Capitolul I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ………………………. 5 1.1.Sediul materiei… [606814]

UNIVERSITATEA
FACULTATEA
DREPTUL MEDIULUI
RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU
PREJUDICIUL ECOLOGIC
Absolvent
2008

PLAN DE IDEI
Capitolul I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ………………………. 5
1.1.Sediul materiei ……………………………………………………………………. 5
1.2.Terminologie ……………………………………………………………………. 6
1.3.Corelații……………………………………………………………………………… 7
1.4.Natura juridică a răspunderii civile delictuale ………………………. 8
1.5.Funcțiile răspunderii civile delictuale …………………………………………. 8
1.6.Felurile răspunderii …………………………………………………………. 10
1.7.Răspunderea civilă in domeniul protecției mediului …………………….. 11
1.8.Elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale in domeniul
protecției mediului înconjurător ………………………………………………… 13
1.9.Descrierea situației actuale privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea si repararea prejudiciului asupra mediului
(O.U.G.68/2007) ………………………………………………………………….. 17
Capitolul II. NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICILE DAUNELOR
ECOLOGICE …………………………………………………………………………………….. 20
2.1.Evaluarea daunelor ecologice ………………………………………………… 24
2.2.Anormalitatea daunelor ecologice ……………………………………….. 26
2.3.Specificitatea prejudiciului ecologic ……………………………………….. 27
2.4.Condițiile cerute pentru repararea prejudiciului …………………….. 28
2.5.Repararea daunelor ecologice ………………………………………………… 29
A.Determinarea responsabilului pentru producerea pagubei
ecologice ………………………………………………………………………………..
……….. 29
2

B.Legătura de cauzalitate
C.Modalități de desemnare a responsabilului pentru daune
ecologice ………………………………………………………………………………..
……….. 32
2.6.Desemnarea victimei …………………………………………………………. 33
2.7.Modul de reparare ………………………………………………………………….. 34
Capitolul III. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC
ÎN SISTEMUL CODULUI CIVIL ……………………………………….. 41
3.1.Răspunderea pentru culpa ………………………………………………… 42
3.2.Răspunderea fără culpă pentru fapta lucrului …………………….. 40
3.3.Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor ……………. 45
3.4.Răspunderea pentru fapta proprie ……………………………………….. 46
3.5.Răspunderea pentru tulburările (anormale) de vecinătate ……………. 52
3.6.Repararea pagubelor anormal cauzate ……………………………………….. 55
Capitolul IV. RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU PREJUDICIUL
ECOLOGIC
……………………………………………………………………………………………………….. 56
4.1.Răspunderea civila obiectivă ………………………………………………. 58
4.2. Regimul răspunderii pentru prejudiciu, instituit prin legea
nr. 137/1995 ………………………………………………………………….. 61
4.2.1.Câmpul de aplicare a regimului special de răspundere ….. 63
4.2.2.Răspunderea obiectiva, independent de culpă ……………. 64
4.2.3.Răspunderea solidară în caz de pluralitate de autori ……………. 65
4.2.4.Principiul « poluatorul plătește » si problema răspunderii pentru
daune ecologice …………………………………………………………. 66
3

4.2.5 Transpunerea in dreptul intern a directivei nr.2004/35/C.E.prin
O.U.G. nr.68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea si repararea prejudiciului asupra mediului ……………. 67

4.2.6 Excepții de la principiul răspunderii obiective, independentă de
culpă pentru prejudiciul ecologic ……………………………………….. 70
4.2.7 Dreptul la acțiune …………………………………………………………. 71
Capitolul V. RASPUNDEREA CIVILA PENTRU DAUNE NUCLEARE ….. 73
Capitolul VI. RASPUNDEREA PENTRU PAGUBE CAUZATE MEDIULUI
DE CATRE AERONAVE ………………………………………………………………….. 85
Capitolul VII. CONCLUZII ………………………………………………………………….. 87
4

RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU
PREJUDICIUL ECOLOGIC
CAPITOLUL I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
1.1.SEDIUL MATERIEI
Codul civil român stabilește în articolele (art. 998–1003), sistemul
răspunderii delictuale, pe care îl consacră printr-un număr redus de principii
generale, care s-au dovedit corespunzătoare și adaptabile marilor schimbări
intervenite în societatea românească în decurs de un secol și trei decenii. Astfel,
aceste principii constituie, datorită caracterului lor sintetic, cadrul general
cuprinzător, pe care doctrina juridică și, în primul rând, practica judecătorească au
fost chemate și au reușit să-l umple printr-o interpretare creatoare, făcând dovada
perenității lor.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998–999), prin art. 1000–
1002 C. civ. se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită
săvârșită de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art.1000 alin.1 și
art.1001), precum și răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin
ruina unor construcții care îi aparțin (art.1002}. Alături de dispozițiile Codului
civil, în dreptul nostru civil există și ipoteze speciale de răspundere delictuală
reglementate de câteva norme juridice cuprinse în unele acte normative: art.97 și
urm. ale Codului aerian din 30 decembrie 1953 și art. 1 alin. 1, art. 11 și urm. din
Legea nr. 29 /1990 a Contenciosului administrativ.
5

Puținele articole din Codul civil în vigoare consacrate răspunderii pentru
cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogată practică judecătorească, o
diversitate cu totul deosebită de fapte și soluții.
Ceea ce este caracteristic, pentru reglementarea în vigoare este faptul că textele
legale se mărginesc a institui un principiu: principiul răspunderii pentru fapta
ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Textele legale nu își propun să enumere și să descrie, în mod concret, acele
fapte ilicite care sunt de natură să angajeze răspunderea civilă .
În cuprinsul unei reglementări largi, de principiu, revine practicii de aplicare a
legii sarcina de a verifica întrunirea condițiilor necesare pentru angajarea
răspunderii.

1.2. TERMINOLOGIE
Răspunderea civilă delictuală este în realitate, un raport juridic de obligații
care izvorăște dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă. Deci raportul de răspundere
delictuală este, de această dată, unul și același lucru cu raportul de obligații;
dihotomia juridică, în acest caz, este exclusă.
Fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răspundere, potrivit unei
terminologii consacrate și tradiționale, poartă denumirile de “delict“ și de
“cvasidelict“. Este motivul pentru care, pornind de la termenul de delict
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se
numește delictuală.
Codul civil distinge delictul civil de cvasidelict. Delictul este o faptă ilicită
săvârșită cu intenție, adică prin dol (art.993). Cvasidelictul este o faptă ilicită
săvârșită din culpă propriu-zisă, adică prin imprudență sau neglijență (art.999).
6

Această distincție este cu totul lipsită de interes sau persoana răspunzătoare este
obligată la repararea integrală a prejudiciului. De aceea, împărtășim punctul de
vedere al doctrinei juridice potrivit căreia gruparea faptelor ilicite în delicte și
cvasidelicte este inutilă.
În consecință, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația
civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

1.3 CORELAȚII
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte
componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și cuprinzătoare . Ea include
răspunderea moral, răspunderea juridică, precum și diferite alte modalități sub care,
într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea seama pentru modul în
care se comportă în viața socială. Între diferitele forme ale răspunderii sociale pot
exista interferențe sau suprapunerii, fără ca acestea să înlăture individualitatea
fiecăreia. De exemplu, o faptă care contravine unei norme sociale poate angaja,
concomitent, atât răspunderea morală și răspunderea politică, cât și răspunderea
juridică.
Dacă ne referim numai la răspunderea juridică, a cărei caracteristică esențială
o constituie posibilitatea apărării, în caz de nevoie, a constrângerii de stat, vom
reține de asemenea, marea diversitate sub care această răspundere se poate
manifesta .
Referindu-ne la răspunderea civilă, vom reține, ca notă caracteristică a
acesteia, faptul că ea se concretizează, de regulă, într-o obligație de despăgubire, de
reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită .Uneori răspunderea civilă poate
7

să apară singură, alteori se poate cumula, poate fi dublată cu alte forme de
răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală ori cu răspunderea
administrativă sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de răspunderii,
fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător și va acționa în formele sale
specifice.

1.4 NATURA JURIDICĂ A RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii angajează răspunderea civilă delictuală.
Este o sancțiune specifică dreptului civil aplicată pentu săvîrșirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciiStrict vorbind, este o sancțiune civilă cu caracter reparator,
fără a fi, în același timp, o pedeapsă. Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune
civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvîrșit fapta
cauzatoare de prejudicii , cît în considerarea patrimoniului său. Dacă autorul
prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea răspunderii, obligația
de dezdăunare, deci însăși răspunderea civilă delictuală se va transmite
moștenitorilor săi. Este o trăsătură care subliniază necesitatea de a preciza natura
juridică a răspunderii civile delictuale: dacă ar fi considerată drept o pedeapsă, ea
nu s-ar putea strămuta asupra moștenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin
fapta sa ilicită.
1.5 FUNCȚIILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Funcția educativ-preventivă
Dreptul, în general, ca instrument de ordonarea desfășurării raporturilor
sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra
8

conștiinței oamenilor. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a
răspunderii civile delictuale.
Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămîne nesancționată,
ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție
educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
Funcția reparatorie

Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de
dezdăunare, care se stabilește în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplinește și o
funcție reparatorie.
Sub acest aspect, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată ca un
mijloc de apărare a drepturilor subiective.
De îndată ce printr-o faptă ilicită s-au adus prejudicii dreptului subiectiv al
unei persoane, este angajată răspunderea autorului prejudiciului; în acest sens,
răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.
Obligația de reparare a prejudiciului adus dreptului de propietate constituie
un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului; așadar, răspunderea se înscrie in
rîndul mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Nu trebuie să absolutizăm
însă funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale. Privind această funcție din
punctul de vedere al societății, vom observa că, cel mai adesea, prejudiciile aduse
prin fapte ilicite sunt de neînlocuit, în natura lor specifică, iar în cazurile în care
înlocuirea este posibilă, aceasta presupune o reinvestire de muncă socială deci, din
9

punct de vedere social, presupuneo nouă cheltuială de muncă ,pentru reîntegirea
valorilor deteriorate ori distruse .
Funcția reparatorie este, așadar, numai relativă, deoarece ea se realizează
numai în care se statornicește îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat; chiar și
în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, încănu se poate afirma că
valorile deteriorate ori distruse pot fi, întotdeauna, recuperate, pe deplin, în
materialitatea lor. Este necesar ca aplicarea principiilor răspunderii delictuale să se
facă cu toată strictețea, pentru ca, exercitîndu-se, și în acest fel, o acțiune generală
preventivă, să se ajungă la înlăturarea cazurilor de săvîrșire a unor fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii.
1.6 FELURILE RĂSPUNDERII
Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că
fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte. Acest principiu este valabil și
pentru răspunderea delictuală.
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, și anume:
A) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999) ;
B) răspunderea pentru fapta altei persoane, care este de trei feluri:
a) răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvîrșite de copii lor minori
(art.1002 alin .2 C.civ .);
b) răspunderea institutorilor și meșteșugarilor, pentru prejudiciile cauzate de
elevii și ucenicii aflați subsupravegherea lor (art.1000 alin .4 Cciv .);
c) răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în
funcțiile încredințate (art.1000 alin .3 Cciv .) ;
C) răspunderea pentru lucruri, edificii și animale , care este, și ea, de trei
feluri:
10

a) răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în
paza sa juridică (art.1000 alin .1C.civ );
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza sa
juridică (art.1001 C.civ.);
c) răspunderea propietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca
urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcție (art.1002 C.civ.)

1.7 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI MEDIULUI
Constituite după același model ca și cel al legislației sociale, reglementările
în materie de mediu stabilesc, cu valoare de principiu, că încălcarea dispozițiilor
acestora atrage răspunderea civilă, convențională sau penală, după caz (art.81 din
Legea 137/1995) .
În măsura în care reglementările speciale nu dispun altfel, se aplică regimul
juridic general stabilit, pentru răspunderea civilă delictuală în Codul civil, pentru
răspunderea convențională în Legea nr. 32/1968, iar pentru răspunderea penală în
Codul penal .
Se cuvine remarcat faptul că și în materie de mediu sunt aplicabile unele
măsuri conservatoare, cu caracter provizoriu, pânăla soluționarea definitivă a unui
litigiu și stabilirea efectivă a responsabilității.
Este vorba de pildă, de ordonanța președințială reglementată prin art.581-582
din Codul de procedură civilă, prin care instanța poate să dispună “măsuri
vremelnice în cazuri grabnice “, cum sunt, de regulă, situațiile de poluare– mai ales
cele de poluare accidentală –pentru păstrarea unui drept (în frunte cu dreptul
fundamental pentru un mediu sănătos) ori pentru prevenirea unei pagube iminente
și care nu s-ar putea repara (cum sunt daunele ecologice).
11

De asemenea, întrucât litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau
suspendarea acordului sau a autorizației de mediu se soluționează potrivit
contenciosului administrativ (art.10 alin. ultim din Legea 137/1995) conform, art. 9
din Legea nr. 29/1990, în cazuri bine justificate și pentru a preveni producerea unei
pagube iminente, reclamantul poate cere instanței să dispună suspendarea
executării actului administrativ până la soluționarea cererii .
Totuși deși în conținut păstrează, în general, parametrii de până acum ai
răspunderii juridice, legea–cadru creează premisele unor progrese notabile în
materie, în sensul conturării și afirmării unor dimensiuni specifice
răspunderiijuridice pentru vătămările aduse mediului .
Astfel, se cuvine remarcat, în primul rînd, faptul că Legea nr. 137/1995 se
limitează să consacre câteva principii în materie de răspundere civilă (art .80), să
prevadă unele sancțiuni penale și contravenționale și să stabilească printre legile
speciale care vor trebui adoptate în aplicarea sa și pe cea referitoare la “răspunderea
pentru prejudiciile aduse mediului “ (art.88). Din formularea generală a legii s-ar
putea deduce că va trebui elaborat un act normativ atotcuprinzător care să
evidențieze particularitățile răspunderii în domeniul protecției mediului. Apoi, din
chiar modul cum sunt dispuse în structura legii – cadru actualele prevederi
referitoare la răspundere, se degajă intenția legiuitorului de a-i conferi un regim
aparte .În mod semnificativ răspunderea, obiectivă și solidară penru prejudiciu (art.
80), este lăsată la finalul capitolului IV (“atribuții și răspunderii “), secțiunea a 3-a
(“Obligațiile persoanelor fizice și juridice”), În timp ce “sancțiunilor“ (civile,
contravenționale penale) le este consacrat un capitol aparte, capitolul V. În sfârșit,
tot ca o particularitate, însușindu-și concepției potrivit căreia paguba ecologică
ridică, mai degrabă, o problemă de reparație decât de a răspunde în termeni clasici,
în sensul substituirii acesteia cu asigurarea, făcându-se apel la răspundere în
termeni clasici, în sensul substituirii acesteia cu asigurarea, facându-se apel la
12

răspundere numai în măsura în care este nevoie de invocarea unui temei al
reparației, Legea nr.137/1995 prevede în art.80 alin.1 asigurarea obligatorie pentru
daune, în cazul activităților generatoare de risc major.
Într-o asemenea perspectivă, sistemul răspunderii juridice în domeniul
protecției mediului se constituie din :răspunderea civilă pentru prejudiciu ecologic,
cu un regim special diferit de cel al răspunderii civile delictuale reglementate în
Codul civil, dreptul represiv al mediului (cuprinzând răspunderea penală și
răspunderea contravențională) vizând proteguirea valorilor sociale atașate ocrotirii
naturii înconjurătoare și răspunderea de mediu, care urmărește echilibrarea nevoilor
economice-sociale cu necesitatea conservării mediului.
Tot în acest context, se conferă dreptul la acțiune în justiție, “în vederea
conservării mediului, “indiferent cine a suferit prejudiciul, organizațiilor
neguvernamentale .
Până la survenirea dezvoltărilor legislative pe care le presupune o atare
“revoluționare“ a sistemului răspunderii juridice, de lege lata operează răspunderea
civilă contravențională sau penală, cărora li se adaugă o serie de sancțiuni specifice
dreptului mediului.
1.8 ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE RĂSPUNDERII CIVILE
DELICTUALE ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite
următoarele elemente:
-să se fi savârșit o faptă cu caracter ilicit ;
-să existe un prejudiciu ;
-între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
-culpa autorului faptei ilicite;
13

-în momentul săvîrșirii faptei, autorul să fi avut capacitatea
delictuală.
Aceste elemente se cer a fi întrunite nu numai când se răspunderea este
pentru fapta proprie, ci și atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru
prejudiciile cauzate de lucruri și animale .
În ceea ce privește elementele constitutive clasice ale oricărei situații de
răspundere, menționate mai sus, în domeniul protecției mediului natural, instituția
răspunderii prezintă unele particularității.
Pentru a înțelege mai bine, trebuie însă să prezentăm configurația lor în
dreptul comun .
După cum s-a arătat în literatura juridică 1, cuvântul “faptă“poate avea atât
un înțeles restrîns – ca o manifestare perceptibilă simțurilor adică gândirea
exteriorizată, materializată, cât și un sens mai larg, care cuprinde pe lângă
manifestarea externă a omului și efectele acesteia concretizate, pe planul dreptului,
în modificarea unor raporturi sau situații juridice existente.
În dreptul civil, răspunderea delictuală este numai pentru fapte ilicite.
Noțiunea de faptă din art.998 Cod civil, este înțeleasă în sensul de activitate
materială, adică de fapte comisive sau omisive săvârșite cu intenția de a cauza
altuia un prejudiciu .
Cu privire la caracterul ilicit, Codul civil în art 998, se referă la “orice faptă a
omului“. Plecându-se de la această formulare, care leagă răspunderea delictuală de
orice faptă păgubitoare a omului, săvârșită fie intențional fie din neglijență sau
imprudență, s-a căutat să se desprindă prin analiză normele legale implicite care, fie
ar consacra o multiplicitate de îndatoriri speciale preexistente (Planiol), fie ar
statornici obligațiile legale generale, cum ar fi aceea de a nu urmări intenționat
1 M.ELIESCU, Op. cit ,p. 140; I.M.ANGHEL, Fr. Deak, M.F.Popa , Op.cit.,p72.
14

păgubirea altuia sau aceea de a activa în viața socială cu prudența și diligența unui
om rațional aflat în aceleași condiții exterioare 2.
În dreptul mediului înconjurător faptele generatoare de răspundere include
fie conduite ilicite prin care se produc pagube mediului natural și reprobabile prin
ilicitatea lor, fie o seamă de activități curente, normale, licite, dar care pot constitui
uneori cauze ale vătămărilor produse mediului.
Dacă prima categorie de fapte atrage răspundera pe temeiul culpei
(răspunderea subiectivă), cea de a doua, în afara oricărei culpe, angajează
răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă).
În ceea ce privește cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei
din dreptul civil și anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate,
îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, consimțămîntul victimei, forță majoră și
cazul fortuit și într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este
în legătură sau are drept consecință prejudicierea unor factori de mediu sau a
mediului înconjurător în ansablul său credem, că în principiu, numai starea de
necesitate poate fi luată uneori în considerație .
Astfel, potrivit Codului penal, art. 45 alin.1 și 2, o faptă este considerată
săvîrșită în starea de necesitate dacă se comite în scopul de a salva de la un pericol
iminent și care nu ar fi astfel înlăturat, persoana făptuitorului sau a altuia, un bun al
său al altuia sau un interes obștesc (public).
Se reține din text că pentru a exista starea de necesitate, se cer întrunite
cumulativ următoarele următoarele condiții : 1. să fie vorba de un pericol iminent
2. pericolul să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace ; 3. pericolul să amenințe
viața, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane sau a unui bun important al
unei persoane ori un interes obștesc.
2 M.Planiol ,Etudes sur la responsabilite civile , în R.C.I.J. ,1905 ,p.283 ;H et L.Mazeaud ,Traite theoretique de la
responsabilite civile delictualle ,vol .1 ,Paris ,Sirey ,1983 ;M.Eliescu ,Op .cit.,p.146.
15

