CAPITOLUL I: PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI 1.1.Noțiune 1.2.Trăsături ce caracterizează pluralitatea de infracțiuni 1.3.Formele pluralității de… [629809]

CUPRINS

CAPITOLUL I: PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI
1.1.Noțiune
1.2.Trăsături ce caracterizează pluralitatea de infracțiuni
1.3.Formele pluralității de infracțiuni
A. Concursul de infracțiuni
B. Recidiva
C. Pluralitatea intermediară
CAPITOLUL II: CONCURSULUL DE INFRACȚIUN I
2.1.Evoluția în timp a instituției concursului de infracțiuni
2.2.Noțiune
2.3. Condițiile concursului de infracțiuni
2.4. Formele concursului de infracțiuni
A. Concursul real (material) de infracțiuni
B. Concursul ideal (forma l) de infracțiuni
CAPITOLUL III: SACȚIONAREA CONCURSULUI DE
INFRACȚIUNI
3.1. Sisteme de sancționa re a concursului de infracțiuni
A. Sistemul cumulului aritmetic
B. Sistemul cumulului juridic
C. Sistemul abs orbție
3.2.Aplicarea pedepsei în cazul comiterii unui concurs de către o persoană
fizică
3.3. Aplicarea pedepsei în cazul comiterii unui concurs de către o persoană
juridică
3.4.Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracțiunilor
concurente
CAPITOLUL IV: PROBLEME REFERITOARE LA APLICAREA
LEGII PENALE ÎN TIMP ÎN CAZUL CONCURSULUI DE
INFRACȚIUNI
4.1. Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal

4.2. Aplicarea legii penale mai favorabile în postsementiam
CAPITOLUL V: ASPECTE PROCESUAL – PENALE ALE
INSTITUȚIEI CONCURSULU I DE INFRACȚIUNI.
CAPITOLUL VI :SISTEME DE SANCTIONARE IN DREPTUL
PENAL COMPARAT
CAPITOLUL VII: CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I
PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

1.1. NOTIUNEA DE PLURALITATE DE INFRACȚIUNI:
Noțiunea pluralității de infracțiuni este reglementată în N.C.P. la Titlul II
privind infracțiunea (art. 38 -45), spre deosebire de alte legislații, care reglementează
pluralitatea de infracțiuni în cadrul instituției pedepsei. Pluralitatea de infracțiuni fiind
indisolubil legată de infracțiune în ansamblul ei, este firesc să fie inclusă în titlul privind
infracțiunea.
În activitatea practică judiciară se întâlnesc situații când o persoană săvârșește
două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi condam nată definitiv pentru vreuna din
ele, sau aceeași persoană săvârșește o nouă infracțiune după o condamnare definitivă
pentru o altă infracțiune. O asemenea situație este reglementată în N.C.P. care spre
deosebire de V.C.P. adaugă formelor de pluralitate (c oncursul și recidiva) o a treia
formă sub numele de pluralitate intermediară. Putem observa c ă, pluralitatea de
infracțiuni este de fapt o situație care privește pe infractor, scoțând în evidență
periculozitate socială a acestuia, comparativ cu persoana ca re a comis o singură
infracțiune, ceea ce ar justifica aplicarea unor pedepse corespunzătoare, în vederea
îndreptării și reeducării sale. Pericolul social reprezintă un criteriu de bază în analiza și
aprecierea faptelor care alcătuiesc pluralitatea de infr acțiuni; fiecare faptă în parte
prezintă un anumit grad de pericol social. Acest pericol social se răsfrânge asupra
pericolului social pe care îl prezintă infractorul, devenind de o intensitate mai amplă.
Din punct de vedere teoretic și practic, există dif erență cantitativă și calitativă între
gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul unei singure infracțiuni și gradul
de pericol social al celui care a săvârșit două sau mai multe infracțiuni. Acea stă
deosebire rezultă din faptul că, în primul caz, când s -a săvârșit o singură infracțiune, s –
a avut în vedere săvârșirea acelei singure infracțiuni, pe când în cazul al doilea, al
pluralității de infracțiuni, gradul de pericol este stabilit în raport cu această pluralitate
care implică o perseverenț ă infracțională.
Pentru a putea f i relevată pluralitatea de infracțiuni din punc t de vede re juridic
este necesar ca între infracțiunile care o formează , trebuie să existe o le gătură personală
(in personam ) adică să fie săvârșite de către aceeași personă.

Pluralitatea de infracțiuni nu reprezintă o formă de existență a infracțiunii
(actele pregătitoare, tentativa, infracțiunea consumată, infracțiunea – fapt epuizat), ci o
stare de fapt caracterizată prin prezența mai multor infracțiuni săvârșite de aceeași
persoană. O asemenea împrejurare ar putea avea cel mult consecințe procedurale, cum
ar fi de pildă, reunirea cauzelor la aceeași instanță sau aplicarea dispozițiilor privind
disjungerea cauzei.
Pluralitatea de infracțiuni trebuie delimitată de uni tatea de infracțiune. Unitate
de infracțiune există atunci când în activitatea desfășurată de o persoană putem
identifica conținutul unei singure infracțiuni pe când în cazul pluralității de infracțiuni
identificăm în aceea activitate conținuturile a două sau mai multor infracțiuni. Această
delimitare, prezintă atât importanță teoretică cât și practică, deoarece faptul că o
activitate infracțională concretă reprezintă unitate sau pluralitate de infracțiuni, are
consecințe cu privire la calificarea juridică a acelei activități, asupra răspunderii penale
a infractorului, asupra individualizării și aplicării pedepsei, asupra curgerii termenului
de prescripție, sau, când este cazul, a termenului de introducere a plângerii prealabile,
ori asupra beneficiului amni stiei sau grațierii.
Instituția pluralității de infracțiuni este strâns legată și de instituția răspunderii
penale, deoarece aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracțional presupune găsirea
celor mai adecvate sisteme de sancționare care să corespundă per iculozității sociale a
infractorului, ca urmare a săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană.
Prin urmare, pluralitatea de infracțiuni reprezintă în primul rând o problemă care
privește infracțiunea, raportul dintre infracțiunile comise de același făptuitor, o
problemă legată de constatarea existenței infracțiunilor, deci a temeiurilor răspunderii
penale pentru mai multe infracțiuni și numai după aceasta pluralitatea de infracțiuni
devine și o problemă care privește aplicarea pedepsei, a un ei pedepse corespunzătoare
gravității ansamblului de infr acțiuni săvârșite de o persoană .

1.2. TRĂSĂTURI CE CARACTERIZEAZĂ PLURALITATEA DE
INFRACȚIUNI:
Dintre principalele trăsăturile care caracterizează pluralitatea de infracțiuni, pot
fi amintite următoarele:
 Pluralitatea de infracțiuni trebuie să fie alcătuită din două sau mai multe fapte
infracționale incriminate în legea penală.

Această trăsătură a pluralității infracționale are un caracter cantitativ și
presupune comiterea de către o persoan ă a cel puțin două infracțiuni.
Astfel concepută, pluralitatea infracțională cuprinde două sau mai multe fapte
ale unei persoane, care întrunesc, pe de o parte, trăsăturile infracțiunii, iar, pe de altă
parte, condițiile preexistente și constitutive, care formează conținutul juridic al
infracțiunii.
 Infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni trebuie să fie săvârșite
de către una și aceiași persoană . Pentru existența pluralității de infracțiuni este necesar
ca aceeași persoană să comită toat e infracțiunile.
Astfel, o condiție esențială este unitatea de subiect activ – deci o legătură in
personam – între toate infracțiunile care intră în pluralitatea respectivă. E necesar deci
ca aceeași persoană să fi săvârșit două sau mai multe infracțiuni i ndiferent dacă
infracțiunile sunt diferite sau sunt de aceeași natură, dacă au fost săvârșite deodată sau
la intervale mai mari sau mai mici, în același loc, sau în locuri diferite, de făptuitor
singur sau ajutat de alți participanți, în calitate de autor, complice sau instigator. Această
condiție privind unicitatea făptuitorului constituie legătura de relevanță juridică între
infracțiunile obiectiv distincte care alcătuiesc pluralitatea
Așadar, pluralitatea de infracțiuni – ca instituție a dreptului penal , nu privește
numai materialitatea obiectivă, adică săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, ci ea
presupune neapărat o apropiere, o legătură, o conexiune oarecare între aceste infracți –
uni, legătură ce își găsește expresia în împrejurarea că săvârșire a infracțiunilor este
datorită aceluiași făptuitor.
 Infracțiunile ce formează o pluralitate se pot exprima atât sub forma unei activi –
tăți infracționale consumate, cât și neconsumate :
Va exista o pluralitate de infracțiuni ș i atunci când făptuitorul a săvârșit mai
multe infracțiuni, din care la una, la unele sau chiar la toate executarea a fost întreruptă
sau a rămas fără efect, adică în forma tentativei (bineînțeles cu condiția ca tentativa la
infracțiunea respect tivă să fie pedepsită de legea penală). Plecând de la prevederile
art.33 N.C.P al României în vigoare, potrivit căruia „tentativa se pedepsește numai când
legea penală prevede expres aceasta” , această formă a infracțiunii poate alcătui o
pluralitate de infracțiuni numai atunci cân d este pedepsită în mod penal.
Prin urmare, important pentru existența pluralității de infracțiuni în situațiile
învederate, este ca infractorul să fi săvârșit cel puțin două fapte socialmente periculoase

care sunt pedepsite de legea penală, indiferent da că faptele respective sau unele ori una
dintre ele constituie tentativă sau infracțiune consumată.
 Infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea infracțională pot fi săvârșite atât prin
intenție, cât și din culpă . Sub aspect subiectiv toate infracțiunile pot fi săvârșite cu
intenție, indiferent de modalitatea acesteia, directă sau indirectă, și de gradul ei,
premeditată sau repentină, ori din culpă când fapta din culpă se sancționează sau unele
cu intenție și altele din culpă1.
Totodată, între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea, îndeosebi în cazul
concursului deinfracțiuni, se poate fixa o anumită legătură subiectivă între faptele ce o
alcătuiesc. Este cazul concursului ideal de infracțiuni, când una dintre fapte constituie
infracțiunea mijloc, iar al ta infracțiunea scop.
Într-o asemenea ipoteză, ambele fapte infracționale sunt cuprinse de aceeași
rezoluție infracțională a făptuitorului. În alte cazuri, existența unei legături subiective
între două sau mai multe fapte infracționale face posibilă delim itarea pluralității de
infracțiuni de anumite forme legale ale unității infracționale (cum ar fi infracțiunea
continuată).
Astfel, unor fapte identice după conținut, întru realizarea unei singure rezoluții
crimina le în condițiile fixate de art.35 alin.1 d in noul Cod Penal al României nu
formează o pluralitate reală de infracțiuni, ci una aparentă, reprezentată de infracțiunea
continuată.
 Pluralitatea de infracțiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare, un grad
prejudiciabil sporit al faptelor săvârș ite, o atitudine socială mai pronunțată a
infractorului sau a infractorilor ce o comit . În cazul pluralității infracționale, legiuitorul
a determinat un regim specific de sancționare, prin care este dozată reacția socială față
de persoana care a comis două sau mai multe fapte penale sub forma unei pluralități
infracționale.
Datorită gradului de antisociabilitate și perversitate criminală sporită ce o
prezintă persoanele care săvârșesc mai multe infracțiuni, de același fel ori diferite, în
contextul aceloraș i împrejurări sau diferite, într -o legătură reciprocă de tip etiologic sau
convențional ori chiar în afara oricărei legături, dar prezentând în toate cazurile o
stăruință și perseverență evidentă pe calea comportamentului infracțional, le consacră

1 Basarab M., op.cit., pag. 6.

o preocu pare deosebită, iar celor mai grave l e atribuie efecte de agravare a răspunderii
penale2.
Agravarea răspunderii penale care derivă din pluralitatea de infracțiuni, având
temei în periculozitatea sporită a persoanei care săvârșeș te, cu aceeași ocazie sau în
ocazii diferite, două sau mai multe infracț iuni, are un caracter pur personal,
producându -și, după cum este și firesc, efectele de agravare exclusiv “in personam ”.

1.3.FORMELE PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI :

În cadrul legal al pluralității de infracțiuni se pot delimita trei forme , respectiv : –
Concursul de infracțiuni; – Recidiva, și – Pluralitate intermediară care nu era pevăzută
în dispozițiile V.C.P , aceasta fiind impusă de modul de reglementare al celor două
forme de bază și consacrată de altfel expres în reglementarea privitoare la pluralitatea
de infracțiuni în art.40 din V.C.P cu notă marginală “pedeapsa în unele cazuri când nu
este recidivă”.

A.Concursul de infracțiuni
Concursu l de infracțiuni este o instituție importantă a dreptului penal, strâns legată
atât de teoria infracțiunii, cât și de răspunderea penală. Stabilirea existenței concursului
de infracțiuni înseamnă exacta caracterizare a infracțiunilor săvârșite de același
infractor și deci justa lor calificare ca infracțiuni distincte. Prin această stabilire se face
deosebirea între concursul de infrac țiuni și formele unității de in fracțiune, respectiv
forma infracțiune complexă și forma infracțiune continuată și se asigură evaluarea justă
a gradului de pericol social pe care îl prezintă infractorul .
În legătură cu problema periculozității sociale la concursul de infracțiuni trebuie
subliniat că numărul mai mic sau mai mare al infracțiunilor aflate în concurs nu
influența pedeps a fiecărei fapte care urmează a fi sancționată făcându -se abstracție de
celelalte fapte; acest număr va determina însă la stabilirea plu sului (sporului) care se
adaugă pedepsei celei mai grele ca echivalent minim pentru pedepsele contopite .
Dar starea de concurs nu se răsfrânge asupra gradului de pericol social pe care îl prezintă
fiecare infracțiune în parte, fiindcă nu ex istă un pericol social pe care l -ar prezenta

2 N. Giurgiu., op.cit., p ag.325.

concursul de infracțiuni (indiferent de forma acestuia) ci există pericolu l social pe care
fiecare infracțiune îl prezintă în parte.
Concursul de infracțiuni exprimă, un grad mărit de pericol social al infractorului,
acest grad fiind mai ridicat pe măsura creșterii nu mărului infracțiunilor concurente. Din
punct de vede re obiectiv, devine conclu dentă pentru evaluarea periculozității sociale a
infractorului constatarea existenței concursului, constatarea că infractorul a săvârșit nu
una, ci mai multe infracțiuni. Această concluzie nu este însă absolută, se pot ivi cazuri
în care concursul de infracțiuni să nu însemne un grad de pericol soc ial mai ridicat în
privința făp tuitorului, mai ales dacă se are în vedere că în compunerea concursului pot
intra și infracțiuni săvârșite din culpă sau infracțiuni de o minimă importanță, ori
prilejuite de o întâmplare neprielnică, situații care de obicei n u sunt de natură să ducă
la con cluzia perseverenței infracționale a făptuitorului.
Trebuie subliniat că săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe
infracțiuni denotă un pericol social mai ridicat în special sub aspect subiectiv, adică în
raport cu infractorul, deoarece indică o nesocotire repetată a legii penale, a regulilor de
conviețuire socială și relevă un început de nărăvire care constituie o serioasă amenințare
pentru ordinea de drept. Periculozitatea socială a concursului de infracțiuni este însă
sporită și sub aspect obiectiv, nu numai fiindcă relațiile sociale, interesele societății
noastre au fost în mod repetat atinse, ci și fiindcă rezonanța lor socială este mai
puternică și inspiră colectivității o corespunzătoare temere. Aceste considerații de ordin
subiectiv și obiectiv justifică, desigur, aplicarea unui tratament mai sever în cazul
concursului de infracțiuni.
În cadrul acestor explicații prelimina re la examinarea reglementării concu rsului de
infracțiuni în Codul P enal în vigoare, este mentionat că în această reglementare sunt
prevăzute două modalități ale concursului: concursul real (material) și concursul ideal
(formal) de infracțiuni, Codul în vi goare unificând tratamentul lor juridic.

B.Recidiva
Recidiva reprezintă cea de -a doua formă a pluralității de infracțiuni fiind o
instituție la fel de importantă ca și concursul de infracțiuni , strâns legată atât de teoria
infracț iunii, cât și de răspunderea penală cuprinzând toate ipotezele în care o persoană
săvârșește din nou o infracțiune, după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă
infracțiune.

În caz de recidivă, ca și în caz de concurs de infracțiuni, une i persoane i se
impută săvârșirea a cel puțin două infracțiuni. Dar în timp ce la forma denumită concurs,
săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni are loc mai înainte
ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, l a forma de pluralitate
denumită recidivă, săvârșirea de către aceeași persoană a uneia sau mai multor
infracțiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă
infracțiune.
Existând această deosebire caracterizantă în tre forma de pluralitat e de
infrac țiuni denumită concurs și forma de pluralitate a recidivei, cele două forme de
plurali tate constituie instituții juridice distincte, fiecare din ele necesitând o elaborare
teoretică și o reglementare legală corespunzătoare .
Din compararea conținutului specific al celor două instituții, putem ușor
constata că deosebirea dintre forma concurs de infracțiuni și forma recidivă nu se
limitează numai la o simplă accidentalitate procesuală (existența sau inexistența unei
condamnări definitive), ci coboară în substanța fenomenului infracțional plural,
diferențiindu -l sub aspectul său criminologie. Persoana care a mai fost anterior
condam nată sau care a și executat o pedeapsă se află într -o situație de fapt deosebită de
situația persoanei căreia i se impută un concurs de infracțiuni. Tocmai din cauza acestei
situații distincte, recidiva trebuie să constituie obiectul unei instituții speciale de drept
penal.
Datorită deosebirii substanțiale dintre concursul de infracțiuni și recidivă,
accentul cercetării teoretice ca și al reglementării juridice cade asupra unor preocu pări
deosebite, în timp ce la concursul de infracțiuni, acest accent cade pe problema
calculării pedepsei comune pentru mai multe infracțiuni, în vederea realizării unei bu ne
individualizări a pedepsei, în cazul recidivei accentul cade pe problema i nfluen ței pe
care existența unei condamnări penale sau a executării unei pedepse anterioare o poate
avea asupra pedepsei ce trebuie aplicată aceleiași persoane care a săvârșit din nou o
infracțiune. Perseverarea pe calea infracțiunii, de către infractorul față de care s -a
manifestat reacțiunea represivă a societății, pune probleme speciale în lupta împo triva
fenomenului infracțional. Este adevărat că, din punctul de vedere al peric olului social
pe care îl prezintă persoana, este posibil să nu existe totdeauna o deosebire între autorul
unei pluralități de infracțiuni sub forma concursului și autorul unei pluralități sub forma
recidivei, dat fiind că în ambele situații putem avea de -a face fie cu o perseverență
infracțională a făptuitorului, fie cu un concurs de împrejurări care în mod accidental au

putut determina repetarea infracțiunii. Dar, spre deosebire de concursul de infracțiuni,
în cazul recidivei, existența unei condamnări pen ale, în disprețul căreia făptuitorul
perseverează pe calea infracțiunii, sau executarea unei pedepse de o anumită gravitate,
care s -a dovedit in eficace față de el, creează pre zumția puternică a unui ridicat grad de
pericol social al infractorului recidivis t. Starea de pericol care rezultă din dovada
ineficientei avertismentului primit prin condam narea definitivă și mai ales din dovada
ineficientei executării pedepsei anterioare face ca infractorul recidivist să se
individualizeze criminologie ca o figură ap arte, care ridică probleme specifice în lupta
pentru reeducarea lui, pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsă. Aceste
probleme specifi ce au impus, ca necesară, regle mentarea în Codul P enal a instituției
recidivei. Pri n această reglementare sunt stabilite cu exactitate condițiile de existență a
stării de recidivă și consecințele juridico -penale pe care ea le antrenează, în prezența
unei asemenea reglementări, recidiva penală nu poate fi, în legislația noastră, decât
„legală", în sensul că condiții le stării de recidivă și consecințele ei sunt determinate de
lege, așa încât numai în aceste condiții, stabilite de legea penală, o pluralitate de
infracțiuni poate primi calificarea de recidivă, în felul acesta, legea trasează o linie de
demarcație precis ă între instituția recidivei și instituția concursului de infracțiuni.

C. Pluraritatea intermediară
Pluralitatea intermediară , reprezintă cea de -a treia și ultima formă a pluralitatii de
infractiuni, fiind întalnită în cazul î n care, dupa condamnarea definitivă cel condamnat
săvârșește o nouă infracțiune înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau î n star e de evadare și nu sunt întrunite condițiile prevă zute d e
lege pentru starea de recidivă.
Noul Cod Penal menține, ca principiu, sistemul de sancționare specific concursului
de infracțiuni. Modificându -se însă tratamentul sancționator al concursului de
infracțiuni, se modifică și cel al pluralității intermediare, prin aplicarea sistemului
cumulului juridic cu spor obligatoriu. Astfel, dacă termenul al doilea al pluralității este
constituit dintr -un concurs de infracțiuni, iar pedeapsa de la primul termen al pluralității
a fost aplicată pentru o infracțiune săvârșită din culpă, potrivit Codu lui anterior, într -o
orientare majoritară, se contopeau pedepsele potrivit regulilor aplicabile pluralității
intermediare, respectiv concursului de infracțiuni, între cele două rezultate parțiale
aplicându -se regulile de la concursul de infracțiuni. Pedeap sa rezultantă va avea aceeași
structură și potrivit NCP. Problema care se ridică în acest context vizează aplicabilitatea

în materia pluralității intermediare a mecanismului prevăzut de art. 43 alin. (2) NCP,
referitor la ordinea specială, în care se aplic ă mai întâi regulile de la concurs și apoi cele
de la recidivă. Pentru posibilitatea aplicării mecanismului și în cazul pluralității
intermediare pledează rațiunea instituirii dispoziției art. 43 alin. (2) NCP, respectiv
evitarea ajungerii la o pedeapsă re zultantă excesivă ca urmare a suprapunerii cumulului
juridic cu spor obligatoriu cu cumulul aritmetic, care își poate găsi justificarea și în
această materie. Argumente mai solide par să existe însă în favoarea opiniei potrivit
căreia dispozițiile art. 43 alin. (2) NCP nu pot fi aplicate în aceeași formă și în materia
pluralității intermediare: ‒ Aplicarea regulii menționate este condiționată de
îndeplinirea condiției expres prevăzute ca cel puțin una dintre infracțiunile concurente
să fi fost săvârșită în stare de recidivă. Interpretând per a contrario textul, dacă niciuna
dintre infracțiunile concurente nu a fost săvârșită în stare de recidivă, se revine la regula
aplicabilă sub imperiul V.C.P , respectiv valorificarea mai întâi a regulilor de la
pluralitat ea intermediară și apoi a celor specifice concursului de infracțiuni. ‒ În materia
pluralității intermediare, riscul ajungerii la o pedeapsă rezultantă excesivă este mai
redus, fie pentru că este puțin probabil să fie comis un număr mare de infracțiuni din
culpă, fie infracțiunile comise sunt mai puțin grave, cu pedepse mici, astfel încât nu
sunt îndeplinite condițiile recidivei.
Dacă în structura unei pluralități intermediare intră infracțiunea de evadare și o
infracțiune comisă după evadare, iar pe deapsa din care s -a evadat a fost una aplicată
pentru o infracțiune săvârșită din culpă, nici doct rina și nici practica dezvoltată sub
imperiul Codului P enal anterior nu au ajuns la un consens. Astfel, într -o opinie s -a
considerat că sunt aplicabile dispoz ițiile art. 39 alin. (3) din materia recidivei, care
trecea evadarea la primul termen. Într -o altă opinie, dispozițiile art. 39 alin. (3) nu erau
aplicabile pluralității intermediare, acestea fiind dispoziții de excepție, edictate pentru
materia recidivei. Sub imperiul NCP, stabilirea ordinii de aplicare a regulilor capătă o
importanță mai mare, întrucât determină diferențe la nivelul pedepsei rezultante. Astfel,
vor fi aplicate mai întâi regulile specifice pluralității intermediare (între pedeapsa pentru
primul termen și infracțiunea de evadare, respectiv între pedeapsa pentru primul termen
și infracțiunea săvârșită după evadare) și ulterior regulile specifice concursului de
infracțiuni (între evadare și infracțiunea săvârșită după evadare), respectiv cumul ul
aritmetic între pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea care constituie primul termen și
cea pentru evadare [art. 285 alin. (4) NCP preia dispoziția art. 269 CP 1969, conform
căreia pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul răm as

neexecutat din pedeapsă la data evadării]. Dacă în structura pluralității intermediare
intră că prim termen o pedeapsă pentru o infracțiune intenționată care este mai mare de
1 an, iar cea pentru termenul al doilea este o pedeapsă pentru o infracțiune s ăvârșită din
culpă, se aplică dispozițiile art. 43 alin. (2) NCP, așadar regulile de la recidivă, întrucât
evadarea se săvârșește în stare de recidivă în raport de prima pedeapsă. Prin urmare,
câtă vreme cel puțin una dintre infracțiunile care constituie c el de -al doilea termen al
pluralității intermediare îndeplinește condițiile recidivei ne aflăm în ipoteza
reglementată de art. 43 alin. (2) NCP

