CAPITOLUL I Privire Introductivă 6

CUPRINS

CUPRINS 1

CAPITOLUL I Privire Introductivă 6

Secțiunea I. Familia în societatea contemporană. Adopția 6

Secțiunea II. Scopul instituției adopției 7

2.1. Scopul adopției privit în evoluția societății 7

2.2. Scopul adopției în dreptul românesc contemporan 9

a. Adopția – instituție de înlocuire deplină a ocrotirii părintești 9

b. Scopul familial al adopției 10

c. Prevenirea și sancționarea abaterilor de scopul adopției 11

Secțiunea III. Instituția adopției în dreptul românesc 13

3.1. Terminologie 13

3.2. Evoluția reglementării juridice a instituției adopției în dreptul românesc 13

a. Dreptul geto-dac și dreptul roman 13

b. Dreptul cutumiar românesc 14

c. Primele codificări în țările române în sec.X-XVII 14

d. Adopția în legislația transilvăneană 15

e. Reglementarea instituției adopțiunii în Codul Civil 15

f. Restructurarea adopțiunii prin Decretul nr.131/1949 și reglementarea înfierii prin Decretul nr.182/1951 17

g. Reglementarea înfierii în Codul familiei din 1954 18

h. Modificările intervenite în reglementarea înfierii în Codul familiei (1954) prin Legea nr.11/1990 19

i. Sublinieri privind reglementarea ocrotirii copilului minor prin adopție, potrivit Ordonanței de urgență nr.25/1997 22

j. Modificări aduse prin Legea nr.87/1998 privind aprobarea Ordonanței de urgență nr.25/1997 23

Secțiunea IV. Principii generale privind adopția în dreptul italian 25

4.1. Sublinieri privind reglementarea ocrotirii minorului prin adopție potrivit Codului Civil italian 25

4.2. Reglementări privind încredințarea copilului minor 26

a. Încredințarea temporară a minorului 26

b. Reprezentanții comunității de tip familial și a instituțiilor de asistență 27

c. Încredințarea familială a minorului 27

Secțiunea V. Noțiunea adopției 29

5.1. Înțelesul noțiunii de adopție 30

5.2. Definiția adopției 30

5.3. Adopția cu efecte depline 30

Secțiunea VI. Dispoziții generale privind adopția în dreptul italian 31

CAPITOLUL II Reglementarea legală 33

1. Reglementarea internă 33

2. Adopția99 internațională în dreptul român 33

3. Adopția internațională în dreptul italian 34

CAPITOLUL III Cerințele încheierii adopției 39

Secțiunea I. Clasificarea cerințelor legale ale adopției 39

Secțiunea II. Condiții de fond ale adopției 39

2.1. Consimțământul adopției 39

a. Consimțământul celui care adoptă 39

b. Consimțământul soțului care adoptă 40

c. Consimțământul părinților firești a celui ce urmează a fi adoptat 40

d. Consimțământul copilului care urmează a fi adoptat 42

2.2. Pesoana sau familia (doi soți) să aibă capacitate de plină de exercițiu 42

2.3. Diferența de vârstă între cel care adoptă și cel care urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani 43

2.4. Cel care urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitate deplină de exercițiu 44

2.5. Atestatul Comisiei pentru protecția copilului 45

2.6. Avizul favorabil Comisiei pentru protecția copilului de la domiciliul acestuia 46

2.7. Încredințarea copilului în vederea adopției persoanei sau familiei care dorește să-l adopte 46

2.8. Se pot adopta copii care se află în evidența Comitetului Român pentru Adopție 49

2.9. Condiții speciale pentru persoanele cu domiciliul sau reședința pe teritoriul altor state și care doresc să adopte un copil cu cetățenie română ori cu reședința pe teritoriul statului român 49

Secțiunea III. Condiții de formă 50

3.1. Forma actelor juridice ale părților. Solemnitatea actului adopției 50

3.2. Declarația de adopție în dreptul italian 52

3.3. Procedura adopției 56

3.3.1. Procedura administrativă 57

3.3.1.1. Serviciul public specializat pentru protecția copilului 57

3.3.1.2. Comisia pentru protecția copilului 59

3.3.1.3. Comitetul Român pentru Adopții 60

3.3.1.4. Autoritatea Națională pentru Protecția copilului și Adopției 62

3.3.1.5. Organisme private organizate 63

3.3.2. Procedura în fața instanței judecătorești 64

3.3.2.1. Competența jurisdicțională materială pentru încuviințarea adopției 64

3.3.2.2. Competența teritorială 65

3.3.2.3. Atribuțiile instanței de judecată 65

3.3.2.4. Înregistrarea adopției 66

a. Noțiunea de stare civilă 66

b. Noțiunea de act de stare civilă 67

c. Noțiunea de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă 67

d. Înregistrarea adopției 68

e. Dovada adopției 68

3.3.3. Aspecte particulare privind procedura adopțiilor internaționale 69

CAPITOLUL IV Efectele adopției 72

Secțiunea I. Precizări preliminare 72

Secțiunea II. Filiația și rudenia civilă (prin adopție) 72

2.1. Distincția între filiația și rudenia civilă 72

2.2. Asimilarea filiației și rudeniei din adopția cu filiația și rudenia firească 74

Secțiunea III. Numele de familie al adoptatului 75

3.1. Numele dobândit al adoptatului 75

3.2. Schimbarea numelui de familie al adoptatului 75

3.3. Numele soțului adoptat 76

Secțiunea IV. Domiciliul și locuința adoptatului 76

4.1. Domiciliul adoptatului 76

4.2. Locuința adoptatului 77

Secțiunea V. Cetățenia adoptatului 78

5.1. Dobândirea cetățeniei române prin adopție 78

5.2. Pierderea cetățeniei române prin adopție sau prin desfacerea adopției 78

5.3. Schimbarea cetățeniei adoptatului 78

Secțiunea VI. Despre adopție în cazuri particulare și efectele sale în dreptul italian 79

CAPITOLUL V Desfacerea și desființarea adopției 84

Secțiunea I. Desființarea adopției 84

1.1. Noțiune de desființare a actelor juridice 84

1.2. Adopția poate fi lovită de nulitate 84

1.3. Nulitatea adopției este de competența tribunalului 86

1.4. Felurile nulității adopției 87

1.5. Efectele nulității adopției 88

Secțiunea II. Desfacerea adopției 91

2.1. Precizări preliminarii 91

2.2. Competența juristicțională 92

2.3. Cauze de desfacere a adopției 93

2.4. Efectele desfacerii adopției 95

CAPITOLUL VI Concluzii 98

CAPITOLUL VII Anexe 102

CAPITOLUL I

PRIVIRE INTRODUCTIVĂ

SECȚIUNEA I

FAMILIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ. ADOPȚIA

Prima școală firească a omului este familia, viața de familie constituind fondul pe care se va clădi edificiul fiecărei personalități și totodată, privită ca mediu social, ea influențează întreaga evoluție de viață a copilului. Ea se impune ca factorul cu cea mai puternică influență asupra copilului prin continuitate, afectivitate și autoritate.

Deși literatura juridică modernă acceptă ideea familiei formată dintr-o singură persoană sau doar din cei doi soți, aceasta nu corespunde sensului existenței umanității. Absența unui copil este de natură să compromită atât familia, în una din finalitățile sale esențiale, cât și interesele societății.

Absența părinților sau doar a unuia dintre ei, destrămarea familiilor, condamnă, în cele mai multe cazuri, copiii la veritabile traume psihologice ce-și pun amprenta definitiv asupra personalității lor. De aici rezultă și o stare de inadaptare socială a copilului favorizând tulburări de comportament, viciul sau delicvența, ultima deplasând comportamentul copilului din domeniul faptelor ce sunt de competența educației în domeniul faptelor ce sunt de competența justiției pentru minori.

Toate acestea au determinat apariția în sistemul normelor dreptului familiei a unor instituții specifice – adopția, tutela, luarea de suflet – ce reflectă o dată în plus grija statului român, societății, în ansamblul ei, în ceea ce privește creșterea, educarea, pregătirea copiilor minori.

Adopția reprezintă instituția juridică în virtutea căreia un copil minor, care nu are părinți sau care din alte împrejurări nu se poate bucura de ocrotirea părintească necesară, este primit în familia adoptatorului întocmai ca un copil firesc al acestuia. Ea este menită să ofere unui copil, lipsit de ocrotire părintească, o adevărată atmosferă de familie în care acesta să găsească condiții prielnice pentru dezvoltarea lui fizică și morală. Legea dispune că adopția se face în interesul superior al copilului.

Adopția e menită să creeze relații asemeni celor dintr-o familie firească, ce au la bază prietenie și afecțiune reciprocă.

Toate condițiile prevăzute de legislația privind această instituție reflectată astfel grija deosebită pentru ocrotirea intereselor copilului adoptat.

SECȚIUNEA II

SCOPUL INSTITUȚIEI ADOPȚIEI

2.1. SCOPUL ADOPȚIEI PRIVIT ÎN EVOLUȚIA SOCIETĂȚII

Adopția este o instituție pe care sub diferite denumiri și în diverse forme o întâlnim din cele mai vechi timpuri, la aproape toate popoarele. Dintotdeauna această instituție a fost concepută ca având pe de o parte un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte, iar pe de altă parte un scop social, adopția contribuind la realizarea țelului iminent oricărei societăți organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.

În societatea sclavagistă domina concepția că persoana defunctului își continuă existența și după moartea sa prin purtarea de către urmași a numelui său, din transmiterea la aceștia a averii sale și prin continuarea de către urmași a cultului său domestic.

Referindu-ne la rolul adopției în societatea sclavagistă română, vom constata că ambele forme pe care le reglementa dreptul român – adopția, adoptio (adoptarea unei persoane dependente, alieni iuris, a unui fiu de familie), și adrogația, adrogatio (adopția unei persoane independente, sui iuris, a unui pater familias, care devenea astfel alieni iuris) – erau frecvent și deopotrivă folosite pentru ca cetățeanul roman necăsătorit sau căsătorit fără copii să-și poată alege o persoană care să-I poartă numele, să-l moștenească și să-i continuie cultul domestic. Toate acestea evidențiayă urmărirea unor scopuri juridice; dar adopția și adrogația erau folosite și în scopuri politice, de exemplu pentru transmiterea ereditară a demnității imperiale (August l-a adoptat pe Tiberiu, Claudius pe Nero, iar Nerva pe Traian).

Aceleași efecte economice și juridice sunt urmărite și în societatea feudală, adopția reprezentând un instrument juridic deosebit de util pentru feudalii lipsiți de succesori în vederea transmiterii de la o generație la alta a titlurilor nobiliare și a poziției lor sociale, a puterii lor economice și politice.

În epoca modernă, adopția a devenit una din cele mai controversate instituții juridice. Astfel se explică absența reglementării ei în unele legislații (de exemplu cea olandeză) sau reglementarea ei restrictivă în alte legislații ale timpului (de exemplu cea italiană și cea română).

Și legislația română din epoca modernă a fost restrictivă, dar ea a păstrat, ca de altfel întreaga evoluție, rostul de a fi al adopției, adică ocrotirea copiilor lipsiți de ocrotirea părintească, deoarece, spre deosebire de codul civil francez, a îngăduit de la început adoptarea minorilor, ceea ce se explică prin luarea în considerare cu ocazia întocmirii codului civil român, a dispozițiilor similare din vechiul drept românesc (Legiuirea Caragea și Codul Calimachi).

În epoca contemporană, adopția este reglementată în toate codurile de familie europene. Toate aceste reglementări privesc adopția ca o instituție destinată a înlocui la nevoie ocrotirea părintească și a contribui astfel în mod implicit la rezolvarea problemei sociale a creșterii, educării și formării tinerei generații pentru viață.

2.2. SCOPUL ADOPȚIEI ÎN DREPTUL ROMÂNESC CONTEMPORAN

Adopția – Instituție de înlocuire deplină a ocrotirii părintești

În dreptul român contemporan adopția este concepută și reglementată ca instituție asemănătoare cu ocrotirea părintească, ea fiind menită sdă înlocuiască pe părinți cu adoptatorii – în privința copiilor lipsiți de părinți ori a celor care, deși au părinți, fie că sunt lipsiți de ocrotirea acestora, fie că ocrotirea lor este necorespunzătoare – ori de câte ori se găsesc persoane care doresc să adopte și care îndeplinesc cerințele legale pentru a deveni adoptatori.

Adopția se aseamănă cu ocrotirea părintească fiindcă adoptatorii dobândesc, potrivit legii, totalitatea drepturilor și îndatoririlor părintești și fiindcă adoptatul ai autoritate.

Deși literatura juridică modernă acceptă ideea familiei formată dintr-o singură persoană sau doar din cei doi soți, aceasta nu corespunde sensului existenței umanității. Absența unui copil este de natură să compromită atât familia, în una din finalitățile sale esențiale, cât și interesele societății.

Absența părinților sau doar a unuia dintre ei, destrămarea familiilor, condamnă, în cele mai multe cazuri, copiii la veritabile traume psihologice ce-și pun amprenta definitiv asupra personalității lor. De aici rezultă și o stare de inadaptare socială a copilului favorizând tulburări de comportament, viciul sau delicvența, ultima deplasând comportamentul copilului din domeniul faptelor ce sunt de competența educației în domeniul faptelor ce sunt de competența justiției pentru minori.

Toate acestea au determinat apariția în sistemul normelor dreptului familiei a unor instituții specifice – adopția, tutela, luarea de suflet – ce reflectă o dată în plus grija statului român, societății, în ansamblul ei, în ceea ce privește creșterea, educarea, pregătirea copiilor minori.

Adopția reprezintă instituția juridică în virtutea căreia un copil minor, care nu are părinți sau care din alte împrejurări nu se poate bucura de ocrotirea părintească necesară, este primit în familia adoptatorului întocmai ca un copil firesc al acestuia. Ea este menită să ofere unui copil, lipsit de ocrotire părintească, o adevărată atmosferă de familie în care acesta să găsească condiții prielnice pentru dezvoltarea lui fizică și morală. Legea dispune că adopția se face în interesul superior al copilului.

Adopția e menită să creeze relații asemeni celor dintr-o familie firească, ce au la bază prietenie și afecțiune reciprocă.

Toate condițiile prevăzute de legislația privind această instituție reflectată astfel grija deosebită pentru ocrotirea intereselor copilului adoptat.

SECȚIUNEA II

SCOPUL INSTITUȚIEI ADOPȚIEI

2.1. SCOPUL ADOPȚIEI PRIVIT ÎN EVOLUȚIA SOCIETĂȚII

Adopția este o instituție pe care sub diferite denumiri și în diverse forme o întâlnim din cele mai vechi timpuri, la aproape toate popoarele. Dintotdeauna această instituție a fost concepută ca având pe de o parte un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte, iar pe de altă parte un scop social, adopția contribuind la realizarea țelului iminent oricărei societăți organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.

În societatea sclavagistă domina concepția că persoana defunctului își continuă existența și după moartea sa prin purtarea de către urmași a numelui său, din transmiterea la aceștia a averii sale și prin continuarea de către urmași a cultului său domestic.

Referindu-ne la rolul adopției în societatea sclavagistă română, vom constata că ambele forme pe care le reglementa dreptul român – adopția, adoptio (adoptarea unei persoane dependente, alieni iuris, a unui fiu de familie), și adrogația, adrogatio (adopția unei persoane independente, sui iuris, a unui pater familias, care devenea astfel alieni iuris) – erau frecvent și deopotrivă folosite pentru ca cetățeanul roman necăsătorit sau căsătorit fără copii să-și poată alege o persoană care să-I poartă numele, să-l moștenească și să-i continuie cultul domestic. Toate acestea evidențiayă urmărirea unor scopuri juridice; dar adopția și adrogația erau folosite și în scopuri politice, de exemplu pentru transmiterea ereditară a demnității imperiale (August l-a adoptat pe Tiberiu, Claudius pe Nero, iar Nerva pe Traian).

Aceleași efecte economice și juridice sunt urmărite și în societatea feudală, adopția reprezentând un instrument juridic deosebit de util pentru feudalii lipsiți de succesori în vederea transmiterii de la o generație la alta a titlurilor nobiliare și a poziției lor sociale, a puterii lor economice și politice.

În epoca modernă, adopția a devenit una din cele mai controversate instituții juridice. Astfel se explică absența reglementării ei în unele legislații (de exemplu cea olandeză) sau reglementarea ei restrictivă în alte legislații ale timpului (de exemplu cea italiană și cea română).

Și legislația română din epoca modernă a fost restrictivă, dar ea a păstrat, ca de altfel întreaga evoluție, rostul de a fi al adopției, adică ocrotirea copiilor lipsiți de ocrotirea părintească, deoarece, spre deosebire de codul civil francez, a îngăduit de la început adoptarea minorilor, ceea ce se explică prin luarea în considerare cu ocazia întocmirii codului civil român, a dispozițiilor similare din vechiul drept românesc (Legiuirea Caragea și Codul Calimachi).

În epoca contemporană, adopția este reglementată în toate codurile de familie europene. Toate aceste reglementări privesc adopția ca o instituție destinată a înlocui la nevoie ocrotirea părintească și a contribui astfel în mod implicit la rezolvarea problemei sociale a creșterii, educării și formării tinerei generații pentru viață.

2.2. SCOPUL ADOPȚIEI ÎN DREPTUL ROMÂNESC CONTEMPORAN

Adopția – Instituție de înlocuire deplină a ocrotirii părintești

În dreptul român contemporan adopția este concepută și reglementată ca instituție asemănătoare cu ocrotirea părintească, ea fiind menită sdă înlocuiască pe părinți cu adoptatorii – în privința copiilor lipsiți de părinți ori a celor care, deși au părinți, fie că sunt lipsiți de ocrotirea acestora, fie că ocrotirea lor este necorespunzătoare – ori de câte ori se găsesc persoane care doresc să adopte și care îndeplinesc cerințele legale pentru a deveni adoptatori.

Adopția se aseamănă cu ocrotirea părintească fiindcă adoptatorii dobândesc, potrivit legii, totalitatea drepturilor și îndatoririlor părintești și fiindcă adoptatul are față de adoptatori aceleași drepturi și îndatoriri ca și cum ar fi fost copilul firesc al acestora (art. 1 Ord. de urg. nr. 25/1997).

Trebuie să observăm că din totalitatea instituțiilor de ocrotire a minorilor, menite să complinească sau să înlocuiască, la nevoie, ocrotirea părintească – este vorba despre adopție (Ord. de urg. nr. 25/1997), tutela (art. 113 – 141 C. fam.), interdicția, în situațiile în care cei astfel ocrotiți sunt minori (art. 142 – 151 C. fam.), încredințarea copilului unei persoane sau familii ori Serviciul public specialiozat pentru protecția copilului, unui organism privat autorizat, plasamentul copilului la o personă sau familie, plasamentul copilului la Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat (Ord. de urg. nr. 25/1997) – numai adopția realizează o identitate de ocrotire cu ocrotirea părintească.

Scopul familial al adopției

Scopul familial al adopției constă în satisfacerea intereselor familiale concordante ale adoptatului și adoptatorului, și anume: adoptatul lipsit de ocrotire sau deficitar ocrotit, are interesul ca prin adopție să se bucure de ocrotire corespunzătoare; la rândul lui, adoptatorul dând curs sentimentului său firesc de a fi părinte, are interesul ca prin adopție spă ducă împreună cu adoptatul o viață normală de familie, sentiment care constituie și mobilul care-i determină pe oameni să procedeze la adoptarea unor copii.

Dispoziția art.1 alin.2 Ord. de urg. nr. 25/1997, potrivit căreia adopția se încheie pentru protejarea intereselor superioare ale copilului, nu exclude, câtuși de puțin existența și satisfacerea prin adopție și a unui interes al adoptatorului, interes ce trebuie privit ca implicit legii; dispoziția trebuie înțeleasă și interpretată în sensul că adopția se face numai dacă e în interesul adoptatului, pentru protejarea intereselor sale superioare, căci dacă s-ar interpreta în alt sens, s-ar da aceste instituții o finalitate care nu ar fi compatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului nostru privitoare la relațiile de familie.

Interesul adoptatului se înfățișează, pe de o parte, ca un interes nepatrimonial, acele de a se bucura de aspectele personale ale ocrotirii părintești, iar pe de altă parte, ca un interes patrimonial, acela de a se bucura de aspectele patrimoniale ale ocrotirii părintești. Astfel, pentru ca scopul adopției să poată fi realizat, adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului condițiile afective și spirituale de creștere, educare și pregătire profesională, dragostea, căldura și armonia vieții de famile, precum și condițiile materiale necesare existenței sale de întrerținere și sprijin material.

Interesul adoptatorului se înfățișează ca un interes nepatrimonial, acela de a fi părinte, dar totodată, poate îmbrăca și un aspect patrimonial legat de asigurarea, la nevoie, a unui sprijin material la bătrânețe și eventuala vocație a adoptatorului la succesiunea adoptatului predecedat.