Nu se consideră în stare de necesitate persoana care în momentul când a
săvârșit fapta și-a dat seama că va cauza urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar
fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat . De exemplu, în caz de inundație, se
scot produsele și substanțele toxice periculoase din depozitul special amenajat,
amenințat de inundație și se depun pe un teren (cultivat sau nu), creând astfel
posibilitatea sustragerii sau împrăștierii lor, a producerii riscului de intoxicații la
om sau la animale precum și poluarea mediului înconjurător. Sau , în cadrul
aceluiași exemplu, cu același mijloc de transport cu care s-au scos substanțele
toxice periculoase din depozit, se transportă pentru a fi salvate persoane, alimente,
animale sau diferite materiale . Existând pericolul de contaminare, prejudiciul este
mai mare decît în cazul în care s-ar fi lăsat ca depozitul să fie luat de viitură.
Consecințele acțiunii de înlăturare a pericolului sunt înaceastă situație mai grave
decât acelea pe care le-ar fi provocat pericolul însuși (poluarea apei), iar persoana
care și-ar fi putut da seama de aceste urmări, nu se poate considera în stare de
necesitate .
Deci, fapta persoanei chiar dacă în multe situații de stare de necesitate
trebuie socotită licită, nu poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat
mediului înconjurător.
În ceea ce privește exercitarea unui drept – ca situație ce înlătură caracterul
licit al faptei –este greu de stabilit, atunci când se produce un prejudiciu mediului
înconjurător, dacă dreptul subiectiv a fost sau nu exercitat potrivit scopului său
economic și social de vreme ce mediul a fost prejudiciat. Nici un drept al nici unei
persoane nu poate fi exercitat astfel încât să aducă prejudicii mediului înconjurător
sau să pună în pericol viața, sănătatea oamenilor și animalelor. Pe de altă parte,
conținutul dreptului subiectiveste destul de general, legea neputându-l preciza în
toate amănuntele sale.
16

Într-o asamenea situație de interes mai ales istoric am prezentat , mai întâi,
efortul general din partea practicii judiciare, dea se aplica și adapta regulile clasice
ale răspunderii civile la particularitățiile daunelor produse mediului, iar, apoi, la
preocupările (în primul rând, ale doctrinei) de a formula o teorie proprie, cu multe
accente originale, în privința răspunderii în domeniul ecologic care nu avea însă un
corespondent de reglementare în dreptul pozitiv. Prin intrarea în vigoare a Legii nr .
137/1995, în materie de răspundere civilă pentru prejudiciu ecologic s-a instituit un
regim nou, special derogatoriu de la cel de drept comun, aflat încă la momentul
confirmării sale prin “proba de foc“ a practicii judiciare.
1.9.DESCRIEREA SITUATIEI ACTUALE PRIVIND RASPUNDEREA DE
MEDIU CU REFERIRE LA PREVENIREA SI REPARAREA PREJUDICIULUI
ASUPRA MEDIULUI
( O.U.G.nr 68/2007)
Prin ordonanță de urgență nr.68/2007 privind raspunderea de mediu pentru
prejudiciul ecologic se completează cadrul legislativ național stabilit de Codul civil.
Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V – Despre delicte si cvasi-delicte, care reprezintă
cadrul general de reglementare al răspunderii civile delictuale.
Este general acceptat de doctrină că prevederile din Codul civil mai sus
menționat stabilesc elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, și
anume:
– o faptă cauzatoare de prejudicii;
– existența unui prejudiciu (care poate fi material sau moral);
– legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu;
– vinovăția persoanei responsabile de producerea faptei;
17

Așadar, răspunderea civila delictuală se declanșează în situațiile în care
persoana responsabilă de producerea faptei a acționat cu intenție sau din culpă. Cu
alte cuvinte, răspunderea civilă are la bază vinovăția făptuitorului. Ca atare,
persoana vătămată trebuie să dovedească în fața instanței de judecată
vinovăția persoanei responsabile de producerea prejudiciului.
În stabilirea regimului răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului s-a
pornit tot de la răspunderea civilă delictuală. Însă, s-a constatat că este foarte greu
de stabilit și dovedit vinovăția persoanei responsabile întrucât activitatea
desfășurată de aceasta este o activitate legală, utilă din punct de vedere social. Spre
deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea pentru prejudicii cauzate
mediului se bazează pe risc și anume riscul pe care activitatea respectivă îl
reprezintă pentru mediu. Așadar, persoana care desfașoară o activitate care produce
un prejudiciu asupra mediului răspunde indiferent de vinovăția sa, adică indiferent
dacă a acționat cu intenție sau culpă.
În consecință, răspunderea pentru prejudicii asupra mediului este o formă a
răspunderii civile, fiind obiectivă, bazată pe risc, iar elementele sale constitutive
sunt:
– o faptă cauzatoare de prejudicii;
– existența unui prejudiciu;
– legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului, aprobată cu
modificări și completări de Legea nr.265/2006, a pus bazele elaborării și adoptării
unei reglementări specifice pentru prejudicii aduse mediului. Prin urmare, având în
vedere particularitățile specifice ale răspunderii de mediu față de răspunderea civila
delictuală clasică, subiectivă, precum și prevederile legislației din domeniul
protecției mediului, este necesară completarea cadrului legal existent cu un act
normativ care să asigure o reglementare unitară și distinctă a prejudiciului de
18

mediu. Așadar, prezentul instrument juridic vine în întâmpinarea acestor cerințe,
prin transpunerea prevederilor Directivei nr.2004/35/CE a Parlamentului European
și a Consiliului privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea
prejudiciului.
Adoptarea prezentului proiect de act normativ pe calea unei ordonanțe de
urgență este justificată având în vedere necesitatea și urgența armonizării depline a
legislației naționale cu prevederile comunitare, în noul context al aderării României
la Uniunea Europeană. Urgența este justificată și de faptul că menținerea vidului
legislativ în domeniul răspunderii de mediu poate avea consecințe grave, prin faptul
că nu există un cadru legal prin care operatorii să fie obligați să adopte măsuri și să
pună in aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia măsurile de
reparare necesare în cazul producerii prejudiciului.
De asemenea transpunerea corectă a acestei Directive impune adoptarea de
acte normative subsecvente prin care să fie definite formele de garanție financiară,
inclusiv pentru cazurile de insolvență, și măsurile pentru dezvoltarea ofertei de
instrumente financiare privind răspunderea în domeniul mediului, care să permită
operatorilor utilizarea acestora în scopul garantării obligațiilor ce le revin conform
prezentei ordonanțe de urgență.
Neadoptarea prezentului act normativ poate conduce la continuarea
procedurii de infrigement împotriva României, potrivit art.226 al Tratatului
Comunității Europene, deoarece termenul limită pentru transpunerea Directivei, și
anume 30 aprilie 2007, a fost depășit.

19

CAPITOLUL II. NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICILE DAUNELOR
ECOLOGICE
Termenul și, mai ales, noțiunea de daune ecologice au fost utilizate pentru
prima dată de Michel Dexpaux, pentru a sublinia particularitățiile prejudiciilor
indirecte, rezultate din atingerile aduse calității mediului 3.
Datorită unității și interdependenței fenomenelor ecologice, vătămările aduse
unui element natural (apă , aer, de exemplu) se propagă și influențează, sub o formă
sau alta, și asupra altor componente ale mediului (sol, floră etc.). Pornind de la
aceste particularității ale mediului, dauna ecologică este considerată în general, a fi
acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem și care,
datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept la
reparație 4.
Definirea noțiunii de pafubă este deosebit de importantă întrucât ea
condiționează întinderea reparației, desfășurarea acțiunilor de restaurare și deci
sumele necesare finanțării prin legăturile căii contencioase.
Întrucât calitatea mediului este un element al patrimoniului, repararea
prejudiciului trece prin reconstrucția acestuia în ceea ce a fost vătămat și amputat.
Aerul, apa, solul, peisajul sunt elemente ale acestui patrimoniu; dar trebuie să le
adăugăm și esteticul, confortul (zgomotul și bruiajul undelor constituie poluării) și,
bineînțeles, sănătatea .
Deși în privința naturii și întinderii sale în doctrină există unele controverse,
în realitate problema centrală rămîne aceea de a știi dacă victima unei asemenea
daune este omul sau mediul său. În funcție de răspunsul dat se conturează în fapt și
3 A se vedea M.Despax , Droit de l`environnement ,LITEC ,Paris , 1980 p.10364 A se vedea M.Prieur ,Droit de l`environnement ,Dalloz ,1991 p .1034-1401.
20

concepția asupra naturii și întinderii daunei ecologice. Aceasta presupune, în
prealabil, determinarea statutului juridic al elementelor (naturale ori artificiale) care
constituie mediul pentru a stabili dacă sunt sau nu bunuri protejate din punct de
vedere juridic. Astfel, într-o primă rezolvare dauna ecologică este cea cauzată
persoanelor și bunurilor de către mediul în care trăiesc 5, ori prejudiciul cauzat prin
intermediul mediului natural. Acesta poate rezulta dintr-o poluare a aerului apei ori
solului, dintr-o perturbare acustică etc.
După cum se poate observa, într-o asemenea viziune mediul este considerat
ca fiind cauza, iar nu victima daunelor. Legată în mod evident de teoria tulburărilor
de vecinătate, această poziție apreciază că între poluare și sursele tradiționale de
vecinatate nu există decât o diferență de grad, constând în amploarea consecințelor
și caracterul ireversibil al degradării mediului. Prejudiciul ecologic s-ar caracteriza
prin aceea că interesele afectate printr-un intermediar natural nu sunt decât în mod
indirect și colectiv ; în consecință repararea nu poate să fie asigurată decât
imperfect pe calea dreptului clasic, care presupune leziunea unor interese clar
identificate .
În replică, anumiți autori consideră dauna ecologică drept vătămare adusăde
către om mediului .Dar și aici punctele de vedere trebuie nuanțate Astfel, în
esență, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare și se consideră
că vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali 6; dacă
paguba afectează în primul rând aerul, apa ori natura, ea interesează întrucât aceste
elemente sunt utilizate de om și el suportă repercursiunile . În consecință, această
responsabilitate prin ricoșeu ce caracterizează paguba ecologică nu se conturează
decât dacă considerăm că victime sunt nu numai cei care suferă un prejudiciu direct
(în privința bunurilor sau persoanelor) ci și ansamblul colectivității care are
5 R.Drago, prefață la lucrarea lui P.Girod ,La reparation du dommage ecologique , These ,paris ,1974, p.13.6 A se vedea P.Girod ,op .cit ,p.13 .
21

interesul de a salva patrimoniul ecologic. Printr-o mai mare generalizare,
P.Caballero ajunge la următoarea definiție: constituie daună orice pagubă cauzată
direct mediului, considerată ca independentă de repercursiunile sale asupra
persoanelor și bunurilor 7. Alți autori introduc o distincție între daunele prin
poluare, care sunt suportate de patrimonii identificabile și particulari și daune
ecologice propriu – zise, suportate de mediul natural în elementele sale neapropiate
sau inapropiate și afectând echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu colectiv.
Frecvent, același accident antrenează ambele tipuri de daune 8.
Reprezentanții elementelor mediului natural, victime ale acestor daune
ecologice, trebuie să fie atunci precis identificați pentru ca să fie recunoscut un
interes de a acționa, aceasta putând fi funcția socială a asociațiilor de protecție a
naturii și mediului; putem astfel admite că lucrurile–mediu sunt și subiecte de drept
și nu numai obiecte de drept, această evoluție, fiind ineluctabilă9.
În sfârșit, într-o concepție modernă, se recunoaște fiecărui individ un drept
subiectiv la mediu, care permite o protecție eficace a elementelor acestuia, până
acum neglijabile în rațiunea calității mediului, de res communis 10.Ca urmare, orice
poluare va fi o violare a acestui drept și constituie o culpă.11
Într-o asemenea perspectivă, considerăm că trebuie să distingem mai întâi
daunele ecologice în sens restrâns desemnând prejudiciul cauzat mediului
independent de leziunea directă a unui interes uman. În acest caz, mediul natural nu
este numai vectorul pagubă, ci constituie el însuși obiectul, dauna reală12. A doua
categorie o constituie pagubele suferite deopotrivă de mediu și de om.
7 F.Caballero ,Essai sur la notion juridique de nuisance ,LGDJ ,Paris ,1981 ,p.293..
8 Ase vedea M.Prieur ,op .cit.p.1037-1038.9 Ase vedea M.Remond –Guilloud , Le prix de la nature ,Paris ,1982 ,p.4510 Titularii unui drept subiectiv ,utilizatorii mediului își pot vedea prerogativele lor protejate în mod automat după
modelul drepturilor inviolabile ,precum dreptul de proprietate personal ă (G.Martin indemnisation des dommage
ecologiques ,Paris ,1997 ,p.261 ).11 M.Remond-Guillord ,Reparation du prejudice ecologique , în “J.C.environnement “,fasc.1060 nr.72.12 F.Caballero ,op.cit.,p.292.
22

Dintr-o altă perspectivă, este de domeniul evidenței că orice activitate umană
antrenează efecte asupra mediului; definirea unui prag peste care acestea trebuie să
fie considerate ca negative și să deschidă dreptul la reparație nu este încă stabilită
în drept. Unii autori au relevat ideea potrivit căreia recunoașterea unui atare
prejudiciu nu este posibilădecât intr-o societate primitivă, ori într-o societate foarte
evoluată13.
În orice caz, este vorba de un prejudiciu care nu este cauzat direct persoanei
umane, dar a ceea ce o înconjoară. Modificarea unui echilibru nu este în mod
necesar o sursă de prejudiciu: poate fi vorba de o situație tranzitorie, prealabilă
formării unui nou echilibru. Prejudiciul ecologic presupune o atingere care lasă
sechele de durată, permanente chiar .Mediul natural, prin esență viu, suportă
diverse agresiuni împotriva cărora reacționează pentru a regăsi o nouă stare. Aceste
fenomene nu implică emergența unui veritabil prejudiciu. În revanșă, unele
atingeri, care pot fi ușor reparate prin jocul reacțiilor, riscă de a deveni ireversibile
în caz de interferență de factori agravanți, care se adiționează. Impactul vătămării
este relativ, respectiv dependent de intensitatea sa și factorii externi. Este un
fenomen complex în realizarea sa, care trebuie, cu necesitate, individualizat pentru
a fi luat în calcul pe scena juridică.
Elementul nociv trebuie să fie excesiv și să întremeze un impact suficient
pentru ca victima să poată angaja o acțiune în scopul de reparare . În absența unui
prejudiciu direct și actual, o acțiune în justiție pentru indemnizare nu poate fi
introdusă. Datorită caracteristicilor naturale ale mediului, daunele ecologice
prezintă o serie de trăsături specifice exprimate, în general, prin ireversibilitatea
consecințelor prejudiciabile aduse mediului, acestea fiind frecvent legate de
progresul tehnologic; poluarea are efecte cumulative și sinergice care fac ca
poluările să se adiționeze și să se cumuleze între ele; sunt prejudicii difuze în
13 Ase vedea ,J. Carbonnier Les bien ,PUF,Paris,1978 ,p.206.
23

manifestarea lor și în stabilirea legăturii de cauzalitate; sunt repercutate în măsura
în care aduc atingere mai întâi unui element natural și prin ricoșeu drepturilor
individului etc.
2.1. EVALUAREA DAUNELOR ECOLOGICE

O problemă deosebit de dificilă (cel puțin pentru actuala etapă de dezvoltare
a științelor) și cu importante semnificații pentru stabilirea răspunderii civile o
reprezintă evaluarea pagubelor ecologice. În acest sens, se ridică o serie de
întrebări, unele aproape fără răspuns: se pot cuantifica unele aspecte care par
inevaluabile? Nu e periculos să includem în sfera mărfurilor elemente care exprimă
viața și nu creația umană? A evalua pagubele aduse naturii nu înseamnă, oare, a
intervani în chiar logica patrimonializării și deci a gestiunii, chiar dacă unii
consideră că este nevoie mai ales de abținere 14 ?
Dincolo de aceste interogații, o serie de dificultăți se ridică și în privința
metodelor de evaluare reținute de practica și literatura de actualitate.
În acest sens, afacerea cu Zoe Colocotroni15 a da posibilitatea justiției
americane, în anii 1980, de a face inventarul metodelor de evaluare. Asfel, au fost
reținute patru metode principale:
a)calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse ;
b)evaluarea costului reducerii la starea anterioară ;
c)recurgerea la o evaluare forfetară ;
14 J.Untermaier , Ledroit de L’ environnement , reflexion pour un premier bilan L’ annee de L’ environnement , R.I.,
P. U.F. , 1981 ; G.Martin , Comment est determine et repare le dommage ecologiqe ? în vol. “ Le droit et
l’environnement “ , PIREN , 1990 , P.33-35 ; I.M.Bonello , J.M.Fedida , Le contentieux de l’ environement , P.U.F. ,
Paris , 1994 , p.26-35. 15 G.Martin , Rapport sur le dommage ecologique , PIREN , 1989 , p. 7.
24

d)evaluarea costului compensației prin restaurarea unei suprafețe de mărime
echivalente în vecinătatea zonei poluante .
În raport cu asemenea realități, se conturează trei căi fundamentale :
O singură categorie de pagube ecologice poate, relativ ușor, să cunoască o
evaluare monetară: cele cauzate integrității persoanelor, bunurilor private ori
activităților comercilale. De alfel, analiza jurisprudenței, în special străine,
arată că acestea frecvent sunt singurele pagube efectiv reparate16.
Pe de altă parte, în unele cazuri, dreptul trebuie să ia în calcul, cel puțin
parțial, daune cauzate bunurilor situate în afara circuitului civil prin convertirea
atingerilor pe care acestea le suferă în pagube cauzate activităților economice .
Astfel, s-a acceptat, de exemplu, traducerea unor degradări ale mediului marin în
termeni de pierderi pentru activitățile de pescuit ori de turism17.
Totuși, așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, această metodă
prezintă și unele inconveniente precum: contribuie la mascarea unei părți de
degradări obiective, confirmă că orice pierdere care nu poate fi convertită în pagubă
nu poate fi luată în calcul etc.
Evaluarea forfetară a unei pagube prezintă o serie de avantaje: simplicitate și
costul redus de negociere, previzibilitatea și securitatea, face mai facil recursul la
asigurare; în același timp, introduce o mare ridigitate, greutăți tehnice în elaborarea
baremurilor etc.
Unele sisteme de drept au instituit această metodă de evaluare, pe calea
stabilirii de baremuri pentru distrugerea unor bunuri naturale, ori specii (de
exemplu, decretul spaniol din 22 iunie 1986 care a stabilit un barem de daune–
16 G.J.Martin , La reparation du prejudice ecologiqe , în vol. “ Developpements du droit de l’environnement , marin
“, Ed. Economica , 1989 .17 M.Durousseau , La pollution du Rhin consecutive a l’ incendie intervenu aux etablissements Sandoz , în “ Les
cahiers de l’administration de l’Alsace “, supliment al revistei Administration , nov. 1987 , p. 17 și urm.
25