CAPITOLUL II
CONCURSUL DE INFRACȚIUNI

2.1.EVOLUȚIA ÎN TIMP A INSTITUȚIEI CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI

Încă de p e vremea lui Matei Basarb legislația românească considera foarte
gravă repetarea infracțiunilor, întrucât chiar o faptă de mică însemnătate ajungea să fie
pedepsită cu moartea dacă infractorul nu era la prima greșeală. Multă vreme, acel a care
săvârșea cel de -al treilea furt ( tres furtibus ) era pedepsit cu moartea.
În Pravila lui Matei Basarab din 1652 era prevăzut :
"Cela ce va fura un lucru cât de puțin int âiu să -l bată, iar de -l va fura și a doua oară,
să-l însemne la nas de o parte, iar de va fura și a treia oară , să moară în furci
(spînzurătoare) ".
Instituția concursului de infracțiuni nu a existat în dreptul penal al orânduirii
sclavagiste, în care nu exista pedeapsa închisorii. În cazul săvârșirii mai multor
infracțiuni de către aceeași persoană se aplicau atâtea pedepse câte fapte au fost comise,
pedeapsa cumulându – se aritmetic.
Cu timpul s -au stabilit reguli mai amănunțite privind pedepsirea concursului de
infracțiuni, făcându -se o serie de distinc ții după diferitele trepte de pericol pe care le
prezintă o infracțiune comisă în asemenea împrejurări.
Concursul de infracțiuni ca instituție a dreptului penal a apărut în orânduirea
feudală, odată cu apariția pedepselor private de libertate. Păstrându -se sistemul
cumulului aritmetic pentru pedepsele pecuniare a fost aplicat din ce în ce mai mult

sistemul absorbțiunii atât pentru pedepsele corporale cât și pentru pedepsele private de
libertate.
În legislațiile penale moderne3, ado ptate după victoria capitalismului, a fost
acceptat, în genere, în cazul concursului de infracțiuni, sistemul absorbțiunii, dar
ulterior s -a recurs la o diferențiere a tratamentului juridic,în funcție de natura și clasa
pedepselor prevăzute pentru infracți uni.Astfel, în genere l, sistemul absorbțiu nii se
aplica în cazul când una dintre infracțiuni atrăgea o pedeapsă perpetuă și în cazul
concursului ideal de infracțiuni; sistemul cumulului aritmetic a fost păstrat pentru
pedepsele pecuniare, iar pentru pedepsele privative de libertate a fost introdus și
dezvoltat sistem ul cumulului juridic. Codurile P enale adoptate în această epocă au
reglementat, unele pe larg, instituția concursului de infracțiuni, prevăzând trata mentul
juridic pentru fiecare ipoteză, tratament care diferă în ce privește sistemul adoptat în
funcție de natura pedepsei pentru infracțiunile concurente.
În legislațiile penale socialiste concursul de infracțiuni constituie o cauză de
individualizare a pedepsei, iar uneori este considerat chiar ca o circumstanță agra vantă
a răspunderii penale, cum se întâmplă în Codul Penal cehoslovac din 1962 (art. 34).
Aproape toate codurile penale socialiste reglementează concursul de infracțiuni în
capitolul pedepsei sau chiar în legătură cu modul de stabilire a pedepsei.
Analizând tratame ntul juridic al concursului de infracțiuni, trebuie menț ionat că
unele Coduri Penale socialiste (C. P. cehoslovac, art. 35; C. P. ungar, art. 65; C. P . al
R.D. Germane, art. 64) au adoptat sistemul potrivit căruia în cazul con cursului de
infracțiuni se pr onunță o singură pedeapsă (deci nu se pronunță separat câte o pedeapsă
pentru fiecare infracțiune concurentă), avându -se în vedere pedeapsa cea mai gravă
prevăzută pentru infracțiunile aflate în concurs, cu luarea în consi derare a caracterului
și gravităț ii infracțiunilor concurente.
Dimpotrivă, alte c oduri penale socialiste (C.P. iugoslav, art. 46 și C.P.
R.S.F.S.R., art. 40) au adoptat sistemul stabilirii pedepsei pentru fiecare infracțiune
concurentă, urmând apoi ca pentru întregul concurs s ă se stabilească o singură pedeapsă
în limitele pedepsei prevăzute pentru infracțiunea cea mai gravă dintre infracțiunile
concurente. A ceastă pedeapsă unică în Codul P enal iugoslav se sta bilește folosind

3 V. Dongoroz – Explicații Teoretice ale Codului Penal Român, vol. 1, Editura Academiei Bucure ști, 1969 –
p.279

sistemul cumulului juridic în ce privește pedepsele privative de liber tate, iar în codul
penal al R.S.F.S.R. sistemul absorbțiunii ori al cumulului juridic ori aritmetic.
Noul Cod Penal prevede concursul de infracțiuni sub cele două aspecte clasice,
denumite în teoria dreptului concurs real (material) și concurs formal (ideal) , acestea
primind o reglementare mai sistematizată și mai completă în raport cu reglementarea
din V.C.P.
Un examen de ansamblu al legislației în vigoare – străina și românească – în
materia concursului de infracțiuni, pune în evidență faptul că această formă a
concursului de infracțiuni a fost consacrată aproape în toate codurile penale.Codul
Penal din 1968 reglementa concursul de infracțiuni consacrându -i, în capitolul IV din
titlul II al Părții Generale a Codului Penal în baza ideii și înainte de a stabili modul de
sancționare a diferitelor sale forme de manifestare, trebuie reglementat cadrul de
existență a acestora, necesitând o primă considerație în raport cu instituția infracțiunii
de care este legată și numai după aceea cu instituția pedepsei.
Concursul de infracțiuni trebuie apreciat mai întâi în raport cu instituția
infracțiunii de care e ste legat prin structura sa și apoi cu instituția pedepsei, deoarece
răspunderea penală este o problemă care se rezolvă întotdeauna, fie că este vorba de o
singură infracțiune, sau de un concurs de infracțiuni, numai după ce s -a stabilit existența
unității infracționale, apărând ca o problemă subsecventă infracțiunii și condiționată de
existența sa.
Instituirea concursului de infracțiuni4 în legislația română a evoluat de la Codul
Penal din 1864, care prevedea un tratament juridic prin sistemu l absorbțiunii – Codul
Penal din 1936 care reglementa separat atât concursul ideal cât și cel real, a prevăzut
stabilirea pedepsei separate pentru fiecare infracțiune.Cod Penal din 1968 reflecta grija
legiuitorului pentru asigurarea aplicării corecte a dis pozițiilor privitoare la concursul de
infracțiuni, în special în acele cazuri când între faptele săvârșite se afla o strânsă
legătură de la mijloc la scop .
În N.C.P , intrat în vigooare în 01.02.2014, instituția concursului de infracțiuni
este reglementă, în capitolul V intitulat Unitatea și pluraritatea de infracțiuni din titlul
II al Părții Generale. Sancționarea concursului de infracțiuni , se bazează pe sistemul
absorbției , în cazul în care una din pedepse este detențiunea pe viață, sistemul cumulului

4 V. Dongoroz – Explicații Teoretice ale Codului Penal Român , Editura Academiei Bucure ști, 1969 – p.
280

juridic, cu spor obligatoriu și fix , în cazul în care sunt aplicate mai multe pedepse cu
închisoarea sau mai multe pedepse cu amenda și sistemul cumulului aritmetic, atunci
când s -au aplic at o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda.
N.C.P reproduce soluția Codului P enal din 1968, tratând concursul formal de
infracțiuni ca o pluralitate reală de infracțiuni și nu ca o pluralitate aparentă. Spre
deosebire de alte legislații (germană, italiană) și de C odul P enal adoptat prin Legea nr.
301/2004 (care nu a mai intrat în vigoare), N.C.P prevede același tratament juridic atât
pentru concursul real cât și pentru concursul formal de infracțiuni, menținând concepția
promovată de prof. Vintilă Dongoroz cu prilejul elaborării Codului penal din 1968.

2.2 NOȚIUNE
Prin concurs de infracțiuni în doctrină și legislația penală este desemnat ă forma
pluralității de infracțiuni ce constă în săvârș irea a doua sau mai multe infracțiuni de
către aceeași persoană mai înainte de a fi condam nată definitiv pentru vreuna din ele.
Concursul de infracțiuni ia naștere prin săvârșirea a cel puțin două infracțiuni și
se sta bilește cu ocazia judecăț ii. Este posibil ca o pe rsoană să săvârșească ma i multe
infracțiuni, dar să nu poată fi judecate deoarece pot exista cauze care înlătură
răspunderea penală , care eventual sunt inc idente pentru vreuna din infracț iunile comis e
cum ar fi: amnistia, lipsa plângerii prealabile, î mplin irea termenului de prescripție a
răspunderii penale ori sunt incidente alte cauze ce atrag nepede psirea infractorului ca:
denunțarea de către mituitor a dării de mită (art. 2 90 al. 3 N.C.P .), retragerea mă rturiei
mincinoase (art. 2 73 al. 3 N.C.P .).
Concursul d e infracțiuni este o instituție importantă a dreptului penal, strâns legată
de teoria infracțiunii, cât și de răspunderea penală. Stabilirea existenței concursului de
infracțiuni înseamnă exact o caracterizare a infracțiunilor săvârșite de același infracto r
și deci justa lor calificare ca infracțiuni distincte. Prin această stabilire se face
deosebirea între concursul de infracțiuni și formele unității de infracțiune, respectiv
infracțiunea complexă și cea continuată și se asigură evaluarea justă a gradului de
pericol social pe care îl reprezintă infractorul.
Calificarea juridică a unei fapte sau activități antisociale, ca formând o singură
infracțiune sau, dimpotrivă două sau mai multe infracțiuni produce consecințe juridice
importante, fiindcă în p rimul caz, făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură
infracțiune, pe când în cel de -al doilea caz urmează să răspundă pentru două sau
eventual pentru mai multe infracțiuni. Când fapta sau activitatea săvârșită formează o

singură infracțiune există u nitate de infracțiune, iar când fapta sau activitatea formează
două sau mai multe infracțiuni există pluralitate de infracțiuni.Distincția între unitatea
și pluralitatea de infracțiuni se face cu ajutorul conținutului infracțiunii ce reprezintă
baza de eva luare.
Concursul de infracțiuni exprimă, de regulă, un grad mărit de pericol social al
infractorului, acest grad fiind mai ridicat pe măsura creșterii numărului infracțiunilor
concurente.
Concursul de infracțiuni este consacrat prin ar t.39 din N.C.P care arată că există:
(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost
săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci
când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei
infracțiuni.
(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le -a produs,
realizează conținutul mai multor infracțiuni.

2.3 CONDIȚIILE CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI
Pentru a exista concurs trebuiesc îndeplinite cumulativ condițiile:
a) Prima condiție se referă la săvârșirea de către infractor a două sau mai multe in –
fracțiuni. Este necesar ca el să fi comis cel puțin două fapte care întrunesc cele trei
condiții pentru a fi infracțiuni. În acest sens nu vor constitui concurs de infracțiuni
faptele comise sub incide nța art. 181 sau sau cele comise în legitimă apărare. Însă, poate
intra în structura concursului o infracțiune sancționată de Codul Penal .
Pentru existența concursului de infracțiuni nu se ce ca toate infracțiunile să aibă forma
faptului consumat.Este indi ferent sub acest aspect dacă toate infracțiunile îmbracă
forma faptului consumat sau a unei tentative pedepsibile, după cum este de asemenea
indiferent dacă fătuitorul a participat la săvârșirea acestora în calitatea de autor,
instigator sau complice (art. 174 N.C.P).5
Infracțiunile săvârșite pot fi de natură și gravitate deosebite, pot fi prevă zute în
N.C.P ori în legile speciale sau în legile nepenale cu dispoziț iuni penale, pot fi

5 Viorel Pașca , Dr. penal -parte general Cit. – p.326

consumate ori rămase în faza de tentativă pedepsibilă , ori asimi late tentativei și
pedepsite ca atare.
Din punct de vedere a îndeplinirii acestei condiții, care pune în evidență
împrejurarea ca orice concurs de infracțiuni să se înscrie în sfera mai largă a pluralității
de infracțiuni, este lipsit de relevanță dacă infracțiunile săvârșite se prezintă ca forme
tipice, atipice, modalități sau forme de executare, structură și participare, toate aceste
manifestări infracționale întrunind fiecare în parte cerința de a se constitui ca infracț iune
(art. 17 4 Cod Penal)6.
Nu este relevantă, deci, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, ele pot fi de
aceeași natură ( delapidare în concurs cu delapidare ), de natură diferită ( furt î n concurs
cu viol), cu un grad de pericol social diferit (atentat care pun e în pericol siguranța
națion ală în concurs cu un furt )7.
Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care sunt săvârșite diferitele
infracțiuni, acestea putând fi săvârșite cu intenție, altele din culpă sau cu intenție
depășită.
Când infracțiunile sunt de aceeași natură (două sau mai multe furturi),
concursul se numește omogen; când infracțiunile concurente prezintă naturi diferite (un
furt și un omor), concursul se numește eterogen.
Concursul omogen nu t rebuie confundat cu infracțiunea continuată, cu care se
aseamană, sub aspectul materialitătii faptelor. Deosebirea dintre acestea apare în planul
subiectiv al activității succesive, identice sau similare, sunt comise în baza aceleiași
rezoluții infracționa le, în timp ce, în ipoteza concursului, fiecare infracțiune are la bază
o hotărâre infracțională proprie.
De asemenea , concursul omogen nu trebuie confundat cu infracțiunile de
obicei, care sunt infracțiuni unice săvârșite prin săvârșirea rep etată de acte materiale
care luate separat nu au caracter infracțional, dar dobândesc acest caracter dacă prin
repetarea lor rezultă obișnuința în săvârșirea faptei respective.8
Concursul – ca formă a pluralității de infracțiuni – nu trebuie c onfundat cu nici
una din modalitățile infracționale unice, care se alcătuiesc ca structuri naturale și legale,
din pluralități de acte componente si repetate, cum ar fi infracțiunile colective de
pluralitate aparentă, de obicei, sau din acțiuni sau inacțiu ni repetate. În cazul

6 N. Giurgiu Op. Cit . – p. 285
7 Ilie Pascu in V. Dobrinoiu – Drept Penal – Parte Generală -p. 261
8 Viorel Pașca , Dr. penal -parte general Cit. – p.327

infracțiunilor deviate, în modalitatea "aberația ictus", doctrina a semnalat însa
posibilitatea constituirii concursului de infracțiuni (nu însă și în cazul infracțiunii
deviate prin "error in personom".9
Pentru existența c oncursului nu se cere o legătură între faptele penale in rem ,
deși o asemenea legătură poate exista, situație în care concursul va fi cu conexitate.
Conexitatea poate fi cronologică, când faptele au fost săvârșite în același timp;
topografică, cân d infracțiunile au fost comise în același loc și etiologică, când o
infracțiune a constituit mijlocul în vederea comiterii alteia, sau consecvențională, atunci
când o infracțiune a fost comisă pentru a ascunde alta săvârșită anterior.
Conditia este îndeplinită indiferent de forma de vinovăție cu care sunt comise
infracțiunile. Nu are importanță de asemenea, pentru exi stenta concur sului de
infracțiuni dacă infracțiunile sunt de aceeași natură ori nu. Nu are im portanță pentru
existența concursului de infracțiuni dacă infrac țiunile sunt: sim ple, continui, deviate,
continuate, complexe , progre sive, de obicei. Condiț ia este îndeplinită și atunci când
infracțiunile sunt săvârșite toate în țară, toate în străinătate, ori unele în țară și altele în
străinatate.
Nu există concurs de infracțiuni atunci când deși s -au comis două sau mai multe
fapte prevăzute de legea penală, unele dintre acestea au fost comise în condițiile
existenței unor cauze justificative sau a unor cauze care înlătură imputabilitatea și doar
o singură faptă constituie infracțiunea pedepsibilă10.
b) Infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană .
Unitatea de subiect este de esență concursului de infracț iuni. Este îndeplinită
condiția și atunci când infractorul are calitatea de auto r ori de participant la infrac țiunile
comise. Este îndeplinită condiția și atunci câ nd infractorul a comis unele infracți uni în
timpul minorității și altele după împlinirea vâ rstei de 18 ani. Asta nu înseamnă că
fapte le nu pot fi comise în participație, sau că autorul nu -și poate schimba calitatea
în care participă la comiterea infracțiunilor (el poate fi o dată autor, apoi instigator,
apoi complice etc.). Putem concluziona că este fără relevanță penală calitatea în car e
a participal infractorul la comiterea infracțiunilor, contribuția sa putând fi la unele
de autor , la altele de instigator , la altele de complice, unele dintre infracțiuni putând
fi comise de unul singur, iar altele în paticipație.

9 N. Giurgiu Op. Cit . – p. 285 , Editura Sunset, Iași, 1997
10 Viorel Pașca , Dr. penal -parte general Cit. – p.327

c) A treia condiție priveș te săvârșirea infracțiunilor mai î nainte de con damnarea
definitivă a infractorului pentru vreuna din ele .
Condiția are în vedere inexistența unei condamnă ri defin itive pentru vre una din
infracț iunile comise de a ceeași persoană. Va fi înde plinită această con diție chiar dacă
infractorul a fost condamnat pentru o infracțiune săvârșită ante rior, dar hotărârea nu era
definitivă la data comiterii noii infracțiuni, ori hotărâ rea de condamnare deși definitivă
a fost d esființată printr -o cale ex traor dinară de atac. Hotărârea definitivă de
condamnare pentru vreuna dintre infracțiunile săvârșite de aceeași persoană
marchează limita la care activitatea infracțională îmbracă forma concursului de
infracțiuni11.Pentru a verifica îndeplinirea acestei co ndiții trebuiesc avute în vedere
două momente:
– momentul în care o hotărâre de condamnare rămâne definitivă : acesta se determină în
funcție de data la care hotărârea judecătorească nu mai poate fi atacată cu calea ordinară
a apelului.
– momentul săvârșirii infracțiunii: acesta se determină în funcție de natura
infracțiunilor:infracțiunile formale se săvârșesc în momentul în care are loc actul de
executare;infracțiunile de rezultat se săvârșesc în momentul în care se produce
rezultatul;in fracțiunile cu durată de consumare se săvârșesc în momentul în care are loc
ultimul act de executare, atunci când încetează acțiunea sau inacțiunea. În aceste cazuri,
dacă infracțiunea se consumă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
atunci sunt întrunite condițiile concursului de infracțiuni. Dacă se consumă după
această dată va fi recidivă sau pluralitate intermediară. Esențial pentru existența
concursului de infracțiuni este ca infracțiunile să fie săvârșite înainte de data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre ele, chiar dacă
descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date.12O situație aparte este atunci când a
existat o hotărâr e de condamnare definitivă care ulterior a fost desființată. În acest caz
se ia în considerare data noii hotărâri definitive, care îi ia locul celei desființate. O
hotărâre definitivă este susceptibilă de a fi atacată printr -o cale extraordinară de atac:
revizuire, contestație în anulare, recurs în anulare. Pentru a avea efect în legătură cu
pluralitatea de infracțiuni, calea extraordinară de atac trebuie să se îndrepte împotriva
acelei părți din hotărârea judecătorească ce se referă la condamnare. Deci, în caz de atac

11 Viorel Pașca , Dr. penal -parte general Cit. – p.327
12 Viorel Pașca , Dr. penal -parte general Cit. – p.327

pentru cheltuieli de judecată, pentru onorariul avocatului aces tea nu contează în raport
cu pluralitatea de infracțiuni și, deci, se ține cont de data primei hotărâri definitive de
condamnare.
d) În sfârșit o ultimă condiție a existenței concursului de infracțiuni are în vedere ca
infracț iunile comise ori cel puțin do uă dintre ele să poată fi supuse judecăț ii, adică să
atragă condamnarea , adică să nu fi intervenit ulterior o cauză care înlătură răspunderea
penală precum amnistia, prescripția, răspunderii penale, retragerea plângerii prealabile
sau împăcarea părților or i altă cauză de nepedepsire în așa fel încât să rămână o singură
infracțiune pedepsibilă . În aceste cazuri chiar dacă inițial existau întrunite elementele
concursului de infracțiuni, rămânând o singură infracțiune pedepsibilă, nu exista
concurs de infracți uni.În realitate aceasta nu este o condiție de existență a c oncursului
ci o condiție pentru aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru
concurs. Însă rațiunea pentru care s -a reglementat instituția concursului rezidă tocmai
în instituirea unui tratament sancționator specific. Dacă nu se poate aplica acest
tratament sancționator, concursul de infracțiuni, deși existent, nu prezintă nici o
importanță (cazul în care un infractor săvârșește infracțiunile de furt și insultă; dacă
pentru insultă, persoana vătămată nu depune plângere, el nu poate fi condamnat pentru
această faptă și, în concluzie, nu e nici concurs de infracțiuni). De aceea această ultimă
condiție de existență se analizează alături de celelalte condiții de existență a concursului
de infracțiuni, deși se referă la tratamentul sancționator.
Această condiț ie nu rezultă din def iniția legală a concursului de infracțiuni, ci este
dedu să din î ntreaga regle mentare a concursului de infracț iuni.În astfel de situatii , dacă
infractor ul este trimis în judecată numai pentru o infracț iune, deoarece pentru celel alte
sunt incidente cauzele de înlăturare a ră spunderii penale or i cauze de impuitate – nu
este îndeplinita condiția de exis tența a concu rsului de infracțiuni. Considerăm că
aceas tă condiție apare mai degrabă ca o condiție de sancționare a concursului de
infracțiuni, decât de existența acest uia, dar cum problema principală a concursului este
cea privind sancț ionarea, desigur ca o astfel d e condiție trebuie socotită de existența
concursului.
Deși această ultimă condiție nu rezultă expres din formularea legală, ea este
implicită prin însăși natura juridică a concursului de infracțiuni și regimul sau cauza de
agravare a răspunderii penale, cauză ce nu poate fi reținută și aplicată decât în condițiile
judecării și soluționării judiciare a unei cauze având ca obiect constatarea și

identificarea tuturor condițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, atât cu privire la
existența sa ca pluralitate, cât și la sancționarea sa ca circumstanță de agravare.
Prin urmare, în cazurile în care, soluționând o cauză ce conține inculparea
aceleiași persoane pentru doua sau mai multe fapte sub forma concursului de
infracțiuni, prima operație pe care o va realiza judecătorul, v a fi aceea de a verifica dacă
se afla în prezența a două fapte penale constituite ca atare, adică fapt e de a atrage
răspunderea penală în cadrul concursului.Pe cale de consecință, ori de câte ori
judecătorul va constata că în privința uneia din faptele pre văzute de Legea Penală
incluse în concurs operează vreo cauză legală justificativă sau neimputabilă ce
împiedică constituirea ei ca infracțiune (cum ar fi legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații , consimțământul persoanei
vătămate ) ori vreo cauză care înlatură răspunderea penală (cum ar fi amnistia,
prescripția încriminării, lipsa plângerii prealabile), ori duce la înlocuirea ei cu altă formă
de răspundere juridică , va exclude acea faptă din concursul d e infracțiuni.13
Concursul de infracțiuni va putea fi reținut în cazul în care unul din participanții
la săvârșirea vreuneia din infracțiunile supuse judecății nu a fost prinși nu a putut fi
deferit justiției odată și împreună cu ceilalți făptuitori cu care a cooperat.
Situațiile în care o infracțiune nu atrage condamnarea:
 atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea
prealabilă a părții vătămate sau cu sesizarea ori autosesizarea organelor
competent e (la infracțiunile pe calea ferată, acțiunea se pune în mișcare doar la
sesizarea C.F.R., la infracțiunile militare acțiunea este pusă în mișcare la
sesizarea comandantului Unității Militare)
 atunci când pentru una dintre fapte a intervenit prescripția sa u amnistia
 atunci când pentru una dintre fapte operează o cauză de nepedepsire, cum ar fi
o tentativă urmată de desistare sau de împiedicarea producerii rezultatului.
Se va reține concursului de infracțiune , iar nu recidivă postcondamnatorie, dacă
noua infracțiune este comisă chiar în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătorestii
de condamnare pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

13 În cazul în care o persoană a comis două fapte prevăzute de legea penală de exemplu furt și vătămarea întreg
corporală dar cea din urmă este săvâr șită în legitimă apărare nu există concurs întrucât susceptibilă de a fi supusă
judecării rămâne numai infracțiunea de furt. Nu există concurs de infracțiuni – nici în varianta în care o persoană
a săvârșit două infracțiuni însă una dintre ele a fost amnis tiată deoarece făptuitorul va urma sa răspundă penal
numai pentru o singură infracțiune.