Iată de ce scopul familiar al adopției trebuie privit ca o îmbinare a interesului adoptatului la ocrotire cu interesul adoptatorului de a fi ocrotitor, în cadrul unor relații asemănătoare cu relațiile din familia firească.

Prevenirea și sancționarea abaterilor de la scopul adopției

Adopția este o instituție susceptibilăa fi mai ușor abătută de la rosturile sale decât alte instituții juridice, fapt ce determină legislațiile în domeniul să prevadă un control în prealabil la încheierea adopțiilor, control care privește îndeplinirea cerințelor legale la adopție și în mod deosebit a cerinței ca adopția să se încheie pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. În acest sens, Ordonanța de urgență nr.25/1997 a stabilit atribuțiile diferitelor organe cu rol în materia adopției, a căror activitate vine să susțină realizarea obiectivului principal al acestei instituții, atât în perioada premergătoare, cât și cea ulterioară încheierii adopției (de exemplu, în cazul încredințării copilului în vederea adopției, Serviciul public specializat pentru protecția copilului prezintă Comisiei pentru protecția copilului rapoarte bilunare privind evoluția copilului și relațiile acestuia cu cei care doresc să-l adopte – art.9 alin.5; ulterior încuviințârii adopției, Comitetului Român pentru Adopții urmărește evoluția copilului și relațiile acestuia cu cel care l-a adoptat, cel puțin 2 ani, prin intermediul unor rapoarte periodice întocmite de Serviciile publice specializate pentru protecția copilului său organisme private autorizate – art.23 alin.2).

În plus, același text de lege stabilește că încuviințarea adopției e de competența instanței de judecată (art.14 alin.1), instanță care verifică îndeplinirea condițiilor de fond și de formă, precum și lipsa impedimentelor la adopție, fiind obligată după ce constată îndeplinirea cerințelor legale pentru adopție să se pronunțe prin hotărâre de încuviințarea sau de respingere a adopției.

Sancțiunea eventualelor abateri de la îndeplinirea acestor cerințe legale este nulitatea adopției, ea fiind supusă desființării. Există însă situații în care, deși adopția s-a încheiat în scopul ocrotirii copilului, ulterior, acest nu mai poate realizat, fie din cauze obiective, fie din cauze subiective, în această situație adopția va putea fi desfăcută.

SECȚIUNEA III

INSTITUȚIA ADOPȚIEI ÎN DREPTUL ROMÂNESC

3.1. TERMINOLOGIE

În decursul timpului terminologia juridică românească a desemnat instituția adopției prin denumiri diferite. În vechile legiuni românești precum și în lucrările mai vechi de drept românesc întâlnim deopotrivă denumirile de luare de suflet, adopțiune, înfiere. Codul civil român din 1865 și doctrina juridică privitoare la reglementările acestui cod au folosit numai denumirea de adopțiune.

Codul familiei din 1954 va impune un termen nou, înfierea, termen utilizat de majoritatea statelor în care a existat un sistem politic socialist. În același timp, legislațiile occidentale utilizează îndeobște termenul de adopție.

În terminologia dreptului internațional privat termenii de adopție și înfiere sunt priviți ca sinonimi.

Apariția Ordonanței de urgență a Guvernului României nr.25 publicată la 12 iunie 1997 va marca revenirea în țara noastră a termenului de adopție.

3.2. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII JURIDICE A INSTITUȚIEI ADOPȚIEI ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Dreptul geto-dac și dreptul roman

Existența instituției adopției în timpul socității sclavagiste geto-dace rămâne o problemă controversată. Se pare totuși că o formă asimilată adopției și anue practica înfrățirii – mult răspândită în provinciile orientale – ar fi fost cunoscută și în Dacia. Două argumente pledează în favoarea acestei ipoteze: existența acestei instituții la sciți cu care geto-dacii au venit în contact, și apoi la poporul român în perioada feudală.

Odată cu integrarea statului geto-dac în structurile Imperiului Roman a avut loc și un transfer instituțional. Nu există nici o îndoială asupra prezenței în noua provincie romană a ambelor forme ale adopției pe care le reglementa dreptul roman: adoptio și adrogatio.

Dreptul cutumiar românesc

În sistemul cutumiar, adopția se făcea cu consimțământul părinților, cel adoptat dobândind numele de familie al adoptatorului și având aceleași drepturi în familia acestuia ca și proprii lui copii, fără a pierde însă legătura cu familia de origine.

Primele codificări în țările române în sec. X – XVII

Reinstaurarea dominației bizantine în sec. X – XIII în spațiul ponto-danubian nu a rămas fără urmări sub aspect politico-juridic. Sub influența bizantină se vor afla și primele codificări în limba română, Pravila de la Genova (1640), Îndreptarea legii (1652) și Pravilele împărtășite. Aceste pravile, cuprind o serie de legiuiri și măsuriatât pentru mireni cât și pentru clerici, dispoziții de drept civil, penal, vamal, fiscal și canonic.

Adopția în legislația transilvăneană

Asemănătoare ca structură și finalitate cu adopția din Țara Românească și Moldova, în Transilvania este atestată prin numeroase izvoare feudale: texte de legi (Tripartit I.8.), și alte documente. Aici relațiile de familie (căsătoria, adopția, tutela, curatela) se aflau sub incidența dreptului canonic a bisericii catolice.

Reglementarea instituției adopțiunii în Codul Civil

La reglementarea adopțiunii în C. civ. Român din 1865 s-au urmat, ca de altfel și în C. civ. Francez din 1804, legislația iustiniană, însușindu-și dintre cele două adopții create de Iustinian – adopția cu efecte depline, adoptio plena, și adopțiunea cu efecte restrânse, adoptio minus plena, forma adopțiunii cu efecte restrânse.

Instituția pe care o reglementa Codul civil în art. 309-324 este inferioară celei din dreptul românesc contemporan, caracter ce rezultă din trăsăturile sale specifice. În abordarea acestei chestiuni trebuie subliniată mai întâi diferența dintre scopul adopției așa cum rezultă el din prevederile Codului civil, pe de o parte, și legislația actuală, ordonanța de urgență nr.25/1997, pe de altă parte. Încă din primul articol, această ordonanță definește adopția ca o măsură specială de protecție a drepturilor copilului (alin. 1) ce se ia numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului (alin. 2). Profilul instituției așa cum se conturează el în Codul civil pare a fi mai degrabă subordonat unui alt obiectiv familiar, interesului unor persoane de a-și întemeia o familie. Pe această direcție se înscrie condiția potrivit căreia nu pot adopta persoane ce au copii sau descendenți legitimi la data încheierii adopției (art. 309 Cod civil); neprecizarea unei vârste maxine pentru cel adoptat, ci doar a diferenței de 18 ani între cel ce adoptă și cel, adoptat face posibilă, adoptarea unei persoane majore, măsură care de multe ori se subordonează unor interese economice și personale; trebuie menționat și faptul că în Codul civil adopțiunea este asimilată unui contract, așa cum rezultă din art. 319; formalitățile adopțiunii sunt îndeplinite la tribunalul de la domiciliul adoptatorului, iar consimțământul la adopție pentru copilul minor, în lipsa părinților firești și ai ascendenților, îl va da primarul comunei de domiciliul al adoptatorului.

Deși adopția este o instituție ce creează legături de rudenie ca și filiația legitimă, totuși efectele sale sunt mult mai reduse. Limitele efectelor constau în:

a. Adopțiunea nu rupe legăturile dintre adoptat și familia sa de origine, el păstrează față de părinți și ceilalți membrii ai familiei sale toate drepturile pe care le avea înainte de adopțiune printre care și vocația ereditară, totodată el rămâne legat de obligațiile pe care le avea față de rudele sale de sânge; puterea părintească nu trece asupra adoptatorului, ci aparține în continuare părinților firești ai adoptatorului (abia prin legea nr. 267/1944 s-a dispus ca prin adopție puterea părintească să treacă la adoptator).

b. Asimilarea adoptatului nu ia ființă decât față de adoptator. Adopțiunea creează raporturi de filiație doar între părțile contractante nu și între adoptat și rudele adoptatorului cu excepția situației în care adoptatorul are copii, după încheierea adopțiunii aceștia fiind frații adoptatului.

c. Sub aspectul drepturilor succesorale adoptatul vine la succesiunea rudelor sale firești precum și la cea a adoptatorului (art. 315), nu însă și la succesiunea legală a adoptatului, ci un drept la reîntoarcerea bunurilor pe care le dăruise adoptatului în timpul vieții acestuia și aceasta numai dacă adoptatul nu lasă descendenți legitimi (art. 317) – drept numit succesiunea anormală.

Restructurarea adopțiunii prin Decretul nr. 131/1949 și reglementarea înfierii prin Decretul nr.182/1951

Chiar înainte de a se fi putut întocmi un cod al familiei au fost emise Decretul nr.131 din 2 aprilie 1949 privind restructurarea adopției și Decretul nr.182 din 19 octombrie 1951 referitor la instituirea înfierii.

Astfel, prin Decretul nr .131/1949 modificându-se dispozițiile art.209 și 311-314 din Codul civil, dreptul de a adopta a fost recunoscut și persoanelor care aveau copii sau descendenți legitimi sau adoptați; a fost stbilita regula că numai copiii minori pot fi adoptați și aceasta numai dacă adopția este în interesul lor; s-a acordat și Parchetului,organelor administrative și instituțiilor de ocrotire,dreptul de a cere justiției desfacerea adoptiunii, atunci când această măsură era în interesul adoptatului.

Prin decretul nr.182/1951, legiuitorul a reglementat o adopțiune care produce toate efectele filiației pe care a numit-o infiere și care se caracterizeaza prin faptul ca puteau adopta numai persoanele căsătorite –soț și soție –împreună și concomitent; putea fi înfiat copilul cu părinți necunoscuți, decedați,dispăruți sau care îl părăsiseră de mai mult de un an, și numai dacă înfiatul era în vârstă de până la cinci ani sau, prin excepție, și după această vârstă dacă fusese în prealabil adoptat sau îngrijit de către înfietori; ca efect al acestei înfieri, copilul înfiat și descendenții lui devin rude atât cu înfietori cât și cu rudele acestora, ieșind, deci, complet din familia lor fireasca.

g. Reglementarea înfieririi în Codul Familiei din 1954

Codul Familiei a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954, prin Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a drecretului privitor la persoanele fizice și juridice. Potrivit lui îfierea avea sa îmbrace două forme:

Înfierea cu efecte restrânse, în temeiul careia înfiații și descendenții devin rude cu înfietorul, dar totodata, pastreaza și legaturile de rudenie cu familia lor firească.

Înfierea cu efecte depline în temeiul căreia înfiatul și descendenții săi devin rude cu înfietorul și cu rudele acestuia, dar cu încetarea concomitentă a legăturilor de rudenie cu familia lor firească; cu toate aceastea impedimentul la căsătorie din rudenie se menține.

Prin art.78 C.fam., modificat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 apoi prin Decretul nr. 283 din 21 iunie 1958 s-a reglementat transformarea la cerere a adopțiunilor existente la data intrarii în vigoare a Codului familiei în înfieri cu efecte depline de filiație firească. Iar cum, potrivit art. 73 C. fam., organul competent să încuviințeze înfierile era autoritatea tutelară și cum, potrivit dispoziților Decretului nr. 283/1958 pentru transformarea adopților în înfieri se vor putea urma întru totul dispozițile codului familiei, instanța supremă a statului ca în încuviințarea transformării adopțiunilor în înfieri nu e de competența instanțelor judecătorești ci de competența exclusivă a organelor de autoritate tutelară.

h. Modificarile intrvenite în reglementarea înfierii în Codul familiei (1954) prin Legea nr. 11 din 1990

1.Adopția – mijloc de ocrotire a copilului minor

Reforma legislativ – instituțională ce a urmat evenimentelor din 1989 și-a pus amprenta și asupra instituției adopției printr-o serie de modificări succesive ale normelor ce o reglementau. Prin Legea nr. 48 din 16 iulie 1991, pentru completarea și modificarea unor dispoziții legale privind înfierea , termenul de înfiere din Codul familiei și din orice alte acte normative a fost înlocuit prin termenul adopție.

2. Principalele îmbunătățiri aduse reglementari legale privind adopția prin Legea nr. 11 din 1990

În scopul îmbunătațirii ocrotirii minorului prin adopție a intervenit Legea nr.11 din 1 august 1990 privind încuviințarea adopției care modifica unele dispoziții ale C odului familiei din materiei adopției .

Conform acestei legi, consințamântul la adopție al parintelui ori parinților firești, adoptatorilor .tutorului, sau ocrotitorilor legali ori, după caz ,al autorității tutelare se dă în formă autentică .Autoritatea tutelară trebuie sa-și dea consințământul în următoarele cazuri: adopția privește un copil ai cărui părinți sunt necunoscuți; adopția privește un copil care a fost abandonat, iar părinții, deși cunoscuți, nu pot fi gasiți; adopția privește un copil a carui punere sub tutelă e necesară, dar aceasta nu a fos instituită.

Încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești. Competența materială aparține tribunalului. Hotărărea instanței de judecată competentă e supusă cailor de atac prevazute de lege.

În cea ce privește competența teritorială a instanțelor de judecată, deosebim:

a. Cererea pentru încuviințarea adopției se introduce la tribunalul în rază caruia domiciliază cel care adoptă. Dacă este vorba de adopția unui copil părăsit, din părinți necunoscuți sau care, di orice alt cauze, se află în îngrijirea unei instituți de ocrotire, cererea pentru încuviințarea adopției este de competența tribunalului în raza căruia se afla sediul instituției de ocrotire.

b. Cererea pentru încuviințarea adopției facute de un străin se introduce la tribunalul în raza căruia domiciliază cel ce urmează a fi adoptat.

c. Încuviințarea adopției unui cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate este de competența Tribunalului municipiului București.

Legea prevede actele care trebuie atașate la cererea pentru încuviințarea adopției (art.4):

a. Acte privind adoptatul, și anume:

– certificat de naștere, copie legalizată;

– certificat de naștere și, dupa caz, de căsătorie sau de deces, ale părinților firești și minorului, în copie legalizată;

– declarație autentificată de consimțământ la adopții, dată de părinte sau părinți firești, tutore sau ocrotitorii legali, ori, dupa caz, de autoritatea tutelară;

– certificat medical privind starea de sănătate a copilului minor eliberat, după caz, de policlinica județeană municipală sau de sector;

b. Acte privind adoptatorii și anume:

– declarația autentificată în care adoptatorii să precizeze dacă adopția se face cu efecte depline sau cu efecte restrânse;

– certificate privind antecedente penale;

– certificate privind starea de sănătate;

– un act eliberat de autoritățile străine competente din care să rezulte că pot să adopte potrivit legislației țării respective;

Cu privire la procedură, Legea nr.11/1990 prevede următoarele:

cererea pentru încuviințarea adopției se soluționează în camera de consiliu;

completul de judecată e format din doi judecători;

judecarea cererii pentru Adopție se face cu citarea celor prevăzuți de art. 70 C. fam. Și a autorității tutelare, precum și cu participarea procurorului.

se poate administra oricare din probele admise de lege;

efectuarea anchetei sociale este obligatorie;

instanța se pronunță prin hotărîre care ste supusă căilor de atac;

cererile de anulare sau de desfacere a adopției urmează aceleași reguli de competență ca și cele pentru încuviințarea acesteia.

Atribuțiile instanței de judecată se pot clasifica în următoarele categorii:

de verificare a îndeplinirii cerințelor legale pentru adopție, respectiv condițiile de fond pentru adopție, lipsa impedimentelor pentru adopție, condițiile de formă ale adopției;

în unele situații făcând verificări instanța de judecată este chemată să aprecieze asupra unor împrejurări:

Dacă adopția se face în interesul adoptatului;

Dacă cel ce vrea să adopte are rele purtări sau interese potrivnice cu cele ale cărui urmează a fi adoptat;

Dacă există motive temeinice pentru încuviințarea adopției, deși diferența de vârstă între adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani.

i. Sublinieri privind reglementarea ocrotirii copilului minor prin adopție, potrivit Ordonanței de urgență nr.25/1997

1. Adopția – măsură de ocrotire a copilului minor

Ocrotirea copilului minor se realizează fie prin părinții lui, fie prin tutore. Minorii care se găsesc în situații speciale sunt ocrotiți în cadrul măsurilor prevăzute de Ordonanța de urgență nr. 25/1997.

2. Aspecte principale privind îmbunătățirile aduse prin noua reglementare

Avem în vedere următoarele argumente:

Reglementarea nouă ține seamă de convențiile internaționale în materia adopției, preluând soluțiile acestora, pe de o parte, și, pe de altă parte, cuprinde dispoziții care asigură colaborarea mai eficientă între organele din țara noastră cu atribuții în domeniul adopției și organele competente corespunzătoare din alte state.

Adopția se consideră o măsură specială de protecție a copilului, ceea ce se reflectă în conținutul dispozițiilor legale.

Se deosebește, în ceea ce se privește efectele adopției, între filiație și rudenia din adopție.

Se aduc unele precizări în privința cerințelor legale pentru încheierea adopției și se reglementează noi asemenea cerințe legale: condiții de fond, impetimente la adopție, condiții de formă. Se introduce încredințarea copilului în vederea adopției, persoanei sau familiei care dorește să adopte, ca măsură prealabilă adopției.

Se precizează atribuțiile Comitetului Român pentru Adopție în domeniul adopțiilor interne și cel al adopțiilor internaționale. De asemenea, se reglementează procedura de ținere a evidenței copiilor care urmează a fi adoptați.

Se aduc unele îmbunătățiri procedurii de îăncheiere a adopției și de desfacere a acesteia.

Din noua reglementare rezultă actele anexate cererii pentru încuviințarea adopției.

Consimțământul părinților firești la adopție poate fi exprimat și revocat unilateral.

Există un singur fel de adopție, nemaifiind reglementată adopția cu efecte restrânse.

La baza adopției se află o nouă etică a adopției, în sensul că părintele, tutorele sau alt ocrotitor legal al copilului nu poate pretinde sau primi foloase materiale în sensul adopției copilului (art.26 alin.1), precum și în sensul că este oprită intermedierea adopției în scopul unor foloase materiale necuvenite (art.26 alin.2).

Adopția se consideră încheiată și produce efecte de la data când hotărîrea judecătorească ce a încuviințat adopția rămâne irevocabilă. Ea produce efecte numai pentru viitor.

j. Modificări aduse prin Legea nr.87/1998 privind aprobarea Ordonanței de urgență nr.25/1997

Dispozițiile legale cu privire la protecția copilului aflat în dificultate, referitoare la încredințarea copilului unei persoane sau familii, se aplică și în cazul încredințării copilului în vederea adopției (art. 2). Comisia pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției și unei famili care nu are cetațenie română, dar are reședința pe teritoriul României de cel puțin 6 luni și îndeplinește celelalte condiții prevăzute de legea română și legea țării al cărei cetățean este adoptatorul (art.2);

În cazul în care încredințarea în vederaea adopției se cere de o familie sau o persoană de cetățenie română, și de catre o persoană sau familie de cetațenie străină, se acordă prioritate de către Comisia pentru protecția copilului posibilitatea încredințări copilului persoanei sau familiei cu cetețenie română (art. 3);

Cererile persoanelor sau famililor cu domiciliul sau reședința pe teritoriul României care doresc să adopte, se vor transmite Comitetiului Român pentru Adopți în termen de 5 zile de la eliberarea atestatului care constată aptitudinea de a adopta (art.4);

În cazul în care nu există cereri pentru încredințarea copilului în vederea adopției sau dacă o asemenea cerere nu a fost aprobată, Comitetul Român pentru Adopții va repartiza sarcina identificării unei familii potrivite pentru copil unui Serviciu public specializat sau unui organism privat român autorizat (art 5);

Judecarea cererii pentru încuviințarea adopției se face cu citarea Comisiei pentru protecția copilului, care a avizat favorabil încuviințarea adopției, a persoanei sau familiei care dorește să adopte, a Comitetului Român pentru Adopții și cu participarea procurorului;

Serviciile publice specializate pentruu protecția copilului și ofițeri de stare civilă vor urmări respectarea impedimentului la căsătorie între adoptat și rudele sale firești (art.21);

Reglementările anerioare privind adopția au fost abrogate pe data publicării în Monitorul Oficial a Ordonanței de urgență nr. 25/1997 (art.9).

SECȚIUNEA IV

PRINCIPII GENERALE PRIVIND ADOPȚIA ÎN DREPTUL ITALIAN

4.1. Sublinieri privind reglementarea ocrotirii minorului prin adopție potrivit Codului Civil italian.

L. 4 mai 1983, nr.184 definește adopția ca fiind dreptul minorului la o familie (G. U. 17 mai, nr.133, Sup).

Rubrică modificată de art.1 L. 28 martie 2001 n.149.