interese, revizuibil în funcție de costul vieții și fondat pe costul înlocuirii
animalelor distruse) .
O abordare care se reflectă tot mai evident în dreptul pozitiv constă în
favorizarea evaluării negociate a pagubelor. Dreptul este chemat, în acest sens, să
aplice proceduri care să faciliteze întâlnirea tuturor factorilor sociali repezentând
interesele în cauză .
Dreptul internațional public oferă multe exemple de aplicare a acestei
metode în relațiile dintre state . În domeniul dreptului privat, afacerea Sandoz a
adus la negocierile pentru evaluarea pagubelor reprezentanții statului, poluatorului,
victimelor și protectorilor naturii18.
2.2 ANORMALITATEA DAUNELOR ECOLOGICE
Anormalitatea daunei ecologice însemnând, în cadrul unor concepții,
gravitatea, periodicitatea și relativitatea prejudiciului . Anormalitatea daunei
ecologice nu este o condiție generală pentru declanșarea mecanismelor juridice de
reparare.
Acest criteriu joacă însă un rol decisiv cât privește repararea tulburărilor de
vecinătate pe care, pentru rațiuni istorice le invocăm , fiind adeseori temeiul
reparării a numeroase daune ecologice .
În aceeași ordine de idei, s-ar înscrie și faptul că protecția specifică acordată
unui spațiu sau habitat se materializează în ceea ce privește o eventuală reparație
prima cerință fiind certitudinea prejudiciului și nu problema caracterului acestuia,
dacă este normal sau tolerabil .
În schimb, atingerile difuze, cronice, de “natură obișnuită“ nu sunt în general
considerate ca un prejudiciu cert decât dacă depășesc un prag considerat ca
18 M.Remond – Gouilloud , Les fonds d’indemnisation , în vol. “ Developpements recents …” mai sus citat ;
G.Martin , op. Cit. , p.37 –39.
26

inacceptabil. De altfel, în opinia noastră fixarea unor asemenea praguri instituie
veritabile “permise de poluare“.
Această concepție se poate desprinde și din Convenția privind răspunderea
civilă pentru prejudiciile aduse mediului prin activități periculoase, care prevede, la
art.8, consacrat exonerărilor, că exploatantul nu este responsabil pentru prejudiciu
(între alte prevederi) dacă probează că “el rezultă dintr-o poluare de nivel
acceptabil în raport cu circumstanțele locale pertinente“. Or, noi credem că însăși
existența prejudiciului este dovada indubitabilă că acesta trebuie reparat dacă se
demonstează legătura de cauzalitate între activitatea pe care o desfășoară și
respectivul prejudiciu.
2.3 SPECIFICACITATEA PREJUDICIULUI ECOLOGIC
Fenomenele care afectează mediul natural se caracterizează, în general, prin
deosebita lor complexitate. Sunt însă unele aspecte care nu sunt decât rareori
întâlnite la ceea ce am putea numi “daunele ordinare“ (neecologice ).
Asfel, putem evidenția faptul că unele consecințe ale atingerilor aduse
mediului sunt de cele mai multe ori ireversibile. În acest sens, putem exemplifica
imposibilitatea reintroducerii unei specii care a dispărut sau imposibilitatea
reconstituirii unui biotop care nu mai există .
De asemenea , datorită faptului că poluarea are, efecte cumulative și
sinergice, de cele mai multe ori dauna ecologică este rezultatul însumării acestora și
al cumulării între ele; acumularea acestor leziuni poate avea efecte catastrofale. Se
conosc asemenea consecințe, de pildă, prin efectele produse de-a lungul lanțului
alimentar (Boala Minamata, în Japonia) .
Specifică daunei ecologice, considerăm că este și nerespectarea vecinătății.
Dauna ecologică se poate manifesta fără ca măcar să fie atinse vecinătățile faptului
27

cauzator de prejudicii. Ploile acide, datorită transportului atmosferic, pot produce
efecte negative la mari distanțe față de locul de emisie a noxelor ( SO2 ).
Dauna ecologică este îndeobște un prejudiciu colectiv, mai ales datorită
cauzelor sale (pluralitate de autori, dezvoltare industrială, concentrare urbană etc.)
și efectelor (costurilor sociale).
Se mai poate remarca și caracterul difuz al daunelor ecologice prin
manifestărilor lor (aer, radioactivitate, poluarea apelor), ceea ce face ca legătura
cauzală între faptă și prejudiciu să fie mult mai laxă .
Repercutarea acestor daune se face prin ricoșeu, în măsura în care se aduc
atingeri mai întâi elementelor naturale și apoi drepturilor individuale .
2.4.CONDIȚII CERUTE PENTRU REPARAREA PREJUDICIULUI
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele
condiții, și anume: să fie cert și să nu fi fost reparat încă
I.Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința
existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.
Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data
când se pretinde repararea lui .
Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor care, deși nu s-a produs încă este
sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare .
II.Condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă .
Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să
înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de
dobândire a unor venituri suplimentare, în plus față de paguba suferită .
De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a
săvărșit fapta ilicită .
28

2.5.REPARAREA DAUNELOR ECOLOGICE
De regulă, repararea pagubelor ecologice nu poate fi asigurată dacât
incomplet și imperfect din diferite motive: fie deoarece prejudiciul nu este reparabil
în natură, ori că este atât de diluat încât nici o reparație nu este previzibilă sau că
sursa este prea imprecisă pentru a identifica autorul .
De aceea, repararea pagubei ecologice presupune, ca probleme preliminare,
determinarea responsabilului și identificarea victimei și alegerea modului de
reparare .
2.6.DETERMINAREA RESPONSABILULUI PENTRU PRODUCEREA
PAGUBEI ECOLOGICE
A)LEGĂTURA DE CAUZALITATE
Oricare ar fi regimul juridic sub care se plasează pentru a fi despăgubită,
victima trebuie să probeze că daunele rezultă dintr-un act al părții chemate în
justiție . Din acest punct de vedere, pagubele ecologice ridică o serie de probleme
specifice. Odată prejudiciul individualizat, două sunt atitudinile posibile: fie
socializarea indemnizării daunei , fie căutarea unei legături de cauzalitate pentru a
identifica autorul .
Socializarea prezintă un avantaj și două inconveniente. Avantajul constă, în
mod evident, în faptul că permite indemnizarea automată a victimelor prin simpla
justificare a prejudiciului. Inconveniențele se referă, pe de-o parte, la modul de
29

reparare, care se limitează la indemnizare fără să se preocupe de dispariția sursei
pagubei, și pe de alta, la reparația pe seama colectivității a unei pagube care ar
trebui să fie suportată numai de către autorul său, ceea ce evită integrarea costului
în prețul produsului ori serviciului . Este nevoie deci să nu se socializeze
indemnizarea decât atunci când s-a epuizat celelalte căi de reparare . Aceasta
presupune însă stabilirea unei legături de cauzalitate între act și pagubă .
Dificultățile apar, în acest sens, la trei niveluri: stabilirea unei legături de
cauzalitate, prezumția probabilității legăturii de cauzalitate și pluralitatea cauzelor
pagubei .
a)STABILIREA UNEI LEGĂTURI DE CAUZALITATE
Sarcina probei acesteia incumbă victimei, lucru greu de îndeplinit întrucât
adesea vătămarea se produce după un anumit timp, fie că acțiunea s-a declanșat
atunci când o expertiză tehnică a devenit imposibilă. Cunoștințele științifice nu
permit să se distingă legătura de cauzalitate între o expunere la o evaluare și o
pagubă . Această absență de certitudine, permite să se opună victimei alte explicații
șiințifice ale pagubei, a cărei reparare se cere celui desemnat ca fiind autorul. De
aici, problema prezumției probabilității legăturii de cauzalitate
b)PREZUMȚIA PROBABILITĂȚII LEGĂTURII DE CAUZALITATE
Fară a merge la răsturnarea sarcinii probei, se poate să se ajungă însă la
suplinirea condițiilor relative la stabilirea legăturii de cauzalitate. În timp ce, în
virtutea concepției clasice a Codului civil s-a resprins sistematic orice acțiune
fondată pe existența unui anumit prejudiciu indirect, în cazul daunelor ecologice
s-a făcut o excepție, care a devenit apoi regulă.
30

c) PLURALITATEA CAUZELOR PAGUBEI
Dificultățile stabilirii legăturii de cauzalitate sunt amplificate adesea de
pluralitatea surselor potențiale ale pagubei. Factorii care sunt, frecven , totodată
victimele și vectorii pagubei se adiționează pentru a dizolva în elemente precum
apa, solul, atmosfera.
Adiționarea lor poate crea o sinergie care sporește paguba; există, de
asemenea, ipoteze în care fiecare factor luat izolat nu este vătămător, în timp ce
conjugarea mai multora este de natură a antrena consecințe grave și
prejudiciabile .
La nivelul actual al reglementărilor legale și practicii judiciare , faptul că o
pagubă ecologică ar putea fi imputabilă și altor cauze nu-i nici exoneratorie ,
nici un factor de atenuare pentru autorul unei surse de pagubă .
Fiecare este responsabil pentru întreaga pagubă , în măsura în care nu se face
proba unei culpe a victimei ori a unui fapt exonerator . Totodată, pluralitatea
autorilor unei pagube nu împiedică de a cere reparația integralăunuia singur
dintre ei .
Numai culpa victimei poate constitui o cauză de exonerare care să permită
poluatorului să scape de obligația de indemnizare .În caz de concurs parțial al
victimei, regula cauzalității integrale nu trebuie să facă obstacol la indemnizare
totală.
Aceste principii au condus la plasarea regimului juridic al acțiunii în
repararea pagubei ecologice în afara “imperiului Dreptului“ după expresia lui
M. Despax . Este vorba de un regim derogator de la cel al răspunderii civile,
fără baze corespunzătoare la nivelul reglementărilor legale .
31

B.) MODALITĂȚI DE DESEMNARE A RESPONSABILULUI PENTRU
DAUNELE ECOLOGICE
În domeniul mediului, stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă
datorită mai ales caracterului difuz al daunelor.Ca urmare a acestui lucru, într-un
mare număr de cazuri, reglementările juridice au construit un responsabil,
determinabil în mod prealabil realizării pagubei 19.
S-au remarcat, în acest sens, trei sisteme:
a) prima ipostază constă în canalizarea responsabilității .Aplicarea
acestui mecanism presupune desemnarea, înaintre de survenirea prejudiciului, a
persoanei care va suporta povara răspunderii și care, pentru aceasta, va trebui să
subscrie o garanție.Ca exemple tipice în acest sens este citată responsabilitatea
pentru prejudiciile consecutive devărsării hidrocarburilor în mare .
Unele sisteme de drept au cunoscut principiul canalizării răspunderii în
materia accidentelor de sănătate determinarea de poluare .
Astfel, o lege japoneză din octombrie 1973 stabilea un fel de prezumție de
cauzalitate pentru unele maladii zise specifice, determinate de poluanți, precum
mercurul cadmiul și arsenicul .Indemnizarea acestor pagube este suportătă în mod
direct de poluatori, în raport proporțional cu contribuția la poluarea în zona
determinată în prealabil;
b) o altă tehnică de desemnare a responsabililor rezidă în constituirea
unui fond de indemnizare alimentat prin cotizațiile poluatorilor20
c) la rezultate asemănătoare se poate ajunge prin intermediul
reglementărilor fiscale .În acest sens, redevența percepută de agențiile financiare de
bazin constituie un exemplu edificator .
19 Ca , de pildă ,Comprehaensive Enviroment Response ,Compensation and Liability act. ,198020 M.Hertzog ., La fiscalite de l`environnement , în “Fiscalite et Environnement” nr. special ,P.U.F. ,1984.
32

2.7.DESEMNAREA VICTIMEI
Victima abilitată să acționeze rămâne însă, de cele mai multe ori, titularul
unui drept ori interes – în sensul strict – care a fost atins , ceea ce plasează în planul
nondreptului pagubele cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanți abilitați,
ori interesele în cauză sunt prea difuze sau eventuale. Examenul reglementărilor în
materie arată că cei îndreptățiți pot fi grupați în trei categorii:
a)unii care invocă o vătămare integrității lor fizice;
b)alții care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură
patrimonială;
c)în sfârșit, cei care acționează în virtutea stării de gestiune ori de
apărare ale anumitor elemente de mediu .
În ce privește această ultimă siluație, de remarcat că, în mod frecvent, cei
abilitați să acționeze în baza funcțiilor pe care le ocupă ori a sarcinilor care le revin
sunt cei care produc prejudiciul care se impune a fi reparat, această situație
contradictorie fiind, în ultimă instanță,fatală pentru natură.
Unele progrese notabile s-au înregistrat mai ales în cazul în care legiuitorul a
recunoscut asociațiilor neguvernamentale dreptul de a acționa pentru obținerea
reparării vătămărilor cauzate intereselor colective .
Importante atribuții aduce, în acest sens, Dreptul comparat. Astfel:
1. în Dreptul brazilian s-a recunoscut asociațiilor de apărare a mediului
posibilitatea de a reclama Ministerul Public, prin punerea în mișcare a acțiunii
civile publice (Legea nr .7347 din 24 iulie 1985). Interesul unei asemenea
33

reglementări rezidă înainte de toate, în aceea că asociațiilor li se conferă rolul de
“inițiatori“ ai acțiunii și auxiliari ai Ministerului Public.
2. în Dreptul federal american legiutorul a prevăzut că administrațiile
ori serviciile specializate pot fi desemnate ca ”trusturi“ de
resurse naturale. Cu acest titlu ele sunt abilitate să facă evaluarea pagubelor
ecologice și să exercite acțiunea în justiție.
2.8. MODUL DE REPARARE
În conformitate cu prevederile art. 79 din Legea 137/ 1995, protecția
mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice. Textul citat
enumeră obligațiile juridice cu caracter preventiv, iar la litera “d “ menționează:
“Suportă costul pentru repararea și înlătură urmările produse de acesta, restabilind
condițiile anterioare producerii prejudiciului”. Aceasta este o obligație de
reparațiune.
Rezultă, prin urmare, că persoana fizică sau juridică responsabilă de
producerea prejudiciului și dovedită ca atare va fi obligată la repararea prejudiciului
adus persoanelor și bunurilor, precum și la costurile aferente înlăturării urmărilor
produse, în vederea restabilirii condițiilor anterioare producerii prejudiciului .
Din analiza textului rezultă că prin sarcina de restabilire a condițiilor
anterioare producerii prejudiciilor se are în vedere o restaurare ecologică.
Coroborând prevederile menționate cu definiția dată de Lege conceptului de
prejudiciu, se ajunge la concluzia că despăgubirile în cazul unui contencios
ecologic au în vedere, pe de-o parte, daunele efective asupra activității dăunătoare
sau dezastre, iar pe de altă parte, costurile restaurării, pentru că textul art.79 lit “d“
34

vorbește în mod distinct de costul pentru repararea prejudiciului, ceea ce presupune
cheltuieli distincte. În ceea ce privește înlăturarea urmărilor produse de prejudiciu,
acestea reprezintă activități de depoluare în vederea restabilirii condițiilor
anterioare producerii acestuia .
Modul de reglementare a acestei obligații evidențiază preocuparea
leguitorului de a asigura o reparație ad integrum de fiecare dată când acest gen de
reparație este posibil, consecințele pentru mediu fiind uneori ireversibile. În
principiu, acoperirea daunei trebuie să fie integrală, însă întinderea prejudiciului
real este deseori greu de stabilit.
Răspunderea civilă delictuală este o răspundere integrală în sensul că
repararea prejudiciului trebuie să acopere atât o pagubă efectivă (damnum
emergens) cât și foloasele nerealizate (lucrum cesans) de cel păgubit ca urmare a
faptei ilicite .
Potrivit unui principiu general admis, victima are dreptul la repararea
integrală a prejudiciului suferit. Acesta implică o echivalență între pagubă și
reparare. În același timp, se ridică problema formei de reparare cel mai mai bine
adaptată. După o formulă relativ simplă, o schemă a modului de reparare ar fi
următoarea21: a) pentru trecut –o indemnizare; b) pentru viitor încetarea pagubei.
Frecvent însă, cele două modalități trebuie combinate pentru a ajunge la o reparație
efectivă: alternativ ori cumulativ, repararea în natură și repararea pecuniară.
a) Repararea în natură este, fără îndoială modalitatea privilegiată pentru
domeniul mediului, întrucît numai așa se poate identifica persistența răului și
a șterge paguba, punând astfel în evidență specialitatea prejudiciului
ecologic. Nu putem ignora, faptul că readucerea în starea anterioară nu este
21 J . H .Bonello , J .M Fedida , op. Cit .p.44-45
35

întotdeauna posibilă, întrucât, adeseori, distrugerea fizică face dauna
ireversibilă. În acest caz singura posibilă rămâne reparația prin echivalent (de
pildă, vărsarea unei sume unei asociații care va organiza reconstrucția
ecologică a mediului distrus) .
b ) Repararea pecuniară
Atunci când răul este înfăptuit, trebuie indemnizat prejudiciul suferit de
victimă, fie că este vorba de un prejudiciu survenit până la încetarea tulburării, ori
de un prejudiciu de pierdere .
c) Prejudiciul de pierdere
Atunci, când faptul de a cauza un prejudiciu devine drept dobîndit contra
despăgubire, ne aflăm în prezența unei situații pe care unii autori o consideră ca
anormală22.
Doctrina clasică admite, că numai păgubirea este ilicită, activitatea în sine
neputând fi interzisă aâta timp cât nu este contrară unei legi ori altei reglementări
legale. Ea nu poate da naștere decât unei despăgubiri .De unde și concluzia că ar fi
vorba de o veritabilă expropiere pentru cauză de utilitate publică.
Se admite deci că , în cazul unor tulburării anormale independente de orice
culpă pierderea trebuie suportată dacă există fie o utilitate pentru colectivitete, fie
o indemnizație vărsată celor care suportă efectele nocive .
d) Prejudiciul trecut
Ca regulă, sunt indemnizate integral toate prejudiciile. Autorul unei pagube
își reduce obligația de despăgubire, argumentând prin faptul că el a procedat la
aducerea în starea anterioară. Prejudiciul cel mai lesne de evaluat este cel care
22 G. J.Martin , La responsabilite civile par les faits de pollution , 1978 ,p. 92 și urm.
36

rezultă din atingerea drepturilor propietarului funciar . Dar astăzi propietatea nu
mai este un concept suficient pentru a constitui suportul unic al despăgubirii. I se
adaugă, de exemplu, privarea de folosință, independentă de propietate .
e) Prejudiciile de tip nou
Este de domeniul evidenței că regulile de drept comun sunt insuficiente
pentru conceperea și organizarea reparării daunelor ecologice . Totuși ,în practica
judiciară occidentală s-au constatat prejudiciile de tip nou și moduri de reparare
originale.
Prejudiciile de tip nou pot să exprime fie forme particulare de prejudiciu
neglijate până acum, fie prejudicii aduse unui domeniu care nu era până
acum protejat: mediul natural.
f)Formele particulare de prejudiciu
Formele particulare de prejudiciu se referă la patru categorii: prejudiciul
nefinanciar, măsurile de salvare pagubele aleatorii și prejudiciul de dezvoltare.
Referitor la prejudiciul nefinanciar, acesta desemnează pierderea benificiului ori
privatizarea de folosință; nu este vorba propriu –zis de un prejudiciu care aduce
atingere unui patrimoniu economic, ci de pierdere de agrement .
Noțiunea de “măsură de salvare“ a apărut în Convenția de la Bruxellex din
1969 (art. 1), iar ulterior s-a impus pe calea practicii judiciare . Se are în vedere
ajutorul benevol acordat de terți cu ocazia unor catastrofe ecologice (tip mareele
negr ). Alte cazuri de acest gen, care implică măsuri de salvare: evacuarea
populației, distrugerea produselor contaminate ș.a . De remarcat că suntem în
prezența unor situații complexe care implică aspecte de drept privat, public și
internațional, cu consecințele juridice corespunzătoare .
O altă noțiune nouă, specifică dreptului mediului, este cea de daune
aleatorii .
37