2.4. FORMELE CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI
În afara condițiilor generale prezentate î n capit olul anterior -necesare pentru
însăși existența concursului – infracțiunile care includ î n structura acestei forme a
pluraltății infracționale prezintă o serie de particularităț i referitoare la modalitatea, l ocul
timpul săvârșirii lor, la forma de vinovăție care le caracterizează sau la alte corelații
existente î ntre ele. În funcț ie de a ceste caracteristici ale infracțiunilor concurente, în
doctrină au fost formulat e mai multe criterii de delimitare a formelor concursului de
infracțiuni, unele dintre acestea dobâ ndind chiar o consacrare legislativă .
Codul P enal în vigoare, ca și cel anterior dealtfel, reglementează concursul de
infracțiuni sub aspectul cel or două forme ale sale, consacrate în art.3 8 alin. 1 și 2 .
Dispoziția de la alin. 1 individualizează concursul real, iar cea de la alin.2 concursul
formal . Între aceste două forme – reglementate distinct de lege – nu există o deosebire
de esență, ambele re prezentând modalități ale aceleiași instituții juridice. Din acest
motiv, aceste două forme au fost reunite în Codul Penal în același articol de lege – art.
38 – având ca indicație marginală "concursul de infracțiuni".
După cum am văzut concurs ul de infracțiuni se prezintă s ub două forme diferite
sub raportul modului în care se săvârșesc infracțiunile concurente și anume concursul
real sau material și concursul formal sau ideal.
Deosebirile dintre formele concursului de infracțiuni apar în felul cum iau
naștere din modul specific în care se constituie fiecare forma în parte. Astfel, dacă forma
concursului real apare ca urmare a salvării mai multor acțiuni sau inacțiuni, fiecare în
parte dând naștere unei infracțiuni ce intră în alcăt uirea concursului, concursul formal
se constituie prin săvârșirea unei singure acțiuni sau inacțiuni, care, datorită
împrejurărilor în care a avut loc și urmările pe care le -a produs, generează mai multe
infracțiuni. Conținutul celor două forme ale concursului de infracțiuni este format de
pluralitatea de fapte penale ce există în ambele situații.
Denumirile de concurs real și concurs formal , general acceptate în literatura
penală străină, au fost introduse și menționate și în literatura pe nală română mai veche
precum și în cea nouă axată pe interpretarea noului Cod Penal.14 Denumirile menționate
sunt păstrate din necesitatea desemnării unei forme a concursului sau alteia. Dacă
denumirea de concurs real corespunde situației juridice pe care o individualizează, cea

14 M. Zolyneak – Formele concursului de infracțiuni în legislație și literatură – examenul de Drept
Comparat 1973 – p. 59

de concurs formal , adaptată pentru a doua formă a concursului, în structura căreia se
constată, că și în cazul celeilalte forme, o pluralitate reală de infracțiuni, nu reflectă
adevăratul conținut al acesteia, întrucât în adevărata e i accepțiune acreditează ideea unei
aparențe de pluralitate infracțională, în realitate reprezentând o unitate de infracțiune.
Concluzia care s e impune este necesitatea abordă rii ins titutiei sub aspectul celor
două forme principale – concursul re al si concursul formal – cu posibilitatea uti lizării
unor criterii complementare de clasificare acolo unde cerințele de ordin practic reclamă
acest lucru.

A. Concursul real de infracț iuni
Această formă a concursului se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau
mai multe infracțiuni care îl alcătuiesc sunt săvârșite prin două sau mai multe acțiuni
ori inacțiuni distincte, adică tot prin atâtea acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în
parte conținutul unei infracțiuni de sine stătătoare.15
Concursul real se mai numește ș i concurs materia l ori concurs prin mai multe
acțiuni sau inacț iuni. Legiuitorul a făcut precizarea că infracțiunile concurente sunt
săvârșite “prin acțiuni sau inacțiuni distincte” spre deosebire de definiția data în Codul
Pneal din 1968, pentru a răspunde astfel precizărilor făcute în doctrina penală în
material concursului real de infracțiuni. Există de asemenea concurs real de infracțiuni
și atunci când una dintre i nfracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascu nderea altei
infracțiuni. Concursul real de infracțiuni este acea formă ce se realizează prin săvâr șirea
mai multor infracț iuni ca urmare a mai multor acțiuni sau inacț iuni dis tincte.
Art. 38 alin.1 din N.C.P, deși reprezintă sediul legal al c oncursului real de
infracțiuni nu pune în evidența trăsătura caracteristică a acestuia, ci relevă trăsăturile
ce definesc concursul în general ca instituție a dreptului penal. Având în vedere
întreaga reglementare din art. 3 8 alin 1 și 2 din N.C.P , precum și concepția legală
privitoare la infracțiune, se poate defini concursul real ca fiind situația în care o
persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni prin acțiuni sau inacțiuni diferite,
înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.16
Pe lâng ă trăsăturile ce caracterizează concursul în general, în definiție s -a
inclus și o trăsătură specifică concursului real și anume săvârșirea infracțiunilor prin

15 Viorel Pașca , Dr. penal -Parte general Cit. – p.328
16 M. Zolyneak – Drept Penal, Partea Generală, Editura Chemarea, Iași, 1999 Op.Cit . – p. 486

acțiuni sau inacțiuni diferite. Această trăsătură sp ecifică concursului real relevă modul
de naștere a pluralității de fapte reunite în structura sa, constituind în același timp,
unicul criteriu de delimitare de concursul ideal. Noul Codul P enal în art. 3 8 alin.1 .
nu a menționat trăsătura sp ecifică a concursului real, deoarece – după concepția comună
– pluralitatea de infracțiuni se constituie în urrna săvârșirii unor acțiuni sau inacțiuni
diferite. Acolo unde legea a admis un mod particular de constituire a concursului a
arătat -o în mod expr es .
Aceasta trăsătură a nașterii concursului real, dacă nu este prevăzută expres de
lege, rezultă – totuși – în mod implicit din art. 3 8 din N.C.P .Acțiunile sau inacțiunile
prezente la nașterea concursului real prezintă fiecare în parte conținut ul unei infracțiuni
de sine stătătoare. Infracțiunile, în cadrul concursului real apar de regulă – în mod
succesiv, între ele intercalându -se perioade de timp diferite (de exemplu, un infractor
săvârșește un furt, iar după mai multe luni comite o tâlhărie) . Nu este însă exclusă
posibilitatea ca infracțiunile – deși generate de acțiuni sau inacțiuni diferite, să apară
simultan cum ar fi situația în care o persoană lovește și insultă în același timp, această
reprezentând totuși excepția de la regula săvârșiri i în mod succesiv a faptelor.17
Infracțiunile ce constituie un concurs real se săvârșesc de obicei în locuri diferite –
datorită acțiunilor deosebite – nefiind exclusă și posibilitatea săvârșirii lor în același loc.
Nu interesează din punct de vedere al existenței concursului de infracțiuni, dacă între
infracțiunile concurente există sau nu vreo legătură obiectivă, adică dacă pluralitatea de
infracțiuni care formează concursul constituie în același timp și o conexitate de loc,
aceasta putând însă avea o relevantă procesuală, pentru determinarea competenței de
cerectare și judecată.
Modul specific de constituire a concursului real oferă posibilitatea ca unele
infracțiuni să apară în formă consumată, altele a tentativei sau sub forma unor acte
diferite de participarție (coautorat, complicitate sau instigare) raportate la fapte
distincte.
De principiu, infracțiunile – în cazul concursului real – pot fi comise cu orice formă
de vinovăție.18

17 Ilie Pascu în V. Dobrinoiu – Op. Cit . – p. 263
18 V. Dobrinoiu – Notă la RRD nr. 3/1978 p. 53 – 56

Concursul real de infracțiuni sau material, pentru a exista trebuie să îndeplinească
anumite condiții generale: cu privire la faptuitor (infractor) și cu privire la fapte
(infracțiuni).
Cu privire la făptuitor (infractor) concursul de infracțiuni real presupune
întotdeauna identi tatea de subiect, infracțiunile aflate în concurs trebuind să fie săvârșite
de același făptuitor.
Nu interesează dacă făptuitorul a săvârșit una sau mai multe dintre infracțiunile
concurente, singur sau împreună cu alte persoane. Este indiferen tă calitatea
făptuitorului, de autor, instigator, sau complice, în fiecare dintre infracțiuni.
Cu privire la fapte (infracțiuni) concursul de infrac țiuni presupune existența a
două sau mai multe infracțiuni. Nu are importanță natura și gravitat ea infracțiunilor
aflate în concurs. Nu interesează forma de vinovăție cu care au fost săvârșite
infracțiunile. Este lipsit de interes faptul că unele dintre infracțiuni s -au realizat în formă
consumată, iar altele au rămas în forma tentativei (pedepsibilă ).Din punctul de vedere
al acestei condiții, nu prezintă, prin urmare, importanță faptul dacă între cele două
acțiuni sau inacțiuni criminale distincte există vreo legătură, împrejurare, ce atribuie
concursului real o sferă de incidență foarte largă, ci fa ptul că aceste acțiuni sau inacțiuni
să se constituie în conținutul concret a două sau mai multe infracțiuni distincte,
indiferent dacă sunt de aceeași natură (concurs omogen) sau de naturi diferite (concurs
eterogen).
Concursul de infracțiuni omogen și infracțiunea continuată ar putea fi
confundate pentru faptul că sub aspectul laturii obiective atât concursul de
infracțiuni cât și infracțiunea continuată conțin o pluralitate de acte materiale de
același fel, iar sub aspe ctul laturii subiective este uneori greu de a stabili dacă în
speță există unitate de rez oluție sau pluralitate de rezoluție.
Concursul de infracțiuni omogen și infracțiunea colectivă (unitatea infracțională)
ar putea fi de asemen ea confundate în practică.
În ambele cazuri există o pluralitate de acte materiale de același fel, dar
infracțiunea colectivă se deosebește de concursul omogen prin rezoluția unică, care stă
la baza actelor materiale ce o alcătuiesc și care sunt săvârșite cu aceeași ocazie.
Condiția existenței a două sau mai multe infracțiuni nu este îndeplinită în
cazul în care faptele ce păreau că formează concursul de infracțiuni, cu excepția uneia
dintre ele, nu sunt în realita te infracțiuni, deoarece în momentul săvârșirii acestor fapte

au existat unele cauze care înlătură caracterul lor penal.19Pentru a exista concursul real
de infracțiuni este, de asemenea, necesar ca infracțiunile concurente să fi fost săvârșite
înainte ca vreuna dintre ele să fi fost definitiv judecate și ca atare, înainte ca persoana
care a comis aceste infracțiuni să fi fost definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele.
Există deci concurs real de infracțiuni și atunci când infractorul, fiind tras la răs pundere
penală pentru o infracțiune, în cursul procesului mai săvârșește o alta sau alte
infracțiuni, însă mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare
pentru prima infracțiune.
Se observă astfel – conform celor expuse mai sus – că nu intră în concurs decât
acele infracțiuni săvârșite de o persoană care la data săvârșirii fiecăreia dintre ele, nici
una nu formase încă obiect ul unei condamnări definitive. Nu este important pentru
existența concursului real de infracțiuni, da că infracțiunile concurente sunt urmărite
deodată sau succesiv, la aceeași instanță sau la instanțe diferite (aceasta are o
însemnătate numai în legătură cu stabilirea și aplicarea pedepsei în cazul
concursului de infracțiuni, nu și în leg ătură cu existența acestuia) Important este că
pentru niciu na dintre aceste infracțiuni să nu se fi pronunțat o hotărâre definitivă de
condamnare. Infracțiunea definitiv judecată nu mai poate intra în concurs cu vreo altă
infracțiune săvârșită după defi nitivarea respectivei hotărâri de condamnare.
De asemenea, nu mai poate intra în concurs fapta în cazul căreia răspunderea
penală a fost înlăturată deoarece s -a constatat că există o cauză justificativă sau
neimputabilă.

Concursul real de inf racțiuni prezintă două modalităț i:

 Una, simplă (concurs real simplu) – la care nu se cere nici o corelație între
infracțiunile aflate în concurs.
 Alta, caracterizată (concurs real caracterizat sau cu conexitate) – la care
faptele care formează obiectul concursului trebuie sa fie legate între ele printr –
o corelație cauzală.
Concursul real simpl u
Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între infracțiunile săvârș ite
nu există o altă legătură decât cea personală, respectiv sunt săvârșite de aceeași

19 I. Fodor în V. Dongoroz – Op. Cit. p. 261

persoană.20 Cele mai multe infracțiuni concurente se comit fără a exista între ele o
legătură de loc sau de timp, însă asemenea legătură este posibilă.
Astfel, săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane
vătămate, prin amenințare și lovire, constituie tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, aflate în
concurs, câți subiecți pasivi sunt.21
Tot astfel, lovirea de către făptuitori, cu aceeași ocazie, a două persoane, constituie
două infracțiuni de lovire, aflate în concurs real.22
Faptele care intră în concurs pot fi comisive sau omisive, consumate sau rămase
în faza tentativei ia r faptuitorul poate avea calitatea de autor, însă nu sunt excluse nici
instigarea ș i nici complicitatea. Infracțiunile componente ale concursului real simplu
pot leza același obiect juridic, situație în care concursul este omogen, sau obiecte
juridice dife rite, formând un concurs eterogen.
În ce priveste concursul real simplu omogen, s -a reținut că este necesar ca
infracțiunile să fie de aceeași natură, susceptibile de a primi aceeași încadrare juridică.23
Într-o altă opinie24 se consideră că pentru a decide dacă suntem în prezența concursului
real omogen, trebuie analizată, în primul rând, omogenitatea conținutului legal al
infracțiunii și doar în subsidiar, identitatea normei de încriminare .
Uneori, prin voința leg iuitorului, concursul real omogen este transformat într -o
unitate infracțională, fiind exclusă pluralitatea de infracțiuni, cum se întâmplă în cazul
omorului calificat prev. de art. 1 89 alin. 1, lit. F din N.C.P , respectiv la infracțiunea de
uciderea din culpă 192 alin.2 N.C.P . În asemenea situaț ii, s-a decis că nu se poate reține
un concurs de infractiuni.
Concursul real eterogen există atunci când faptele concurente sunt îndreptate
împotriva unor obiecte juridice dife rite. Această formă de concurs este cea mai
întâlnită, practic existând posibilitatea ca faptuitorul să comită o multitudine de
infracțiuni în timp, singura limitare fiind intervenirea termenului de prescripție a
răspunderii penale pentru unele fapte concurente.
În literatura juridică și în jurisprudență, s -a pus problema delimitării concursului
de infracțiuni față de concursul de calificări, care presupune că un singur fapt cade sub

20 C. Bulai, – Manual de Drept Penal , Partea Generală, Editura All Beck, București, 1997, Op. Cit. , P.
491
21 CSJ, s.p.d. nr. 784, 1993, BJ, 2004, p. 685
22 CSJ, s.p.d. nr. 1292, 1995, BJ, 2004, p. 685
23 V. Dongoroz, în colab., Explicații teoretice…, Op. Cit ., vol. I, Editura Academiei Bucure ști, 1969, p.
261
24 F. Streteanu, Concursul de Infracțiuni, Editura Lumina Lex, București, 1999, Op. Cit . p. 68

incidența mai multor texte penale.25 Sub acest aspect, infracțiunea de lipsir e de libertate
în mod ilegal se absoarbe în infracțiunea de viol, când privarea de libertate a victimei a
avut loc în contextul săvârșirii infracțiunii de viol. Atunci când privarea de libertate a
victimei s -a prelungit în timp și după comiterea violului, este dat un concurs între cele
două infracțiuni.26 S-a pus apoi problema concursului de infracțiuni între lipsirea de
libertate și tâlhărie. Dacă imobilizarea victimei a servit inculpatului la comiterea
furtului, păstrarea bunului sustras ori la înlăturarea urmelor infracțiunii, nu se poate
reține decât infractiunea complexă unică de tâlhărie.27 Atunci când privarea de libertate
se prelungește în timp cu mult peste limita includerii sale în conținutul infracțiunii de
tâlhărie, vor exista două infracțiuni – lipsirea de libertate și tâlhăria în concurs real.28
Instanța Supremă29 a reținut un concurs de infractiuni între luare de mită și
complicitate la furt, atunci când activitatea desfășurată de mituit î n favoarea
mituitorului întruneș te elementele const itutive ale infracțiunii impotriva patrimoniului.
Comiterea de acte de constrângere care întrunesc elementele constitutive ale tentativei
la infracțiunea de viol, urmate de acte susceptibile de a fi încadrate în tentativa la
infractiunea de omor cu intenți e indirectă, atrage reținerea în concurs real a ambelor
infracțiuni.30

Concursul real caracterizat sau cu conexitate

Concursul real calificat sau caracterizat31 sau cu conexitate32 se caracterizează
prin existența anumitor legături, conexiuni între infracțiunile săvârșite de aceeași
persoană.
Literatura juridică a menționat urmatoarele tipuri de conexiuni:33
– conexiune topografică – atunci când între infracțiuni există le gături de spațiu, de loc;

25 F. Streteanu, Concursul de Infracțiuni, Editura Lumina Lex, București, 1999, Op. Cit . p. 68;
26 CA București, s a-II-a pen., d. nr. 200, 1996, RDP nr. 4, 1996, p. 11; T. Toader, Drept Penal , Partea
Specială, Ed. ALL BECK, București, 2002, p. 98
27 C. Bulai, Tâlhăria și lipsirea de libertate în mod ilegal – Infracțiune unică sau concurs de
infracțiuni , RDP, nr. 2 , 1994, p. 131
28 Gh. Mateuț, Unele considerații teoretice și practice despre conținutul complex al infracțiunii de
tâlhărie , D. nr. 11, 1995, p. 67
29 CSJ, s.p.d. nr. 532, 1995, BJ, 2004, p. 95
30 CSJ, s.p.d. nr. 114, 1999, RDP,nr. 4, 2001, p. 157
31 V. Dongoroz ,Explicații teoretice ale Codului Penal Român, vol. 1, Editura Academiei Bucure ști, 1969, Op.
Cit. – p. 263
32 M. Zolyneak , Drept Penal, Partea Generală, Editura Chemarea, Iași, 1999 ,op. – p. 488
33 C. Mitrache -Drept Penal Român , Partea generală, Editura Șansa, București, 2002 -p. 216 ;

– conexiune cronologică – atunci când între infracțiuni există legături de timp, în sensul
că sunt comise simultan sau succesiv;
– conexiune consecvențională – atunci când o infracțiune este săvârșită pentru
ascunderea alt eia;
– conexiune etiologică – atunci când o infracțiune este săvârșită pentru înlesnirea
comiterii altei infracțiuni. Există atunci când între infracțiunile care îl compun există o
legătură de tipul infracțiune -mijloc, săvârșită pentru a înlesni comiterea altei
infracțiuni -scop.34
Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracțiunile aflate în
concursul real în Legea Penală (art.38, alin. 1 din noul Cod Penal) au fost menținute
doar două: conexitatea consecvențională și conexitate a etiologică.
Prin r eținerea în dispozițiile art.38 alin. 1 din noul Cod Penal a conexității
etiologice și a conexității convenționale, legiuitorul penal român a statornicit – de altfel
-existența concursului de infracțiuni și în cazul unor legă turi foarte strânse între
respectivele infracțiuni. Precizarea este necesară în doctrina penală ca și soluțiile
contradictorii din practica judiciară de sub imperiul Codului Penal din 1938, după care
– prin comiterea unei infracțiuni pentru a înlesni s ăvârșirea altei infracțiuni – nu se
realizează un concurs de infracțiuni ci o singură infracțiune -infracțiunea scop.
Infracțiunea mijloc, se sustinea, că nu ar avea autonomie și ar fi absorbită de
infractiunea scop. O astfel de susținere a fost combătută la început în literatura juridică
căci nu ținea seama de realitatea practică (se săvârșeau două infracțiuni distincte), iar
legiuitorul nu le reunea în cadrul unei unități legale – ca infracțiune complexă. Mai mult,
o asemenea soluție a unității de infrac țiune nu se poate justifica în ipotezele în care
infracțiunea mijloc era mai gravă decât infracțiunea scop. Spre exemplu, uciderea
polițistului de frontieră (infracțiune mijloc) pentru trecerea frauduloasă a frontierei
(infracțiune scop).
Cone xitatea etiologică presupune o legătură mijloc -scop între infracțiunile
comise, adică o infracțiune este comisă pentru a înlesni săvârșirea altei infracțiuni;
ambele infracțiuni fiind săvârșite cu intenție și hotărârea de a fi săvârșită este luată de
făptu itor anterior comiterii ambelor infracțiuni. Spre exemplu, pentru a înlesni
delapidarea, funcționarul falsifică evidențele de intrare a bunurilor în gestiune ; falsul

34 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.328

săvârșit într -un libret CEC în vederea obținerii unei sume mai mari decât aceea înscrisă
în soldul real – înșelăciune.
Conexitatea consecventională presupune o legătură de la cauză la efect sau de la
antecedente la consecință între infracțiunile aflate în concurs, adică se comite o
infracțiune pentru a acoperi săvârșirea alteia. S pre exemplu, pentru a acoperi omorul
își ucide martorul, ori pentru a împiedica descoperirea delapidării se falsifică actele de
evidență.
Infracțiunea efect în această conexitate este comisă întotdeauna cu intenție, dar
din culpă. Hotărârea de a săvârși infracțiunea este luată după să vârșirea infracțiunii
cauză. Spre exemplu, pentru împiedicarea descoperirii unei ucideri din culpă comisă
într-un accident rutier, conducătorul părăsește locul accidentului.
Concursul real etiologic presupune , în principiu, existența unui concurs eterogen
respectiv acțiuni sau inacțiuni de natură diferită ( ex. Săvârșirea infracțiunii de fals , ca
infracțiune mijloc pentru infracțiunea de înșelăciune, infracțiunea scop), fiind greu de
imaginat, dar n u exclus total, un concurs omogen , două acțiuni sau inacțiuni de aceeași
natură (ex. Uciderea santinelei pentru a putea ucide comandantul).35
În principiu, presupune săvârșirea unor infracțiuni care se succed în timp , de
regulă, fără a fi exclus ă total simultaneitatea acestora.Fără excepție, în toate cazurile,
ambele infracțiuni se săvârșesc cu intenție , nefiind de conceput că pintr -o faptă din
culpă s -ar putea urmări săvârșirea unei fapte din culpă sau cu intenție ori că pintr -o faptă
cu intenț ie s-ar putea urmări săvârșirea unei fapte din culpă.
Atât infracțiunea mijloc, cât și infracțiunea scop nu pot fi decât intenționate.
Această legătură subiectivă este atât de puternică încât rezoluția infracțională de a
comite infracțiunea scop es te concomitentă sau chiar precedent rezoluției infracționale
privind infracțiunea mijloc36 , deoarece în pincipiu făptuitorul proiectează scopul
urmărit și apoi mijlocul de a -l atinge.
Practica judiciară a fost dominată o perioadă îndelungată de timp de soluții
contradictorii în rezolvarea cauzelor constând în infracțiuni legate între ele prin legătura
de la mijloc la scop. Unele instanțe înafara situației, au adoptat teza unit ății
infracționale, prin absorbția infracțiunii mijloc în infracțiunea scop, iar altele au
promovat teza concursului real de infracțiuni între faptele conexe. Orientările

35 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.328
36 I. Fodor, op. Cit., p. 264.

divergente, din practică, au dus la conturarea unor susțineri deosebite și în literat ura de
specialitate.
Aceasta teză a unității infracționale a fost contrazisă de teza concursului de
infracțiuni, puternic susținută prin argumente de text și raționale. Acest punct de vedere
a fost adoptat și de Instanța Supremă pe cale de de cizie de îndrumare.
Orientarea Instanței Supreme, deși fundamentată științific, nu constituia totuși,
o soluție legală pentru situațiile controversate. Pentru a pune capăt definitiv discuțiilor
de natura celor evocate succint mai sus, N.C.P și-a perfecționat reglementarea privitoare
la concursul de infracțiuni în sensul statuat în Decizia de Îndrumare, stabilind că există
concurs ori de câte ori o infracțiune a fost comisă pentru a înlesni sau a acoperi o altă
faptă penală (infracțiune) .