1. Minorul are dreptul de a crește și de a fi educat în mediul propriei familii. Condițiile favorabile ale părinților sau ale părintelui nu pot constitui un obstacol în exercitarea dreptului minorului la propria familie. În acest scop în favoarea familiei sunt dispuse intervenții de susținere și ajutor. Statul, regimurile și instituțiile locale în cadrul competențelor proprii, susțin, cu intervenții oportune, respectându-și autonomia și limitele resurselor financiare disponibile, nucleele familiale ce prezintă un risc în scopul de a preveni abandonul și de a consimți că minorul să fie educat în mediul familial propriu. Acestea promovează printre alte inițiative de formare a opiniei publice despre încredințarea și adopție și de susținerea activității comunităților de tip familiar, organizează cursuri de pregătire și reactualizare profesională a operatorilor și de asemenea întâlniri de formare și pregătire pentru familiile și persoanele care intenționează să I se încredințeze sau să adopte minori. Aceleași instituții pot stipula convenții cu instituiri sau asociații fără scop lucrativ care operează în domeniul tutelei minorilor și al familiilor pentru realizarea activităților menționate.

2. Când familia nu este capabilă să îngrijească de creșterea și educarea minorului, se face apel la instituțiile menționate. Dreptul minorului la viață, la a fi crescut și educat în sânul unei famili este asigurat fără deosebire de sex, etnie, vârstă, limbă, religie și respectul identității culturale a minorului și totdată în contradictoriu principiile fundamentale ale normei.

4.2. Reglementări privind încredințarea minorului

a. Încredințarea temporară a minorului

Minorul temporar privat de un mediu familial adecvat, în ciuda intervențiilor de susținere și ajutor este încredințat unei familii, de preferat cu copii minori sau unei persoane singure, capabilă să-I asigure întreținerea, educarea, instruirea și relațiile afective de care el are nevoie. Acolo unde nu este posibilă încredințarea este permisă integrarea minorului într-o comunitate de tip familiar sau, în lipsa acesteia, într-un institut de asistență publică sau privată care să aibă sediul de preferință într-un loc cât mai apropiat celui care își are reședința stabilă nucleul familial de proveniență. Penttru minorii sub 6 ani integrarea poate avea loc doar pe lângă o comunitate de tip familial.

În cazuri de urgență încredințarea poate fi dispusă și fără a pune în practică intervențiile precizate. Plasarea în instituție trebuie să fie efectuată până la 31 decembrie 2006 prin încredințarea unei familii și unde aceasta nu este posibilă, prin integrarea într-o comunitate de tip familial caracterizată de organizare și raportare interpersonală asemănătoare celor dintr-o familie.

Regiunile, cadrul propriilor competențe și pe baza unor criterii stabilite de Conferința permanentă pentru raporturile dintre Stat, regiuni și provincii autonome din Trento, și Bolzano, definesc standardele minime ale serviciilor și asistenței ce trebuie furnizate comunității de tip familial și instituțiilor și verifică periodic respectarea acestora.

b. Reprezentanții comunității de tip familial și a instituțiilor de asistență

Reprezentanții comunității de tip familial și a instituțiilor de asistență publică sau privată exercită puteri tutelare asupra minorului încredințat după normele codului civil până când se trece la numirea unui tutore în toate cazurile în care exercitarea autorității de drept a părinților sau a tutelei este împiedicată. În cazurile prevăzute în interval de 30 de zile de la primirea minorului, reprezentanții legali sunt trimiși să depună o cerere pentru numirea tutorelui. Aceștia și cei care-și desfașoară gratuit propria activitate în folosul comunității de tip familial a instituțiilor de asistență publică și privată nu pot fi numiți pentru astfel de sarcină.

În cazul în care părinții își reintră în drepturi, comunitatea de tip familial și instituțiile de asistență publică sau privată cer judecătorului tutelar să fixeze eventualele limite sau condiții într+o astfel de exercitare.

c. Încredințarea familială a minorului

Încredințarea familială este dispusă de succesorul social local, înainte de consensul manifestat de părinți sau de părintele cu depline drepturi, sau de tutore, pentru minorul care a împlinit 12 ani și pentru minorul de vârstă mai mică în funcție de puterea sa de discernământ. Judecătorul tutelar din locul de unde se află minorul excecută prevederea conform sentinței. Unde lipsește consimțirea din partea părinților ce-și exercită drepturile sau din partea tutorelui, decizias o ia tribunalul pentru minori – se aplică art.330 din codul civil.

În prevederea încredințării familiale trebuie să fie indicate explicit motivațiile acestuia și de asemenea timpul și modul de exercitare a puterilor recunoscute ale celui căruia i se încredințează și modalitățile prin care părinții și alte componente ale nucleului familial pot menține raporturile cu minorul. Trebuie de asemenea ssă se indice serviciul social căruia i se atribuie responsabilitatea programului de asistență precum și supravegherea în timpul încredințării cu obligația de a menține constant legătura cu judecătorul tutelar sau cu tribunalul pentru minori. Serviciul social local căruia i se atribuie responsabiliatea programului de asistență cât și supravegherea din timpul încredințării, trebuie să raporteze fără întârziere judecătorului tutelar sau tribunalului pentru minori aflate în locul în care se găsește minorul orice eveniment ce prezintă importanță și se recomandă prezentarea, o informare despre mersul programului de asistență, despre durata ulterioară presupusă și despre evoluția condițiilor dificile în care se află nucleul familial de proveniență. Trebuie să se indice și presupusa durată a încredințării care trebuie să fie raportabilă la complexul de intervenții și îndreptat către recuperarea familiei de origine. O asemenea perioadă nu poate depăși durata de 24 luni și este prorogabilă de către tribunalul pentru minori atunci când suspendarea încredințării aduce prejudicii minorului.

Încredințarea familiară îcetează cu prevederea aceleași autorități care a dispus-o, evaluând interesul minorului, când apare situația de dificultate temporară a amiliei de origine care a determinat-o, sau în cazul în care urmarea acestuia aduc prejudicii minorului. Judecătorul tutelar după ce trece perioada prevăzută o dată anunțat serviciul social local în cauză și minorul care a împlinit 12 ani și chiar minorul ce nuaîmplinit această vârstă, având în vedere capacitatea sa de discernământ, cere, dacă este necesar, tribunalului competent pentru minori, adoptarea unor măsuri ulterioare în interesul minorului. Dispozițiile acestui articol se aplică atât cât sunt compatibile, și în cazul minorilor integrați pe lângă o comunitate de tip familial sau pe lângă o instituție de asistență publică sau privată.

Celui ce i se încredințează minorul trebuie să-l primească pe acesta alături de el și să aibă grijă de întreținerea și educarea acestuia, tinând cont de indicațiile părinților pentru care nu s-au pronunțat directivele articolelor 330 și 333 ale codului civil, sau ale tutorelui și respectând prescripțiile stabilite de autoritatea ce încredințează. Se aplică, în măsura în care sunt compatibile dispozițiile art.316 ale codului civil. Cel căruia i se încredințează minorul trebuie menționat în procedurile civile în materie de autoritate, de încredințare și adopție referitoare la minorul încredințat.

Serviciul social, în cadrul propriilor competențe, la dispoziția judecătorului sau după necesitățile impuse de caz, desfășoară o activitate de susținere educativă și psihologică, îndeplinește raporturile cu familia de proveniență și revenirea în aceasta a minorului după modalități potrivite, prevalându-se de competențele profesionale ale altor structuri din teritoriu și de autoritatea asociaților familale indicate eventual de cei cărora li se încredințează un minor.

SECȚIUNEA V

NOȚIUNEA ADOPȚIEI

5.1.Înțelesurile noțiunii de adopție

Noțiunea de adopție are un triplu înțeles și anume: de act juridic, de raport juridic și de instituție juridică.

În literatura de specialitate adopția ca act juridic a fost definită ca fiind acordul de voință al persoanelor care trebuie să consimtă la adopție acord care dă naștere la raportul juridic de adopție, la rudenia anume prevăzută de lege.

Pe de altă parte, privită ca raport juridic, ea a fost definită ca reprezând legătura de rudenie între adoptat și descendenții săi pe de o parte și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte.

Ca instituție juridică adopția reprezintă totalitatea normelor juridice privitoare la nașterea, efectele și desfacerea adopției, actul adopției și încuviințarea adopției, raportul de adopție și efectele sale, precum și desfacerea acestui raport de rudenie.

5.2. Definiția adopției

Potrivit art.1 alin.1 din ordonanța de urgență nr.25 din 12 iunie 1997, adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil precum și rudele adoptatorului. În consecință, încetează filiația firească dintre copil și părinții săi firești (art.1 alin.4) din momentul stabilirii filiației din adopție, pe care o putem numi filiație adoptivă spre a o deosebi de filiația firească. Prin adopție adoptatorii își asumă obligațiile și răspunderea ce revin părinților firești.

5.3. Adopția cu efecte depline

Codul familiei reglementează două feluri de adopție.

Adopția cu efeccte restrânse (art. 67-78, în prezent abrogate ), care se caracterizează prin următoarele:

– legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenți săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte se mențineau;

– între adoptat și descendenți săi pe de o păarte, și adoptator, pe de altă parte, se stabileau raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre copi și părinți;

b. Adopția cu efecte depline (cu efectele filiației firești-art 79 în prezent abrogat) care se caracteriza prin următoarele:

– legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenți săi pe de o parte, și părinți firești și rudele acestora pe de altă parte, încetau; cu toate acestea impedimentele la căsătorie rezultând din rudenie se mențin;

– între adoptat și descendenți săi pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia,pe de altă parte se stabileau raporturi de rudenie.

SECȚIUNEA VI

DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND ADOPȚIA ÎN DREPTUL ITALIAN

Adopția este consimțită soților ce s-au căsătorit de cel puțin 3 ani. Între soți nu trbuie să existe sau să fi avut loc în ultimi 3 ani o separare. Soți trbuie să fie capabili din punct de vedere afectiv și în stare să educe, să instruiască și să întrțină minorii pe care intenționează să-i adopte. Vârsta celor ce vor să adopte trebuie să depășească 18 ani și să nu depașească 45 ani în momentul adopției.

Cererea de stabilitate despre care este vorba poate fi valabilă și când cei 2 soți au conviețuit în mod stabil și cu continuitate înainte de căsătorie pe o perioadă de 3 ani, în cazul în care tribunalul pentru minori certifică continuitatea șii stabilitatea conviețuirii, avându-se în vedere toate circumstanțele cazului concret. Nu este împiedicată adopția atunci când limita maximă de vârstă a părinților adoptatori este depășită de unul dintre aceștia dar nu mai mult de 10 ani sau când aceștia sunt părinți ai unor copii naturali sau adoptați dintre care măcar unul să fie minor sau când adopția privește un fate sau o soră a minorului adoptat deja de ei.

Acelorași soți li se consimt mai multe adopți și chiar cu acțiuni succesive și constitutive criteriului preferențial în vederea adopției faptul că deja au adoptat un copil –frate cu adoptatul sau că au facut o cerere pentru a adopta mai mulți frați sau disponibilitatea declarată în a adopta minori care se află în condițile indicate de art.3, alin.1 din L.5 februarie 1992 n.104 privind asistența, integrarea socială și drepturile persoanelor handicapate. În cazul adopție minorilor de vârstă superioară celei de 12 ani si cu handicap certificat conform prevederilor art.4 din L. 5 februarie 1992 n.104, statul, regiunile și autoritățile locale pot interveni în cadrul propriilor competențe și în limitele disponibilităților financiare ale bilanțurilor respective, cu măsuri specifice cu caracter economic, eventual și prin măsuri de susținere în formarea și integrarea socială până la vârsta de 18 ani a adoptaților.

Adopția este consimțită în favoarea minorilor declarați în stare de adoptabilitate conform articolelor ce urmează. Minorul, care a împlinit 14 ani nu poate fi adoptat dacă nu-și exprimă acordul personal, care trebuie să se manifeste chiar și când minorul împlinește vârsta menționată în timpul procedurii. Consimțământul dat poate totuși să fie revocat până la pronunțarea definitivă a adopției. Dacă adoptatul a împlinit 12 ani trebuie să fie anunțat personal, dacă are sub 12 ani trebuie să fie audiat luându-se în considerație puterea sa de discernământ.

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA LEGALĂ

1. REGLEMENTAREA INTERNĂ

În Codul familiei adopția a fost reglementată prin dispozițiile capitolului III, adopția, al titlului II, rudenia, apoia apărut legea nr.11/1990 pentru încuviințarea adopției, modificată prin Legea nr.48/1991 și prin Legea nr.65/1995, republicată în M. Of. Al României Partea I nr.159 din 24 iulie 1995 care a adus modificări și completări reglementării din Codul familiei. Dispozițiile legale din Codul familiei privind adopția și cele ale Legii nr.48/1991 și 65/1995 precum și alte dispoziții legale contrare au fost abrogate prin Ordonanța de urgență nr.25 din 12 iunie 1997 – modificată prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului României nr.25/1997 cu privire la adopție, publicată în M. Of. al României nr.168, partea I din 29 aprilie 1998 – care reglementează în prezent adopția. Prin noua reglementare această adopție corespunde, în ceea ce privește efectele sale, adopției cu efecte depline sau filiației cu efectele firești. Prin urmare, în prezent există un singur fel de adopție.

2. ADOPȚIA INTERNAȚIONALĂ

ÎN DREPTUL ROMÂN

Țara noastră a aderat prin Legea nr.15 din 25 martie 1993 la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.67 din 31 martie 1993. Legea nr.15/1993 a fost adoptată de Camera Deputaților și Senat în ședințele din 15 martie 1993 și a fost promulgată prin decretul nr.44 din 25 martie 1993. Convenția a fost aprobată și supusă spre ratificare Parlamentului prin Decretul nr.130 din 24 iunie 1993.

Potrivit Convenției fiecare parte contractată se angajează să asigure conformitate legislației sale cu dispozițiile părții a II-a a acestei convenții și să notifice secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate în acest scop și de asemenea să ia în considerare dispozițiile enunțate în partea a III-a a acestei convenței și, dacă le acordă oricăreia dintre dispoziții, ea va trebui să notifice aceasta secretarului general al Consiliului Europei.

O altă Convenție adică cea de la Haga din 21 mai 1993 are drept obiect (art.1):

să stabilească garanții pentru ca adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului;

să instaureze un sistem de cooperare pentru a asigura respectul acestor garanții și să prevină astfel, răpirea, vânzarea și traficul de copii;

să asigure recunoașterea în statele adoptate a adopțiilor realizate potrivit convenției.

3. ADOPȚIA INTERNAȚIONALĂ

ÎN DREPTUL ITALIAN

Adopția minorilor străini are loc conform principiilor și după directivele Convenției pentru tutela minorilor și cooperarea în materia de adopție internațională, concepută la Aja pe 29 mai 1993 numită apoi ,,Convenție’’, după dispozițiile obținute în legea nr.31 din 1998 art.3.

Persoanele reprezentate în Italia care doresc să adopte un minor străin rezident în străinătate prezintă o declarație de disponibilitate tribunalului pentru minori din districtul în care își au reședința și cer ca același tribunal să le declare oportunitatea pentru adopție. În cazul cetățenilor italieni rezidenți într-un stat străin, este competent tribunalul pentru minori districtului în care se află locul ultimei lor reședințe; în absență, este competent tribunalul pentru minori de la Roma. Tribunal pentru minori dacă nu consideră necesar să pronunțe imediat decretul de oportunitate din lipsă de cereri transmite, în 15 zile de la prezentare, copia declerației de disponibilitate serviciilor instituțiilor locale.

Serviciile socio-asistențiale ale instituțiilor locale singure sau asociate, chiar și prevalându-se de competențele instituțiilor sanitare locale sau spitalizate, dezvoltă următoarele activități:

Informare despre adopția internațională și despre procedurile relative, despre instituțiile autorizae și despre alte forme de solidaritate în ceea ce-i privește pe minorii aflați în dificultate;

Pregătirea aspirațiilor pentru adopție, chiar și în colaborare cu instituțiile menționate;

achiziționarea elementelor despre situația familială personală și sanitară a părinților adoptivi aspirații despre mediul lor social despre motivațiile care-i determină despre atitudinea lor față de o adopție internațională, despre eventualele caracteristici specifice minorilor pe care aceștia vor fi capabili să-i primească cât și achiziționarea oricărui element util pentru evaluarea din partea tribunalului pentru minori a oportunității lor pentru adopție.

Tribunalul pentru minori odată ce primește raportul menționat îi audiază pe aspiranții la adopție chiar și cu ajutorul unui judecător delegat, dispune dacă este necesar aprofundările oportune și pronunță până în două luni un decret motivat, atestând exitența sau inexistența cerințelor pentru adopție.

Instituția autorizată care a primit sarcina de a se îngriji de procedura de adopție are următoarele îndatoriri:

Informează aspirații despre procedurile pe care le va iniția și despre perspectivele concrete de adopție;

Adună de la autritatea străină propunerea de întâlnire între aspirații la adopție și minorul de adoptat având grijă să fie însoțită de toate informațiile cu caracter sanitar privitoare la minor, de informațiile privitoare la familia de origine și experiențele sale de viață;

Transferă toate informațiile și toate datele privitoare la minor părinților aspiranți adoptivi, informându-i de propunerea de întâlnire între aspiranți la adopție și minorul de adoptat și asistându-i la toate activitățile desfășurate în țara străină;

Informează imediat Comisia, tribunalul pentru minori și serviciile instituției locale despre decizia de încredințare de la autoritatea străină și cere Comisiei, transmițând documentația necesară, autorizarea intrării și a reședinței permanente a minorului în Italia;

Certifică data de plasare a minorului pe lângă soții cărora li se încredințează un copil sau pe lângă părinții adoptivi;

Desfășoară în colaborare cu serviciile instituțiilor locale activități de susținere al nucleului adoptiv de la intrarea minorului în Italia la cererea celor care-l adoptă.

Comisia despre care se menționează declară că adopția răspunde interesul superior al minorului și autorizează intrarea și rezidența permanentă în Italia. Declarația prevăzută este admisă:

Când din documentația transmisă autorității țării străine nu rezultă situația d abandon al minorului și constatarea imposibilității încredințării sau adopției din partea statului de origine;

Când în țara străină adopția nu determină pentru adoptat dobândirea statutului de fiu legitim și încetarea raporturilor juridice între minor și familia de origine cu condiția ca părinții naturali să fi consimțit la producerea acestor efecte.

Minorul care a intrat pe teritoriul statului pe baza unei proceduri străine de adopție sau de încredințare în scopul adopției beneficiază încă din momentul intrării de toate drepturile acordate minorului italian aflat în plasament sau încredințare familială. Din momentul intrării in Italia și pentru cel puțin un an, în scopul unei inegrări corecte în familie și în societate, servicile de asistență socială ale instituțiilor locale îi asistă pe părinții cărora li s-a încredințat minorul, pe părinți adoptivi și pe minor. Acestea, în orice situație, raportează tribunalului pentru minori despre evoluția plasamentului semnalând eventualel dificultăți pentru intervențiile oportune. Minorul adoptat dobândește cetățenia italiană ca urmare a transcrierii procedurii de adopție în registrele stării civile.

Adopția internațională a minorilor provenind din state ce au rectificat Convenția, sau care în spiritul Convenției au stipulat acorduri bilaterale paote avea loc doar cu proceduri și efecte prevăzute de prezenta lege. Adopția sau încredințarea în scop adoptiv, pronunțate într-o țară neaderantă la Convenție nici semnalată a acordului bilateral, poate fi declarată eficientă în Italia cu condiția:

Să fie certificată condiția de abandon a minorului străin sau consimțământul părinților naturali la o adopție care să determine pentru minor dodândirea statului de fiu legitim al părinților adoptivi și încetatrea raporturilor juridice dintre minor și familia de origine;

Părinții adoptivi să fi obținut decretul de oportunitate și procedurile adoptive să fi fost efectuate cu intervenția Comisiei și a unei instituții autorizate;

Să fie respectate indicațiile conținute în decretul de oportunitate;

Să fie acordată autorizația prevăzută de art.38, alin.1 lit.h.

Comisia pentru adopția internațională este compusă din:

Un președinte numit de Pteședintele Consiliului de miniștri în persoana unui magistart având experiență în sectorul de minori sau un conducător al statului având aceeași experiență;

Doi reprezentanți ai Conducerii Consiliului de miniștri, Departamentul pentru probleme sociale;

Un reprezentant al Ministerului de Externe;

Un reprezentant al Misterului de Justiție;

Un reprezentant al Ministerului Sănătății;

Trei reprezentanți ai Conferinței modificate despre care se vorbește în art.8 din 28 august 1997.