Actuala doctrină militează în favoarea reparării unei atare pagube care nu a
survenit încă. Reparararea unei pagube nu poate fi concepută decât în două
ipostaze: fie o modificare a regimului juridic al răspunderii; fie o evoluție a
conceptului de timp real, cel pe care îl enunță juriștii .După cum moartea este
înscrisă în patrimoniul genetic al ființelor, epuizarea privește intrinsec
resursele.Indemnizația devine deci de conceput cu ajutorul instrumentelor juridice
existente . Reflecția a făcut să dispară aleatoriu.
g)Prejudiciul de dezvoltare
Prejudiciul de dezvoltare este o pagubă dar încă indecelabilă .El este apreciat
de instanțele judecătorești sub un unghi dublu: cel al dreptului contractual și al
răspunderii civile delictuale. Din punctul de vedere al contractului, prejudiciul de
dezvoltere este luat în considerare ca viciu ascuns . El permite să acționeze
victimelor unui produs nociv .
Sub raportul faptului, prejudiciul de dezvoltare este, de asemenea, luat în
calcul. Regimurile răspunderii contractuale și delictuale se apropie pentru a deveni
similare.
Indemnizarea prejudiciului de dezvoltare este fondată pe teoria riscului: orice
persoană care a participat la crearea acestui risc trebuie să –și asume consecințele
din moment ce a tras profit
h)Prejudiciul cauzat mediului natural
Este vorba de un prejudiciu care nu afectează nici ființa umană, nici
patrimoniul personal al individului. Se ridică problema, cum vom consacra
38

protecția a ceea ce nu putem numi decât, de o manieră negativă, fără a-l putea
defini pozitiv ? Discuția interesează numai la nivelul indemnizării și realizării sale .
Astfel, indemnizarea prejudiciului cauzat mediului riscă să fie arbitrară și
imposibilă. Arbitrar, de a evalua în mod obiectiv: care este valoarea frumusețiiunui
peisaj? Imposibil, pentru că repararea în natură nu depinde decât de natura însăși.
În multe cazuri, natura repară atingerile care îi sunt aduse, dar anumite forme de
reparare sunt facilitate prin intervenția umană; replantarea unei păduri distruse,
repopularea unei specii devastate au un preț determinabil. Așa se face că, în
asemenea situații, există posibilitatea indemnizării prejudiciului cauzat mediului.
Protecția mediului natural face obiectul unei reglementări, care încorporează
și o tarifare a violării sale. Astfel defrișarea ilicită este sancționată în raport cu
suprafața, ori, în cazul infracțiunilorla regimul regulilor de urbanism, acolo autorul
este penalizat în raport cu suprafața construită ilegal. În absența unor reglementări
de această natură, aprecierea aparține instanțelor judecătorești. În fața dificultăților
evidente ale unei indemnizări pe cale judiciară se apelează la colectivizarea
despăgubirilor, întrucât este vorba mai puțin de a organiza dreptul răspunderii, cât
de a asuma colectiv un risc născut din dezvoltarea societății industriale.
Socializarea reparării daunelor se realizează pe calea creării unor fonduri de
indemnizare, întrucât autorul pagubei, fie nu poate fi individualizat, fie că este
insolvabil. Acest fapt nu înseamnă, dispariția dreptului de a răspunde, care își
găsește utilitatea prin acțiunile în regres, în scopul păstrării ideii că, în cele din
urmă, despăgubirea trebuie să apese asupra autorului daunelor. Se observă, încă o
dată, coexistența acestor două principii de indemnizare aparent opuse: dreptul la
protecția patrimoniului individului, decurgînd din propietatea individuală, și
responsabilitatea actorului economic, inclusiv pentru riscul inovării.
39

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIU
ECOLOGIC ÎN SISTEMUL CODULUI CIVIL
3.1 RĂSPUNDEREA PENTRU CULPĂ
După acest regim clasic, rar aplicabil în materie de răspundere pentru
pagubele produse mediului, victima nu va putea obține repararea decât dacă
probează culpa făptuitorului, în condițiile art. 998 și următoarele din Codul Civil .
Reclamantul va trebui să facă proba că I s-a cauzat un prejudiciu real direct
și personal; de asemenea, este necesară stabilirea culpei autorului faptei a
cuantumului prejudiciului, precum și legătura dintre faptă și pagubă.
În situația în care paguba este produsă prin nerespectarea unor dispoziții
legale, simpla încălcare constituie o culpă care angajează responsabilitatea
autorului său .
De remarcat, că în materia prejudiciilor cauzate prin poluare proba este
deosebit de dificil de făcut, datorită naturii diverse a pagubelor care se pot produce
și dificultății de stabilire exactă a întinderii lor .
Particularității prezintă și repararea prejudiciului cauzat; obiectul plății îl
poate constitui o despăgubire , o depoluare (cheltuieli pentru prevenirea,
combaterea sau reducerea poluării) sau o reparare în natură, modificarea
instalațiilor sau realizarea unei stații de epurare, schimbarea regimului de
exploatare (de exemplu, prescrierea cerinței ca activitatea să nu se desfășoare decât
noaptea etc.) .
În privința acestei probleme există opinia că în materie ecologică
fundamentul răspunderii civile este unul exclusiv subiectiv, constând într-o acțiune
sau omisiune a subiecților de drept cărora li s-a impus anumite obligații legale –
40

prin acte normative speciale – pe care aceștia le încalcă în cadrul reglementării
capacității juridice ecologice .
O asemenea poziție este criticabilă pe considerentul că pagubele ecologice
pot să existe și ca urmare a viciului ascuns al lucrului, fie că acesta este un mijloc
de producție sau chiar o instalație specială de prevenire a poluării, de care
persoanele juridice ce le folosesc nu au cunoștință. Ca atare, va fi exclusă o
răspundere civilă pentru dauna ecologică, acolo unde ea nu este o urmare a unor
încălcări ale reglementărilor speciale derivând din obligațiile ecologice. În această
situație va opera o răspundere obiectivă și nu subiectivă, întrunită pe baza art .1000
alin .1 din Codul Civil .

3.2 RĂSPUNDEREA FĂRĂ CULPĂ PENTRU FAPTA LUCRULUI
Expresia “răspunderea“ lucrurilor trebuie precizată dintr-un început, în
sensul că nu va exista în mod necesar o răspundere de câte ori un lucru intervine în
realizarea unei pagube . Ea intervine numai atunci când un lucru este la originea
unei pagube și responsabilul răspunde ca și când paguba ar fi cauzată de un lucru,
aceasta nu va fi luată în considerare decât într-un asemenea sistem de răspundere ,
expres reglementat de lege .
Deosebit de interesantă apare, în acest sens, problema de a ști dacă în
temeiul art . 1000 alin 1 din Codul Civil, poate fi angajată răspunderea, pentru
daune ecologice , în calitate de paznic (deținător al pazei juridice), a persoanei
fizice sau juridice care are lucru în serviciul său, putând exercita asupra lui o putere
independentă de orientare și control, care îi permitea să ferească pe alții de daunele
produse de lucru de sub paza sa .
În această ipoteză, paznicul lucrului este direct responsabil de paguba pe care
acesta o poate genera . Dauna trebuie să provină din fapta lucrului .
41

Pentru aplicarea art.1000 alin .1 din Codul civil, lucrul neînsuflețit trebuie să
fie cauza pagubei; dar din momentul în care s-a stabilit că el a contribuit la
realizarea pagubei, este prezumat a fi cauza generatoare în afară de cazul în care
paznicul a făcut proba contrară. Acest sistem favorabil victimei, întrucât creează o
prezumție de responsabilitate în sarcina autorului pagubei, conține și o posibilitate
de evaziune: caracterul imprevizibil ori inevitabil al daunei care, în această ipoteză,
exonerează autorul de obligația de a indemniza.
În revanșă, recurgerea la art.1000 alin 1 din Codul civil permite victimelor
pagubei de a cere răspunderea in solidum a diferiților intervenienți în realizarea
daunei . Această obligație solidară pleacă de la ideea că dauna are o dublă origine:
rolul jucat de propietarul locului de unde emană dauna și lucrul care este la originea
pagubei .
Se observă deci că, dacă regimurile juridice sunt distincte în privința
fundamentului, ele se reunesc în ceea ce privește efectele, întrucât tind spre o cât
mai bună indemnizare a victimelor.
În practica juridică franceză s-a admis, de pildă că o societate chimică este
responsabilă în calitate de paznic juridic pentru consecințele gazului care se degajă
din atelierele sale sau în materia zgomotului produs de lucrările de șantier 23 .
De asemenea, în literatura juridică din țara noastră s-a considerat că, în lipsa
unei reglementări speciale, în domeniul poluării mediului, răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de lucruri este dreptul comun care reglementează această
problemă.
În consecință, în acele ipoteze în care poluarea mediului se producea, iar
cazul prejudiciului rezultat nu se putea identifica printr-o încălcare a dispozițiilor
23 Cas. Civ .decizia din 17 dec .1969 și , respectiv 8 martie 1978 ,apud M .Prieur ,op.cit .p. 173.
42

din reglementarea specială (Legea nr.9 / 1973 , Legea nr. 61 /1974), cu privire la
temeiul juridic al răspunderii trebuia găsit în art .1000 alin. 1 din Codul Civil 24.
În favoarea unei asemenea poziții se invoca și faptul că întotdeauna poluarea
mediului se realizează printr-un singur lucru (sau energie), iar potrivit unei decizii
din1953 a instanței supreme, prin lucru se înțelege orice formă materială, inclusiv
energie 25.
Se consideră că răspunderea civilă pentru cauze ecologice foarte rar își putea
găsi fundamentul pentru fapta lucrului .
Este bizar să se considere, de exemplu, că fumul sau mirosurile sunt fapta
lucrului aflat sub paza judiciară a propietarului unităților industriale .
În altă ordine de idei și în acest caz s-ar extinde aplicația unui text de lege
atribuindu-i sens și finalități la care leguitorul nici nu s-a putut gîndi la data
edictării. Din acest punct de vedere nici practica judiciară nu s-a cristelizat într-o
soluție fermă datorită și complexității pe care le prezintă răspunderea pentru daune
ecologice 26.
Pe de altă parte, în condițiile în care o interpretare unanim acceptată cu
privire la alin 1al art. 1000 din Codul civil – unii vizând în el o răspundere bazată
pe culpă, iar alții un caz de răspundere pentru risc, fapta lucrului ca fundament al
răspunderii civile în domeniu este pusă sub semnul întrebării .
O serie de reticențe ale judecătorului de a fonda responsabilitatea pentru
poluare pe aceste baze pot apărea și pentru faptul că ar fi (cel puțin pentru etapa
actuală) un regim prea favorabil pentru victime (pentru că nu ar presupune nici
culpă, nici inconveniente anormale de vecinătate).
24 G.Tomșa , op. cit .p.162-16325 Trib Suprem . ,col.civ .,dec .nr.12/1953 în Culegere de decizii 1952-1954 ,vol .p.9226 I . Anghel Probleme de r ăspundere care se ridică în legătură cu folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare,
în Rțspunderea civilă de I. Anghel , Fr.Deak ,M. Popa , Editura științifică , București 1970 , p. 216 și urm .
43

În ciuda unor asemenea inconveniente, se consideră necesară, uneori,ca un
asemenea fundament ar putea fi invocat în cazul pagubelor produse prin poluări
accidentale .
Referitor la situația din dreptul nostru, în condițiile intrării în vigoare a Legii
nr. 137 /1995 a protecției mediului, s-a instituit un regim special al răspunderii
pentru prejudiciu provocat mediului, derogator de la cel al dreptului comun, stabilit
de Codul civil .
3.3 RĂSPUNDEREA COMITENȚILOR PENTRU FAPTELE PREPUȘILOR
Interesante particularității prezintă răspunderea pentru daunele ecologice și
în privința fundamentului prevăzut de art.1000 alin.3 din Codul civil.
Referitor la această problemă, în literatura de specialitate s-au conturat mai
multe puncte de vedere, în funcție de considerarea naturii –subiective sau obiective
– a răspunderii.
Într-o primă opinie se susține că temeiul răspunderii comitentului se
regăsește în art.998-999 din Codul civil, iar cel al prepusului în art . 102 din Codul
muncii; dacă nu s-ar accepta o asemenea răspundere obiectivă, persoanele juridice
care, în mod obișnuit plătesc pagubele, ar suferii mari prejudicii întrucât nu pot
recupera sumele plătite victimelor de la prepuși care, în fond sunt răspunzători de
pagubele aduse mediului, din vina și în legătură cu munca lor .
Într-o altă opinie se susține că, în cadrul procesului civil, victima, în temeiul
răspunderii obiective, nu este obligată să dovedească culpa celui chemat să
răspundă. Ceea ce aplătit victimimei persoana juridică poate să recupereze și de la
cel în culpă, în măsura în care va dovedi culpa acestuia .
În literatura de specialitate și practica judiciară răspunderea comitentului a
fost fundamentată pe ideea de garanție, pornind de la premisa că, prin art .1000 alin
44

3 Cod Civil, se instituie o garanție a comitentului, în solidar cu prepusul, față de
victima prejudiciului, garanție care este menită să ofere victimei posibilitatea de a fi
despăgubită27.
Ca atare, fapta persoanei și cea a organului implică existența culpei, iar cea a
lucrului are un caracter obiectiv. În condițiile economiei de piață se impune a
considera că răspunderea comitentului are drept premisă ideea de risc, în sensul că
răspunderea decurge din împrejurarea că el trage foloasele activității – ubi
emolumentum ibi onus .
O asemenea concepție generală se adapteazăcel mai bine particularităților
răspunderii pentru daune ecologice, în condiții, în care, practic, orice activități
umane (mai ales cele de natură economică) tind să comporte un anumit risc pentru
calitatea mediului .
3.4 RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE
În ceea ce privește răspunderea persoanelor juridice pentru fapta proprie,
aceasta va fi angajată ori de câte ori organele acestora, cu prilejiul exercitării
funcțiilor care le revin, vor fi savîrșit o faptă cauzatoare de prejudicii .
Persoanele fizice salariate ale persoanelor juridice nu sunt scutite de
răspundere, ele purtând o răspundere pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii,
răspundere care funcționează atât față de persoana juridică, cât și pentru repararea
prejudiciului. Astfel, titularul acțiunii în despăgubire poate la alegerea sa, să cheme
în judecată pentru despăgubiri fie persoana juridică singură, persoana juridică în
27 C.Stătescu, C.Bârsan , Drept civil , teoria general ă a obligațiilor ,Ed.all,bucurești ,1995 ,p.250-252
45

solidar cu persoana fizică, care, acționând ca organ al persoanei juridice, a săvârșit
fapta ilicită.
De regulă, în practică titularul acțiunii în daune cheamă în judecată
persoanajuridică pentru a obține despăgubirile cuvenite.
Persoana juridică, plătind despăgubirile, are dreptul săse întoarcă printr-o
acțiune în regres împotriva persoanei fizice prin componența organelor de
conducere care au săvîrșit fapta ilicită. Această posibilitate este un drept, dar și o
obligație a persoanei juridice , întrucât suportarea prejudiciilor cauzate trebuie să
revină în cele din urmă celor vinovați de producerea lor .
În cazul răspunderii civile se sancționează, în general, o conduită reprobabilă
, antisocială a subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice , care prin faptele
lor ilicite (comisive sau omisive) produc prejudicii factorilor de mediu sau mediului
în asamblul său .
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate mediului este
Legea protecției mediului nr. 137 /1995 în asamblul său .Această apreciere are însă
un caracter global și pornește de la prevederile art. 81 al Legii nr. 137/1995, care
statueză și forma de răspundere civilă pentru încălcarea prevedererilor Legii mai
sus menționate.
O analiză concludentă a temeiului juridic al răspunderii civile pentru
prejudicii aduse mediului trebuie să pornească de la principiile și dispozițiile
generale ale Legii nr. 137/ 1995, respectiv de la principiul prevenirii riscurilor
ecologice și a producerii daunelor (art.3, lit.b), cât și principiul poluatorul plătește,
principiu care, potrivit doctrinei trebuie interpretat atât ca obligație de internalizare
a costurilor poluării, cât și ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile efective
cauzate prin poluare 28. De asemenea, Legea cuprinde numeroase obligații juridice
de natură sectorială și transactorială privind: protecția resurselor naturale și
28 Fromageau I., Guttinger P. , Op.cit. p.53
46

conservarea biodiversității; protecția apelor și a ecosistemelor acvatice; protecția
atmosferei; protecția solului, subsolului și a monumentelor naturii; protecția
așezărilor umane .
Încălcarea acestor obligații poate genera și prejudicii specifice sectoarelor de
mediu menționate, fapta prejudiciabilă fiind rezultatul încălcării obligațiilor de
protecție sectorială .
În acest context temeiul juridic al răspunderii civile se particularizează până
la nivelul reglementărilor sectoriale sau transsectoriale .
Din reglementările legale menționate rezultă lărgirea cunceptului de
răspundere care impplică utilizarea durabilă a factorilor mediului .
În consecință, cerințele protecției mediului, în condițiile existenței
pericolului poluării, presupune o diligență (suficientă și necesară) în exercitarea
drepturilor privind utilizarea mediului .