Concursul ideal (formal) de infracțiuni
Concursul ideal constituie una dintre cele mai discutate și controversate
probleme din literatura penală, generată, în parte, de reglementarea neunitară ce
caracterizează legislative penale în această materie. Unele Coduri Penale reglementează
distinct con cursul ideal față de cel real cum ar fi de exemplu: art. 33 Cod Penal al
Republicii Moldova ; art. 77 Cod Pe nal S paniol; art. 71 Cod P enal Italian; art.68 Cod
Penal E lvețian; alte coduri, ce cuprind o definiție generală a concursului, fără a se
delimita conc ursul real și ideal, ceea ce poate duce la concluzia că o astfel de
reglementare include cele două forme de concurs sau că are în vedere numai concursul
real. Dintre acestea se pot cita: , art.34 Cod Penal Austriac, art.72 Cod Penal I slandez.
Dacă în ceea ce privește concursul real s -a acceptat ideea existenței pluralității de
infracțiuni în structura sa, în privința concursului ideal s -au formulat păreri diferite
asupra naturii sale juridice, susținându -se fie teza unității infracționale, fie teza
pluralității de infracțiuni. Într-o primă opinie exprimată în literatura penală străină și
română mai veche , s -a susținut că în cazul așa numitului concurs ideal nu există o
pluralitate de infracțiuni, ci o unitate infracțională. S-a considerat că aceast ă situație, în
mod aparent, ideal, prin raportare la normele penale există o pluralitate de infracțiuni
în realitate, însă se realizează o singură infracțiune care violează mai multe dispoziții
ale Legii Penale, împrejurare ce creează aparență de pluralita te infracțională. Fiind
vorba de unitate infracțională și de o alternanță de calificări între dispozițiile violate –
concurs de texte – se va reține în vederea sancționării dispoziția care prevede pedeapsa
cea mai gravă. Într-o altă opinie, larg îmbrățișată de literatura penală străină dominantă

în literatura penală română – chiar în literatura penală veche – s-a susținut că în concursul
ideal de infracțiuni există o pluralitate de infracțiuni tot așa de reală ca și în cazul
celeilalte forme a concursului re al. Cele două teze opuse, formulate și în literatura
penală română, se justifică oarecum în literatura noastră, la data enunțării lor, datorită
inexistenței unei reglementări care să consacre expres formele concursului de
infracțiuni (real și ideal).
Codul Penal de la 1864, în baza căruia s -au format concepțiile de mai sus,
cuprindea o reglementare generală a concursului, în art.40 care nu făcea distincție între
concursul real și ideal ci consacra conceptul general al concursului și tratamentul s ău
sancționator. Codul Penal care a urmat, intrat în vigoare în 1937 a consacrat în art. 103
concursul ideal de infracțiuni: "când prin unul și același fapt se violează mai multe
dispoziții de Legi Penale, se aplică dispoziția care prevede pedeapsa cea mai gravă".
Acest mod de a defini concursul ideal putea să ducă la confuzia acestuia cu concursul
de texte penale. Pentru a înlătură aceste impedimente s -a adoptat reglementarea
cuprinsă în vechiul Cod Penal din 1968 aceasta fiind preluată și N.C.P în art.38. alin. 2
care reprezintă sediul legal al concursu lui ideal (formal). Potrivit art. 38 alin. 2 N.C.P ,
există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau inacțiune săvârșită de aceeași
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le -a produs,
realizează conținutul mai multor infracțiuni. În defniția concursului ideal de infracțiuni,
noțiunea de acțiune sau inacțiune are semnificația unei activități material, fizice, a unei
activități natural care, unită cu două sa u mai multe urmări (rezultate ) periculoase , prin
raportul de cauzalitate , conduce la întrunirea elementelor constitutive a două sau mai
multe infracțiuni.
Astfel există concurs ideal în cazul în care X vrând să ucidă pe Y, trage cu arma
asupra sa într -un loc de circulație a pietonilor, activitate care duce la moartea lui Y și la
vătămarea corporală gravă a altei persoane Z. Pentru ca acțiunea sau inacțiunea să dea
naștere unei pluralități de infracțiuni, să întrunească elementele mai multor inf racțiuni,
trebuie să aibă loc în contextul unor anumite împrejurări și să producă diferite urmări
care întregesc conținutul unor anumite tipuri de infracțiuni. Unind acțiunea materială
cu diferitele urmări produse prin săvârșirea ei, stabilind legătura de cauzalitate a
acesteia în raport cu fiecare urmare în parte, având în vedere și poziția psihică a aceluia
ce a comis acțiunea față de fiecare rezultat produs, se observă că acțiunea deși unică,
are aptitudinea de a da naștere mai multor infracțiuni.

Infracțiunile pot fi săvârșite toate cu intenție direct sau unele cu intenție direct și
altele cu intenție indirectă, când făptuitorul a prevăzut că se pot produce și alte urmări
priculoase decât cele dorite și le -a acceptat.
Într-o asemene a situația, desi hotărârea este unică, autorul întrevede
posibilitatea producerii mai multor urmări pe care le dorește sau acceptă, astfel încât se
realizează latura subiectivă cu privire la fiecare faptă din concurs.37
Exită concurs ideal de i nfracțiuni atunci când inculpatul săvârșind infracțiunea
de tâlhărie a exercitat violențe împotriva unui funcționar public aflat în exercițiul
funcțiunii, atât tâlhăria, cât și ultrajul fiind comise cu intenție direct.38
Caracteristic pentru con cursul ideal este comiterea mai multor infracțiuni printr –
o singură acțiune sau inacțiune. Această acțiune sau inacțiune, s -a susținut în literatura
juridică, cuprinde comprimate elementele obiective și subiective ale mai multor
infracțiuni.În mod constant , s-a decis în practica judiciară, că există concurs ideal când
prin încălcarea normelor legale de protecție a muncii (o infracțiune) se produce și o
vătămare corporală gravă a unei persoane sau în cazul în care violențele întrebuințate
la săvârșirea infra cțiunii de tâlhărie au fost îndreptate împotriva unui funcționar ce
îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și se găsește în exercițiul
funcțiunii.Practica judiciară relevă că această formă de concurs este mai puțin frecventă
în re alitatea vieții decât concursul real, care este de altfel forma tipică a
concursului.Infracțiunile concurente ce alcătuiesc concursul ideal pot fi de natură
diferită (concurs eterogen) sau pot fi de aceeași natură (concurs omogen).Ca și în cazul
concursulu i real, infracțiunile pot fi fapte consumate, sau rămase în faza tentativei, ori
un fapt consumat și altul tentativă.
Infracțiunile în cazul concursului ideal apar de regulă deodată, simultan și mai
pot fi intenționate sau din culpă. Din examinar ea definiției legale a concursului ideal,
rezultă că pluralitatea de infracțiuni sub această formă se caracterizează prin săvârșirea
unei singure acțiuni sau inacțiuni incriminate de Legea Penală, ce realizează cumulativ
elementele constitutive ale conținu turilor concrete a două sau mai multe infracțiuni.
Condiția și coordonata de bază a existenței concursului ideal se co nstituie, deci, pe
relația: o singură acțiune sau inacțiune – pluralitate de urmări socialmente periculoase
distincte (ceea ce presupu ne în mod necesar o pluralitate de dispoziții penale

37 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.330
38 T.S., s.pen., dec. Nr. 452/1981, în R.R.D, nr. 11/1981, p.58

incriminatorii încalcate). Pe lângă această condiție, concursul ideal de infracțiuni
trebuie să îndeplinească toate condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru existența
concursului de infracțiuni.
Concursul ideal de infracțiuni se poate realiza în două modalități aparte:
– ca rezultat al urmărilor produse, indiferent de natura împrejurărilor.
– ca rezultat al influenței împrejurărilor în care se săvârșește acțiunea sau inacțiunea,
indifer ent de natura urmărilor.
În sensul art.38. alin. 2 "împrejurările" sunt acele elemente de ordin obiectiv care
însoțesc derularea comportamentului criminal, fără a afecta unitatea acțiunii sau
inacțiunii fără a antrena prin ele însele o pluralitat e de urmări materiale ce atribuie însă
acțiunii sau inacțiunii aptitudinea de a încălca două sau mai multe norme penale
incriminatoare. În această situație se află, de pildă, persoana care conduce un autoturism
pe drumul public în stare de ebrietate, fără a poseda permis de conducere, ipoteza în
care concursul ideal de infracțiuni se realizează pe seama uneia și aceleiași activități de
conducere auto. Cea de -a doua variantă a concursului ideal are în vedere nu
împrejurările în care se săvârșește acțiunea sa u inacțiunea și exclusiv acele urmări cu
caracter material, care reprezintă rezultate vătămătoare anume prevăzute de lege, atrag
prin pluralitatea lor cerințele de incriminare a două sau mai multe infracțiuni.
Deosebirea dintre concursul ideal ș i concursul real este reprezentată de faptul că
în cazul concursului ideal, cele două sau mai multe infracțiuni care îl compun se
realizează prin săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni unice care, con cură cu diverse
împrejurări în care are loc și cu diferit e consecințe pe care le produce, constituie
elemente caracteristice obiective și subiective ale mai multor infracțiuni (de exemplu o
persoană dă foc la o locuință în care se află mai multe persoane; prin această acțiune
unică pot fi întrunite elementele co nstitutive a mai multor infracțiuni aflate în concurs
ideal – distrugere, omor, eventual tentativă de omor).Infracțiunile ce compun concursul
ideal pot fi de natură diferită sau de aceeași natură.Interesul deosebirii concursului ideal
de cel real, nu se ma nifestă sub aspectul aplicării pedepsei (tratamentul juridic fiind
același), ci al competenței și al autorității lucrului judecat. Infracțiunile ce intră în
compunerea concursului ideal fiind indivizibile, trebuie urmărite deodată, iar instanța
competentă să le judece este aceea în a cărei competență revine infracțiunea cea mai
gravă. Infracțiunile ce formează concursul ideal pot fi comise cu intenție ori din culpă.
Spre deosebire de concursul real de infracțiuni care presupune săvârș irea a două
sau mai multe infracțiuni de către aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte,

concursul ideal de infracțiuni este o unitate aparentă de infracțiuni deaorece este săvârșit
printr -o singură acțiune sau o inacțiune, care din cauza împ rejurărilor în care a avut loc,
sau a urmărilor pe care le -a produs , realizează conținutul mai multor infracțiuni.39
Acțiune sau inacțiunea este doar un element al laturii obiective a unei infracțiuni,
dar atunci când aceasta este potential producătoare de urmări sau rezultate multiple
caracteristice mai multor infracțiuni ( pluriofensivă), această unitate de f aptă se
convertește într -o pluralitate de infracțiuni.
Împrejurările și urmările la care face referire legiuitorul sunt elemente care fac
parte din conținuturile infracțiunilor concurente40, respective sunt acele date de fapt,
obiective și subiectiv e care confer acțiunii sau inacțiunii potențialitatea producerii unor
consecințe vătămătoare unor valori sociale distincte, protejate de legea penală.
Exemplul clasic de concurs ideal este atunci când, cu un singur foc de armă, a
fost ucisă o per soană și rănită alta. S -a susținut că avem un concurs ideal sau formal de
infracțiuni, fiindcă numai în chip ideologic putem concepe o pluralitate de fapte și
numai în mod formal putem vorbi de o pluralitate de infracțiuni, în realitate faptul este
unic. În această modalitate a concursului de infracțiuni, deși avem o singură activitate
și o singură rezoluțiune, în ele sunt comprimate elemente obiective și subiective ale mai
multor infracțiuni.
Concursul ideal de infracțiuni poate exista și când toate infracțiunile sunt
comise din culpă . Astfel în practica judiciară s -a reținut că uciderea unei persoane din
culpă, ca urmare a nerespectării tot din culpă , a normelor de protencția muncii
referitoare la lucrările agricole realizează conținutul infracțiunilor de nerespectare din
culpă a normelor de protecția muncii prevăzute de art. 23 și art. 25 din Legea nr. 5/1965,
și ucidere din culpă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. 2 din V.C.P, deoarece
inculaptul , desi era obligat să averti zeze persoanele care lucrau la mașină, precum și
pe cei din jurul agregatului, despre intenția sa de a efectua manevra -nu a făcut -o.41
În literature juridică se susține că ar exista posibilitatea ca infracțiunile care
compun concursul ideal să fi e comise unele cu intenție , iar altele din culpă42,
exemplificând în acest sens tot situația celui care trage cu arma pentru a ucide o

39 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.329
40 V. Răm ureanu, op.cit., p.227
41 T.S., s.pen., dec. Nr. 1457/1979, în R.R.D, nr. 3/1980, p.74
42 I. Fodor, op. Cit., p266, M.Basarab, op.cit., vol.II, p. 16

persoană, dar care rănește și o altă persoană, a cărei prezență nu a prevăzut -o, desi
trebuia și putea să o prevadă.
Ipoteza este mult mai teoretică fiind destul de greu de acceptat ca la baza aceleași
acțiuni sau inacțiuni să existe o percepție diametral opusă în cee ace privește urmările
acesteia.43
Infracțiunile concurente , de regulă, aduc atinger e unor relații sociale distincte
ca natură, cee ace are ca urmare calificări juridice deosebite.
Nu este exclus însă , chiar și în această modalitate a concursului ideal, ca
acțiunea sau inacțiunea(unică) să încalce de mai multe ori aceeași dis poziție a legii
penale (același text incriminator), cum ar fi , de pildă, cazul în care aceeași acțiune de
amenințare să vizeze mai mulți funcționari publici care îndeplinesc o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, caz în care există atâtea in fracțiuni de ultraj, în concurs
ideal, câte persoane vătămate sunt.
De asemenea nu este exclus ca infracțiunile concurente să se prezinte sub forme
diferite , astfel, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le -a produs,
acțiu nea ( sau inacțiunea) poate îmbrăca forma tentativei (pedepsibilă) și forma faptului
consumat pentru altă infracțiune.
Într-o cauză s -a reținut un concurs ideal eterogen pentru infracțiunea de viol și
cea de incest, fapte comise de inculpat împ otriva fiicei sale minore. Se va reține un
asemenea concurs și atunci când inculpatul, aflându -se în stare de ebrietate, a condus
un autovehicul pe drumurile publice, fără a avea permis de conducere și neînmatriculat.
În structura concursului i deal se pot reuni fapte consumate și activități rămase
în faza de tentative , așa cum se întâmplă atunci când inculpatul trage cu pistolul asupra
unei persoane care decedează și rănește o altă persoană. Infracțiunile componente ale
concursului ideal pot f i comise cu intenție, în ambele forme, unele cu intenție și altele
din culpă, sau numai din culpă. EX
Nu va exista concurs ideal atunci când, deși printr -o singură acțiune sau
inacțiune, s -au produs două infracțiuni, din care una dintre infracți uni constituie,
potrivit legii, o formă calificată a acesteia, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunii de
ultraj săvârșit prin acte de violență, care au cauzat o vătămare corporală (art. 257
N.C.P ), când se reține numai o infracțiune complexă.

43 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.330

Concur sul ideal și concursul de calificări
Prin concurs de calificări se înțelege situația în care două sau mai multe dispoziții
legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancționarea acțiunii comise de făptuitor,
deși în realitate există doar o singură infracțiune. Ceea ce este comu n concursului ideal
și concursului de calificări este pluralitatea de texte legale aplicabile în privința
autorului iar elementul care le diferențiază este existența unei pluralități reale de
infracțiuni în cazul concursului ideal, în timp ce în ipoteza co ncursului de calificări,
pluralitatea infracțională este doar aparentă, fiind de fapt în prezența unei infracțiuni
unice. Ne vom referi doar la câteva aspecte privind concursul de calificări și anume:
calificările alternative și concursul de legi penale.
Calificarea alternativă reprezintă acele situații în care între conținuturile legale
ale infracțiunilor susceptibile de a fi reținute există o opoziție esentială, astfel încât
alegerea unei calificări o exc lude în mod necesar pe cealaltă . În p ractică s -a pus
problema încadrării juridice a faptei unei persoane care conduce pe drumurile publice
un autoturism neînmatriculat, dar care poartă totuși un numar de înmatriculare. Într-o
opinie s -a susținut că în acest caz vor exista două infracțiuni p revăzute de art. 35 alin.
1 și 2 din Decretul nr. 328/1966 (în prezent abrogat) în concurs ideal. Acest punct de
vedere este însușit în general și de practica judiciară. Într -o altă opinie se consideră că
există o singură infracțiune, cea prevazută de ar t. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1996,
deoarece prin număr fals de înmatriculare trebuie înțeles orice număr care nu
corespunde realității, adică fie alt număr decât cel sub care este înmatriculat
autovehiculul, fie un număr oarecare, în ipoteza în care acesta este neînmatriculat. S -a
exprimat și opinia potrivit căreia nu se poate reține existența unui concurs de infracțiuni
sau a unei infracțiuni complexe deoarece calificările prev. de art. 35 alin. 1 și 2 din
Decretul nr. 328/1996 se exclud reciproc. A stfel, pentru a se reține infracțiunea la care
se referă art. 35 alin. 1 trebuie ca autovehiculul să nu fie înmatriculat, în vreme ce pentru
comiterea infracțiunii prevăzute de art. 35 alin. 2 autovehiculul trebuie sa fie
înmatriculat dar să poarte un alt număr decât cel cu care figurează în evidențele
organelor de poliție. În aceste condiții, ar putea fi reținută doar infracțiunea prevăzută
de art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1996. Acest punct este combătut în literatura de
specialitate, nefiind vorba de calificări alternative, întrucât din art. 35 alin. 2 nu rezultă
cerința că autovehiculul să fie înmatriculat, ci doar aceea ca el să poarte un numar fals,

adică un numar ce nu corespunde realității. De aceea, se apreciază că este vorba de un
concurs ide al de infracțiuni și nu de calificări alternative, cele două texte legale putând
fi aplicate concomitent.
Concursul de legi penale care-și găsește soluționare pe baza principiului
specialității, norma specială având prioritate de aplicare față de norma generală. În
această privință, Instanța Supremă a statuat că dacă se reține infracțiunea de fals
intelectual comisă de inculpat în calitate de funcționar public aflat în exercițiul
atribuțiilor de serviciu, nu se mai poate reține și infracțiunea de a buz în serviciu contra
intereselor publice, deoarece elementul material al acesteia se regăsește integral în
conținutul infracțiunii de fals.
Concursul ideal, care constituie o pluralitate reală de infracțiuni este confundat
cu așa -zisul, “conc urs de norme”, care constituie doar o pluralitate aparentă de
infracțiuni44.
Confurzia se n aște din împrejurarea că în ambele cazuri există un singur element
material, care se poate raporta la mai multe norme incriminatoare.
Dar, pe când în primul caz activitatea infracțională produce mai multe urmări
juridice, specifice unor infracțiuni distincte, în al doilea caz activitatea infracțională nu
produce decât o singură urmare juridică specifică unei anumite infracțiuni.
Pentru a de termina situațiile în care are loc concursul de norme și a alege textul
de lege aplicabil, în literatura juridică și practica judiciară s e folosesc mai multe crite rii,
cum sunt: întâietatea normei incriminatoare din legea specială față de cea generală, în
cazul în care aceeași faptă este prevăzută în ambele legi (criterilul specialității) 45 ,
luarea în considerarea a textului de incriminare în care este încadrată în mod complet
fapta săvârșită, atunci când fapte similare sunt prevăzute de aceeași lege în t exte
diferite(criteriul subsidiarității), preemțiunea normei care sancționează forma tipică,
atunci când fapta consumată a trecut și prin celelalte faze de săvârșire a infracțiunii
(criteriul absorției).
Totodată trebuie amintit faptul că concurs ul ideal de infracțiuni nu trebuie
confundat cu infracțiunile progresive la care acțiunea (inacțiunea ) poate produce ,
treptat, rezultate din ce în ce mai grave, corespunzătoare unor infracțiuni distincte, care
absorb în mod natural infracțiunile cu urmă ri mai puțin grave.

44 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.331
45 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.331

Nu există concurs ideal, ci o singură infracțiune în cazul în care inculpații au
vânat fără autorizație și în timpul nopții, circumstanțe prev. de art. 32 alin. 1 lit. a și
respectiv 32 alin. 2 lit. a din Legea nr. 26/1976 întrucât cele două calificări nu se exclud,
nu acoperă aceeași situație dar, în același timp, ele nu au o existență autonomă, fiind
legate de forma de bază a unei singure infracțiuni.

CAPITOLUL III: SACȚIONAREA CONCURSULUL DE
INFRACȚIUNI

3.1. SISTEME DE SANCȚIONA RE A CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI
În diferite legislatii penale s -au conturat de -a lungul timpului trei sisteme
principale de sancționare a concursului de infractiuni: sistemul cumulului aritmetic,
sistemul absorbției și sistemul cumulului juridic, fiecare cunoscând mai multe variante.
Alături de acestea, în doctrină au fost elaborate și unele sisteme derivate.
Noul Cod Penal a consacrat, în sancționarea concursului de infracțiuni, sistemul
absorbției , în cazul î n care una din pedepse este detențiunea pe viață, sistemul cumulului
juridic, cu spor obligatoriu și fix , în cazul în care sunt aplicate mai multe pedepse cu
închisoarea sau mai multe pedepse cu amenda și sistemul cumulului aritmetic, atunci
când s -au apli cat o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda.