Președintele stă în funcție 2 ani și misiunea poate fi reînnoită o singură dată. Componenții Comisiei rămân în post 4 ani. Cu regulamentul adoptat de Comisie este asigurată apropierea graduală a componenților de Comisia însăși la scăderea termenului de permanență având în funcție. În acest scop regulamentul poate prelungi durata în funcție a componenților Comisiei pentru perioade nu mai mari de un an. Comisia se prevalează personal de rolurile Președenției Consiliului de miniștri și alte administrații publice.

CAPITOLUL III

CERINȚELE ÎNCHEIERII ADOPȚIEI

SECȚIUNEA I

CLASIFICAREA CERINȚELOR LEGALE ALE ADOPȚIEI

Încheierea adopției se poate realiza numai cu îndeplinirea unor anumite cerințe, care pot fi clasificate după diferite criterii. Ne oprim la următoarea clasificare:

condițiile de fond;

condiții de formă.

SECȚIUNEA II

CONDIȚII DE FOND ALE ADOPȚIEI

2.1. Consimțământul adopției

Consimțământul celui care adoptă.

Adopția se poate face de către o sindură persoană sau de doi soți (art.4 alin.1). persoana care adoptă poate fi căsătorită sau nu, în primul caz doar un soț devine adoptator. Î această situație putem fi când, de exemplu, un soț adoptă copilul celuilalt soț, ce poate fi dintr-o căsătorie precedentă sau din afara căsătoriei.

Consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu capacitate deplină de exercițiu și să nu fie viciat. Prin urmare nu pot exprima un consimțământ valabil în vederea adopției, minorul necăsătorit și cel pus sub interdicție (art.8 Decretul nr.31/1954 și art.117 C. fam.).

Consimțământul la adopție se exprimă î forma autentică (art.7 alin.1 lit.a, art.12 alin.5 lit.d). cerința ca declarația de adopție ce cuprinde consimțământul să se dea prin înscris autentic a fost prevăzută pentru prima dată în Legea nr.11/1990.exprimarea consimțământului pentru adopție de către cel care dorește să adopte un copil trebuie să se facă în formă autentică încă înainte de a fi sesezată instanța, iar în judecată familia sau persoana ce dorește să adopte poate fi reprezentată numai de Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau de un organism privat autorizat (art.18 alin.2) – această ultimă prevedere a fost abrogată prin Legea nr.87/1998. Comisiile pentru protecția copilului sunt cele care propun Comitetului Român pentru Adopții persoana sau familia care adoptă (art.18 alin.3).

Consimțământul soțului care adoptă

Ordonanța de urgență nr.25/1997 stabilește în art.4 alin.4 ca adopția unui copil de către mai multe persoane este interzisă, cu excepția cazului în care ea se face de către soț și soție, simultan sau succesiv, iar în alin.2 dacă persoana care dorește să adopte este căsătorită, va fi necesar și consimțământul celuilalt soț cu excepția cazurilor în care aceasta e în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

Consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat (art.7 alin.1 lit.a Codul familiei)

Cerința consimțământului părinților firești la dopția copilului lor minor necesită unele precizări:

Legea se referă la părinții firești ai copiluli nu însă și la părinții adoptatori. Ea este ceea ce s-a precizat îndeaproape și în practica judiciară prin părinții firești înțelegem atât părinții copilului din căsătorie cât și cei din afara căsătoriei.

Regula este că la adopție trebuie să consimtă ambii părinți fără nici o deosebire dacă aceștia mai sunt căsătoriți sau sunt divorțați demult, iar la adopția copilului din afara căsătoriei trebuie să consimtă ambii părinți numai atunci când filiația copilului a fost stabilită deopotrivă față de mamă și față de tată. Dezacordul dintre părinți privind adopția copilului lor care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu nu poate fi soluționat de către autoritatea tutelară potrivit art.99 C. fam., deoarece, ar însemna ca părintele care nu consimte la adopția copilului săucare a dobândit capacitate deplină de exercițiu, este asimilat ca un părinte decăzut din drepturile părintești. În consecință dacă unul din părinții firești nu-și dă consimțământul la adopție, instanța judecătorească nu poate decide în locul lui.

Prin excepție expresă că de la regula de adopție trebuie să consimtă ambii părinții firești, art.7 stabilește că în următoarele cazuri nu este necesar acest consimțământ: părinții sunt decăzuți din drepturile părintești, sunt decedați, sunt puși sub interdicție, sunt declarați judecătorește morți, necunoscuți sau se află în orice situație care determină imposibilitatea de a-și manifesta voința, precum și în cazul în care copilul este declarat judecătorește abandonat prin hotărîre judecătorească rămasă definitivă. Alin.3 al aceluiași articol precizează și cazurile în care este suficient numai consimțământul unuia dintre părinții săi firești – ori de câte ori celălalt părinte este decăzut din drepturi, din drepturile părintești, este decedat, pus sub interdicție, declarat judecătorește mort sau dispărut, necunoscut ori se află în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința.

În ceea ce privește forma consimțământului părinților firești, art.7 lit.a și art.8 alin.2 precizează că acesta se exprimă în forma autentică. Totodată el se poate da numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la data nașterii copilului (art.8 alin.1). Părintele poate revoca consimțământul dat în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat. După expirarea termenului de 30 de zile, consimțământul părintelui devine irevocabil. Dacă părintele ce și-a revocat consimțământul decedează, adopția se poate încheia numai dacă îndeplinesc toate condițiile în raport cu noua situație creată.

Pot exista cazuri în care, deși părintele firesc își revocă consințămăntul după expirarea termenului de 30 de zile, deci când devenise irevocabil, instanta de judecată să aprecieze motivele evocării ori alte împrejurări în legătură cu revocarea și, dacă le apreciază ca fiind întemeiate, să respingă încuviințarea adopției.

Consințământul copilului care urmează a fi adoptat.

În cazul în care cel care urmează a fi adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, art.18 alin.4 Ord. de urg. nr.25/1997 stabilește că instanța de judecată îi va cere consimțământul. Nimic nu s-ar opune ca acest consințământ să fie expirat printr-un înscris autentic anterior sesizării de judecată.

2.2. Persoana sau familia (doi soți) să aibă capacitatea deplină de exercițiu (art.5 alin.1 Codul familiei).

Cum prin adopție, ocrotire părintească trece de la părinții firești la adoptator, înseamnă că acesta din urmă trebuie să-l reprezinte pe adoptator în actele juridice civile, până când acesta împlinește 14 ani, iar după împlinirea acestei vârste, să încuviințeze în prealabil actele juridice pe care adoptatul poate să le încheie singur, ceea ce, bineînțeles, adoptatul nu o poate face decât dacă el însuși are exercițiul deplin al capacității sale civile ( art.9 din Decretul nr. 31 din ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice.)

Persoana cu capacitate deplină de exertcițiul poate adopta fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie; nu are importanță dacă aceasta mai are un copil și nici dacă e sau nu căsătorită; de asemenea vârsta maximă a adoptatorului e nalimitată și nu poate conduce la refuzul încuviințării adopției decât în condiți excepționale.

2.3. Diferența de vârstă între cel care adoptă și cel care urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani (art.5 alin.1 Codul familiei).

Această condiție se justifică prin faptul că între aoptat și adoptator trebuie să existe o diferență de vârstă cu ce care există, de obicei, într părintele firesc și copilul său. Din excepție de la această condiție Ordonanța de urgență nr.25/1997, în art.5 alin.2, stabilește că pentru motive întemeiate instanța judecătorească poate încuviinta adopția chiar dacă diferența de vârstă dintr adopătator și adoptat va fi mai mică de 18 ani. Există motive temeinice prin care persoana care dorește să adopte este mai mică de 18 ani în cazul în care cel care vrea să adopte l-a crescurt pe cel ce urmează să fie adoptat, sau în cazul în care o femeie căsătorită, cu vârsta sub 18 ani, ar dori să adopte împreună cu soțul ei un copil, precum și situația în care unul din soți dorește să adopte copăilul firesc al celuilalt soț, iar diferența de vârstă între ei e mai mică de 18 ani.

2.4. Cel care urmează să fie adoptat să nu fi dobândit capacitate deplină de exercițiu (art.2 alin.1 Codul familiei)

Regulă în dreptul nostru actual este că, în principiu, numai persoanele ce nu au dobândit capacitate deplină de exercițiu pot fi adoptați. De regulă capacitatea de exercițiu se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani, când persoana devine majoră; până la împlinirea acestei vârste ea este minoră. Pentru a se putea căsători, un bărbat trebuie să aibă 18 ani împliniți, iar o femeie 16 ani dar cu dispensă ea se poate căsători și la vârsta de 15 ani, moment în care ea dobândește capacitatea deplină de exercițiu; capacitate pe care ea o păstrează chiar dacă se desface căsătoria prin divorț sau încetează prin decesul soțului.

Prin abatere de la regula potrivit căreia numai persoanele lipsite de capacitate de exercițiu pot fi adoptate, Ordonanța de urgență nr.25/1997 admite și adoptarea unei persoane cu capacitate deplină de exercițiu numai de către persoana sau familia care a crescut-o (art.2 alin.2).

Avem în vedere următoarele situații:

copiii luați spre creștere fără întocmirea formelor cerute pentru adopție (art.88 C. fam.);

copiii încredințați unor rude sau altor persoane, de către instanța judecătorească, în cazul divorțului, ca urmare a aprecierii instanței că nici unul dintre părinții divorțați nu e în măsură a-l crește în mod corespunzător (art. 42 C. fam.), ori de către Comisia pentru protecția copilului în condițiile art.7-14 Ord. de urg. nr.26 din 9 iunie 1997 privind protecția copilului aflat în dificultate sau plasamentul copilului la o persoană sau familie în condițiile art.14;

copiii crescuți de tutore (art.126 C. fam.).

S-a decis că persoana majoră poate fi adoptată cu condiția să fi fost crescută pe timpul minorității de către adoptatori, iar durata de timp în perioada minorității să fie suficient de lungă și cu caracter de continuitate, ca să excludă urmărirea al unui alt scop decât cel al adopției.

2.5. Atestatul comisiei pentru protecția copilului

Comisia pentru protecția copilului constituie o instituție creată prin dispozițiile Ordonanței de urgență nr.26/1997, rolul ei fiind de a coordona activitatea autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ-teritoriale de pe teritoriul județelor în domeniul autorității tutelare și al protecției drepturilor copilului (art.5 alin.2 Ord. de urg. nr.26/1997). Existența ei este menită să asigure o reală protecție a intereselor și drepturilor copiilor, în foarte multe situații aceștia căzând victime a numeroase abuzuri.

Atestatul pe care îl eliberează Comisia se referă la îndeplinirea condițiilor materiale și morale, de către persoana sau familia care dorește să adopte, necesare asigurării, dezvoltării armonioase a copilului, respectiv constată faptul că persoana sau familia este aptă să adopte. Art.6 alin.3 stabilește ca acest atestat se eliberează la cererea persoanei sau familie interesate, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, pe baza rapoartelor și a propunerilor Seviciului public specializat pentru protecțuia copilului, din județ sau din sectorul municipal București, sau ale unui organism privat autorizat.

Atestatul nu trebuie confundat cu avizul favorabil al Comisiei pentru protecția copilului de la domiciliul copilului. Astfel atestatul se eliberează în termen de 90 de zile, și pe baza lui și a consimțămintului persoanei sau familiei ce dorește să adopte și a consimțământului părinților celui ce urmează a fi adoptat.

2.6. Avizul favorabil al Comisiei pentru protecția copilului de la domiciliul acestuia (art.7 alin.1 lit.b Codul familiei).

Avizul nu se confundă cu atestatul deși ambele sunt emise de Comisia pentru protecția copilului. Potrivit art.3 alin.6 Ord. de urg. nr.25/1997, se face deosebirea între hotărârea privind eliberarea avizului favorabil și eliberarea acestui aviz; într-adevăr, la sfârșitul perioadei pentru copilul este încredințat în vederea adopției, Comisia hotărăște asupra eliberării avizului favorabil, iar eliberarea avizului prelungește de drept perioada pentru care copilul a fost încredințat în vederea adopției pâna la încredințarea sau respingerea cereri de către instanță (art.9 alin.6). Desigur, eliberarea avizului favorabil este ulterioară hotărârii de eliberare, dar efectul juridic îl produce eliberarea avizului, care practic înseamnă comunicarea lui celui interesat.

2.7. Încredințarea copilului în vederea adopției persoanei sau familiei care dorește să-l adopte (art.9 Codul familiei).

Alături de condițiile prevăzute în alineatele precedente, Ordonanța de urgență nr.25/1997 ca o inovație, stabilește măsura încredințării copilului de către Comisie, în vederea adopției, persoanei sau familiei care dorește să-l adopte.

Putem aduce în acest sens următoarele argumente:

Comisia pentru protecția copilului hotărăște asupra eliberării avizului favorabil adopției la sfârșitul perioadei de încredințare a copilului în vederea adopției (art.9 alin.6), iar eliberarea avizului prelungește de drept perioada încredințării copilului;

Comitetul Român pentru Adopție este obligat să comunice tuturor Comisiilor pentru protecția copilului datele de identitate și toate informațiile referitoare la copii care au fost communicate Comitetului Român pentru adopții de către fiecare Comisie pentru protecția copilului în legătură cu copiii a căror adopție sunt competente să o realizeze. Comitetul va repartiza sarcina identificării unei persoane sau familii potrivite pentru copil unui Serviciu public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat român autorizat. Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat va prezenta acestuia propunerea privind încuviințarea adopției copilului, acordând prioritate persoanelor sau familiilor cu cetățenie română. Încuviințarea adopției se face fără încredințarea copilului în vederea adopției doar în cazul în care încredințarea nu este posibilă. Regula este că adopția se încheie cu încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției.

Considerăm că adopția se poate încheia fără încreidnțarea prealabilă a copilului, în afară de cazul când nu a fost posibilă o asemenea încredințare și în următoarele cazuri:

persoana sau familia care dorește să adopte a crescut pe cel pe care dorește să-l adopte (art.2 alin.2);

un soț adoptă copilul celuilalt soț;

adoptatorii sunt rude până la gradul al patrulea inclusiv cu unul din părinții copilului.

În ceea ce privește încredințarea copilului în vederea adopției trebuie avute în vedere următoarele:

încredințarea copilului în vederea adopției se poate face persoanei sau familiei ce beneficiază de atestatul din care să rezulte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării, dezvoltării armonioase a copilului;

încredințarea se poate face unei persoane sau familii cu cetățenie română ori care nu are cetățenie română, dar care are reăedința pe teritoriul statului român de cel puțin 6 luni;

încredințarea copilului în vederea adopției durează minim 3 luni;

în perioada încredințării copilului persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul se află sub supravegherea Serviciului public specializat pentru protecția copilului din subordinea Comisiei pentru protecția copilului; aceste servicii publice sunt obligate să prezinte Comisiei rapoarte bilunare referitoare la evoluția copilului și arelațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat în vederea adopției;

dacă în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic din care consimțământul părinților a fost exprimat, o rudă a copilului până la gradul al patrulea inclusiv cere ca acesta să fie încredințat în vederea adopției Comisia pentru protecția copilului va lua în considerare, la expirarea acelui termen, când consimțământul părinșilor devine irevocabil, cu prioritate posibilitatea îcredințării copilului acelei rude;

în cazul în care se cere încredințarea copilului în vederea adopției de către o persoană sau familie cu cetățenia română și de către o persoană sau familie străină, posibilitatea încredințării copilului la persoana sau familia cu cetățenie română va fi luată în considerare cu proritate de către Comisia pentru protecția copilului, în formularea Ordonanței, opinia exprimată de copilul cu discernământ va fi determinată în luare hotărârii, prevedere abrogată prin legea nr. 87/1998; tot astfel, Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat va prezenta Comitetului Român pentru Adopții, propunerea privind încuviințarea adopției copilului, acordând prioritate persoanelor sau faniliilor cu cetățenie română (art.12 alin.5); prin urmare, prioritatea există atât pentru încredințarea copilului în vederea adopției, cât și pentru propunerea încuviințării adopției.

2.8. Se pot adopta copiii care se află în evidența Comitetului Român pentru Adopții (art.13 Codul familiei).

Art. 13 Ord. de urg. nr.25/1997 prevede că este interzisă adopția copiilor care nu sunt în evidența Comitetului Român pentru Adopții, același articol stabilind însă și excepțiile de la această regulă:

Un soț adoptă copilul celuilalt soț;

Adoptatorii sunt rude până la gradul patru inclusiv cu unul din părinții copilului;

Persoana care a dobândit capacitate deplină de exercițiu se adoptă de către persoana sau familia care a crescut-o (art.2 alin.2).

2.9. Condiții speciale pentru persoanele sau familiile cu domiciliul sau reședința pe teritoriul altor state și care doresc să adopte un copil cu cetățenie română ori cu reședința pe teritoriul statului român (art.11 alin.2 Codul familiei).

Aceste condiții speciale pot fi grupate în trei categorii, de fond, de formă și de produceră. În continuare ne vom referi la cele de fond:

Un act eliberat de autoritățile străine din care să rezulte că exită garanții pentru ca minorul să intre și să intre și să locuiască în statul respectiv în cazul încuviințării adopției, cât și pentru urmărirea evoluției lui după adopție;

Un act eliberat de autoritățile străine competente din care să rezulte că persoana sau familia care dorește să adopte este aptă să adopte, în conformitate cu prevederile legilor menționate;

Raportul asupra anchetei psiho-sociale efectuată de autoritățile competente sau de organismele private autorizate de către acestea la domiciliul persoanei sau al familiei în cauză, în care să se arate opinia acestora cu privirile la adopție.

SECȚIUNEA III

CONDIȚII DE FORMĂ

Condițiile se referă la actele juridice ale părților, exprimate în forma prevăzută de lege, și la procedura adopției.

3.1. Forma actelor juridice ale părților. Solemnitatea actului adopției

Adopția necesită, în primul rând, consimțământul anumitor persoane prevăzute de lege. Actul juridic principal, substanțial care formează fundamentul adopției, în interesul superior al adoptatului, este consimțământul celui care dorește să adopte dar care nu este suficient pentru încheierea adopției. Consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte îmbracă forma unei declarații autentificate de consimțământ la adopție (art.12 alin.5 lit.d). Această declarație trebuie să cuprindă, alături de exprimarea consimțământului în vederea adopției, și confirmarea luării la cunoștință de starea de sănătate a copilului, potrivit certificatului medical al acestuia, eliberat de policlinica de la domiciliul copilului. Prin formularea declarației autentificate se înțelege că autentificarea se face de notariatul public.

În ceea ce privește declarația de înfiere făcută direct în fața autorității tutelare competente se încuviințează înfierea, legea nu prevedea cerința ca ea să fie făcută în scris, de unde concluzia că ea poate fi valabil făcută și oral; în acest sens s-a pronunțat și instanța noastră supremă, care a mai stabilit că, atunci când declarația de înfiere se dă oral, trebuie făcută o mențiune despre aceasta însuși cuprinsul deciziei de încuviințare a înfierii. În ceea ce privește declarația de înfiere făcută prin înscris autentic s-a făcut precizarea că declarația de înfiere poate fi autentificată fie de Comitetul executiv al consiliului popular care încuviințează înfierea fie de notariatul de stat (art.14 alin.2, din instrucțiunile C.S.E.A.L. nr.2130/1970). Declarația de înfiere are caracter solemn, adică să fie dată așa cum prevede art.71 din C. fam., prin înscris autentic sau direct în fața autorității tutelare care încuviințează înfierea.

În prezent, consimțământul la adopție se poate exprima numai în forma auentică prin notariatul public. Declarația de adopția dată în fața instanței de judecată competentă să încuviințeze adopția nu ar fi în spiritul Ordonanței de urgență nr.25/1997, care prevede numai consimțământul copilului care a împlinit 10 ani ce se cere în instanță, nu și pentru adoptator. În mod aboișnuit consimțământul se exprimă separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopție. Consimțământul în vederea adopției se poate exprima personal sau prin mandatar în acest ultim caz procura trebuie să fie autentică și specială. Consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat se poate exprima numai după trecerea unui termen de 45 zile de la nașterea copilului. Această condiție se cere atât pentru mamă cât și pentru tată. Consimțământul părinților firești este revocabil în termen de 30 de zile de la data înscrisul autentic prin care acesta a fost exprimat, după care devine irevocabil.

Soțul celui care adoptă, care nu devine adoptator, trebuie să consimtă la adopția dorită de celălalt soț. Legea nu prevede nimic în ceea ce privește forma în care se exprimă acest consimțământ. În mod obișnuit, acest consimțământ se exprimă în formă autentică.

Dacă ambii soți adoptă, ei pot să-și exprime consimțământul numai în formă autentică. Aceasta este o situație distinctă.