PROBLEMA ABUZULUI DE DREPT ÎN DOMENIUL ECOLOGIC
După cum este cunoscut teoria și practica abuzului de drept, au apărut
relativ târziu, o dată cu dezvoltările masive ale reglementărilor legale în diferite
domenii și necesitatea corelării lor perfecte cu cerințele obiective ale vieții sociale.
Într-adevăr, doctrina clasică a reluat și dezvoltat teoria, formulată într-un text
al lui Ulpian, că nu poate exista vinovăție dacă faptul prejudiciabil, este comis în
exercițiul de drept. Neminem loedit qui jure uditur, în consecință, celui acționând în
limitele atributelor unui drept nu-i poate fi angajată responsabilitatea, dacă în acest
exercițiu a prejudiciat pe altul.
Ulterior însă, tot pe calea altor două forme latine: Male enim nostro jure uti
non debemus ori Matiliis non est indulgendum, s-a formulat treptat concepția
47

privind reprimarea executării în exercițiul unui drept devenită astăzi și o regulă de
drept pozitiv. Deși abuzul de drept cunoaște o extindere din ce în ce mai mare în
multe sisteme juridice contemporane ,noțiunea și criteriile sale rămân încă
controversate. Astfel, s-au format și afirmat două mari linii conceptuale: prima
(începînd cu Ripert) potrivit căreia dreptul nu poate fi considerat ca abuziv decât
dacă este exercitat cu intenția de a păgubi în afara acestei situații; exercițiul unui
drept nu poate fi niciodată îngrădit.
A doua concepție, deosebită radical (fondată de Josserand), consideră că
abuzul de drept este actul necesar scopului instituirii, spiritului și finalității
îndrituirii în cauză .
Abuzul de drept nu implică, într-o asemenea viziune intenția de a prejudicia,
ci constituie numai simpla absență a unui mobil legitim 29.
Dezvoltată în condițiile societății contemporane, o asemenea poziție teoretică
și practică (considerată de unii autori ca fiind vecină cu teoria deturnării puterii din
dreptul administrativ) își exprimă interesante semnificații și în privința
consecițelor juridice privind proctecția mediului. Dacă la început nu a depășit
semnificațiile sale clasice, treptat s-a constiuit o concepție specifică în privința
manifestării abuzive de drept în materie ecologică .30
În motivarea acestei decizii s-a susținut, printre altele, că atributele dreptului
de propietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, încât, să prejudicieze pe alți
propietari în exercitarea de către aceștia a drepturilor lor de propietate (Trib.
suprem – s. civ . , decr. nr. 1325 / 1978 în Culegerea de decizii, 1978, p. 10-13 )
În literatura juridică franceză se citează drept cazuri de abuz de drept în
domeniul ocrotirii mediului: sterilizarea și exploatarea abuzivă a terenurilor de
29 Pentru semficațiie generale ale abuzului de drept și delimitarea sa față de inconvenientele vecitn ătate a se vedea:
M.Eliescu , Răspunderea civilă delictuală , Editura Academiei Bucure ști , 1972 ,p.72 169-170 , Ph. Tourneau , La
responsabilitete civile , Dalloz ,paris , 1979 , p. 523-551 30 Astfel , într-un caz de speță , instanța noastră supremă a decis că exploatarea unui motor electric ,utilizat pentru
punerea în mișcare a unui circular destinat confec ționării de cherestea , care producea zgomot puternic ,ce tulbura
liniștea unei conviețuirii normale cu vecinii , constituieun abuz de drept
48

către propietarii de fonduri funciare, exploatare intensivă a zonelor de locuit de
către promotorii imobiliari care consideră creșterea economică, ca scop în sine etc .
Abuzul se poate manifesta prin actele realizate în exercitarea atributelor
drepturilor subiective asupra mediului ce depășește, prin consecințele lor, scopurile
social–economice ce au stat la baza recunoașterii acestora, aducând prejudicii
mediului, nerespectând prevedererile actelor normative în vigoare și standardele
tehnice admise privind folosirea rațională a factorilor naturali. Fapta nu este deci
săvârșită cu intenția de a aduce prejudicii calității factorilor de mediu, dar
constituind o exercitare a drepturilor subiective în condiții necorespunzătoare de
prudență și diligență, determină efecte negative asupra stării naturale a mediului,
reprezentând o abatere de la cerințele social – economice de ocrotire a acestuia și
ca atare, trebuie să antreneze răspunderea culpabililor. În condițiile în care faptele
de utilizare nerațională și gospodărire nejudicioasă a factorilor naturali, de poluare
a mediului ambiant sunt nespus de numeroase, iar protecția naturii reprezintă o
problemă de interes național, de maximă importanță trebuie folosită ori pe cale
legală – inclusiv reprimarea abuzului de drept – pentru păstrarea unui mediu
ambient sănătos și prosper .
Abuzul de drept se poate identifica în numeroase situații “ultra vires”:
a) depășirea normelor de emisie și emisie;
b) neândeplinirea obligațiilor de internalizare a costurilor
poluarii;
c) nerespectarea condițiilor de funcționare stabilite în autorizația de
mediu;
d) comiterea de către deținătorii de terenuri, în exercitarea dreptului
lor, a unor acte de folosință intensivă care depășesc pretabilitatea
actuală și potențială a solului și conduc la degradarea calității,
diminuarea potențialului productiv și enzimatic al acestuia.
49

e) faptele titularilor de autorizație de a folosi nerațional apa, depășind
cantitățiile de apă alocate și conducând la epuizarea resurselor,
aducând în acest fel atingere echilibrului acvatic;
f) realizarea, în exercitarea drepturilor de folosință a unor tratamente
de lungă durată cu pesticide și alte substanțe chimice și, prin aceasta,
afectarea diferitelor forme de viață existente în solul astfel tratat;
g) aplicarea nerațională, în exercitarea atributelor dreptului de
propietate sau folosință și, prin acesta, deteriorarea mediului
(mlăștinire secundară)
h) exploatarea intensivă, pe baza drepturilor recunoscute (de exemplu,
prin turism intensiv sau suprapășunare) a pajiștilor și depășirea
capacității de suportare a sistemului teritorial respectiv.
Drepturile civile sunt ocrotite de Lege în scopul satisfacerii intereselor
publice sau private, ele putând fi exercitate însă numai în acord cu ordinea de drept
și ordinea ecologică, potrivit scopului lor ecologic și social, depășirea acestui scop
și exercitarea unui drept subiectiv, fără un interes legitim, constituind un abuz de
drept.
Manifestându-se sub formă comivă sau omisivă, abuzul de drept nu trebuie
în mod necesar să se caracterizeze prin prezența unei intenții speciale, adică să
izvorască, din dorința autorului, el putându-se manifesta și ca urmare a existenței
unei ușurințe sau neglijențe în ceea ce privește rezutatele posibile ale acțiunilor prin
care se exercită dreptul respectiv. Abuzul de drept este caracterizat prin faptul că
dreptul subiectiv exercitat “în sine“ poate exprima un interes legitim, însă prin
scopul urmărit (intenția) sau prin ușurința manifestată (culpa) și prin consecințele
sale, produce un efect negativ, exercitarea acestor drepturi devenind abuzivă.
Pentru a reține existența abuzului de drept, este necesară o analiză ”in
concreto“, în fiecare caz în parte, o apreciere complexă a tuturor faptelor și
50

condțiile în care a acționat titularul dreptului, despre care se pretinde că a abuzat,
pentru a se stabili în mod concret faptul care exprimă caracterul abuziv al
exercitării dreptului.
Dacă, în înlățuirea împrejurărilor ce au protejat producerea prejudiciului au
concurat și anumite acțiuni ale celor prejudiciați, este drept să se discute nu numai
fapta titularului dreptului exercitat, întrucât vinovăția acestuia cu consecințele
răspunderii civile pentru daunele aduse se apreciază în strînsă legătură cu aceste
acțiuni, ci și eventualele culpe ale prejudiciaților.
3.5. RĂSPUNDEREA PENTRU TULBURĂRILE (ANORMALE) DE
VECINĂTATE
Acest fundament a apărut și apare încă, desrul de frecvent, în practica
judiciară, fiind axat pe ideea că viața în societate impune suportarea unor
conveniențe normale decurgând din starea de vecinătate, că există o serie de poluări
și daune admisibile pînă la un anumit prag care variază în funcție de loc și timp.
Dincolo de aceste limite, intervine responsabilitatea civilă 31, se naște dreptul la
reparație, făcîndu-se trecerea de la un inconvenient normal la unul anormal de
vecinătate .
Recursul la o asemenea cale în a prezenta avantajul de a dispensa
reclamantul de dificila probă a existenței probei unei culpe dar, mai ales, grație
multiplelor divergențe doctrinale, jurisprudența din țările occidentale a admis că
tulburările pot rezulta și din exercițiul legitim al dreptului de propietate, nu numai
dintr-un exercițiu culpabil. Asemenea acte, întrucât produc vecinilor neajunsuri
31 În jurisprudența franceză este demn de menționat faptul că , apariția teoriei tulburărilor de vecinătate ca
fundament juris pruden țial al responsabilității civile , rezultă dintr-o decizie a Curții de Casație privind poluare
industrială .Pentru vecinătatea și semnificațiile sale juridice a se vedea : M.Filipescu , op .cit . , p. 169 și urm ;
Ph .Le Tourneau op. cit .p.20 și urm ; I. Albu , Privire general ă asupra raporturilor de vecin ătate , în “ Revista
română de drept “ nr 8 / 1984 , p.31 .
51

excesive, pe care aceștia nu trebuie să le sufere, dau naștere unei obligații de
garanție sub forma unei răspunderii fără culpă.
Caracterele obiective ținând de anormalitatea pagubei, sunt în funcție de
timp și de gravitate. Astfel, o daună permanentă, fie pentru că este definită și
perpetuă, fie că se prelungește ori se reînnoiește devine sursă de indemnizare. Dar
este necesar, de asemenea, caracterul obiectiv legat de gravitate, întrucât numai
reunirea celor două elemente naște dreptul de despăgubire. Gravitatea se definește
printr-o unitate de măsură, apreciindu-se că pentru a fi sancționate, tulburările de
vecinătate nu trebuie să fie neapărat excesive, este suficient să fie anormale
.Caracteristicile subiective țin de situația personală a victimei, avându-se în vedere
locul pagubei și profilul economic și social al acesteia. Ca o concluzie,
anormalitatea pagubei se apreciează ținând seama de circumstanțele de timp și de
loc .
În ciuda numeroaselor aplicații cunoscute în practica judiciară, îndeosebi
franceză, responsabilitatea civilă pentru tulburări de vecinătate înregistrează în
prezent o tendință crescândă de restrângere a câmpului de aplicare. Într-adevăr,
contenciosul ecologic depășește, în multe privințe, contenciosul clasic, care opunea
vecinilor o serie de inconveniente relativ minore, legate de poluarea prin mirosuri,
zgomote sau reziduri menajere .
Între poluare și aceste tradiționale de incomoditate există mai ales o diferență
de grad. Specificarea primeia în raport cu secunda este legată mai ales de
amploarea consecințelor prejudiciabile și de caracterul lor ireversibil 32 .
Este de domeniul evidenței că, datorită interdependențelor ce caracterizează
mediul ecologic, poluarea sau alte fapte de acest gen afectează nu numai interesele
vecinilor ei, ipotetic, se raportează ireversibil asupra patrimoniului natural colectiv.
32 A se vedea P.Girod , op. cit , p. 19
52

Chiar conceptul de vecinătate dobândește într-o asemenea perspectivă
dimensiuni noi, reflectându-și consecințele sub alte aspecte decât cele de ordin
geografic, cu rezonanța mai accentuată în raporturile dialectice dintre elementele
componente ale mediului .
În privința relațiilor de vecinătate, din punct de vedere al protecției
mediului , se pot formula două probleme : lărgirea continținutului noțiunii de
vecinătateși determinarea limitelor de suportalitate .
Cazurile tipice de poluare a mediului împovărează până la limita
suportalității relațiilor de vecinătate. Practic, vecinii reprezintă unii pentru alții, un
pericol potențial de poluare; acest pericol se echilibrează dacă-l raportăm la o
perioadă mai lungă. În cazul poluării mediului de către unul din vecini apare un
dezechilibru, se răstoarnă această reciprocitate .
Restabilirea echilibrului dintre vecini trebuie realizată cu ajutorul mijloacelor
de drept civil cu depășirea intereselor vecinilor, accentul punându-se pe protecția
mediului .
În afara reparării prejudiciului patrimonial cauzat, va trebui luată în
considerare și aplicarea prevăzută de art. 61 din Legea 9/1973 privind protecția
mediului înconjurător, potrivit cărora se poate dispune oprirea obiectivelor
economico-sociale, total și parțial, în situațiile și pe timpul în care poluarea produsă
de acestea depășește limitele legale și amenință grav sănătatea vecinilor.
În concluzie, răspunderea civilă pentru faptele prin care se cauzează pagube
factorilor de mediu și deținătorilor acestora nu este reglementată în legislația
mediului; ea este enunțată în această legislație (inclusiv în legea generală a
protecției mediului), ceea ce înseamnă că în toate cazurile de acest fel sunt
aplicabile regulile stabilite în legislația civilă și principiile Dreptului civil .
3.6.REPARAREA PAGUBELOR ANORMAL CAUZATE
53

În acest caz, este vorba de situații care țin de natura activității economice
poluante ori de cea a lucrării indezirabile. Din punct de vedere istoric, primele
activități considerate ca anormale au fost extracțiile miniere, care determină
pagubele ineluctabile, chiar dacă, uneori, minime În practica judiciară franceză s-
a considerat, de pildă, de asemenea că udatul în mod constant al plantațiilor din
proximitatea unui zid vecin, chiar dacă nu este abuziv, este de natură a antrena o
umiditate permanentă de care autorul său este răspunzător (Versailles, 21 decembrie
1990, J.C.P.1911, II, 21772). Ca atare, nu abuzul este sancționat, ci natura activității
, ceea ce are drept consecință obligarea la o despăgubire chiar minimă. În acest caz,
este indemnizată o tulburare care nu este nici excesivă, nici anormală. Cât privește
autorul prejudiciului, acesta nu comite nici o culpă, iar indemnizarea la care este
condamnat este fără nici o legătură cu comiterea unei culpe .
Rezultă deci că dreptul la despăgubire își găsește fundamentul juridic nu în
conduita autorului daunei, ci în dreptul fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte,
de valoarea unui bun ori a unei situații și de avantajele trase de aici. Asfel, se
fundamentează dreptul de a păstra în patrimoniul său bogăția mediului acestuia .
CAP. IV. RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU PREJUDICIUL
ECOLOGIC

Neexistând reglementări speciale în domeniul răspunderii pentru prejudiciile
cauzate mediului înconjurător, se pune în această situație problema dacă ne aflăm
în fața răspunderii civile din culpă sau a răspunderii obiective ?
În literatura de specialitate, ca și în practică, sunt susținute ambele forme de
răspundere. Unii autori au considerat că în materie ecologică , fundamentul
54

răspunderii civile este unul exclusiv subiectiv, care rezidă într-o acțiune sau
omisiune a subiectelor de drept cărora li s-au impus anumite obligații legale, prin
acte normative speciale pe care aceștia le încalcă .33
Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar
reclamantul (victima) trebuie să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct
și personal, culpa autorului faptei, cuantumul prejudiciului, precum și raportul de
cauzalitate între faptă și prejudiciu .
Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare,
datorită naturii diverse a poluanților, a modului lor de răspândire și remanență, a
naturii contaminării etc.
Alți autori34, se pronunță pentru reglementarea generală a răspunderii pentru
prejudiciile cauzate mediului înconjurător, pe baza principiului răspunderii
obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea
procesuală activă a oricărui cetățean, precum și pentru definirea noțiunii de “daună
ecologică“ asfel încât să cuprindă și daunele indirecte, dat fiind raportul de
cauzalitate în acest domeniu foarte relazat .
Având în vedere că o pagubă ecologică poate exista și ca urmare a viciului
ascuns al lucrului (fie un mijloc de producție, fie o instalație de depoluare sau de
prevenire a poluării) de care cei ce-l folosesc nu au cunoștință situație care exclude
răspunderea civilă pe temeiul culpei , în practică, problema răspunderii a fost
soluționată pe baza dispozițiilor art. 1000 alin.2 Cod civil, ca răspundere obiectivă.
33 S.Lungu, Răspunderea civilă în cazul poluării mediului înconjurător, rev. R.R.D., nr. 3 /1978.34 Yolanda Eminescu, Limitele ac țiunii posibile a dreptului în domeniul protecției mediului înconjurător, S.C.J. ,nr. 4
/1976, P. 352.
55

Angajarea răspunderii pe acest temei, adică pentru prejudiciul cauzat de un
lucru 35, iar nu în baza art. 998, 999 Cod civil 36, prezintă pentru victimă avantajul
de a nu trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă pentru consecințele
negative ale activității sale. Această soluție garantează într-o măsură mai mare, în
condiții de probă mai puțin dificile, dreptul la despăgubire al persoanei prejudiciate.
Dovada trebuie făcută în sensul că activitatea celui chemat să răspundă i-a creat
reclamantului un prejudiciu. Această probă odată administrată, caracterul cauzal al
participării se presupune cât timp nu se dovedește contrariul respectiv, că
participarea nu a fost cauzală, prejudiciul datorându-se forței majore, a faptei
terțului sau a culpei persoanei păgubite.
În interpretarea art. 1000 alin 1, în doctrină, s-a reflectat atât concepția
subiectivă a răspunderii civile delictuale întemeiată pe culpa prezumată a persoanei
chemată să răspundă pentru fapta lucrului (activitatea poluantă), cât și pe
concepția obiectivă care exclude ideea de culpă dovedită sau nedovedită și situează
obligația de reparare a prejudiciului pe tărâmul răspunderii obiective, fundamentată
pe riscul activității desfășurate.37
35 Prin “ lucru “, în sensul articolului citat, trebuie s ă înțelegem toate bunurile ne însuflețite , mobile sau imobile
periculoase sau nepericuloase , cu dinamism propriu și în mișcare sau inerte și în stare de repaus , cu excep ția
acelora pentru care , legea prevede o reglementare special ă . VEZI , I.M .Anghel ,F.r Deak , m. F .Popa ,p.19036 Art. 998 Cod civil prevede c ă “ orice fapta a omului, care cauzeaz ă altuia prejudicii ,oblig ă pe acela , din a cărui
greșeală s-a ocazionat ,a-l repara “cuprinzând astfel ,nu nunai faptele inten ționate ci și pe ce cele neintenționate ; în
continuare ,art. 999 , precizeaz ă faptul că răspunderea civilă este angajată pentru prejudiciul cauzat din neglijen ță
sau imprudență ceea ce duce la concluzia c ă nu există o deosebire de regim între răspunderea delictuală
cvazidelictuală ,în ambele situații fiind vorba de fapte ilicite și păgubitoare .Indiferent dac ă prejudiciul a fost cu
intenție sau neglijență ori prin imprudență , în toate cazurile autorului a fost în culpă și va fi obligat la repara ția
integrală a pagubei .Ase vedea pe larg , I.M Anghel ,Fr .Deak , M.F.Popa , Op.cit.p.50 și urm .37În cadrul teoriei culpei în paza lucrului , păzitorul juridic are obliga ția să nu lase lucrul să scape controlului său
.Prin urmare ,dacă lucrul a scăpat controlului și a cauzat astfel ,un prejudiciu ,p ăzitorul nu și-a respectat astfel
obligația sa , fiind deci în culpă .Întrucât neexecutarea obliga ției legale de pază se prezumă a fi fapta păzitorului
( până la dovada contrară ) existând o prezumție de cauzalitate și nu o prezumție de culpă ,păzitorul , pentru a fi
exonerat de răspundere va trebui să dovedească nu lipsa sa de culpă, ci o cauză străină ..Teoria “culpei în pază “
nu are în realitate nimic comun cu culpa ca fundament al r ăspunderii pentru fapta omului, care implic ă o analiză a
conduitei persoanei responsabile pentru a se vedea dac ă atitudinea sa a fost sau nu neglijent ă, imprudentă sau
eventual, rău intenționată. Această problemănu se pune în cazul răspunderii pentru lucru.
56