A. Sistemul cumulului aritmetic
Sistemul cumulului aritmetic este cel mai vechi sistem de sancționare, fiind o
aplicare a teoriei expiațiunii, conform căreia fiecare faptă merită o pedeapsă distinctă
pentru ispășire ( quod delicta, tot poena ). A fost criticat pentru că ar putea conduce la o
pedeapsă excesivă, nerațională sau pentru că produce un plus de suferință, însă doctrina
majoritară recunoaște că aceste critici privesc o totaliz are nelimitată, excesivă a
pedepselo r și nu o totalizare limitată. Acest sistem al cumului aritmetic este defapt un
sistem tradițional, care presupune că pentru fiecare din infracțiunile săvârșite instanța
stabile ște o pedeapsă, iar infractorul trebuie să execute suma pedepselor. Acest sistem
cunoaște două variante:
 cumulul nelimitat, potrivit căruia inc ulpatul trebuie să execute suma pedepselor

stabilite, indiferent care ar fi aceasta; este aplica t în unele state din S.U.A., în Africa de
Sud, Australia
 cumulul limitat, potrivit căruia inculpatul va executa o pedeapsă egală cu suma
pedepselor stabilite, însă fără a depăși o anumită limită. Această limită se poate stabili
fie prin indicarea unui maxim general, fie prin raportarea la pedeapsa cea mai grea.
Structura celor trei forme ale pluralității de infracțiuni se realizează în condițiile
unor tipuri de relație diferite ca grad de periculozitate socială, concursul de infracțiuni
presupunând o repetare a comportamentului infracțional mai înainte de a interveni
pedepsirea infractorului, recidiva reprezentând o repetare a aceluiași comportament,
ulterior momentului supunerii sale sistemului de influențare pe care îl presupune
condamnarea și uneori chiar executarea, iar pluralitatea intermediară, l a rândul ei,
prezentând cel puțin aceleași valențe de periculozitate a infractorului, este evident că și
sistemul de pedepsire a fost diferențiat în funcție de nivelul de periculozitate socială a
fiecărei din formele pluralității considerate.
Una din problemele cele mai importante în materia concursului de infracțiuni –
cu cele două forme ale sale, real sau ideal – este aceea a stabilirii pedepsei pe care
infractorul trebuie să o execute pentru întreaga pluralitate de infracțiuni, avân du-se în
vedere faptul că pentru nici una dintre infracțiuni nu a fost condamnat definitiv.
Reglementarea institutiei concursului de infracțiuni își găsește finalitatea în
crearea cadrului necesar aplicării unui tratament sancționator special persoanei care
perseverează în conduita antisocială, comitând două sau mai multe infracțiuni. Cu
ocazia individualizării judiciare a pedepsei, se va ține cont de periculozitatea
infractorului care variază în funcție de numărul faptelor comise, felul lor, forma de
vinovație etc. 1

B. Sistemul cumulului juridic
Sistemul cumulului juridic consacrat de N.C.P diferă de cel din Codul P enal din
1968 prin faptul că sporul care se aplică este obligatoriu și nu facultativ, prin cuantumul
sporului (fie că sunt stabilite pedepse cu închisoarea, fie că este vorba de pedepse cu
amenda, cuantumul său este de o treime) și prin baza la care se raportează (totalul
celorlalte pedepse). Această soluție are în vedere existența unor pedepse principale

omogene (O. Predescu). Sistemul adoptat de noul Cod penal a fost denumit în doctrină
sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix .46
Potrivit acest uia, instanța stabilește câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune
concurentă, iar apoi aplică pedeapsa cea mai grea, care va fi sporită î n cadrul unor limit e
prevă zute de lege. Și acest sistem prezintă mai multe variante. Astfel, sporirea pedepsei
este obligatorie ci nu facultativă. La rândul să u, sporul este fix nu variabil , așa cum
era reglementat în V.C.P . În doctrină a fost criticată ideea sporului fix arătându -se că
ea con duce la aproape aceeași soluție ca și sistemul absorbț iei. In fractorul care a comis
deja două infracțiuni poate comite și altele de mai mică gravitate fără a putea pr imi un
spor de pedeapsa mai mare. În același timp însă, adă ugarea unui spor variabil nelim itat,
în raport de numărul infracțiunilor săvârș ite, deschide calea a tingerii unor limite de
pedeapsă exagerate, la fel ca și î n cazul cumulului aritmetic. [11]
Pentru a preveni această din urmă situație, diferitele legislații prevăd, de regulă,
o limitare maximă a sporului ce se poate ap lica, la care, uneori, se adaugă ș i alte
elemente de limitare. Limita sporului aplicabil poate fi cuantificată în funcție de natura
infracțiunilor aflate î n concurs, independent de pedeapsa de bază [12], ori poate fi
exprimată procentual raportat la maximul special al pedepsei de baza [13]. Alteori nu
este de terminat sporul, fiind stabilită doar o limită maximă pentru pedeapsa rezultată.
De regulă , nu se poate depăș i totalul aritmetic al ped epselor stabilite pentru infracț iunile
concurente [14], iar alteori această limită nu poate fi atinsă [15].
De asemenea, nu pot fi depășite lim itele generale prevă zute de lege pentr u
specia de pedeapsa respectiva.
Cumulul juridic si -a gasit vocație de aplicare și în cazul î n care una dintre
pedepsele st abilite are caracter perpetuu. În acest caz, fie se aplică o sancț iune d e grad
superior, fie se modifică regimul de executare al pedepsei cu caracter
perpetuu. Varianta optimă a acestui sistem pare a fi cumu lul juridic cu spor facultativ
și variabi l care permite cea mai eficientă individ ualizare a pedepsei rezultate. Într –
adevă r, prin acest sist em se poate ajunge la o pedeapsă similară cu cea obținută în urma
aplicării sistemului absorbț iunii – atunci câ nd nu se mai aplica nici un spor la pedeapsa
de bază – și până la o pedeapsă egală cu totalul aritmetic a l pedepselor stabilite, simila ră
deci celei obț inute prin aplicarea cumulului material.

46 Viorel Pașca , Dr. Penal -Parte General, Ed. Univerul Juridic, București, Cit. – p.332

C. Sistemul absorbț iei
Acest sistem, fundamentat pe principiul major poena absorbit minorem, cunoaște
mai multe variante. Cea mai frecvent utilizată este aceea potrivit căreia se stabilește
pedeapsa pentru fiecare infracțiune iar apoi se aplică cea mai severă, considerându -se
că aceasta le absoarbe pe celelalte. Acest mod de a proceda prezintă avantajul ca în caz
de grațiere sau amnistie a infracțiunii mai grave determinată deja pedeapsa imed iat
următoare ca gravitate și care se va executa. În plus, el permite înscrierea în cazierul
judiciar a tuturor pedepselor stabilite astfel încât acestea să poata produce în viitor
anumite consecințe (decăderi, incapăcități, interdictii etc.).
A două variantă, mai radicală, este cea conform căreia instanța are în vedere nu
pedepsele stabilite pentru fiecare infracțiune ci pedepsele legale pentru determinarea
pedepsei mai grele. Astfel, o dată aleasa pedeapsa cea mai grea, va fi judecată doar
fapta căreia îi corespunde aceasta, ca și cum celelalte nici nu ar exista. Codul Penal de
la 1937 consacră aceasta varianta în materia concursului ideal. O a treia variantă,
considerată cea mai puțin favorabilă infractorului, este aceea care restrânge aplicare a
principiului non -cumulului la pedepsele de aceeași natura prevăzute pentru fapte
concurente. Aceasta este varianta consacrată de Codul Penal francez. Astfel, în cazul în
care toate infracțiunile sunt judecate deodată se poate pronunța fiecare dintre pede psele
prevăzute de lege pentru faptele concurente. Totuși, dacă sunt prevăzute mai multe
pedepse de aceeași natură nu se poate pronunța decât o singură pedeapsă de acea natură,
în limita maximului special cel mai ridicat.
În favoarea sistemului abso rbției au fos t invocate numeroase argumente î n
literatura de specialitate. S -a ară tat astfel ca adeseori infracțiunile concurente sunt
comise în aceeași î mprejur are – prin una sau mai multe acțiuni – astfel î ncât se poate
spune că din punct de v edere al ps ihologiei agentului între ele există unitate. Pe de altă
parte, în momentul în care a săvârșit a doua infracțiune, fă ptuitorul nu fusese defi nitiv
condamnat pentru prima, așa încâ t el nu a primit un avertisment din partea societăț ii cu
privire la atitudinea sa. Mai mult decât atât, se poate vorbi în acest caz, chiar de
neglijența din partea societății care nu a intervenit încă din m omentul comiterii primei
infracțiuni, neglijența ce 1 -a încurajat pe infractor î n conduita sa.
Față d e aceste argumente pot fi făcute câteva observații de principiu. Astfel, î n
cazul concursului real, de regulă, infracț iunile sunt comise la diferite intervale de timp
și doar prin excepție ele se săvârșesc concomitent. Dar chiar și în acest din urmă caz,
nu simultaneitatea sau succesiunea faptelor comise este principalul f actor determinat al

periculozităț ii infractorului, ci per sonalitatea acestuia, numărul și natura infracț iunilor
comise etc.
Astfel, nu este exclu s ca un infractor ce comite două infracțiuni în aceeași
împrejurare să prezinte un grad de pericol mai mare decât unul care le săvârșeș te la
diferite intervale de timp. Așa de pildă, chiar legiuitorul recunoaște existența unui grad
de pericol sporit în cazul î n care se comite un omor pen tru a înlesni o tâlhărie în raport
cu situația în care cele două fapte s -ar săvârși fără nici o legătură î ntre ele.
Pe de altă parte, ch iar dacă î ntre faptele concurente ne se i nterpune o
condamnare definitivă, nu trebuie totuș i pierdut din ve dere faptul că autorul lor a comis
o pluralitate de infracțiuni ș i nu este normal ca el sa fie sancționat ca ș i cum ar fi comis
o singura faptă .
De ase menea este posibil ca o persoană să fi comis în concurs o serie de
infracț iuni care, prin mu ltiplicitatea și gravitatea lor, indică o anumită obișnuință
infracțională, astfel încâ t nu est e de conceput aplicarea aceluiași tratament ca î n cazul
unui infractor ocazional. [8] În plus, adeseori unii infractorii ajung să se sustragă
urmăririi o perioadă de timp îndelungată de care ei profită pentru comiterea de noi
infracțiuni. În fine, nu se poate reproșa societății faptul că o persoană a comis mai multe
infracțiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, căci, și după
descoperirea primei infracțiuni, reacția societății – concretizată în condamnarea
definitivă – nu poate interveni instantaneu ș i aceasta to cmai din necesi tatea derularii în
bune condiții a procesului penal ș i gar antării tuturor drepturilor și libertăț ilor
fundamentale ale inculpatului pe durata lui. Cea mai importantă obiecție care se poate
formula fată de sistemul absorbț iunii este referitoare la scopul sa ncțiunii penale –
prevenția specială și prevenția.
Într-adev ăr, aplicarea non -cumulului este în măsură să -i confere un adevă rat
„brevet de im punitate” autorului unei infracțiuni grave pentru orice altă faptă de mai
mica gravitate.
Această situație reprezintă un pericol ev ident pentru securitatea socială că ci
autoru l unei infracț iuni foarte grave nu mai are motiv să se oprească din activitatea
infracționala, el știind că nu poate fi sancționat pentru faptele de mai mică gravitate.
Pe de altă parte, soluția non -cumulului nu este în măsură să dea satisfacț ie nevoii
de justiție, societatea rămânând întotdeauna cu impresia că infractorul, pedepsit doar
pentru o fapta, a fost iertat pentru celelalte. [9]

În acest contex putem concluziona că sistemul absorbțiunii nu permite
judecătorului o justă individualizare a sancț iunii, infractorul ce a comis un concurs de
infracțiuni fiind sancționat la fel ca cel ce a săvârșit o singură faptă , ceea c e contravine
principiului echităț ii. [10]
Acest sistem a fost criticat ca fiind exces iv de bland, constituind o primă
încurajare, mai ales î n cazul conc ursului real, pentru perseverenț a infracțională . În
pofida a cestor critici, sistemul absorbțiunii este consacrat și astăzi în numeroase
legislaț ii. Spre exemplu, non -cumulul reprezintă regula generală de sancționare a
concursului de infracțiuni î n dreptul austriac. Cel mai adesea însă sistemul absorbțiunii
este consacrat î n materia concursului ideal.

3.2 APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL COMITERII UNUI CONCURS
DE CĂTRE O PERSOANĂ FIZICĂ
Una dintre problemele cele mai importante în materia concursului de
infracțiuni ( fără nici o deosebire după acesta este real sau ideal)47 este acea a stabilirii
pedepsei pe care infractorul trebuie să o execute pen tru întreaga pluralitate de
infracțiuni, avându -se în vedere faptul că pentru una dintre infracțiuni acesta nu a fost
condamnat, definitiv.
Noul Cod Penal prevede același mec anism de a plicare a pedepsei, atât pentu
concursul real cât și pentru concursul ideal de infracțiuni48.
Mecanismul presupune două etape: mai întâi sunt stabilite pedepsele pentru
fiecare infracțiune concurentă, iar apoi se aplică pedeapsa pentru întregul concurs de
infracțiuni.
Aplicarea pedepsei principale unei pe rsonae fizice care ma joră fiind , a săvârșit
mai multe infra cțiuni în concurs se realizează , în principal , prin raportare la sistemul
cumului juridic, ce presupune aplicarea celei mai grele dintre pedepsele stabilite , la
care se adaugă în mod obligatoriu un spor fix.
Art. 39 din N.C.P prevede următoarele situații de aplicare a pedepsei
principale :
 Dacă pentru infracțiunile concurente s -au stabilit numai pedepse cu închisoarea,

47 Trib. Supr. Secț. pen. dec. 1461/1982, în CD pag. 216; “Fapta de a constringe mai multe personae,
prin amenințare sau violență, de a da bani ori bunuri aflate asupra lor constituie o pluralitate de
infracțiuni de tâlhărie comise în concurs ideal.
48 Mihai l Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p129

se va aplica pedeapsa cea mai grea , precum și un spor fix de o treime din tota lul
celorlalte pedepse stabilit.
De exemplu, în cazul în care inculpatul major a săvârșit trei infracțiuni de furt
calificat, prevăzute de art. 228 alin.1 din N.C.P raportat la art. 229 al in. 1 lit. b din
N.C.P , pentru fiecare dintre acestea instanța a stabilit pedeapsa închisorii de un an,
precum și o infracțiune de tâlhărie , prevăzută de art. 233 din N.C.P , pentru care instanța
a stabilit pedeapsa de 2 ani de închisoare , se va aplica pedeapsa de 2 ani de închisoare,
ca pedeapsă de bază, plus sporul fix obligatoriu de un an , în final inculpatul executând
3 ani de închisoare.
În caz de concurs de infracțiuni, dintre care pentru unele s -au stabilit pedepse ce
intră sub incidența grațierii, dispozițiile referitoare la contopire se aplică numai cu
privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul grațierii sau care au fost grațiate
parțial. Grațierea individuală, în cazul concursul ui de infracțiuni , vizează numai
pedeapsa rezultantă.
Dacă evadatul se află în stare de reținere sau arest preventiv , infracțiunea de
evadare va fi reținută în concurs real cu infracțiunea pentru care persoana fusese pri vată
de libertate, aplicându -se, în caz de condamnare, tratamentul sancționator de la
concursul de infracțiuni , și nu cel constând în cum ulul aritmetic.
În cazul în care pedeapsa ce se execută este de 30 de ani de închisoare, ce
constituie maximul general al pedepsei închisorii pedeapsa aplicată pentru infracțiunea
de evada re nu se mai adaugă la pedeapsa care se execută , deoarece s -ar depăși maximul
general al pedepsei.
 Când s -au stabilit nuai pedepse cu amenda penală, se va aplica amenda cea mai
mare, precum și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
De pildă, în caz ul în care inculpatul major (infarctor primar) a săvârșit trei
infracțiuni de violare de domiciliu, prevăzute de art. 224 alin. 1 din N.C.P , iar pentru
fiecare dintre acestea instanța a stabilit pedeapsa amenzii de 500 lei, precum și o
intracțiune de lovi turi sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. 1 din N.C.P , pentru
care instanța a stabilit pedeapsa amenzii de 700 de lei, se va aplica pedeapsa amenzii
de 700 de lei, ca pedeapsă de bază, plus sporul fix obligatoriu de 500 de lei, în final
inculpatu l fiind obligat la 1200 de lei amendă penală.
 Dacă s -a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda penală, se

va aplica pedeapsa închisorii, la care se adaugă în mod obligatoriu în întregime amenda
pe baza s istemului cumulului aritmetic.
Spre deosebire de V.C.P , aplicarea amenzii penale este obligatorie pe lângă
pedeapsa închisorii, totodată spre deosebire de V.C .P, se va aplica integral pedeapsa
amenzii, nefiind posibilă aplicarea acesteia în parte.
Executarea împreună a două pedepse de natură difertă, închisoarea și amendă, ca
urmare a înlăturării beneficiului garțierii, este admisibilă. Caracterul eterogen al
pedepselor de executat este lisit de relevanță, neconstituind un impediment în aplicarea
textului de lege potriv it căruia în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, cu intenție, în curs
de 3 ani de la grațiere, pedeapsa grațiată se execută alături de pedeapsa aplicată pentru
noua infracține. Incidența acestei prevederi legale nu este condiționată de condamnarea
făptuitorului pentru infracțiune, tot la pedeapsa închisorii.
 Când s -au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda
penală, se va aplica pedeapsa închisorii, prin stabilirea pedeapsei celei mai grele la care
se adaugă un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilit urmând apoi să
se adauge în mod obligatoriu în întregime amenda.
 Când s -au stabilit o pedeapsă cu închisoarea și mai multe pedepse c u amenda
penală, se va aplica pedeapsa închisorii, la care se adaugă în mod obligatoriu în
întregime amenda cea mai mare, căreia i se adaugă un spor fix de o treime din totalul
celorlalte amenzi stabilite stabilite.
 Când s -au stabilit m ai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu
amenda penală, se va aplica pedeapsa închisorii , prin stabilirea pedeapsei celei mai
grele la care se adaugă un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilit
urmând apoi să se adauce în întregime amenda cea mai mare, căreia i se adaugă un spor
fix de o treime din totalul celorlalte amenzi stabilite stabilite.
În toate cazurile enumerate mai sus exită și anumite limite respectiv , nu se poate
niciodată depăși maximul general al pedepsei. Noul Cod P enal renunță la interdicția
prevăzută de art. 34 alin. 2 din V.C.P , potrivit căreia pedeapsa aplicată pentru concurs
nu putea depăși cumulul aritmetic al pedepselor componente. Această mod ificare este
firească, întrucât , din moment ce sporul maxim ce poate fi stabilit este de 1/3 din totatul
pedepselor neaplicate, pedeapsa rezultată va fi întotdeauna mai mică decât cumulul
aritmetic al pedepdelor.
 Noul Cod Penal prevede și o ipoteză suplimentară ce privește înlocuirea pedep –

sei închisorii cu pedeapsa detențiunii pe viață, în art. 39 alin. 2 din N.C.P , potrivit căruia
„Atunci când s -au stabil it multe pedepse cu închisoarea , dacă prin adăugare la pedeapsa
ce mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu înch isoarea stabilit
s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru
cel puțin una dintre infracțiun ile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea
de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiuni i pe viață”
Această ipoteză nouă de sancționare a concursului de infracțiuni își găsește
aplicabilitate în ipoteza comiterii mai multor infracțiuni cu u n grad de pericol ridicat,
când , deși pentru nic iuna dintre infracțiunile concurente nu a fost stabilită pedeapsa
detențiunii pe viață, se poate ajunge la plicarea acestei pedepse în ipoteza în care sunt
îndeplinite condțiile prevăzute de art. 39 alin. 2 din N.C.P .
De pildă , în cazul în care în sarcina infractorului se reține săvârșirea u nei
infracțiuni de omor calificat săvârșit cu premeditare, prevăzut de art. 188 din N.C.P ,
raportat la art. 189 alin. 1 lit. a) din N .C.P, pentru care a fost stabilită o pedeapsă de 20
de ani de închisoare, a patru infracțiuni de viol săvârșite împotriva unor victime cu
vârsta sub 16 ani , prevăzute de art. 218 alin. 1 si 3 din N.C.P , pentru fiecare dintre
acestea fiind stabilită câte o pedeapsă de 10 ani închisoare, precum și patru infracțiuni
de tâlhărie calificată săvârșite în timpul nopții, prevăzute de art. 234 alin. 1 lit. d) din
N.C.P , pentru fiecare dintre acestea fiind stabilită câte o pedeapsă de 8 ani de închisoare,
instanța ar putea aplica pedeapsa de bază de 20 de ani închisoare ca și pedeapsă d e bază
și un spor de o treime di n totalul restului pedepselor, fără a depăsi însă maximul general
de 30 de ani , cum în cauză maximul general este depășit cu mai mult de zece ani ,
având în vedere și principiul proporționalității pedepsei, instanța poate fie să aplice
pedeapsa de 30 de ani închisoare , fi e să dea eficiență dispozițiilor art. 39 alin. 2 din
N.C.P și să aplice pedeapsa detențiunii pe viață.
 Sistemul sancționator al absorției se aplică în situația în care s -a stabilit o
pedeapsă cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea
ori amendă, când se va aplica numai pedeapsa detențiunii pe viață.

Aplicarea pedepselor complementare și accesorii sau a măsurilor de siguranță
În cazul pedepselor complementare , regurile de aplicare ale acestora în caz de
concurs de infracțiuni sunt prevăzute în art. art. 45 alin. 1 -3 din N.C.P , după cum
urmează :
 dacă a fost stabilită o singură pedeapsă complementară pe lângă una dintre

infracțiunile concurente , aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa rezultantă , având în
vedere principiul totalizării sancțiunilor.
 când s -au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită de
exemplu , interzicerea executării unor drepturi, degradarea militară, respectiv publicarea
hotărârii de condamnare sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit pe lângă una sau
mai multe infracțiuni concurente , se vor aplica toate aceste pedepse complementare
alături de pedeapsa rezultantă a închisorii .
 când s -au stabilit mai multe pedepse c omplementare de aceeași natură și cu
același conținut, se va aplica ce mai grea dintre ele potrivit pricipiului absorției
pedepselor complementare.
În cazul condamnărilor succesiv e pentru infracțiuni concurente , partea din
pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se
scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
În cazul pedepselor accesorii, N oul Cod Penal conține prevederi explicite de
aplicare a acestora, având în ve dere că pedepsele accesorii au un conținut ma i larg decât
cele prevăzute de V.C.P și că judecătorul urmează să aprecieze dacă se impune
aplicarea uneia ori a mai multor pedepse accesorii prin raportare la fiecare infracțiune
concurentă, în privința mecanis mului de aplicare, se vor aplica în mod similar regurile
de la pedepsele complementare, astfel încât dacă a fost satbilită a singură pedeapsă
accesorie pe lângă una dintre infracțiunile concurente, aceasta se va aplica pe lângă
pedeapsa rezultată.
Când s -au stabilit mai multe pedepse accesorii de natură diferită sau de aceeași
natură, dar cu conținut diferit , se vor aplica toate pedepsele accesorii alături de pedeapsa
închisorii, iar dacă s -au stabilit mai multe pedepse accesorii de aceeaș i natură și cu
același conținut , se va aplica cea mai gre a dintre ele. În toate cazurile , pedeapsa
accesorie rezultantă se execută până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale rezultante.
În caz de condamnare p entru un concurs de infracțiuni , aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi se face când este cazul, pentru fiecare
infracțiune concurentă în parte, urmând a însoți fiecare pedeapsa principală stabilită.
Este deci greșită aplicarea pedepsei complementar e a interzicerii unor drepturi direct
pe lângă pedeapsa rezultantă.
În privința măusrilor de siguranță, regurile de aplicare ale acestora în caz de
concurs de infracțiuni sunt prevăzute în art. 45 alin.6 și 7 din N.C.P după cum urmează :

 măsurile de siguranță de natură diferită sau ce acceași natură, dar cu un conținut
diferit, luate în cazul infracțiunilor concurente se vor cumula.
 dacă s -au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același
conținut, dar pe durate difer ite, se va aplica o singură dată măsura de siguranță cu
durata ce mai lungă.
 măsurile de siguranță constând în confiscarea specială unor bunuri, dispune
potrivit art. 112 din N.C.P pe lângă fiecare infracțiune concurentă ori pe lângă unel e
dintre acestea , se vor cumula , se va avea în vedere dispunerea mai multor măsuri de
confiscare specială pentru același temei sau temeiuri diferite dintre cele prevăsute la lit.
a)-f) ale art. 112 alin. 1 din N.C.P .
Putem spune c ă este posibil ă cumularea măsurilor de confiscare specială și
atunci când acestea sunt dispuse în baza unor temeiuri prevăzute de legislația specială,
spre exemplu Legea nr. 78/2000 sau Legea nr.143/2000 , ori atât în baza N.C.P , cât și
a legilor speciale.