Copilul care urmează a fi adoptat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie să consimtă la adopție. Acest consimțământ se cere de instanța judecătorească ce încuviințează adopția. Dacă persoana ce urmează a fi adoptată are capacitate deplină de exercițiu, consimțământul său se poate exprima în formă autentică de notariatul public. S-ar putea pune problema dacă acest consimțământ al persoanei cu capacitate deplină de exercițiu poate fi exprimat direct în fața instanței de judecată chemată să încuviințeze adopția.

3.2. Declarația de adopție în dreptul italian.

Tribunalul pentru minori care a declarat starea de adoptabilitate după un an de la încredințare sunt audiați soții ce-au adoptat, minorul care a împlinit 12 ani și cel sub 12 ani, în funcție de puterea de discernământ Ministerul Public și cei care au efectuat activități de supraveghere și sprijin, verifică toate condițiile prevăzute de prezentul capitol și desemnează adopția cu sentință în camera de consiliu hotărând să admită sau nu adopția. Minorul ce a împlinit 14 ani trebuie s-și exprime în mod expres consimțământul la dopție în fața perechii prestabilite. Când cererea de adopție este depusă de soții ce au descendenți legitimi, aceștia, dacă au mai mult de 14 ani trebuie să fie audiați.

Dacă unul dintre soți moare sau devine inapt în timpul încredințării preadoptive, adopția, în interesul minorului, poate fi de asemenea dispusă în instanța celuilalt soț în fața amândurora, cu precizia, pentru soțul decedat, datei morții.

Dacă în cursul încredințării preadoptive intervine separarea soților, adopția poate fi declarată în prezența unuia dintre ei sau a amândurora, în interesul exclusiv al minorului atunci când soțul, sau unul din soți face o cerere în acest sens. Sentința care decide adopția este comunicată Ministerului Public, soților care adoptă și tutorelui. În cazul măsurilor negative nu se face încuviințarea preadoptivă și tribunalul pentru minori stabilește prevederile oportune temporare în favoarea minorului. Opusă sentinței ce declară dacă va avea loc adopția sau nu, până la 30 de zile de la modificare, poate fi propusă amânarea în fața Curții de apel din partea Ministerului Public, de părinții adoptivi și de tutorele minorului. Curtea de apel, o dată audiate părțile și încercată orice măsură considerată oportună, pronunță sentința. Sentința este notificată părților pe larg.

Opusă sentința Curții de apel este admis recursul pentru casare care trebuie propus pâna în 30 de zile de la notificarea aceleiași sentințe doar pentru motive nemenționate în primul alineat, nr.3, art.360 al codului de procedură civilă. Audierea discuției apelului și recursului trebuie fixată până la 60 de zile de la depunerea actelor introductive. Îndeplinirea adopției se produce din momentul definitivării adopției.

Pentru îndeplinirea adopției, adoptatul dobândește statutul de fiu legitim al părinților adoptivi de la care primește și transmite numele. Dacă este dispusă în fața soției despărțite, în conformitate cu art.25 alin.5, adoptatul primește numele familiei ei. Odată cu adopția încetează raporturile adoptatului cu familia de origine, exceptând interdicțiile matrimoniale.

Minorul adoptat este informat despre condiția sa, iar părinții procedează în modurile și termenii pe care le consideră mai potrivite. Orice atestare a stării civile referitoare la adoptat trebuie să fie eliberată cu singura indicație asupra noului nume și cu excluderea oricărei referiri la paternitatea și maternitatea minorului. Reprezentantul stării civile, reprezentantul oficial de stare civilă și orice altă instituție publică sau privată, autoritate sau serviciu public trebuie să refuze să ofere informații, certificări, extrase sau copii din care să rezulte raportul de adopție, exceptând cazul de autorizare expresă din partea autorității judecătorești. Nu este necesară autorizarea când cererea provine de la oficialități ale stării civile pentru a verifică dacă există piedici matrimoniale.

Informații cu privire la identitatea părinților biologici pot fi furnizate părinților adoptivi care exercită puterea de părinți la autorizarea tribunalului pentru minori, doar dacă există motive grave și dovedite. Tribunalul dispune ca informația să fie precedată și însoțită de o pregătire adecvată și de asistență pentru minor. Informațiile pot fi furnizate și responsabilului unei structuri specializate sau unui prezidiu sanitar, la care fac apel presupunerile în caz de nevoie sau urgență, când există un pericol grav pentru sănătatea minorului.

Adoptatul ce atinge vârsta de 25 ani poate avea acces la informații ce privesc originea și identitate propriilor părinți biologici. O poate face și la vârsta majoratului, dacă există motive grave și dovedite ce atenteayă la sănătatea sa psiho-fizică. Instanța trebuie prezentată tribunalului pentru minori din zona de reședință.

Tribunalul pentru minori trece la audierea persoanelor a căror dispozitive poate fi considerată oportună, adună toate informațiile cu caracter social și psihologic, în scopul de a evalua dacă accesul la informațiile menționate în alin.5 să nu aibă ca efect un dezechilibru psiho-fizic al petiționarului. După de finirea instrucției, tribunalul autorizează cu hotărîre accesul la informațiile cerute.

Accesul la informații nu este permis dacă adoptatul nu a fost recunoscut la naștere de mama naturală și când doar unul dintre părinți biologici a declarat că nu vrea să li se cunoască numele, sau și-a manifestat consimțământul la adopție cu condiția de a rămâne anonim.

Autorizația nu e cerută pentru adoptatul major când pătinții adoptivi au decedat sau au devenit iresponsabili, fapt ce constituie o excepție.

Actele necesare încheierii adopției sunt următoarele:

certificatul de naștere al copilului, în copie legalizată;

certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de policlinica de la domiciliul acestuia;

avizul favorabil al Comisiei pentru protecția copilului privind încuviințarea adopției;

certificatele de naștere și, după caz, de căsătorie sau deces ale părinților firești ai minorului, în copie legalizată;

declarația autentificată de consimțământ la adopție dată de părinții firești ai copilului;

dovada încredințării copilului în vederea adopției;

în cazul cererii persoanelor sau familiilor care au domiciliul sau reședința pe teritoriul altui stat sunt necesare anumite acte:

Un act eliberat de autoritățile străine din care să rezulte că persoana sau familia în cauză este aptă să adopte în conformitate cu prevederile legii lor naționale;

Raportul asupra anchetei psihosociale, efectuată de autoritățile străine competente sau de organisme private autorizate de către acestea la domiciliul persoanei sau familiei în cauză, în care să se arate opinia acestora cu privire la adopție;

Certificatele de naștere și de căsătorie ale persoanei sau ale familiei în cauză, în copie legalizată;

Certificate privind starea de sănătate și antecedentele penale ale persoanei sau ale familiei respective; toate actele menționate trebuie însoțite de traducerea autentificată în limba română;

declarația autentificată privind consimțământul, dată de persoana sau familia care dorește să adopte, în care să se arate că s-a luat la cunoștință de starea de sănătate a copilului;

dacă este cazul, declarația de adopție privind consimțământul soțului celui care dorește să adopte;

certificatele de naștere și de căsătorie, în copie legalizată, ale persoanei sau familiei care dorește să adopte;

certificatele privind antecedentele penale ale persoanei sau familiei care dorește să adopte;

certificatele de sănătate ale persoanei sau familiei în cauză;

atestatul care să constate aptitudinea de a adopta, existând garanțiile materiale și morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului;

actul din care să rezulte gradul de rudenie între cel care dorește să adopte și copilul ce urmează a fi adoptat;

certificatul de deces sau hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul din părinții celui ce urmează a fi adoptat a decedat;

alte acte din care să rezulte îndeplinirea unei anumite cerințe legale pentru situația respectivă.

3.3. Procedura adopției

Procedura adopției trebuie privită din două perspective, cea desfășurată în fața administrației publice respectiv în fața instanței de judecată.

3.3.1.PROCEDURA ADMINISTRATIVĂ

Încheierea adopției presupune intervenția unor organe ale administrației publice. Există mai multe organe administrative cu atribuții în materia adopției:

3.3.1.1. Serviciul public specializat pentru protecția copilului.

Ordonanța de urgență nr.25/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate reglementează organizarea și funcționarea acestui organ.

În domeniul adopției, Serviciul public specializat pentru protecția copilului are următoarele atribuții:

Întocmește rapoarte și propune Comisiei pentru protecția copilului eliberarea atestatului persoanei sau familiei care dorește să adopte, prin care se constată aptitudinea de a adopta (art.6 alin.3); eliberarea atestatului are loc numai dacă din rapoartele întocmite de Serviciul public specializat pentru protecția copilului, din județ sau din sectorul municipiului București, rezultă că persoana sau familia în cauză prezintă garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului și prezintă condiții materiale pentru același scop (art.6 alin.4);

În cazul încredințării copilului în vederea adopției, ca o condiție prealabilă încuviințării adopției, Serviciile publice specializate pentru protecția copilului sunt obligate să prezinte Comisiei pentru protecția copilului care a dispus măsura încredințării copilului, rapoarte bilunare referitoare la evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul în vederea adopției (art.9 alin.5);

Cererile persoanelor sau familiilor cu domiciliul sau cu reședința în România, care doresc să adopte, se transmit Comitetului Român pentru Adopții, în termen de 5 zile de la eliberarea atestatului, prin intermediul Serviciilor publice specializate pentru protecția copilului din subordinea Comisiilor pentru protecția copilului sau al organizațiilor private autorizate (art.11 alin.1);

Cererea persoanei sau familiei care dorește să adopte un copil aflat în evidența Comitetului Român pentru Adopții este transmisă de acest Comitet instanței judecătorești competente, prin intermediul Serviciului public specializat pentru protecția copilului (art.14 alin.2);

Ordonanța prevedea că persoana sau familia care dorește să adopte un copil putea fi reprezentată în instanța de judecată numai de Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau de un organism privat autorizat (art.18 alin.2) – prevedere abrogată prin Legea nr.87/1998;

Părinții adoptivi au obligația de a informa copilul că este adoptat de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit; Serviciile publice specializate pentru protecția copilului sunt obligate să acorde părinților adoptivi sprijinul necesar pentru îndeplinirea corespunzătoare a acestor obligații (art.14);

3.3.1.2. Comisia pentru protecția copilului.

În domeniul adopției, Comisia pentru protecția copilului are următoarele atribuții:

Constată existența condițiilor materiale și a garanțiilor morale necesare dezvoltării armonioase a copilului și atestă faptul că persoana sau familia care dorește să adopte este aptă să adopte (art.6 alin.1 și 2); la cererea persoanei sau familiei în cauză eliberează atestatul care constată aptitudinea de a adopta, în termenul de 90 de zile, respectiv de 30 de zile de la data cererii (art.6 alin.3 și art.9 alin.7);

Propune persoana sau familia care poate să adopte copilul (art.7 alin.1);

Acordă avizul favorabil pentru încuviințarea adopției copilului (art.7 alin.1 lit.b și art.9 alin.6);

Primește rapoarte bilunare de la Serviciile publice specializate pentru protecția copilului referitoare la evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat în vederea adopției (art.9 alin.5);

În cazul în care o persoană sau familie cu cetățenia română și o persoană sau familie cu cetățenie străină cer încredințarea în vederea adopției a aceluiași copil, se ia în considerare cu prioritate posibilitatea încredințării copilului la persoana sau familia cu cetățenie română (art.9 alin.8);

Judecarea cererii pentru încuviințarea adopției se face de către înstanța de judecată cu citarea Comisiei pentru protecția copilului, care a avizat favorabil încuviințarea adopției (art.18 alin.2); Comisia reprezintă ori asistă pe copil;

Primește notificarea despre informarea copilului că este adoptat, informare făcută de părinții adoptivi, iar notificarea este îndeplinită tot de către părinții adoptivi (art.24);

Poate cere desfacerea adopției, dacă desfacerea este în interesul superior al copilului (art.22 alin.2).

3.3.1.3. Comitetul Român pentru Adopții.

Comitetul Român pentru Adopții are următoarele atribuții:

Cererile persoanelor sau familiilor cu domiciliul sau reședința în România care doresc să adopte se transmit Comitetului Român pentru Adopții, la cinci zile de la eliberarea atestatului de către Comisia pentru protecția copilului, numai prin intermediul Serviciilor publice specializate pentru protecția copilului din subordinea comisiilor pentru protecția copilului sau al organismelor private române autorizate;

Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul sau reședința pe teritoriul altui stat și care doresc să adopte se transmit Comitetului Român pentru Adopții numai prin intermediul autorității centrale care acționează în acel stat în domeniul protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale sau al organismelor private autorizate de către aceasta și de către Comitetul Român pentru Adopții. Dacă însă această autoritate centarlă nu există, cererile se transmit Comitetului Român pentru Adopții acorduri de colaborare, sau al organismului privat autorizat de către acesta și de către Comitet (art.11 alin.1 și 2).

În cazul cererilor persoanelor și familiilor în cauză cu domiciliul sau reședința pe teritoriul unui stat străin, aceste cereri trebuie însoțite de actele prevăzute de art.11 alin.3 din Ordonanța de urgență nr.25/1997. Atât cererile, cât și actele, trebuie însoțite de traducerea lor autentificată în limba română;

Comisiile pentru protecția copilului din fiecare județ, respectiv din sectoarele municipiului București au obligația să transmită Comitetului Român pentru Adopții datele de identificare și toate informațiile referitoare la copiii a căror adopție sunt competente să o avizeze (art.12 alin.1);

Comitetul Român pentru Adopții este obligat să transmită datele primite, tuturor Comisiilor pentru protecția copilului în termen de 5 zile de la primire (art.12 alin.2);

În termen de 60 de zile de la comunicarea dateor de către Comitetul Român pentru Adopții, Comisiile pentru protecția copilului vor transmite cererile persoanelor sau familiilor atestate corespunzător și care doresc să le fie încredințați acei copii în vederea adopției. Ordonanța stabilea că în cazul în care Comisia pentru protecția copilului de la domiciliul copilului nu a comunicat hotărârea de încredințare a acestuia în vederea adopției unei persoane sau familii în condițiile prevăzute de art.9 din Ord. de urg. nr.25/1997, la expirarea termenului respectiv, Comitetul Român pentru Adopții va repartiza sarcina încredințării copilului, în vederea adopției, Comisiei care a transmis cele mai multe cereri în acest sens (art.12 alin.3) – prevedere abrogată prin public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat va prezenta acestuia propuneri privind încuviințarea adopției copilului, acordându-se prioritate persoanelor sau familiilor cu cetățenie română (art.12 alin.5).

e. Comitetul Român pentru Adopții stabilește termenul în care Serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat va prezenta acestuia propuneri privind încuviințarea adopției copilului acordându-se prioritate persoanelor sau familiilor cu cetățenie română (art.12 alin.5);

f. Ține evidența copiilor care urmează să fie adoptați, cu excepția cazurilor în care se pot adopta copiii care nu sunt în evidența Comitetului Român pentru Adopții (art.14 alin.2);

g. Judecarea cererii de adopție se face cu citarea Comitetului român pentru Adopții (art.18 alin.2);

Are datoria să urmeze evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției; în acest scop, primește rapoarte periodice din partea Serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a organismelor private autorizate (art.23 alin.2);

Acordă autizarea organismelor peivate care acționează în domenuiul protecției drepturilor copilului prin adopție;

Atribuțiile Comitetului Român pentru Adopții sunt prevăzute de art.4 din Hot. Guv. Nr.502/1998.

3.3.1.4. Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopției.

A fost înființată prin Ord. de urg. nr.12/2001, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea directăa ministerului pentru coordonarea Secretarului General al Guvernului (art.1).

Pentru realizarea obiectivelor în domeniul protecției dreptulilor copilului, inclusiv prin adopție, Autoritatea îndeplinește următoarele funcții:

de startegie, prin care se asigură fundamentarea, elaborarera și aplicarea strategiei și a programelor de reformă în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv în adopție;

de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor și programelor;

de administrare, prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau în flosință, după caz, precum și a serviciilor publice în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv prin adopție;

de reprezentare, prin care se asigură în numele statulului român reprezentarea pe plan intern și extern;

de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul respectării aplicării acestora, precum și al activităților instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa (art.2).

Autoritatea, cu sediul în București, este condusă de un secretar de stat, ajutat de un subsecretar de stat care sunt numiți prin decizie a primului ministru (art.3). atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.216/2001.

3.3.1.5. Organime private autorizate.

Acestea sunt persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, constituite în condițiile legii (art.25 alin.1). Aceste organisme au unele atribuții în materia adopției:

Întocmesc rapoarte și fac propuneri Comisiei pentru protecția copilului în ce privește eliberarea atestatului care constată aptitudinea de a adopta (art.6 alin.3);

Propune Comisiei pentru protecția copilului încredințarea acestuia în vederea adopției unei persoane sau familii (art.9 alin.5);

Colaborează cu Comitetului Român pentru Adopții în orice problemă în domeniul adopției (art.10 alin.4);

Cererile persoanelor sau familiilor cu domiciul sau reședința în România se transmit Comitetului Român pentru Adopții, după eliberarea atestatului, și prin organisme private autorizate (art.11 alin.1);

Poate primi de la Comitetul Român pentru Adopții, sarcina de a identifica o persoană sau o familie potrivită pentru copilul pentru care nu există cereri privind încredințarea copilului în vederea adopției (art.12 alin.4);

Cererea persoanei sau familiei care dorește să adopte se transmite instanței judecătorești, de către Comitetul Român pentru Adopții, și printr-un organism privat autorizat (art.14 alin.2);

Ordonanța stabilea că persoana sau familia care dorește să adopte poate fi reprezentată în fața instanței de judecată care judecă cererea pentru încuviințarea adopției numai de către Serviciul public specializat pentru protecția copilului și de către un organism privat autorizat (art.18 alin.2) – dispoziție abrogată însă prin Legea nr.87/1998;

3.3.2. PROCEDURA ÎN FAȚA INSTANȚEI JUDECĂTOREȘTI

În concepția Codului familiei încuviințarea adopției era de competența autorității tutelare. Ulterior prin Legea nr.11/1990 aceasta atribuție este trecută în sarcina judecătoriilor; însă prin Ordonanța de urgență nr.25/1997 se stabilește că încuviințarea adopției este de competența instanței judecătorești (art.14 alin.1). Noua reglementare se deosebește de cea anterioară și în ce privește procedura în fața instanței de judecată. Trebuie însă facute unele precizări:

3.3.2.1. Competența jurisdicțională materială pentru încuviințarea adopției.

Potrivit art.15 alin.1 din Ordonața de urgență nr.25/1997, cauzele privitoare la încuviințarea adopției se judecă în primă instanță de către tribunale. În acest fel, având în vedere gradul instanței competente, care are mai multe posibilități de informare decât judecătoria, există o garanție în plus pentru evitarea erorilor privind încuviințarea adopției în interesul superior al adoptatului. Potrivit Legii nr.87/1998, art.15 și 16 ale Ordonanței de urgență nr.25/1997 devin art.15 cu trei alineate.

3.3.2.2. Competența teritorială.

Cauzele privind încuviințarea adopției sunt de competența tribunalelor în a căror rază teritorială se găsește domiciliul copilului ce urmează a fi adoptat (art.15 alin.1). Prin urmare, instanța teritorială competentă este determinată după domiciliul copilului ce urmează a fi adoptat; adopția făcută de un străin sau de un cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate era de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului cu cetățenie română; dacă se adoptă un copil cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate, competența aparținea Tribunalului municipiului București.

În prezent, competența teritorială este în raport de domiciliul adoptatului, așa cum s-a arătat, fafară de cazul în care nu se poate stabili instanța competentă după domiciliul adoptatului, situație în care este competent Tribunalul municipiului București (art.15 alin.2).

3.3.2.3. Atribuțiile instanței de judecată.

Instanța competentă are următoarele atribuții cu privire la încuviințarea adopției:

a. Verifică îndeplinirea condițiilor de fond șide formă;instanța poate administra orice probă admisă de lege (art.18 alin.3)

b. În unele situații, făcând verificări instanța judecătorească este chemată să aprecieze asupra unor împrejurări:

dacă adopția se face în interesul superior al copilului (art.1);

dacă persoana sau familia care dorește sa adopte prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltări armonioase a copilului (art.6 alin.1);

dacă există motive temeinice pentru încuviințarea adopției de și diferența de vârstă între adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani (art.5 alin.2);

dacă în cazul încredințării prealabile adopției, copilul evoluează favorabil și s-au statornicit relații corespunzătoare între copil și viitorul adoptator care să justifice încuviințarea adopției (art.9 alin.5);

în cazul adopției copilului de către o persoană sau de către o familie cu domiciliul pe teritoriul altui stat, instanța se va pronunța asupra cererii de încuviințare a adopției având în vedere ca adoptatul să poată beneficia în țara străină, de garanțiile și normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții naționale (art.19).

c. După ce verifică îndeplinirea cerințelor legale pentru adopție, instanța este obligată să se pronunțe prin hotărâre de încuviințare, așa cum rezultă din practică judecătorească.