4.1. RĂSPUNDEREA CIVILĂ OBIECTIVĂ
Datorită specificului pe care îl reprezintă, prejudiciile cauzate mediului
(vătămarea unor interese generale ale societății, producerea de efecte în lanț,
urgența reparării lor, dificultățile în stabilirea cuantumului și greutatea reparării în
natură ș.a.), se manifestă tendința instituirii unei răspunderi civile obiective pentru
risc, cum s-a făcut deja în privința pagubelor nucleare sau a celor rezultate prin
activitatea aeronavelor. În concepția devenită clasică, răspunderea obiectivă este
fondată pe ideea de risc; orice activitate care creează pentru altul un risc, face pe
autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza, fără a fi necesar a
se dovedi o atitudine culpabilă .
Teoria răspunderii pentru risc a pornit inițial de la ideea de justiție potrivit
căreia orice activitate umană urmărește un profit: în consecință, este just ca orice
prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat (ubi emolumentum, ibi onus ) .
Dezvoltarea fără precedent a forțelor de producție , intensificarea și
diversificarea activității umane (sociale) asupra naturii și, în același timp ,
dependența tot mai acută a societății de calitatea mediului său au un impact profund
asupra caracteristicilor răspunderii civile pentru pagubele produse prin poluare.
Într-adevăr, orice activitate umană prezintă, într-un anumit sens, o acțiune asupra
mediului ambiant, care îi modifică și afectează calitățile sale naturale, sub o formă
sau alta, mai mult sau mai puțin.Iar atunci când aceste efecte depășesc anumite
praguri sau limite, este necesară să fie antrenată răspunderea celui care a determinat
o asemenea situație.
Răspunderea pentru riscul creat față de mediul și echilibrul ecologic– care,
considerăm noi, constituie (sau trebuie să reprezinte) de fapt forma de manifestare
specifică a răspunderii civile în materie ecologică– nu-și diminuează sau anulează
rolul preventiv–corectiv pe care îl vizează răspunderea pentru culpă; acest rol își
57

mută semnificațiile pe alte trepte de realizare a reparării prejudiciilor astfel
provocate. În condițiile în care poluarea este determinată în primul rând de
activitatea generală a unor agenți economici, trebuie deci să angajeze răspunderea
acestora pentru risc, a cărei consecință urmează apoi să se repercuteze la nivel
colectiv sau individual. Din această perspectivă, răspunderea pentru riscul ecologic
își păstrează și chiar își amplifică funcția de prevenire și combatere a efectelor
negative asupra calității mediului ambiant.
Pentru circumstanțierea cât mai exactă a dimensiunilor unei asemenea
răspunderi devine necesară relevarea anumitor particularității ale riscului ecologic.
După cum este cunoscut, poluarea (sub toate formele sale) reprezintă, de cele mai
multe ori, un pericol latent, cu o gravitate deosebită. Ea nu constituie, de regulă, un
eveniment brusc, ci este rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care,
necontrolate și neremediate la momentul oportun, ating, în timp, anumite limite
care depășesc pragurile naturale de echilibru, producând consecințe deosebit de
periculoase pentru existența și funcționarea sistemului natural. Mai mult decât,
interdependența și intercondiționările ce caracterizează mediul anbiant amplifică și
conferă dimensiuni particulare consecințelor negative, determină propagarea lor
asupra diferiților factori naturali și la toate nivelurile de organizare a acestora .
Regimul răspunderii civile pentru risc prezintă o serie de avantaje, mai ales
în materie ecologică, în raport cu răspunderea bazată pe culpă. Mai întâi,
indemnizația victimei va avea loc întotdeauna, contrar teoriei răspunderii pentru
culpă când, uneori, se întâlnesc cazuri în care nu se poate antrena răspundere și, în
consecință, repararea prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de
răspundere sunt reglementate restrictiv la forța majoră și acesteia recunoscându-i-se
efectele absolvirii în anumite condiții.
58

În domeniul ecologic este deosebit de important a se asigura în toate cazurile
o reparare a prejudiciului datorită specificului și consecințelor deosebit de grave pe
care le pot genera pagubele.
Apoi sunt unele situații în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este
imposibilă, iar consecințele produse nu pot rămâne neacoperite, mai mult, pot să se
agraveze dacă nu sunt remediate în timp util.
În privința poluării este necesar ca dispozițiile legale în materie să asigure o
reparare completă, eficientă oportună a oricărui prejudiciu adus mediului ambiant;
instituirea regulii unui regim de răspundere civilă pentru risc permite, totodată, pe
baza stimulării atitudinii diligente și prudente, a folosirii raționale a factorilor de
mediu, instituirea și perfecționarea unui sistem de asigurări adoptat noilor cerințe
ale vieții economico – sociale.
Caracterul de interes național al protecției și ameliorării mediului și celelalte
considerate pertinente au impus așadar adoptarea unui sistem de răspundere cât mai
sigur, care să asigure repararea integrală, eficientă și, pe cât posibil , în natură a
pagubelor cauzate mediului.
Un pas semnificativ în această direcție s-a realizat prin legea nr. 137 /1995.
4.2.REGIMUL RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIU, INSTITUIT
PRIN LEGEA 137 /1995
În condițiile lipsei unor reglementări speciale privind răspunderea civilă
pentru prejudiciul ecologic art. 41 (6) din Constituție (1991) – devenit art 44 alin
(7) in urma Legii de revizuire nr.429/2003 a introdus (indirect) două posibile
fundamente ale răspunderii în materie : nerespectarea de către proprietar a
59

sarcinilor privind protecția mediului și, respectiv, nerespectarea obligației de
asigurare a bunei vecinătăți.
Acestea operează cu predilecție în materia pagubelor produse prin
poluare . Din punct de vedere istoric și în absența unei reglementări legale exprese
fundamentul curent a fost și este încă în unele țări (Franța, de exemplu) pentru
răspunderea civilă (obiectivă) a întreprinderilor poluatoare tulburările anormale de
vecinătate .
Legea nr.137/1995 a rezolvat această dilemă și aduce importante noutăți în
domeniul răspunderii pentru prejudiciu ecologic. Astfel, abandonând regimul clasic
al răspunderii civile, stabilit prin art. 998 și urm. Codul civil, actul normativ
consacră trei reguli generale ( speciale) și complementare în materie de răspundere
pentru prejudiciu :
– raspunderea obiectiva, independent de culpa,
– raspunderea solidara, in cazul pluralitatii autorilor
– obligatia de asigurare a riscului de paguba ecologica
Noua reglementare-cadru privind protectia mediului, Ordonanta de urgenta
nr195/2005 a marcat un oarecare regres in materie, abandonand obligatia de
asigurare, care subliniaza si ea specificul raspunderii pentru daune ecologice.
Astfel, potrivit art.95 alin 1 din Ordonanta de urgenta nr.195/2005, raspunderea
pentru prejudiciu adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpa; in
cazul pluralitatii autorilor, raspunderea este solidara.In alineatul urmator al aceluias
articol se stipuleaza ca, « In mod exceptional, raspunderea poate fi si subiectiva
pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate si habitatelor naturale conform
reglementarilor specifice », precederi evident superflue, fiind cunoscut faptul ca
exceptiile sunt reglementate expres si sunt de stricta interpretare. Precizarea ca
prevenirea si repararea prejudiciului adus mediului se realizeaza conform
prevederilor ordonantei si a reglementarilor specifice- art.95 alin 3 – incearca sa
60

suplineasca eliminarea obligatiei de asigurare prin trimiterea la o viitoare lege
speciala.
Dupa cum se poate observa, este vorba in primul rand, despre o adaptare a
institutiei raspunderii civile delictuale la specificul domeniului protectiei mediului,
in sensul satisfacerii cerintelor principiilor fundamentale ale precautiei si «
poluatorul plateste ».
Apoi, se asigura, in acelasi timp, o protectie sporita a victimei prejudiciilor
ecologice, prin absolvirea acesteia de la sarcina probei culpei faptuitorului si
cresterea posibilitatii de repararea pagubei prin consacrarea raspunderii solidare in
cazul pluralitatii autorilor prejudiciului.Reglementarile legale in materie consacra
pe deplin teza ca « raspunderea pentru prejudiciul adus mediului » reprezinta mai
degraba o reparare in sens modern decat o responsabilitate in sens clasic, in
conditiile in care, substanta acesteia, atitudinea subiectiva a autorului, este
suprimata dintre conditiile angajarii raspunderii si, prin aceasta, eliminata si functie
preventiva a acesteia.
4.2.1CÂMPUL DE APLICARE A REGIMULUI SPECIAL DE
RĂSPUNDERE
Criteriul principal, determinant îl reprezintă, în acest sens natura prejudiciului.
Astfel, in art 95 alin 1 din O.U.G nr 195/2005 se foloseste expresia de » prejudiciu
adus mediului « mai precisa decat termenul de « prejudiciu ecologic » utilizat de
Legea nr 137/1995, iar intelesul conferit nu este identic.
Ca atare, ori de cate ori va fi vorba despre un asemenea » prejudiciu adus
mediului », se vor aplica principiile specifice (a raspunderii obiective si al
raspunderii solidare, dupa caz), derogatoare de la dreptul comun, urmand ca in
61

completarea lor sa se aplice regulile compatibile cu specificul ecologic ale
legislatiei civile ordinare.
In acesta perspectiva, se poate observa ca, daca in conditiile Legii nr.137/1995
erau supuse regimului special de raspundere trei categorii de daune : prima
reprezentata de daunele provocate sanatatii umane , cea de-a doua, de pagubele
produse bunurilor (materiale, corporale sau necorporale ), iar cea de a treia de
prejudiciile cauzate mediului, in toate cazurile provocate de poluanti, activitati
daunatoare, accidente ecologice, sau fenomene naturale periculoase,
O.U.G.nr.195/2005 utilizand expresia »prejudiciul adus mediului », vizeaza numai
aceasta din urma categorie, chiar daca la art 2. pct 52 este definit » prejudiciu –
efect cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau
mediului provocat prin poluanti, activitati daunatoare sau dezastre. » Simpla
necorelare poate, dar o interpretare riguroasa duce la una restrictiva. In intelesul
aceleiasi reglementari-cadru, poluantul constituie orice substanta, preparat sub
forma solida, lichida, gazoasa sau sub forma de vapori ori de energie, radiatie
electro magnetica, ionizanta termica fonica sau vibratii, care, introdusa in mediu,
modifica echilibrul constituientilor acestuia si al organismelor vii si aduce daunbe
bunurilor materiale. In privinta efectului, este de observat ca exigenta intrunirii
cumulative a celor doua cerinte (de afectare deopotriva a echilibrului
constituientilor mediului, al organismelor vii si de a aduce daune bunurilor
materiale) este excesiva, contravine primului element al definitiei si anuleaza multe
semnificatii definitorii ale notiunii.
Termenul de « activitati daunatoare » nu este definit, dar din coroborarea sa cu
cel de « deteriorare a mediului « (precizat de lege), ar fi vorba despre alterarea
caracteristicilor fizico chimice si structurale ale componentelor naturale ale
mediului, reducerea diversitatii si productivitatii bilogice a ecosistemelor naturale
si a antropizate, afectarea echilibrului ecologic si a calitatii vietii prin
62

supraexploatarea resurselor, gospodarirea si valorificarea lor deficitara, ca si prin
amenajarea teritoriului.
Prin intermediul mediului, sunt astfel afectate interese colective si in mod
indirect, fapt pentru care reparatia nu poate fi asigurata corespunzator in conditiile
dreptului clasic, ce presupunea lezarea unor interese individuale, clar identificate.
A doua categorie o constituie prejudiciile cauzate mediului, independent de
lezarea directă a unui interes uman. În această situație mediul natural nu este numai
“vectorul“ daunelor, ci chiar obiectul acestora.
4.2.2.RĂSPUNDEREA OBIECTIVĂ , INDEPENDENTĂ DE CULPĂ
Ținând seama de riscurile tot mai mari pe care le prezintă activitățile umane
pentru mediu, legea instituie pentru prejudiciu o răspundere “cu caracter obiectiv,
independent de culpă“. Faptul că este vorba de o răspundere specială bazată pe risc
rezultă și din alineatul 2 art. 80 care stabilește obligativitatea asigurării numai
pentru cazul “activităților generatoare de risc major“, restul , cu un risc mai redus,
nefiind supuse acestei cerințe legale, dar angajând deci o atare răspundere
obiectivă.
În consecință, victima va trebui să dovedească numai existența prejudiciului
și raportul de cauzalitate între faptă și pagubă.
Se elimină astfel obstacolul probei culpei, deosebit de dificilă în materie
ecologică datorită investigațiilor pe care le presupune descoperirea și identificarea
sursei precise a daunelor, inclusiv o anumită cooperare a poluatorului.
În altă ordine de idei, întrucât dovada existenței culpei devine inutilă, pentru
a se angaja răspunderea, de acum înainte, asigurarea calității mediului nu mai
aparține categoriei obligațiilor de mijloc, ci devine una de rezultat.
63

Va interesa deci rezultatul final, protecția și calitatea mediului, nu diligențele
depuse pentru evitarea poluării sau degradării mediului.
4.2.3. RĂSPUNDEREA SOLIDARĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE
AUTORI

Prin articolul 95 alin 1 din O.U.G.195/2005, se introduce in sistemul legislativ
romanesc cel de al cincilea caz de solidaritate pasiva legala in materie de obligatii
si, spre deosebire de situatiile prevazute de art. 1003 din Codul Civil cand
« delictul sau cvasidelictul » trebuie sa fie imputabil mai multor persoane, in cazul
prejudiciului ecologic coautorii sai raspund solidar, independent de culpa, obiectiv,
in raport cu victima.Aceasta inseamna ca victima poate sa se indrepte impotriva
oricaruia dintre autori spre repararea totala a pagubei, iar aceasta ramane sa se
indrepte impotriva celorlati, intre care obligatia devine divizibila.

4.2.4. PRINCIPIUL « POLUATORUL PLATESTE » SI PROBLEMA
RASPUNDERII PENTRU DAUNE ECOLOGICE
In esenta sa, principiul presupune ca poluarea sa fie imputabila unui
agent economic care, pe acesta cale, trebuie sa fie desemnat ca platitor.Astfel,
stabilirea unei legaturi de cauzalitate devine una dintre conditiile punerii in practica
a principiului poluatorul plateste.Dupa cum este cunoscut, la originea sa, acest
64

principiu s-a bazat pe o idee negativa, respectiv ca bugetul national nu trebuie sa
suporte costul pagubelor cauzate mediului prin activitati private si, in cosecinta,
povara dezdaunarii trebuie deplasata si imputata unui poluator pentru al obliga la
internalizarea costurilor externe, care implica desemnarea unuia sau mai multor
poluatori identificabili, ceea ce ne trimite la stabilirea unei legaturi de cauzalitate.
Avand in vedere particularitatile domeniului, nu poate fi vorba despre o
cauzalitate a certitudinii si se cuvine sa se accepte existenta uneia eminamente
probabile.
Se pune apoi problema masurii care trebuie sa ia in calcul toate elementele in
prezenta astfel incat sa nu se ajunga la negarea necesitatii acesteia, dar nici la o
certitudine maxima.O contributie semnificativa la realizarea efectelor principiului o
are raspunderea contraventionala ; astfel, constituie contraventie si se sanctioneaza
in consecinta incalcarea obligatiilor persoanelor fizice si juridice de a suporta costul
pentru repararea unui prejudiciu si de a inlatura urmarile produse de acesta,
restabilind conditiile anterioare producerii prejudiciului potrivit, principiului
poluatorul plateste- art 96 alin 3 pct.14 din O.U.G.195/2005, ori a obligatiilor
persoanelor juridice de a acoperi costurile masurilor necesare pentru prevenirea si/
sau reducerea consecintelor efectelor adverse ale activitatilor cu organisme
modificate genetic- art 96 alin 3 pct 10.
4.2.5 TRANSPUNEREA IN DREPTUL INTERN A DIRECTIVEI
NR.2004/35/C.E. PRIN ORDONANTA DE URGENTA NR.68/2007 PRIVIND
RASPUNDEREA DE MEDIU CU REFERIRE LA PREVENIREA SI
REPARAREA PREJUDICIULUI ASUPRA MEDIULUI ( O.U.G.nr 68/2007)
Prin ordonanță de urgență nr.68/2007 privind raspunderea de mediu pentru
prejudiciul ecologic se completează cadrul legislativ național stabilit de Codul civil.
65

Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V – Despre delicte si cvasi-delicte, care reprezintă
cadrul general de reglementare al răspunderii civile delictuale.
Este general acceptat de doctrină că prevederile din Codul civil mai sus
menționat stabilesc elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, și
anume:
– o faptă cauzatoare de prejudicii;
– existența unui prejudiciu (care poate fi material sau moral);
– legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu;
– vinovăția persoanei responsabile de producerea faptei;
Așadar, răspunderea civila delictuală se declanșează în situațiile în care
persoana responsabilă de producerea faptei a acționat cu intenție sau din culpă. Cu
alte cuvinte, răspunderea civilă are la bază vinovăția făptuitorului. Ca atare,
persoana vătămată trebuie să dovedească în fața instanței de judecată
vinovăția persoanei responsabile de producerea prejudiciului.
În stabilirea regimului răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului s-a
pornit tot de la răspunderea civilă delictuală. Însă, s-a constatat că este foarte greu
de stabilit și dovedit vinovăția persoanei responsabile întrucât activitatea
desfășurată de aceasta este o activitate legală, utilă din punct de vedere social. Spre
deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea pentru prejudicii cauzate
mediului se bazează pe risc și anume riscul pe care activitatea respectivă îl
reprezintă pentru mediu. Așadar, persoana care desfașoară o activitate care produce
un prejudiciu asupra mediului răspunde indiferent de vinovăția sa, adică indiferent
dacă a acționat cu intenție sau culpă.
În consecință, răspunderea pentru prejudicii asupra mediului este o formă a
răspunderii civile, fiind obiectivă, bazată pe risc, iar elementele sale constitutive
sunt:
– o faptă cauzatoare de prejudicii;
66

– existența unui prejudiciu;
– legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului, aprobată cu
modificări și completări de Legea nr.265/2006, a pus bazele elaborării și adoptării
unei reglementări specifice pentru prejudicii aduse mediului. Prin urmare, având în
vedere particularitățile specifice ale răspunderii de mediu față de răspunderea civila
delictuală clasică, subiectivă, precum și prevederile legislației din domeniul
protecției mediului, este necesară completarea cadrului legal existent cu un act
normativ care să asigure o reglementare unitară și distinctă a prejudiciului de
mediu. Așadar, prezentul instrument juridic vine în întâmpinarea acestor cerințe,
prin transpunerea prevederilor Directivei nr.2004/35/CE a Parlamentului European
și a Consiliului privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea
prejudiciului.
Adoptarea prezentului proiect de act normativ pe calea unei ordonanțe de
urgență este justificată având în vedere necesitatea și urgența armonizării depline a
legislației naționale cu prevederile comunitare, în noul context al aderării României
la Uniunea Europeană. Urgența este justificată și de faptul că menținerea vidului
legislativ în domeniul răspunderii de mediu poate avea consecințe grave, prin faptul
că nu există un cadru legal prin care operatorii să fie obligați să adopte măsuri și să
pună in aplicare practici pentru a minimiza riscurile de daune sau să ia măsurile de
reparare necesare în cazul producerii prejudiciului.
De asemenea transpunerea corectă a acestei Directive impune adoptarea de
acte normative subsecvente prin care să fie definite formele de garanție financiară,
inclusiv pentru cazurile de insolvență, și măsurile pentru dezvoltarea ofertei de
instrumente financiare privind răspunderea în domeniul mediului, care să permită
operatorilor utilizarea acestora în scopul garantării obligațiilor ce le revin conform
prezentei ordonanțe de urgență.
67

Neadoptarea prezentului act normativ poate conduce la continuarea
procedurii de infrigement împotriva României, potrivit art.226 al Tratatului
Comunității Europene, deoarece termenul limită pentru transpunerea Directivei, și
anume 30 aprilie 2007, a fost depășit.