3.3. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL COMITERII UNUI CONCURS DE
CĂTRE O PERSOANĂ JURIDICĂ
În caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana juridică , art. 147 din
N.C.P prevede că se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică,
astfel se va stabi li pedeapsa amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se va aplica
amenda ce mai mare , precum și un spor fix și obligatoriu de o treime din totalul
celorlalte pedepse stabilite49.
În același mod se va proceda și în cazul în care persoana juridică condamnată
definitiv este judecată ulterior pentru infracțiunea concurentă, precum și atunci când
după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se contată că persoana juridică
suferise și o altă condamnare definitivă pentru infracțiunea con curentă. În aceste cazuri,
partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracțiunile
concurente.
Regurile de apli care a pedepselor complementare sunt similare cu cele de la
persoana fizică. Astfel încât , potrivit art. 147 a lin.2 din N.C.P , pedepsele
complementare de natură diferit cu excepția dizolvării, sau de aceeași natură dar cu
conținut diferit , se vor aplica toate alături de pedepasa amenzii aplicând -se principliul

49 Mihail Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p133

totalizării pedepselor complementare. Putem spune toto dată că dacă pedepsele
complementare sunt de aceeaș i natură și cu același conținut , se va aplica cea mai grea
dintre ele , pe principiul absorției pedepselor complementare.
Măsurile de siguranță constând în con fiscarea specială a unor bunuri , dispuse
potrivit art. 112 din N.C.P pe lângă fiecare infracține concurentă ori pe lângă unele
dintre acestea, se vor cumula. Se va avea în vedere dispunerea mai multor măsuri de
confiscare specială pentru același temei sau pentru temeiuri diferite dintre cele
prevăzute la lit. a) -f) ale art. 112 alin. 1 din N.C. P.

3.4. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL JUDECĂRII SEPARATE A
INFRACȚIUNILOR CONCURENTE
În cazul judecării separate a infracțiunilor concurente , trebuie distins între
următoarele situații:
 Situația în care după condamnarea definitivă pentru o infracțiune ,infrac –
torul este judecat pentru o altă infracțiune concurentă potrivit art. 40 alin. 1 din
N.C.P .
Instanța va stabili pedeapsa pentr u infracțiunea pe care o judecă , pe care o va
contopi po trivit regurilor de mai sus cu prima pedeapsă pentru care operează autorit atea
de lucru judecat, aplicând , bineînț eles, sporul obligatoriu și fix50. Realizarea contopirii
are caracter obli gatoriu , nereprezentând o facultate pentru instanța de judecată.
Instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea
pedepsei applicate pentru intracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate
infracțiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitive, în cazul în care
contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță.51
Pentru realizarea contopirii este necesar ca pedepsele să fie executabile , adică
să nu fi intervenit vreo cauză care înlătură execu tarea , spre exemplu grațierea totală sau
a restului de pedeapsă.
În cazul în care , după grație rea condiționată a unei pedepse , condamnatul a
săvârșit în cursul termenului de încercare mai multe infracțiuni concurente, care sunt
judecate separate, fiecare dintre instanțele sesizate cu judecarea acestor infracțiuni este

50 Mihail Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p134
51 Mihail Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p134

oblig ată să dispună re vocarea grațierii și executarea , pe lângă pedeapsa stabilită pentru
infracțiunea ce constituie obiectul judecății și a pedepsei anterioare, neexecutată, în
privința căreia cel în cauză beneficiase de grațiere . Cu ocazia contopirii ulterioa re a
pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente, se va dispune executarea , o singură
data și a pedepsei cu privire la care s -a revocat grațierea.
Dacă pentru infracțiunea judecată defin itive s -a dispus amânarea aplic ării
pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, se va dispune mai
întâi anularea amânării, respective a suspendării, iar apoi se va proceda la contopire
potrivit regurilor de concursul de infracțiuni.
În situația în care , după condamnarea definitive a unei persoa ne la o pedeapsă a
cărei executare a f ost suspendată sub supraveghere , aceasta este trimisă în judecată
pentru săvârșirea a două infracțiuni, dintre care prima este concurentă cu infracțiunea
pentru care a intervenit condamnarea definitive, iar cea de -a doua este săvârșită în
termenul de încercare al suspendării, instanț a va proceda după cum urmează: v a stabili
o pedeapsă pentru fiecare dintre cele două infracțiuni care fac obie ctul dosarului , apoi
va proceda la anularea suspendării sub supraveghere și apl icarea unei pedepse
rezultante pentru c ele două infracțiuni concurente , pentru ca ulterior să se aplice o
pedeapsă rezultantă prin care să fie sancționată starea de pluralitate intermediară sau
recidiva în care e ste săvârită ultima infracțiune , potrivit re gurilor generale prevăzute de
N.C.P în aceste materii. O soluție similar credem că trebuie adoptată și în cazul în care
prin hotărârea definitive , s-a dispuns amânarea aplicării pedepsei.
În cazul codamnarii în stăinătate pentru o infracțiune concurentă , pedeapsa
aplicată va fi avută în vedere la contopire numai dacă hotărârea stăină de condamnar e
a fost recunoscută în România , în condițiile Legii nr. 302/2004.
Din pedeapsa principal rezultantă aplicată va fi scăzută partea din pedeapsa
principal executată deja.
Când se constată exist ența concursului de infracțiuni , perioada reținerii și
arestării preventive se deduce din pedeapsa ce se execute. Deducerea menționată trebuie
efectuată și în cazul în care, anterior judecării sesizării , unele dintre infracțiunile pentru
care condamnatul fusese reținut sau arestat preventiv au fost anulate.
Perioada în care condamnatul s -a aflat în întreruperea executării pedepsei nu
reprezintă perioada executată din pedeapsa aplicată, ast fel încât , în situați a contopirii
cu o altă pedeapsă , aceasta nu poate fi scăzută din cea rezultantă.

Partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii
pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare applicate pe lângă
pedeapsa rezultantă.

 Infracțiunile concurente au fost definitive judecate în cauz e diferite52
În situația în care exită nu mai două infracțiuni concurente , instanța de executare
a ultimei hotărâri sa u, când cel condamn at se află în stare de deținere , instanța
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, din oficiu, la cererea
procurorului ori a celui condamnat, va procea la contopirea pedepselor stabilite
definitive, potrivit regurilor de la concurs descries anterior , aplicân d bineînțeles și
sporul fix și obligatoriu.
Dacă exită mai multe infracțiuni concurente pentru care au fost pronunțate
hotărâri de condamnare definitive , pedepsele rezultate vor fi descontopite, pedepsele
stabilite pentru fiecare infracțiune vor fi reduse în individualitatea lor, urmând ca
instanța de executare a ultimei hotărâri sau când cel condamnat se află în stare de
deținere , instanța corespunzătoar e în a cărei rază teritorială se află locul de d eținere , din
oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat, să procedeze la contopirea
pedepselor stabilite definitive.
În cazul condamnării în stăinătate pentru o infracțiune concurentă, p edeapsa
aplicată va putea fi avută în vedere la contopire numai dacă hotărârea străină de
condamnare a fost recunoscută în România, în condițiile Legii nr. 302/2004.
Pentru realizarea contopirii este necesar ca pedepsele să fie executabile, adi că
să nu fi intervenit vreo cauză care înlătură executarea , spre exemplu grațierea totală sau
a restului de pedeapsă.
Din pedeapsa principal rezultantă aplicată va fi scăzută partea din pedeapsa
principal executată deja. Partea din pedeapsa com plementară executată până la data
contopirii pedepselor principale se scade din d urata pedepsei complementare a plicate
pe lân gă pedeapsa rezul tantă .
 contopirea pedepselor în cazul înlocuirii detențiunii pe viață cu
închisoarea53.

52 Mihail Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p134
53 Mihail Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p135

În cazul în care un ei persoane i s -a aplica t pedeapsa detențiunii pe viață , iar, în
temeiul art. 58 din N.C.P , la împlinirea vârstei de 65 de ani , instanța decide înlocuirea
acesteia cu pedeapsa închisorii de 30 de ani și interzicerea drepturilor pe o durată de 5
ani, s e vor aplica reguril e cumului juridic de la concurs , urmând ca din pedeapsa
rezultantă a închisorii de 30 de ani să fie dedusă perioada de timp deja executată.

CAPITOLUL IV: PROBLEME REFERITOARE LA APLICAREA
LEGII PENALE ÎN TIMP ÎN CAZUL CONCURSULUI DE
INFRACȚ IUNI

4.1. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CURSUL
PROCESULUI PENAL
Intrarea în vigoare a Noului Cod P enal la data de 1 februarie 2014 a adus unele
modificări importante de optică legislativă asupra instituțiilor fundamentale ale
dreptului penal. În acest context, va trebui să avem în vedere următoarele situații :
Situația în care toate infracțiunile concur ente au fost comise înainte de intrarea în
vigoare a N.C.P , însă judecarea acestora se realizează după intrarea în vigoare a
acestuia.
În acest caz , având în vedere Decizia Curții Con stituționale nr. 265/2014, tre buie
realizată o apreciere in con creto a legii penale mai favorabile în funcție de criterilul
aprecierii globale a legii penale mai favorabile prin compararea incriminării și a
regimului sancționator al concursului din V.C.P cu cele din N.C.P .
Situația în care una sau mai multe infracțiuni concurente au fost comise înainte
de intrarea în vigoare a N.C.P , dar există cel puțin o infracțiune concurentă comisă după
intrarea în vigoare a N.C.P , iar judecarea pluralității de infracțiuni se realizează după
intrarea în vigoare a N.C.P54.
Mai întâi se va proceda la stabilirea legii penale mai favorabile în raport de
infracțiunea/infracțiunile comise înainte de intrarea în vig oare a N oului Cod Penal.
Astfel , analiza în ansamblu a celor două Coduri Penale conduce la concluzia că legea
penală mai favorabilă se conturează , în pricipiu, a fi N.C.P , care prevede limite de
pedeapsă mai reduse decât cele din V.C.P . Ulterior , la stabilirea tratamentului

54 Mihail Udoiu , Dr. Penal -Parte General, Ed. C.H.Beck, București, Cit. – p136

sancționator al concursului de intracțiuni, acesta fiind o instituție autonomă, se va avea
în vedere art. 10 din Legea de Punere în Aplicare a Noului Cod Penal, care prevede că
la tratamentul sancționator al pluralității de infacțiune se aplică prevederile legii noi,
atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fos t comisă sub
legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infacțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legi i
vechi, mai fovorabilă. Așadar , Legea de Punere în Aplicare a Noului Cod Penal
stabilește că tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va realiza în
această ipoteză potrivit N.C.P , adică a legii sub care s -a definitivat concursul de
infracțiuni. Aceste concluzii se baze ază pe următoarele argumente :
În privința sistemului sancționator, deși marcat printr -o diminuare a limitelor
speciale de pedeapsă55, entuziasmul și, dupa caz, discursul critic prezent în dezbaterile
juridice anterioare intrării în vigoare a noilor legislații penale legat de „îmblânzirea”
acestuia au fost destul de rapid estompate de jurisprudența ivită după 1 februarie 2014,
ce a relevat maniera în care la stabilirea pedepsei rezultante contribuie într -o măsură
determinantă nu doar limitele s peciale (mai mult sau mai puțin reduse) de pedeapsă, ci
și modificările aduse în privința altor instituții – în special cele legate de pluralitatea de
infracțiuni (sistemul de sancționare a concursului de infracțiuni), de modificările
intervenite în defini rea unității legale de infracțiune sub forma infracțiunii continuate,
de definirea și efectele circumstanțelor atenuante, de formele de individualizare a
executării pedepsei principale, de regimul de aplicare și executar e a pedepselor
complementare , etc .
Având în vedere perioada tranzitorie generată de intrarea în vigoare a N.C.P ,
insuf icient acoperită prin Legea de Punere în A plicare a acestuia56, respectarea
principiului consacrat constituțional al aplicării legii penale mai favorabile57– în mod
special în privința aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a
cauzei (art. 5 N .C.P) – a generat discuții teoretice aprinse și soluții practice diferite,
culminând cu emiterea a două soluții diametral opuse, prima de către Înal ta Curte de
Casație și Justiție58, cea de -a doua de către Curtea Constituțională (decizia Curții

55 Cu unele excepții, în sensul creșterii acestor pedepse pentru anumite infracțiuni – a se vedea, de
exemplu, infracțiunea de abuz în serviciu (art. 246 -248 C. pen. 1969 față de art.297 NCP) ori
infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen. 1969 față de art. 322 NCP).
56 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr.
757 din 12 noiembrie 2012).
57 Deși momentul 1 februa rie 2014 a însemnat și intrarea în vigoare a unui nou Cod de procedură
penală, în materie procesuală legea are un regim diferit de aplicare, în sensul că legea nouă este de
imediată aplicare, neexistând instituția aplicării unei legi procesuale penale mai favorabile
58 Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 (M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014).

Constituționale invalidând, practic, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
Astfel, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituțională a statuat:
„Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secția penală, în Dosarul nr. 5.714/118/2012 și constată că dispozițiile art . 5 din Codul
penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile ”. În acest fel, s -a
consacrat cu caracter obligatoriu faptul că legea penală mai favorabi lă trebuie să fie
interpretată și aplicată în manieră globală , nu pe instituții autonome .
Prezentul material nu își propune să analizeze justețea interpretării date de către
Curtea Constituțională59 în decizia menționată, ci efectele ei, limitele în care aceasta se
impune a fi aplicată în cauze concrete, cu referire particulară la dosarele în care sunt
supuse judecății mai multe fapte sau/ și mai multe persoane, fapte comise înainte de
intrarea în vigoare a N.C.P .
Problema care se pune este dacă legea penală mai favorabile se aplică în mod
global pentru toate instituțiile sau numai pentru anumite instituții.
Pentru a lămuri aceste aspecte trebuie să avem în vedere următoarele două chestiuni de
principiu:
 dacă într -o cauză dedusă judecă ții obiectul acesteia îl reprezintă mai multe
infracțiuni aflate în concurs, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în
maniera „globală” impusă prin Decizia Curții Constitu – ționale nr. 265/2014 se
aplică dosarului în ansamblu, inculpatului judecat (adică dacă toate faptele imputate
acestuia trebuie să fie încadrate după aceeași lege, ori cea veche, ori cea nouă)?
 dacă optăm pentru aplicarea legii penale prin raportare la infracțiuni (luate
individual), și nu per dosar , și dacă în acest mod stabilim ca fiind legi penale mai
favorabile legi diferite în raport de infracțiunile concurente, atunci care dintre legile
penale succesive vor fi aplicate pentru rezolvarea concursului de infracțiuni :
întotdeauna legea nouă? Legea nouă sau cea veche, dup ă cum dispozițiile acesteia ar fi,
din nou, mai favorabile inculpatului?
Referitor la prima chestiune , apreciem că legea penală mai favorabilă se
determină în raport cu fiecare dintre infracțiunile concurente , judecătorul neputând
refuza aplicarea acestui beneficiu față de una sau mai multe infracțiuni pe considerentul

59 Decizia C.C.R nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate

că s-ar ajunge ca într -un dosar dedus judecății cu un concurs de infracțiuni să fie astfel
aplicabile, în raport de fiecare, legi penale diferite.
În acest context , potriv it art. 5 alin. (1) din N.C.P , „În cazul în care de
la săvârșirea infrac țiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă” (s.n.). Este evident că mecanismul de
aplicare a legii penale mai favorabile are în vedere infracțiuni (individuale) , chiar și în
ipoteza în care faptele deduse judecății sunt în concurs.
În plus, dat fiind că în cazul concursului real infracțiunile sunt comise la
momente diferite , atunci și plaja temporală (de la săvârșirea faptei până la judecarea
definitivă a acesteia) pe care se caută și se verifică succesiunea de legi penale – pentru
a o determina pe cea mai favorabilă – este diferită pentru fiecare infracțiune în parte60.
Analizând considerentele și dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr.
265/2014, se poate constata că întreaga argumentație în favoarea aplicării legii penale
mai favorabile în ansamblu (și nu pe instituții autonome) vizează comiterea unei
infracțiuni, vizeaz ă aplicarea în ansamblul său a uneia dintre legile penale pentru
infracțiunea comisă . Nu este vorba despre aplicarea legii penale în mod global unui
inculpat dintr -o anumită cauză, indiferent pentru câte infracțiuni ar fi judecat în acea
cauză. Nici nu put ea Curtea Constituțională să dea o soluție privind interpretare a
constituțio – nală a art. 5 din N.C.P într-o altă manieră decât pornind de la textul emis
de legiuitor – text ce face referire la aplicarea legii mai favorabile în raport
cu infracțiunea comis ă, nu în raport cu persoana infractorului (indiferent de numărul
infracțiunilor pe care le -ar fi comis) .
De aceea putem concluziona că legea penală mai favorabilă se analizează și se
determină în raport cu fiecare infracțiune ( global pentru fie care infrac țiune în parte –
însemnând aceeași lege în privința condițiilor de incriminare, de angajare a răspunderii
penale, de stabili re și aplicare a pedepsei indi viduale, a modalității de individualizare a
acesteia etc.), și nu global pentru cauza dedus ă judecății, nu global în raport de toate
infracțiunile imputate unui inculpat într -o cauză penală dedusă judecății.
O asemenea aplicare a legii penale mai favorabile, din rațiunile mai sus expuse,
nu vine în niciun fel în contradicție cu disp ozițiile general obliga torii ale Deciziei Curții

60 Deși ar putea fi judecate definitiv, ca infracțiuni concurente, la aceeași dată, săvârșirea lor este
plasată la momente diferite, ceea ce poate determina teoretic, pentru unele dintre infracțiuni, un număr
mai mare de legi penale ce s -au succedat în raport cu alte infracțiuni din structura pluralității.

Constituționale nr. 265/2014, care nu impune aplicarea globală a legii penale decât în
raport cu infracțiuni, nu cu persoane.
Putem spune că sunt două ipoteze concrete ce susțin acestă argumentație și anume :
 ipoteza în care procurorul, în cursul urmăririi penale, decide să disjungă
cauza, astfel încât dintr -o cauză inițială cu mai multe infracțiuni concurente (comise de
aceeași persoană) se creează dosare distincte ce sunt trimise distinct în judecată,
judec ate distinct (de aceeași instanță sau de instanțe diferite). Într -o asemenea situație,
nimic nu oprește ca acestor fapte concurente, judecate în cauze penale distincte, dar în
paralel, să li se aplice legi penale mai favorabile diferite, niciuna dintre ins tanțe nefiind
obligată să se intereseze „din timp” ce lege penală a aplicat cealaltă instanță,ca nu
cumva, per ansamblu, global, inculpatului să i se aplice legi penale diferite pentru fapte
concurente;
 ipoteza în care, judecând o cauză având ca obiect o infracțiune comisă sub
legea veche, stabilim că legea nouă este lege penală mai favorabilă (de exemplu, o
înșelăciune în formă simplă dedusă judecății), dacă din fișa de cazier judiciar instanța,
cu ocaz ia judecării infracțiunii, constată că inculpatul mai suferise anterior o
condamnare (într -un alt dosar) tot pentru o infracțiune comisă sub legea veche, dar
pentru care s -a aplicat definitiv legea veche, ar fi împiedicată de vreun text de lege să
îi rețin ă inculpatului – pentru fapta nou -dedusă judecății – legea nouă ca fiind mai
favorabilă ?
Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie negativ în sensul că nu există un
argument juridic pentru a afirma contrariul61.
Ambele ipoteze pun în discuție problema -cheie – nu aceea dacă într -un concurs
avem dreptul să aplicăm câte o lege penală mai favorabilă fiecăreia dintre infracțiunile
concurente, ci, în cazul în care am procedat în această manieră și am determinat legi
penale mai favorab ile diferite , ce lege aplicăm chestiunii legate de contopirea
pedepselor pentru a da eficiență concursului de infracțiuni.
Având în vedere cea de -a doua chestiune analizată putem opta pentru aplicarea
legii penale prin raportare la infracțiun i (luate individual), și nu per dosar , și dacă, în
acest mod, stabilim ca fiind legi penale mai favorabile legi diferite în raport de

61 Magistraturii cu președinții secțiilor penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel,
Curtea de Apel București, 27 -28 noiembrie 2014, disponibilă la adresa http://www. inm-
lex.ro/fisiere/d_766/Minuta%20intalnire%20presedin ti%20sectii%20penale.pdf, accesată la data de 25
aprilie 2015.

infracțiunile concurente, atunci care dintre legile penale succesive le vom aplica pentru
rezolvarea concursului de infrac țiuni: întotdeauna legea nouă? Legea nouă sau cea
veche, după cum dispozițiile acesteia ar fi, din nou, mai favorabile in culpatului?
Dacă vom proceda în felul următor , vom determina legile penale mai favorabile
pentru fiecare dintre infracțiuni le concurente, aplicând o singură lege (nouă sau veche)
pentru a „rezolva” concursul și a stabili pedeapsa pentru concurs , nu ajungem cumva
inerent în ipoteza ca, în aceeași cauză, în privința un ora dintre infracțiunile concu rente,
să apară o lex tertia și, astfel, să venim în contradicție cu dispozițiile Deciziei Curții
Constituționale nr. 265/2014?
Opinăm că această posibilă lex tertia ce ar apărea în ipoteza mai sus ilustrată nu
numai că este inerentă în astfel de cazuri, dar nu poate contraven i dispozițiilor statuate
prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014.
În jurisprudența sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie
ce însoțește actele jurisdicționale, d eci și deciziile Curții Consti tuționale, se at așează nu
numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta . Astfel, Curtea a
reținut că atâ t considerentele, cât și dispo zitivul deciziilor sale sunt general obligatorii
și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept62.
Prin urmare, parcurgând aceste considerente ale Deciziei nr. 265/2014,
constatăm că rațiunea pentru care, în esență, s-a apreciat că doar interpre tarea aplicării
„globale” („unitare”) a legii penale mai favorabile este constituțională, deoarece, în caz
contrar, „prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se
creează, pe cale judiciară , o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală
concepută de legiuitor”63, este aceea că, „în activitatea de interpretare a
legii, judecător ul trebuie să reali zeze un echilibru între spiritul și litera legii, între
exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a
legifera , prin substi tuirea autorității competente în acest domeniu” (s.n.)64.
Crearea unei lex tertia de către judecător în aplicarea legii este elementul -cheie
care a determinat Curtea să statueze asupra imposibilității de a aplica legea penală pe
instituții autonome, împiedicând astfel judecătorul să intre în sfera de atribuții ale
puter ii legislative. Problema nu este aceea a inter dicției de a combina dispoziții din legi
diferite (apărând o lex tertia ), ci mai degrabă cine ar avea dre ptul să procedeze în acest