3.3.2.4. Înregistrarea adopției

Noțiunea de stare civilă

În lipsa unei definiții legale a stării civile, în doctrină au fost formulate mai multe de finiții. Starea civilă constă în totalitatea elementelor care situează persoana într-un anumit cadru social, ea contribuind, alături de nume și domiciliu, la stabilirea identității juridice a persoanei, adică la determinarea calității cale de subiect de drept. Elementul cel mai important al stării civile îl constituie, fără îndoială, poziția persoanei în raport cu familia, adică starea sa de persoană căsătorită sau necăsătorită, calitatea de părinte, firesc sau înfietor, calitatea de copil, firesc sau adoptat etc.

Noțiunea de act de stare civilă.

Conținutul stării civile a persoanei este determinată de lege. Dar, pentru ca dispozițiile legii să se aplice, adică pentru ca o persoană să dobândească sau să piardă o anumită stare civilă ori anumite elemente ale acesteia, trebuie să intervină unele fapte sau acte juridice, ca nașterea, moartea, căsătoria, divorțul, adopția etc. Aceste fapte sau acte juridice, care dau naștere unei stări civile, o modifică sau fac ca ea să înceteze, se numesc fapte și acte de stare civilă.

Noțiunea de act de stare civilă mai are însă și un lat înțeles, acela de înscris constatator al faptelor și actelor de stare civilă. Este ceea ce rezultă din prevederile art.1 al Legii nr.119/1996, potrivit cărora actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane.

c. Noțiunea de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă.

Înregistrarea este operațiunea prin care acteleși faptele de stare civilă se consemnează în scris în registrele de stare civilă ce se țin de către autoritatea administrației publice locale. Atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile județene și de către autoritățile administrației publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor; șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României; comandanții de nave și aeronave (art.3 alin.2).

Înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunii se face la cerere, pe baza declarației persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de prezenta lege. Numele de familie și prenumele se scriu așa cum rezultă din actele de identitate, din certificatele de stare civilă sau din alte înscrisuri prezentate de declarant sau primite de la autoritățile prevăzute de lege. Întocmirea actelor de stare civilă, precum și înscrierea mențiunilor se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin (art.5).

Potrivit legii, înregistrările făcute în registrele de stare civilă sunt susceptibile de a fi reconstituite, întocmite ulterior, anulate, modificate, rectificate sau completate.

Înregistrarea adopției.

Pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești; vechiul act de naștere se va păstra, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act (art.21 alin.2). în noul act de naștere al copilului, ca loc al nașterii, se trece denumirea unității administrativ-teritoriale unde își are sediul autoritatea administrației publice locale care întocmește actul (Legea nr.119/1996, art.26 alin.1-3). Dacă adoptatorul este o persoană cu cetățenie străină sau cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate, serviciul competent este determinat în raport de domiciliul adoptatului sau de sediul instituției de ocrotire pentru copiii aflați în îngrijirea acesteia.

e. Dovada adopției.

Potrivit art.13 din Legea nr.119/1996, dovada stării civile se face prin actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate în baza acestora.

În ce privește rudenia firească, izvorâtă de filiație, în literatură de specialitate s-a arătat că ea se dovedește prin certificatul de stare civilă, ori de câte ori se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, îndeosebi efecte de natură patrimonială.

Dovada rudeniei din adopție se va face cu noul act de naștere, întocmit de serviciul de stare civilă competent potrivit legii, în care adoptatorii sunt trecuți ca părinți firești ai copilului adoptat.

3.3.3. ASPECTE PARTICULARE PRIVIND PROCEDURA

ADOPȚIILOR INTERNAȚIONALE

Pe fondul îngrijorării produse de abuzurile și deturnarea adopțiilor internaționale de la finalitatea lor firească, Guvernul României a promovat un pachet de măsuri în care se înscrie adoptarea Ordonanței de urgență pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopțiile internaționale nr.121/2001. Prin aceste ordonanțe s-a intervenit în procedura adopțiilor internaționale urmărindu-se înlăturarea neajunsurilor ce au intervenit în acest domeniu.

De la data intrării în vigoare a Ord. nr.121/2001 au fost suspendate pe o perioadă de 12 luni toate procedurile având ca obiect adopția copiilor români de către o persoană sau familie cu cetățenie străină ori de către o persoană sau familie cu cetățenie română și cu domiciliul sau cu reședința în străinătate.

Cererile pentru încuviințarea adopției copiilor români înaintate de către o persoană sau familie cu cetățenie străină și cu domiciliul sau cu reședința în străinătate, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență se soluționeayă potrivit reglementărilor în vigoare la data introducerii acestora (art.1).

Prin derogare de la regulile amintite, în situațiile excepționale impuse de interesul superior al copilului, la propunerea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, propunere aviyată de Secretariatul General al Guvernului, Guvernul poate aproba transmiterea unor cereri de încuviințare a adopției internaționale către instanțele judecătorești competente (art.1).

Prin derogare de la prevederile Ord. de urg. a Guv. Nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției aprobată cu modificări prin Legea nr.87/1998, cu modificările și completările ulterioare, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție analizează cererile având ca obiect adopția copiilor români de către o persoană sau familie cu cetățenie română și cu domiciliul sau reședința în străinătate, depuse la secretariatul Comitetului Român pentru Adopții.

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție solicită Serviciilor publice specializate consimțământul, exprimat în formă autentică, al părinților sau, după caz, al părintelui, la adopția copilului de către o persoană sau familie dintre cele prevăzute la art.1.

Dosarul, cuprinzând confirmarea îndeplinirii condițiilor și documentele amintite, se înaintează Secretariatului General al Guvernului pentru avizare și pentru solicitarea aprobării de către Guvern a transmiterii cererii de încuviințare a adopției instanței judecătorești competente (art.1).

După aprobarea de către Guvern, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție transmite de îndată instanței judecătorești competente cererea privind încuviințarea adopției, însoțită de dosarul prevazut la art.1 alin.3 (art.1).

Instanța judecătorească se pronunță, exclusiv pe baza actelor depuse de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, în a zecea zi de la data înregistrării cererii de încuviințare a adopției. În cazul amânării judecării cererii următorul termen fixat de instanță este de cel mult 10 zile. Judecarea cererii se face cu citarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, a persoanei sau familiei care dorește să adopte și cu participarea procurolului. Hotărârea pronunțată de instanță poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile de la data pronunțării.

În termen de 3 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată adopția, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție eliberează un certificat care atestă că adopția este conformă cu normele impuse de Convenția asupra protecției copiilor și cooperării internaționale în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea nr.84/1994.

CAPITOLUL IV

EFECTELE ADOPȚIEI

SECȚIUNEA I

PRECIZĂRI PRELIMINARE

Prin efectele adopției înțelegem ansamblul consecințelor juridice pe care încuviințarea adopției le antrenează cu privire la starea civilă a adoptatului, la raporturile sale de rudenie și la diferitele drepturi și obligații, de ordin personal nepatrimonial și de ordin patrimonial, legate direct sau indirect de aceste raporturi de rudenie.

Dintre efectele specifice și directe ale adopției în continuare ne vom referi la raporturile de rudenie civilă izvorâte din adopție, problema drepturilor și îndatoririlor părintești, numele, domiciliul, locuința precum și cetățenia adoptatului.

SECȚIUNEA II

FILIAȚIA ȘI RUDENIA CIVILĂ (PRIN ADOPȚIE)

2.1. Distincția între filiația și rudenia civilă

Urmare a încheierii adopției, între persoanele prevăzute de lege iau naștere raporturi de rudenie – adopția stabilește filiația între cel care adoptă și copilul adoptat, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului (art.1 alin.1 Ord. de urg.nr.25/1997). Acestea formează ceea ce în practica juridică și în literatura de specialitate se numește rudenia din adopție sau rudenia din adopție sau rudenia civilă. În legătură cu acest text se ridică următoarele probleme:

textul nu prevede expres că descendenții adoptatului sunt în raporturi de filiație cu adoptatorul ori de rudenie cu acesta. În sens larg, filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil. În restrâns, filiația este raportul de descendență dintre un copil și fiecare din părinții lui, legătură întemeiată pe descendența unei persoane dintr-o alta. Sunt rude în linie directă tatăl, fiul, nepotul de fiu. Dacă textul folosește noțiunea de filiație în sens restrâns, atunci descendenții adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul.

Textul articolului nu prevede expres că descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Soluția se impune în sens afirmativ, deoarece numai astfel rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia firească, iar un text care să prevadă, din acest punct de vedere contrariul, nu există. Prin urmare, descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Față de ascendenții adoptatorului, descendenții adoptatului sunt rude în linie directă descendentă.

Textul prevede că rudenia se stabilește între copil și rudele adoptatorului.

În raport cu cele menționate, deducem că rudenia care se stabilește prin adopție, dacă termenul de filiație este folosit în sens restrâns, există între adoptat și descendenții lui, pe de o parte, și rudele adoptatorului, pe de altă parte.

Ca o concluzie, putem afirma că rudenia din adopție se substituie rudeniei firești, care nu mai persistă decât pentru a constitui un impediment la căsătorie (art.6 C. fam.).

2.2. Asimilarea filiației și rudeniei din adopție cu filiația și rudenia firească

Rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia firească. Cu toate acestea, în privința unoră din efectele juridice produse în cele două situații există, însă, unele deosebiri. Astfel:

Recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, de către tatăl său, se poate face numai dacă acel copil a lăsat descendenți firești (art.57 alin.1 C. fam.); recunoașterea nu poate avea loc dacă acel copil are descendenți, prin adopție;

Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continuie a acorda întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești, nu și cei prin adoptație, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie (art.87 alin.1 C. fam.);

Cel care a luat un copil spre creștere, fără a întocmi formele cerute de adopție, are obligația să-l întrețină, cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești, deci nu și cei adoptivi, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie (art.88 alin.1 C. fam.);

Donația nu se revocă în condițiile art.836 C.civ., dacă, ulterior acesteia, donatorul a adoptat un copil, deoarece această categorie de copii nu se include în enumerarea limitativă a textului menționat (copil din căsătorie, cel din afara căsătoriei, fie chiar postum).

SECȚIUNEA III

NUMELE DE FAMILIE AL ADOPTATULUI

3.1. Numele dobândit de adoptat

Ca o expresie a relațiilor de filiație care se nasc prin încheierea adopției, adoptatul dobândește numele adoptatorului; când adopția este făcută de doi soți și aceștia au nume comun, adoptatul dobândește acest nume .Se pune problema în același fel și în cazul în care un soț adoptă copilul celuilalt soț, ambii soți având nume comun. În situația în care soții nu au nume de familie comun, adoptatorii vor stabili numele pe care adoptatul urmează să-l poarte: numele unuia dintre adoptatori ori numele lor reunite. Acest nume trebuie declarat la încuviințarea adopției (art. 21 )

În caz că adoptatorii nu cad la învoială cu privire la acest nume, va decide instanța de judecată, numai în cazul în care adoptatorii sunt de acord cu o asemenea soluție. În toate cazurile, hotărârea de încuviințare a adopției trebuie să arate numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul.

3.2. Schimbarea numelui de familie al adoptatului

Însituația în care soții adoptatori își schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândește și el numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă soții s-au înțeles în acest sens și s-a făcut cerere de schimbare a numelui minorului. Pentru minor, cerere de schimbare a numelui de familie se face, după caz, de către părinții adoptatori sau, cu incuviințarea autorității tutelare, de către tutore. Cererea se semnează și de către copil dacă a împlinit 14 ani. În cazul în care părinții adoptatori nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, decide autoritatea tutelară. Schimbarea numelui de familie al minorului se poare cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinților sau, pentru motive temeinice, și separat.

În situația în care unul dintre soții adoptatori își schimbă numele de familie, soții se pot înțelege cu privire la numele de familie al minorului care urmează a fi purtat, în care scop se va face cerere de schimbare a numelui copilului. În caz de neînțelegere a soților în această privință, decide autoritatea tutelară.

3.3. Numele soțului adoptat

Considerăm, alături de majoritatea autorilor, că soțul adoptat rămâne cu numele comun; el nu dobândește, deci, numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soț consimte, soțul adoptat poate dobândi numele de familie al adoptatorului. Dacă soțul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface prin divorț, acel soț, nu va lua numele pe care l-a avut înainte de căsătorie, în sensul art.40 alin.3 C.fam., ci numele adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate urmele rudeniei firești. Nimic nu se opune ca fostul soț adoptat să poarte după divorț, în condițiile art.40 alin.1 și 2 C.fam., numele comun din timpul căsătoriei, deci numele adoptatorului. Soțul supraviețuitor adoptat rămâne cu numele comun, neluând numele adoptatorului (după decesul celuilalt soț).

SECȚIUNEA IV

DOMICILIUL ȘI LOCUINȚA ADOPTATULUI

4.1. Domiciliul adoptatului

Ordonanța de urgență nr.25/1997 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la această problemă și de aceea se vor aplica regulile de drept comun referitoare la domiciliu. Astfel se vor aplica prin asemănare, prevederile art.100 și 102 C.fam. și cele ale art.14 Decretul nr.31/1954, art.97 alin.1 C.fam.

În consecință, domiciliul minorului adoptat este la părinții adoptatori sau la acela dintre adoptatori la care locuiește. Minorul adoptat încredințat de instanța judecătorească unei a treia persoane are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul adoptat, va decide instanța judecătorească. În cazul în care numai unul dintre părinții adoptatori reprezintă pe adoptat sau îi încuviințează actele, domiciliul adoptatului este la acel părinte.

În cazul încredințării copilului unei persoane fizice sau unei persoane juridice, în condițiile art.8 și 9 Ord. de urg. nr.26/1997, pe durata încredințării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost încredințat (art.10 alin.2). aceeași este soluția și în cazul plasamentului copilului la o persoană fizică sau juridică.

4.2. Locuința adoptatului

În ceea ce privește locuința minorului adoptat, aceasta este la părinții săi. Dacă soții adoptatori nu locuiesc împreună, aceștia decid la care dintre ei va locui copilul. În cazul unor neînțelegeri în această problemă între soții adoptatori, instanța judecătorească va fi cea care decide, ținând seama de interesele copilului după ce ascultă pe părinți și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. Autoritatea tutelară poate da încuviințare adoptatului minor, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale (art.102 C.fam.).

SECȚIUNEA V

CETĂȚENIA ADOPTATULUI

5.1. Dobândirea cetățeniei române prin adopție

În conformitate cu art.6 din Legea nr.21 din 1991 privind cetățenia română, minorul străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau adoptat de doi cetățeni români dobândește cetățenia română. Dacă numai unul din soții adoptatori este cetățean român, cetățenia adoptatului se decide de adoptatori, de comun acord. În caz de neînțelegere, instanța competentă să încuviințeze adopția decide asupra cetățeniei adoptatului.

5.2. Pierderea cetățeniei române prin adopție sau prin desfacerea adopției

Minorul cetățean român, adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română, dacă, după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină (art.29 alin.1 Legea nr.21/1991). O altă situație în care minorul pierde cetațenia română este aceea în care acesta având cetățenie străină este adoptat de un cetățean român, dar adopția se desface.

5.3. Schimbarea cetățeniei adoptatului

Schimbarea cetățeniei române de către adoptator produce efecte ca și în cazul părinților firești. Prin urmare, dobândirea cetățeniei române de către adoptator, produce efecte asemănătoare asupra cetățeniei adoptatului, ca și în cazul părinților firești.

SECȚIUNEA VI

DESPRE ADOPȚIE ÎN CAZURI PARTICULARE ȘI EFECTELE SALE ÎN DREPTUL ITALIAN

Art.44 Cod Civil prevede că minorii pot fi adoptați chiar și când nu se repetă condițiile din art.7 alin.1:

De persoane unite de minor prin legături de rudenie până la al șaselea grad sau de un raport preexistent stabil și de lungă durată, când minorul este orfan de mamă și de tată;

De soț sau soție în cazul în care minorul este fiu, chiar și adoptiv, al celuilalt soț respectiv soție;

Când minorul este orfan de mamă și de tată;

Când se constată imposibilitatea încredințării preadoptive.

Adopția, în cazurile indicate în alineatul precedent, este consimțită chiar și în prezența fiilor legitimi. Adopția este consimțită, în afară de soți, și de cel ce nu este căsătorit. Dacă cel ce adoptă este persoană căsătorită și nu este despărțită, adopția poate fi totuși dispusă doar ca urmare a cererii din partea ambilor soți.

În cazurile de la lit.a și d din alin.1 art.44, vârsta celui care adoptă trebuie să depășească cu cel puțin 18 ani vârsta celor pe care doresc să-l adopte.

În procedura adopției în cazurile prevăzute de art.44 se cere consimțământul adoptatului și celui care adoptă care a împlinit 14 ani. Dacă adoptatul a împlinit 12 ani trebuie să fie audiat personal; dacă are sub 12 ani este audiat, ținându-se cont de puterea sa de discernământ.

În orice caz dacă, nu a împlinit 14 ani, adopția trebuie să fie dispusă după ce a fost audiat reprezentantul său legal. Când adopția trebuie să fie dispusă în cazul prevăzut de art.44, alin.1, lit.c, trebuie audiat reprezentantul legal al adoptatului în locul acestora, dacă acesta nu poate fi sau nu poate să-și dea consimțământul în condițiile prezentului articol din cauza faptului că este minor.

Pentru adopție ste necesară aprobarea părinților și soțului sau soției celui care adoptă. Când este negată, aprobarea prevăzută în primul alineat, tribunalul, după ce-i audiază pe cei interesați, în instanța celui adoptat, poate să considere refuzul ca nejustificat sau contrar intereselor adoptatului, să pronunțe totuși adopția, exceptând cazul în care aprobarea a fost rezultată de părinții ce-și exercită puterea sau de soț sau soție dacă trăiește cu cel ce adoptă. În mod egal, tribunalul poate pronunța adopția când nu se poate obține aprobarea din cauza imposibilității sau neputinței de a repera persoanele chemate să și-o exprime.

Adopția intră în vigoare potrivit art.47 alin.1 Cod Civil de la data sentinței care o pronunță. Până ce situația nu este pronunțată, atât cel ce adoptă cât adoptatul își pot revoca consimțământul.

Dacă unul dintre soți moare după ce a fost dat consimțământul și înainte de pronunțarea sentinței, se poate produce în instanță celuilalt soț, la completarea actelor necesare pentru adopție.

Dacă minorul este adoptat de 2 soți sau de soțul unuia dintre părinți puterea asupra adoptatului și exercitarea relativă le revin amândurora; cel ce adoptă are obligația să-l întrețină pe adoptat, să-l instruiască și să-l educe conform celor prevăzute în art.147 din Codul Civil.

În cazul în care adoptatul are bunuri proprii, administrarea acestora, în timpul vârstei minore îi revine celui ce l-a adoptat care nu are uzufructul legal, dar poate să implice veniturile în cheltuieli de întreținere, instruire și educație a minorului cu obligația de a investi surplusul în mod judicios. Cel ce adoptă trebuie să facă inventarul bunurilor adoptatului și să-l transmită judecătorului tutelar până într-o lună de la data hotărârii de adopție. Cel care adoptă care uită să facă inventarul în termenul stabilit sau face, un inventar fals poate fi privat de administrarea de către judecătorul tutelar înafara obligației de a despăgubi daunele.

Dacă încetează exercitarea din partea celui care adoptă sau celor care adoptă a împuternicirii, tribunalul pentru minori în instanța adoptatului, a rudelor sau apropiaților sau a Ministerului Public sau chiar din oficiu, poate emite măsuri oportune în privința îngrijirii persoanei adoptatului, reprezentarea sa și administrarea bunurilor sale, chiar dacă consideră convenabil ca exercitarea puterii să fie reluată de părinți.

Revocarea adopției poate fi pronunțată de tribunal la cererea celui ce vrea să adopte când adoptatul are peste 14 ani și a atentat la viața lui sau a soțului, respectiv soției sale, a descendenților sau ascendenților săi, sau dacă s-a făcut vinovat față de ei de un delict ce se pedepsește cu privare de libertate ce nu e inferioară minimului de 3 ani. Atunci când cel ce adoptă moare ca urmare a atentatului, revocarea adopției poate fi cerută de cei cărora se transmite ereditatea în lipsa adoptatului și a descendenților săi. Tribunalul, primind informațiile și efectuând orice notificare oportună și anchetată, odată audiați Ministerul Public, cel ce adoptă și adoptatul, pronunță sentința. Odată audiat Ministerul Public și minorul, tribunalul, poate emite de asemenea măsurile oportune cu hotărâre în camera de consiliu vizând îngrijirea persoanei minorului, reprezentarea și administrarea bunurilor; în cazul în care sunt adoptate aceste măsuri tribunalul le semnalează judecătorului tutelar în scopul numirii unui tutore.