68

4.2.6EXCEPȚII DE LA PRINCIPIUL RĂSPUNDERII OBIECTIVE,
INDEPENDENTĂ DE CULPĂ PENTRU PREJUDICIUL
ECOLOGIC

De la regula instituită în art.95 din Ordonanta de urgenta 195/2005 care
modifica Legea nr.137/1995, potrivit căreia răspunderea pentru prejudiciu are un
caracter obiectiv, independent de culpă, legislația specială sectorială consacră,
pentru unele cazuri ,răspunderea civilă bazată pe culpă (vinovăție).Dintre aceste
situații de excepție și deci de strictă interpretare menționăm :
-cazul prevăzut de art .16 (2) din Legea nr.103/1996, a fondului cinegetic
și a protecției vânatului .
Astfel, deținătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se arondează fonduri
de vânătoare, persoane fizice sau juridice sunt obligați să ia măsurile
prevăzute de lege pentru protecția vânatului și a mediului de viață și
răspunde pentru pagubele produse acestuia prin acțiuni ilicite.
-situația consacrată de art. 67 alin .3 din Legea fondului funciar nr.
18/1991 (modificată și completată prin Legea nr .169 / 1997 ).
În cazul în care se constată că anumite suprafețe au fost scoase din producția
agricolă sau silvică prin degradare sau poluare a solului datorită faptei
culpabile a unor persoane fizice sau juridice, propietarii, primarii sau
organului agricol sau silvic pot cere suportarea de către culpabil a
cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere și de ameliorare a solului .
-cazul stabilit prin dispozițiile art.24 (1) din Legea apelor, nr.107/1996.
Utilizatorii de apă din aval, care au suferit daune materiale cauzate de o
poluare accidentală produsă în amonte sau de distrugerea unei construcții de
69

retenție a apei din amonte, au dreptul la despăgubire de la persoana fizică sau
juridică ce se face vinovată, potrivit legii .
Referitor la cheltuielile efectuate de persoanele fizice sau juridice inclusiv de
Regia Autonomă “Apele Române“ pentru înlăturarea efectelor poluării accidentale
care, potrivit legii, se suportă de cel care a produs poluarea , opinăm că suntem în
prezența unei răspunderi civile obiective.
Deoarece aici legea nu precizează necesitatea existenței vinovăției pentru
angajarea răspunderii, ceea ce înseamnă că se aplică regula generală în materie,
consacrată în art.95 din Ordonanta de urgenta 195/2005 care modifica Legea nr.
137/1995. Cheltuielile de depoluare reprezintă o formă tipică de reparare a
prejudiciului ecologic, iar prin caracteristicile lor poluările accidentale, în cazul
celor de față cele ale apelor, impun aplicarea unor reguli de reparare rapidă și
deplină a daunelor provocate omului, bunurilor și mediului.
Existența excepțiilor la regula răspunderii civile obiective pentru prejudicii
ecologice se explică, dar nu și justifică, prin faptul succesiunii temporale a legilor și
necorelarea procesului de legiferare în fața rezistenței instituțiilor juridice
tradiționale (clasice).
4.2.7DREPTUL LA ACȚIUNE
Dreptul la acțiune în repararea unui prejudiciu adus persoanelor, bunurilor
sau mediului, așa după cum am văzut în dreptul comun, aparține celui lezat direct.
Instituind un regim special legea protecției mediului, având în vedere că de cele
mai multe ori victima este mediul însuși, recunoaște tuturor persoanelor“ dreptul de
a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative
70

sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct
sau indirect“ 38.
Este practic, vorba, de conferirea unei legitimări procesuale active tuturor
persoanelor în virtutea recunoașterii dreptului la un mediu sănătos, dreptul la
acțiune făcând parte din sistemul de garanții alături de dreptul la informare și
participare la luarea deciziilor privind calitatea și politicile de mediu .
Este, de asemenea, de salutat dispoziția legală cuprinsă de art.86 prin care
organizațiile neguvernamentale au dreptul la acțiune în justiție în vederea
conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
Dreptul la acțiune al organizațiilor neguvernamentele dă satisfacție mai
multor cerințe legate de protecția mediului și dezvoltare durabilă.
Față de necesitatea reparării prejudiciilor suferite de mediu prin obținerea
unei sentințe, este limpede că organizațiile respective “reprezintă“ în fața
instanțelor judecătorești interesul general al colectivităților atunci când
“victima“nu este un bun apropriabil, deși ele pot, conform legii, acționa și pentru
repararea prejudiciilor individuale.
O asemenea reglementere răspunde și la cerințele principiilor cuprinse în
Declarațiade la Rio, adoptată cu prilejul Conferinței ONU pentru mediu și
dezvoltare, care subliniază necesitatea creșterii rolului actorilor societății civile în
toate problemele dezvoltării societății .
38 Ase vedea art. 5 lit.d din Legea 137 /1995
71

CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU DAUNE
NUCLEARE
Datorită diminuării continuie a surselor de energie de care omenirea are
nevoie absolută în prezent, energia nucleară constituie, deocamdată, o soluție certă
și de perspectivă. Multiplicarea numărului de instalații nucleare, mai ales a
centralelor sau uzinelor nucleare, a crescut riscul producerii de accidente, care pot
provoca grave daune oamenilor și mediului înconjurător, întregii planete, pe o
perioadă îndelungată de timp .Este suficient să ne amintim de accidentele de la
Cernobâl și Forbach .
Așa fiind activitățile nucleare trebuie să fie atent reglementate pentru a se
desfășura în siguranță, astfel încât să se respecte condițiile de securitate nucleară,
de protecție a personalului expus profesional, a populației, a mediului și
proprietății, cu riscuri minime, în scopul prevenirii oricăror accidente dăunătoare.
Asemenea evenimente se pot produce; ele cauzează daune, care trebuie să fie
reparate.
Cu alte cuvinte se pune problema răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
activități și accidente nucleare.
Datorită caracterului extrateritorial al daunelor nucleare, reglementarea
răspunderii civile, adică a reparării lor a fost și este o preocupare a autorităților
internaționale, a dreptului internațional. Aceste reglementări sunt cuprinse în:
Convenția de la Viena privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (1963);
Convenția de la Paris și protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la
Paris, încheiat la Viena, la 21 septembrie 1998.
72

Potrivit acestor reglementări noțiunea de daună nucleară este definită în
strânsă legătură cu definirea accidentului nuclear. Conform Convenției de la Viena,
accidentul nuclear desemnează orice fapt sau orice succesiune de fapte care au
aceeași origine și cauzează dauna nucleară. Daunele nucleare care dau naștere
dreptului la reparație sunt acelea rezultate dintr-un accident nuclear, cu condiția de
a nu fi excluse în mod expres, prin dispozițiile convențiilor sau ale legislațiilor
naționale.
Convențiile de la Viena și respectiv, Paris instituie principiul răspunderii
obiective în sarcina exploatantului instalației nucleare pentru daunele produse prin
accident nuclear survenit în accea instalație ori cauzat de materiale nucleare în
timpul transportului, provenind sau având ca destinație propria instalație.
Reglementarea în detaliu a răspunderii este lăsată la latitudinea statelor, părți
la aceste convenții, pentru ca prin legislația națională să stabilească natura, forma și
întinderea daunelor nucleare și a reparației.
Răspunderea pentru daunele nucleare a fost reglementată pentru prima dată
în țara noastră la mijlocul deceniului al optulea din secolul trecut. Este vorba de
Legea nr. 61 / 1974 cu privire la desfășurarea activitățiilor în domeniul nuclear 39 .
Așa cum rezultă din denumirea ei, Legea nr. 61 / 1974 avea un conținut mai
larg. În primul rând au fost prevăzute măsuri, atribuții și obligații pentru prevenirea
accidentelor nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea
consecințelor lor, cum sunt: autorizarea activitățiilor, instalațiilor și personalului
care lucrează în domeniul nuclear; supravegherea sistematică a poluării radioactive
a mediului; evidența si paza materialelor aflate pe teritoriul țării etc.
În art. 33–38 din această Lege s-a stabilit principiile și regulile speciale ale
răspunderii civile pentru daune nucleare. În mare parte, aceste reguli au fost
39 Publicată în “ Buletinul oficial “, partea I, nr . 136 din 2 nov.1974.
73

formulate pe baza propunerilor de lege ferenda avansate în doctrina juridică de
referință 40.
Din analiza textelor în materie, rezultă că răspunderea pentru daunele cauzate
de accidente nucleare se angaja, conform următoarelor reguli, mai importante:
a)răspunderea era obiectivă, fără culpă; exonerarea de răspundere putea
interveni numai dacă accidentul nuclear era urmarea directă a unor acte
de conflict armat sau a unor calamități cu caracter catastrofal (art. 33 și
36);
b)când la producerea unei daune au concurat un accident nuclear și unul
nenuclear, art. 34 din Legea 61 /1974 instituia o prezumție de cauzalitate
exclusivă între accidentul nuclear și pagubă;
c)în cazul pluralității de titulari de autorizație, răspunderea lor era
divizibilă, proporțional cu contribuția fiecăruia la producerea pagubelor;
dacă nu se putea stabili partea de contribuție, despăgubirea era suportată
în părți egale;
d)legea stabilea un plafon maxim al răspunderii la suma de 80.milioane lei
pentru fiecare accident nuclear indiferent denumărul titularilor de
autorizație răspunzători;
e)dreptul la acțiunea în repararea pagubei era prescriptibil în termen de zece
ani, termen care începea să curgă de la momentul când victima a cunoscut
sau a putut cunoaște existența pagubei și pe titularului de autorizație
răspunzător.
Construcția statului de drept în țara noastră, după anul 1989 a presupus o
febrilă activitate legislativă, în scopul adoptării unei noi legislații în toate
compartimentele vieții sociale și compatibilizării reglementărilor interne cu dreprul
european și internațional.
40 A se vedea M.Eliescu, r ăspunderea civilă delictuală , Ed. Academiei , Buc. , 1972, p. 395 – 396 .
74

În domeniul pe care îl analizăm, primul pas a constat în aceea că prin Legea
106 / 1992 România a aderat la Convenția privind răspunderea civilă pentru
daunele nucleare încheiată la Viena la 21 mai 1963 și la Protocolul comun referitor
la aplicarea Convenției de la Paris, încheiat tot la Viena la 21 septembrie 1998.
Urmare a aderării la reglementările internaționale, a fost elaborată și adoptată
Legea nr. 111 /1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare. Pe
data intrării în vigoare a acestei Legi a fost abrogată expres Legea nr. 61 /1974 cu
privire la desfășurarea activităților în domeniul nuclear din România.
Legea nr. 111 /1996 cuprinde dispoziții cu privire la activitățile și sursele
cărora li se aplică, autoritățile competente în domeniul nuclear, obligațiile
titularului de autorizație și ale altor persoane fizice și juridice, alte autorizații, avize
și responsabilități, regimul de control al acestor activități și răspunderea
administrativă, penală și civilă pentru încălcarea prevederilor.
Reglementarea în această lege a răspunderii civile pentru daune nucleare este
sumară și cu valoare de principiu.
În art. 25 alin. 2 se dispune: “Răspunderea pentru daune nucleare, provocate
în timpul sau ca urmare a accidentelor ce pot surveni prin desfășurarea activităților
prevăzute în autorizație a altor activități care au avut ca urmare decesul, vătămarea
integrității corporale sau a sănătății unei persoane, distrugerea, degradarea ori
imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun, revine în întregime titularului
de autorizație , în condițiile stabilite prin lege și prin angajamentele internaționale
la care România este parte “.
Din analiza acestui text legal se desprind următoarele constatări:
a)prin daune nucleare se înțeleg acelea provocate în timpul sau ca urmare a
accidentelor care pot fi cauzate prin desfășurarea de activități prevăzute în
autorizația eliberată în condițiile prevăzute de art. 8 din aceeași lege ori a
altor activități;
75

b)accidentul nuclear să aibă ca urmare decesul, vătămarea integrității
corporale sau a sănătății unei persoane, distrugerea, degradarea ori
imposibilitatea temporară de folosire a unui bun;
c)răspunderea revine în întregime titularului autorizației eliberate de
Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, în condițiile
stabilite prin angajamentele internaționale la care România este parte.
Reglementarea de mai sus este cu totul insuficientă. De aceea, în aplicarea
dispozițiilor de principiu din Legea nr. 111 / 1996, a fost adoptată Legea 703 / 2001
privind răspunderea civilă pentru daune nucleare care va intra în vigoare la 12 luni
de la data publicării în “ Monitorul Oficial al României “.
În art. 1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie reglementarea
răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activitățile de utilizare a
energiei nucleare în scopuri pașnice.Urmează că dispozițiile sale nu se aplică la
daunele cauzate prin activități nucleare care se desfășoară în alte scopuri.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin Legea nr. 703 /
2001 are un regim juridic propriu, cu importante particularități.
Aceste particularități ne îndreptățesc să afirmăm că ne găsim în prezența unei
ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.
a)Această răspundere se angajează numai pentru daunele nucleare .
Conform art. 3 lit. d din legea nr. 703 /2001, prin daună nucleară se
înțelege: orice deces sau orice rănire; orice pierdere sau deteriorare a
bunurilor; orice pierdere economică rezultată din deces, rănire, pierdere
sau deteriorare a bunurilor, neinclusă în aceste daune, dacă este suferită
de o persoană îndreptățită să ceară despăgubiri; costul măsurilor de
refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui
accident nuclear , dacă deteriorarea este semnificativă; orice pierdere a
veniturilor care derivă dintr-un deces economic față de orice utilizare a
76

mediului înconjurător; orice altă daună economică, alta decât cea cauzată
de degradarea mediului înconjurător. Toate aceste daune sunt considerate
nucleare în măsura în care:
– sunt rezultatul radiației ionizante emise de orice sursă de radiație
care se află într-o instalație nucleară sau emisie de combustibilul
nuclear, de produșii radioactivi dintr-o instalație nucleară ori de
materialul nuclear provenind din, venit de la sau trimis spre o
instalație nucleară;
-sunt rezultatul proprietăților radioactive ale unui astfel de material, al unei
combinații de proprietăți radioactive cu proprietăți toxice, explozive ori
cu alte proprietăți periculoase ale unui astfel de material.
Mai sunt calificate daune nucleare: costul măsurilor preventive și orice
pierderi sau daune cauzate de luarea și desfășurarea unor astfel de măsuri.
b)Daunele nucleare trebuie să se probeze că au fost cauzate de un accident
nuclear.
Prin accident nuclear, în sensul acestei legi, se înțelege orice fapt sau
succesiune de fapte având aceeași origine, care cauzează o daună nucleară
sau o amenințare gravă și iminentă de producere a unei astfel de daune (art. 3
lit. a din Legea nr. 703 / 2001)
c)Răspunderea se angajează exclusiv în sarcina operatorului instalației
nucleare dacă se dovedește că accidentul nuclear care este cauza daunelor
nucleare s-a produs în acea instalație. De asemenea, el răspunde și în
următoarele situații:
-în ipoteza în care accidentul nuclear este datorat unui material nuclear
care provine de la instalația nucleară respectivă, în afaă de situațiile în
care: răspunderea pentru dauna nucleară cauzată de acel material a fost
asumată, prin contract, de către alt operator; un alt operator a preluat
77

materialul nuclear în cauză ; materialul nuclear a fost transmis unei
persoane aflate pe teritoriul altui stat și a fost descărcat din mijlocul de
transport cu care a ajuns pe teritoriul acelui stat (art. 4 alin. 1 lit. b din
Legea nr . 703 / 2001);
-atunci când accidentul nuclear care a cauzat daunele nucleare este datorat
unui material nuclear trimis acelei instalații nucleare, după ce răspunderea
a fost trensferată acestui operator, prin contract scris, de către operatorul
unei alte instalații nucleare sau, în caz contrar, după ce a preluat
materialul nuclear care i-a fost transmis. De asemenea, operatorul va
răspunde dacă acel material nucleari i-a fost trimis. De asemenea,
operatorul va răspunde dacă acel material nuclear i-a fost trimis, cu
consimțământul său scris, de către o persoană aflată pe teritoriul altui stat,
dar numai după ce materialul a fost încărcat de către expeditor în mijlocul
de transport cu care trebuie să părăsească teritoriul altui stat (art. 4 alin. 1
lit. c din Legea 703 / 2001). Prin excepție de la regula de mai sus,
răspunderea pentru daunele nucleare cauzate de un accident nuclear
survenit în timpul transportului de materiale nucleare revine
transportatorului; el este considerat sau asimilat operator în sensul acestei
legi.Operator, în sens generic, înseamnă titularul autorizației pentru
desfășurarea de activități nucleare emisă potrivit Legii nr. 111 / 1996 (art.
4 alin .3 din Legea 703 / 2001).
d)Răspunderea față de victimă a mai multor titulari de autorizație este
divizibilă în măsura în care este posibilă stabilirea cu certitudine a părții
din daună care revine fiecăruia. Atunci când această determinare nu este
posibilă, răspunderea lor este solidară (art. 4 alin. 4 din Legea 703 /
2001).
78

e)În ce privește fundamentul, potrivit art. 4 alin.1, răspunderea pentru
daunele nucleare este de natură obiectivă, adică fără culpă, de plin drept .
Fundamentul obiectiv al răspunderii este obligația de garanție având ca
suport riscul de activitate, obligație care incumbă operatorului, adică
titularului autorizației pentru desfășurarea activității nucleare.
f)Exonerarea de răspundere a operatorului intervine numai dacă el poate
face dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de
conflict armat , război civil , insurecție sau ostilitate .( art. 5 alin.2 din
Legea 703 / 2001 ) . De asemenea art.5 alin.1 prevede că instanța de
judecată competentă poate să-l exonereze pe operator, în totalitate sau în
parte, de obligația reparării daunei suferită de victimă, dacă operatorul
dovedește că dauna nucleară a fost cauzată, în totul sau în parte, de o
culpă gravă ori de acțiunea sau inacțiunea săvârșită cu intenție de către
victima accidentului nuclear.
g)În cazul în care două daune, una nucleară și alta nenucleară, sunt cauzate
de un accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau
mai multe evenimente diferite, dauna nucleară este considerată, în măsura
în care nu poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, cauzată
exclusiv de accidentul nuclear (art. 5 alin 3 din aceeași lege).
h)Răspunderea operatorului este limitată la cel mult echivalentul în lei a
300 milioane D.S.T. 41, pentru fiecare accident nuclear. Când într-un
accident nuclear sunt implicate două sau mai multe instalații nucleare care
aparțin aceluiași operator, el este răspunzător pentru fiecare instalație în
parte, până la concurența sumei de mai sus (art. 8 alin. 1 și art. 4 alin. 5).
41 D.S.T. înseamnă prescurtarea sintagmei “ drepturi speciale de tragere “, care constituie unitatea de contabilitate
definită și utilizată de Fondul Monetar Interna țional pentru propriile opera țiuni .