62 Decizia nr. 265/2014, pct. 50.
63 Idem, pct. 49.
64 Idem, pct. 44.

fel.În materia rezolvării concursului de infracțiuni, această „combinare” de l egi ce ar
rezulta în urma adoptării soluțiilor mai sus propuse nu este rezultatul voinței
judecătorului, în aplicarea legii, ci a fost statuată de legiu itor prin Legea de punere în
aplicare a Noului Cod P enal (Legea nr. 187/2012) .
Conform art. 10 din Legea nr. 187/2012, „Tratamentul sancționator al
pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre
infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru
celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.
Concursul de infracțiuni este, indubitabil, o formă a pluralității de infracțiuni
și, pe c ale de consecință, este supus, în cazul unei situații tranzitorii, dispozițiilor
acest ui articol.
Articolul 10 din Legea nr. 187/201265 instituie – prin voința legiuitorului –
ipoteza creării acestei lex tertia , permițând, în privința tratamentului sancționator al
pluralității, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru i nfracțiunile componente
ale infracțiunii66. Interpretând per a contrario acest text legal, rezultă că aplicarea legii
noi tratamentului sancționator este obligatorie doar atunci când cel puțin una dintre
infracțiunile concu rente a fost comisă după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind
obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche.
Dacă însă au fost aplicate legi penale diferite faptelor ce alcătuiesc concursul
de infracțiuni67, nefiind obligatorie aplica rea tratamentului sanc ționator din legea nouă,
înseamnă că, după caz, s -ar putea aplica ori legea nouă, ori legea veche acestui
tratament sancționator.
Maniera de alegere a uneia dintre cele două legi pentru acest tratament
sancționator nu este stab ilită de dispozițiile Legii de Punere în A plicare. Pentru a nu

65 Textul art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu a făcut obiectul unei analize de neconstituționalitate, din
câte știm; în mod cert, cu ocazia discutării excepțiilor referitoare la art. 5 NCP, Curtea nu a extins
analiza și asupra acestui text (având această posibilitate), neapreciind că acel text ar fi contrar normelor
constituționale. Acest lucru întărește convingerea noastră că necon stituțională nu este în sine
combinarea unor texte din legi penale diferite, ci realizarea unei astfel de operațiuni de către
magistratul judecător, exponent al autorității judecătorești. Cătă vreme combinarea o dispune
legiuitorul, atunci acesta este drep tul suveran al său, în conformitate cu dispozițiile Legii fundamentale.
66 Tratamentul sancționator (…) se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile
din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru ce lelalte infracțiuni pedeapsa a
fost stabilită potrivit legii vechi ” (s.n.)!!
67 Fapte comise sub legea veche.

genera însă o opțiune pur aleatorie din partea judecătorului în stabilirea acestei legi,
apreciem că singurul criteriu ce poate determ ina aplica bilitatea uneia sau a alteia dintre
ele este legea penală mai favorabilă incul patului .
Câtă vreme opțiunea de combinare a legilor succesive nu este alegerea
judecătorului, ci opțiunea legiuitorului68, prin aplicarea în această manieră a
dispozițiilor relative la concursul de infracți uni nu se înfrâng dispozițiile general
obligatorii ale Deciziei nr. 265/2014.
Având în vedere cele prezentate putem concluziona că, în ceea ce privește
determinarea legii penale după care s -ar aplica dispozițiile privind concursul de
infracțiun i, se impun următoarele soluții :
 dacă pentru toate faptele imputate inculpatului se va reține, ca lege aplicabilă,
legea veche , atunci concursul de infracțiuni va fi supus dispozițiilor din legea veche –
33-34 din Codul Penal din 1969;
 dacă pentru toate faptele imputate inculpatului se va considera ca fiind mai
favorabilă legea nouă , atunci concursul de infracțiuni va fi supus dispozițiilor din legea
nouă – 38-39 N .C.P;
 în ipoteza determinării unor legi diferite ca fiind mai favorabile pentru fiecare
dintre infracțiunile concurente, regulile referitoare la contopirea pedepselor, la
stabilirea pedepsei concursuale se impun a fi stabilite după legea nouă , după lege
veche sau se determină din nou prin raportare la dispozițiile mai favorabile
inculpatului ;
 în ipoteza unei pluralități de infractori, legea penală mai favorabilă se
determină nu per dosar , ci individual , prin raportare la fiecare dintre inculpați, nefiind
contrar dispozițiilor deciziei Curții Constituționale ca, deși p articipanți la comiterea
uneia și aceleiași infracțiuni, fiecăruia dintre participanți să îi fie mai favorabile legi
penale succesive .
4.2. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN POSTSEMENTIAM
Această ipoteză de analiză vizează situația pedeps elor rezultante aplicate prin
hotărârile penale rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a N.C.P .Pentru a fi

68 Ipoteză ce a existat și în vechiul Cod penal, fără a fi apreciată până în anul 2014 ca interferând cu
dispozițiile constituționale. Astfel, conf orm art. 13 alin. (2) C. pen. 1969,
„Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea
penală nouă se aplică în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute
în legea penală nouă nu se mai aplică” (s.n.).

incidente dispozițiile art. 6 din N.C.P , este necesar să fie analizată, pe de -o parte dacă
pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă pen tru fiecare infracțiune concurentă în
parte este mai mare decât maximul special prevăzut de N.C.P , pentru acele infracțiuni,
situație în care , după caz, pedepsele stabilite se vor reduce la acest maxi m special, iar
pe de altă parte , dacă pedepsa rezultant ă aplicată prin hotărârea definitivă pentru
concursul de infracțiuni depășește limita maximă la care se poate ajunge prin aplicarea
dispozițiilor art. 39 din N.C.P , caz în care pedeapsa rezultantă va fi redusă la această
limită.

CAPITOLULV: ASPECTE PROCESUAL – PENALE ALE
INSTITUȚIEI CONCURSULUI DE INFRACȚIUNI.

În teoria, legislația și practica judiciară penală există o problemă mult dezbătută
aceea a implicațiilor procesual -penale ale instituției concursului de infracțiuni.
Potrivit art. 3369 și 34 din vechiul Cod de Procedură Penală, în cazul concursului
de infracțiuni se aplicau regulile de competență privitoare la indivizibilitate (cazul
conc ursului ideal, la care se referea art.33 lit.b din vechiul Cod de Procedură Pena lă)
respectiv la conexitate (cazul concursului ideal la care se referă art.34 lit.a și c din
vechiul Cod de Procedură Penală).
În legătură cu aplicarea pedepsei comune în caz de c oncurs de infracțiuni, se
ridica , pe plan procesual, problema competenței, adică cărei instanțe îi revine
competența de a face aplicația dispozițiunilor cuprinse în art. 34 din vechiul Cod de
Procedură Penală .
Potrivit art. 33 și 34 vechiul Cod de Procedură Penală , în cazu l concursului de
infracțiuni se aplică regulile de competență privitoare la indivizibilitate [cazul
concursului ideal, la care se referă art. 33 lit. b) C. proc. pen.], respectiv la conexitate
[cazul concursului real, la care se referă art. 34 lit. a) și c ) C. proc. pen.]. Competentă

69 Art. 33. Cod Procedură Penală – Este indivizibilitate:
a) când la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane
b) când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite prin același act
c) în cazul i nfracțiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte
materiale alcătuiesc o singură infracțiune

în caz de indivizi bilitate sau conexitate este, potrivit art. 35 C. proc. pen., instanța care
a fost mai întâi sesizată, iar dacă competența după natura faptelor sau calitatea
persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit , competența revine instanței
superioare în grad, iar dacă una dintre instanțe este civilă, cealaltă militară, competența
revine instanței militare.
O altă problemă procesuală care se punea era cea referitoare la neaplicarea sau
aplicare greșita a dispozițiunilor art. 34 V.C.P.P . de către o instanță, fie prin aceea că
nu a stabilit pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa cuvenită, fie din cauză că
pedeapsa comună nu a fost aplicată în limitele fixate de aceste dispoziții. Dacă aceste
greșeli se găsesc într -o hotărâre nedefinitivă, ele pot fi înlăturate prin folosirea căilor de
atac ordinare, iar dacă hotărârea este definitivă, ele vor fi înlăturate, atunci când există
un interes, pe calea contestației contra executării sau pe calea recursului extraordinar.
O problemă procesuală a implicației concursului de infracțiuni este și aceea a
recalculării pedepsei comune atunci când a intervenit o cauză de stingere a răspunderii
penale sau a pedepsei pentru una sau unele dintre faptele aflat e în concurs, după ce
hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Această recalculare se obține a tot pe c alea contestației la executare potrivit
dispozițiilor art. 461 din V.C.P.P .
Cu privire la contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente jude cate
separat se pune a pe plan procesual de asemenea problema competenței, cu alte cuvinte,
cărei instanțe îi revine competența de a efectua contopirea pedepselor în cazurile
prevăzute în art. 36 V.C.P .
Problema a fost rezolvată prin dispozițiile cuprinse în art. 449 V.C.P.P . Potrivit
dispozițiilor cuprinse în acest art. 449, instanța competentă a modifica pedeapsa î n
cazurile prevăzute în art. 35 V.C.P. este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în
cazul când cel condamnat se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei
rază teritorială se află locul de deținere, instanța putând fi sesizată din oficiu sau la
cererea procurorului ori a celui condamnat.
Noul Cod de Procedură Pen ală reglementează la art. 43 situațiile în care se poate
dispune reunirea cauze.
Prima situație prevăzută la alin. 1 se referă la cazul în care instanța de judecată
dispune reunirea cauzelor în cazul infracțiunii continuate, al concursului formal de
infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o

singură infracțiune. Condiția fiind indeplinită numai cu privire la concursului formal
de infracțiuni nu și cu privire la concursul real.
La alin. 2 este prevăzută o a doua situaț ie în care instanța de judecată poate
dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în să numai în
anumite cazuri, după cum urmează :
 când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași p ersoană;
 când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;
când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiției.
În legatură cu aplicarea pedepse i comune în caz de concurs de infracțiuni se
ridică, pe plan procesual, problema competenței, adică cărei instanțe îi revine
competența de a pune în aplicare dispoziți ile cuprinse în art. 43 Cod de Procedură Penală.
În dispozițiile n oului Cod de Procedură Penală la art. 44 este reglementată
competența în caz de reunire a cauzelor .
În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte,
competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a
judeca toate faptele și pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după
natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de
grad diferit, competența de a judeca toate cauzele re unite revine instanței superioare în
grad.
Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta
sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s -a dispus
disjungerea sau încetarea procesului p enal ori s -a pronunțat achitarea.
Tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni sunt de
competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în
care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit,
competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.
În situația în care d acă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară,
competența revine instanței civile. Totodată d acă instanța militară este superioară în
grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente.
Tot în vechiul Cod pe Procedură Penală se punea problema în cazul neaplic ării
sau aplicării greșite a dispozițiilor art.34 din vechiul Cod de Procedură Penală de către
o instanță, fie prin aceea că nu a stabilit pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa
cuvenită, fie din cauză că pedeapsa comună nu a fost aplicată în limitele fixate de aceste

dispoziții.70 Dacă aceste gre șeli se găsesc într -o hotărâre nedefinitivă, ele pot fi
înlăturate prin folosirea căilor de atac ordinare, iar dacă hotărârea este definitivă, ele
vor fi înlăturate pe calea contestației la executare sau pe calea recursului extraordinar.
În legislația procesual penalǎ mai veche, contestația la executare era
consideratǎ o cale de atac extraordinarǎ, fiind reglementatǎ ca atare, alǎturi de
contestația contra hotǎrârii (actuala contestație în anulare).
Contestația la executare a fost definitǎ, în literatura de specialitate, ca un
procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea
în ex ecutare a hotǎrârilor penale71. În cadrul contestației la executare nu pot fi
administrate probe care tind sǎ pun ǎ în discuție ceea ce sa stabilit, cu autoritate de lucru
judecat, printr -o hotǎrâre definitivǎ72. Cazurile de contestație la executare prevǎzute în
art. 598 alin. 1 lit. a), b) și c) sunt identice cu cele prevǎzute în art. 461 alin. 1 lit. a), b)
și c) din Codul de procedurǎ penalǎ din 1968
În legătură cu contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente judecate
separat se pune pe plan procesual deasemenea problema competenței, cu alte cuvinte, cărei
instanțe îi revine competența de a efectua contopirea pedepselor în cazurile prevăzute de
art. 39 din N.C.P .
În vehiul Cod de Procedură Penală această situație era prevăzută la art.449 ,
respective instanța competentă care a modificat pedeapsa în cazurile prevăzute în art.35
din vechiul Cod Penal este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel
condamnat se află în stare de deținere, instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială
se află locul de deținere, instanța putând fi sesizată din oficiu sau la cererea procurorului ori
a celui condamnat.
Aceste dispoziții legale au fost preluate și de noul Cod de Procedură Penală , fiind
prevăzute de art. 585 , intitulat „Alte modificări de pede pse” , unde este descrică
situația în care pedeapsa pronunțată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a

70 Art. 34. Cod Procedură Penală – Este conexitate:
a) Când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane
împreună, în același timp și în același loc
b) Când o infracțiune este săvârșită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracțiuni, ori este
săvârșită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspunderea p enală a făptuitorului altei infracțiuni.

71 [6] Antoniu G., Volonciu N., Zaharia N., Dicționar de procedurǎ penalǎ, Editura științificǎ și
enciclopedicǎ, București, 1988, p. 379.
72 [7] C. A. București, secția I penalǎ, decizia nr. 166/2003, Constantinescu M., Executarea hotǎrârilor
penale. Practicǎ judiciarǎ, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 187

hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri
definitive, existența vreuneia dintre următoarele situații:
a) concursul de infracțiuni ;
b) recidiva;
c) pluralitatea intermediară;
d) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.
Totodată la alin. 2 este prevăzută care i nstanța este competentă să dispună
asupra modificării pedepsei , aceasta fiind instanța de executare a ultimei hotărâri sau,
în cazul în care persoana condamnată se află în stare de dețin ere, instanța
corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Trebuie amintit
faptul că s esizarea instanței se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui
condamnat. , iar l a primirea cererii, președintele completului de judec ată dispune
atașarea la dosar a înscrisurilor și luarea tuturor măsurilor necesare soluționării cauzei.

CAPITOLUL VI : SISTEME DE SANCȚIONARE Î N DREPTUL
PENAL COMPARAT

Ca mijloc de realizare prin constrâ ngere a ordini i de drept penal, pedeapsa, ca și
celelalte instituț ii fundament ale ale dreptului penal (infracțiunea și răspunderea penală),
și-a găsit reglementarea legislativă în toate sistemele de drept. [1]
În legislația penală franceză , concursul de infracțiuni este prevăzut de
dispozițiile art.132 -2 din C.pen.Francez și anume există infracțiuni multiple în cazul în
care o infracțiune este comisă de o persoană înainte de a fi fost, c ondamnată definitiv
pentru o altă infracțiune .
Atunci când, în cursul aceleiași proceduri, inculpatul este condamnat pentru mai
multe infracțiuni concurente, fiecare dintre sancțiunile pot fi impuse. Cu toate acestea,
atunci când mai multe ped epse de aceeași natură sunt aplicate, pentru acestea poate fi
pronunțată doar o singură pedeapsă de aceeași natură în limita legală maximă pentru
cea mai mare dintre ele.
În sensul articolelor 132 -3 și 132 -4, pedepsele privative de libertate sunt
similare și toate pedeapsă cu închisoarea este confundată cu o condamnare pe viață.
Totodată se ține cont de faptul că inculpatul este recidivist.

În cazul în care pedeapsa închisoarii pe viață, este prevăzută pentru una sau mai
multe din tre infracțiunile concurente, atunci pedeapsa este orientată spre, maximul legal
care este stabilit la treizeci de ani închisoare.
Valoarea maximă legală a amenzi de zi cu zi și condamnarea muncii de interes
general sunt asigurate, respectiv de secțiunile 131 -5 și 131 -8. Câștigurile fie legate în
parte sau într -una dintre sentințele pronunțate pentru infracțiuni în concurs nu împiedică
executarea pedepselor similare neclasic suspendate.
În cazul în care o pedeapsă a fost grațiată sau a fost mărită , se consideră, în sensul
confuzie, probleme care rezultă din măsura sau decizia. Creșterea a avut loc după
confuzia se aplică pedeapsa care rezultă din co nfuzie. Durata de remisie se deduce din
cea a pedepsei, dacă este cazul, după o confuzie. Fără a aduce atingere celor de mai sus,
amenzile pentru încălcările sunt cumulative între și cu cele efectuate sau impuse pentru
concurență în infracțiuni sau infracț iuni.
În ceea ce privește sancț iunile aplica te persoanelor fizice, pe baza împărțirii
tripartite în crime, delicte și contravenț ii, se disting : pedep se criminale, una pentru
infracțiunea de drept comun și alta pentru infracț iuni politice (sist em de pedepse
paralele).
Pedepsele criminale prevăzute pentru infracț iunile de drept co mun sunt :
recluziunea criminală perpetua ; recluziunea criminală pe timp mărginit (până la 30 de
ani) ; amenda (care poate fi aplicată ală turat uneia din cele lalte pedepse).
Pentru infracț iunile politice pedepsele sunt : încarcerarea (închisoarea) până la
10 ani (în caz de recidivă maximul pedepsei poate fi sporit până la 20 ani – art. 132 -9
din C.pen.Francez ); amenda; ziua -amendă; munca î n interes ge neral; pedepse privative
sau restrictive de drepturi.
Legea din 11 iulie 1975, marcând sfâșitul luptei î mpotriva pedepselor privative
de libertate a autorizat pe judecător să pronunțe cu titlu de pedeapsă principală î n locul
celor privative de libertate, pedepsele privative sau restrictive de dre pturi (art. 131 -6
C.pen.Francez .) precum ș i pedepsele complementare (art. 13 1-10 C.pen.Francez ); la
acestea se adaugă munca î n interes genera l și ziua -amendă , introduse prin Legea din 10
iunie 1983.
Legislația penală franceză, așa cum s -a arătat, a reușit, de o manieră
spectaculoasă, să substituie pedepselor privative de libertate unele pedepse privative
sau restrictive de drepturi (dintre care : cinci sunt legate de conducerea autovehiculu lui;
trei de folosirea armelor; interdicția de a folosi pe o perioadă până la 5 ani, instrumente

de plată – carduri – sau de a emite cecuri; confiscarea lucrului c are a servit sau era
destinat să servească la comiterea infracțiunii; interdicția de a exerci ta pe o perioadă de
până la 5 ani, o activitate profesională sau socială ). Prin introducere a acestor
substitutive, s -a reușit să se evite izolarea conda mnatului cu rezultate pozitive în lupta
împotriva fenomen ului infracț ional .

În legis lația de drept penal belgiană , concursul de infracțiuni este pr evăzut
la art. 58 Capitolul VI intitulat – Despre concursul de infracțiuni, din C.pen. Belgian, și
anume orice individ care se face vinovat de mai multe contrav enții primește pedeapsa
pentru fiecare dintre acestea . În cazul în care se aplică pedepse cu munca, durata
acestora poate fi cumulata până la maximum trei sute de ore.
În cazul în care există concurs de unul sau de mai multe delicte cu una sau mai
multe contravenții, toate ame nzile (pedepsele cu muncă) și pedepsele cu detenția
corecțională vor fi cumulate, în limitele stabilite la articolul următor. În cazul în care
există concurs de mai multe delicte, pedepsele vor fi cumulate fără ca ele să poată totuși
depăși dublul maximulu i pedepsei celei mai mari. În nici un caz, această pedeapsă nu
poate depăși douăzeci de ani de recluziune (sau trei sute de ore de pedeapsă cu muncă ).
Când un delict este în concurs fie cu unul sau mai multe delicte, fie cu una sau
mai mu lte contravenții, se va pronunța doar pedeapsa aferentă delictului.
În cazul de concurs de mai multe pedepse se va pronunța pedeapsa cea mai grea.
Această pedeapsă poate fi chiar majorată cu cinci ani peste maximum, dacă constă în
recluziunea p e o perioadă de timp sau în detenția de la cincisprezece la douăzeci de ani
sau pe un termen mai mic. Pedeapsa cea mai grea este cea a cărei durată este cea mai
lungă. Dacă pedepsele sunt de aceeași durată, recluziunea este considerată ca fiind o
pedeapsă m ai grea decât detenția.
Pedepsele de confiscare specială, pe motivul comiterii mai multor crime, delicte
sau contravenții, vor fi întotdeauna cumulate.Când o aceeași faptă constituie mai multe
infracțiuni sau când diferitele infracțiuni supuse si multan aceleiași hotărâri de fond
constituie manifestarea succesivă și continuă a aceleiași intenții delictuale, se pronunță
doar pedeapsa cea mai grea.
Când judecătorul de fond constată că infracțiunile care au făcut anterior obiectul
unei decizi i definitive, precum și alte fapte despre care este sesizat și care, presupunând
că sunt stabilite, sunt anterioare deciziei pronunțate și constituie cu primele
manifestarea succesivă și continuă a aceleiași intenții delictuale, el ține cont, la

stabilir ea pedepsei, de pedepsele deja pronunțate. Dacă acestea îi par suficiente pentru
o justă reprimare a tuturor infracțiunilor, se pronunță asupra vinovăției și trimite în
decizia sa la pedepsele deja pronunțate. Totalul pedepselor pronunțate în aplicarea
acestui articol nu poate depăși maximul pedepsei celei mai grele
Pedepsele principale sunt prevăzute în art. 7 din C.pen. Belgian și ele sunt fie
privative de libertate, fie privative de elementele din patrimoniu. La pedepsele
principale se pot adăuga, cu titlu de pedeapsă complementară , unele pedepse accesor ii
(privative de drepturi) fie în mod obligatoriu (câ nd legea impune acest lucru), fie
facultativ (la aprecierea jude cătorului).
C.pen. Belgian, clasifică pedepsele principale î n : pedepse criminale, pedepse
corecționale și pedepse polițieneș ti. Pedeps ele privative de libertate prevăzute sunt:
închisoarea (întemnițarea) care poate fi corecțională (î ntre 8 zile – 5 ani) sau a plicată de
poliție (î ntre 1 – 7 zile) ; recluziunea (pe o durată cuprinsă între 5 – 10 ani) ; munca
forțată perpetuă (potrivit art. 13 bis din C.pen. Belgian pedea psa cu moartea a fost
abrogata și înlocuită cu munca forțată, perpetuă) ; munca forțată pe timp mărginit (10
ani sau î ntre 15 – 20 de ani).
Limita maximă de pedeapsă se poate atinge în cazul existenței concursului de
infracț iuni, a recidivei sau a circumstanț elor agravante.
Pentru infracț iunile considerate crime politice, legea prevede o pede apsă
specială și anume detenț ia, fie perpetuă, fie pe termen, între 15 -20 ani (detenția
extraordinară) sau î ntre 10 – 15 ani ori între 5 – 10 ani (detenția ordinară ).
Pedeapsa privativă de patrimoniu este amenda penală, care însă nu ț ine seama
de veniturile material e ale condamnatului iar pentru încălcarea acestor inconveniente,
în doctrină s -au făcut propuneri de î nlocui rea ei cu sistemul „zilei -amendă ”.[6]
În legislaț ia de drept penal s paniolă existența concursului de infracțiuni este
reprezentată de acea situație în care același act constituie două sau mai multe infracțiuni
( concurență perfectă ) sau atunci când mai multe acte comis e de aceeași persoană
constituie mai multe infracțiuni , cu condiția ca pentru nici unul nu a avut loc după
existența unei condamnări pentru oricare dintre ele ( concurs reale ) . În cele din urmă,
C.pen. Spaniol a numit concursul medial ca concurs real , în care o infracțiune este un
mijloc necesar de a comite o alta.
Concurs perfect există atunci când un singur act constituie două sau mai multe
infracțiuni. Doctrina face distincția între o concurență perfectă omogenă (în cele crime