Atunci când faptele prevăzute au fost îndeplinite de cel ce adoptă împotriva adoptatului, sau împotriva soțului/soției sau descendenților sau ascendenților lor, revocarea poate fi pronunțată la cererea adoptatului sau în instanța Ministerului Public.

Tribunalul primind informația și efectuând orice notificare oportună, odată audiați Ministerul Public, cel care adoptă și adoptatul ce a împlinit 12 ani și chiar sub această vârstă în funcție de puterea sa de discernământ pronunță sentința. În afară de tribunal, o dată audiați Ministerul Public și minorul ce a împlinit 12 ani și, dacă este necesar, chiar și de vârstă mai mic, poate dispune măsuri oportune cu hotărâre în camera de consiliu vizând îngrijirea minorului, reprezentarea sa și administrarea bunurilor sale, chiar dacă reține ca fiind convenabilă ca exercitarea împuternicirii să fie reluată de părinți. În cazurile în care sunt adoptate măsurile prevăzute tribunalul le semnalează judecătorului tutelar în scopul numirii unui tutore.

Revocarea adopției poate promovată de Ministerul Public ca urmare a violării îndatoririlor ce revin celor care adoptă.

Art.54 Cod Civil prevede că efectele adopției încetează când se judecă sentința de revocare. Dacă totuși revocarea este pronunțată după moartea celui care a adoptat printrt-o împrejurare ce se poate imputa adoptatului, acesta și descendenții săi sunt excluși de la succesiune.

Forme de adopție în cazuri particulare în dreptul italian.

Tribunalul pentru minori din districtul unde se află minorul este competent în a se pronunța despre adopție. Consimțământul celui care adoptă și celui ce este adoptat care a împlinit 14 ani și al reprezentantului legal al celui care este adoptat trebuie să se exprime personal președintelui tribunalului sau unui judecător delegat al acesteia.

Aprobarea persoanleor indicate în art.46 Cod Civil poate fi dată de o persoană deținând o procură specială eliberată prin act public sau prin comunicare privată autentificată se aplică art.313 și 314 din Codul Civil rămânând neclintită competența tribunalului pentru minori și a secțiunii pentru minori de la Curtea de Apel.

Tribunalul verifică: dacă adopția este în interesul minorului. În acest scop tribunalul pentru minori, odată audiați părinții celui ce va fi adoptat, dispunea asigurarea anchetelor adecvate ce se efectuează, prin serviciile locale și organele de siguranță publică, despre cel ce va adopta și familia acestuia.

Ancheta va evidenția în special:

Oportunitatea afectivă și capacitatea de educație și instruire a minorului, siutația personală și economică, sănătatea, mediul familial al celui ce adoptă;

Motivele pentru care cel care adoptă dorește să adopte minorul;

Personalitatea minorului;

Posibilitatea de conviețuire potrivită ținându-se cont de personalitatea celui care adoptă și de cea a minorului.

CAPITOLUL V

DESFIINȚAREA ȘI DESFACEREA ADOPȚIEI

SECȚIUNEA I

DESFIINȚAREA ADOPȚIEI

1.1. Noțiunea de desființare a actelor juridice

În sens larg, noțiunea de desființare a actului juridic civil evocă atât nulitatea, cât și alte cauze de ineficacitate a actelor juridice, cum ar fi revocarea, rezoluțiunea, rezilierea sau caducitatea.

În sens restrâns, noțiunea de desființare a actelor juridice este sinonimă cu aceea de nulitate a actelor juridice.

1.2. Adopția poate fi lovită de nulitate

S-ar fi putut considera că adopția nu este supusă cauzelor de nulitate relativă și absolută, cunoscute în dreptul comun, deoarece în Codul familiei nu există nici o reglementare specială cu privire la nulitatea adopției, așa cum există în materie de căsătorie.

Soluția la care s-a ajuns, a fost aceea că nulitatea absolută sau relativă se aplică și adopției în măsura în care Codul familiei nu derogă de la dreptul comun. Codul familiei nu cuprinde o reglementare specială cu privire la nulitatea absolută și cea relativă a adopției, deoarece nu s-a dorit să se deroge de la dreptul comun în materia nulității actelor juridice. În măsura în care o asemenea derogare s-a voit, ea s-a desfăcut. Astfel, art.80 C.fam. dispunea că adopția încheiată fără consimțământul părinților firești ai adoptatului poate fi desfăcută de către instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre părinți, dacă era în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștia, și că în cazul în care adoptatul a împlinit vârsta de 10 ani, I se va cere consimțământul. În mod obișnuit, lipsa consimțământului părinților adoptatului ar fi trebuit să fi fost sancționată cu nulitatea. În practica judecătorească s-a decis, de exemplu, că adopția încheiată fără consimțământul adoptatorului sau al adoptatului minor peste 10 ani este lovită de nulitate. Sopuția este aceeași dacă s-a încuviințat adopția unei persoane majore, fără ca aceasta, în timpul minorității să fi fost crescută de către adoptator sau dacă s-a încuviințat adopția între frați, precum și în celelalte cazuri de nerespectare a condițiilor de fond și a impedimentelor la adopție în măsura în care un text expres nu prevede altfel. În acest sens s-a decis că adopția poate fi anulată pentru vicii de consimțământ.

De asemenea, adopția unui copil care a fost recunoscut de către adoptator, înainte de încheierea adopției, este lovită de nulitate absolută, deoarece un copil nu poate fi recunoscut și adoptat de către aceeași persoană. În speță, întâi a intervenit recunoașterea și apoi adopția. Soluția este, însă, aceeași, adică nulitatea absolută a adopției, și în cazul în care adopția ar fi intervenit mai întâi și apoi recunoașterea.

Prin decizia de îndrumare nr.3 din 13 aprilie 1974 Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că este obligatoriu consimțământul soțului celui care adoptă. Neîndeplinirea acestei condiții de fond atrage nulitatea relativă a adopției încheiate. În consecință, acțiunea în nulitate se poate introduce numai de către soțul adoptatorului, care poate acoperi nulitatea, prin renunțarea expresă sau tacită, la exercitarea acțiunii în nulitate.

S-a decis în sensul după care împrejurarea în care un copil crescut de adoptator de la vârsta de 51 ani nu este de natură să justifice anularea adopției, chiar dacă adoptatorul la această dată are 71 ani, deoarece adopția reprezintă concretizarea, și sub formă legală, a raporturilor existente între părinți și copil. În speță, adoptatorul fusese căsătorit cu mama adoptatei, aceasta din urmă fiind crescută de către adoptator de la vârsta de 11 ani. Adopția a intervenit după decesul soției adoptatorului și mamă a adoptatei.

S-a admis și nulitatea adopției pentru fictivitate. În speță, bunicii, care locuiau cu fiul lor, au adoptat copiii acestuia, pentru a putea beneficia de o pensie de urmaș în cazul decesului bunicilor adoptatori.

1.3. Nulitatea adopției este de competența tribunalelor

În reglementarea Codului familiei s-a impus problema organului competent în fața căruia se poate invoca nulitatea adopției. Prin decizia de îndrumare nr.2 din 17 februarie 1967, Plenul Tribunalului Suprem s-a oprit la soluția că organul competent să declare nulitatea adopției este în toate cazurile instanța judecătorească, fie că este vorba de nulitatea actului de voință al părinților, fie că este vorba de nulitatea hotărârii de încuviințare a adopției.

Art.12 al Legii nr.11/1990 prevedea că cererile de anulare sau desfacere a adopției urmează aceleași reguli de competență ca cele pentru încuviințarea adopției. Având în vedere Legea nr.59/1993 care a modificat Codul de procedură civilă, cererea privind nulitatea sau desfacerea adopției este de competența, în primă instanță, a tribunalului (art.2 pct.1 lit.h din C. proc.civ.).

Ordonanța de urgență nr.25/1997 prevede numai pentru desfacerea adopției competența juristicțională, nu și pentru nulitatea adopției, pentru care se prevede că adopția este supusă, potrivit legii, nulității (art.22 alin.1).

Constatarea nulității absolute a adopției poate fi cerută în justiție de orice persoană interesată.

Potrivit art.2 alin.1 lit.h, tribunalele judecă, în primă instanță, cererile privitoare la nulitatea adopției, adică aceeași soluție ca în cazul reglementării anterioare.

1.4. Felurile nulității adopției

Ca și în dreptul comun, nulitatea adopției poate fi absolută sau relativă. Se consideră că nulitatea adopției există în următoarele cazuri: adoptarea unei persoane majore fără ca aceasta să fi fost crescută în timpul minorității de către adoptator; adopția unui copil de către două persoane sau mai multe care nu sunt soț și soție; adopția încheiată de adoptator care nu îndeplinește cerințele legale; adopția încheiată fără ca între adoptator și adoptat să existe o diferență de vârstă de cel puțin 18 ani; adopția între frați; adoptarea unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii tutorelui de la obligația de a prezenta periodic dări de seamă; adopția între soți ori adopția a doi soți sau a două rude în linie dreaptă de către aceeași persoană; lipsa consimțământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopție; abaterile de la scopul familial și social al adopției; nerespectarea formei solemne cerute de lege. Nulitatea relativă există pentru vicii de consimțământ (numai eroare asupra identității fizice a adoptatului sau a adoptatorului) privind pe adoptator, adoptat, soțul adoptatorului. În determinarea felului nulității adopției trebuie să se țină seama, în lipsa unor reglementări speciale, de dreptul comun, aplicat însă în condițiile dispozițiilor legale privind adopția. În prezent, lipsa consimțământului părintelui firesc al adoptatului și viciul acestui consimțământ nu atrag desfacerea adopției, ci nulitatea, potrivit dreptului comun.

Unele soluții date în practica judiciară privind nulitățile adopției sunt de susținut și în prezent.

S-a decis că lipsa consimțământului la adopție al minorului care a împlinit vârsta de 10 ani atrage nulitatea absolută a adopției, care nu poate fi acoperită prin darea lui ulterioară. Nulitatea poate fi invocată deci, din oficiu, precum și de către orice persoană interesată.

1.5. Efectele nulității adopției

Filiația și rudenia prin adopție. Acestea se consideră că nu au existat nici în trecut.

De aceea, în măsura în care s-ar admite declararea nulității adopției după decesul adoptatorului ori adoptatului, nu se pune problema succesiunii, deoarece nu a existat filiația și rudenia civilă. Dimpotrivă, filiația firească, rudenia firească a adoptatului se consideră că au existat pentru trecut, cu consecințele care decurg din aceasta.

b. Drepturile și îndatoririle părintești. În situația în care adoptatul este minor, părinții săi firești redobândesc drepturile și indatoririle părintești. Aplicând dispozițiile art.22 alin.4 Ord. de urg. nr.25/1997, prin asemănare, instanța judecătorească poate, în interesul adoptatului, să-l încredințeze unei persoane, cu consimțământul acesteia sau să instituie tutela. În interesul adoptatului, actele prin care s-a realizat ocrotirea minorului în trecut rămân valabile, deci efectele lor juridice rămân neatinse.

c. Numele adoptatului. Acesta își reia numele avut înainte de încheierea adopției. Soluția va fi aceeași pentru soțul și copiii adoptatului, dacă au avut nume comun cu el. Ordonanța de urgență nr.25/1997 dispune prin art.22 alin.3 că instanța se va pronunța în cazul desfacerii adopției și cu privire la numele copilului după desfacerea adopției.

d. Domiciliul și locuința adoptatului. Acestea nu vor mai fi la adoptator după declararea nulității adopției. În această situație, ca și în cazul desfacerii adopției, fostul adoptat va avea domiciliul și locuința, după caz, la părinții săi firești sau la tutore (art.100 C.fam. și art.14 din Decretul nr.31/1954); iar fostul adoptat major își va stabili el însuși, dacă va fi cazul, domiciliul și locuința, după regulile privitoare la domiciliul persoanelor majore (art.13 din Decretul nr.31/1954).

e. Obligația de întreținere. Deși adopția este declarată nulă, considerăm că, în interesul adoptatului minor, prestațiile de întreținere nu se restituie. Ținând seama de rostul obligației de întreținere, precum și de faptul că ea este de executare succesivă, apreciem că obligația încetează numai pentru viitor și că nu se pune deci problema restituirii prestațiilor executate până la data desființării adopției. Această soluție se aplică chiar și în cazul în care întreținerea ar fi fost acordată în folosul adoptatorului.

f. Cetățenia adoptatului. În ceea ce privește pe copilul străin adoptat de un cetățean român, în cazul nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate ori dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate (art.7 alin.1 Legea nr.21/1991). Deci, dacă adoptatul a împlinit vârsta de 18 ani sau – fiind sub această vârstă – domiciliază în țară și nu o părăsește, își menține cetățenia română dobândită prin adopție.

În ceea ce privește pe copilul cetățean român adoptat de un cetățean străin, dacă se declară nulitatea ori anularea unei asemenea adopții, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nua pierdut niciodată cetățenia română (art.29 alin.2 Legea nr.21/1991).

g. Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Desființarea adopției duce și la suprimarea, cu efect retroactiv a impedimentelor la căsătorie prevăzute de lege (art.7 C.fam.). Ca urmare, persoanele între care – datorită adopției – căsătoria era oprită, se vor putea căsători împreună, iar în privința celor care eventual s-au căsătorit până la data desființării adopției, se va considera că între ele nu au existat impedimentele la căsătorie rezultate din adopție.

SECȚIUNEA II

DESFACEREA ADOPȚIEI

2.1. Precizări preliminarii

Prin desfacerea adopției se înțelege încetarea legăturilor de rudenie care s-au născut din adopție și a efectelor acestora, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în desfacere, pentru că mențierea adopției nu mai este în interesul adoptatului.

Desfacerea presupune că adopția a fost valabil îcheiată și încuviințată, dar că ulterior au apărut cauze care impun, în interesul adoptatului desfacerea adopției. Între desființarea și desfacerea adopției există și deosebiri de regim juridic, care constau mai ales în următoarele: acțiunea în nulitatea adopției poate fi promovată de către orice persoană interesată, iar acțiunea în anularea adopției poate fi promovată de către orice persoană interesată, iar acțiunea în anularea adopției de către persoana astfel ocrotită, pe când acțiunea în desfacerea adopției poate fi promovată numai de către persoanele anume prevăzute de lege; acțiunea în desființarea adopției este prescriptibilă, în cazul nulității relative, pe când acțiunea în desfacerea adopției este întotdeauna imprescriptibilă; desființarea adopției are în principiu efecte retroactive, pe când desfacerea adopției produce efecte numai pentru viitor.

În concluzie, putem afirma că, întrucât adopția se încheie în interesul adoptatului, odată încheiată, ea se poate menține numai în măsura în care corespunde acestui interes.

Ordonanța de urgență nr.25/1997 se referă la desfacerea adopției în următoarele texte:

art.22 alin.1 prevede că adopția este supusă, potrivit legii, desfacerii;

art.22 alin.2 în sensul că adopția poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit 10 ani sau a Comisiei pentru protecția copilului de la domiciliul acestuia, dacă desfacerea adopției este în interesul superior al copilului;

art.22 alin.3 privitor la numele adoptatului după desfacerea adopției;

art.22 alin.4 care dispune că la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, numai dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii;

art.22 alin.5 care prevede că cererile de desfacere a adopției urmează aceleași reguli de competență ca și cele pentru încuviințarea acesteia.

2.2. Competența juristicțională

Cererile de desfacere a adopției sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor (art.15 alin.1 și art.22 alin.5), în a căror rază teritorială se găsește domiciliul copilului. Dacă nu se poate determina instanța competentă potrivit art.15 alin.1, este competent Tribunalul București (art.15 alin.2).

Competența teritorială se determină după aceleași reguli ca și pentru încuviințarea adopției, adică tribunalul de la domiciliul copilului, care, de regulă, coincide cu cel al adoptatorului, respectiv Tribunalul București.

2.3. Cauze de desfacere a adopției

Conform art.22 din Ord. de urg. nr.25/1997, desfacerea adopției poate avea loc în următoarele condiții:

Interesul adoptatului este în sensul desfacerii adopției (art.22 alin.2). Aprecierea acestui interes se face de către instanța de judecată competentă pentru desfacerea adopției. Astfel, s-a decis că adopția nu poate fi desfăcută pe motivul că adoptatul ar putea primi pensie de urmaș după tatăl firesc decedat. În cazul desfacerii adopției, interesul adoptatului este nu numai de ordin moral, ci și de ordin material. Interesul adoptatului trebuie dovedit. Desfacerea adopției se poate dispune numai dacă este în interesul adoptatului. Adopția se poate desface față de unul dintre părinții aflați în viață. Desfacerea adopției nu poate fi dispusă dacă unicul motiv invocat este că dorește să revină la numele părinților săi firești. Despărțirea în fapt a părinților adoptatori nu constituie prin sine însăși un motiv de desfacere a adopției. Decesul unuia din adoptatori nu constituie un impediment la introducerea și examinarea acțiunii de desfacere a adopției și față de acesta. Interesul adoptatului trebuie apreciat în limitele legii. De aceea, adopția nu poate fi desfăcută, de exemplu, atunci când prin aceasta s-ar urmări exonerarea adoptatului de obligația de întreținere față de părinții adoptatori. Desfacerea adopției poate fi cerută dacă adoptatorii nu asigură condiții necesare pentru creșterea și educarea adoptatului. Tot astfel, lipsa afecțiunii cuvenite, manifestată printr-o asprime deosebită, nejustificată, care a determinat părăsirea de către copil a domiciliului adoptatorilor și revenirea la părinții firești, constituie un motiv temeinic de desfacere a adopției. Dacă un adoptator a decedat, iar celălalt, rămas în viață, nu se mai ocupă de creșterea și educarea copilului, nemaiexistând afecțiunea și atașamentul firesc între ei, se poate dispune desfacerea adopției față de acel părinte, dacă este în interesul copilului, ramânând în ființă adopția față de părintele adoptator decedat; când intresul adoptatului o cere, se poate dispune desfacerea adopției numai față de unul dintre adoptatori și menținerea ei față de celălalt adoptator, chiar dacă acesta a decedat. Înetesul adoptatorului poate consta în posibilitatea de a moșteni pe adoptatorul decedat sau de a obține, de pe urma lui, o eventuală pensie de urmaș.

Actiunea pentru desfacerea adopției poate fi inrodus de următoarele persoane:

Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani (art. 22 alin. 2);

Față de redactarea textului, se ridică problema dacă adoptatul cu capacitate deplină de exercițiu poate introduce acțiunea în desfacerea adopției? În sens negativ s-ar putea invoca art. 22 alin. 4 Ord. de urg. nr. 25/1997 care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și obligațiile părintești, numai dacă instanța nu va decide o altă măsură de protecție a copilului , ceea ce ar arăta că este vorba numai de copilul fără capacitate deplină de exercițiu. În sens afirmativ se poate invoca interesul adoptatului, fie că este minor, fie că este major. Dacă adoptatul a devenit major, desfacerea adopției nu mai poate fi cerută de către părinții firești ai adoptatului, de autoritatea tutelară și instituțiile de ocrotire. Citarea părinților firești nu este necesară când adoptatul major cere desfacerea adopției.

Comisia pentru protecția copilului de la domiciliul acestuia (art. 22 alin. 2);

Aceasta poate introduce acțiunea numai dacă adoptatul este minor, deoarece atribuțiile acesteia sunt în legătură cu protecția copilului minor (art.21 Ord. de urg. nr.26/1997).

În concluzie la cele menționate anterior, trebuie să afirmăm că adopția se poate numai prin hotărâre judecătorească, la acțiunea introdusă de copilul care a împlinit 10 ani sau introdusă de Comisia pentru protecția copilului și numai dacă este în interesul superior al copilului.

2.4. Efectele desfacerii adopției

Desfacerea adopției semnifică încetarea legăturilor de rudenie stabilite prin adopție și a efectelor acestora, precum și renașterea legăturilor de rudenie firească cu toate efectele lor.

Adopția se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a pronunțat desfacerea adopției.

Efectele desfacerii adopției se produc numai pentru viitor, începând numai de la data menționată.

