea porțiune. Prin această
imensă do cumentare, scriitorul urmărește să facă mai exacte și mai veridice romanele sale.
Această exactitate devine cu atât mai uimitoare cu cât el o aplică adesea la un vast mediu
populat, străbătut de un întreg păienjeniș de relații, din care nu pierde nici un amănunt. Balzac este
primul evocator al orașului mare, al metropolei moderne, unde se încrucișează toate „speciile
sociale” descrise de el. Deși în curentul continuu al acestor relații multe din personajele sale dispar
și reapar, se întâlnesc din nou în alte romane și în alte împrejurări, ele își păstrează mereu aceeași
unitate de caract er. Faptul se explică prin aceea că ele sunt luate pe viu, alcătuind adesea personaje
cheie, care reprezintă, sub un alt nume, figuri reale din viața politică sau economică a Franței.
Mișcându -le pe toate acestea, Balzac se arată a fi un genial regizor al vieții, pe care o reproduce
cu cea mai conștiincioasă fidelitate. Comedia Umană cuprinde vreo câteva mii de personaje, dar
la nici unul din ele nu se surprinde vreo contradic ție, vreo s căpare din vedere sau vreo lipsă de
motivare, chiar în cele mai mici a cte ale lor.
Pe lângă pasiunea primordială a banului, urmărită în toate varietă țile de caracter –
afacerismul, avariția, cămătăria, tâlhăria intrată în prevederile penale, dar mai cu seamă tendința
de parvenire prin avere – mai există și alte mari pasiuni pictate de Balzac, bunăoară gelozia și
invidia în Verișoara Bette . Uneori, ele răspund unor înclinații care în sine nu au nimic rău, ci
dimpotrivă sunt lăudabile, cum ar fi iubirea părintească în Moș Goriot . Dar toate aceste pasiuni,
fie pozitive, fie negative, prin excesul lor nemăsurat, de obsesie totală, au un caracte r ucigător,
prin ele ajung să nimicească sau alte persoane sau chiar pe propriii lor purtători.