de prezență sunt egale) și concurență perfectă eterogene (diferite infracțiuni). Acesta
este reglementat în articolul 77 din C.pen. Spaniol .
Deși jurisprudenț a spaniolă , uneori , face aluzie la concurs omogen,
acesta trebuie amintit că articolul 77 din C.pen. Spaniol se referă numai la concursul
eterogen .În concurs id eal (perfect) de infracțiuni pedeapsa pentru infracțiunea cea mai
gravă în jumătatea superioară, dar poate fi mai mare, care reprezintă suma care
corespund aplică în mod separat în cazul în care se aplică încălcărilor penaran. Când
este astfel calculată de pășește această limită, încălcările sunt sancționate separat.
Concurența medială reprezintă acea situație când o infracțiune este un mijloc
necesar pentru a comite cealaltă. Tratamentul lor legal este , de asemenea , conținut
în articolul 77 alin. 3 din C.pen. Spaniol , și este același cu Codul Penal atribuit
concursului ideal.
Inițial o interpretare a acest ui tip de competiție a avut loc în cazurile în care,
fără mijloace crima, cealaltă infracțiunea nu a putut comis ( nevoie abstract ). Cu toate
acestea, în prezent , se înțelege într – un alt sens, astfel că va există o concurență medială
în cazul în care o infracțiune nu poate fi comisă fără acordul celuilalt ( nevoia
specifică ). În orice caz, pedeapsa nu poate depăși termenul prevăzut la articolul 76
C.pen. Spaniol .
Se pare ca un criteriu sigur pentru a determina „nevoie“ este de a verifica dac ă o
conexiune tipică între infracíunile concurente are loc în acest caz. Astfel, atunci cân d
în comiterea unei infracțiuni , cum ar fi frauda, înșelăciune tipic ă se materializeaza printr
-o altă infracțiune, de exemplu, minciuni, folosind un alt nume, etc., ținând cont de
cerințele de conexiune logi că, temporară și spațiu, aceaste acțiuni trebuie să fie luate
în considerare pentru instrumenta rea cauzei . În orice caz , cerința ca prima aba tere este
un necesar pas pentru a face o altă abatere, nu înseamnă că ar trebui să fie absolut
esențial ă pentru comiterea a doua. În scopul limitării, trebuie amintit că , atunci când
mai multe infracțiuni sunt urmă rite în comun se aplică tuturor pedepse , mai grave care
, cum în numeroase hotărâri au fost declarate, în special, în ceea ce privește concurența
mass – media .
Doctrina spaniolă a înțeles că art. 77 alin 3 din C.pen. Spaniol atunci când
acesta afirmă că impune „o sancțiune mai mare , care ar fi corespuns, în cazul specific,
pentru infracțiunea cea mai gravă“ ridică întrebări de interpretare preferând să înțeleagă
că sancțiune mai mare implic ă o pedeapsă mai mare .

Concurența reală există atunci când mai multe acte comise de aceeași persoană sunt
elemente constitutive ale diferitelor infracțiuni.
 Principiul general: acumularea de materiale. Acesta este menționat în
primul paragraf al articolului 73 din C.pen. Spaniol , în care persoana responsabilă
pentru săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni îi vor fi impuse toate sancțiunile
prevăzute pentru aceste infracțiuni. " – se va proceda la executarea simultană a
sancțiunilor, dacă este posibil, prin natura și efectele acestora . În cazul în care acest
lucru nu este posibil, se va rul ua fiecare în ordinea gravității lor respective. Articolul 75
C.pen. Spaniol prevede că „atunci când toate sau unele dintre pedepsele prevăzute
pentru diferite infracțiuni nu pot fi executate simultan de către contravenient, se vor
executa în ordinea severității lor, cât mai curând posibil.“
 Limitate prevăzute pentre acumularea legală. Sunt prevăzute de art. 76
C.pen. Spaniol , astfel cum a fost modificat prin Legea Organiă nr.1/2015 , reformarea
Codului Penal conține următoarele reguli:
Pedeapsa efectivă maximă aplicată celui vinovat nu trebuie să depășească de trei
perioada de timp privind duratate acesteia aplicată pentru cea mai severă sancțiune ,
care nu po ate depăși 20 de ani. În mod excepțional, acest plafon este:
– 25, în cazul în care subiectul a fost condamnat pentru două sau mai multe
infracțiuni , iar unul dintre ele este pedepsi tă prin lege cu închisoare de pâ nă la 20
de ani.
– La 30 de ani, atunci când subiectul a fost condamnat pentru două sau mai multe
infracțiuni , iar unul dintre ele este pasibilă de pedeapsă l egală de peste 20 de ani
de închisoare.
– 40, atunci când subiectul a fost condamnat pentru două sau mai multe infracțiuni
și cel puțin două dintre ele să fie pasibile de pedeapsă legală de peste 20 de ani
de închisoare .
– 40, atunci când subiectul a fost condamnat pentru două sau mai multe
infracțiuni de terorism prevăzute în a doua secțiune a capitolului V din titlul XXII din
cartea II a C.pen. Spaniol și una dintre ele este pedepsită prin lege cu pedeps a
închisoarii de 20 ani.
În cazul în care subiectul a fost condamnat pentru două sau mai multe infracțiuni
și cel puțin una dintre ele este pedepsită prin lege cu pedeapsa închisoarii el va fi supus
dispozițiilor art.92 și 78 lit. a din C.pen. Spaniol .

Limitarea se aplică chiar și în cazul în care sancțiunile au fost aplicate în diferite
procese atunci când acestea au fost pentru fapte săvârșite înainte de data la care au fost
urmărite penal.
În vederea unificării criteriilor, având în vedere argumentele doctrinare și
jurisprudențiale fondat e pentru fiecare dintre alternative, non – jurisdicțională TS
plenară, care a avut loc la 19 decembrie 2012, a fost adoptat următoarea rezoluție:
„Pentru a determina plafoanele de conformitat e stabilite în literele a) până la d) ale art.
76 C.pen. Spaniol trebuie adresată pedeapsa fiscală , dar având în vedere degradări
obligatorii în conformitate cu rata de implementare a criminalității. "

În dreptul penal italian , expresia concurenței infracțiunilor se referă la cazurile
în care un singur subiect este în același timp, responsabil pentru mai multe infracțiuni.
În Italia, fenomenul este reglementată de articolele 71 și următoarele articole din C.pen.
Italian .
Concursul de infracțiuni apare atunci când o persoană care încalcă în mod repetat
legea penală și, prin urmare, îndeplinește conținutul constitutiv al mai multor
infracțiuni. Mai mult decât o instituție juridică independentă concursul de infracțiuni
este o Juris nomen folosită pentru a indica atribuirea mai multor infracțiuni la același
subiect.
Concursul este împărțit în:
Concursul material care presupune că același subiect cu mai multe acțiuni sau
omisiuni săvârșește o serie de infracțiuni (cum ar fi atunci când cineva cu mai multe
răni provocate de gloanțe ucide mai mulți oameni). Concurs materialul poate fi omogen
atunci când persoana comite mai multe încălcări ale aceleiași legi penale; Totodată
acesta este definit eterogen atunci când acestea încalcă reguli diferite, cu o multitudine
de acțiuni sau omisiuni. Concursului material se găsește în „art .81, al in. 2 din C.pen.
Italian .
Codul P enal Italian pedepsește sever con cursul material de infracțiuni, pri n
totalizarea pedepselor , receptiv la principiul tot crimina tot poenae potrivit căreia
infractorul va răspunde pentru suma sancțiunilor aplicate pentru infracțiuni le
individuale; un a stfel de tratament este aspru , cu toate acestea, este temperat fiind
încadrat de anumite limite, pedeapsa nu p oate depăși 30 de ani, în cazul faptelor
prevazute cu închisoare .

Interesul doctrinei penale și a legii predominante a raportului este de a introduce
un tratament de sancționare mai blând î n comparație cu cazurile normale de concurență.
Dimpotrivă, nu există nici un autor care ar putea să ia în considerare caracterul identic
penal ca motiv pentru agravarea vinovăției .
Elementele infracțiunii sunt trei: 1) O pluralitate de acțiuni s au omisiuni, înțeleasă
în sens juridic; 2) Încălcarea identic ă sau diferiă a prevederi lor legale : în acest sens, este
necesar să se amintească (Decretul 99/74), care a adăugat la prognoza anterioară, care
a constituit infracțiunea a continuat numai în cazu l încălcării aceleiași dispoziții drept,
cazurile de încălcare a mai multor prevederi ale legii în aplicarea principiului de favoare
rei. 3) invariabilitatea planului penal: acest punct merită mai mult st udiu. În doctrina
este dezbatută , de fapt, ideea ceea ce se înțelege prin același model penal. O parte din
autorii au considerat că expresia „același model penal“, ar trebui a fi înțeleasă într-un
sens pur intelectual “.
Concursul formal (sau ideal ) de infracțiuni este în cazul în care același subiect
cu un singur act sau omisiune comite mai multe infracțiuni (cum ar fi atun ci când o
persoană insultă un public) .
Distincția dintre concursul formal și ce material este în ceea ce privește tratamentul
de sancționare.
Se vorbește de concur s formal omogen în cazul în care infracțiunile sunt de
aceeași specie. Tratamentul sancționator al concursului formal este mai puțin sever
decât cel impus la concursul material . În primul caz, de fapt, se aplică cumulul juridic
ar trebui să se aplic e în conformitate cu care pedeapsa pentru infracțiunea cea mai gravă,
care a crescu t de până la trei ori, în conformitate cu „cumulul de material temper at“, cu
prevederea unui „atenuat e“, tocmai de pedeapsă. Acest tratament atenuat a fost introdus
în 1974 prin Legea 220 din 7 iunie, 1974, care a înlocuit dispozițiile inițial e prevăzut e
de Codul Rocco, atât pentru concursul formal cât și pentru concursul material . Aceeași
reformă a ext ins aplicarea acumulării legale.
De exemplu: X vrea să ucidă pri n înjunghiere pe Y acesta nu răspunde la oricare
dintre leziuni cauzate prin crima, ci numai pentru crimă; Acest lucru se datorează
faptului că în conformitate cu articolul expus 84 (infracțiuni comp lexe) modalitățile de
concurs formal și material nu se a plică în cazul în care legea consideră ca elemente
constitutive, sau circumstanțe agravante ale unei infracțiuni numai, fapte care, în sine,
ar constitui, pentru ele însele, infracțiuni.

Fenomenul de concurență a crimin alității este deosebit de bogat în implicații
teoretice complexe, fiind așa cum este în centrul unuia dintre cele mai lungi și
controversate dezbateri al e științei penale contemporane.
Dezbaterea pornește de la următoarea întrebare: atunci când acțiunea este unic ă
și atun ci când se poate vorbi despre multitudinea de acțiuni?
Potrivit lui Francesco Antolisei, acțiunea (ex., X ucide cu un pumnal) este
constituită prin acte individuale (o singură lovitură de cuțit): pe baza acestei distincții,
este posibil să se af irme că acțiunea are un caracter unitar, atunci când suntem în
prezența a unei legături între actele și aceste acte sunt de asemenea caracterizate prin
contextualitate (de exemplu, se succed în timp, fără întrerupere apreciabilă). Concursul
perfect (sau f ormal) prevede crimele apoi un număr de fapte sau evenimente, care au în
comun (în totalitate sau parțial) acțiunea, sau o omisiune, c are este, procesul de
execuție.
De asemenea unitatea de acțiune , nu corespund e întotdeauna unități i de
infracțiu ne, de exemplu: cei care fura o ar mă, în scopul de a forța cu ea , victima să
întrețină raporturi sexuale, cu siguranță, va efectua două infracțiuni diferite, și a nume
furt și agresiune sexuală. În plus, în cazul în care legea protejează proprietatea extre m
de personal (cum ar fi, de exemplu, viața sau integritatea fizică), are loc întotdeauna o
pluralitate de infracțiuni: în cazul în care, cu aceeași acțiune, va fi îndreptată î mpotriva
mai multor persoane. (de exemplu, O bombă care a explodat a dus la uci derea mai
multor persoane).
În caz contrar, în cazul în care legea prote jează bunurile juridice diferit de cele
extrem de personale , o acțiune nu va presupune întotdeauna o pluralitate de infracțiuni
(de exemplu, furtul unui obiect care aparține mai multor proprietari). Pentru a determina
dacă ne aflăm în prezența unei concurs formal omogen , și nu în prezența unei singure
infracțiuni , criteriul de bază adoptat d e jurisprudență, este faptul că multitudinea de
infracțiuni este îndreptată împotriva interesele juridice prote jate de dispoziția în litigiu.
(de exemplu: Dacă explozia unei grenade ucide sau rănește mai multe persoane, se
produc mai multe infracțiuni contra vieții sau integri tății fizice, ceea ce duce la mai
multe infracțiuni de omor aflate în concurs ) .
Cu privire la pedepsele prevăzute de lege amintim: pentru delicte sunt
prevăzute : pedeapsa închisorii pe viață ( Legea nr. 589/13.10.1994, închisoarea pe viață
a înlocu it pedeapsa cu moartea, abrogată prin această lege); recluziunea (între 15 zile și
24 de ani, limita maximă putând fi majorată la 30 de ani în cazul existenței concursului

de infracț iuni, a concursu l de circumstanțe agravante s au pentru infracț iuni d eosebit de
grave – art. 630 C.pen. Italian ); pedeapsa amenzii; pentru contravenții C.pen. Italian
prevede : arestul (î ntre 5 zile – 3 ani care se execută în stabilimente sau secții speciale
cu obligaț ia condamnatului de a munci și în regim de izolare nocturnă) ș i pedeapsa
amenzii.
Prin Legea nr. 663/1986 s -au adus modificari C.pen. Italian , prevăvându -se că
pedeapsa recluziunii care nu depașește 2 ani, precum și pedeapsa arestului să poata fi
executată la locuință propr ie sau într -un loc de tratament în următoarele situații : pentru
femeile însărcinate sau care ală pteaza; pentru mame cu un copil mai mic de 3 ani;
pentru persoane cu sănătatea precară ; pentru persoane septuagenare; pentru persoane în
vârstă de până la 21 d e ani.
Legea nr. 689/1981 a prevăzut posibilitatea, ca în funcț ie de per icolul social
concret al infracțiunii și infractorului, să substituie pedepsei recluziunii și arestului o
sancțiune î n semilibertate (câ nd pedeapsa ce s -ar aplica nu depășeșt e un an) ori în
libertate controlată (dacă judecătorul apreciază că pedeapsa nu ar depăși 6 luni) sau cu
amendă (dacă aceasta ar putea fi plătită în termen de o lună ).
Măsurile de substit uire a pedepsei pot fi luate atât cu ocazia pronunțării
hotărâ rii (libertatea controlată) dar și în cursul executării (semidetenț ia).[8]
Libertatea controlată , presupune, din partea condamnatului : interzicerea
părăsirii locuin ței de domiciliu sau de reședința; obligația de a se prezenta cel puțin o
dată pe zi, la o oră fixată, la organul de poliție teritorial; interdicția de a deț ine arme;
retragerea pasaportului.

În legislația de drept penal a Republicii Moldova, concursul de infracțiuni este
reglementrat la art. 33 din C.pen. al R. Moldova .
Alin. 1 prevede faptu l că :Se consi deră concurs de infracțiuni săvă rșirea de către
o persoană a două sau mai multor infracțiuni dacă persoana nu a fost condamnată
definitiv pentru vreuna din ele și dacă nu a expirat termenul de prescripție de tragere
la răspundere penală, cu excepția cazurilor când săvâ rșirea a două sau mai multor
infracțiuni este prevăzută în articolel e părții speciale a prezentului cod în calitate de
circumstan ță care agravează pedeapsa.
Alin. 2 face o calsificare a c oncursul ui de infracțiuni în concurs real și ideal.
Concursul real există atunci câ nd persoana, prin două sau mai multe acțiuni
(inacțiuni), săvâ rșește dou ă sau mai multe infracțiuni.

Concursul id eal există atunci când persoana săvâ rșește o acțiune (inacțiune) care
întrunește elemente a mai multor infracțiuni.
Pentru existența concursului de infracțiuni sunt valabile condițiile care rezultă
din definiția legală a pluralității de infracțiuni, descrise în comentariul la art.32 C.pen.
al R. Moldova . Acesta reglementează prin prevederile alin.2 al prezentu lui articol
două forme ale concursului de infracțiuni: concursul ideal și concursul real.
Deosebirea dintre acestea este următoarea: concursul real apare ca urmare a săvârșirii
a două sau a mai multor acțiuni, care dau naștere infracțiunilor concurente, ia r
concursul ideal se constituie din săvârșirea unei singure acțiuni (inacțiuni) care, din
cauza împrejurărilor în care are loc și a urmărilor produse, generează mai multe
infracțiuni. Potrivit textului legii, există concurs ideal în cazul în care printr -o acțiune
(inacțiune) săvârșită de aceeași persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc și
a urmărilor pe care le – a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni. Drept
exemplu de concurs ideal de infracțiuni poate servi împrejurarea în car e o persoană a
aruncat o grenadă asupra unor colaboratori de poliție în incinta unei încăperi în care
se aflau și alte persoane. Acțiunea acestei persoane a fost încadrată ca atentat la viața
colaboratorului poliției (art.350 C.pen. al R. Moldova ); distrug erea sau deteriorarea
intenționată a bunurilor (art.197 C.pen. al R. Moldova ); tentativă de omor asupra a
două sau a mai multor persoane cu mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai
multor persoane (ar t.27, 145 alin.3 lit.a) și k) C.pen. al R. Mo ldova ). Astfel, în
structura concursului ideal se vor reuni fapte consumate și activită ți infracționale
neconsumate. Sub aspect subiectiv, infracțiunile pot fi toate intenționate ori toate din
imprudență, sau unele intenționate și altele din culpă. De exe mplu, cumulul ideal al
unui omor săvârșit intenționat și din imprudență există în cazul în care o persoană,
prin aceeași împușcătură, săvârșește și omorul din i mprudență al altei persoane. Pentru
prezența concursului ideal de infracțiuni este caracteristic ă prezența unei singure
acțiuni (inacțiuni) comune pentru conținutul a două sau a mai multor componențe de
infracțiuni și prezența a două sau a mai multor urmări prejudiciabile, care se află în
legătură cauzală cu această acțiune (inacțiune).
Concursul real de infracțiuni există în cazul în care o persoană, prin acțiuni
(inacțiuni) distincte, în baza unor rezoluții sau forme de vinovăție separate, săvârșește
două sau mai multe infracțiuni prevăzute de diferit e componențe de infracțiu ne.
Particularitățile concursului real rezidă în faptul că acțiunile sunt comise prin diferite
acțiuni (inacțiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan, dar în

baza unor forme de vinovăție sau rezoluții separate. Va exista un concurs real și în
cazul comiterii a două sau a mai multor infracțiuni simultane sau succesive, între
infracțiunile respective existând o legătură de conexitate care poate fi de două tipuri:
a) conexitatea de scop; b) conexitatea de efect.
Conexitatea de scop apare când se săvârșește o infracțiune în scopul de a ușura
săvârșirea unei alte infracțiuni, de exemplu, se săvârșește o infracțiune de fals pentru
ca apoi, cu ajutorul falsului, să se săvârșească o infracțiune de delapidare.
Conexitat ea de efect privește cazul în care se săvârșește o infracțiune pentru
tăinuirea unei alte infracțiuni săvârșite, de exemplu, un omor se săvârșește pentru
ascunderea unei alte infracțiuni: de sustragere, omor etc .
În legis lația penală a Republicii Feder ale Ruse art.17 din Codul Penal
prevede faptul că comiterea a două sau mai multe infracțiuni de către aceeași
perso ană duce la cumularea pedepselor , cu excepția cazurilor în care comiterea a d ouă
sau m ai multe infracțiuni sunt prevăzute de articole din Partea specială a acestui Cod
ca o circumstanță agravată, c are implică o pedeapsă mai strictă.
Un act (inacțiune), care conține elementele de infracțiune prevăzute de două sau
mai multe articole din prezentul cod, este de asemenea consi derat o cumulare a
infracțiuni.
Dacă o infracțiune este acoperită atât în general, cât și în mod specific, atunci
nu se impune cumularea celor două infracțiuni, iar răspunderea penală va apărea în
funcție de elementele speciale.
În legisl ația penală Elvețiană, dacă infractorul, prin săvârșirea uneia sau a mai
multor infracțiuni, a realizat continuțul a mai multor infracțiuni pentru care se prevăd
sancțiuni de același tip, instanța , va impune pedeapsa pentru cea mai gravă infracțiune
într-un mod adecvat , orientându -se spre limita maximă . Cu toate acestea, nu este
posibil să se depășească limita maxim ă a celei mai severe pedepse cu mai mult de
jumătate fiind obligată de lege să aplice maximul pentru această formă de pedeapsă.
Dacă instanța trebuie să pronunțe sentința pentru o infracțiune pe care infractorul
a comis -o înainte de a fi condamnat pentru o altă infracțiune, aceasta va det ermina
pedeapsa suplimentară, astfel încât infractorul să nu fie mai grav p edepsită decât dacă
conda mnările ar fi fost aplice în același timp. Dacă infractorul a comis una sau mai
multe infr acțiuni înainte de a ajunge la vârstă de 18 ani, instanța stabilește sentința
cumulat ivă în conformitate cu aceasta c u prevederile anterioare astfel încât să n u fie
mai severă dacă ar fi fost aplicate condamnări separate .

CONCLUZII

În această lucrare mi -am propus să fac o comparație privind concursul de
infracțiuni între ceea ce a existat în trecut și ceea ce este în prezent. Astfel am putut
relata cum er a pedepsit furtul în timpul lui Matei Basarab (1652) "Cela ce va fura un
lucru cât de puțin int âiu să -l bată, iar de -l va fura și a doua oară, să -l însemne la nas
de o parte, iar de va fura și a treia oară, să moară în furci (spânzurătoare) ".
În acele vremuri se aplicau atâtea pedepse infractorului câte infracțiuni a săvârșit.
În prezent, în cazul concursului de infracțiuni se aplică pedeapsa pentru
infracțiunea cea mai gravă, considerându -se că a ceasta le absoarbe pe celelalte ( sistemul
absorbției).
De asemenea am putut face o comparație privind concursul de infracțiuni între
legislația română și legislațiile străine. Astfel, de exemplu, în legislația S.U.A. și
Anglia s -a putut vedea că se aplică sistemul aritmetic, adică se aplică pedeapsa pentru
fiecare infracțiune în parte.
Astfel, am reușit să fac o legătură între legislațiile celorlalte state și legislația
română precum și față de cea din trecut.
Pentru îmbunătățirea domeniului, cred că ar fi necesar ca legislația română să se
alinieze cu legislațiile celorlalte state din Uniunea Europeană. Ar trebui să existe același
Cod penal în toate statele Uniunii Europene, astfel persoana care a săvârșit infracțiuni
în orice stat al Uniunii Europene să poată fi judecat după aceeași legislație.