Efectele desfacerii adopției sunt cu privire la:

Filiația și rudenie – Filiația și rudenia creată prin adopție încetează și reapare filiația și rudenia firească;

Drepturile și îndatoririle părintești – Desfacerea adopției produce efecte cu privire la drepturile și îndatoririle părintești numai dacă fostul adoptat este fără capacitate de exercițiu. În principiu, părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, numai dacă instanța nu a decis o altă măsură de protecție a copilului în condițiile legii (art.22 alin.4);

Numele – Deși reglementarea actuală nu prevede expres, adoptatul pierde numele de familie dobândit prin adopție și redobândește numele avut înainte de încuviințarea adopției;

Obligația de întreținere – Ca urmare a desfacerii adopției încetează obligația de întreținere între adoptator și adoptat. Odată cu desfacerea adopției, instanța judecătorească nu ar mai putea obliga pe adoptator să plătească adoptatului o pensie de întreținere, cât timp acesta este minor. În legislația anterioară instanța judecătorească îl putea obliga pe fostul adoptator să plătească adoptatului o pensie de întreținere, cât timp acesta va fi minor (art.84 C.fam.);

Cetățenia adoptatului – În ceea ce privește copilul străin adoptat de un cetățean român, dacă se desface adopția, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățenia română, pe data desfacerii adopției dacă acesta domiciliază în străinătate (art.7 alin.2 din Legea nr.21/1991). Prin urmare, dacă adoptatul este major sau, în anumite condiții, și când este minor, desfacerea adopției nu produce efecte asupra cetățeniei adoptatului.

În ceea ce privește pe copilul român adoptat de un cetățean străin, dacă se desface adopția, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani redobândește cetățenia română la data când adopția a fost desfăcută, dacă domiciliază în țară sau dacă se reîntoarce pentru a domicilia în țară. Rezultă că, în anumite condiții, desfacerea adopției nu produce efecte asupra cetățeniei dobândite de un adoptat cetățean român de către un adoptator cetățean străin;

Domiciliul și locuința fostului adoptat – Cu privire la domiciliul și la locuința fostului adoptat, după data desfacerii adopției, trebuie să facem distincția după cum el este minor sau major. Dacă fostul adoptat este minor, domiciliul și locuința sa se vor determina potrivit regulilor de drept comun privitoare la domiciliul și la locuința minorului, ceea ce înseamnă că domiciliul și locuința fostului adoptat vor fi, după caz, la părinții săi firești sau la tutore (art.100 și 122 C.fam. și art.14 Decretul nr.31/1954). Dacă însă fostul adoptat este major, desfacerea adopției nu are prin ea însăși nici o influență asupra determinării domiciliului și a locuinței sale, aceasta urmând să fie stabilite de către fostul adoptat, după regulile privitoare la domiciliul persoanelor majore (art.13 din Decretul nr.31/1954);

Alte efecte ale desfacerii adopției – Întrucât din adopție rezultă anumite impedimente la căsătorie, și anume cele prevăzute de art.7 C.Fam., este de înțeles că la desfacerea adopției eceste impedimente încetează a mai exista. Ca urmare, persoanele între care căsătoria era oprită pe timpul adopției se vor putea căsători în viitor între ele.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Adopția reprezintă instituția juridică în virtutea căreia un copil, minor, care nu are părinți sau are părinți sau care din orice alte împrejurări nu sepoate bucura de ocrotirea părintească necesară, este primit în familia adoptatorului întocmai ca un copil firesc al acestuia. Ea este menită să ofere unui copil lipsit de ocrotire părintească, o adevărată atmosferă de familie în care aceasta să găsească condiții prielnice pentru dezvoltarea lui fizică și morală.

Urmărind acest sens firesc al adopției am încercat, punctînd cîteva elemente din evoluția reglementării acestei intuiții, să demonstrezedeplina identitate dintre acest fundament moral de un înalt umanism și bunele traditii ale poporului nostru de ocrotire a copiilor rămași fără părinți sau a celor care deși au părinți nu se bucură din partea lor de o ocrotire adecvată.Însași conținutul acelei primei forme de adopție autohtonă,creație a vechiului drept romînesc ,,luarea de suflet’’,vin să confirme această identitate.În același sens trebuie notate și aparițiaprimelor legiuni romînești scrise .

O formă nouă de reglrmentare a luat naștere prin înfierea propusă de D.182/1951 și Codul familiei și consacrarea pentru prima data în legislația noastră modernă a principiului ocrotirii interesului superior al copilului.Societatea noastră contemporană a impus o îmbunătățire continuă a cadrului legislativ al acestei instituții, fapt ce transpare din urmărirea evoluției acesteia.

În același titlu introductiv am incercat o clarificare a noțiunii de adopție în triplul ei sens :act juridic , raport și instituție juridică subliniind totodată caracterele generale ale adopției ca instituții și act juridic.

Pornind de la specificul lor am împărțit cerințele legale ale adopției în condiții de fond, lipsa impedimentelor la dopție și condiții de formă, în prezentarea lor insistând în mod deosebit asupra implicațiilor principiului ocrotirii interesului superior al copilului în clarificarea conținutului acestor condiții, efectelor rolului său guvernant.

Ajungând în acest punct trebuie menționată înnoirea procedurală pe care Ordonanța de urgență a Guvernului nr.25/1997 o aduce adopției prin crearea unor instituții specializate precum Serviciul public specializat pentru protecția copilului, Comisia pentru protecția copilului sau prin extinderea atribuțiilor Comitetului Român pentru Adopții.

Se pot aduce critici actualei reglementări, motivate în primul rând prin procedura complexă ce trebuie îndeplinită, dar abuzurile întâlnite în practica ultimilor ani și realitatea social-economică în care trăim îndreptățesc adoptarea unei asemenea proceduri astfel încât cel care dorește să adopte un copil să mediteze bine asupra intențiilor sale înainte de a trece la materializarea lor. În același sens, protecția copilului, se înscrie și activitatea de urmărire permanentă a evoluției copilului în nuoa sa familie în care un rol deosebit îl joacă și organismele private autorizate.

Pe aceeași linie a inovațiilor și protecției interesului superior se înscrie și măsura încredințării copilului în vederea încheierii adopției. Sunt ușor de imaginat consecințele psihologice negative ce ar putea marca un copil în ipoteza unor încredințări succesive nereușite, dar această posibilitate este practic înlăturată tocmai prin complexitatea procedurii premergătoare încuviințării adopției, element ce constituie un filtru deosebit de fin. Încredințarea ar putea părea riscantă dar se ridică întrebarea dacă riscul nu ar fi fost și mai mare în cazul încuviințării unei adopției fără o asemenea măsură. Chiar și în ipoteza încuviințării unei adopții printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă situația nu este fără rezolvare întrucât o asemenea hotărâre poate fi desființată prin exercitarea unei simple acțiuni.

Abordând tema ,,adopției’’, întregul meu demers nu aurmărit o simplă prezentare teoretică a unei instituții juridice aparținând dreptului familiei ci surprinderea ei în întreaga ei complexitate, în ansamblul corelațiilor sale cu alte ramuri de drept având în vedere și implicațiile sale, psihologice, sociale și nu în ultimul rând economice.

Un aspect deosebitde important ce se impune atenției îl constituie cel referitor la efectele adopției fie că ne referim la filiația și rudenia civilă, drepturile și îndatoririle părintești, fie la numele de familie al adoptatului, vocația succesorală legală, domiciliul, locuința sau cetățenia adoptatului.

O atenție deosebită am acordat și desfacerii și desființării adopției și efectelor acestor măsuri având în vedere permanent sublinierea implicațiilor prinicipiului protejării interesului superior al copilului.

Referindu-ne la inovații, Ordonanța consacră și obligația părinților adoptivi de a informa copilul că este adoptat de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Chiar având în vedere condiționările finale și ideea că o familie presupune în primul rând afectivitate între membrii ei, această cerință poate fi primită ca impropriu formulată imperativ, impunându-se ca într-o viitoare reglementare să fie realizată cu titlu de recomandare.

În prezentarea temei am apelat în permanență la soluții din practica judiciară mai veche și mai nouă. Acordând o atenție deosebită procedurii am urmărit și o prezentare practică a temei aceluiași scop subsumând și propunerea în titlul 7 a unor modele de cereri folosite în materie.

Înainte de a încheia trebuie semnalată și concurența acestei instituții de către noile forme în care se organizează activitatea în casele de copii, creșterea personalului și îmbunătățirea pregătirii sale profesionale și bineînțeles a condițiilor de creștere și pregătire a minorilor în cadrul lor. Nu trebuie confundată imaginea caselor de copii așa cum s-a conturat ea în sec.XX cu cea care se întrevede pentru secolul următor. Dar oricât de bine ar fi organizate și dotate, aceste instituții nu vor putea înlocui niciodată căldura unei familii, cadrul normal în care trebuie să crească și să se dezvolte orice copil.

Protecția familiei în general și a copilului în special reprezintă imperative ale oricărei societăți constituind totodată unul din primii pași pentru depășirea ecestei crize morale și materiale ce marchează țara noastră la începutul sec.XXI.

CAPITOLUL VII

ANEXE

1. Model orientativ de cerere pentru încuviințarea adopției.

Domnule Președinte,

Subsemnatul(a)…, domiciliat(ă) în …,

Formulez

Cerere pentru încuviințarea adopției

Minorului(ei) …, fiul (fiica) lui … și al(a) …, născut(ă) la …, în …, cu domiciliul în …, urmând să citați în cauză:

Comisia pentru protecția copilului din …, care a avizat favorabil adopția și care reprezintă sau asistă pe copil;

persoana (familia) …, care dorește să adopte, domiciliată în …….;

Comitetul Român pentru Adopții;

procurorul;

minorul(a) (dacă a împlinit 10 ani).

Motivele acțiunii

În fapt, (se prezintă motivele și probele care justifică încuviințarea adopției).

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițiile art.1-27 din Ordonanța de urgență nr.25/1997 cu privire la adopție.

Dovada cererii o fac cu declarațiile pe care le vor face în instanță părțile ce urmează a fi citate, acte și martori.

Depun cererea în … exemplare.

Data depunerii …………

Semnătura …………

Domnului Președinte al Tribunalului ………………

2. Model de cerere pentru încuviințarea adopției formulată de unul dintre soți pentru copilul celuilalt soț.

Domnule Președinte,

Subsemnatul(a) …, domiciliat(ă) …,

Formulez

Cererea pentru încuviințarea adopției

Minorului(ei) …, fiul (fiica) lui … și al(a) …, născut(ă) la …, în …, domiciliat(ă) în …, urmând a fi citați în cauză:

Comisia pentru protecția copilului din …, care a avizat favorabil adopția și care reprezintă sau asistă pe copil;

Persoana … care dorește să adopte și care este soțul mamei firești (soția tatălui firesc) a(al) minorului(ei), domiciliată în …;

Procurorul;

Minorul(a) (dacă a împlinit 10 ani).

Motivele acțiunii

În fapt, minorul(a) este rezultat(ă) din căsătoria soției mele (soțului meu) … și a …, care au divorțat, și minorul(a) a fost încredințat(ă) spre creștere și educare soției mele (soțului meu).

La data de … m-am căsătorit cu mama (tatăl) minorului(ei) și de atunci mă comport ca un(o) adevărat(ă) tată (mamă) a minorului care, având vârsta de 10 ani, consimte să fie adoptat(ă) de mine.

La rândul său,tatăl firesc (mama firească) este de acord cu această adopție, pentru că este în interesul copilului minor.

De aceea în urma probelor care se vor administra, vă rog să încuviințați adopția minorului(ei) de către mine.

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispozițile art. 1-27 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997 cu privire la adopție.

Dovada cererii o fac cu declarațiile pe cre le vor face în instanță părțile care urmează a fi citate și ascultate, acte și minori.

Depun cererea în … exemplare.

Data depunerii ………….

Semnătura ………….

Domnului Președinte al Tribunalului ………….

3. Model de cerere pentru constatarea nulității, anularea sau desfacerea adopției.

Domnule Președinte,

Subsemnatul(a) …, domiciliat(ă) în …, chem în judecată și personal la interogatoriu pe pârâtul(a) …, domiciliat(ă) …, pentru că pe baza probelor ce vor fi administrate, să hotărâți:

Constatarea nulității adopției;

Anularea adopției;

Desfacerea adopției;

minorului(ei) …, încuviințată prin decizia nr. …, emisă de … (sau sent. civ. nr. … din … a Judecătoriei (sau Tribunalui) …

Rog ca pârâtul(a) să fie obligat(ă) la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele acțiunii

În fapt, prin decizia nr. … (sau sent. civ. nr. …) din data de … emisă de …, s-a dispus încuviințarea adopției minorului(ei) …, născut(ă) la data de …, având ca părinții firești pe …

Adopția s-a făcut cu efecte restrânse (sau cu efectele unei filiațiuni firești). (În continuare se prezintă, pe scurt și concis, starea de fapt, motivul care justifică introducerea și admiterea acțiunii).

În dprept, îmi întemeiez acțiunea pe dispozițiile:

art.22 alin.4 raportat la art.1 alin.1 Ord. de urg. nr.25/1997; art.948 alin.1 pct.4 și art.966 C.civ. (în cazul nulității absoulte pentru fictivitate);

art.7 alin.1 lit.a, c, d, Ord. de urg. nr.25/1997 și art.948 alin.1 pct.2 C.civ. (când minorul în vârstă de peste 10 ani nu a consimțit la adopție);

art.2 alin.2 Ord. de urg. nr.25/1997 (când adoptatul major a crescut în perioada minorității de către adoptatori);

art.4 alin.2 Ord. de urg. nr.25/1997 și art.948 alin.1 pct.2 C.civ. (când lipsește consimțământul soțului neadoptator);

art.948 alin.1 pct.4 raportat la art.969 C.civ. (în cazul când la baza adopției nu stă o cauză ilicită);

art.22 alin.2 Ord. de urg. nr.25/1997 (în caz de desfacere a adopției).

În dovedirea acțiunii înțeleg să mă servesc de interogatoriul pârâtului(ei), de proba cu acte, martori și expertiza medico+legală etc.

Depun prezenta cerere în … exemplare și timbrul fiscal în valoare de … lei și timbrul judiciar în valoare de … lei.

Data depunerii …………

Semnătura ………………

Domnului Președinte al Tribunalului ……………………

4. Model orientativ de cerere pentru eliberarea atestatului și avizului necesar adoptării copilului

Consiliul județean ………………

Direcția Județeană pentru protecția Drepturilor Copilului …………………

Domnule Director,

Subsemnatul(a) …, domiciliat(ă) în …, vă rog să aprobați eliberarea atestatului și avizului necesar adoptării copilului …, născut la data de… .

Data ………………

Semnătura ………………

5. Model orientativ de aviz favorabil al Comisiei pentru protecția copilului privind încuviințarea adopției.

Consiliul județean …………………

Comisia pentru protecția copilului ………………………

Aviz,

Întrubită în ședința din …, Comisia pentru protecția copilului …, pe baza anchetei sociale și a rapoartelor prezentate de Direcția Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului, constată că au fost îndeplinite condițiile procedurale și termenele prevăzute în art.9 din Ordonanța de urgență nr.25/1997 și avizează favorabil încuviințarea adopției copilului …, născut la data de …, de către …, domiciliat în … .

Președintele Comisiei pentru protecția copilului

……………………

Directorul Direcției Județene pentru

protecția Drepturilor Copilulului

…………………….

6. Model orientativ de atestat care constată aptitudinea de a adopta.

Consiliul județean …

Comisia pentru protecția copilului …

Atestat,

Domnul(a) …, născut(ă) la data …, în …, județul …, domiciliat(ă) în …, prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a minorului(ei) …, născut(ă) la data de …, îndeplinind condițiile prevăzute de art.6 din Ordonanța de urgență nr.25/1997, fiind apt(ă) să adopte.

Atestatul a fost eliberat în baza hotărârii nr. …, din …, a Comisiei pentru protecția copilului …

Președintele Comisiei pentru protecția copilului

……………………………

Directorul Direcției Județene pentru

protecția Drepturilor Copilului

…………………….

7. Model orientativ de hotărâre privind încredințarea copilului în vederea adopției.

Consiliul județean …

Comisia pentru protecția copilului …

Hotărârea nr. …

Ședința din …

Prezenți – președinte …

vicepreședinte …

membrii …

Pe rol soluționarea cazului privind copilul …, născut la data de …, în …, fiul lui … și al lui …, domiciliat în … .

La apelul nominal s-a prezentat familia … .

Se dă cuvântul …, asistent social în cadrul Direcției Județene pentru Protecția Drepturilor copilului … care prezintă cazul, precizând că minorul … (se prezintă situația concretă a minorului). Prin hotărârea nr. … a Comisiei pentru protecția copilului …, minorul a fost încredințat persoanei (familiei) …, cu domiciliul în …, care dorește să le fie încredințat în vederea adopției.

Prin cererea înregistrată sub nr. … s-a solicitat ca pentru protecția minorului … să se mențină măsura încredințării și încredințarea în vederea adopției persoanei (familiei) … deoarece acesta e în dificultate.

Din actele prezentate rezultă că minorul … (se prezintă starea copilului). Acesta a fost încredințat persoanei (familiei) …, domiciliată în …, conform hotărârii nr. … a Comisiei pentru protecția copilului … .

Întrucât copilul este lipsit de ocrotire părintească, Comisia pentru protecția copilului … având în vedere interesul superior al copilului, în temeiul art.7 lit.c din Ordonanța de urgență nr.26/1997.

Hotărăște:

Copilul …, născut la data de …, în …, va fi încredințat în vederea adopției pe o perioadă de 3 luni persoanei (familiei) domiciliată în … .

Hotărârea se va comunica persoanei (familiei) …, domiciliată în … .

Cu drept de contestație în termen de 30 de zile de la comunicare în condițiile legii contenciosului administrativ.

Președintele Comisiei pentru protecția copilului …………………

Directorul Direcției Județene pentru

protecția Drepturilor Copilului

………………………

8. Model orientativ de hotărâre privind eliberarea atestatului prin care se constată că persoana (familia) care dorește să adopte un copil prezintă garanțiile morale și condițiile materiale necesare asigurării unei dezvoltări armonioase a copilului.

Consiliul Județean …

Comisia pentru protecția copilului …

Hotărârea nr. …

ședința din …

Prezenți – președinte …

vicepreședinte …

membrii …

Pe rol soluționarea cazului privind atestarea persoanei (familiei) …, domiciliată în …, ca fiind aptă să adopte minorul(a) …, născut(ă) la data de … .

La apelul nominal s-a prezentat persoana (familia) …, care dorește să adopte.

Se dă cuvântul …, asistent social în cadrul Direcției Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, care prezintă situația persoanei (familiei) și arată că din actele depuse la dosar și din verificările efectuate rezultă că persoana (familia) … prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului.

Prin cererea înregistrată sub nr. …, din …, persoana (familia) …, care dorește să adopte, domiciliată în … solicită atestatul din care să rezulte că este aptă să adopte minorul(a) …, născut(ă) la data de … .

Întrucât din actele prezentate și din verificările efectuate rezultă că persoana (familia) … prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului prevăzute de art.6 din Ordonanța de urgență nr.25/1997 cu privire la dopție, Comisia pentru protecția copilului …

Hotărăște:

Persoana (familia) …, domiciliată în …prezintă garanțiile morale și condițiile materiale necesare asigurării dezvoltării armonioase a minorului(ei) …, născut(ă) la data de …, și este aptă să adopte.

Hotărârea se va comunica persoanei (familiei) …, care dorește să adopte, domiciliată în … .

Cu drept de contestație în termen de 30 de zile de la comunicare, în condițiile legii contenciosului administrativ.

Președintele Comisiei pentru protecția copilului …………………

Directorul Direcției Județene pentru

protecția Drepturilor Copilului

………………………

9. Model orientativ de referat privind arestarea persoanei (familiei) în vederea validării cererii de adopție a unui copil, întocmit de către asistentul social ce acționează în cadrul Serviciului public specializat pentru protecția copilului.

Direcția județeană pentru

Protecția Drepturilor Copilului ……………………

Referat

Privind atestarea persoanei (familiei) …

Subsemnatul …, având funcția de asistent social în cadrul Serviciului public specializat pentru protecția copilului …, analizând cererea persoanei (familiei) …, domiciliată în …, care solicită să fie atestată în vederea adopției minorului(ei) …, născut(ă)la data de …, am constatat următoarele (se prezintă situația materială a persoanei (familiei) care dorește să adopte) … .

Potrivit prevederilor art.6 din Ordonanța de urgență nr.25/1997 cu privire la adopție, propun (validarea sau invalidarea) … cererii.

Semnătura………………

10. Model orientativ privind raportul referitor la starea minorului(ei).

Raport

Privind minorului(a) ……

1. Identitate

minorul(a) …, sex …, s-a născut la data de …, în …;

tatăl …;

mama …;

domiciliul actual al copilului este …;

2. Mediul social

minorul(a) are naționalitatea …, și religia …;

3. Evoluția personală și familială … (date privind părinții copilului).

4. Starea sănătății minorului(ei) … .

5. Minorul(a) este apt(ă) pentru adopție.

Asigurarea unui mediu familial stabil îi vor permite o evoluție normală.

Șef Serviciu

……………

î