79

Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare poate aproba ca
răspunderea operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puțin
de echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T. Limita însă nu poate fi mai mică de
echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T. Condiția este ca diferența până la
echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T. să fie acordată din fondurile statului în
scopul reparării daunelor nucleare produse (art. 8 alin. 2).
Aceeași autoritate națională are competența să aprobe, pentru o perioadă de
10 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, ca răspunderea operatorului să fie
limitată, pentru fiecare accident nuclear produs în această perioadă, la mai puțin de
echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T. Acordarea unei asemenea aprobări este
însă condiționată de obligația statului ca diferența până la echivalentul în lei a 150
milioane D.S.T. să fie alocată din fonduri publice (art. 8 alin. 3).
În cazul în care daunele nucleare se produc datorită reactoarelor de cercetare,
depozitelor de deșeuri radioactive și de combustibili nuclear ars, răspunderea
agentului va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T., putând fi
redusă cu aprobarea autorității naționale competente , până la achivalentul în lei a
10 milioane D.S.T. cu condiția ca diferența să fie alocată de stat din fondurile
publice (art. 8 alin. 4) .
Atunci când accidentul nuclear are loc în timpul transportului de materiale
nucleare, răspunderea operatorului (transportatorului) este limitată la echivalentul
în lei a 5 milioane D.S.T. Dacă transportul are ca obiect combustibili nuclear care a
fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este limitată la
echivalentul în lei a 25 milioane D.S.T. (art. 8 alin.5).
Toate aceste limite nu include profitul, adică beneficiul nerealizat, și
eventualele cheltuieli de judecată .
În ipoteza când valoarea daunelor care ar trebui acoperite depășește limitele
arătate mai sus se vor repara cu prioritate și integral daunele care rezultă din
80

decesul sau rănirea victimei ori victimelor prin accidentul nuclear produs sau ca
urmare a acestora (art. 6 alin. 2)
i)Acțiunea în despăgubiri este imprescriptibilă .Art. 12 al Legii nr.
703/2001 prevede două categorii de termene: termene de decădere și un
termen de prescripție .
Termenul de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data la care
victima daunei nucleare a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna și identitatea
operatorului care răspunde de acea daună. Termenul de prescripție este susceptibil
de întrerupere, suspendare și repunerea în termen, în cazurile și condițiile prevăzute
de Decretul nr. 167 /1958. Numai că acțiunea nu poate fi promovată, chiar dacă
termenul de prescripție nu s-a împlinit, dacă nu a fost introdusă înăuntrul
termenelor de decădere, care sunt următoarele:
-30 de ani pentru dreptul la repararea daunelor cauzate prin decesul sau
rănirea victimei;
-10 ani pentru dreptul la repararea celorlalte daune.
Ambele termene de decădere încep să curgă în mod obiectiv de la data
producerii accidentului nuclear.
Desigur că aceste termene, fiind de decădere, nu pot fi întrerupte și curgerea
lor nu poate fi suspendată.
Art. 12 alin .3 dispune că persoana care a suferit o daună nucleară și a
introdus acțiunea în despăgubire înăuntrul termenelor de mai sus își poate modifica
cererea, dacă dauna s-a agravat, pentru a obține o despăgubire, mai mare,
echivalentă cu întinderea reală a acelei daune . Rezultă deci că, în aceste condiții,
dacă termenele de decădere nu s-au împlinit, chiar dacă există o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în cauză, victima poate solicita
mărimea despăgubirilor, atunci când paguba s-a agravat .
81

Același text al Legii prevede că după împlinirea termenelor de decădere,
dacă dauna s-a agravat, victima va putea să ceară despăgubiri majore numai în
ipoteza în care în cauză nu a fost pronunțată de instanța competentă o hotărâre
rămasă definitivă și irevocabilă. Dimpotrivă, atunci când o astfel de hotărâre există,
victima nu va putea introduce, după îndeplinirea termenelor prevăzute de Lege, o
nouă cerere în despăgubiri majorate, pe motiv că dauna cauzată s-a agravat.
j)Toți operatorii de instalații nucleare și materiale nucleare sunt obligați
prin lege să contracteze o asigurare sau o garanție financiară, care să
acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare.Îndeplinirea acestei
obligații trebuie dovedită Comisiei Naționale pentru Controlul
Activităților Nucleare, în vederea obțineerii autorizației pentru
desfășurarea unei activități nucleare .
Asiguratorul sau garantul financiar este obligat să aducă la cunoștința acestei
autorități, prin notificare, cu cel puțin două luni înainte, orice cauză de suspendare,
încetare sau anulare a asigurării sau garanției financiare .
k)Despăgubirile la care victima accidentului nuclear are dreptul pentru
repararea daunei cauzate se cumulează cu sumele pe care le primește în
cadrul unor raporturi de asigurare de persoane, de asigurări sociale, de
securitate socială sau de despăgubire împotriva accidentelor de muncă sau
boli profesionale (art. 14 din Legea nr. 703/2001).Așadar pensiile,
ajutoarele sociale și indemnizațiile de asigurare, în cazurile enunțate, nu
au funcția de despăgubiri. De aceea, victima are posibilitatea de a
pretinde și obține de la operatorul răspunzător despăgubiri în sumă
globală sau în prestații periodice, care să-i asigure în întregime a daunelor
care i-au fost cauzate.
l)Operatorul, ca persoană răspunzătoare, după ce a acordat reparația
datorată victimei sau victimelor, are acțiune în regres împotriva propriilor
82

salariați și a altor persoane. Aceasta pentru motivul că potrivit art. 4 alin.1
din Legea 703 / 2001 pentru orice daună ]nucleară, în raport cu
persoanele care sunt victime, răspunderea revine “exclusiv “ și “obiectiv“
operatorului.
Dreptul la acțiunea în regres există numai în trei situații:
-dacă dreptul a fost expres prevăzut într-un contract;
-dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acțiune sau omisiune săvârșită cu
intenția de a cauza o daună nucleară; acțiunea în regres se va putea
introduce numai împotriva persoanei fizice care a săvârșit cu intenție acea
faptă comisivă sau omisivă;
-împotriva Statului în acele ipoteze și în limita sau în măsura în care a
alocat sume de bani pentru fondurile publice în scopul acoperirii daunelor
nucleare în condițiile prevăzute în art. 8 din această lege (art. 11 din
Legea nr. 703 / 2001) .
Natura, forma, mărimea și repartizarea echitabilă a despăgubirilor care se
acordă sunt stabilite de instanța competentă, pentru daunele nucleare cauzate de
accidentul nuclear produs pe teritoriul țării noastre, precum și atunci când a
survenit în zona economică exclusivă a României (art. 6 din Legea 703 / 2001).
Nimeni nu are însă dreptul de a fi despăgubit în temeiul acestei legi dacă
dauna nucleară i-a fost reparată deja în temeiul unei convenții internaționale
privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, deoarece s-ar îmbogății fără justă
cauză.
83

CAPITOL VI. RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU PAGUBELE CAUZATE
MEDIULUI DE CĂTRE AERONAVE
Răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave persoanelor și bunurilor
care nu se află la bord este reglementată prin art. 97 din Codul aerian (aprobat prin
Decretul nr. 516 din 30 decembrie 1953 și modificat ulterior) și este bazată pe ideea
unei răspunderi obiective, independentă de culpă.
Interpretarea art. 97 din Codul aerian a condus la formularea următoarelor
reguli:
-răspunderea revine exploatantului aeronavei;
-prejudiciul trebuie cauzat persoanelor sau bunurile acestora care nu se
află la bordul navei (față de cele aflate aici antrenându-se răspunderea
contractuale);
-răspunderea este obiectivă, independentă de culpa exploatantului
aeronavei sau a unei terțe persoane;
-răspunderea poate fi înlăturată numai dacă exploatantul aeronavei
dovedește că prejudiciul se datorează intenției sau neglijenței grave a
victimei;
-dovada forței majore, a cazului fortuit, a faptei terțului sau a culpei ușoare
a victimei nu înătură această răspundere.
Problema care se pune este aceea de a ști dacă în sfera prejudiciilor
provocate de aeronavele și supuse reparării acestui regim special se înscriu și
daunele ecologice.
Potrivit legii această răspundere se referă la provocarea în timpul activității
de zbor, a unor daune corporale (în înțelesul de daune privind viața și integritatea
corporală) sau bunurilor persoanelor care nu se află la bord.
84

Dacă alături de aceasta, avem în vedere și faptul că, prin activitatea de zbor a
unei aeronave se înțelege orice activitate realizată din momentul pregătirii
aeronavei pentru zbor și până în momentul garării sale, considerăm că printre
pagubele cauzate și avute în vedere de reglementarea specială se înscriu și unele de
natură ecologică, precum cele provocate prin poluarea aerului sau de zgomotul
produs de aeronave.
În condițiile în care însă Legea nr. 137 /1995 a definit precis “prejudiciul
ecologic“, în cazul poluării sale de către aeronave se aplică regimul special de
răspundere instituit prin acest act normativ.
România a ratificat (prin Decretul nr. 468 /1979) Convenția cu privire la
răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spațiul
extraatmosferic, încheiată la Londra, Moscova și Washington la 29 martie 1972.
85

CAPITOLUL VII. CONCLUZII
Întîlnită în toate ramurile dreptului, noțiunea de răspundere juridică
sugerează ideea de sancțiune sau de reparație .Ea dă expresia unui raport social
sancționat din punct de vedere juridic, în baza căreia o persoană se află într-o
relație de obligație față de o altă persoană căreia îi datorează satisfacție sau
repararea unui prejudiciu care i l-a cauzat .
Răspunderea juridică este o instituție vie care s-a format și a evoluat odată cu
societatea românească .La baza ei se află și azi sancțiunea de morală, de greșeală ,
anumite aspecte ale răspunderii reclamă pentru corecta lor caracterizare să se
recurgă și la alte noțiuni cum sunt cele de garanție, de asigurare, de socializare a
riscurilor sau de asistență . În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a
devenit azi, sub impactul revoluției tehnico-științifice o zonă fierbinte datorită
situației ecologice mondiale afectată grav de consecințele industrializării și
automatizării , a aplicării tehnologiilor spațiale și nucleare, a exploatării neraționale
a resurselor naturale, a urbanizării excesive, precum și a altor factori dependenți de
politica dusă de fiecare țară în acest domeniu .
Angajarea unor astfel de activității atât de către stat cît și de către persoane
private duce la producerea de pagube ecologice intenționate sau accidentale cu grad
ridicat de periculozitate față de mediul natural .În dreptul internațional acesta a dus
la apariția unor tehnici noi de reparații, pe lângă recurgerea la regulile de conflict
unificate, a victimelor poluării, la stabilirea unor regimuri speciale în dreptul
internațional public și la armonizarea sistemului de răspundere în dreptul intern .
Din punctul de vedere al dreptului mediului obiectul infracțiunii îl constituie
mediul natural sau artificial, sănătatea sau viața oamenilor.
86

Codul penal cît și legislația mediului califică fapta ca infracțiune când prin
săvârșirea ei se pune în pericol sănătatea ori viața populației, ori se cauzeaza
pagube deosebite economiei naționale .
Gravele probleme ecologice au dus la desfașurarea primei Conferințe
mondiale a O.N.U asupra mediului la Stockholm .Acestea au impus și în România
o nouă concepție referitoare la conservarea, protecția și dezvoltarea mediului
ambiant .
În anul 1973 s-a adoptat Legea privind protecția mediului înconjurător care a
consacrat pe de-o parte regimul juridic general al ocrotirii mediului, iar pe de altă
parte, a stabilit o serie de reguli aplicabile principalilor factori naturali (aer, apă,
păduri și alte forme de vegeție.)
Mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparația, ci o
valoare fundamentală care este ocrotită prin lege, pe plan intern și internațional.
În cadrul dreptului intern, subiectul poate fi statul; o unitate administrativ
teritorială sau o persoană fizică sau juridică, publică sau privat ă căreia i s-a produs
un prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare a nerespectării normelor de protecția
mediului.
În cadrul dreptului internațional subiectul îndreptățit de reparație este în
principiu titularul mediului, respectiv statul.
În dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ conduite ilicite
prin care se produc pagube mediului – fapte care atrag răspunderea subiectivă (pe
temeiul culpei); activități curente , normale, licite, dar care pot constitui uneori
cauze ale vătămărilor produse mediului – fapte care atrag răspunderea obiectivă (pe
temeiul riscului), în afara oricărei culpe.
Exemple care atrag răspundere civilă obiectivă în dreptul mediului pot fi:
87

• comiterea de către deținătorii de terenuri, în exercitarea dreptului lor, a unor acte
de folosință intensivă care depășesc posibilitatea naturală și potențială a solului;
• realizarea unor tratamente îndelungate cu pesticide și alte substanțe chimice;
• aplicarea nerațională a irigațiilor.
Răspunderea subiectivă pentru pagubele produse mediului se aplică rar,
reclamantul (victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real,
direct și personal, precum și culpa autorului faptei, cuantumul prejudiciului și
raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Proba culpei este greu de făcut în
cazul prejudiciilor cauzate prin poluare (datorită naturii diverse a poluanților).
Răspunderea obiectivă se aplică în cazul reglementării generale a răspunderii
pentru prejudiciile cauzate mediului înconjurător. Răspunderea obiectivă este
fundamentată pe ideea de risc în sensul că activitatea care crează pentru altul un
risc, face pe autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza.
În România Constituția crează cadrul juridic general pentru ocrotirea victimelor
acțiunilor care produc prejudicii mediului.
Legea 137/1995 a adus importante noutati in domeniul raspunderii pentru
prejudiciu ecologic, insa noua reglementare – cadru privind protectia mediului,
O.U.G. nr.195/2005 a marcat un oarecare regres in materie, abandonand obligatia
de asigurare, care subliniaza si ea specificul raspunderii pentru daune ecologice.
Pentru prima dată sistemul răspunderii a fost instituit în Codul civil în art.998-
1003. În dreptul mediului înconjurător faptele generatoare de răspundere includ fie
conduite ilicite prin care se produc pagube mediului natural și reprobabile prin
88

ilicitatea lor,fie o seamă de activități curente, normale, licite dar care pot constitui
uneori cauze de vătămare produse mediului .Prima categorie de fapte atrage
răspunderea pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă ), cea de-a doua în afara
oricărei culpe angajează răspunderea pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă ).
Atunci cînd are loc un prejudiciu ecologic elementul nociv trebuie să fie
excesiv și să întremeze un impact suficient pentru ca victima să poată angaja o
acțiune în scopul de repare .Dacă prejudiciul nu este direct și actual, o acțiune în
justiție ‚în justiție nu poate fi introdusă .
În situația în care paguba este produsă prin nerespectarea unor dispoziții
legale, simpla încălcare constituie o culpă care angajează răspunderea autorului său
Proba în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare este dificil de facut datorită
naturii diverse a pagubelor care se pot produce, dar și a dificultății de stabilire
exactă a întinderii lor . Obiectul plății îl poate constitui o despăgubire, o depoluare
(cheltuieli pentru prevenirea, combaterea sau reducerea poluării ) sau o reparare în
natură, modificarea instalațiilor sau realizarea unei stații de epurare, schimbarea
regimului de exploatare (ex. cerința ca activitatea să se desfășoare decît noaptea )
Prejudiciul ecologic poate să apară și ca urmare a viciului ascuns al lucrului .
Răspunderea civilă pentru dauna ecologică va fi exclusă acolo unde ea nu
este o urmare a unor încălcări ale reglementărilor speciale derivând din obligațiile
ecologică .În această situație va opera o răspundere obiectivă și nu una subiectivă ,
pe baza art .1000 din Codul Civil.
Dreptul la acțiune în repararea prejudiciului aparține celui lezat .
Atunci când mediul este afectat, prin lege, se recunoaște dreptul tuturor
persoanelor de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații, autorității
administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui
prejudiciu direct sau indirect. Și organizațiile guvernamentale au dreptul la acțiunea
în justiție, în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul .
89

Toate persoanele au dreptul la un mediu sănătos și de aceea au dreptul de a
participa la luarea deciziilor privind calitatea și politicile de mediului. Protecția
mediului este echivalentă cu ocrotirea condițiilor de viață. Dreptul la un mediu
sănătos este un drept fundamental al individului care este recunoscut și garantat în
Constituție in art. 35 care prevede că „statul recunoaște dreptul oricărei persoane la
un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic „. De asemenea statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept, iar persoanele fizice și juridice au
îndatorirea de a proteja și ameliora mediul înconjurător.
Mediul trebuie protejat și conservat de generațiile prezente pentru a fi
transmis și generațiilor viitoare .
În accepțiunea modernă a dreptului mediului se recunoaște fiecărui individ
un drept subiectiv la mediu, care permite o protecție funcțională a componentelor
acestuia. Ca urmare, orice poluare constă într-o violare a acestui drept și constituie
o culpă. În acest sens este importantă noțiunea de daună ecologică în sens restrâns ,
respectiv prejudiciul cauzat mediului independent de leziunea directă a unui interes
uman.
A doua categorie importantă o constituie pagubele suferite atât de mediu cât
și de om.
Scopul instituirii răspunderii juridice în dreptul mediului este
deinstituționaliza un regim juridic, prin care provocatorul unei pagube asupra
mediului sau “poluatorul”să fie sancționat și obligat să plătească pentru remedierea
pagubei pe care aprodus-o .
Necesitatea introducerii unui regim specific de răspundere juridică în dreptul
mediului este determinată de cauze concrete. Reglementările din domeniul
mediului sunt constituite de ansamblul de norme și proceduri care au ca scop
legiferarea protecției mediului. Eșecul conformării cu normele și procedurile în
vigoare poate conduce doar la sancțiuni de ordin administrativ sau juridic. În
90

schimb, răspunderea juridică în dreptul mediului introduce suplimentar față de
reglementările în vigoare îndomeniu și obligativitatea ca potențialul poluator să
plătească pentru remedierea (până la o stare satisfăcătoare) sau compensarea
pagubei provocate mediului .
Introducerea regimului de răspundere juridică în domeniul mediului prezintă
o serie de dificultăți, legate în special de faptul că nu toate formele de pagube pot fi
remediate prin aplicarea răspunderii juridice în dreptul mediului. Suplimentar
trebuie îndeplinite următoarele condiții respectiv – să existe unul sau mai mulți
poluatori identificabili; paguba să fie concretă și cuantificabilă; să se poată stabili o
legătură de cauzalitate între pagubă și poluatorul/poluatori identificați.
Dar reglementările în materie de răspundere sunt încă insuficiente pentru a
asigura protecția mediului înconjurător De cele mai multe ori prejudiciile aduse
prin fapte ilicite sunt de neînlocuit, în natura lor specifică, iar în toate cazurile în
care înlocuirea este posibilă, aceasta presupune o reinvestire de muncă socială, deci
din punct de vedere social presupune o nouă cheltuială de muncă pentru
reîntregirea valorilor deteriorate sau distruse .
91

BIBLIOGRAFIE
-DUȚU MIRCEA, Tratat de dreptul mediului , Editura C.H.Beck, București 2007
-BOUCKARA BOUDEUIN, La responsabilite civile comme base institutionelle
d’une protection spontanee de l’environnement
-STĂTESCU C., BÂRSAN C., Drept civil, teoria generală a obligațiilor , Editura
ALL, București 1995
-ANGHEL I. M., DEAK FR., POPA M. F., Răspunderea civila , Editura
Stiințifică, București 1970
-BAROSSI LODOVICO, La teoria generale delle obligazione , vol. II, Le Fonti,
Milano 1964
-LUPAN ERNEST, Dreptul Mediului , Editura Lumina Lex, vol. I 1996, vol. II
1997
-MARINESCU DANIELA, Dreptul mediului înconjurător , Editura Sansa-SRL,
1996
-DESPAUX M., Droit de l’environnement , Paris 1980
-MARTIN G. Y., La responsabilite civile par les faits de pollution
-BRANS EDWARD H. P., Liability for damage to public natural resources:
standing, damage and damage assements
-Journal des Economistes et des Etudes Humaines , vol. II, nr. 2/3- juillet-
Septembre 1991
92